Puls_2011_03
-
Upload
alexandru-solot -
Category
Documents
-
view
221 -
download
0
description
Transcript of Puls_2011_03
Nr 3, An I, Martie 2011
Împotrivă Mass-media mai urmăreşte informarea oamenilor sau acum doar încearcă să ne șocheze?
Frumusețea eternului feminin 8 Martie a fost o zi specială şi pentru doamnele noastre profesoare
Interviuri Luna aceasta observăm perspectivele diferite ale elevilor și părinților despre şcoală, timp liber, carieră şi viaţa de familie.
În acest număr:
Cuprins
2
Puls Opinii Ce înseamnă 21 de grame p.4
Femei p.5
Împotrivă p.6
Gesturi mărunte într-o lume grăbită p.6
Puls Junior Bulgaria, cealaltă jumătate p.8
Puls Cultural Hoții de frumusețe p.9
Pulsul Interviuri Dialog peste timp p.10
Puterea exemplului p.12
Frumuseţea eternului feminin p.13 Pulsul Zilei
Brașovul în imagini și cuvinte p. 14
Mărțișoarle Hospice vestesc primăvara p.15
Puls Pasiuni Dansul p.16
Pulsul Competițiilor Bogdan Petrescu (IX E), Andrei Dumitriu (XI A), Ioana Chiva (X F), Miruna Buta (IX E), Alexandra Roman (VIII), Gheorghe Paul (X A)
p.18
3
Safety first, friends after
Martie, ghiocei, primăvară, flori dăruite, mărţişor, Ziua Femeii, chipurile o lume mai bună.
Aceste momente ar trebui să ne facă niște oameni mai buni, să ne amintească să fim drăguţi cu cei
din jur, să ne pese... Este trist, totuşi, că este nevoie de niște zile marcate în calendar pentru a ne
face să le zâmbim și altora într-o zi, nu numai nouă. Asta este tendinţa societăţii de azi: noi
suntem cei mai importanţi, prietenii - nişte accesorii. A nu se înţelege că toţi sunt aşa, însă tot mai
mulţi mi se pare că devin egoişti.
Motivul? Pentru mulţi, prieten este oricine cu care vorbeşte regulat. Atunci care este
diferenţa între prieten şi amic, între prieten şi cunoscut? Începe să-şi piardă valoarea acest cuvânt,
însă nu numai pe hârtie, ci şi în interiorul nostru. Nouă, de mici, ni se induce o definiție a
prieteniei care este destul de logică. Prietenul este acea persoană de care eşti legat printr-o
afecțiune deosebită, bazată pe încredere, stimă reciprocă, suport etc. Greşeala pe care o facem este
aceea de a-i numim prieteni şi pe cei care nu ar fi (asta se întâmplă încă de la grădiniţă: „Vrei să
fii prietenul meu?” era o întrebare ce venea imediat după „Cum te cheamă?”).
Un alt lucru care hrăneşte acest egoism involuntar este nepăsarea indusă de societate. Nu ştiu
cum ni s-a luat şi acea dorinţă de a cerceta anumite lucruri şi „am plonjat” în societatea de
consum. Prietenia este „devorată” rapid, nu-i mai lăsăm timp să crească odată cu noi, să se
dezvolte firesc. Şi mai este ceva: ne dorim să avem cât mai mulţi prieteni. Mult înseamnă bine?
Octavian Movilianu ( X A)
Ne bucurăm că suntem citiți și primim laude de la foștii șaguniști.
Dragii noștri colegi, Am terminat acum de citit al doilea număr din revista Puls. Abia așteptăm să apară și numărul trei. Felicitări, țineți-o tot așa. Ne bucurăm să aflăm, să citim, să vedem ce mai fac Șaguniștii, să regăsim peisajele familiare în care am crescut și noi. Numai bine și mult spor și inspirație la scris, Cu drag, Simona și Valentin Tudor Șaguniști începând din 2001 PS. Multe salutări celor care ne-au îndrumat de la catedră și continuă să vă îndrume și pe voi, în același spirit șagunist.
4
Suntem milioane de oameni pe acest Pământ şi,
prin legea firii, ajungem să ne înclinăm aceluiaşi
paradox: ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane este
sufletul, ceva abstract, comparativ cu înfăţişarea fizică
care ar fi mult mai lesne de a „fi citită” dacă ar
constitui, într-adevăr, o reprezentare chintesenţială a
caracterelor noastre atât de bine individualizate! Felul
în care simţim spune mai multe despre noi ca oameni
decât felul în care arătăm. Analiza sufletului e ca o
radiografie care arată, de fapt, cât de „sănătoşi” suntem
înăuntrul fiinţei noastre. Şi totuşi, nu am atins niciodată
un suflet la propriu... Nu am văzut niciodată ce formă
are... Din ce se naşte?
Există o teorie conform căreia sufletul ar avea 21
de grame. De fapt, e greutatea pe care o pierdem în
momentul morţii noastre fizice şi pe care oamenii de
ştiinţă o asociază cu greutatea sufletului, pe bună
dreptate: un cercetător american al secolului al XX-lea
a cântărit şase oameni imediat înainte şi după ce au
decedat, constatând că greutatea pierdută de aceştia
după trecerea în nefiinţă era de 21 de grame. S-a
procedat în acelaşi mod şi cu un grup de câţiva câini,
însă aceştia nu şi-au modificat greutatea după deces.
Astfel, ajungem să ne îndreptăm spre o
informaţie „palpabilă” despre suflet. 21 de grame...şi
totuşi, sufletul nu creşte niciodată în greutate? Când
iubim, ne hrănim sufletul cu pasiune, cu dragoste, cu
bunătate, cu toleranţă sau toate acestea vin din suflet?
Şi dacă vin din suflet, cum încap sentimente atât de
măreţe, în doar 21 de grame? Cum cuprindem
chintesenţa vieţii şi a sentimentelor noastre într-o
cantitate aşa mică? Într-adevăr, se spune că esenţele tari
sunt păstrate în recipiente mici, însă toate sufletele sunt
esenţe tari? Oare ce se întâmplă cu sufletul omului
atunci când e rău? Dar când iubeşte cu toată fiinţa sa?
Oare de ce sufletul te părăseşte în momentul morţii?
Doar ca afirmaţia „murim singuri” să fie adevărată?
Sunt atâtea întrebări la care mulţi am vrea să ştim
răspunsul, însă nu facem decât să speculăm pentru că,
din nou, în mod paradoxal, ceea ce reuşeşte să presară
profunzime în ceea ce simţim, ajunge să fie o mare
enigmă pentru noi.
Poate că, până la urmă, se întâmplă ca uneori să
dorim să „utilizăm” sufletul în alt scop decât a fost
gândit de Divinitate: „iubim” cu mintea şi dorim să
cunoaştem cu sufletul. „Cunoaşterea unui lucru
înseamnă a avea control asupra lui” – cred cu tărie în
această afirmaţie, dar noi, după cum spuneam,
inversăm rolul minţii şi cel al sufletului. Nu putem avea
control asupra sentimentelor noastre, nu ne putem
impune ce să iubim şi ce nu. Sufletul e cel care ne
cunoaşte şi ne dictează sentimentele şi, mai mult, îşi
permite să se îndepărteze de noi atunci când ne oprim
din punct de vedere biologic.
Ajungem, aşadar, să ne dăm seama de faptul că
cele 21 de grame ale sufletului sunt mai puternice decât
un corp de cel puţin 200 de ori mai greu, (care, fără
suflet, n-ar fi decât o masă de materie), sfindând astfel
legile cifrelor. Şi atunci cât neadevăr în afirmaţia atât
de des folosită şi cu atâta uşurinţă: „îţi cunosc sufletul”,
când noi nu vom şti vreodată de ce propriul nostru
suflet ne face să ne îndrăgostim, uneori de persoana
nepotrivită.
Ce înseamnă 21 de grame
pe cântarul vieţii?
Diana-Maria Pătru, XI C
5
Le priveşti ziua, pe stradă, în autobuz, în parc,
şi te întrebi uneori ce-i cu ele. Acele doamne ce-şi
poartă poşeta elegant, vorbesc calm şi melodios, îşi trec
mereu mâna prin păr şi te îngenunchează dintr-o
unduire de gene. Iarna, le vezi mergând pe stradă
zgribulite, speriate de frigul ce vrea parcă să le înghită
frumuseţea. Mereu serioase, sunt primele care să-ţi
arunce o privire îngheţată dacă le întrebi, din greşeală,
cât e ceasul. Primăvara, se arată întotdeauna vioaie şi
gata să facă să strălucească orice le înconjoară. Le
zăreşti uneori plimbându-se prin parc, pe lângă un lac,
sau seara, când nu e nici cald, nici frig, şi te gândeşti că
poate au picat dintr-o poveste misterioasă, o poveste al
cărei sfârşit nu îl vei şti niciodată. Vara, poartă rochiile
acelea vaporoase, ce-ţi aduc aminte vag de briza de pe
malul mării. Te leagă cu frânghiile groase ale nostalgiei
şi te lasă să suspini, seară de seară, după o clipă de
libertate. Toamna, se avântă în peisaj şi înlocuiesc
siguranţa cu o privire şi un zâmbet timid, aruncate în
treacăt, ce te fac să uiţi de unde veneai, unde mergeai şi
ce aveai în gând pentru momentul următor.
Se îngrijorează inexplicabil aproape din orice şi
nu te iartă dacă ai uitat să le telefonezi. Te privesc de la
depărtare, te analizează, însă o fac atât de discret încât
ai putea să juri că nu fac altceva
decât să caute cu privirea o
persoană pe care o aşteaptă,
evident, de ceva timp. Se ceartă
din nimic şi se împacă greu cu
ideea că altcineva are dreptate.
Dacă vorbesc, să nu le întrerupi
niciodată. Dacă tac, să nu le laşi
să tacă. Trebuie să ai grijă de ele
cu răbdarea unui grădinar, să le
asculţi, să le înţelegi, să le fii
aproape şi să le iubeşti simplu.
Femeile? Sunt arogante. Însă
fără aroganţa lor, n-ar fi decât
nişte simpli oameni. Sunt
îngâmfate, dar fără îngâmfarea
lor, aproape nici n-ai observa că
sunt frumoase. Sunt bănuitoare,
şi dacă n-ar fi ai crede că nu le pasă. Sunt diabolice,
pentru că ştiu să-ţi dea atât de puţin din ce-ţi doreşti
mai mult. Sunt manipulatoare, te vrăjesc din priviri, te
răpesc de pe canapea şi te duc într-o lume doar a lor.
Sunt încrezătoare, şi pentru nimic în lume să nu le
încalci cumva încrederea. Sunt sincere, deşi uneori e
ultimul lucru pe care ţi l-ai dori. Sunt drăguţe, fac
mereu gesturi la care nu te aştepţi, transformând o clipă
banală în una pe care ajungi să ţi-o aminteşti în fiecare
dimineaţă, când îţi bei cafeaua. Sunt bune, sunt rele,
sunt darnice, sunt tot ceea ce îţi poţi imagina şi uneori
mai mult. Nu seamănă niciodată una cu cealaltă, însă
toate te pun pe gânduri în aceeaşi măsură.
Şi începi să te întrebi dacă, fără ele, perna ar fi
la fel de moale, cămaşa la fel de curată, pantofii la fel
de lustruiţi şi viaţa ta la fel de frumoasă. Atunci ajungi
probabil la concluzia că, indiferent dacă e vorba de o
soră grijulie, de o mamă îngrijorată sau de o bunică
binevoitoare, trebuie să iubeşti femeia.
De ce? Pentru că ea este acea fiinţă fără de care
nu numai că nu te-ai fi născut, dar existenţa ta ar fi fost
plictisitoare şi fără rost.
Femei ...
Ioana Hodor, IX D
6
Împotrivă...
Vineri, 11 martie 2011, un cutremur de 9.0 pe
scara Richter provoacă o catastrofă în Japonia. Presa din
mica noastră ţară a devenit imediat solidară cu cei osândiţi
de valuri şi cutremure, ţinându-se în rând cu suratele ei mai
mari. La drept vorbind, acest lucru este demn de laudă, dacă
se face cu dragă inimă, însă trebuie să recunoaştem că
astăzi puţini mai sunt aceia care fac acest pas fără să-şi
urmărească propriul interes. În cazul presei noastre, am avut
constant senzaţia că este vorba despre rating, despre o
goană nebună după audienţă, pentru a ne face să ne
paralizeze degetele pe butonul programelor tv.
Am văzut prezentatori privind profund marcaţi
spre camere, având o tonalitate gravă a vocii, plină de
durere şi compătimire pentru cei ce suferă. Şi totuşi, de ce
am avut senzaţia că este regizat totul? Fiecare schiţare a
buzelor, fiecare clipire, mai că îţi vine să-i crezi. Emisiunile
şi talk show-urile de seară extrem de tensionate sunt pline
de oameni răsăriţi precum ciupercile după ploaie, care încep
să-ţi explice cum şi de ce s-au produs tsunami-ul şi
cutremurul, şi-ţi înşiră istorii, încurcându-se-n detalii şi
contrazicându-se cu alţii ce-şi prezintă presupunerile pe alte
posturi concomitent. Toţi gesticulează, aproape că nu mai
respiră, trec dintr-un subiect în altul, câteodată deraiază cu
explicaţiile, pierzându-se şi revenind mai proaspeţi, după o
pauză lungă de publicitate. Urmează ştirile, la aceeaşi oră
toate, venind la pachet, vrând parcă să creeze isterie,
prezentând şi reluând discuţiile abia încheiate. Fundalul
sonor îţi imprimă sentimentul de apocalipsă, imaginile
cutremurăroare pătrund adânc în tine, iar tu te supui lor,
nedezlipindu-te de pe canapea, fiind marcat de cele auzite şi
văzute, întristându-te sau privind cu indiferenţă. Mai apoi
“marea” se linişteşte, aproape că nu mai aruncă niciun val
pe ţărm, vocile grave se domolesc, uitând de cele
întâmplate, totul trecând sub tăcere la fel ca la început. Nu
ne mai înteresează, a trecut şi asta! Însă cei de acolo nu şi-
au sfârşit chinul, cei de acolo încă au nevoie de ajutor, dar
valul s-a izbit de mult de stânci...
Vedeţi voi, aici nu este vorba de milă sau de dorinţa
de a ajuta. Mass-mediei contemporane puţin îi pasă de cele
ce se petrec acolo, ea urmăreşte doar profitul din orice, în
special din viaţa oamenilor, se “hrăneşte” cu sentimentele
noastre, fiindcă noi suntem cei ce-i alimentăm pofta. Nu
caută să înţeleagă cu adevărat starea de acolo, nu cunoaşte
încărcătura cuvintelor folosite.
Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nu minimalizez
dezastrul ce s-a produs, nu scriu împotriva celor osândiţi să
fie bătuţi de vânt şi înghiţiţi de valuri. Nu neg curajul şi
durerea acelor oameni, din contră, mă cutremur de cele
văzute, mă impresionează suferinţa japonezilor şi trăiesc un
acut sentiment de neputinţă. Am vrut doar să scriu
împotriva celor ce construiesc spectacole mediatice
escaladând trupuri neştiute, risipite, călcând în picioare
suferinţa oamenilor doar pentru rating. Împotriva lor am
scris. Acceptăm sau nu, noi prin propriile noastre acţiuni, cu
voie sau fără voie, le ajutăm ascensiunea acelora care
preschimbă sentimentele în teatru golit de trăiri...
Crina Pentiuc, IX C
Sursa imagine: www.ki-media.blogspot.com
7
Într-o societate
mutilată de ipocrizie
şi de imoralitate a
secolului XXI, în care
cuvântul EU pare că
domneşte, în care ne
interesează doar
binele nostru, doar
aspectul exterior—şi
nu şi cel interior—
uităm să mai privim în
jur, iar dacă o facem,
doar vedem. Nu
observăm. Câţi dintre
noi nu simţim de
multe ori că suntem la
capătul puterilor, că problemele noastre sunt cele mai
grave şi că nu există mai rău de atât? Mulţi. Însă câţi
dintre noi, în timp ce gândesc acestea, se uită şi în jur...la
alţi oameni şi realizează că poate aceia au probleme la
fel sau poate chiar mai grave? Ei bine, puţini.
Munca de voluntar, din păcate, nu este
promovată în ţara noastră pe cât ar merita şi pe cât
necesită să fie. Hospice este unul dintre centrele în care
se poate face această muncă. Acest centru oferă îngrijire
atât adulţilor, cât şi copiilor cu boli incurabile, aflaţi în
stadii avansate. O parte din fondurile strânse, din care li
se oferă mâncare şi cazare, sunt strânse cu ajutorul
voluntarilor. Majoritatea familiilor în care există un om
bolnav are o situaţie materială precară. Pentru noi, o
vancanţă înseamna să mergem la mare, la munte poate
chiar într-o ţară străină. Însă pentru ei, o vacanţă
înseamnă Hospice. Pentru că există mereu voluntari care
să se joace cu ei, să deseneze, au ocazia să se joace pe
calculator (obiect pe care mulţi dintre aceşti copii nu îl
au acasă), au parte de îngrijirea pe care boala lor o cere
minut de minut şi sunt într-un grup în care toţi sunt la fel.
Este un sentiment de nedescris să ştii că ai luat
parte la o fărâmă din bucuria acestor copii, doar dăruind
câteva ore pe saptămână, muncind la fabricarea
mărţişoarelor, bijuteriilor sau felicitărilor, înţepenit într-
un scaun, cu dorinţa de a face cât mai mult şi mai bine
pentru ca mai târziu să stai în faţa unui stand şi să încerci
să convingi oamenii cât de importanţi sunt acei bănuţi
pentru Hospice. Dureros este faptul că mulţi oameni nu
înteleg că prin cumpărarea lucruşoarelor, banii acoperă
masa unui pacient, şi mai dureros este atunci când
explici cu toată fiinţa ta importanţa banilor, iar oamenii
negăsind de exemplu o bijuterie care să le fie pe plac, o
pun jos şi merg mai departe. Indiferenţa este întâlnită din
ce în ce mai des, lucru ce îmi dovedeşte zi de zi, din ce
în ce mai mult, că în esenţă, ceea ce ar trebui să ne facă
OAMENI a dispărut.
Este uimitoare puterea copiilor de a-şi accepta
boala, de a zâmbi şi chiar de a vorbi despre ea. Din cauza
bolii, muşchii lor se atrofiază, iar aspectul fizic nu mai
intră în normalitatea cu care suntem obişnuiţi, iar ceea ce
m-a impresionat a fost că îi doare mai tare efectul bolii
asupra fizicului lor, decât că au o boală incurabilă.
Probabil acesta este rezultatul comportamentului nostru
în faţa lor, ceea ce ar trebui să ne ridice un semn de
întrebare. Rămâi blocat, nemişcat, fără cuvinte şi cu un
puternic gol în stomac când un COPIL îţi pune întrebarea
“Tu ştii cât mai am?‖. Maturizarea lor se face mult prea
repede, prea brusc şi este de neînţeles. Învaţă despre
viaţă şi despre asprimea şi greutatea ei mult prea repede,
la vârsta la care principala problemă ar trebui să fie dacă
să se joace cu maşinuţa sau cu mingea.
Noi, voluntarii, suntem învăţaţi să ne detaşăm de
viaţa reală cât timp suntem cu ei, să ne jucăm, să le
oferim zâmbete, pentru ca problemele lor să nu ne
afecteze în viaţa noastră. Însă cum poţi să te detaşezi în
aşa fel încât să nu te gândeşti că poate pe copilul cu care
te-ai jucat tu azi, care ţi-a zâmbit, cu care ai colorat,
mâine s-ar putea să nu-l mai găseşti? Este dur! Iar
oamenii ignoră aceste situaţii. Este atât de simplu să
donezi o mică sumă pentru aceşti copii pentru a le face
timpul care le-a mai rămas cât mai frumos sau să le
“donezi‖ o parte din timpul tău. Mândria şi bucuria
sufletească pe care ţi-o aduc aceste mici fapte sunt
incontestabile, indescriptibile şi înălţătoare.
Am învăţat să iau orice oportunitate îmi oferă
viaţa, să apreciez orice lucru mărunt, aparent
nesemnificativ, să privesc cu alţi ochi lumea, am învăţat
că există mai rău, se poate mai rău. Să nu avem nicio
îndoială că putem duce mai mult şi, mai ales, să nu uităm
că viaţa trebuie preţuită. Nu se ştie ce se va întampla în
minutul următor, nu se ştie ce se va întampla mâine şi
asta este frumuseţea vieţii. Dacă am şti dinainte ce va
urma, cu siguranţă nu am preţui momentele la intensitate
maximă şi am pluti în virtutea inerţiei.
Bettina Ghioarcă, X D
GESTURI MĂRUNTE ÎNTR-O LUME GRĂBITĂ...
8
Bulgaria, cealaltă jumătate
Bunica mea locuieşte în Bulgaria. Este o ţară
diferită, cu alte obiceiuri. Asta înseamnă că eu pot să
profit şi să învăţ încă o limbă şi alte tradiţii.
Ne vedem destul de rar. Ea vine să ne viziteze mai
des decât noi, de obicei în preajma sărbătorilor. Nu îi
este uşor să stea departe de cei dragi. Eu merg la ea în
fiecare vacanţă de vară. Când nu suntem împreună,
vorbim la telefon sau ne trimitem felicitări cu diferite
ocazii.
Bulgaria este o ţară plină de minunăţii. Locuitorii ei
sunt oameni oneşti, amabili, prietenoşi, veseli, petrecăreţi şi
ştiu cum să îşi facă oaspeţii să se simtă ca acasă. Bunica
stă în oraşul Varna, situat în zona litoralului Mării Negre.
Spre deosebire de România, litoralul Bulgariei este abrupt
şi are un relief variat, iar temperatura este mai ridicată.
Acolo sunt foarte multe lucruri distractive şi interesante
de văzut şi de făcut.
Vacanţele sunt plăcute la bunica. Îmi place aerul de
mare şi îmi place să merg la plajă.
E frumos să învăţ limba lor pentru a putea să mă
înţeleg cât mai bine cu cei de acolo şi să nu mai am nevoie
să mă ajute nimeni.
Mi-ar plăcea să locuiesc acolo, dar casa mea adevărată
este aici şi îmi este greu să o părăsesc.
Oriana Iordache, V
9
―Frumuseţea este oare o crimă?
Trebuie să pedepsim fiinţele superbe pentru că
ne expun la spectacolul perfecţiunii lor?
Undeva, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, trei
oameni pun la cale un complot împotriva
frumuseţii. Să fie la mijloc doar izbucnirea
halucinatorie a unei perversiuni sadice? Nici
vorbă. Avem de-a face cu o doctrină şi
aplicarea ei obstinată: complotiştii văd în
frumuseţea inegal distribuită o inechitate ce
trebuie eliminată. Ei capturează fete superbe, a
căror prezenţă are asupra semenilor lor un
efect aproape hipnotic, le închid într-o grotă
din inima muntelui şi le supun unui lung
tratament de teroare pur psihică. Complet
izolate fizic, văduvite de percepţia scurgerii
timpului, dar, mai ales, private de privirile
celorlalţi, ele se transformă, după nici doi
ani, în nişte bătrânele cu trupuri deformate şi
minţi rătăcite.
O viziune apocaliptică? Mai
degrabă un basm filosofic şi totodată un
scânteietor thriller ce dozează perfect
suspansul, erotismul, teroarea. Pascal
Bruckner ştie să planteze violenţa anomaliei
şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs
impecabil, înzestrat cu splendoare stilistică şi
rigoare logică.‖
Nu a fost nevoie să citesc mai mult
şi am ştiut că aceasta va fi cartea pe care o
vreau neapărat. Şi a mea a fost. Şi a fost
dragoste la prima citire. Şi citesc, citesc,
citesc şi între timp mai şi scriu câte ceva.
―Zarurile au fost aruncate şi din
acel moment am devenit prizonierul ei.‖ În
animalica bătălie dintre sexe, autorul aruncă
femeia pe post de prădător şi pe bărbat pe post
de pradă, încălcând astfel regula cum că femeia
este subjugată bărbatului. Asemenea unei
opere de artă, Bruckner decorează femeia
(personajul Helen) cu un simţ al puterii foarte
puţin tolerat de alţii, îi acordă totală libertate în
gesturi şi acţiuni.
Simţul umorului şi gravitatea unui
discurs mereu bine pus la punct se împletesc
spectaculos în caracterul acestui personaj.
Înzestrată cu o nonşalanţă impresionantă,
adusă la viaţă, această femeie ar safisface şi
cele mai rafinate gusturi masculine. ―Ştiinţa ei
de a trăi în societate se rezuma la această
maximă: să aleagă partea cea mai bună din
fiecare lucru, să transforme cea mai măruntă
clipă într-un prilej de bucurie.‖ – acest clişeu
abracadabrant vine ca o completare a operei de
artă desăvârşite în Helen.
Pe de altă parte, o regăsim pe
Mathilde, cel de-al doilea narator al cărţii
(primul fiind Benjamin). Aceasta, în
comparaţie cu Helen, se lasă subjugată de
puterea masculină, este aproape incapabilă să
ducă singură povara unei meserii nedorite şi a
unui bărbat care o înşală – ―Putea să facă din
mine tot ce voia.‖ Înclin chiar să afirm că
Helen este varianta feminină a lui Benjamin.
Este genul de carte care te face să nu
o mai laşi din mâini până nu-i devorezi fiecare
literă. Întâi începi să citeşti din curiozitate,
continui din plăcere şi apoi, pe la jumătatea
cărţii, când deja citeai doar ca să o termini mai
repede, începe adevărata acţiune, care te face
prizonierul unei poveşti incredibile, ce se
dezbracă de secrete şi se adânceşte în mister
chiar în faţa ochilor tăi. În minte ţi de
derulează imagini al unui posibil thriller si
dorinţa arzătoare de a afla deznodământul te
macină şi te obligă să nu laşi cartea din mâini.
Citind mai departe, îţi vine în minte povestea
contesei Elizabeth Báthory: ―Ei bine,
prizonierele din pivniţele noastre se evaporă şi
ele, la fel ca un parfum, veştejindu-se exală o
aromă. Această aromă, noi o canalizăm printr-
o conductă care o transportă până la nişte
ventile din care Francesca, Raymond şi cu
mine respirăm tinereţea care se duce. Aceste
inhalaţii ne revigorează la rândul nostru.‖
Ceea ce este iarăşi fascinant la
această carte este modul în care sunt ―racolate‖
tinerele fete pentru a fi închise. Modul de a
prezenta cu lux de amănunte fiecare pas, care
te face să te întrebi dacă şi ţie ţi se poate
întâmpla asta, te propulsează într-o atmosferă
ostilă, dar în acelaşi timp incitantă. Mai că îţi
imaginezi un Sherlock Holmes îngropat în
hârtii, analizând viaţa viitoarei deţinute, ca mai
apoi să o urmărească aşa cum tigrul îşi
urmăreşte prada: într-o linişte de mormânt.
Singurul lucru vag în această carte
este însăşi tema ei – frumuseţea. Autorul omite
să o definească, lăsând astfel loc de
interpretări. Cum poţi afirma despre cineva că
e frumos sau urât, dacă nu prin prisma
gusturilor tale? Frumuseţea este deci un lucru
subiectiv, prin urmare tind să apreciez că
acesta este punctul slab al cărţii.
Sfârşitul e însă lipsit de dinamism,
realizându-se astfel un contrast între acţiune şi
deznodământ. După o asemenea desfăşurare de
forţe. te aştepţi la un final spectaculos, măreţ.
Dimpotrivă. Totul redevine subjugat de
cotidian, banal, lucrurile reintrând pe făgaşul
lor natural.
―Activitatea noastră se bizuie pe un
principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le
urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se
uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există
decât admirată, ea este pe de-a-ntregul
ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea,
şi ea dispare‖.
HOŢII DE FRUMUSEŢE
Pascal Bruckner
Raluca Cristea, XI F
10
Aş vrea să aflu mai multe despre liceenii de
altădată. Cred că a sosit timpul să port cu tatăl
meu, Liviu Pampu-Romanescu, fost şagunist,
o discuţie pe acest subiect.
În cele ce urmează, eu îi voi pune
câteva întrebări (voi încerca chiar să-l încurc
puţin), apoi voi consemna răspunsurile
primite, în încercarea de a afla cât mai multe
despre cum erau elevii şagunişti atunci şi dacă
noi suntem la fel sau lucrurile au evoluat. Voi
încerca să răspund şi eu la aceleaşi întrebări,
ca şi cum altcineva mi le-ar adresa, demersul
având drept scop tocmai crearea unei punţi
peste timp.
Ce a însemnat admiterea într-un liceu de
prestigiu ?
L.P.R: Admiterea în ―Andrei Şaguna‖,
în anul 1988, a însemnat pentru mine intrarea
într-o instituţie selectă, chiar aristocratică aş
putea spune, aflată în permanenţă în topurile
instituţiilor de învăţământ braşovene. Îmi
aduc aminte că şcoala era într-o permanentă
întrecere pentru locurile I şi II cu ―Ioan
Meşotă‖.
T.P.: Pentru mine, în prezent elevă la
gimnaziu, admiterea la Şaguna a însemnat
împlinirea unui vis, intrarea într-un colegiu cu
tradiţie şi principii, de elită, o realizare pentru
care m-am pregătit din greu. Concurenţa
dintre Meşotă şi Şaguna s-a menţinut evident
şi până acum şi, după părerea mea, se va
menţine, în toate domeniile.
Cât de importantă a fost susţinerea reuşitei
de către familie?
L.P.R: Părinţii m-au susţinut în decizia
mea, mai cu seamă că fratele meu era deja de
doi ani şagunist. M-au înţeles şi susţinut,
ştiind că aşa mi-am dorit, chiar şi când nu am
luat, cred acum, cea mai bună hotărâre şi mă
refer acum la decizia de a mă înscrie în
treapta a II-a în clasa de matematică-fizică
unde aveam foştii colegi, deşi nu îmi doream
accederea într-o facultate cu profil real.
T.P.: Am beneficiat de un sprijin moral
extraordinar din partea familiei, în special de
cel al părinţilor mei, fără de care sunt
convinsă că nu aş fi reuşit. Tatăl meu mi-a
explicat întotdeauna ce înseamnă spiritul
şagunist, vorbea cu atâta mândrie despre
deschiderea şi orizontul larg pe care colegiul
ţi le formează, că m-a determinat să îmi
doresc foarte tare să devin, la rândul meu,
şagunistă. Şi câtă dreptate avea în tot ce mi-a
spus!
Cât despre viitor, la liceu, mai mult ca
sigur, mă voi axa pe un profil umanist, clasa
bilingv engleză.
Cum era programul unei zile obişnuite a
adolescentului de altădată?
L.P.R.: O zi obişnuită începea cu un
drum lung şi obositor cu troleibuzul nr.2
(troleibuz cu burduf care scârţâia din toate
încheieturile şi aveai în permanenţă impresia
că se dezintegrează) din Cartierul Tractorul şi
până la liceu, evident pe scara mijlocului de
transport. Banii de abonament erau deturnaţi
în alte scopuri, eu aflându-mă într-o perpetuă
fugă de controlorul RAT.
T.P: Eu astăzi merg la şcoală cu tata cu
maşina, mai experimentez câteodată şi mersul
cu autobuzul, însă întotdeauna cu bilet (aici o
moştenesc pe mama).
Care profesor şi-a pus amprenta definitivă
asupra evoluţiei personale?
L.P.R.: Fără îndoială, doamna
profesoară Mariana Ionescu, care ne-a învăţat
româna 4 ani şi care avea acea abilitate de a
vorbi pe limba noastră (chiar utilizând uneori
jargoanele noastre), de a înţelege trăirile
noastre, chiar aş spune ―capacitatea‖ de a fi
împreună cu noi o adolescentă.
T.P.: M-am hotărât! Răspund peste un
timp la întrebarea asta, sunt prea la început!
Unde evada elevul şagunist în timpul liber?
L.P.R.: Timpul liber îl petreceam pe
terenul de baschet sau la iarbă verde ―sub
Tâmpa‖. Trebuie făcută distincţia istorică
clară, între anii 1988-1989 şi după 1990, până
în anul 1992, generată de dobândirea unei
libertăţi ce uneori devenea vecină cu haosul.
Îmi amintesc cu mai puţină plăcere mitinguri
pentru schimbarea conducerii liceului, refuzul
de a primi anumiţi profesori la ore ş.a. Timpul
liber era totuşi redus, având în vedere că la
sfârşitul clasei a X-a am avut un examen
foarte greu – treapta a II-a, pe care dacă nu îl
luai cu note mari, te puteai trezi înlocuit de un
alt elev din judeţ, bacalaureatul şi apoi
admiterea în facultate. Pot spune că pentru
admiterea în facultate m-am pregătit din clasa
a X-a.
În perioada comunistă mergeam
adesea cu colegii la filme, uneori noţiunea de
Dialog peste timp Tea Pampu - Romanescu (fiica) și Liviu Pampu—
Romanescu (tatăl)
11
Aş vrea să aflu mai multe despre liceenii de
altădată. Cred că a sosit timpul să port cu tatăl
meu, Liviu Pampu-Romanescu, fost şagunist,
o discuţie pe acest subiect.
În cele ce urmează, eu îi voi pune
câteva întrebări (voi încerca chiar să-l încurc
puţin), apoi voi consemna răspunsurile
primite, în încercarea de a afla cât mai multe
despre cum erau elevii şagunişti atunci şi dacă
noi suntem la fel sau lucrurile au evoluat. Voi
încerca să răspund şi eu la aceleaşi întrebări,
ca şi cum altcineva mi le-ar adresa, demersul
având drept scop tocmai crearea unei punţi
peste timp.
Ce a însemnat admiterea într-un liceu de
prestigiu ?
L.P.R: Admiterea în ―Andrei Şaguna‖,
în anul 1988, a însemnat pentru mine intrarea
într-o instituţie selectă, chiar aristocratică aş
putea spune, aflată în permanenţă în topurile
instituţiilor de învăţământ braşovene. Îmi
aduc aminte că şcoala era într-o permanentă
întrecere pentru locurile I şi II cu ―Ioan
Meşotă‖.
T.P.: Pentru mine, în prezent elevă la
gimnaziu, admiterea la Şaguna a însemnat
împlinirea unui vis, intrarea într-un colegiu cu
tradiţie şi principii, de elită, o realizare pentru
care m-am pregătit din greu. Concurenţa
dintre Meşotă şi Şaguna s-a menţinut evident
şi până acum şi, după părerea mea, se va
menţine, în toate domeniile.
Cât de importantă a fost susţinerea reuşitei
de către familie?
L.P.R: Părinţii m-au susţinut în decizia
mea, mai cu seamă că fratele meu era deja de
doi ani şagunist. M-au înţeles şi susţinut,
ştiind că aşa mi-am dorit, chiar şi când nu am
luat, cred acum, cea mai bună hotărâre şi mă
refer acum la decizia de a mă înscrie în
treapta a II-a în clasa de matematică-fizică
unde aveam foştii colegi, deşi nu îmi doream
accederea într-o facultate cu profil real.
T.P.: Am beneficiat de un sprijin moral
extraordinar din partea familiei, în special de
cel al părinţilor mei, fără de care sunt
convinsă că nu aş fi reuşit. Tatăl meu mi-a
explicat întotdeauna ce înseamnă spiritul
şagunist, vorbea cu atâta mândrie despre
deschiderea şi orizontul larg pe care colegiul
ţi le formează, că m-a determinat să îmi
doresc foarte tare să devin, la rândul meu,
şagunistă. Şi câtă dreptate avea în tot ce mi-a
spus!
Cât despre viitor, la liceu, mai mult ca
sigur, mă voi axa pe un profil umanist, clasa
bilingv engleză.
Cum era programul unei zile obişnuite a
adolescentului de altădată?
L.P.R.: O zi obişnuită începea cu un
drum lung şi obositor cu troleibuzul nr.2
(troleibuz cu burduf care scârţâia din toate
încheieturile şi aveai în permanenţă impresia
că se dezintegrează) din Cartierul Tractorul şi
până la liceu, evident pe scara mijlocului de
transport. Banii de abonament erau deturnaţi
în alte scopuri, eu aflându-mă într-o perpetuă
fugă de controlorul RAT.
T.P: Eu astăzi merg la şcoală cu tata cu
maşina, mai experimentez câteodată şi mersul
cu autobuzul, însă întotdeauna cu bilet (aici o
moştenesc pe mama).
Care profesor şi-a pus amprenta definitivă
asupra evoluţiei personale?
L.P.R.: Fără îndoială, doamna
profesoară Mariana Ionescu, care ne-a învăţat
româna 4 ani şi care avea acea abilitate de a
vorbi pe limba noastră (chiar utilizând uneori
jargoanele noastre), de a înţelege trăirile
noastre, chiar aş spune ―capacitatea‖ de a fi
împreună cu noi o adolescentă.
T.P.: M-am hotărât! Răspund peste un
timp la întrebarea asta, sunt prea la început!
Unde evada elevul şagunist în timpul liber?
L.P.R.: Timpul liber îl petreceam pe
terenul de baschet sau la iarbă verde ―sub
Tâmpa‖. Trebuie făcută distincţia istorică
clară, între anii 1988-1989 şi după 1990, până
în anul 1992, generată de dobândirea unei
libertăţi ce uneori devenea vecină cu haosul.
Îmi amintesc cu mai puţină plăcere mitinguri
pentru schimbarea conducerii liceului, refuzul
de a primi anumiţi profesori la ore ş.a. Timpul
liber era totuşi redus, având în vedere că la
sfârşitul clasei a X-a am avut un examen
foarte greu – treapta a II-a, pe care dacă nu îl
luai cu note mari, te puteai trezi înlocuit de un
alt elev din judeţ, bacalaureatul şi apoi
admiterea în facultate. Pot spune că pentru
admiterea în facultate m-am pregătit din clasa
a X-a.
În perioada comunistă mergeam
adesea cu colegii la filme, uneori noţiunea de
timp liber fiind relativă la cheful pe care îl
aveam de şcoală. După 1989, ne-am păstrat
obiceiurile de a merge pe terenurile de sport;
nu am fost niciodată în discoteci până în
facultate, mi se păreau neinteresante sau
chiar vulgare.
T.P.: Noi avem astăzi atâtea şi atâtea
oportunităţi!
Cum se derula dialogul nonconformist între
colegi?
L.P.R.: Dialogurile din clasă erau
departe de pretenţiile noastre intelectuale. În
concret, dacă veneai din altă colectivitate şi
ascultai ce vorbim riscai să nu înţelegi nimic.
Aveam tot felul de jargoane, argouri,
cunoscute doar de noi (eventual şi de d-na
Ionescu). Aveam însă ―dotări‖ pentru orice
situaţie. Îmi amintesc o lecţie deschisă
pentru obţinerea unui grad profesoral ţinută
de către d-na Mariana Ionescu şi pentru care
fără ştirea dânsei ne-am pregătit asiduu şi
ulterior căreia invitaţii au afirmat în clasă că
nu au mai întâlnit un astfel de colectiv, un
astfel de nivel de înţelegere şi tratare a
problemelor, precum şi un limbaj atât de
elevat, decât în facultatea de litere.
T.P.: Şi între noi, dialogurile se
desfăşoară uneori codat, mai ales între fete.
În pauze, discuţia se începe între 2-3 copii,
iar spre sfârşit e implicată aproape toată
clasa!
Era promovată educaţia şi în afara şcolii
prin puterea exemplului?
L.P.R: În afara şcolii, noi şaguniştii
eram văzuţi drept superşcolari, tocilari, cu
părinţi foarte bogaţi (lucru total neadevărat).
Este adevărat că învăţam mult, mai ales când
ne angajam în competiţii precum olimpiadele
naţionale, fiind o plăcere să surclasezi elevii
celorlalte licee şi mai cu seamă pe meşotişti,
cu care eram în ―conflict‖ deschis.
T.P.: Simţim şi noi plăcerea aceasta!
Şi lupta asta s-a transmis…!
Respectul se învaţă sau se câştigă la
nivelul clasei?
L.P.R.: Respectul colegilor faţă de
tine îl obţii când eşti bun la învăţătură, când
eşti un coleg în adevăratul sens al cuvântului
şi atunci când vezi că ceilalţi încearcă din
răsputeri să-ţi egaleze performanţele.
T.P.: După cum am simţit, încrederea
la nivelul clasei s-a format după vreo
săptămână de la începerea anului şcolar.
În mare parte, suntem o clasă unită,
ne străduim să fim cu toţii buni colegi, s-au
format însă şi cercuri de colegi despre care
spunem că ne sunt cei mai buni prieteni.
Cum era înţeleasă libertatea?
L.P.R: Libertatea nu însemna nici
atunci, dar nu înseamnă nici acum să faci
orice îţi trece prin cap fără discernământ;
ştiam că greşelile trebuie să ni le asumăm şi
să nu le repetăm. Ştiam că neavând acasă
mijloace materiale deosebite, cartea va fi cea
care va face diferenţa. Vedeam totuşi cu
amărăciune eşecul şcolar al unor foşti
prieteni din Tractorul, din cauza anturajului
şi exemplelor proaste şi lucrul acesta mă
responsabiliza şi atenţiona în raport de
libertatea acţiunilor mele. Aşa cum am spus
mai devreme, anii 1990 au fost foarte
periculoşi din punctul de vedere al libertăţii;
formele de criminalitate latente până atunci
începeau să se manifeste, în condiţiile
existenţei unei poliţii timorate de propriul
statut anterior, iar tentaţia găsirii unor
modele lipsite de valoare era mare.
T.P.: Cu siguranţă, nici pentru noi
libertatea nu poate exista fără
responsabilităţi…
Timpul schimbă perspectiva asupra vieţii?
L.P.R.: Evident că odată cu trecerea
timpului priveşti mai detaşat lucruri care în
adolescenţă te îngrijorau teribil. Experienţa
de viaţă nu poate veni decât trăind viaţa, nu
există reţete de experienţă şi înţelepciune
apriorice pe care să le aplici diverselor
situaţii şi încercări.
Educaţia şi relaţionarea permanentă
cu părinţii şi profesorii (chiar şi când ai
impresia că dacă le spui tot, îi vei oripila),
cred că sunt premisele dezvoltării
armonioase şi succesului în viaţă.
În orice caz, cred că reuşita în viaţă
presupune învăţătură, distracţie care nu
produce disconfort moral sau are
repercursiuni legale, respectiv încrederea
totală în forţele tale.
Eu nu am fost mai bun decât tine, nici
mai cuminte şi am făcut destule greşeli;
marele tău atu este că, ştiind care sunt
riscurile şi capcanele vieţii, le poţi evita şi
poţi face performanţă mai uşor.
L.P.R.: Am înţeles mesajul! Vreau şi
să am experienţe proprii, dar şi să folosesc
tot ce-mi pot spune cei apropiaţi!
Nota redacţiei:
Tea este elevă în clasa a V-a a Colegiului
nostru.
12
În ce mod v-a influenţat şcoala în deciziile pe care le-aţi
luat?
Eu am făcut şcoală într-o perioadă în care accesul la
informaţie era mai redus ca azi, iar calculatorul era încă un vis
pentru lumea întreagă. Nu mai vorbesc despre programele de
televiziune ale propagandei comuniste sau de cărţile bune, dar pe
care le găseam cu greutate în librării... Asta pe de-o parte. Pe de
altă parte, şcoala era un loc de întâlnire minunat, un spaţiu al
comunicării deschise şi - foarte important! - era extrem de serioasă.
Şcoala m-a ajutat să fiu organizată, să gândesc dincolo de aparenţe,
să caut informaţiile de care aveam nevoie şi, mai ales, m-a învăţat
să muncesc. Într-o societate închisă, şcoala era un „paşaport‖
pentru cei care voiau să facă ceva în viaţă, indiferent de condiţia
lor de acasă.
Vă rugăm să definiţi conceptele:
Elev bun – elev care, dincolo de notele bune sau de
purtarea desăvârşită, are în el „neliniştea căutării‖, iar în
„arsenalul‖ său de a fi, găsim şi umor, creativitate, pasiune şi
implicare
Profesor bun – dascălul care vede dincolo de ora de curs,
care îi simte pe copiii pe care îi are în grijă, care e deschis, bun
comunicator, pasionat de ceea ce face. Profesorul bun trece peste
condiţia pe care o are, din păcate, azi, în România şi îşi duce
destinul de formator dincolo de frontierele unei societăţi, indiferent
cum ar fi aceasta.
Şcoala bună – locul în care îmi trimit copilul cu toată
încrederea. Sau, altfel spus, locul în care „profesorii buni‖ fac din
toţi copiii „elevi buni‖.
Cum se împacă cele două ipostaze – femeie de carieră şi
mamă?
Nu e nicio contradicţie între cele două ipostaze. Destinul
femeii, indiferent ce ar face ea, este să fie (şi) mamă. E un pic mai
mult de lucru, dar e minunat!...
Cum se simte o femeie de carieră într-o lume de bărbaţi?
Să nu credeţi că nu am ştiut că mediul de afaceri este mai
degrabă apanajul bărbaţilor atunci când am ales să mă implic în
această „lume‖. În egală măsură, să nu credeţi că mediul de afaceri
este o junglă la dispoziţia unor oameni hrăpăreţi şi lipsiţi de
scrupule... Nici vorbă de aşa ceva. Este un mediu mai dur pentru că
responsabilităţile sunt mari, dar dacă eşti corect şi onest şi îţi faci
treaba serios, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat.
Ce sfaturi le puteţi da tinerelor?
Cred că cel mai important lucru este să îţi urmezi visul. Îţi
trebuie curaj, pasiune, sârguinţă şi ...carte! Eu consider respectul
pentru muncă o calitate fundamentală în devenirea fiecărei fiinţe
umane, iar riscul cel mai mare este azi acela al privirii superficiale
asupra realităţii. Verbul „a avea‖ se conjugă întotdeauna după
verbul „a fi‖!
Puterea exemplului Interviu cu doamna Simina Costan, vicepreşedinte al Asociaţiei de părinţi “Ioan Popazu” - Colegiul
Naţional “Andrei Şaguna”
13
Inima simte tainic farmecul vieţii şi tresare… Sufletul e
învăluit de lumină şi un vânt dulce de miazăzi aduce peste întreaga
fire parfum de zambile.
Primăvara se strecoară timid prin cutele fiinţei şi rodeşte-n
bucurie. Din prea plinul acesteia am dorit să dăruim şi noi, câţiva
elevi din clasa a IX-a D, profesoarelor noastre. Lor, care nu-şi
contabilizează timpul pierdut în dialoguri de corectare şi
îndrumare, lor, care cu grijă şi răbdare ne trec peste tărâmuri
neexplorate, lor, care primăverile le cer noi jertfe pentru noi
generaţii, le-am adus în această zi de 8 Martie un zâmbet şi o floare
a recunoştinţei. Am vrut să fie o dovadă de preţuire şi consideraţie
pentru felul în care ştiu să se apropie de noi.
Am vrea ca toate primăverile ce vor veni să le aducă
bucuria împlinirii misiunii de dascăl, care cred că nu este hărăzită
oricui, ci numai sufletelor alese. Asta am dorit şi am exprimat în
spectacolul pe care l-am oferit în Sala festivă a colegiului.
Elogiul frumosului feminin a fost adus de elevul Sever
Cîrciumaru care a deschis spectacolul cu un citat din Camil
Petrescu (Act veneţian):
―Nu bănuiam cum există o femeie… Crezusem că marea
este tot ce e mai frumos pe lume… Acum ştiu că este ceva
deasupra mării, pentru că are în ea esenţa mării, cum are în ea
esenţa întregii creaţii… Astfel femeia este cheia naturii… Toate
tainele sunt rezumate în ea şi când un suflet de femeie ţi s-a
deschis, ţi s-au deschis toate înţelesurile lumii…‖
După o mică dilemă pe aceeaşi temă— FEMEIA, dialogul
dintre elevii Tudor Ursescu şi Sever Cîrciumaru concluzionează
irevocabil: ―iubim femeia pentru că…‖, şi motivele înşiruite păreau
fără sfarşit.
―Aneta Duduleanu‖ şi sora ei, ―Zoia‖, din piesa ―Gaiţele‖
de Al. Kiriţescu, aduc în scenă eternul feminin interpretat de
elevele Puşcariu Adina şi Buruiană Anca. Octavian Mocanu, în
rolul lui ―Mateius‖, se pierde în faţa ―coanelor‖ ce-l asaltează cu
întrebări. Debusolat de incapacitatea de a înţelege sufletul femeii,
bietul om dezarmează şi se retrage.
―-Na, Zoio, ăsta îţi e soţ?‖
―-Vai, vai, soro, câte broaşte trebuie să mai sărute o
femeie până dă de prinţ !‖
În aceeaşi situaţie se află şi Claudiu Nedelcu, în rolul lui
―Cellino‖ din ―Act veneţian‖, pentru că între declaraţiile de
dragoste ale ―Altei‖ (Alexandra Nan) şi palmele ce i-au înroşit
obrazul, primite de la aceeaşi domniţă, nu găseşte legătura şi-l
afundă în nedumerire.
Alte femei, aceleaşi dileme pentru cugetul masculin: în
sceneta ―Chiriţa‖ de V. Alecsandri, Raluca Berbece, preocupată
excesiv să atragă privirile, îşi canalizează toată energia în acest
scop şi este ajutată cu supunere de Mădălina Chivu (servitoarea).
Sever Cîrciumaru încheie spectacolul cu o odă adusă
femeii, scrisă de eleva Buruiană Anca, apoi Adina Puşcariu
interpretează un cântec de iubire.
Aplauzele care au umplut sala ne-au bucurat, convinşi şi
noi că alături de doamna profesoară Hanceariuc Sorina, căreia îi
aparţin ideea spectacolului, scenariul, regia şi bineînţeles
mobilizarea, vom reuşi să punem în scenă şi alte creaţii literare şi
să ne împlinim visul de actori.
Frumuseţea eternului feminin
Anca Buruiană, IX D
14
Organizată la sediul Arhivelor Naţionale din Braşov,
expoziţia a fost deschisă pentru două zile, pe 24 şi 25 februarie
2011, pentru a da şansa tuturor braşovenilor să vizualizeze
documente de o valoare inestimabilă legate de istoria oraşului
nostru.
"Expunerea unor documente vechi de şase secole
presupune o atenţie specială, mai ales datorită luminii, care este un
factor nociv ce ar putea influenţa negativ starea acestora", ne-a
spus şeful Serviciului Arhivelor Naţionale, filiala Braşov, de îndată
ce am intrat, cu obrajii roşii, în camera ce servea drept sală de
expoziţie.
Expoziţia cuprindea privilegii acordate de către domnii
Ţării Româneşti, privilegii voievodale sau ale autorităţilor
transilvănene, dar şi tratate de alianţă sau ordine şi porunci grupate
în colecţii valoroase.
Cel mai vechi document scris în limba latină era
Privilegiul acordat de Ludovic I al Ungariei saşilor braşoveni,
document ce datează din anul 1353, considerat unul dintre primele
tratate comerciale ale Braşovului.
De asemenea, expoziţia mai cuprindea şi cel mai vechi
document scris în limba română, cunoscuta Scrisoare a
lui Neacşu (1521) trimisă către Hans Benkner, judele
Brașovului, document prin care Benkner era înştiinţat, în
mare secret, de atacul turcilor asupra Ardealului şi Ţării
Româneşti.
Pot spune însă că fotografiile şi hărţile vechi ale
Brașovului m-au atras cel mai mult, datorită clădirilor ce
se aflau odată pe teritoriul oraşului nostru şi care acum
sunt ori dărăpănate şi nerestaurate, ori demolate şi
înlocuite de clădiri moderne, cu o arhitectură deja mult
prea comună.
A urmat
prezentarea unor
metode de păstrare a
documentele intacte,
ferite de amprenta
timpului. Trebuie să
recunosc că această
conversaţie s-a
dovedit a nu fi la fel
de plictisitoare
precum ne aşteptam.
Nu ni s-a spus direct
cum trebuie să acţionăm, ci am fost puşi să ne gândim la modul
corect de a păstra documentele vechi, iar noi am dedus factorii care
provoacă degradarea acestora. De exemplu, albumele foto din
hârtie, folosite pe vremea bunicilor noştri, sunt mai bune decât cele
din plastic, deoarece la albumele moderne, între poză şi învelişul
din plastic, apare umezeala care poate degrada calitatea fotografiei.
Însă o singură întrebare a interlocutorului nostru a fost
suficientă pentru a rupe defintiv distincţia trecut-prezent: „Aveţi
conturi de facebook, nu-i aşa?". Din acel moment, toţi am fost
atenţi şi conversaţia s-a dovedit a fi momentul crucial în care am
conştientizat riscurile la care ne expunem odată cu realizarea unui
cont pe o reţea de socializare, într-o lume în care nu putem controla
destinaţia fotografiilor, a postărilor sau a mesajelor noastre.
"Informaţiile introduse de noi pe reţele de socializare,
cum ar fi numele, data naşterii, adresa de e-mail sau numărul de
telefon, pot duce la situaţii periculoase", ni s-a spus. Nu sunt puţine
cazurile în care oamenii s-au plâns că identitatea le-a fost furată
sau că au cunoscut persoane care ştiu înfricoşător de multe lucruri
despre viaţa lor. Ideea că informaţiile personale, fotografiile şi
postările introduse nu mai pot fi şterse ar trebui să ne pună pe
gânduri. Acestea rămân blocate într-o lume virtuală unde pot fi
eliminate doar de server. Pot afirma că din această experienţă de
nici o oră am învăţat două lecţii care ne vor ajuta în viaţă: istoria
oraşului în care convieţuim, votat recent drept cel mai frumos oraş
din ţară, şi cât de dură poate fi
viaţa, motiv pentru care ar
trebui să dăm dovadă de mai
multă atenţie atunci când
folosim informaţia, deoarece
poate fi folosită oricând
împotriva noastră.
Expoziţia "Braşovul în imagini şi cuvinte"
Oana Cotoi, IX E
15
Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara
Hospice. Cei direct implicaţi au fost elevi din clasele a
XI-a A şi B, organizaţi de elevele voluntare la Hospice,
Simina Raţiu şi Bianca Grigoraş, împreună cu doamna
profesoară Daniela Mocanu.
Proiectul nostru a luat naştere sub
sloganul ,,Mărţişoarele Hospice vestesc primăvara‖.
Astfel am organizat un stand, unde am vândut atât
mărţişoare, cât şi prăjituri elevilor şi profesorilor. Ziua de
24 februarie, sărbătoarea românească a dragostei, a fost
şi prilejul unor surprize pentru cei ce ne-au sprijinit:
tombola Dragobetelui şi fântâna de ciocolată. Pragmatic
vorbind, fiecare mărţişor vândut a însemnat un prânz
pentru un pacient bolnav de la Hospice. Afectiv vorbind,
a fost un moment de implicare şi solidaritate, atitudini pe
care ni le dorim cât mai frecvente şi fireşti în lumea
noastră.
Deoarece activităţile caritabile
sunt nelipsite printre proiectele şi
programele pe care le iniţiem noi, ca
şagunişti, şi anul acesta am încercat să
împărţim puţină speranţă şi bucurie
celor din jurul nostru, copii sau
vârstnici.
Astfel, în urma parteneriatului
cu Hospice Casa Speranţei – o
organizaţie de caritate
neguvernamentală înfiinţată la Braşov,
în anul 1992, la iniţiativa britanicului
Graham Perolls, cu scopul introducerii
şi dezvoltării serviciilor specializate de
îngrijire pentru bolnavii incurabili în
stadii avansate, am iniţiat un proiectcare
s-a desfăşurat din 21 februarie până în 1
martie, şi care a avut ca scop strângerea
de fonduri pentru pacienţii de la
Bianca Grigoraş, XI B
16
Sunt convinsă că în sfârşit am descoperit
adevăratul sens al vieţii mele: DANSUL.
Această poveste a început acum 11 ani şi
afirm că a fost cel mai frumos lucrul care mi s-a
întamplat vreodată. Pe atunci nu însemna atât de
mult pentru mine, de fapt nici nu ştiam cu
exactitate ce implica acesta.
Am început cu gimnastică ritmică, dansuri
moderne, am ―gustat‖ din dansurile de societate,
chiar şi din street dance, dar nu în ultimul rând din
dansul contemporan, care este preferatul meu şi pe
care eu îl numesc ‖balet fără reguli‖.
Astfel, de-a lungul anilor am învăţat că se
ascunde o adevărată artă în spatele acestui cuvânt,
ce nu semnifică doar o simplă mişcare a corpului,
ci şi una a sufletului.
Cu toate că pare simplu la prima vedere, nu
oricine poate dansa, este nevoie de multă muncă şi
răbdare, iar dacă nu te implici cu toată fiinţa ta, nu
vei reuşi niciodată să dansezi cu adevărat, ci doar
să „te mişti‖.
DANSUL- pasiunea mea
După părerea mea, dansul este situat undeva
între nebunie şi precizie. Spun nebunie, referindu-mă
la nebunia creativităţii, a imaginaţiei, iar precizie,
axându-mă pe respectarea unor reguli stricte, dar nu
sufocante, care lasă mereu o portiţă de spontaneitate.
Atunci când dansez, îmi creez propriul
univers în care nu pot urî şi nu-mi pot separa trupul
de suflet. Uneori dansez când mă simt singură, tristă
sau când nu-mi găsesc cuvintele, dar de cele mai
multe ori dansez pentru a mă simţi completă.
Prin dans poţi exprima multe emoţii, precum
tristeţe, nebunie, bucurie, teamă, speranţă, dar
adeseori, fară să-ţi dai seama, le regăseşti pe toate în
sufletul tău în momentul dansului.
Pentru mine, dansul este pur şi simplu cel
mai bun prieten, deoarece m-a ajutat să mă
descopăr, mi-a dat încredere în mine, mi-a fost
alături în cele mai grele momente, m-a învăţat să
creez vise, m-a format ca om!
17
Oana Alexandra Zara, X C
18
Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat
istoria/ lb. română/ matematica ?
Care este cel mai amuzant moment petrecut la o
olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?
Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.
Ce ai alege? De ce?
Bogdan Petrescu
IX E
Istoria este mama tuturor ştiinţelor. Cum ar fi
fost lumea de azi dacă ea nu ne amintea de
marii gânditori şi creatori antici (Aristotel,
Sofocle, Homer, Pitagora, Aristofan, Herodot
etc.)? Ce fapte de eroism şi amintiri ale
minunilor unor vremuri de mult apuse ne-ar
inspira astăzi, ne-ar purta spre culmi înalte şi
ar da naştere viselor? CINE am fi? Istoria
este conştiinţa fiecărui om, care se regăseşte
în sufletul nostru şi este acel lucru care ne
aminteşte ce am fost, ce suntem şi ce putem
fi. Astfel, fără istorie, ne-am pierde conştiinţa
şi am deveni simple entităţi pribegind prin
lume.
Pot spune că nu am remarcat asemenea momente, fiindcă în
dimineaţa olimpiadei încerc să îmi fac o imagine a ceea ce am
studiat şi să intru într-o stare care îmi permite să mă concentrez
la ceea ce am de făcut, pentru a evita lucruri ce mi-ar distrage
atenţia.
Tatăl meu este persoana care m-a inspirat în ceea ce fac şi m-a susţinut în tot
ceea ce am facut. Cresc într-o vreme în care oamenilor le este frică să spună
ceea ce gândesc şi să acţioneze, o lume în care oamenii uită de ceea ce
reprezintă. El m-a învăţat să nu renunţ la a-mi aminti întotdeauna cine sunt şi să
nu abdic de la ideile mele, lăsându-mă amestecat în marea masă a celor
cuprinşi de ignoranţă.
Artistul, pentru că, dintre toţi, el are cel mai important şi
complex rol: acela de a prelua chipul şi comportamentul
personalităţilor şi înfăţişarea faptelor acestora pentru a
ajuta oamenii să înveţe din greşelile şi reuşitele
personajelor pe care le „joacă”. Jocul îi transformă pe
actori în modele pentru umanitate, simboluri ale virtuţilor
şi defectelor fiecăruia dintre noi; este cel ce ajută, conduce
şi însoţeşte oamenii spre autocunoaştere, cel ce face
lumea mai bună.
Andrei Dumitriu
XII A
Viaţa fără matematică - după-amieze
mai libere şi note mai mari! - ar spune
unii. Dar, în fond, matematica e esenţa a
tot ce ne înconjoară. Nu se pune
problema ca matematica să nu fi existat,
pentru că ea a fost dintotdeauna. Fizica,
chimia, informatica, arhitectura... toate
derivă din matematică. Fără ea, lumea
din jurul nostru ar fi cu totul diferită.
Hm... La ONM Constanţa, când am ajuns, ne-am hotărât să
facem o plimbare pe dig. Erau valuri foarte mari, dar ne-am dus
până în capăt... că doar ce se poate întâmpla? Dar acolo ne-a
întâmpinat un val care m-a umplut de apă de la brâu în jos. Urma
să merg la festivitatea de deschidere, erau singurii mei papuci…
La momentul respectiv, a fost amuzant.
Nu mi-am fixat niciodată un model precis. Dar îi admir pe oamenii care se pot
mândri că au realizat ceva în viaţă, pe cei care muncesc din greu, dar care ştiu şi
să îşi trăiască viaţa din plin.
Aş alege câte puţin din fiecare... poate un pic mai mult din
miliardar, nu strică niciodată. Copil, pentru a scăpa de
griji, savant, pentru satisfacţia de a fi descoperit ceva,
artist, pentru a privi lumea cu alţi ochi.
Ioana Chiva
X F
Grea întrebare! E greu de spus ce ar fi
fost dacă nu ar fi existat limba română.
Încep prin a spune că literatura nu ar fi
fost la fel de bogată cum este astazi, nu
cred ca „Luceafărul” scris într-o altă
limbă are acelaşi farmec ca în română,
sau că povestirile lui Creangă ar avea
aceeaşi notă comică şi pitorească.
De asemenea, dacă nu ar fi existat limba
română, o parte importantă din ceea ce
ne defineşte ca popor ar fi fost ştirbită.
Ei bine, până acum nu pot spune că am trăit un moment cu
adevărat amuzant la o olimpiadă, pentru că de fiecare dată sunt
mult prea îngrijorată de ceea ce urmează să scriu.
Dar pot spune că cel mai amuzant moment pe care l-am trăit a
fost anul acesta la Olimpiada de limba română, faza judeţeană.
Sâmbăta în care s-a ţinut olimpiada a fost una superbă, ningând
cu cei mai dolofani fulgi de zăpadă pe care i-am văzut până
acum. Ningea atât de tare, încât nu puteam să ţin ochii deschişi şi
să nu îmi între fulgii de nea în ochi. Olimpiada s-a ţinut la Şcoala
nr. 25 din Răcădău, şi până acolo a trebuit să merg pe jos,
deoarece autobuzele nu veneau decât din 30 în 30 de minute,
ceea ce însemna că întârziam. Momentul în care am intrat în sala
în care am fost repartizată a fost cu adevărat memorabil: arătam
ca un om de zapadă cu doua picioruşe subţiri ca două mături.
Elevii din sală erau cu adevărat surprinşi de apariţia mea acolo,
iar expresiile lor… nu le pot descrie în cuvinte!
Nu știu dacă pot spune că am un model în viață, încerc să învăţ ceva de la
fiecare persoană pe care o întâlnesc.
În primul rand, părinţii mei sunt principalele modele în viaţă, şi pot spune că
am foarte multe de învăţat de la ei. Dar, dacă trebuie să aleg un model, aş spune
că doamna profesoară Stroe este un model feminin demn de urmat.
Nu vreau să las impresia că spun asta doar de complezență sau pentru că este
profesoara mea de limba română, spun acest lucru pentru că este adevărat. Am
norocul să îmi fie profesoară, deci pot să o cunosc mai bine.
De ce mi-am ales-o pe dumneaei ca model? Simplu. Din punctul meu de
vedere, dumneaei reprezintă, ca să mă exprim ca la ora de limba română, tipul
femeii de success. Este o femeie care impune respect prin simpla prezență, este
o expresie a ceea ce înseamnă femininitatea, dar în același timp este realizată
profesional și ne dovedește la fiecare oră ce înseamnă să fii cu adevărat un bun
profesor. Mi-aș dori să ajung într-o zi ca dumneaei.
Cu siguranță aș alege copil. Un copil este simplu, pur, nu
cunoaște durerea si se bucură din cele mai mici și mai
simple gesturi. Un copil este sincer, iar atunci când este cu
adevărat fericit, sclipirea din ochii lui este molipsitoare.
Toți copiii sunt frumoși, toți copiii sunt o binecuvântare și
expresie a dragostei sincere. Ei ne reamintesc că trebuie să
ne bucurăm de fiecare clipă, fiecare moment. Carpe diem!
19
Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat
istoria/ lb. română/ matematica ?
Care este cel mai amuzant moment petrecut la o
olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?
Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.
Ce ai alege? De ce?
Bogdan Petrescu
IX E
Istoria este mama tuturor ştiinţelor. Cum ar fi
fost lumea de azi dacă ea nu ne amintea de
marii gânditori şi creatori antici (Aristotel,
Sofocle, Homer, Pitagora, Aristofan, Herodot
etc.)? Ce fapte de eroism şi amintiri ale
minunilor unor vremuri de mult apuse ne-ar
inspira astăzi, ne-ar purta spre culmi înalte şi
ar da naştere viselor? CINE am fi? Istoria
este conştiinţa fiecărui om, care se regăseşte
în sufletul nostru şi este acel lucru care ne
aminteşte ce am fost, ce suntem şi ce putem
fi. Astfel, fără istorie, ne-am pierde conştiinţa
şi am deveni simple entităţi pribegind prin
lume.
Pot spune că nu am remarcat asemenea momente, fiindcă în
dimineaţa olimpiadei încerc să îmi fac o imagine a ceea ce am
studiat şi să intru într-o stare care îmi permite să mă concentrez
la ceea ce am de făcut, pentru a evita lucruri ce mi-ar distrage
atenţia.
Tatăl meu este persoana care m-a inspirat în ceea ce fac şi m-a susţinut în tot
ceea ce am facut. Cresc într-o vreme în care oamenilor le este frică să spună
ceea ce gândesc şi să acţioneze, o lume în care oamenii uită de ceea ce
reprezintă. El m-a învăţat să nu renunţ la a-mi aminti întotdeauna cine sunt şi să
nu abdic de la ideile mele, lăsându-mă amestecat în marea masă a celor
cuprinşi de ignoranţă.
Artistul, pentru că, dintre toţi, el are cel mai important şi
complex rol: acela de a prelua chipul şi comportamentul
personalităţilor şi înfăţişarea faptelor acestora pentru a
ajuta oamenii să înveţe din greşelile şi reuşitele
personajelor pe care le „joacă”. Jocul îi transformă pe
actori în modele pentru umanitate, simboluri ale virtuţilor
şi defectelor fiecăruia dintre noi; este cel ce ajută, conduce
şi însoţeşte oamenii spre autocunoaştere, cel ce face
lumea mai bună.
Andrei Dumitriu
XII A
Viaţa fără matematică - după-amieze
mai libere şi note mai mari! - ar spune
unii. Dar, în fond, matematica e esenţa a
tot ce ne înconjoară. Nu se pune
problema ca matematica să nu fi existat,
pentru că ea a fost dintotdeauna. Fizica,
chimia, informatica, arhitectura... toate
derivă din matematică. Fără ea, lumea
din jurul nostru ar fi cu totul diferită.
Hm... La ONM Constanţa, când am ajuns, ne-am hotărât să
facem o plimbare pe dig. Erau valuri foarte mari, dar ne-am dus
până în capăt... că doar ce se poate întâmpla? Dar acolo ne-a
întâmpinat un val care m-a umplut de apă de la brâu în jos. Urma
să merg la festivitatea de deschidere, erau singurii mei papuci…
La momentul respectiv, a fost amuzant.
Nu mi-am fixat niciodată un model precis. Dar îi admir pe oamenii care se pot
mândri că au realizat ceva în viaţă, pe cei care muncesc din greu, dar care ştiu şi
să îşi trăiască viaţa din plin.
Aş alege câte puţin din fiecare... poate un pic mai mult din
miliardar, nu strică niciodată. Copil, pentru a scăpa de
griji, savant, pentru satisfacţia de a fi descoperit ceva,
artist, pentru a privi lumea cu alţi ochi.
Ioana Chiva
X F
Grea întrebare! E greu de spus ce ar fi
fost dacă nu ar fi existat limba română.
Încep prin a spune că literatura nu ar fi
fost la fel de bogată cum este astazi, nu
cred ca „Luceafărul” scris într-o altă
limbă are acelaşi farmec ca în română,
sau că povestirile lui Creangă ar avea
aceeaşi notă comică şi pitorească.
De asemenea, dacă nu ar fi existat limba
română, o parte importantă din ceea ce
ne defineşte ca popor ar fi fost ştirbită.
Ei bine, până acum nu pot spune că am trăit un moment cu
adevărat amuzant la o olimpiadă, pentru că de fiecare dată sunt
mult prea îngrijorată de ceea ce urmează să scriu.
Dar pot spune că cel mai amuzant moment pe care l-am trăit a
fost anul acesta la Olimpiada de limba română, faza judeţeană.
Sâmbăta în care s-a ţinut olimpiada a fost una superbă, ningând
cu cei mai dolofani fulgi de zăpadă pe care i-am văzut până
acum. Ningea atât de tare, încât nu puteam să ţin ochii deschişi şi
să nu îmi între fulgii de nea în ochi. Olimpiada s-a ţinut la Şcoala
nr. 25 din Răcădău, şi până acolo a trebuit să merg pe jos,
deoarece autobuzele nu veneau decât din 30 în 30 de minute,
ceea ce însemna că întârziam. Momentul în care am intrat în sala
în care am fost repartizată a fost cu adevărat memorabil: arătam
ca un om de zapadă cu doua picioruşe subţiri ca două mături.
Elevii din sală erau cu adevărat surprinşi de apariţia mea acolo,
iar expresiile lor… nu le pot descrie în cuvinte!
Nu știu dacă pot spune că am un model în viață, încerc să învăţ ceva de la
fiecare persoană pe care o întâlnesc.
În primul rand, părinţii mei sunt principalele modele în viaţă, şi pot spune că
am foarte multe de învăţat de la ei. Dar, dacă trebuie să aleg un model, aş spune
că doamna profesoară Stroe este un model feminin demn de urmat.
Nu vreau să las impresia că spun asta doar de complezență sau pentru că este
profesoara mea de limba română, spun acest lucru pentru că este adevărat. Am
norocul să îmi fie profesoară, deci pot să o cunosc mai bine.
De ce mi-am ales-o pe dumneaei ca model? Simplu. Din punctul meu de
vedere, dumneaei reprezintă, ca să mă exprim ca la ora de limba română, tipul
femeii de success. Este o femeie care impune respect prin simpla prezență, este
o expresie a ceea ce înseamnă femininitatea, dar în același timp este realizată
profesional și ne dovedește la fiecare oră ce înseamnă să fii cu adevărat un bun
profesor. Mi-aș dori să ajung într-o zi ca dumneaei.
Cu siguranță aș alege copil. Un copil este simplu, pur, nu
cunoaște durerea si se bucură din cele mai mici și mai
simple gesturi. Un copil este sincer, iar atunci când este cu
adevărat fericit, sclipirea din ochii lui este molipsitoare.
Toți copiii sunt frumoși, toți copiii sunt o binecuvântare și
expresie a dragostei sincere. Ei ne reamintesc că trebuie să
ne bucurăm de fiecare clipă, fiecare moment. Carpe diem!
20
Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat
istoria/ lb. română/ matematica ?
Care este cel mai amuzant moment petrecut la o
olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?
Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.
Ce ai alege? De ce?
Miruna Buta
IX E Ne-am afirmat, ne-am construit o țară pe
care o fructificăm printr-o limbă vorbită,
româna, în lipsa căreia teritoriul
României s-ar mistui la flacăra a zeci și
sute de alte graiuri. Fără română nu am
exista. .
Aș putea spune că mai mult decât comic am resimțit un moment
tragic la olimpiada județeană de română din anul 2011, când ma-
ma mea s-a asigurat că voi avea un instrument de scris de calitate
superioară, care avea însă pasta neagră, groasă, ce s-a întins ime-
diat pe foaia de lucru. În primă instanță, m-am înfuriat. Însă m-
am resemnat, împrumutând un pix de la o altă persoană, cu
speranța că va rezista pe toată durata scrisului.
Până în prezent, nu am încetat să admir modul de gândire al marelui poet
român, Mihai Eminescu, prin modul în care el şi-a împlinit visele și dorințele
prin scris.
Consider că alegerea optimă este copilul. Copilul înfruntă
problemele cu detaşare, uitând de la un moment la altul ce
i-a fost dat să trăiască.
Alexandra Roman
VIII
Fără limba română, calea prin care îmi
exprim sentimentele, emoţiile şi
nemulţumirile ar fi de negăsit.
Contrar aşteptărilor, de fiecare dată m-am distrat la olimpiadă.
Cel mai amuzant moment s-a petrecut la Suceava, în timp ce
vizitam Cetatea de Scaun. Unul dintre băieţii din grup s-a urcat
pe colina din apropiere, şi-a confecţionat pe loc o coroană, s-a
autoproclamat „Domn al Moldovei”, ţinând şi un „discurs” pe
măsură. A intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai scurtă perio-
adă de domnie, aproximativ cinci minute, moment de glorie,
până când ghidul grupului l-a silit să „abdice”:).
Nu am un model anume. Încerc să asimilez ceea ce mi se pare deosebit la o
persoană. Deşi sunt încă la început de drum, încerc să-mi creez propriul stil,
unic, fără să tind spre a fi o altă persoană.
“O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.”
Conform versurilor lui Adrian Păunescu, „artist” înseamnă
un complex de sentimente, calităţi, frustrări, împliniri,
dezamăgiri. Artistul este o fiinţă completă, care râde şi
plânge, iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. E capabil să-şi
construiască propriul univers, în care poate trăi liniştit, fără
ca judecata celorlalţi să-l poată răni…, iar „eu mă simt în
lumea mea/ nemuritor şi rece”… Pentru mine, poezia şi
baletul reprezintă acel univers, lumea mea, în care devin
EU cu adevărat.
Paul Gheorghe
X A Campion naţional la Ashihara
karate, calificat la Campionatul
Mondial Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate şi
mai ales clubul Happy Fighters, unde mă
antrenez, eu aş fi fost cu totul altfel. De-
oarece nu ne învaţă să ne batem pur şi
simplu, ci ne învaţă să fim oameni, şi nu
orice fel de oameni, ci oameni adevăraţi.
Oameni cu şcoală care gândesc tot ce
fac. Dacă nu ar fi existat Ashihara Kara-
te, probabil acum aş fi fost undeva la
colţul blocului, cu tot felul de persoane
dubioase. Pentru mine, Ashihara Karate
e un mod de viaţă.
Cel mai amuzant moment a fost drumul spre ultima competiţie. Trebuia
să ajungem la Forex la ora 9, când începea competiţia. Vorbisem cu un
coleg, care tocmai împlinise 18 ani să ne ia cu maşina. Ce maşină? O
Dacia veche, pot să zic că e old school. Şoferul a botezat-o Jon, prin
numărul de înmatriculare pe care i l-a pus. Ne-am mai întâlnit cu încă
doi colegi şi cu prietena mea şi ne-am suit în maşină pe la ora 8.40, după
ce şoferul s-a chinuit să deschidă uşa. După ce ne-am îmbarcat toţi,
şoferul a încercat să pornească maşina. Jon parcă tuşea, în loc să toarcă
de plăcere. Nu voia să pornească. Deja eram în întârziere. Am început să
ne rugăm de el să pornească: hai Jonica, porneşte, te rog frumos, hai
motanee, porneşte! După câteva minute, Jon tot nu voia să pornească.
Şoferul s-a enervat şi s-a gândit să îl pornească din fire. A scos nişte fire
de sub volan şi a pornit. Am început să râdem în hohote, zicând că
maşina asta nu poate fi furată nici dacă ai cheia potrivită. După ce am
plecat, am încercat să mergem repede spre sală, dar Jon era exact ca un
motan leneş, nu mergea repede deloc; mai adormea din când în când,
adică i se mai oprea motorul, dar şoferul reuşea să o repornească repede.
Am început să îl luăm pe şofer peste picior, spunându-i că are o maşină
spectaculoasă, cu mulţi hamsteri putere sub capotă şi ecrane în tetiere. În
sfârşit, am ajuns şi la Forex, cu câteva minute întârziere, dar nu a fost
nicio problemă, deoarece organizatorii au întârziat cam o oră şi jumătate
cu începerea competiţiei. L-am lăsat pe Jon în parcarea de la Plus-ul de
lângă sală, să doarmă până la sfârşitul competiţiei, când ne-am întors din
nou la el şi ne-am distrat la fel de bine.
Nu cred că am un model în viaţă, încerc să îmi creez propriul model, pentru că
noi încercăm să devenim din ce în ce mai buni, iar dacă ne creăm un model, la
un moment dat îl ajungem, iar atunci trebuie să ne facem altul, sau nu îl
ajungem niciodată şi putem să fim dezamăgiţi. Pot spune, totuşi, că mi-ar
plăcea să o urmez pe fosta mea antrenoare, care a fost pentru mine ca o a doua
mamă. A fost aproape de mine de când aveam 5 ani până pe la 12. Era o femeie
foarte inteligentă, care ştia exact ce voia de la viaţă şi care avea un hobby mi-
nunat, Ashihara Karate, pe care mi l-a transmis şi mie. Spun “fosta antrenoare”,
pentru că a plecat în Suedia cu cel care i-a devenit soţ. Am fost multă vreme
supărat pe el, pentru că a luat-o de lângă mine şi de lângă ceilalţi colegi...
Aş alege să fiu un copil.Un copilaş care se joacă toată ziua
cu maşinuţe şi construieşte clădiri din LEGO, care nu are
nicio grijă, decât cum să se mai joace.
21
Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat
istoria/ lb. română/ matematica ?
Care este cel mai amuzant moment petrecut la o
olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?
Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist.
Ce ai alege? De ce?
Miruna Buta
IX E Ne-am afirmat, ne-am construit o țară pe
care o fructificăm printr-o limbă vorbită,
româna, în lipsa căreia teritoriul
României s-ar mistui la flacăra a zeci și
sute de alte graiuri. Fără română nu am
exista. .
Aș putea spune că mai mult decât comic am resimțit un moment
tragic la olimpiada județeană de română din anul 2011, când ma-
ma mea s-a asigurat că voi avea un instrument de scris de calitate
superioară, care avea însă pasta neagră, groasă, ce s-a întins ime-
diat pe foaia de lucru. În primă instanță, m-am înfuriat. Însă m-
am resemnat, împrumutând un pix de la o altă persoană, cu
speranța că va rezista pe toată durata scrisului.
Până în prezent, nu am încetat să admir modul de gândire al marelui poet
român, Mihai Eminescu, prin modul în care el şi-a împlinit visele și dorințele
prin scris.
Consider că alegerea optimă este copilul. Copilul înfruntă
problemele cu detaşare, uitând de la un moment la altul ce
i-a fost dat să trăiască.
Alexandra Roman
VIII
Fără limba română, calea prin care îmi
exprim sentimentele, emoţiile şi
nemulţumirile ar fi de negăsit.
Contrar aşteptărilor, de fiecare dată m-am distrat la olimpiadă.
Cel mai amuzant moment s-a petrecut la Suceava, în timp ce
vizitam Cetatea de Scaun. Unul dintre băieţii din grup s-a urcat
pe colina din apropiere, şi-a confecţionat pe loc o coroană, s-a
autoproclamat „Domn al Moldovei”, ţinând şi un „discurs” pe
măsură. A intrat în Cartea Recordurilor cu cea mai scurtă perio-
adă de domnie, aproximativ cinci minute, moment de glorie,
până când ghidul grupului l-a silit să „abdice”:).
Nu am un model anume. Încerc să asimilez ceea ce mi se pare deosebit la o
persoană. Deşi sunt încă la început de drum, încerc să-mi creez propriul stil,
unic, fără să tind spre a fi o altă persoană.
“O, biet actor
O, biet artist
Rolurile mor
Viaţa e un teatru trist.”
Conform versurilor lui Adrian Păunescu, „artist” înseamnă
un complex de sentimente, calităţi, frustrări, împliniri,
dezamăgiri. Artistul este o fiinţă completă, care râde şi
plânge, iubeşte şi urăşte în acelaşi timp. E capabil să-şi
construiască propriul univers, în care poate trăi liniştit, fără
ca judecata celorlalţi să-l poată răni…, iar „eu mă simt în
lumea mea/ nemuritor şi rece”… Pentru mine, poezia şi
baletul reprezintă acel univers, lumea mea, în care devin
EU cu adevărat.
Paul Gheorghe
X A Campion naţional la Ashihara
karate, calificat la Campionatul
Mondial Dacă nu ar fi existat Ashihara Karate şi
mai ales clubul Happy Fighters, unde mă
antrenez, eu aş fi fost cu totul altfel. De-
oarece nu ne învaţă să ne batem pur şi
simplu, ci ne învaţă să fim oameni, şi nu
orice fel de oameni, ci oameni adevăraţi.
Oameni cu şcoală care gândesc tot ce
fac. Dacă nu ar fi existat Ashihara Kara-
te, probabil acum aş fi fost undeva la
colţul blocului, cu tot felul de persoane
dubioase. Pentru mine, Ashihara Karate
e un mod de viaţă.
Cel mai amuzant moment a fost drumul spre ultima competiţie. Trebuia
să ajungem la Forex la ora 9, când începea competiţia. Vorbisem cu un
coleg, care tocmai împlinise 18 ani să ne ia cu maşina. Ce maşină? O
Dacia veche, pot să zic că e old school. Şoferul a botezat-o Jon, prin
numărul de înmatriculare pe care i l-a pus. Ne-am mai întâlnit cu încă
doi colegi şi cu prietena mea şi ne-am suit în maşină pe la ora 8.40, după
ce şoferul s-a chinuit să deschidă uşa. După ce ne-am îmbarcat toţi,
şoferul a încercat să pornească maşina. Jon parcă tuşea, în loc să toarcă
de plăcere. Nu voia să pornească. Deja eram în întârziere. Am început să
ne rugăm de el să pornească: hai Jonica, porneşte, te rog frumos, hai
motanee, porneşte! După câteva minute, Jon tot nu voia să pornească.
Şoferul s-a enervat şi s-a gândit să îl pornească din fire. A scos nişte fire
de sub volan şi a pornit. Am început să râdem în hohote, zicând că
maşina asta nu poate fi furată nici dacă ai cheia potrivită. După ce am
plecat, am încercat să mergem repede spre sală, dar Jon era exact ca un
motan leneş, nu mergea repede deloc; mai adormea din când în când,
adică i se mai oprea motorul, dar şoferul reuşea să o repornească repede.
Am început să îl luăm pe şofer peste picior, spunându-i că are o maşină
spectaculoasă, cu mulţi hamsteri putere sub capotă şi ecrane în tetiere. În
sfârşit, am ajuns şi la Forex, cu câteva minute întârziere, dar nu a fost
nicio problemă, deoarece organizatorii au întârziat cam o oră şi jumătate
cu începerea competiţiei. L-am lăsat pe Jon în parcarea de la Plus-ul de
lângă sală, să doarmă până la sfârşitul competiţiei, când ne-am întors din
nou la el şi ne-am distrat la fel de bine.
Nu cred că am un model în viaţă, încerc să îmi creez propriul model, pentru că
noi încercăm să devenim din ce în ce mai buni, iar dacă ne creăm un model, la
un moment dat îl ajungem, iar atunci trebuie să ne facem altul, sau nu îl
ajungem niciodată şi putem să fim dezamăgiţi. Pot spune, totuşi, că mi-ar
plăcea să o urmez pe fosta mea antrenoare, care a fost pentru mine ca o a doua
mamă. A fost aproape de mine de când aveam 5 ani până pe la 12. Era o femeie
foarte inteligentă, care ştia exact ce voia de la viaţă şi care avea un hobby mi-
nunat, Ashihara Karate, pe care mi l-a transmis şi mie. Spun “fosta antrenoare”,
pentru că a plecat în Suedia cu cel care i-a devenit soţ. Am fost multă vreme
supărat pe el, pentru că a luat-o de lângă mine şi de lângă ceilalţi colegi...
Aş alege să fiu un copil.Un copilaş care se joacă toată ziua
cu maşinuţe şi construieşte clădiri din LEGO, care nu are
nicio grijă, decât cum să se mai joace.
Cerinţe tehnice:
fontul folosit trebuie să fie Times New Roman
dimensiunea fontului de 12
textele trebuie să fie scrise cu diacritice
Adresa redacției: [email protected]
Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)
Comitetul de redacţie:
Octavian Movilianu, X A - redactor șef
Alexandru Șolot IX A - redactor
Profesori coordonatori:
Prof. Ștefania Ciobanu
Prof. Sorina Hanceariuc
Observaţii:
materialele scrise trebuie să fie
trimise în .doc sau .docx (Word)
ataşaţi şi câteva poze care să vă
ilustreze materialele
precizați numele (cu diacritice) și
clasa
22