CAPITOLUL DOI

1

Parfum de apă, sânge alterat,Criminal tăiat, nu decupat,

Unghiile-n carne îţi impregneazăŞi viaţa-n umbre-ţi creionează.

Fă-l viu, copac tăiatCăci e păcat păcat (iar tăiat).

Vrei să-ţi fie vântul voce?

Sirene.

În amintirea ta, ţipetele sirenelor sunt încă la fel de vii ca nişte

pumnale înfipte în creier. Ţipetele lor artificiale te cheamă în

noapte. Întunericul a înghiţi întregul sat, iar tu eşti pe o potecă unde

sălaş îşi au doar mirosurile de fecale şi urină. Poteca conectează

două manifestări ale violenței. Prima, violența naturii - pădurea,

unde moartea este săvârșită pentru a conserva viața. Și a doua -

violența casei, în care ţi-ai ţinut la piept goliciunea, hrănind-o cu

cea mai crudă invenție a omului. Singurătatea.

1

E un clişeu din filmele de groază, din care lipseşte doar

criminalul în serie care, deşi i-ai trimis o invitaţie, tot întârzie să

apară. Ești doar un copil, dar moartea nu are curaj să te sperie.

Chiar dacă şi pe ea ai invitat-o în trupul tău cu fiecare ocazie,

rugând-o să te posede adânc şi să-ţi inunde barca de salvare, legată

la malul realităţii. E prea familiară.

Ajungi în pădurea ce stă între tine şi casa ta şi priveşti la copacii

singuratici, cum încep să-şi piardă coroana şi le plângi de milă,

pentru că trebuie să renască în fiecare primăvară, în loc să se

bucure de somnul veşnic. Te gândeşti că poate o să le dedici

acestor martiri ai întunericul, minunea copleşitoare a focului, doar

să nu mai fie nevoiţi să înfrunte batjocura soarelui, care îi

torturează până aproape de moarte, după care îi vindecă, într-un

ciclu nesfârşit.

Sfârşit îţi simţi şi timpul interior.

Oare același creator le-a trasat acest cerc crud în palme? Oare

dacă iei o lamă și o înroșești în flacără, după care o înfigi adânc în

pielea palmei și începi să decupezi liniile ce o traversează, o să îți

poți schimba destinul?

(pula mea, de unde să ştiu eu?)

Respiraţia de hârtie te urmează la fiecare pas şi doar lumina lunii

şi a stelelor, oarbe de invidie, îţi dezvăluie, în drumul tău printre

tentaculele lipicioase ale întunericului, calea. Undeva în

2

îndepărtare, auzi un lup cum îşi cheamă trecutul, legându-se astfel

de prezent, când ar fi putut să alerge liber prin univers, scăpând de

influenţa vie a timpului. Asta până când, în călătoria lui prin viţele

temporalităţii, ar fi dat de naşterea omului, omul să-i taie picioarele

şi să facă din ele medicament pentru tratamentul ridurilor şi de

înălbire al dinţilor. Ai fi vrut să mergi să îi spui să nu mai plângă şi

să-şi doneze blana unei colonii de viermi.

Un miros familiar îţi străbate nările. Nu îţi aminteşti să-l fi

invocat. Îţi verifici încheieturile, sunt închise. Suni cordul. Visează.

Hotărăşti că mirosul de sânge nu e de la tine.

(râuri de sânge se ivesc din cutia ta toracică, dar ele sunt doar

amintiri.)

Priveşti în beznă după un cadavru proaspăt colorat. Poate hrana

decapitată a unui urs, căruia i s-a furat credibilitatea după ce a futut

toate vulpile din pădure. În visul tău, din cadavru ţâşnesc gheizere

de plasmă. Îi simţi gustul, iţi extaziază botanistul.

Când întorci privirea, sentimentul de vertigo îţi aduce aminte că

ai trupul situat în real. Privirea îţi îngheaţă (poate îngheaţa

gheața?), sufletul rânjeşte şi vrei să uiţi să respiri. Nu din cauza

fricii, ci din cauza imaginii pe care ţi-ai creat-o în cap: îngerii

Lumii Care Nu Există au primit scrisoare ta şi au venit să te poarte

pe aripile lor din cuvinte până în niciodată. Îţi reporneşte inima şi

3

circuitele sinapselor şi te holbezi la cele două suflete albe din faţa

ta.

Miros a casă. A violenţă şi a sânge. A ură şi a vise. A Timp pe

cale să expire. Sunt sărutate de lacrimile mediului intern şi se ţin de

mână, o imagine de o inocenţă albă, dar scăldată în raze roşii.

(a cui e vina? descoase-mă).

Faci un pas înapoi şi una dintre fiinţe începe să plângă ca şi cum

emoţiile i s-ar rupe fâşii. Actul îşi pierduse toată umanitatea,

devenind ceva primordial cu schelet mecanic şi pe bază de energie

reziduală. Faţa îi este desfigurată de emoţie iar ţie îţi pare o pictură

abstractă. Te îndrăgosteşti? Nu de acea ființă, ci de povestea-durere

din spatele ei.

Fiinţa Unu îi spune să tacă şi îţi adresează o întrebare. Tu nu o

auzi fiind absorbit de circul lacrimilor fosforescente ale fiinţei Doi.

Extazul agoniei. Comedia tragediei. Reuşeşti să te desprinzi din

vraja sângelui mut, corbului mut, cadavrului mut.

Ochii lor erau tot muţi.

(totuși, un al treilea ochi rămâne deschis și vă leagă, creând o

cale de evadare în fiecare)

Rosteşti ce-a mai inteligentă frază din istoria lingvisticii.

„Îi?”

„Te-am întrebat ce cauţi aici, te-ai rătăcit?”

4

Tremurul din glasul fiinţei Unu semăna cu un cutremur japonez.

Frica curgea din porii ei, însă îi astupă cu precauţie şi instinct de

autoconservare.

(hei, nu ai furat fraza asta din celelalte scrieri ale tale? eşti cel mai demn de milă hoţ, cel care fură din sufetul lui! mereu am..

bine, tac! nu încerca să îţi rupi degetele!)„Nu.’’ Hotărăşti că un cuvânt e îndeajuns şi pleci în drumul tău, lăsând

potenţiale mărci ale existenţei tale în urmă. Şi atunci vezi. Ca un flashback ce nu îţi aparţine, creezi instant povestea din spatele fiinţelor. Recunoşti urmele durerii şi culorile disperării. Auzi cuvintele nerostite. Le prinzi de coadă și percepția își schimbă cursul, fiind traversată de viziuni din viitor.

Ecuaţia unei vieţi marcate de tragedie.Unu + Doi = SÂNGE.Tu eşti arhanghelul morţii, şi deşi nu ai luat nici una cu mâinile

tale, tot ţi-ai citit-o pe a ta în fiecare noapte, aşa că îi cunoşti toate secretele criptate în întunericul cimitirului ei. Ai vrea să le spui că e ok, că nu e vina lor, că au făcut ce trebuie. Ai vrea să e explici că unii oameni se nasc doar pentru a muri, în timp ce alţii se nasc morţi. Însă ştii.

Uneori, cuvintele se nasc şi ele moarte. Sparte. Din ele curg speranţe şi vise deşarte.

„Frunzele nu o să vă ajute prea mult. Ştiu un loc unde nu v-a fi găsit foarte curând.”

Ai fi zâmbit zicând cuvintele, însă faţa ta de demon ar fi arătat şi mai îngrozitor cu acel rânjet atotştiutor. Oare feţele lor cum arătau? Feţele lor adevărate, nu cele pe care le arată realităţii. Nu cele pe care le-au cusut pentru a nu fi fugărite, pângărite, schingiuite de semenii anonimi. Cea din care ai putut să furi o privire, atunci când durerea lui Doi, a făcut-o să lase garda jos.

„... cum?”

5

Ochii lui Unu îi alergau în toate direcţiile, iar convulsiile râdeau în pieptul mult prea strâns pe organele interne. Plânsul mecanic, dezumanizant al lui Doi se aude şi mai tare. Dar are atât puţin sentiment în el, încât creierul tău nu este capabil să-l procedeze. Doar să îl viseze. Uneori, când stai şi te gândeşti la asta, el se transforma într-un râs sălbatic.

„Picioarele.”Le arăţi degetele ce ies din frunze. Vezi amintiri cum cresc pe

frunţile lor. Şi vezi sudoarea cum se transformă în durere. Se privesc şi probabil că se hotărăsc (o să-ţi dăruiască moartea?) să îţi acorde un vis. Ai vrea să le lingi fruntea, să le furi amarul, să-l implantezi în tine. Tu eşti un deșert sterp, dar se pare că un vânt de simpatie încă colindă câmpia interiorului tău.

Unu, îşi strânge imaginea evadată din oglindă şi mai aproape de aerul său static. Doi se caţără pe scheletul coastelor şi îi ajunge la nivelul pomeţilor. Un sân din silicon îşi face loc în imaginaţia ta. El hrăneşte gura mică şi stâlcită a lui Doi, cu viitor contrafăcut, cu viaţa artificială, cu speranţă criminală.

- Doi, acum sufletele noastre sunt singure. Închide ochii şi ai grijă ca sufletul să nu îţi fie mărunţit în vidul creat de regretele cusute în himere cu ochii curgători!

- Dar Unu, încă pot să mai visez!Ai vrea să te pui în genunchi şi să le implori să îţi facă transplant

de sentiment. Poţi să rezişti! Ai trăit în pat cu durerea, celulele tale nu cunosc (doresc) decât asta.

(te rog, donează ura! în om sună a gol, gol, gol...)Nu ştii ce trecut se ascunde în pământul acela, însă simţi că

experiența lor e compatibilă cu a ta. Chiar dacă consideri că nici un om nu are drept de viaţă asupra altui om, venele albastre în contrast cu albul şi roşul din privirile fiinţelor Doi şi Unu, te asigură că au fost darurile construite din sentimentele de frică, scârba, groază, coşmar, cele care l-au ucis pe sacul de celule îmbibate în moarte. Toate celulele vii sunt programate să se sinucidă în prezența morții, așa că nu dovedește asta că toată lumea se sinucide? Nu vă arată

6

asta sadismul creatorului? Nu elimină asta sensurile cuvântului crimă?

Ești un cadavru umblător, din care picură bucăţi.„Ştiu un loc unde nu l-ar găsi nimeni. Cel puțin nu o perioadă.” De data asta chiar ai zâmbit (albastrul strigă „crimă! crimă!”).

Stai în liniște și simți universul cum vă coase aţele sorții, unele de celelalte. Ca într-un mit, din moarte se naște viață moartă. Se naște avortul unui viitor lânced. Din acest moment nu puteți să scăpați de fețele celuilalt. Va trebui să vă priviți părțile întunecate şi să le devoraţi, astfel încât ele să renască în voi, într-un ciclu ce va dăinui în toate vasele reincarnării voastre. Până când fibra timpului va fi mâncată de moliile Nimicului.

Sunteţi prinşi în dansul Universului, Universul e sarcofagul vostru. Aşa că asta stabileşte că realitatea nu există şi că viaţa este doar o iluzie. Sunteţi moarte desprinsă din moarte. Totul este doar un vis.

- Și tu ești o minte goală la fel ca noi, nu?- De ce spui asta? Simţi briza marii fluctuând în organele mele?- Da. Luna din spatele genelor mele e încărcată cu Moarte. Vrei

sa îţi fiu astru?Aţi mutat cadavrul în grota minţii şi ia-ţi negat existenţa. Liniştea

a dorit să vă însoţească, aşa că totul a fost ca un mormânt. Tu eşti un mormânt de sentimente, ascuns într-un alt mormânt, în satul este plin de oameni fără speranţe, aspiraţii, vise. Iar totul este cuprins de un mormânt mai mare. În universul condamnat la moarte, prin însuşi actul naşterii.

Nu reacţionezi, fiind într-o stare ce ilustrează un catatonic într-o criză mută. Cuvintele au fost blocate de intimitatea momentului, chiar dacă le doreşti.

Cuvinte! Cuvinte! Cuvinte!Nu ştii dacă eşti o persoană bună. Nici măcar nu ştii ce înseamnă

să fii o persoană bună. Si nici nu prea te interesează astfel de norme sociale. Însă știi că hrana pe care o oferi minții se reflectă în acțiunile pe care le exercită corpul. Iar cele două ființe, par că și-

7

au hrănit mințile cu aceeași sevă a morții cu care ți-ai inundat și tu sinapsele.

(sunteți practic în moarte cerebrală)Acesta a fost momentul declanşator al evenimentelor ulterioare.

Ca un vulcan, sentimentele au izbucnit, însă nu chiar cele pe care ţi le-ai dorit. Cred că mă repet, însă tu ţi-ai dorit doar moartea. Cu excepţia secundei numite Amintire.

Aşa că ţi-ai despicat spatele şi ţi-ai împlântat în el aripile chimiei. Dar nu a fost îndeajuns, câinele Viitorului, ancorându-se adânc în gamba ta necrozată şi tratându-te după el.

Cu existenţa tranchilizată, spulberi orice încercare de judecată.

8

2

A-ncetat inima să şopteascăCoborât-ai din infern, făptură îngerească,

Pentru iubire, să-i dai pedeapsăAmoră descompusă,

Dar tot mai vinzi speranţă

Tăcere.Pentru o secundă ai impresia că eşti fugărit de un vis lucid, însă simţi Amintirea cum pulsează (realitate, realitate). Unu şi Doi, se apropie și se aşează pe margine patului, pe marginea lumii tale, privind în prăpastia ta. Un craniu de o parte şi un craniu de cealaltă, creându-ţi imaginea sfintei treimi a morţii, întregul în echilibru, dărmăturile în uniune, din care nu a rămas decât un schelet ale cărui molecule ţipă după lacrimi de adeziv, să nu se dezintegreze. În tăcere, vă studiaţi feţele schingiuite de timp şi de secrete, niciunul îndrăznind să spună ceva, care, ar putea părea prea real. Asta este genul de durere pe care nu vrei să o simţi.

Singura durere pe care vrei să o simţi e cea pe care ţi-o provoci cu mâna ta, pentru a te delecta cu dulceaţa ei virgină. Pentru a invoca moartea, pentru a alunga viaţa. Atunci când durerea este provocată de alţii, nu de propria ta minte, ea nu mai are nici un farmec, devenind banală.

Moartea minții tale nu are nici scop, nici sursă. Undeva în translație, s-a pierdut ceva. Nu știi când și unde sau ce. Probabil

9

atunci când cromozomii tăi s-au unit, a fost adăugată şi gena Visării de Moarte. Dar irelevanţa certitudinii, e martor că poţi face şi din asta o sursă de durere.

Sunteţi ruginiţi de așteptare. În liniştea camerei de spital, până şi morţi sunt muţi. Iar povestea unui mort este una dintre cele mai asurzitoare dovezi de viaţă, dar fără limba deplângerii, posibil este doar surmenajul înfrângerii.

Valuri de gânduri electrice îşi fac loc în ochii tăi, prin fisurile craniului tău şi încerci să le alungi cu sânge alterat. Însă cu sânge poţi lega doar oameni. Cauţi prin literele din sacul din retine împreunate, cuvântul fericire. Însă acesta fuge de tine pentru că nu ai cordul destul de copt să îi înţelegi întregul sens. Pielea ta nu este capabilă să îi memoreze atingerea, pentru că celule sunt ocupate să obsedeze, dansând pe muzica Amintirii.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și

deplină. ◊ Loc. adv. Din fericire = printr-un concurs de împrejurări favorabile. – V. ferici.

Nu, minte din piatră de lună! Îţi aduc aminte. Fericirea pentru tine înseamnă linişte, înseamnă să poţi tortura vise pe hârtie, înseamnă repetiţie, înseamnă fiecare moment în care Amintirea e şi nu e. Înseamnă să pluteşti pe oceanul morţii şi să curgi printre toate stările materiei. Fericirea e plutirea în extaz şi înecul în marea timpului.

(înseamnă ce nu înseamnă pentru tine real.)(pentru mine imaginar.)Măcar tu nu ai avut niciodată criză de identitate, ai ştiut mereu

cine eşti, cine nu eşti, cine nu ai să fii. Ai ştiu tot timpul că ești mitul lichidului amniotic, din trupul unui produs de avort. Ai ştiut mereu că ochii tăi nu sunt capabil să recunoască şi să aplice o normă socială. Dacă ţi-ai fi lăsat duhurile necurate să îţi iasă pe gură, ai ştiut că ale tale cuvinte, o să fie devorate de semenii tăi. De accea ţi-ai învăţat buzele să se deschidă doar atunci când este absolut necesar, doar atunci când, aţa cu care le-ai cusut, taie prea adânc în roşul buzelor.

10

- A trecut ceva din timpul cumpărat prin experienţele noastre. Aproape că regret... Îmi pare rău. Ai vrea să te hrăneşti din mintea mea? Cuvintele sunt prea grele să le ordonez, şi rămân blocate în laringe.

Unu, ca de obicei, i-a cuvântul. El tremură în cerul gurii şi se sbate să iasă afară. Teama să nu rezoneze pe o frecvenţă greşită i se citeşte pe pomeţi. Of, Unu. Nu ai învăţat în tot acest timp că cel defect e mortul acoperit de cearşaful alb- puroi? Nimic din ce ai putea spune nu poate fi mai negru decât produsul minţii sale, produs ce ar putea fi folosit ca armă de ucidere în masă. Armă de infectat minţi, cu non-sensuri.

Nu îşi aduce aminte că oricum, cuvintele o să ajungă distorsionate în casa timpanului și că acolo, receptorii mituiţi de nebunie, o să ascundă realitatea, pentru a te împiedica să evadezi din închisoarea craniului tău?

- Cinci ani, ca să fim mai exacţi.- Refuz conceptul timpului tău personal. Mereu ne-a îmbătrânit,

ne-a transformat în praf cerebral. Timpul nostru trece mai greu. E timpul să iţi dezinfectăm atmosfera. Te rog, lasă-mi electrozii să iţi penetreze agonia.

- Degeaba. Codul interpretării ei e înscris în fantoma unui Eu mort în vis.

Vezi lacrimi în ochii lui Doi, dar asta nu te împiedică să nu-ţi ascuți cuvintele şi mai mult şi să le înfigi acolo unde au mai fost înfipte de atâtea ori, în trecut. Asta e tot ce ştii să faci. Doar traseul ăsta îl cunosc gândurile tale. Și când cunoști doar un lucru, acesta iți preia controlul şi orice alt lucru pe care îl faci ți se pare mecanic. Ești o scursură cu specializare în suferință.

Oare le mai place să faci asta? Oare şi-au păstrat rezistența şi predilecţia spre abuz? Atât de multe întrebări, atât de puţine cuvinte. Vrei să ai răspunsuri, însă nu vrei sentimentul adiacent lor. Vrei doar să fii o carte, răspunsurile doar să fie tipărite, fără să suporţi consecinţele pe tălpile pline de bătături apoase.

(luna devine roșie de la loviturile razelor de lumină.)

11

Liniştea mâleşte aerul, iar mirosul de putred vă îmbrăţişează. Ochii se privesc. Cu ochiul tău interior încerci să citeşti matricea din genele simţirii: tristeţe-moarte-ură-moarte. Dar răbufnirile de sentiment şi timp pierdut încă se ascund în umbra norilor de praf ce dansează, pe o muzică de spini.

- Ce ar fi să trecem peste partea jenantă şi melodramatică şi să trecem direct la ce e important? De ce pizda mă-tii ai făcut asta fără să ne anunţi şi pe noi, fără să îţi fi luat la revedere ?

(schimbare de registru? na, tu stii mai bine.)Unu se rosteşte, stropind cu salivă aerul static, turbinele urii

(neputinţei) punându-i armele anti-intelectuale în funcţiune. Mereu ți s-a părut că are în străfundurile sale un vulcan activat de colapsul cuvintelor.

- Unu! Doi aleargă spre sufletul său geamăn şi îi pune mâna peste gură,

încercând să oprească valul de resentimente și gânduri mutilate.- Nu întrebi aşa ceva pe cineva aflat pe patul de spital! Nu ai pic

de maniere, brută declanşatoare de amintiri eşuate, ce eşti! Scuze Om, ştii cât de neşlefuita e dopamina din glandele lui Unu! Realitatea i-a defectat transcrierea aminoacizilor.

Îţi zâmbeşte, vrei să răspunzi, însă scoate un ţipăt mut. Nu îl vocalizează, însă îl trăieşte. De ce toată lumea speriată de sinucigaşi? De ce sunt speriaţi de moarte, chiar şi cei care o cunosc atât de intim? Urăști atunci când oamenii evită să pună întrebări. Tu ţi-ai făcut un hobby din asta. Pentru tine întrebările sunt hrană atât pentru spirit cât şi pentru minte. Mintea a ajuns să crească singură întrebări. Însă acestea sunt mutante, modificate genetic. Care îţi îmbolnăvesc trupul. Oricum eşti deja un suflet mort, de ce îți mai pasă?

Mintea rescrie adevărul. Iminenţa morţii potenţează delirul.Funcţiile îţi sunt blocate. Cauţi cu o mână, cu schelet din gânduri,

butonul de nespart. Nu ai fost fabricat cu aşa ceva, aşa că improvizezi din personalitatea ta ceva asemănător cu un om stabil. Pentru ca doar asta eşti. Doar un om. Un om la fel de gol ca toate punctele plăpânde de pe hartă.

12

Doi dă să spună ceva, însă tu întrerupi brutal curgerea semnelor convenţionale. Ai atâţia ani ce îţi atârnă pe umeri, scurtându-ţi telomerele, dar partea de om necopt se trezeşte şi cere controlul păpuşii din cârpe.

- Ce căutaţi aici?Cuvintele tale sunt goale. Cuvintele tale sunt o oglindă a

interiorului tău. Însă ştii că asta nu o să dureze prea mult, ştii că Amintirea o să îţi umple toate cavităţile, până la refuz. Până când ajungi să te sufoci, până când nici măcar disperarea nu te mai poate ajuta.

- Noi suntem persoanele tale de contact în caz de urgenţă, ai uitat? Ştii doar că noi am fost tot timpul lângă tine atunci când ai fi avut nevoie de noi. Asta e replica standard, nu?

- Scuze, Om. Nu prea mai ştim cum să ne coordonăm mişcările şi vorbele, astfel încât să fie procesate de mintea ta, depozit de medicament cu aspect de moarte.

O urmă de speranţă? Se distingea în tonul utilizat. Speranţa ţi-a colonizat şi ţie sufletul în imediata apropiere a Amintirii. Însă Realitatea, cu comandantul ei, Luciditatea, ţi-au masacrat locuitorii indigeni, lăsând pustiu în urmă.

Inchiziţia celestă ţi-a ucis gândurile. Afirmaţia lui Doi te surprinde, deoarece nu îţi aduci aminte să fi

făcut din pe cineva plasă de siguranţă. Tot ce a fost după Amintire este doar zgomot pe fundal. Doar fețe distorsionate pe ecranul percepţiei tale. Doar un fir, în ţesătura de aur a Amintirii.

- Eu credeam că noi am murit. Acum sunteți doar voi.Ştii că e egoist din partea ta, să rămâi cu mintea blocată în starea

în care îţi e exilată persoana. Însă eşti un atom prea obosit pentru a te preface că îţi pasă de ceva, de orice. Oricum ştiu şi cele două metafore, că egocentrismul îţi animă fiinţa, chiar dacă de abia acum realizează cât de extins îţi este cancerul. Câmpul gravitaţional din jurul nucleului tău mort începe să cedeze şi tot negru ce l-ai acumulat să evadeze şi să posede fiinţele ce încă sunt în stare să viseze.

- Deja ai uitat?

13

Ce era în ochii lui Doi? Ură, regret, dezamăgire, tristeţe, mânie. O supă acidulată, ce îi mănâncă pielea, carnea, viitorul, lăsând locul gol şi cu posibilitatea de a fi ocupat de nebunie. Îi vezi craniul, prin care obişnuiai să alergi.

Ce era în ei, îţi aminteşte de când eraţi copii şi vă jucaţi, iar atunci când altcineva câştiga îşi înăsprea ochii, îi fura din borcanele în care se ţin ochii scoşi criminalilor în serie. Ura începea să îi curgă din canalele de lacrimi, doar atât sălăşluind acolo. Arata ca atunci când un om-animal i-a înghesuit sufletul într-un colţ.

Asta era.Avea privirea ca şi cum i-ai fi violat celulele.- Ştiţi că nu îmi plac ghicitorile. Mintea mea e prea ocupată să

îmi înţeleagă propriile gânduri, ca să mai poate analiza misterele creaţiei. Mintea mea e absorbită de ea însăşi, de impulsurile care mă fac să iau anumite decizii sau să acţionez într-un anumit fel. Aşa că, te rog. Spune ce ai de spus. Nu apreciez metaforele şi înfloriturile. Şi mai ales divagaţiile.

- Ei hai, şi tu acum! Nu fi aşa dur. Noi ne-am călcat pe mândrie şi am venit să te vedem, pentru că te iubim...

(mândrie? acest concept mă lasă rece. dacă vrei să faci ceva, fă-o. dacă un cuvânt te opreşte, nu crezi că acel ceva îşi pierde instant valoarea şi...)

(hei, dă-mi înapoi limba!)Contemplezi priveliştea. Contemplezi cam mult.Decorul îşi pierde conturul, dar durerea îţi dă o palmă, aşa că

revii în scenă, însă fără să îţi fi învăţat replicile. Spectatorii aşteaptă. Scenariu e scris de o minte aberantă.

Priveşti şi la ceilalţi actori. S-au schimbat odată cu trecerea timpului, deşi urmele nu se văd pe chipul lor. Dar le simţi aerul mai timid, presiunea mai mare. Vezi cum dansează pe altă muzică. O muzică care, pentru urechile tale, a fost schimbată de Amintire.

Amintirea învăţat cântecul nebuniei.- Chiar ai uitat totul, atât de lipsite de importantă au fost pentru

tine zilele în care am făcut schimb de durere? Ştiu că prin sinapsele

14

tale aleargă doar „eu”, dar aveam impresia că lucrurile prin care am trecut împreună au fost ceva mai mult decât o amintire efemeră. Totul e ca atunci, nu poţi să vezi asta? Însă pe pat nu erai tu. Nu îţi aduci aminte de sânge şi de ţipete? De moarte şi de drog? De tine şi de noi?

Nu e ca şi cum nu ai vrea să îţi aduc aminte. Dar micuţele amintiri fug de colţii Amintirii. E imposibil să îţi aduci aminte de ceva, când mintea a fost necrozată de o singură pastilă amară, pe care ai înghiţit-o de bună voie. Ai visat că o să-ţi dea moarte veşnică. Tot ce a făcut e să-ţi facă cunoştinţă cu geamănul ei vitreg, sora mai mică şi urâtă: somniferul cu acţiune permanentă.

Unu era deja într-o călătorie în timpul trecut. Tu îţi scufunzi barca, încercând să îneci realitatea. Amintirea râde şi te îmbrăţişează. Oasele trosnesc, miturile vorbesc.

Te închişi şi îţi adulezi Amintirea. Pe altarul ei sacrifici fericirea. Mintea e închisă complet. Găurile negre se simt ruşinate şi se sinucid.

15

3

Îţi imortalizezi trupul-n pielea visuluiŞi ţipi la cer: ,,Acum ştiu ce e durerea!"

Recită-i cântecul de înmormântareCu vocea ta spartă de Speranţă

Fum.Sunteţi deja pierduţi prin tenebrele adolescenţei şi intraţi în coliziune cu experienţele acestei perioade învăluite în ameţeala hormonală. Încercaţi prima oară ţigara. Fumul vă ameţeşte şi vă torturează plămânii, însă continuaţi să ucideţi oxigenul deşi ei îşi ţipă disperarea. Dorinţa masochistă şi fără sens a unei morţi lente, efect a spălării creierului. Stingeţi fumul cu vodcă dublu distilată ( nici nu ştiţi ce înseamnă asta, dar speraţi că e o moarte dubla) şi începeţi să vedeţi lumea prin lentile sparte, vedeţi cum spiritul se desprinde de corp, iar mii de degete se grăbesc să-l îndese înapoi în trup.

(ţie de ce ţi se pare ocazia perfectă de a face dragoste cu tine însuţi?)

Se mai dublează şi amarul, toate aceste amăgiri volatile nefăcând altceva decât să exacerbeze sentimentul de goliciune şi menţine continuă senzaţia de amorţire existenţială.

Efectul placebo. Sau efectul fericirii.

16

Acelaşi miraj, dar cu surse diferite. Vă imaginaţi că sunteţi fericiţi, pentru că ai auzit că dacă îţi repeţi de mii de ori acelaşi lucru, ajungi să-l crezi. Deci chiar e fericirea o iluzie? Chiar e efectul unei supe de hormoni? Sau poate e visul strămoşilor, clădit şi ascuns în ADN-ul fiecăruia. La fel ca fobia de acest concept, o amintire neplăcută dar care a lăsat o urmă ce nu poate fi arsă de clorul coroziv.

Sunteţi în cameră goală, lipsită de orice piesă de mobilier, cu excepţia unei saltele şi a unor teancuri de cărţi. E imaginea în oglindă a pustiului tău interior. Aacultaţi ,,Requiemul’’ lui Mozart, iar asta va trimite scheletul tremurând într-o călătorie funebră. Începeţi să dirijaţi o orchestră imaginară, lovind aerul cu moţiuni repetate, în reluare. Alcoolul a încetinit curgerea timpului. Măcar atât să dirijaţi ci voi, având în vedere că nu deţineţi controlul vieţii noastre, acestea fiind sub influenţa unor automatisme ajutătoare. Circuitele tale neuronale fiind infectate de virusul numit Viaţă.

Vă organizaţi propria înmormântare. Călătoriţi spre uitare.Râdeţi, când în cadrul imaginaţiei apar cadavrele voastre,

ordonate şi pe jumătate mâncate de gunoierii creaţiei. Pentru că nu e nimeni să vă sape mormintele, masacraţi spiritele pierdute în ritualuri voodoo. Pentru a invoca o secundă din ceva de care aţi încercat toată existenţa voastră să fugiţi. Pentru o secundă de realitate. Aveţi nevoie să fiţi reali pentru a săpa cu unghiile în cimentul pe care sunt desenate cadavrele voastre.

Fericire sublimă. Moarte deplină.Doi vomită într-un colţ. Vomită vise, viaţa şi speranţe zâmbind.- Ştiţi, eu, eu cred că merg acasă... Pentru că tocmai mi-am

vomitat sufletul, cred. Vedeţi chestia aia neagră? Of, măcar de l-aş fi vândut negustorului de poveşti, diavolului, în schimbul unei morţi rapide.

Vă priviţi, însă privirile voastre nu se ating. Se ciocnesc de pereţi opuşi, având traiecte paralele. Ele sunt construite din materie şi antimaterie, ce au fobie una de alta. La fel cum sensul are fobie de sinapsele tale. Nu sunteţi capabili să procesaţi vreun cuvânt, creierul vostru fiind un terci de cuvinte culese dintr-un pom mut

17

genetic. Fiecare priveşte la propriul film, se îneacă în propria mâzgă.

Doi pleca fără să aştepte un răspuns, lăsând uşa deschisă în urma corbului. Vântul rece inundă casa şi vă răcoreşte filtrul distorsiunii perpetue. Doi a devenit o umbră. Culorile fug din ea şi încearcă să se arunce în retinele tale, însă ectoplasma alcoolului le interzice accesul. Vezi moartea cum o ia de mână, amestecându-se în tabloul neoane lor. Acum Doi e departe.

Doi se apropie de o eclipsă totală, lăsând negru să îi macine viitorul de la interior spre exterior. Vezi cum scriitorul aruncă cafea pe ultima pagină a vieţii fiinţei Doi, iar cerneala se dizolvă devenind o pictură abstractă. Totul stă sub semnul zodiei Incertitudinii.

* Schimbăm perspectiva, schimbăm decorul, însă actorii rămân

aceiaşi. La fel ca şi regizorul fără faţă. (cine sunt eu? cuvinte?)Clădirea pictată pe centrii percepţii este una dărăpănată. O

clădire cu geamuri sparte şi bântuită de spirite mute. Sunt inofensive, regretele. Ceva mult mai viu şi mai întunecat sălăşluieşte în acea atmosferă, cu inima de nămol.

Un strigăt de ajutor. Doi opreşte în faţa clădirii, cu natura imobilizată de efectul

visceral al cuvântului ,,groază". Noi o privim cum inima îi dictează (ajutor!), chiar dacă creierul refuză decorul (ajutor!). Inima ţipă şi mai tare, aşa că umbra fiinţei noastre, umbra-târfă a degetelor unui scriitor nebun, pleacă în căutarea sursei strigatelor fantomă.

Inimei, uneori, i-ar trebui smulsă limba.(divaghez, însă cred că Doi are sistemele la fel de distruse ca şi

tine, şi ştie că generatorul de groază ar putea fi o sursă de moarte, aşa că pleacă cu speranţă ascunsă, sperând să îi ofere cadoul liniştii. are mintea la fel de ciuruită de timp, ca şi tine)

(crimă! crimă!)(cine sunteţi voi, voci în cor şi ce căutaţi în textul meu?)Intră în clădire, intră în gura diavolului.

18

Mireasma fecalelor îi răneşte nările, pline de praf al adormirii sinelui. O loveşte ca o bară de metal în mâna tatălui... peste buze, care explodează în valuri roşiatice, peste dinţii care fug de alveole. I se face rău, dar totuşi se îndreptă în direcţia sunetului, ignoră senzaţia de vomă, căci paşii poartă trecutul mort către o nouă pagină a destinului, fiind ademeniţi de acesta, ca o sirenă ce promite înecul.

Demenţa intră în scenă, fiind necesară pentru progresia acţiunii. Îi simţim şi noi spectatorii, efectele novice. Ochii ne ies din orbite, pe măsură ce presiunea se adună în spatele lor. Respiraţia devine sacadată, dar din ce în ce mai rapidă, în timp ce gândurile noastre sunt frânte în bucăţi fără sens. Şarpele disperării ne strânge într-o îmbrăţişare fatală.

Doi ajunge într-o cameră la fel de obscură ca laboratoarele savanţilor nazişti, ce fac experimente pe fetuşi. Renegatul descompus, putrezeşte în colţ, iar mama îl priveşte cu buzele cusute.

Pe podeaua noastră, un om sta în în poziţie fetală şi plânge. Iar Doi îşi îndreaptă paşii orbi către el. Aşteptarea ne face să ne roadem unghiile, până când din degetele noastre curge sânge. Să scriem o carte cu el?

Moartea te urmăreşte în diferite feluri şi se deghizează sub multiple chipuri. Şi de cele mai multe ori, te vizitează doar când vrea ea. Uneori o chemi cu atâta pasiune încât şi îngerii cad, masturbându-se la puritatea caântului disperat. Dar ea rămâne mută. Alteori fugi de ea, însă ea îţi despică trupul în două, cu coasa ei spirituală. Uneori îţi doreşti ca ea să vină doar chemată şi să ai control asupra ei: o doreşti, însă nu vrei ca moartea să îţi fie furată. Vrei să ţi-o dârneşti singur universului.

- Sunse-seţi bine?Inima vibrează şi realizează că nu s-a mai simţit aşa de plină

viaţa niciodată. Însă corpul, ca un gong lovit de un fulger, devine tulbure şi pierdut în spasme. Avertizează că pierde frâiele.

- Slavă cerului că a venit careva! Strig de cel puţin o oră, după ajutor. Te rog, poţi să mă ajuţi? Dar vai, Iisuse, ce tot îndrug. Cred

19

ca venele tale sunt conectate la punga cu cuvinte de groază şi... Vai, ce durere! Piciorul ăsta mă omoară!

Îşi duce mâna la unul dintre membrele inferioare, ce e plin de culoarea roşu. Doi, cu gândurile încetinite de legăturile substanţei etilice cu medul sau intern şi cu teamă, care continua să se hrănească din logica ei, întreabă cu o inocenţă neprefăcută ce s-a întâmplat.

- Ce s-a întâmplat... Doamne, nu mai rezist!Răgetul sau e animalic, însă nu se potriveşte cu ochii lui. Nu se

potriveşte cu aura lui ciopârţită de desincronizare. Ceva din spatele ei, strigă spectatorilor că totul e greşit. Dar noi continuăm să privim.

- Păi, vezi tu. Am venit, ca în fiecare seară, să aduc ceva hrană pentru oamenii fără adăpost, care stau în ghena asta. Şi unul dintre ei, care probabil drogat şi speriat, nu m-a recunoscut şi m-a atacat... Şi a fugit.. Tot strig după ajutor, dar casa asta e atât de izolată, încât nici un ţipăt nu poate răzbi până afară...

Geme şi mai tare face, încât o dă în registrul imaginarului. E ca o piesă prost scrisă, noi dăm să ne ridicăm din scaune dar mâini imaginare izvorăsc din ecran şi ne strâng de gâtul construit din cuvinte, forţându-ne pe locurile noastre. De frică, donăm urina.

- Poţi, te rog, să mă ajuţi? Chiar nu mă pot mişca şi vreau doar să ajung la maşină... Cred că am parcat-o undeva în spate.

Doi, cu creierul drogat şi îmbibat de nesiguranţă, se gândeşte să cheme ajutor, chiar dacă şi-a uitat telefonul acasă. În schimb, limba trădătoare, îi vinde cuvintele.

- A-am să încerc...Întinde mâna (nu ,te rog!), închide ochii şi se lasă spre omul

căzut, ramură salvatoare dintr-un copac putred. Acesta îi zâmbeşte catatonic (nu, te rog!) şi…

…trage cu putere, dezechilibrând universul lui Doi care...…cade în braţele lui, în capcana feţei întunecate a morţii. Se

iniţiază conexiunea cu sfârşirea.- Corpul tău e al meu! Mintea am să ţi-o distrug!

20

Poţi distruge ceva construit din nimic? Faţa lui lacomă după bestialitate, ne spune că poate totuşi încerca. Batem cu putere în geamul ecranului, însă sângele nostru e imaginar. Nu poate plăti preţul cerut.

Ţipete ce taie în carne vie, ies cuţite din gâtul lui Doi, însă pentru o secundă, se hotărăşte să îşi odihnească corzile vocale. Speră totuşi la o moarte rapidă. Să fie ăsta răspunsul rugilor sufletului amorţit? Privirea criminală a diavolului îi spune că nu.

E ciudat cum creierele comunică prin ochi.O clădire cu geamuri sparte, bântuită de spirite mute. Un strigăt de ajutor.

*- Unde-i Doi?Tu şi Unu reveniţi din călătoriile volatile ale alcoolului, căzând

cu greutate din norii mirajului. Căutaţi, în transmisie în reluare, corpul lui Doi, însă acesta este invizibil timpului în care sunteţi. Strigaţi cu corzi vocale iritate, dar durerea nu releva nimic.

Unu simte fiori electrici şi trupul îi sare spasmodic în gelatină, imobilizând trăirile astrale. Realiză că ordinea universului a fost perturbată de o dihanie lacomă, recuperatorul diavolului umanizat.

- Cred că Doi a păţit ceva.- Nu cred că are norocul de a muri.- Nu e asta, dar simt ca moartea e pe cale să îi fie furată.Sari şi tu, trupul tău fiind ars ars ( fie vorba între noi, siguranţele

normalului, din creierul tău, sunt de mult carbonizate), pentru că nu poţi permite o asemenea pângărire a mormântului unui mort viu.

Chiar şi unui mort nu i se poate nega dreptul la proprietate, indiferent de natura acesteia. Iar moartea este cel mai natural lucru, orice alt lucru părând artificial şi lipsit de sens în faţa divei decăzute, cu părul ars de chimioterapie.

Si plecaţi în căutarea lui Doi. Nu ştiţi pe unde să mergeţi aşa că vă lăsaţi conduşi de întuneric, care vă e prieten vechi. Căutaţi cu radarul inimii voastre, care moare din cauza supradozei de realitate, cel mai disperat loc, cel mai abject monument al existenţei. Pentru

21

că ştiţi că doar acolo poate fi cealaltă parte a sfintei voastre treimi blestemate. Căutaţi însuşi materialul din care sunteţi fabricaţi.

O clădire abandonată bântuite de spirite mute.Un strigăt de ajutor.Cu ajutorul surorii bune a Morţii, reuşiţi să vă furişaţi în pivniţa

casei groazei. Demonul nostru infantil, neştiind că durerea şi frica vă sunt prietene, a lăsat usa deschisă. Tu şi Unu priviţi. Dar sunteţi incapabili să reacţionaţi, chiar dacă ţipetele lui Doi încearcă să vă smulgă spiritul din amorţeală. Demonul încearcă să-şi inserez organul pe jumătate mort, în Doi.

Se aude un zgomot de sticlă spartă.(serios, ţi-ai luat sticlă cu vodcă cu tine?)Unu dezleagă mâinile vineţii ale lui Doi, în timp ce tu apeşi cu

sadism molipsit, sticla ciopârţită, de gâtul diavolului. Doi, are aşteptările aproape dezamăgite de performanţele impotentului şi îl sărută pe buze cerându-şi scuze pentru faptul ca planurile i-au fost date peste cap. Vă salută detaşat şi vă roagă să-l legaţi, fără posibilitatea de a se mişca. Răutatea revine pe suprafaţa epidermului sau.

- Puteți pleca. O să am eu grijă de fantoma tatălui nostru.

22

4

Ventriloc orb ce mimează viaţaTrăieşti cu mintea nu cu corpul.

În ghena ultimei dorinţeUcizi speranţă.

Şi apuci să vezi viitorul

Fără sfârşit.Te legi de cer, priveşti spre cer. Cerul îţi arată degetul. În camera închisă, simţi cum îţi se usucă pielea, te sufoci pentru că până şi oxigenul, speriat de aură de nebunie ce te învăluie, refuza să îţi atingă corpul descompus. Şi devii sclavul claustofobiei, cumpărat din piaţa decorată de craniile sângeroase ale minciunii. Din limbile lor ţi-ai făcut pat. E ciudat, pentru că ai stat într-un mormânt din pereţi, toată viaţa ta, aşa că nu înţelegi nevoia subită de a îţi micşora existenta, până când aceasta devin un singur fir de praf pe suprafaţa imaculată a himenului unei virgine.

(viaţă e o exagerare crasă. în aşteptarea morţii mai bine spus.)Ai trăit într-o izolare autoimpusă, care nu a făcut altceva decât să

îţi hrănească goliciunea, crescând himera combinată genetic cu visul de moarte. Asta a fost darul dat de creator, nu prea ai putut spune nu, la fel cum nici un alt om nu poate modifica cursul visului lucid.

Creierul e atrofiat de aşteptare. Spasm şi acceptare.

23

Prima lege a unui rejet intrauterin ca tine, spune că orice ar putea să îţi aline zbuciumul, e dăunător şi trebuie evitat cu orice preţ. Doar negru trebuie visat. Orice poate periclita poziţia de control a amintirii, trebuie distrus. Imunitatea, vede realitatea ca pe un instrus.

Priveşti cum straturi de tristeţe şi vopsea se decojesc de pe pereţii spitalului, te enervezi, aşa că îţi strângi lucrurile, adică frânturile din Amintire şi toată neputinţa acumulată în urma experienţei eşuate. Îţi scoţi perfuzia, simţi materialul cum rade vena ta abuzata şi te îndrepţi spre biroul doctorului, ce se presupune că ar trebui să aibă grijă de tine. Ar trebui să-l anunţi că grija pentru tine înseamnă să uite un flacon de moarte lângă patul tău. Lemnul lui ţi-a confesat că visul său de copac era să devină sicriu.

Fund Plat vrea să te oprească, dar îţi vede privirea hotărâtă şi moartă, aşa că se opreşte, fuge în camera de gardă şi îşi bagă pula. Spera să-l omori pe nenorocit. Alta care ţi-a identificat greşit substanţa din ochi. În nici un caz nu se citeşte crimă, pentru că generozitatea îţi e crez şi dăruieşti această substanţă doar ţie. Dar oricum, puţini pot face diferenţa, iar şi mai puţin pot suportat greutatea negrului din ochii tăi.

Ajungi în cabinetul doctorului şi contrastul cu personalitatea lui lipsa te interesează. Pentru o secundă. E alb, însă doctorul e de culoarea puroiului. Emană căldură, însă doctorul emană doar indiferenţă. Oare aşa ai fi ajuns şi tu dacă ai fi crescut indiferenţa, cum ai zis în primul capitol? Te decizi că ai prefera moartea.

Moartea primează. Moartea, prin tine visează.- Plec.- Pardon?Zâmbet Tâmp e tâmp şi încet. Nimic nou sub soare.- Plec, mă car, dispar. Vrei să ţi-o spun şi în engleză, spaniola?(ai putea face o fabrică de gheaţă din răceala vocii. cred că ar fi

o afacere destul de înfloritoare. aş monetiza sentimentul, l-aş vinde celor ce suferă din iubire. acum trebuie doar să prind cuvintele şi să le stroc esenţa…)

24

- Mă tem că asta nu e posibil, dragul meu pom. Încă nu te-ai recuperat complet şi din câte am înţeles nu ai familie sau pe cineva să aibă grijă de tine. În jurul dumneavoastră, ca şi în jurul altor sinucigaşi, trebuind să existe cineva tot timpul, măcar pe o perioadă de o lună.

Fund Plat se întoarce cu paznicii, dar tu deja te-ai întors să pleci, se pare că s-a răzgândit. Se pare că cu toţii vă obişnuiţi cu abuzul. Şi îl ocrotiţi iar gândul că nu o să vă însoţească, vă sperie. E greu să îţi găseşti alt hobby la fel dual că mintea ta.

Durerea şi simetria ei perfectă. Pentru o minte ca a ta, defectă.Ajungi în camera hotelului de nebuni şi începi să ţipi, într-un

cânt continuu şi încerci să naşti toată ura şi neputinţa pe care o resimţi. In creier, ceva se rupe. Continui să sapi în anevrism. Îţi loveşti fruntea de peretele alb-roşu, pentru că se presupunea că doar tu îţi controlezi viaţa şi că influenţele celorlalţi sunt ignorate de antimateria ta. Şi acum, ţi se arată adevărul. De fapt, nici măcar drept la moarte nu ai.

Sentimente distructive şi de distrugere îţi animă membrele. Imbilul cu structuri din carne e prea obosit pentru a se mai mişca, aşa că doar îţi imaginezi cum muşti o bucată din perete, până îţi cad dinţii, lăsând în urma gingii murate în sânge.

- Văd că ţi-ai mai revenit.- Pot vedea prin transparente ce îţi modelează eroziunea minţii.

Ucide sarcasmul.Îi răspunzi lui Unu, contracarând sarcasmul ce îi caracterizează

mătreaţă. Pentru o secundă, crezi că şi-a revenit, că născut pe gura metaforică cuvintele, că nu le-a mai spălat în apele platitudinii. Că poate a simţi din nou dorinţa de moarte la intensităţi maxime. Poate aceasta s-a reaprins în cărbunii din vulcanul ei.

Insă nu e cazul, şi-a schimbat textura, nu mai e compatibilă cu a ta. Cum s-a întâmplat asta? Cum a pierdut ura de sine, cel mai efficient mod de perpetuare a speciei? Festin de întrebări, lagăr ce are ca gaz, suflet de aşteptări.

Totuşi, nu poţi să nu simţi un mormoloc de uşurare, care pluteşte în apa ta interioară. Poate statul în spital o să le readucă minţile în

25

starea precedentă, la versiunea anterioară coliziunii cu destinul. Poate o să le reducă la nimicul ce se regăseşte în fântâna ta seacă. Spirit edificator, vis falsificator.

- Nu vor să mă lase să-mi port singurătatea cusută de gene, să îmi arunc neviaţa la gunoi. Chiar dacă văd că mă otrăveşte. Torţionarii vor să am pază, să nu mă înec cu propria mea saliva. Am încercat deja asta. Nu a funcţionat.

- Îţi vor binele…- Să înţeleg că e bine să trăieşti cu sentimentul că jumătate din

craniul tău a fost zdrobit de goliciune? Să trăieşti cu sentimentul că ai pierdut ceva. Să trăieşti când în gândurile tale ară doar un cuvânt? Nu şi în dicţionarul meu, contrafăcut de Amintire.

Te gândeşti la izolare. La efectele ei şi la condiţiile în care acesta este invocată. Când când ai pomeţii pierduţi în singurătate, din propria voinţă, nu consideri că aceea este izolare. E doar o metaforă a melancoliei, dedicată spiritului tău introvertit. Nu consideri că te privezi de ceva. Ba din contră, protejezi Amintirea şi ouăle ei. Îi protejezi strălucirea orbitoare, să nu fie estompată de acţiunile şi sentimentele altora. Pentru că, deşi e cel mai mare rău din existenţa ta, e singurul monument, căruia îi cunoşti toate crăpăturile, efectele, fetele întunecate, visul şi litri de tristeţe corozivă pe care îi elimină prin orificiile ei.

Când eşti privat de capacitatea de a te mişca în voie, din dorinţa altora decât a ta, nebunia îs face loc în expresiile tale. Şi învăluie cu mirosurile sale ameţitoare, orice îndrăzneşte să îţi stea în cale. E dreptul tău să îţi obligi ochii să nu mai absoarbă lumina! Nebunia, te transformă ca un cocon de spermă uscată, într-un animal cu nouă guri rupte, condus de imperiala electricitate.

Ai galaxii intregi închise în piept. Găuri negre, o supernova explozivă și planete sterpe, pe care doar furtunile eterne îndrăznesc să cânte. Cine o să te iubească îndeajuns încât să capete puteri de dumnezeu și să le îmblânzească? Cine o să te opreasca din plutirea în deriva, legându-te la malul realității? Cine o să îți ude praful de stele, remodeland astfel mintea spulberată de vise?

26

- Putem fi noi stăpânii care îţi controlează atele roase, pe perioada recuperării. Trebuie doar să ne înmânezi moartea şi jugul ei.

- Aţi putea la fel de bine să îmi cereţi să îmi scot organele, unul câte unul, după ce am ingerat litri de formol.

Unu şi Doi, se oferă că voluntari, angajaţii temporari ai pompelor funebre, calai fără coasă, ce o să-ţi lege mâinile astfel încât acestea să nu se îmbete cu gânduri de moartea şi să spună stop aerului ce oxigenează plămânii tăi, îmbătrâniţi timpuriu.

Ştii din experienţă, că odată ce îşi propun ceva, acel lucru prinde rădăcini eterne în capul lor. Se hrănesc cu obsesii ca şi tine. Si oricum e mai sigur să chemi moartea în compania lor, decât în spital, înconjurat de salvatorii nepoftiţi.

(sigur? nu ai văzut bătrâna indiferenţă străbătând culoarele mormântului alburiu? vulturii în halat cusut cu ata roşie, se hrăneau din ea, pentru a-şi proteja mintea de abuzul emoţional. tu de ce nu ai făcut-o? ah, am uitat. intestinele tale sunt vegetariene.)

- Am venit să ne luăm mortul acasă- Puteţi garanta că nu o să încerce să îşi termine viaţa din nou?- Nu, dar putem să-l reeducăm.Doctorul insistă că nu se poate, că ai putea fi un eventual pericol

pentru tine, şi pentru cei din jurul tău. Iar ei ar putea fi un pericol pentru Amintirea ta. El le-a întrebat de ce te urăşti.

- Dar nu se urăşte. Ba din contră, se iubeşte. De asta vrea să îşi ia viaţa. Nu vrea să trăiască într-un nimic răsunător, acid coroziv. Nu vrea să obsedez la ceva fără margini şi fără formă. La Amintire.

- Aşa e. Însă cred că putem să-i rescriem circuitele. Vezi tu, problema principală e că s-a autoizolat. A negat realitatea şi a evitat să simtă şi altceva decât întunericul. Aici intervenim noi.

- Totusi ce a adus pacientul in aceasta stare? Ce e amintirea asta?- Asa s-a nascut, tapetat de genele depresiei. Cat despre

amintire…- Doi!

27

- In fine, credem ca putem sa-l facem sa se razgandeasca, putem sa-i dam motive sa traiasca. Daca noi am reusit, o sa poata si Om sa isi schimbe ceva in interiorul lui perfid.

(ai vrut să îţi dăruieşti libertatea?)De ce li se pare moral să opreşti pe cineva din a se sinucide?

Până la urma dreptul la moarte este un drept fundamental. Cine spune unde se trage linia? Atât timp când nu poţi fi încadrat în categoria celor ce suferă de depresie clinică, de nu eşti lăsat să faci propriile alegeri?

(pentru răspunsuri v-a trebui să aşteptaţi noul roman.)Doctorul îsi dă până la urmă acordul, după ce s-a prefăcut destul

că îi pasă cu adevărat. Doar după ce şi-a asigurat din punct de vedere legal, spatele. Ţi-a urat călătorie liniştită. Şi ţi-a făcut cu ochiul mut.

Siguranţa vitorului tău a gemut.Te întorci în mica ta fortăreaţă, lipsită de orice urmă de

personalitate, după un drum relativ scurt. Soarta a vrut să îţi arunce indicii în ochii orbi, punând pe drumul pustiu dintre tine şi restul satului, doar două instituţii fundamentale pentru funcţionarea coerentă a fluxului lumii. Spitalul de boli psihice şi cimitirul. E aproape patetic de poetic.

Un hol gol. Un tu gol. O cameră goală, bântuită de turnuri de cărţi, stivuite la întâmplare. Un tu gol, bântuit de amintiri, ce au desenat escare la întâmplare. Cea din centru tău este hăul în care gunoaiele merg să moară.

- Totul pare la fel ca atunci când eram copii. Doar noi ce ne-am schimbat.

- O…K?Asta e genul de afirmaţie clasică, ce te scârbeşte. Doi şi Unu, cu

siguranţă s-au schimbat, s-au normalizat. Pentru că Unu şi doi din trecut, nu ar fi răspuns cu astfel de cuvinte goale. Oricum, tu cu siguranţă nu ţi-ai schimbat circuitele neuronale, aceste au ars drumuri permanente în pătura ce îţi acoperă creierul.

Dacă ai fi fost lup, ţi-ai fi crescut blana, făcând din ea ocean pentru păduchi existenţiali. Eşti comfortat de tabieturile tale, te

28

regăseşti în durerea Amintirii. Paşii tăi cunosc doar trei drumuri, gâtul tău se îneacă cu acelaşi amar. Echilibrul delicat al urechii tale zdrobite a fost resetat de Amintire.

Eşti speriat de aceleaşi lucruri ca şi instanţa ta infantilă. Că ai să trăieşti cu Amintirea şi că o să îţi moară Amintirea. Copilul din tine refuza să crească, deoarece responsabilitatea unei vieţi normale îi sperie culorile în continuă expansiune. Aşa că rămâi un fruct crud dar totuşi putrezit. Un paradox de andezit.

Ajuns în apartament, te dezbraci şi îţi expui scheletul. Unu şi Doi te privesc în linişte. Ştii că nu e inconfortabil pentru ochii lor, deoarece v-aţi studiat goliciunea, unul altuia, atunci când aţi auzit că nuditatea ar fi un păcat.

Te întrebi adesea de ce nuditatea este văzută ca o mare chestie, mai ales în contrast cu violenţa, la care până şi embrionii sunt expuşi, atunci când tatăl loveşte cu forţa uterul mamei. De ură şi prostie ar trebui să vă fie frică, nu de ceva natural şi prezent în toată creaţia, de moarte.

dezvolt

Te arunci în duş ca să îţi cureţi oboseala şi să te linişteşti, profitând din plin de proprietăţile magice ale apei. Îţi curăţă şi trupul năclăit de timp şi interiorul, în care persistă resturi de materie cerebrală închegată. Ieşi, pregătit să mai exişti o oră.

- Cum ar fi să refacem călătoria de atunci? Chiar dacă atunci e mort şi uitat? Ignori vorbele aruncate de Doi în valul ignoranţei, întreprindere bine dezvoltată de muşchiul responsabil de funcţionarea ta în parametrii stabiliţi. Şi încerci să nu îţi aduci aminte. Nu pentru că ai regreta acea călătorie. Dar pentru că rişti să trezeşti... Prea târziu.

Amintirea e trează, sentimente de final în tine ancorează.A avut gura închisă doar pentru o secundă, însă acum îţi suge

creierul, făcut praf de presiunea golului, visul totalului. Senzaţia de plumb amestecat cu sânge persista pe papilele tale. Apa de negare,

29

amestecată cu vis de electroşoc, nu poate curata ce există şi ce nu exista. Reacţie cuantică pe elipsa percepţiei tale.

- Iţi aduci aminte ce liberi ne-am simţit după? De parcă, odată cu orgasmul, am eliminat toată tensiunea din muşchii împietriţi.

- Da Doi, zise Unu. Îmi aduc aminte şi de proximitatea morţii. Nouă ne-a pierdut urma. Dar din Om încă îşi extrage nutrienţii existenţei. Nu e o ironie sublimă?

- Aveţi o memorie selectivă, se pare. Aţi uitat că tot ce s-a întâmplat atunci ne-a ucis prietenia?

- Da, aşa e. Unu fumează la fereastră. Însă Om, am fost fericiţi. O singură seară din miile pe care le-am trăit, am simţit că trăim şi nu odâr că existăm. Fugi pentru o secunde de acel lucru care îţi blochează accesul în trecut, şi încearcă să îţi aminteşti.

Rescris

Îţi aduci aminte. Pentru că acela a fost momentul când, pentru tine doar, până şi nimicul a început să se ducă dracului. Poate totuşi eşti croit din moarte, însă nu realizezi asta. Dar le accepţi propunerea, simţind nevoia acută de a scăpa de privirile pereţilor şi de zgomotul apei ce râde de tine, în ţăvile ruginite.

- Bine. Putem să ne reîntoarcem spre trecut. Oricum e ultima oară când am să o mai fac.

,,Sfârşiturile curg firesc spre origini’’. Nevile Goddard a spus asta, dar i-ai furat sensul şi l-ai picat pe pleoape.

dezvoltat

30

5

Prinţ cu aripi de călătorCe pecete ţi-e cuvântul nemuritor

Speranţă. Spune-ţi rugăciunea la superlativ înger muritorPrin pădurea gândurilor infinite ce fac amor

Îmi vinzi iubire, când reflexele cer sânge de creator.

Amintirea călătoriei.Începe să îţi inunde procesorul. E fascinant să priveşti şi să conştientizezi cum o amintire prinde contur, cum este construită din nimic, cam la fel ca Amintirea ta. Fiind înconjurat de Unu şi Doi, natura colectivă a amintirilor îşi reliefează acestă faţă ascunsă.

(notiţă pentru sine: căuta unde sunt stocate amintire, să dai foc acelei părţi, sau măcar dăruieşte minţii tale o lobotomie, ceva.)

Ai nevoie de un dreamchatcher. Unul pentru amintiri.Să îţi alunge cu magnetismul sau negativ Amintirea, să o

dezgolească şi să îşi bată joc de ea. Să îi administreze o doză din medicamentul pe care ţi-l administrează ea. Să o viseze, şi să o ţină captiva în plăsmuire, până când uita că există realitatea. Să o degradeze la compuşi primari şi să o reconstruiască într-un mormânt biodegradabil.

Şi cum se face ca unele amintiri au întâietate faţă de altele? Cum să face ca Amintirea, dintre tot infinitul de nimicuri, a fost buruiana care a crescut printre florile de sânge, plantate de Unu şi

31

Doi? Cred că ai avut noroc că multe experienţe le-ai trăit după Amintire, pentru că s-ar fi uscat, fiind otrăvite de ea. Chiar şi aşa, uneori e ca şi cum ai aprinde un bec pe suprafaţa încinsă a soarelui. Becul e pe nava spaţială a minţii tale, care se aruncă spre miezul lui, în speranţa că o să moară. Evident.

Ai împlinit optsprezece ani şi te aşteptai cumva, ca totul să se schimbe radical. Însă nu ai simţit acea trezire mitică, schimbarea radicală a modului de procesare şi integrare în viaţă. Maturarea simţurilor şi maturizarea sinapselor. O pulă. Spiritul tău e la fel de mort ca şi înainte.

Fragmente din tine canta o sonată a reîntregirii, în miez de noapte. Eşti bucăţi. Dar nu asta e cel mai rău. Mai groaznic e ca bucăţile astea fără sens, sunt ţinute laolaltă de salivă Amintirii, care nu le lăsa să dispară.

Eşti cioburi ascuţite şi te înfigi în iubirea ce ţi-o dăruiesc cei din jurul tău, făcând-o să sângereze, până când dispare. Şi doare atât de bine! Te-ai născut scindat, fragmente de vise şi aştepţi să fii reîntregit. Dar eşti doar fantoma unui Tu trecut, incapabil să-şi adune sinele fluid de unul singur. Ai încercat cu mâna ta nătângă, tremurândă, să-ţi coşi fiinţa. Însă ata spiritului este prea fragilă, iar de fiecare dată când ai reuşit să simţi ceva, tot ce ai adunat din tine dispersat, s-a destrămat.

Şi ai fugitAi simţit nevoia acută de a aparţine, chiar dacă te tăiai în

propriile tale cioburi, simţindu-te acasă în durerea lor. Şi fugi, fugi, încă fugi. Iar cu fiecare călătorie în bătaia vântului, mai pierzi o bucată din tine. Până când ajungi să fii doar o înşiruire de cuvinte fără sens.

Dezechilibru de înlănţuire în genele fericirii.Eşti doar gânduri statice, gânduri. Eşti un şirag de închipuiri fără

sens, pe care le expui oricărui suflet ce încearcă să-ţi citească matricea, poate totuşi o să se sperie şi nu o să te forţeze să priveşti profunzimea sufletului tău.

32

De ce? Îţi este frică că o să vezi cât de desfiguraţi sunt monştrii ce i-ai hrănit cu lumină, până când negrul ţi-a infectat limba? Ţi-ai educat gândurile de moarte să apere poarta către intimitate.

Dorinţa de apartenenţa şi dorinţa de libertate. Singurele stări ce te-au resuscitat. Dar te contrazici. Şi fugi şi fugi şi fugi dar speri şi ai sperat să-ţi rupă careva picioarele şi să te numească bun personal.

Ai avut speranţă. Nenăscuta din ignoranţă.Ai plutit ţinând-o de mână, pe raul vieţii, maniat de Timpul

lichefiat. Speranţa a promis că finalitate este liniştea. Însă tu ştii că te îndrepţi în direcţia opusă. Către agonia perpetua pe care ţi-ai impus-o, nu din proprie iniţiativă ci pentru ca umanii îţi blochează rotile, stergand astfel posibilitatea incetarii curgerii gandurilor.

Plajist de egocentrist, muzică îţi cântă tatuându-ţi pe timpane: “Eu, eu, eu, eu!”.

Nonsens.(oglindă.)Totuşi, în amintirea invocată nu eşti singur. Nu îţi mai aprinzi

singur lumânarea la un mormânt imaginar. Are cine să o facă pentru tine, macar in acesta amintire, pentru ca in celelalte esti doar tu si Amintirea.

- Alţii sug pulă de ziua lor. Eu sper să mori.- Ce urări minunate, Unu. Ai de gând să mi-o dăruieşti tu?- Nu, ştii bine ca, pentru ai simţi efectul mistic, trebuie să o faci

cu mâna ta. Asa ca de ziua ta iti pot face cadou doar cuvinte.Si Unu trece acelaşi prag al maturităţii. Şi vrea să facă o alegere

care să dovedească fix opusul. Vrea să viziteze, cu ocazia validării carnetului sau de conducere, un loc pe hartă, cu ochii închişi. Cu ochii închişi îţi trăieşti şi tu viaţa. Ca un orb, te împiedici de realitate, şi negi orice nu are vibraţia vocii Amintirii.

Estimezi, în fata sentimentelor şi a sensului, cât din timpul tău l-ai dedicat Amintirii. Ochiul interiorului tău îţi spune că nu are sens, infinitul nu poate fi cuantificat decât prin infinit. Ai tăiat legătura cu cursivitatea, conectarea la abstract fiind permanentizata de cicatricile de pe chipul cioplit în piatra Amintirii.

33

Pentru continuarea acţiunii, Unu a ales un loc izolat în munţi, o locaţie previzibilă, având în vedere predilecţia sortii şi laitmotivul după care aceasta vă construieşte viaţa… Iar egocentrismul tău mă obliga să constant ca tot ce ţi s-a întâmplat, e un eufemism pentru golul tău interior. Şi tu eşti un munte de straturi de piele moartă, în devira pe un ocean cu apa mata. Îţi simţi greutatea cum îţi face cuiele să intre şi mai adânc în carne.

Unu conduce pe un drum cu gropi spălat de o ploaie de vară târzie. Viaţa ta e plină de goluri, spălată de speranţă. Doi sta pe locul din faţă şi da direcţii, confruntând visul cu realitatea. Ţie direcţii ţi-a dat doar moartea.

Tu. Tu. Tu.Călătoriţi în linişte, pentru a conferi momentului un anumit gad

de sanctitate. Chiar dacă tu ţi-ai făcut o listă cu nimicuri despre care să vorbiţi, pentru că te-ai hotărât să înveţi să fii puţin mai social. Nu eşti chiar inapt, însă ai tendinţa de a te închide în castelul minţii tale. Să te desprinzi total de decorul realului.

(nu crezi că am scris asta de prea multe ori? nici măcar nu ştii ce înseamnă real.)

Ce este realul? Este atât de greu de dat o definiţie pentru acest concept. Şi nu una oficială, ci una personală

Pentru tine reale sunt visele, curgerea timpului şi Amintirea. Real este trecutul pe care îl invoci în ritualuri satanice, autoflagelante. Pentru tine reale sunt gândurile, şi emoţiile, toate învăluite de leziuni cu profunzime metafizică. Pentru tine reală e durerea. Agonia amorţelii, durerea surdă, cântecul nimicului.

(dar eu?)Intrebi mai intai pe Doi, după care pe Unu. Doi a fost mereu cu

mintea ascuţită ca o lamă, căreia nu îi e frica sa taie în carne vie. Ba chiar ii place.

De aici rescris totul/fluid/ dezvoltat

34

- Păi eu cred ca real e un lucru a cărui existenta poate fi dovedită, după experimente repetate, care au acelaşi final. Cred. Dar cine poate dovedi existenţa existenţei? pPntru mine, personal, real e…

Dezoltat ideea

Unu răspunde cu aciditatea-i caracteristică.- Nu îmi pasă. Oricum o să mor, chiar dacă ştiu răspunsul. Deci

reală este doar moartea. Sau mai bine zis, doar secundă dintre viaţă şi moarte. Aia în care eşti în ambele stări. Uite că am ajuns la destinaţie.

Dezvoltat si rescris

Zilele trec, pierdute in ţesătura liniştii. Cabana e izolată de orice fel de civilizaţie, nici măcar electricitate nu are. Pădurea ce o înconjoară şi răul repde din spatele casei, vă face să vă simţiţi ca acasă. Mereu ai avut încredere în orice se afla în apropierea unei ape repezi.

Dezvoltat imagine + rescris fluid

Noaptea şi stelele. Luna şi ielele.Aţi adunat poveşti şi visuri şi leme şi aţi făcut un foc de tabără să

exorcizaţi trecutul. Pe voi nu are rost s ava exorcizati. Nu poti exorciza propria casa a unui demon.

- Ce ar fi să căutăm prim mormanul de bucăţi, ce rezuma viaţa noastră, şi să povestim ceva ce nu am mai povesti nimănui. Chiar dacă ne ştimi toţi păduchii ce ne acoperă scalpul complet, că o mâzgă fluidă.

- Cred că e o idee bună, chiar dacă o să ne pierdem complet în identitatea celuilalt aşa. Poate e bine, atunci când unul dintre noi o să moară, poate o să murim toţi trei. O să încep eu. Să mă gândesc.

35

36

I once watched my parents have sex. And everytime i mastrurbate, i think about that.

- Scârbos. Eu Unu, am când eram mică obişnuiam să beau clor. Toata lumea credea că din greşeală. Dar eu am văzut la tv că te poate omora. Iar mai târziu obişnuiam să-l torn în alcoolul tatălui nostru.

- Dar tu om?Stai şi priveşti la ele. Peatunci amintirea nu există. Doar imensul

gol bla bla bla- Eu?

Ceva aici

- Eu în fiecare seară încerc să mă sinucid. În fiecare seară altfel. Aseară de exemplu am luat funia am bătut cuiul am pus strangula m-am urcat pe scaun…şi atâta. În altă seară am scos panele le-am încălzit în placară, mu trasat uşor cu partea tocită linii pe venele mele…şi atât. Iar în altă seară am urcat pe acoperi cu blocului, am urcat pe balustrade şi aşteptat vântul să mă împingă. Era o zi senină

37

38

39

40