Semnul

Obiectul investigaţiei semiotice îl constituie semnele şi acţiunea acestora. Semiotica

sau semiologia ( semeion = semn, logos = ştiinţă) este teoria generală a sistemelor de semne

şi a legilor lor de funcţionare. Semiotica modernă s-a născut la interferenţa dintre filosofie

(logică, prin Charles Peirce) şi filologie (lingvistică, prin Ferdinand de Saussure).

Analitic, orice situaţie semiotică presupune activarea a cel puţin un semn. Semnul

reprezintă conceptul central al semiozei şi, de asemenea, concept de referinţă pentru

semiotica însăşi

Peirce considera ca logica, in sensul ei general, nu este decat alt nume pentru

semiotica..

Termenul de semioză a fost folosit pentru prima dată de Ch. S. Peirce (gr. semeiosy-

semeiosis) şi desemnează o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică o cooperare

între trei subiecte: un semn, obiectul său şi interpretantul său. Pentru sociologia comunicării,

semioza reprezintă o transmitere de semnificaţii prin intermediul unor simboluri. Astfel, o

situaţie semiotică se identifică cu o situaţie de comunicare, semioza desemnând procesul prin

care un individ comunică, procesul de comunicare devenind posibil datorită sistemelor de

semnificare.

Charles Sanders Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umană,

sugerând ideea că întreaga gândire şi cunoaştere se realizează prin semne. În accepţiunea

unei semioze infinite, Ch. S. Peirce considera semnul drept ceva care face ca altceva

(interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi

fel, interpretantul devenind la rândul său un semn .

Un semn sau un representament, este ceva care tine locul a ceva pentru cineva, in

anumite privinte sau in virtutea anumitor insusiri. El se adreseaza cuiva, creand in mintea

acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creaza

il, Charles S. Peirce il numeste interpretantul primului semn. Semnul tine locul a ceva, anume

al obiectului sau.El tine locul acestui obiect nu in toate privintele, ci cu referire la un fel de

idee, numita uneori fundamentul representamentului

În ceea ce priveşte semnul peircean, acesta este o relaţie triadică, care cuprinde

semnificantul, semnificatul şi referentul. Aceste elemente au fost controversate în istoria

lingvisticii, unii cercetători au considerat semn lingvistic doar semnificantul, alţii s-au limitat

la evidenţierea rolului semnificantului şi semnificatului (Saussure). Ch. S. Peirce, prin

introducerea noţiunii de referent a permis explicarea oricărei practici semiotice (lingvistice

sau non-lingvistice).

Semnul, în viziunea lui Ch. S. Peirce, este un prim numit reprezentament aflat într-o

relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să determine un terţ numit interpretantul

său.

Semnul poate doar sa reprezinte obiectul si sa spuna ceva despre el. El nu ne poate da

prima cunostinta despre obiect si nici nu ne poate ajuta sa-l recunoastem.

Semnele se pot imparti prin trei trihotomii; In primul rand, dupa cum semnul in sine

este o simpla calitate, un existent real, sau o lege; in al doilea rand, dupa cum relatia

semnului cu obiectul sau consta in aceea ca semnul are o anumita insusire in el insusi, sau

consta in relatia sa cu un interpretant; in al treilea rand, dupa cum interpretantul sau il

reprezinta ca un semn de posibilitate, ca un semn de fapt, sau ca un semn de ratiune.

Potrivit primei trihotomii, un semn poate fi numit qualisemn, sinsemn sau legisemn.

Un qualisemn este o calitate care este un semn, iar un sinsemn este un lucru sau un

existent real care este un semn, care nu poate fi astfel decat prin calitatile sale, asadar el

implica unul sau mai multe qualisemne.

Legisemnul este o lege care este un semn. Orice semn conventional este un

legisemn(dar nu si invers).legisemnul nu este un obiect singular, ci un tip general, despre

care s-a convenit ca trebuie sa fie semnificant, iar in acest fel orice legisemn semnifica prin

aplicarea sa la un caz particular, o replica a sa.

Ca exemplu putem da cuvantul englezesc ,,the” care apare de foarte multe ori intr-un

text, insa este acelasi cuvant, acelasi legisemn, insa fiecare caz particular al sau este o replica,

adik un sinsemn.Astfel orice legisemn reclama sinsemne.

Conform celei de a doua trihotomii un semn poate fi numit icon, indice sau simbol.

Un icon este un semn care si-ar poseda caracterul semnificant chiar daca obiectul sau

nu ar exista. Semnul iconic trimite la un obiect în virtutea unei analogii, a faptului că

proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor obiectului. Exemplu: o

fotografie, o fotocopie, o diagramă, un tablou, un graf, o formulă logică sunt semne iconice.

Singurului mod de a comunica direct o idee este prin intermediul unui icon, si orice

metoda indirecta de a comunica o idee trebuie sa depinda, in stabilirea sa , de utilizarea unui

icon.

Simbolul este un semn care in abesenta unui interpretant si-ar pierde caracterul ce

face din el un semn..

Semnul simbolic stabileşte cu obiectul un raport printr-o convenţie a comunităţii care

utilizează semnul respectiv ( un cuvânt, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt

semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care îşi reprezintă

obiectul în conformitate cu o lege generală şi efectivă prestabilită.

Potrivit celei de a treaia trihotomii, un semn poate fi numit rema, dicisemn sau semn

dicent(astfel spus o propozitie sau cvasipropozitie) sau rationament.

O remă este un semn care, pentru interpretantul sau, este un smen de posibilitate

calitativa, cu alte cuvinte, este inteles ca reprezentand un obiect de un fel sau altul.poate

furniza o informatie oarecare, dar nu se poate spune ca ea furnizeaza aceasta informatie.

Un semn dicent este un semn care, -pentru interpretantul sau, este un semn de

existenta reala. Prin urmare, el nu poate fi un icon, care nu ofera nici un temei pentru a-l

interpreta ca referindu-se la existenta reala.Un decisemn implica in mod necesar o remă

pentru a descrie faptul pe care este interpretat a-l indica.Aceasta este insa o remă particulara,

ea nu consituie nicidecum decismenul.

Un rationament este un semn care pentru intepretantul sau este un semn de lege.

Astfel spus o remă este un semn care este inteles ca reprezentandu-si obiectul doar in

insusirile sale; un decisemn este inteles ca reprezentandu-si obiectul sub aspectul existentei

reale, iar un rationament este un semn care este inteles ca reprezentandu-si obiectul in

caracterul sau ca semn.

Simbolurile si, intr-un anume fel, si alte semne sunt termeni, fie propozitii, fie

rationament. Un termen este un semn care ingaduie obiectul si impune interpretantului sa fie

oarecare.

O propozitie este un semn care indica in mod distinct obiectul pe care-l denota, numit

subiectul sau, dar isi lasa interpretantul nespecificat.

Un rationament este un semn care reprezinta interpretantul, numit concluzia sa, pe

care este menit sa-l determine, iar ceea ce ramane dintr-o propozitie dupa ce i s-a indepartat

subiectul este un termen( o remă) numit predicatul sau, pe cand dintr-un rationament daca

este scoasa concluzia ramane o propozitie numita premisa sa.