Revista Cronica Septembrie - Octombrie 2013
-
Upload
florin-sova -
Category
Documents
-
view
56 -
download
1
description
Transcript of Revista Cronica Septembrie - Octombrie 2013
evistă de culturăONICACR
ANUL XLIX 1625-1626 64 PAGINI PREŢ 3 LEISERIE NOUĂ
Nr. 9-10, septembrie-octombrie 2013
poem de toamnă
C
r o
n i
c a
n
r .
9
- 1
0
2 0
1 3
pagina 24
Gheorghe VIDICAN
salonul literar
Redacţia şi administraţia:str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Iaşi
Tel./fax: 0232 262140e-mail: [email protected]
Cont RO43RNCB3200000259200001deschis la B.C. Iaşi
I.S.S.N. : 2240-4560
Tehnoredactare computerizată şi webdesignFlorin ŞOVA
Tiparul: Revista este editată de Fundaţia Culturală Cronica
Redactor-şef: Valeriu STANCURedactor-şef adjunct: Stere BUCOVALĂSecretar general de redacţie: Mariana STANCURedactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIŢĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin TURLIUCRedactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada); Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian W. SCHENK(Germania); Shaul CARMEL(Israel); Sanda RACOTTA(Mexic)
Casa de Presă şi Editură CRONICA
http://revistacronica.wordpress.com
R
5A 9A4A8A4A1A9A 0A0A0A0A1A1A 0A1A
Murim… ca mîine
Eaşa de trist să cugeţi căntro zi,poate chiar mîine, pomii de pealeeacolo undei vezi or să mai steevoioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atîta soare, Doamne, atîta soareo să mai fien lume după noi;cortegii deanotimpuri şi de ploi,cu păr din care şiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară,iar luna tot aşa o să se plece,mirată, peste apa care trecenoi singuri no să fim a doua oară.
Şimi pareaşa ciudat că se mai poategăsi atîta vreme pentru ură,cînd viaţa e deabia o picăturăîntre minutuacesta care bate
şi celălalt şimi pare nenţelesşi trist că nu privim la cer mai des,că nu culegem flori şi nu zîmbim,noi, careaşa de repede murim.
Magda ISANOS
Giuseppe Arcimboldo Autumn, 1573
Ştefan Luchian - Crizanteme
Două secole(1813 – 2013)
de la înfiinţarea,de către Gheorghe
Asachi, a“Scoliţei de inginerie
şi hotărnicie”,primul “nucleu”al învăţământului tehnic superior
din Moldova, la Iaşi
istoria cetăţii
pagina 8
Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală
S U M A R
Fragmentarium Istoricpaginile 4-5
Privitor ca la teatrupaginile 6-7
Salonul literar paginile 8-11
Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59
Filatelicapagina 15
Născocitorul de gânduripagina 16
Fascinaţia lecturiipagina 17
Părere de cititorpagina 19
Restituiripaginile 22-23, 38-39
Istoria cetăţiipaginile 24-27
Interpretăripaginile 32-33
Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55
ERGOpagina 41
Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46
Academia Păstorelpaginile 48-51
Cafeneaua şahistăpaginile 52-53
Gândul şi lumeapaginile 56-57
PoeMondiapaginile 60-62
Thanksgivingpagina 63
nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest
from the fields, on the last Thursday of November, they
organized a large feast. They wanted to express their
gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of
course, the Natives, so they invited them as well. Not
wanting to come to the feast empty handed, the honorable
Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the
vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the
people who had very small chances of surviving the oceans
and the wilderness have managed to beat the odds and be
alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I
donʹt know what is.
This impressive story of survival and collaboration, of
divine intervention and collective action reminds me,
reminds us that God is not only some abstract being that
lives in the skies, He lives inside all of us and we are His
instruments. We are the ones who can make things work
properly, weʹre the ones who help and are helped by the
others in our turn. This is why nothing in the world could be
possible without Godʹs decision and our action.
I really believe that Thanksgiving is not just some
American holiday, a celebration that we Romanians have
nothing in common with. The idea of being thankful for the
things we have, for the friends we have, for the life we have
should be universal. Miracles happen to us every single day;
we just have to become aware of them and never take them
for granted.
Ana-Maria ANDREI
We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely
Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say
it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ
That may o�en be the case, but try to imagine a world
where people would never help each other out, where the
poor would never receive alms, where the sick would never
be treated by the doctors, where the parents would never
take care of their children, where nobody would give any
advice to the ones who need it, where there would be no
friends.
Could that world exist for longer than a day, letʹs say?
As much as weʹd like to think of ourselves as
independent and selfsufficient beings, for be�er or worse,
we cannot live without help, without each other. We canʹt be
healthy without the doctors; we cannot have bread on our
tables without the farmers and the bakers; we cannot learn
anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us,
just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us
how itʹs done.
In 1620, a group of people arrived on a ship called
Mayflower in what later would be called Plymouth,
Massachuse�s. They have met a totally different and foreign
world, of which they knew nothing about. They couldnʹt
have survived their first year in the semiwilderness had it
not been for the Native Americans who taught them how to
grow corn and other vegetables necessary for their
Alexandru Ciucurencu Peisaj de toamnă
Paul Cézanne Paysage dʹautomne
Ştefan Luchian Oală cu crizanteme
Vincent van Gogh Pollard Willows and Se�ing Sun
thanksgiving
CRONICA 3
Piaţa Universităţii stătea
ca un spin în ochii lui Iliescu şi
ai acoliţilor săi. Aşa că au
s imula t un a tac asupra
sediului general al poliţiei
capitalei (în fapt, atacul, după
cum sa dovedit, a fost
organizat chiar de poliţişti :
dacă ar fi fost întradevăr o
acţiune a anticomuniştilor, ar
fi trebuit în mod normal să
surprindă măcar zeci, dacă nu
sute, de încaşchetaţi şi de
oameni veniţi la sediu cu
probleme, dar sediul era pustiu ca o stînă de munte în timpul
iernii; nici ţipenie de miliţian care săşi apere locul de muncă.
Securiştii lui Iliescu şi foştii miliţieni au dat foc la vreo două
ferestre, au incendiat două autobuze goale şi astfel au
provocat pretextul de a se năpusti asupra opozanţilor din
Piaţa Universităţii şi de a chema în ajutor „inocenţii” mineri,
care, înarmaţi cu bîte, răngi, topoare, cuţite, tîrnăcoape,
lanţuri, sau apucat de ... plantat panseluţe şi alte flori şi de
plivit iarba („rea”?) din centrul Bucureştiului, iar pe studenţi
iau obligat să schimbe sălile de curs şi de seminarii cu celulele
de la Jilava şi Măgurele sau chiar cu gropile săpaten grabă
prin cimitirele capitalei. Scenariul era deja cunoscut, numai că
teroriştii din decembrie fuseseră înlocuiţi cu legionari!
Convulsiile politice din acele zile în care vechii lideri
comunişti de gradul doi şi emanaţii îşi consolidau poziţiile
privilegiate, sacrificînd ţara, „conştiinţa civică” (a se citi
„instinctele ucigaşe”!) de care au dat dovadă ortacii şi pentru
care bunicuţa lea mulţumit cu demnitate tovărăşească şi cu
elan revoluţionar leau dat curaj să revină în capitală pentru a
face ordine şi neau adus în dar cinci mineriade şi fracturarea
ireversibilă a societăţii. Cinci mineriade cu bătălii, de parcă
minerii care veneau să pîrjolească Bucureştiul sar fi luat la
întrecere cu creştinii ce tot fugeau spre pămîntul sfînt ca să
elibereze Ierusalimul din ghearele păgînilor sarazini!
Minţind ca şi la 23 august 1944 (cînd comuniştii tocmai
comiteau actul odios al trădării alianţelor), ca şi în noiembrie
1946, ca şi în decembrie 1989, ca în fiecare zi a regimului
democraţiei populare, şi pe 13 iunie a fost difuzat un
„comunicat către ţară” care vorbea despre „acţiunile violente
ale elementelor extremiste de tip legionar” şi afirma în mod
neruşinat că fenomenul „Piaţa Universităţii” a fost o tentativă
de lovitură de stat. Deşi au premeditat cu ucigaşă nesimţire,
cu minuţiozitate, cu cinism tot scenariul din 1315 iunie,
sforarii, ideologii şi propagandiştii partidului roşu au uitat, în
graba lor de a legitima puterea tovarăşilor, un simplu
amănunt (esenţial, cei drept!) : „Piaţa Universităţii” nu putea
fi o tentativă de lovitură de stat, pentru simplul motiv că
fenomenul începuse pe vremea cînd cei ce preluaseră puterea
în decembrie 1989 (cu preţul a sute de vieţi, sacrificate din
ambiţii personale!) nu aveau nici un fel de legitimitate, ci erau
nişte odioşi uzurpatori care tocmai îl uciseseră pe fostul
„monarh”, pe fostul lor stăpîn şi acum se luptau pentru o parte
cît mai profitabilă din moştenirea pe care o lăsase acesta.
„Piaţa universităţii” a început pe 22 aprilie, iar simulacrul de
alegeri pus la cale de Frontul Salvării Naţionale, formaţiunea
roşie care anunţase sus şi tare că nu va participa la alegeri, sa
desfăşurat în mai, în faimoasa şi de trista amintire „duminică a
orbului”. Cuminţit, vindecat de iluzii şi de speranţe, reîntors
la comunism, poporul nu a reuşit nimic altceva decît să ofteze
(cînd, de fapt, ar fi trebuit să strige şi să acţioneze!) : „păcat,
păcat de sîngele vărsat!”
Iată un fragment din dialogul televizat (şi difuzat pentru
ca toţi oamenii din România să fie martori ai existenţei acestui
dialog negat ulterior de bunicuţa) dintre preşedintele ţării şi
minerii barbari : „vă mulţumesc încă o dată pentru ceea ce aţi
demonstrat în aceste zile : că sunteţi o forţă puternică cu o
înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi
la bine, dar, mai ales, la rău”. Cum le spui matale, bobocule!
Probabil în acele zile în careşi juca înverşunat cartea puterii a
inventat fostul primsecretar pecere sintagma „proletariatul
avansat”! Aşadar, dacă am înţeles eu bine evenimentele, o
mînă de tineri şi de intelectuali, înarmaţi pînăn dinţi cu
cîntece anticomuniste şi cu lozinci antifeseniste era cît pe ce să
răstoarne cîntînd puterea comunistă instalată de tancurile
sovietice în 1944, 1946, 1947, 1956, 1968 şi reinstalată în acelaşi
mod în 1989. Să mai spună cineva că în zilele noastre nu se mai
nasc poveşti de adormit copiii!
Deşi o lume întreagă ştie (şi poate dovedi!) că Iliescu şi
feseneul au adus minerii în capitală, pînă astăzi nu sa găsit
nici un vinovat pentru masacrele săvîrşite de vandalii din
Valea Jiului în Bucureşti. Nici o instanţă din România nu a
condamnat ucigaşii din iunie 1990! După cum se ştie (a
afirmato public şi domnul Viorel Ene, preşedintele Asociaţiei
Victimelor Mineriadelor) procurorul Dan Voinea a decis (în
2005 şi în 2007, dacă nu mă înşel) urmărirea penală pentru Ion
Iliescu. Evident, autorul moral al masacrelor din iunie 1990 şi
părintele tuturor mineriadelor e bine mersi şi astăzi, căci nici
usturoi na mîncat, nici gura nui miroase! În plus, prin cele
cinci mineriade, bunicuţa a reuşit ceea ceşi propusese :
distrugerea completă a nucleului opoziţiei civile care stătea ca
o sulă în coastele formaţiei sale neocomuniste. Cînd sa văzut
cu sacii puterii urcaţi în căruţa feseneului, cu perfidia vechilor
activişti ai pecereului, ca un adevărat Tartuffe şia schimbat pe
nesimţite discursul politic, astfel încît astăzi, referinduse la
apocalipsa pe care a plănuito, a organizato şi a declanşato
vorbeşte doar de „manifestări spontane şi instinctuale”. Şi
cînd te gîndeşti că şi astăzi mai sunt români care se duc săi
pupe imineii şi săl felicite de ziua lui! Şi, după cum era de
aşteptat, autorităţile au categorisit intervenţioniştii care au
decimat participanţii la fenomenul „Piaţa Universităţii” drept
mieluşei. Mai lipsea doar să li se ridice statuie. Noroc de
regretatul primministru Radu Vasile care, în 1999, întrun
moment de luciditate, a luat hotărîrea de a le administra
zurbagiilor, la Stoeneşti, lecţia care li se cuvenea încă din iunie
1990. În urma Stoeneştilor, banditul Miron Cozma a ajuns
acolo unde îi este locul, adică după gratii. Păcat că doar pentru
şapte ani! Pentru faptele sale, ortacul ce se vedea „luceafărul
huilei” ar trebui să rămînă pînă la sfîrşitul zilelor fie în
puşcărie, fie în cămaşă de forţă la casa de nebuni!
„Golanii” privesc înapoi (cu mînie?) IIValeriu STANCU
CRONICA4 CRONICA 5
de asistenţă juridică pentru femei, o bibliotecă şi o sală de conferinţe. În calitate de consilieră şi delegată a municipiului Bucureşti, reprezentând Sectorul Galben, Alexandrina Cantacuzino ajutată de colaboratoare devotate ideii de asistenţă socială a pus bazele ʺŞcolii de Auxiliare Socialeʺ. Cursurile erau asigurate de cadre didactice universitare şi se desfăşurau după amiaza la ʺCasa Femeiiʺ din Bucureşti. Au fost organizate cursuri de alfabetizare, de croitorie. Sau înfiinţat biblioteci, cantine pentru copiii nevoiaşi, iar cu ocazia sărbătorilor religioase erau împărţite daruri.
Alexandrina Cantacuzino a obţinut numeroase fonduri de la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, datorită poziţiei ei în conducerea Primăriei Capitalei, dar şi din donaţii, organizând un cabinet de asistenţă socială. Numai între 1928 şi 1934 au fost efectuate 52.000 de consultaţii medicale gratuite şi 3.000 de tratamente, au fost suportate şi cheltuielile de spitalizare sau operaţie. Tot prin acest cabinet au fost ajutate femeile care erau în dificultăţi materiale, iar muncitoarele, în schimbul unei cotizaţii, puteau fi tratate. În campania de combatere a bolilor venerice au fost distribuite medicamente.
În anii crizei economice (1929 1933) Alexandrina Cantacuzino a avut preocupări în strângerea de fonduri pentru acele instituţii de învăţământ care aveau dificultăţi materiale: Institutul de Surori de Caritate ʺRegina Elisabetaʺ, Atelierele Societăţii ʺȚesătoareaʺ, Şcoala de secretare, Şcoala horticolă pentru tinerele fete de pe şoseaua Kiseleff.
Tot în această perioadă fecundă a activităţii sale publice, Alexandrina Cantacuzino a mai condus ʺGruparea Naţională a Femeilor Româneʺ, fondată la 15 februarie 1929, ʺAsociaţia Casa Femeiiʺ pomenită mai sus precum şi ʺSocietatea Solidaritateaʺ. A reprezentat femeile din România peste hotare, fiind aleasă preşedinta ʺMicii Antante a Femeilorʺ şi vicepreşedintă a Consiliului Internaţional al Femeilor. Prinţesa Alexandrina Cantacuzino a reprezentat interesele conaţionalelor sale şi la Societatea Naţiunilor. Astfel, în anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres, Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional. Un alt succes al eforturilor sale în plan internaţional a fost crearea Micii Antante a Femeilor. Înfiinţată la Bucureşti în anul 1923, această organizaţie grupa asociaţiile feministe din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia, propunânduşi să colaboreze în chestiuni care priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, statutul copiilor legitimi şi nelegitimi, schimbarea legislaţiei cu privire la paternitate şi responsabilizarea părinţilor etc.
În p lanul eminamente po l i t i c Alexandr ina Cantacuzino, chiar după prima conflagraţie mondială, lansează ideea refacerii ţării pe baza corporatismului, idee ce fusese lansată în sensul că Senatul trebuia ales pe durată de opt ani prin alegeri corporative în regiuni; femeile ca şi bărbaţii urmau să facă parte din delegaţiile care aleg. Ea era
adepta declarată a fondării unui partid independent al femeilor, viziune care nu a fost împărtăşită de multe dintre liderele mişcării feministe din România. În anul 1929 ea pune bazele Grupării Naţionale a Femeilor Române care îşi propunea educarea femeilor în scopul participării lor depline la viaţa politică a ţării. În manifestul lansat cu prilejul alegerilor locale din capitală de către Gruparea Naţională a Femeilor Române se sublinia: “Iubite surori, în aceste vremuri grele de frământare a vieţii sociale şi politice, când învrăjbirea între partide împiedică bunul mers al statului expunândul la cele mai grele încercări, femeile române au crezut că aveau datoria acum, când sunt chemate pentru prima oară a se rosti în alegerile administrative, să caute a se uni cu toate, pentru a constitui o forţă de ordin moral, care să slujească la o apropiere între taberile opuse, având în vedere interesele superioare ale ţării. Astfel, a luat fiinţă Gruparea Femeilor Române, care are ca scop pregătirea femeilor pentru noile lor îndatoriri: obţinerea drepturilor civile şi politice, solidarizarea tuturor energiilor, a valorilor, pentru o rodnică conlucrare la judeţ, la comună, la municipiu, având ca prim ţel: scoaterea politicii din administraţie şi o scrupuloasă şi cruţătoare mânuire a banului public. Am refuzat a ne înregimenta în partidele politice, pentru a ne păstra independenţa, dreapta judecată şi sufletul neatins. Am căutat constituirea unui bloc cetăţenesc, în care gospodarii să puie experienţa lor în serviciul Capitalei. Prin faptul că personalităţi aparţinând diferitelor grupări se întrunesc, politica de partid va fi înlăturată, cetăţenii fiind asiguraţi că interesele obşteşti nu vor fi sacrificate cererilor necugetate ale clubului politic”. Remarcăm cum gândirea sa a evoluat faţă de primii ani interbelici când ea afirma că “a lupta pentru îmunătăţirea soartei femeii, a o îndruma din cea mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”. Tendinţele sale autoritare, în accord cu Zeitgeistul (spiritul vremii) se manifestă mai pregnant în ultimul deceniu interbelic când animată de un liberalism de dreapta se desparte de multe dintre militantele feministe cu care a colaborat îndelungată vreme în diverse societăţi şi asociaţii. Astfel, în anul 1936, sub influenţa ideologiei pe care a adoptato, Alexandrina Cantacuzino cere o lege pentru reglementarea activităţii femeilor pentru apărarea ţării, ea propune ca femeile să înlocuiască munca bărbaţilor în serviciile auxiliare, astfel să crească numărul combatanţilor activi. Ca urmare, prin Decretul din 17 septembrie 1938, femeile apte puteau fi mobilizate pentru nevoi militare. Spiritul naţionalist al vremii o influenţează şi pe ea şi în discursul ţinut la Cluj în 1937, Alexandrina Cantacuzino propune conservarea etnică, o lege care să nu permită mariajele mixte (între români şi celelalte naţionalităţi). La Congresul de la Cluj din 1937 a Grupării Naţionale a Femeilor Române, a fost adoptată o Moţiune prin care se cerea ca statul să favorizeze ajutoare financiare pentru căsătoriile între tinerii români.Figura Alexandrinei Cantacuzino, cu lumini şi umbre, rămâne una centrală în peisajul feminist interbelic, contribuţia sa la emanciparea civilă şi politică a femeilor din România fiind una de necontestat.
fragmentarium istoric fragmentarium istoric
Una dintre personalităţile feminine care şiau lăsat o puternică amprentă asupra mişcării feministe româneşti, mai cu seamă în perioada interbelică, care a fost admirată, dar şi contestată, care a iniţiat şi condus o serie întreagă de asociaţii şi societăţi, ba chiar şi un partid, a fost Alexandrina Cantacuzino. Cu nedisimulată mândrie, în virtutea genealogiei mai mult sau mai puţin realizate cu acribie şi spirit ştiinţific a soţului ei de mai târziu, ea a purtat şi titlul nobiliar de prinţesă. Alexandrina Cantacuzino a avut un rol extraordinar în informarea opiniei publice şi în lupta pentru obţinerea drepturilor politice şi civile pentru femei. Ea a elaborat un program complex de cercetare în cadrul Institutului Social Român înfiinţat de marele sociolog Dimitrie Gusti. Deopotrivă, a dat o dimensiune regională şi internaţională feminismului românesc, a creat Mica Înţelegere Feminină din centrul şi estul Europei în anul 1923. Ca orientare politică a fost o liberală cu accente radicale constând în promovarea unui anumit tip de naţionalism şi a unei viziuni, uneori autoritare în viaţa politică, mai ales în deceniul al patrulea al perioadei interbelice. A cerut drepturi civile şi politice integrale, fără compromisuri sau în etape. În opinia ei, femeile nu aveau nevoie de protecţie, ci de drepturi. Ea a fost pentru egalitatea în drepturi între soţi şi pentru tratarea muncii femeilor în gospodărie ca o profesie şi preţuită ca un venit.
Alexandrina Cantacuzino a văzut lumina zilei la 20 septembrie 1876, în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, în familia lui Theodor Pallady (18531916), ofiţer de carieră provenind dintro veche familie boierească a Moldovei, şi a Alexandrinei Kreţulescu (18481881) membră a unei familii din protipendada Țării Româneşti. După moartea mamei sale, aceasta va fi adoptată şi crescută de către o mătuşă din familia Ghica, fiind apoi trimisă la studii în Franţa. În anul 1889 sa căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, mai în vârstă decât ea cu patru ani, membru al Partidului Conservator şi fiu al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii aşa cum ne indică şi porecla sa. Familia Cantacuzino pretindea că descinde din familia imperială bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia, inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul de prinţ sau prinţesă, după caz. Cuplul Cantacuzino a avut trei băieţi şi după moartea soţului în 1930 Alexandrina Cantacuzino şia păstrat statutul de văduvă până la sfârşitul vieţii survenit în septembrie 1944.
Primul semn al implicării concrete în viaţa socialpolitică a epocii a fost participarea ei nemijlocită şi în calitate de membru fondator la activităţile Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române înfiinţată în anul 1910, ca o alternativă la opţiunea educării fetelor în pensioanele din afara ţării. În activitatea de aproape patru decenii a acestei societăţi, în fruntea căreia sa şi aflat, Alexandrina Cantacuzino a pledat pentru constituirea unui sistem educaţional, începând chiar de la grădiniţă,
ajungând până la nivelele cele mai înalte universitare, astfel încât, alături de transmiterea cunoştinţelor, să existe ʺpreocupare sistematică pentru evoluţia spirituală a noilor generaţiiʺ. A mai propus ca în programele şcolare să fie ʺcursuri pentru paceʺ, să fie proiectate filme care să ilustreze ororile războiului, să fie evidenţiate importanţa pactelor de securitate şi arbitraj, precum şi rolul Curţii Internaţionale de Justiţie în reglementarea diferendelor între naţiuni. Societatea, a fost sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, şi a reuşit crearea de filiale în cele mai importante oraşe ale ţării, contribuind astfel în mod substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.
În siajul primului război mondial, Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie relevantă la înfiinţarea în anul 1921 a Consiliului Naţional al Femeilor din România. Alături de ea, din comitetul fondator au făcut parte, printer altele: Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu ş.a. Scopul urmărit de această organizaţie era cel de a stabili legături cu diferite societăţi sau asociaţii feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit în capitala ţării, în cadrul acestuia funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, chestiuni electorale, pace, unitatea de morală şi oprirea traficului de femei, în fine, ultima secţiune fiind dedicată presei. Printre reuşitele organizaţiei putem enumera înfiinţarea în anul 1923 a Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, fondarea Şcolii de Auxiliare Sociale, care ulterior şia schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire şi crearea Asociaţiei Casa Femeii. Aceasta din urmă, creată după modelul celei din Regatul sârbocroatosloven, era dotată cu un serviciu
Ipostaze ale feminităţii: Alexandrina Cantacuzino
Cătălin TURLIUC
CRONICA4 CRONICA 5
de asistenţă juridică pentru femei, o bibliotecă şi o sală de conferinţe. În calitate de consilieră şi delegată a municipiului Bucureşti, reprezentând Sectorul Galben, Alexandrina Cantacuzino ajutată de colaboratoare devotate ideii de asistenţă socială a pus bazele ʺŞcolii de Auxiliare Socialeʺ. Cursurile erau asigurate de cadre didactice universitare şi se desfăşurau după amiaza la ʺCasa Femeiiʺ din Bucureşti. Au fost organizate cursuri de alfabetizare, de croitorie. Sau înfiinţat biblioteci, cantine pentru copiii nevoiaşi, iar cu ocazia sărbătorilor religioase erau împărţite daruri.
Alexandrina Cantacuzino a obţinut numeroase fonduri de la Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, datorită poziţiei ei în conducerea Primăriei Capitalei, dar şi din donaţii, organizând un cabinet de asistenţă socială. Numai între 1928 şi 1934 au fost efectuate 52.000 de consultaţii medicale gratuite şi 3.000 de tratamente, au fost suportate şi cheltuielile de spitalizare sau operaţie. Tot prin acest cabinet au fost ajutate femeile care erau în dificultăţi materiale, iar muncitoarele, în schimbul unei cotizaţii, puteau fi tratate. În campania de combatere a bolilor venerice au fost distribuite medicamente.
În anii crizei economice (1929 1933) Alexandrina Cantacuzino a avut preocupări în strângerea de fonduri pentru acele instituţii de învăţământ care aveau dificultăţi materiale: Institutul de Surori de Caritate ʺRegina Elisabetaʺ, Atelierele Societăţii ʺȚesătoareaʺ, Şcoala de secretare, Şcoala horticolă pentru tinerele fete de pe şoseaua Kiseleff.
Tot în această perioadă fecundă a activităţii sale publice, Alexandrina Cantacuzino a mai condus ʺGruparea Naţională a Femeilor Româneʺ, fondată la 15 februarie 1929, ʺAsociaţia Casa Femeiiʺ pomenită mai sus precum şi ʺSocietatea Solidaritateaʺ. A reprezentat femeile din România peste hotare, fiind aleasă preşedinta ʺMicii Antante a Femeilorʺ şi vicepreşedintă a Consiliului Internaţional al Femeilor. Prinţesa Alexandrina Cantacuzino a reprezentat interesele conaţionalelor sale şi la Societatea Naţiunilor. Astfel, în anul 1925, ca urmare a afilierii Consiliului Naţional al Femeilor din România la Consiliul Internaţional al Femeilor, delegatele României au participat la Congresul de la Washington. În cadrul acestui congres, Alexandrina Cantacuzino a fost aleasă vicepreşedintă a Consiliului Internaţional. Un alt succes al eforturilor sale în plan internaţional a fost crearea Micii Antante a Femeilor. Înfiinţată la Bucureşti în anul 1923, această organizaţie grupa asociaţiile feministe din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia, propunânduşi să colaboreze în chestiuni care priveau statutul femeii, abordând teme precum problema tinerelor mame, statutul copiilor legitimi şi nelegitimi, schimbarea legislaţiei cu privire la paternitate şi responsabilizarea părinţilor etc.
În p lanul eminamente po l i t i c Alexandr ina Cantacuzino, chiar după prima conflagraţie mondială, lansează ideea refacerii ţării pe baza corporatismului, idee ce fusese lansată în sensul că Senatul trebuia ales pe durată de opt ani prin alegeri corporative în regiuni; femeile ca şi bărbaţii urmau să facă parte din delegaţiile care aleg. Ea era
adepta declarată a fondării unui partid independent al femeilor, viziune care nu a fost împărtăşită de multe dintre liderele mişcării feministe din România. În anul 1929 ea pune bazele Grupării Naţionale a Femeilor Române care îşi propunea educarea femeilor în scopul participării lor depline la viaţa politică a ţării. În manifestul lansat cu prilejul alegerilor locale din capitală de către Gruparea Naţională a Femeilor Române se sublinia: “Iubite surori, în aceste vremuri grele de frământare a vieţii sociale şi politice, când învrăjbirea între partide împiedică bunul mers al statului expunândul la cele mai grele încercări, femeile române au crezut că aveau datoria acum, când sunt chemate pentru prima oară a se rosti în alegerile administrative, să caute a se uni cu toate, pentru a constitui o forţă de ordin moral, care să slujească la o apropiere între taberile opuse, având în vedere interesele superioare ale ţării. Astfel, a luat fiinţă Gruparea Femeilor Române, care are ca scop pregătirea femeilor pentru noile lor îndatoriri: obţinerea drepturilor civile şi politice, solidarizarea tuturor energiilor, a valorilor, pentru o rodnică conlucrare la judeţ, la comună, la municipiu, având ca prim ţel: scoaterea politicii din administraţie şi o scrupuloasă şi cruţătoare mânuire a banului public. Am refuzat a ne înregimenta în partidele politice, pentru a ne păstra independenţa, dreapta judecată şi sufletul neatins. Am căutat constituirea unui bloc cetăţenesc, în care gospodarii să puie experienţa lor în serviciul Capitalei. Prin faptul că personalităţi aparţinând diferitelor grupări se întrunesc, politica de partid va fi înlăturată, cetăţenii fiind asiguraţi că interesele obşteşti nu vor fi sacrificate cererilor necugetate ale clubului politic”. Remarcăm cum gândirea sa a evoluat faţă de primii ani interbelici când ea afirma că “a lupta pentru îmunătăţirea soartei femeii, a o îndruma din cea mai fragedă copilărie pe calea muncii binelui şi a onoarei, este a face feminism, în cea mai pură, mai înaltă accepţiune a lui”. Tendinţele sale autoritare, în accord cu Zeitgeistul (spiritul vremii) se manifestă mai pregnant în ultimul deceniu interbelic când animată de un liberalism de dreapta se desparte de multe dintre militantele feministe cu care a colaborat îndelungată vreme în diverse societăţi şi asociaţii. Astfel, în anul 1936, sub influenţa ideologiei pe care a adoptato, Alexandrina Cantacuzino cere o lege pentru reglementarea activităţii femeilor pentru apărarea ţării, ea propune ca femeile să înlocuiască munca bărbaţilor în serviciile auxiliare, astfel să crească numărul combatanţilor activi. Ca urmare, prin Decretul din 17 septembrie 1938, femeile apte puteau fi mobilizate pentru nevoi militare. Spiritul naţionalist al vremii o influenţează şi pe ea şi în discursul ţinut la Cluj în 1937, Alexandrina Cantacuzino propune conservarea etnică, o lege care să nu permită mariajele mixte (între români şi celelalte naţionalităţi). La Congresul de la Cluj din 1937 a Grupării Naţionale a Femeilor Române, a fost adoptată o Moţiune prin care se cerea ca statul să favorizeze ajutoare financiare pentru căsătoriile între tinerii români.Figura Alexandrinei Cantacuzino, cu lumini şi umbre, rămâne una centrală în peisajul feminist interbelic, contribuţia sa la emanciparea civilă şi politică a femeilor din România fiind una de necontestat.
fragmentarium istoric fragmentarium istoric
Una dintre personalităţile feminine care şiau lăsat o puternică amprentă asupra mişcării feministe româneşti, mai cu seamă în perioada interbelică, care a fost admirată, dar şi contestată, care a iniţiat şi condus o serie întreagă de asociaţii şi societăţi, ba chiar şi un partid, a fost Alexandrina Cantacuzino. Cu nedisimulată mândrie, în virtutea genealogiei mai mult sau mai puţin realizate cu acribie şi spirit ştiinţific a soţului ei de mai târziu, ea a purtat şi titlul nobiliar de prinţesă. Alexandrina Cantacuzino a avut un rol extraordinar în informarea opiniei publice şi în lupta pentru obţinerea drepturilor politice şi civile pentru femei. Ea a elaborat un program complex de cercetare în cadrul Institutului Social Român înfiinţat de marele sociolog Dimitrie Gusti. Deopotrivă, a dat o dimensiune regională şi internaţională feminismului românesc, a creat Mica Înţelegere Feminină din centrul şi estul Europei în anul 1923. Ca orientare politică a fost o liberală cu accente radicale constând în promovarea unui anumit tip de naţionalism şi a unei viziuni, uneori autoritare în viaţa politică, mai ales în deceniul al patrulea al perioadei interbelice. A cerut drepturi civile şi politice integrale, fără compromisuri sau în etape. În opinia ei, femeile nu aveau nevoie de protecţie, ci de drepturi. Ea a fost pentru egalitatea în drepturi între soţi şi pentru tratarea muncii femeilor în gospodărie ca o profesie şi preţuită ca un venit.
Alexandrina Cantacuzino a văzut lumina zilei la 20 septembrie 1876, în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, în familia lui Theodor Pallady (18531916), ofiţer de carieră provenind dintro veche familie boierească a Moldovei, şi a Alexandrinei Kreţulescu (18481881) membră a unei familii din protipendada Țării Româneşti. După moartea mamei sale, aceasta va fi adoptată şi crescută de către o mătuşă din familia Ghica, fiind apoi trimisă la studii în Franţa. În anul 1889 sa căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, mai în vârstă decât ea cu patru ani, membru al Partidului Conservator şi fiu al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai epocii aşa cum ne indică şi porecla sa. Familia Cantacuzino pretindea că descinde din familia imperială bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia, inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul de prinţ sau prinţesă, după caz. Cuplul Cantacuzino a avut trei băieţi şi după moartea soţului în 1930 Alexandrina Cantacuzino şia păstrat statutul de văduvă până la sfârşitul vieţii survenit în septembrie 1944.
Primul semn al implicării concrete în viaţa socialpolitică a epocii a fost participarea ei nemijlocită şi în calitate de membru fondator la activităţile Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române înfiinţată în anul 1910, ca o alternativă la opţiunea educării fetelor în pensioanele din afara ţării. În activitatea de aproape patru decenii a acestei societăţi, în fruntea căreia sa şi aflat, Alexandrina Cantacuzino a pledat pentru constituirea unui sistem educaţional, începând chiar de la grădiniţă,
ajungând până la nivelele cele mai înalte universitare, astfel încât, alături de transmiterea cunoştinţelor, să existe ʺpreocupare sistematică pentru evoluţia spirituală a noilor generaţiiʺ. A mai propus ca în programele şcolare să fie ʺcursuri pentru paceʺ, să fie proiectate filme care să ilustreze ororile războiului, să fie evidenţiate importanţa pactelor de securitate şi arbitraj, precum şi rolul Curţii Internaţionale de Justiţie în reglementarea diferendelor între naţiuni. Societatea, a fost sprijinită în mod constant de către Biserica Ortodoxă Română, şi a reuşit crearea de filiale în cele mai importante oraşe ale ţării, contribuind astfel în mod substanţial la efortul de pregătire şcolară al fetelor.
În siajul primului război mondial, Alexandrina Cantacuzino a avut o contribuţie relevantă la înfiinţarea în anul 1921 a Consiliului Naţional al Femeilor din România. Alături de ea, din comitetul fondator au făcut parte, printer altele: Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu ş.a. Scopul urmărit de această organizaţie era cel de a stabili legături cu diferite societăţi sau asociaţii feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină. Sediul Consiliului a fost stabilit în capitala ţării, în cadrul acestuia funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, chestiuni electorale, pace, unitatea de morală şi oprirea traficului de femei, în fine, ultima secţiune fiind dedicată presei. Printre reuşitele organizaţiei putem enumera înfiinţarea în anul 1923 a Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, fondarea Şcolii de Auxiliare Sociale, care ulterior şia schimbat numele în Şcoala de Surori de Ocrotire şi crearea Asociaţiei Casa Femeii. Aceasta din urmă, creată după modelul celei din Regatul sârbocroatosloven, era dotată cu un serviciu
Ipostaze ale feminităţii: Alexandrina Cantacuzino
Cătălin TURLIUC
CRONICA6 CRONICA 7
amintiri fie că aceasta a venit odată cu Progromul, cu
armele chimice, cu actele teroriste, cu antisemitismul sau
orice alte gesturi fanatice, nebunești. Omul ca o păpușă de
cârpă – trimitere evidentă la corpul fără viaţă – e un motiv
ce reapare frecvent în spectacol. Șiapoi nu sunt
întâmplătoare alăturarea păpușăactor și „pozele” în care
artiștii înţepenesc cu buzele întredeschise și privirile
pierdute, acestea evocând starea din celebrul tabloul al lui
Edvard Munch, Strigătul, imagine care a urmărit neîncetat
modernitatea.
Provocator a fost stilul lui Hausvater întotdeuna
pentru trupa de actori ai
Naţionalului ieșean. Unii
au îmbrăţișat inovaţia și
felul atipic de abordare în
teatru cu entuziasm și
adevărat interes, alţii nu
șiau găsit prea bine locul.
Emil Coșeru în rolul
Rabinului trece proba
depășirii unui gen clasic
de joc, alunecând firesc în
noile interpretări scenice.
Ochii publicului sunt
îndreptaţi asupra lui,
încărcătura pe care textul
o acordă personajului
concentrează a tenţ ia
asupra sa, iar actorul a fost
c o n ș t i e n t d e a c e s t e
o b s t a c o l e . Î n r o l u l
G o l e m u l u i , D o r u
Aftanasiu are o misiune
dif ici lă , de vreme ce
dincolo de mecanicitatea
pe care a exersato cu
atenţie, el trebuie să
î m b i n e c u f i n e ţ e ș i
z b a t e r e a c u n a t u r a
umană, cu fiorul vieţii pe
carel percepe, dar pe care
personajul nul poate
conștientiza până la capăt. Iar în privinţa glisării delicate
din nonuman în fiorul vieţii adevărate ar mai fi de lucru.
Aleasă potrivit pentru rolul Devora, Andreea Boboc
demonstrează o buna plasticitate corporală, dar pierde la
capitolul voce. Impresionează Doina Deleanu
(Tankhuma) cu o gamă flexibilă și variată de la
sensibilitate la agresivitate, de la fragil la trivial și foarte
tânărul Andrei Sava (Iaromir), extrem de expresiv în
personajul său, căruia i se dăruiește nelimitat. Celelalte
prezenţe scenice urmăresc linia generală cu fidelitate,
actorii tineri arătând o inepuizabilă energie și o
impecabilă însușire a dezideratului regizoral. Cosmin
Maxim, Daniel Busuioc, Dumitru Năstrușnicu, Ionuţ
Cornilă, Irina RăduţuCodreanu, Horia Veriveș, Cosmin
Panaite, Alina Mândru, Codrin Dănilă, Diana Roman,
Radu Homiceanu, Ana Hegyi arată că o echipă poate
funcţiona la unison.
Avem însă și regretul că din pricina stângăciei, dar și a
unor probleme, a unor nesincronizări tehnice câteva
momente „de magie” sunt ratate; așa se întâmplă în scena
nopţii violului și a crimei din sinagogă, cu unele scene din
c a d r u l u ș i i î n c a r e
aparatul de fum face un
zgomot incredibil pentru
c e i d i n s a l ă c a r e s e
așteaptă la un efect cu
totul miraculos. Un regal
de culoare și joc de lumină
n e e o f e r i t d e l i gh t
designerul Lucian Moga
ș i o c o l o ană s ono r ă
remarcabilă alcătuită de
Yves Chamberland umple
spaţiul de sunete, însă și
luminile și muzica își
consumă surpr iza în
p r i m a p a r t e a
spectacolului devenind
redundante pentru restul
r e p r e z e n t a ţ i e i , î n
detrimentul efectului de
ansamblu.
L a s f â r ș i t u l
s p e c t a c o l u l u i – u n
maraton de „fizicaţie”
pentru actori – scena e
ciclică. După masacru un
Rab in se în toarce l a
rugăciunile sale mute și
un ecou vine de departe
„Acum cine ne va salva?”
Iar flașnetarul se lovește
de trunchiul copacului făcândul să se clatine mereu ca și
cum ar fi prins viaţă. Luminile se aprind în sală și
Alexander Hausvater își continuă mesajul: actorii nu ies la
aplauze pentru că o lecţie despre cum oamenii își fac rău
unii altora, despre universul părăsit de sacru și despre
visul urât în care cu toţii acceptăm să trăim șil sporim, nu
se poate încheia cu aplauze. Câteva persoane aplaudă în
virtutea inerţiei, cu toate că ar trebui să se iasă cu capul
plecat, iar în faţa teatrului să ne îndreptăm, să ne căutăm
răspuns la „Șiacum cine ne va salva?”.
Curajoasă este decizia Teatrului Naţional din Iași de a
deschide stagiunea din acest an cu spectacolul Golem în
regia lui Alexander Hausvater, spectacol a cărui premieră
a avut loc chiar înainte de vacanţa estivală și care stârnise
controverse încă de atunci. Dar curajul șia găsit răspuns
pe măsură, căci publicul a reacţionat entuziast în faţa unei
producţii la înălţime, moderne, cu figuri de primplan ale
scenei ieșene, tonice și tulburătoare prin subiectul atins și
prin mesajul lansat.
Revederea cu Hausvater a trezit în mine nostalgie.
Pentru că numele său ţine de înnoirea teatrului ieșean,
când în 1998 cu Teibele îl readucea în atenţia publicului
naţional, descătușând un stil al rigorilor clasice, clătinând
felul de a privi al oamenilor de aici, uimind și șocând acei
ani . Au urmat apoi splendidul Roberto Zucco ,
experimentul cu Livada de vișini, revitalizarea Salomeei lui
Wilde și dipticul de inspiraţie asiatică Nō cinci povești de
dragoste și, puţin mai târziu, Arborele tropicelor. Nostalgie,
pentru că de la Teibele, când încă învăţam ce e teatrul, până
în 2013 sa scurs o vreme în care am ucenicit în critică, am
strâns spectacol după spectacol, seară după seară, emoţie
după emoţie în faţa scenei. Pagini mototolite, însemnări
fugitive, gânduri trecătoare. Întrebări, tăceri, neliniști.
Timpul a clădit în mine un teatru fragmentat, cu secvenţe
împreunate sau dispersate precum un decor vechi de care
îmi amintesc ca prin vis.
Golem conţ ine întregul schelet a l manierei
hausvateriene: elemente de Rocky Horror Show, jocuri de
lumini ingenioase, un mix muzical pornit din ritmurile
tradiţionale evreiești, proiecţii video, tensiune, poezie,
dramatism, clein dʹoeiluri discrete ce sparg convenţia. În
centrul scenei, arborele – gigantesc, butaforic, un personaj
în sine. E cunoscută simbolistica pe care acesta o îmbracă
în imaginarul bogat al regizorului (neo și explică de altfel
în caietul program), însă de fiecare dată semnificaţia
devine mai cuprinzătoare. Emblemă a vieţii și a morţii, e
corespondentul Golemului, având rădăcinile în pământ și
ridicânduși coroana în aer, sus de tot, acolo unde lumea
nevăzută a ideilor se profilează. Cenușiu, scorţos, cu
puţine frunze ce par mai mult veștede, pradă veșnicei
ierni – anotimpsemn în care se petrec și Teibele și Golem –, a
crescut în sinagogă, de milenii, unind omenescul și
cerescul, credinţa, îndoiala și minciuna, sacrul și urâtul.
Un martor tăcut al Istoriei. Arborele vieţii, cu valoare de
omphalos, însumează binele și răul, inocenţa și violenţa,
transformânduse întro scenă mai mică în interiorul
scenei celei mari. Prin construcţia sa, dă posibilitatea de
joc pe verticală, iar aici ar trebui să apreciem realmente
concepţia scenografică semnată de Zsolt Fehérvári, care în
același timp ne amintește de și mai subtila simbolistică a
arborului din montarea lui Antoine Vitez (1987) la
Schimbul lui P. Claudel, când scenografia aparţinea lui
Yannis Kokkos. Pentru Fehérvári braţele uriașului copac –
apariţia e semicoșmarească – sunt etaje cu rol funcţional,
întrucât actorii dezvoltă dinamica pe înălţime și
multiplică nivelurile pe care mișcarea se realizează.
Datorită acestei rezolvări scenografice, ochiul
spectatorului nu are liniște pe tot parcursul reprezentaţiei,
fiind antrenat în fiecare scenă să observe spaţiile diferite,
simultane în care se întâmplă ceva. Când acţiunea are loc
în planul din faţă, un tablou „se naște”, undeva pe crengile
viguroase ale arborelui: o mamă se sfârșește, o copilă se
luptă cu fantasmele minţii și ale trupului, personaje pe
jumătate despuiate semănând cu spirite ale naturii
înrudite cu faunii și silenii trec încet, se agaţă, se
încolăcesc. Nimic nu e întâmplător și totul își găsește un
corespondent în imaginea spectacolului. Poezie în cuvinte
și poezie în imagini, aceasta e rezonanţa pe care mizează
regizorul spre a determina sfericitatea mizanscenei.
Golem este strigătul lui Alexander Hausvater în faţa
unei lumi răsturnate, în care fratele se învrăjbește
împotriva fratelui, în care nevinovaţii devin vinovaţi, iar
păcătoșii sunt consideraţi eroi. Textul înglobează și el
trăsăturile pe care scenariile abordate de regizor le au în
mod frecvent. Conceput ca un colaj dintro serie largă de
scrieri (Golem de H. Leivick, textul cu titlul omonim de
Gustav Meyrink, Sefer Ieţira – Cartea Creaţiei –, Zohar –
Cartea Strălucirii –, Talmud și alte surse cabalistice),
scenariul ia forma unui poem dramatic în care cuvântul
are importanţă mai ales prin polisemia sa și, adesea, prin
felul în care se așază în muzicalitatea întregului. Făptura
de lut creată de Rabinul careși dorește salvarea seminţiei
sale, este motorul desfășurări evenimentelor. Povestea se
conturează mai puţin din text, ci mai degrabă din acţiune
scenică, din gest, din mișcare. Spaţiile de joc delimitează
cadre, iar cadrele se suprapun, creând un efect de
multiplicare în paralel a acţiunii, rezultatul implicând, pe
de o parte, dinamica scenică, și pe de altă parte, caracterul
filmic al unor momente. Golemul este paradoxul prin care
binele sfârșește în rău, este obsesia de sorginte europeană
și orientală, care a fascinat cu precădere începutul de secol
XX, aflat sub pecetea dezvoltării tehnice, obsesie ce
cristalizează în ea ideea luptei omului cu divinul, cu sine
însuși, cu universul lucrurilor aflat aparent în mâna lui.
Tulburătoarea temă ce traversează epocile sub diverse
forme, creatura din lut e simbolul nevoii disperate de
apropiere, de afecţiune, de om lângă om, întrun timp care
a supus până la anulare umanul, transformând individul
întrun străin, golit de sine, fără gând, fără inimă, fără
Ioana PETCU
privitor ca la teatru privitor ca la teatru
Metafore pentru singurătate şi viaţă
CRONICA6 CRONICA 7
amintiri fie că aceasta a venit odată cu Progromul, cu
armele chimice, cu actele teroriste, cu antisemitismul sau
orice alte gesturi fanatice, nebunești. Omul ca o păpușă de
cârpă – trimitere evidentă la corpul fără viaţă – e un motiv
ce reapare frecvent în spectacol. Șiapoi nu sunt
întâmplătoare alăturarea păpușăactor și „pozele” în care
artiștii înţepenesc cu buzele întredeschise și privirile
pierdute, acestea evocând starea din celebrul tabloul al lui
Edvard Munch, Strigătul, imagine care a urmărit neîncetat
modernitatea.
Provocator a fost stilul lui Hausvater întotdeuna
pentru trupa de actori ai
Naţionalului ieșean. Unii
au îmbrăţișat inovaţia și
felul atipic de abordare în
teatru cu entuziasm și
adevărat interes, alţii nu
șiau găsit prea bine locul.
Emil Coșeru în rolul
Rabinului trece proba
depășirii unui gen clasic
de joc, alunecând firesc în
noile interpretări scenice.
Ochii publicului sunt
îndreptaţi asupra lui,
încărcătura pe care textul
o acordă personajului
concentrează a tenţ ia
asupra sa, iar actorul a fost
c o n ș t i e n t d e a c e s t e
o b s t a c o l e . Î n r o l u l
G o l e m u l u i , D o r u
Aftanasiu are o misiune
dif ici lă , de vreme ce
dincolo de mecanicitatea
pe care a exersato cu
atenţie, el trebuie să
î m b i n e c u f i n e ţ e ș i
z b a t e r e a c u n a t u r a
umană, cu fiorul vieţii pe
carel percepe, dar pe care
personajul nul poate
conștientiza până la capăt. Iar în privinţa glisării delicate
din nonuman în fiorul vieţii adevărate ar mai fi de lucru.
Aleasă potrivit pentru rolul Devora, Andreea Boboc
demonstrează o buna plasticitate corporală, dar pierde la
capitolul voce. Impresionează Doina Deleanu
(Tankhuma) cu o gamă flexibilă și variată de la
sensibilitate la agresivitate, de la fragil la trivial și foarte
tânărul Andrei Sava (Iaromir), extrem de expresiv în
personajul său, căruia i se dăruiește nelimitat. Celelalte
prezenţe scenice urmăresc linia generală cu fidelitate,
actorii tineri arătând o inepuizabilă energie și o
impecabilă însușire a dezideratului regizoral. Cosmin
Maxim, Daniel Busuioc, Dumitru Năstrușnicu, Ionuţ
Cornilă, Irina RăduţuCodreanu, Horia Veriveș, Cosmin
Panaite, Alina Mândru, Codrin Dănilă, Diana Roman,
Radu Homiceanu, Ana Hegyi arată că o echipă poate
funcţiona la unison.
Avem însă și regretul că din pricina stângăciei, dar și a
unor probleme, a unor nesincronizări tehnice câteva
momente „de magie” sunt ratate; așa se întâmplă în scena
nopţii violului și a crimei din sinagogă, cu unele scene din
c a d r u l u ș i i î n c a r e
aparatul de fum face un
zgomot incredibil pentru
c e i d i n s a l ă c a r e s e
așteaptă la un efect cu
totul miraculos. Un regal
de culoare și joc de lumină
n e e o f e r i t d e l i gh t
designerul Lucian Moga
ș i o c o l o ană s ono r ă
remarcabilă alcătuită de
Yves Chamberland umple
spaţiul de sunete, însă și
luminile și muzica își
consumă surpr iza în
p r i m a p a r t e a
spectacolului devenind
redundante pentru restul
r e p r e z e n t a ţ i e i , î n
detrimentul efectului de
ansamblu.
L a s f â r ș i t u l
s p e c t a c o l u l u i – u n
maraton de „fizicaţie”
pentru actori – scena e
ciclică. După masacru un
Rab in se în toarce l a
rugăciunile sale mute și
un ecou vine de departe
„Acum cine ne va salva?”
Iar flașnetarul se lovește
de trunchiul copacului făcândul să se clatine mereu ca și
cum ar fi prins viaţă. Luminile se aprind în sală și
Alexander Hausvater își continuă mesajul: actorii nu ies la
aplauze pentru că o lecţie despre cum oamenii își fac rău
unii altora, despre universul părăsit de sacru și despre
visul urât în care cu toţii acceptăm să trăim șil sporim, nu
se poate încheia cu aplauze. Câteva persoane aplaudă în
virtutea inerţiei, cu toate că ar trebui să se iasă cu capul
plecat, iar în faţa teatrului să ne îndreptăm, să ne căutăm
răspuns la „Șiacum cine ne va salva?”.
Curajoasă este decizia Teatrului Naţional din Iași de a
deschide stagiunea din acest an cu spectacolul Golem în
regia lui Alexander Hausvater, spectacol a cărui premieră
a avut loc chiar înainte de vacanţa estivală și care stârnise
controverse încă de atunci. Dar curajul șia găsit răspuns
pe măsură, căci publicul a reacţionat entuziast în faţa unei
producţii la înălţime, moderne, cu figuri de primplan ale
scenei ieșene, tonice și tulburătoare prin subiectul atins și
prin mesajul lansat.
Revederea cu Hausvater a trezit în mine nostalgie.
Pentru că numele său ţine de înnoirea teatrului ieșean,
când în 1998 cu Teibele îl readucea în atenţia publicului
naţional, descătușând un stil al rigorilor clasice, clătinând
felul de a privi al oamenilor de aici, uimind și șocând acei
ani . Au urmat apoi splendidul Roberto Zucco ,
experimentul cu Livada de vișini, revitalizarea Salomeei lui
Wilde și dipticul de inspiraţie asiatică Nō cinci povești de
dragoste și, puţin mai târziu, Arborele tropicelor. Nostalgie,
pentru că de la Teibele, când încă învăţam ce e teatrul, până
în 2013 sa scurs o vreme în care am ucenicit în critică, am
strâns spectacol după spectacol, seară după seară, emoţie
după emoţie în faţa scenei. Pagini mototolite, însemnări
fugitive, gânduri trecătoare. Întrebări, tăceri, neliniști.
Timpul a clădit în mine un teatru fragmentat, cu secvenţe
împreunate sau dispersate precum un decor vechi de care
îmi amintesc ca prin vis.
Golem conţ ine întregul schelet a l manierei
hausvateriene: elemente de Rocky Horror Show, jocuri de
lumini ingenioase, un mix muzical pornit din ritmurile
tradiţionale evreiești, proiecţii video, tensiune, poezie,
dramatism, clein dʹoeiluri discrete ce sparg convenţia. În
centrul scenei, arborele – gigantesc, butaforic, un personaj
în sine. E cunoscută simbolistica pe care acesta o îmbracă
în imaginarul bogat al regizorului (neo și explică de altfel
în caietul program), însă de fiecare dată semnificaţia
devine mai cuprinzătoare. Emblemă a vieţii și a morţii, e
corespondentul Golemului, având rădăcinile în pământ și
ridicânduși coroana în aer, sus de tot, acolo unde lumea
nevăzută a ideilor se profilează. Cenușiu, scorţos, cu
puţine frunze ce par mai mult veștede, pradă veșnicei
ierni – anotimpsemn în care se petrec și Teibele și Golem –, a
crescut în sinagogă, de milenii, unind omenescul și
cerescul, credinţa, îndoiala și minciuna, sacrul și urâtul.
Un martor tăcut al Istoriei. Arborele vieţii, cu valoare de
omphalos, însumează binele și răul, inocenţa și violenţa,
transformânduse întro scenă mai mică în interiorul
scenei celei mari. Prin construcţia sa, dă posibilitatea de
joc pe verticală, iar aici ar trebui să apreciem realmente
concepţia scenografică semnată de Zsolt Fehérvári, care în
același timp ne amintește de și mai subtila simbolistică a
arborului din montarea lui Antoine Vitez (1987) la
Schimbul lui P. Claudel, când scenografia aparţinea lui
Yannis Kokkos. Pentru Fehérvári braţele uriașului copac –
apariţia e semicoșmarească – sunt etaje cu rol funcţional,
întrucât actorii dezvoltă dinamica pe înălţime și
multiplică nivelurile pe care mișcarea se realizează.
Datorită acestei rezolvări scenografice, ochiul
spectatorului nu are liniște pe tot parcursul reprezentaţiei,
fiind antrenat în fiecare scenă să observe spaţiile diferite,
simultane în care se întâmplă ceva. Când acţiunea are loc
în planul din faţă, un tablou „se naște”, undeva pe crengile
viguroase ale arborelui: o mamă se sfârșește, o copilă se
luptă cu fantasmele minţii și ale trupului, personaje pe
jumătate despuiate semănând cu spirite ale naturii
înrudite cu faunii și silenii trec încet, se agaţă, se
încolăcesc. Nimic nu e întâmplător și totul își găsește un
corespondent în imaginea spectacolului. Poezie în cuvinte
și poezie în imagini, aceasta e rezonanţa pe care mizează
regizorul spre a determina sfericitatea mizanscenei.
Golem este strigătul lui Alexander Hausvater în faţa
unei lumi răsturnate, în care fratele se învrăjbește
împotriva fratelui, în care nevinovaţii devin vinovaţi, iar
păcătoșii sunt consideraţi eroi. Textul înglobează și el
trăsăturile pe care scenariile abordate de regizor le au în
mod frecvent. Conceput ca un colaj dintro serie largă de
scrieri (Golem de H. Leivick, textul cu titlul omonim de
Gustav Meyrink, Sefer Ieţira – Cartea Creaţiei –, Zohar –
Cartea Strălucirii –, Talmud și alte surse cabalistice),
scenariul ia forma unui poem dramatic în care cuvântul
are importanţă mai ales prin polisemia sa și, adesea, prin
felul în care se așază în muzicalitatea întregului. Făptura
de lut creată de Rabinul careși dorește salvarea seminţiei
sale, este motorul desfășurări evenimentelor. Povestea se
conturează mai puţin din text, ci mai degrabă din acţiune
scenică, din gest, din mișcare. Spaţiile de joc delimitează
cadre, iar cadrele se suprapun, creând un efect de
multiplicare în paralel a acţiunii, rezultatul implicând, pe
de o parte, dinamica scenică, și pe de altă parte, caracterul
filmic al unor momente. Golemul este paradoxul prin care
binele sfârșește în rău, este obsesia de sorginte europeană
și orientală, care a fascinat cu precădere începutul de secol
XX, aflat sub pecetea dezvoltării tehnice, obsesie ce
cristalizează în ea ideea luptei omului cu divinul, cu sine
însuși, cu universul lucrurilor aflat aparent în mâna lui.
Tulburătoarea temă ce traversează epocile sub diverse
forme, creatura din lut e simbolul nevoii disperate de
apropiere, de afecţiune, de om lângă om, întrun timp care
a supus până la anulare umanul, transformând individul
întrun străin, golit de sine, fără gând, fără inimă, fără
Ioana PETCU
privitor ca la teatru privitor ca la teatru
Metafore pentru singurătate şi viaţă
CRONICA8
Născut în 27 iulie 1953, în satul Petid, judeţul Bihor. Poet. Facultatea de inginerie managerială şi tehnologică a
Universităţii din Oradea. Referent culturalsportiv la Asociaţia Nevăzătorilor Filiala BihorSălaj, unde, începând din
1992, a pus bazele Festivalului de creaţie literară pentru nevăzători “Paşii profetului”. Debut în “Familia”, 1972.
Membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara.
Volume publicate:
Singurătatea candelabrului, 1994
Utopia nisipului, 2003
Sărbători vulnerabile, 2003,
Rigorile cercului, 2004
Tratatul de linişte, 2006
Mansarda cu vitralii, 2009
Genunchii Tamisei, 2010
Fluturi în tranşee, 2011
Aspru sângele meu, 2012
Maltratatul de liniște, 2013
CRONICA 9
salonul literar salonul literar
Gheorghe Vidican Părul iubitei
Zornăie frumuseţea femeii întro lumină de licurici
laptele nucii de cocos se revarsă peste ţipătul ei
pînza de păianjen absoarbe rugina timpului
goliciuneai atîrnă de ochii grădinarului
fluieră ca o sanie cu zurgălăi părul iubitei
devenind curcubeu
***
Sărbători vulnerabile
Un tărîm cucerit devine mîhnire
răstoarnă corabia vestind sărbători vulnerabile
o mîngîiere arcuieşte nisipul coapsele tale
iubito, pentru cine răscumperi marea
goliciunea ta învinge agonia
sa adăpostit timpul prea departe de ţărm
***
Femeie...
Ai adormit femeie întro scorbură
detaliile au un plescăit de piatră obosită
viaţa ta are formă de frunze
veselia buzelor tale respiră prin bărbaţi
trece prin lumina rotitoare a sudorii
noaptea îmbrăţişează şuieratul şerpilor
***
Revoltă cu unghii
Pe scara rulantă revolta plină de unghii
sânii adolescentei îşi ascund freamătul în algele din
acvariu
gustul cerii mirosul miresei
ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi
***
Colivii
Teai întors înfricoşat în iarbă în ceaţă
razele lunii preamăresc dezordinea Marilor Lucruri
sentoarce spaima în oglinzi
ai întemeiat cetăţi de tandreţe
acum ai sîngele învinsului şi ramura de măslin
vei spăla lumina din palmele orbilor
acum la sfîrşitul somnului
teai întors înfricoşat în iarba ce arde
în dangăt de clopot
***
Cenuşă
Acolo se întoarce cenuşa
nebunia foşgăie ca un insectar între lumi
mama aşteaptă
să mă întorc plesnind apa cu vâslele îngheţate
şi eu împart mirodenii
de pe o corabie fără nume
şi sting soarele cu ochii tăi
***
Bufonul
Bufonul desenează pe buzele unei femei venituri
impozabile
ochii amândurora sunt o iluzie în respiraţia foamei
mărturisirile iubitului cuprind reţete culinare
detaliile despre dragoste lipsesc
***
Braille
E o glorie să simţi cuvintele ca pe o şoaptă
în vârful degetelor
***
Piatră funerară
Se surpă în cămaşa mea eternitatea
ascult imnul iluziei foşnind prin mâna orbului
arde ca o torţă lacrima mamei
o piatră funerară cu aripi
***
Călău
Amăgeşti cîinele cu o bucată de lună
fără remuşcări
îi porţi sângele prin târg
iertarea e aproape zgomot
***
“ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi”
„Atent la detalii, aidoma unui pictor de senzaţii,
Gheorghe Vidican construieşte un univers încărcat
de contururi
delicate, de şoapte şi sugestii.”
Marius Chelaru
„Spaţiul de exprimare lirică este unul al
«preciziei», al minuţiozităţii patetice în
surprinderea secvenţelor de viaţă care sunt
purtătoare de esenţe poetice.”
Lucian Alecsa
Vidican rămâne un nostalgic al modernismului
calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şial
sincerităţii de primă instanţă a expresionismului
interbelic”
Traian T. Coşovei
Aprecieri critice
CRONICA8
Născut în 27 iulie 1953, în satul Petid, judeţul Bihor. Poet. Facultatea de inginerie managerială şi tehnologică a
Universităţii din Oradea. Referent culturalsportiv la Asociaţia Nevăzătorilor Filiala BihorSălaj, unde, începând din
1992, a pus bazele Festivalului de creaţie literară pentru nevăzători “Paşii profetului”. Debut în “Familia”, 1972.
Membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara.
Volume publicate:
Singurătatea candelabrului, 1994
Utopia nisipului, 2003
Sărbători vulnerabile, 2003,
Rigorile cercului, 2004
Tratatul de linişte, 2006
Mansarda cu vitralii, 2009
Genunchii Tamisei, 2010
Fluturi în tranşee, 2011
Aspru sângele meu, 2012
Maltratatul de liniște, 2013
CRONICA 9
salonul literar salonul literar
Gheorghe Vidican Părul iubitei
Zornăie frumuseţea femeii întro lumină de licurici
laptele nucii de cocos se revarsă peste ţipătul ei
pînza de păianjen absoarbe rugina timpului
goliciuneai atîrnă de ochii grădinarului
fluieră ca o sanie cu zurgălăi părul iubitei
devenind curcubeu
***
Sărbători vulnerabile
Un tărîm cucerit devine mîhnire
răstoarnă corabia vestind sărbători vulnerabile
o mîngîiere arcuieşte nisipul coapsele tale
iubito, pentru cine răscumperi marea
goliciunea ta învinge agonia
sa adăpostit timpul prea departe de ţărm
***
Femeie...
Ai adormit femeie întro scorbură
detaliile au un plescăit de piatră obosită
viaţa ta are formă de frunze
veselia buzelor tale respiră prin bărbaţi
trece prin lumina rotitoare a sudorii
noaptea îmbrăţişează şuieratul şerpilor
***
Revoltă cu unghii
Pe scara rulantă revolta plină de unghii
sânii adolescentei îşi ascund freamătul în algele din
acvariu
gustul cerii mirosul miresei
ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi
***
Colivii
Teai întors înfricoşat în iarbă în ceaţă
razele lunii preamăresc dezordinea Marilor Lucruri
sentoarce spaima în oglinzi
ai întemeiat cetăţi de tandreţe
acum ai sîngele învinsului şi ramura de măslin
vei spăla lumina din palmele orbilor
acum la sfîrşitul somnului
teai întors înfricoşat în iarba ce arde
în dangăt de clopot
***
Cenuşă
Acolo se întoarce cenuşa
nebunia foşgăie ca un insectar între lumi
mama aşteaptă
să mă întorc plesnind apa cu vâslele îngheţate
şi eu împart mirodenii
de pe o corabie fără nume
şi sting soarele cu ochii tăi
***
Bufonul
Bufonul desenează pe buzele unei femei venituri
impozabile
ochii amândurora sunt o iluzie în respiraţia foamei
mărturisirile iubitului cuprind reţete culinare
detaliile despre dragoste lipsesc
***
Braille
E o glorie să simţi cuvintele ca pe o şoaptă
în vârful degetelor
***
Piatră funerară
Se surpă în cămaşa mea eternitatea
ascult imnul iluziei foşnind prin mâna orbului
arde ca o torţă lacrima mamei
o piatră funerară cu aripi
***
Călău
Amăgeşti cîinele cu o bucată de lună
fără remuşcări
îi porţi sângele prin târg
iertarea e aproape zgomot
***
“ne aşteaptă lupii cu trup tânăr să locuim în zăpezi”
„Atent la detalii, aidoma unui pictor de senzaţii,
Gheorghe Vidican construieşte un univers încărcat
de contururi
delicate, de şoapte şi sugestii.”
Marius Chelaru
„Spaţiul de exprimare lirică este unul al
«preciziei», al minuţiozităţii patetice în
surprinderea secvenţelor de viaţă care sunt
purtătoare de esenţe poetice.”
Lucian Alecsa
Vidican rămâne un nostalgic al modernismului
calm, de tip Ion Pillat, al patetismului blagian şial
sincerităţii de primă instanţă a expresionismului
interbelic”
Traian T. Coşovei
Aprecieri critice
CRONICA10 CRONICA 11
picioarele umede ating
flăcările fântânii
***
Un colţ de înfrângere
Murea de foame zidul hrăninduşi iedera cu salutul
trecătorilor
în fiecare noapte se ofilesc flori de lămâi aşteptând roua
să nască ploaia
acolo în inima târziului se zămisleşte începutul unei noi
călătorii
ai privit colina ca pe un orfan alungat din cuibul de
vrăbii
bogăţiile sunt duse în lanţuri la cimitir
alungă foamea putregaiul frunzelor de fericire
un colţ de înfrângere dărâmă cetatea
***
Stropul de rouă
***
Clepsidra devoră vreascurile orgoliului
privirile erudite ale ceasornicului
sunt pline de şovăiri
sub pleoapa copilului
subconştientul pietrei desenează
dispreţul curentului electric
ademenind mărgelele de la gâtul femeii
cu stropul de rouă
miroase a sfinţenie.
Inflaţie
***
Statuile oraşului au cota zilnică de inflaţie
îşi vând destinul la bursa de valori imobiliare
un broker are întotdeauna grijă
să plătească răul de înălţime
cu umbra lui
forma metafizică a obsesiei
e absentă la cursul de perfecţionare
în marketing stradal
se produc fricţiuni între umbrele
statuilor venite la meeting
şi umbra tranvaiului plin de
hormonii femeii copleşiţi de victorie.
***
Literele braille
Bolborosesc literele braille despre dogmele pline de
bănuieli ale străzii.
se deschid larg braţele asfaltului
în semn de clemenţă pentru trecerea de pietoni
se fac referinţe vagi la calitatea asfaltului
la dungile reflectorizante
ce iubesc partea periferică a pieţii agroalimentare
acolo se odihnesc amiezile în fructe,
un personaj neidentificat hărţuieşte o roşie
tulburând umbra gleznelor cu o nouă teorie despre
existenţă.
***
Rădăcinile iluziei
Se lăfăie în legea gravitaţiei
nou născuţi din regnul devoratorilor de exclusivitate.
orice criză e monitorizată.
nătânge ştirile îmbătrânesc în rădăcinile iluziei.
veselia papagalilor lasă loc de interpretări,
foşnesc zvonuri pe ecranul calculatorului
eu însumi sunt dictator
construiesc catedrale de ştiri
persiflând internetul cu o formă sferică a erorii.
***
O poză de familie
O fereastră amorţită în amintirile emailate ale unui
amnezic
ameninţă frânghia cu ermetismul oglinzii
o poză de familie eşuează întro grotă
impecabil amenajată în palmele oraşului
o poartă ca stindard – cerşetorii
prin amprentele unor hoţi de buzunare
ceasornicul tulbură o idilă
a colecţionarului de ibrice.
***
Iubirea de luni
Nerodită iubirea de luni
crispează sărutul
sânii ard în palmă bărbăteşte
visând la încăierarea de trupuri
fiecare picătură a dimineţii
oftează în începutul firesc
al dezmăţului.
salonul literar salonul literar
Stradă
E un conflict
inventat de modestia curentului electric
atingi un vânzător de ziare
curge bârfa oraşului prin palmele lui
arăţi cu degetul inelar genunchii unei femei
îi curg săruturile pe asfalt
***
La masă
Cunoscuţii se întâlnesc în farfurii
beau lacrimi
curajos
copilandrul
trânteşte tăcerea pe colţul mesei
masa e uimită
ceasornicul
are îndoieli asupra notei de plată
***
Loc
Interiorul poemului sar ascunde
în macul sălbatic
***
Vijelie
Ploaia biciuieşte asfaltul cu melci
turla bisericii rescrie scenariul universului
***
Zbor cu parapanta
Cât de comod e să zbori
ţiagăţi privirea de cer
lacrimile au aripi
curg în piersici
sângerează viţa sălbatică
***
Apa Crişului
În fiecare seară privesc apa Crişului
ca pe o scuderie perfectă
a nici unei formule
***
Răsăritul
Cicatricile de pe boaba de strugure
cresc gheare în paharul cu vin
iarba curge ca lacrima
***
Taxi
Se uită la mine cu umor
pantoful taximetristului
la radio o sonată de Beethoven
şoferul discută despre trufia fricii
în oraş se săvârşeşte o crimă
şoferul fluieră ca un ţărm plin de crivăţ
***
Pânză
Noroiul devastează imperii imaginare
seamănă cu o invazie de lăcuste
însăşi ordinea firescului sădeşte mesteceni
pe o pânză de păianjen
***
Arşiţă
Cu o funie de alge
cimpanzeii au legat cerul cu bucăţi de soare
sfârâie iarba în cocoaşa cămilei
***
Câmpie
Ca pe un pod suspendat
moartea avea braţele înfipte în prieteni
devenise neguţător de fracuri
vorbea despre trenuri
rănind câmpia cu şuierături prelungi
linişte verde curge câmpia
***
Aproape seară
Pe tapetul scorojit
uitat de bunica pe fereastra noastră
cresc iepuri
CRONICA10 CRONICA 11
picioarele umede ating
flăcările fântânii
***
Un colţ de înfrângere
Murea de foame zidul hrăninduşi iedera cu salutul
trecătorilor
în fiecare noapte se ofilesc flori de lămâi aşteptând roua
să nască ploaia
acolo în inima târziului se zămisleşte începutul unei noi
călătorii
ai privit colina ca pe un orfan alungat din cuibul de
vrăbii
bogăţiile sunt duse în lanţuri la cimitir
alungă foamea putregaiul frunzelor de fericire
un colţ de înfrângere dărâmă cetatea
***
Stropul de rouă
***
Clepsidra devoră vreascurile orgoliului
privirile erudite ale ceasornicului
sunt pline de şovăiri
sub pleoapa copilului
subconştientul pietrei desenează
dispreţul curentului electric
ademenind mărgelele de la gâtul femeii
cu stropul de rouă
miroase a sfinţenie.
Inflaţie
***
Statuile oraşului au cota zilnică de inflaţie
îşi vând destinul la bursa de valori imobiliare
un broker are întotdeauna grijă
să plătească răul de înălţime
cu umbra lui
forma metafizică a obsesiei
e absentă la cursul de perfecţionare
în marketing stradal
se produc fricţiuni între umbrele
statuilor venite la meeting
şi umbra tranvaiului plin de
hormonii femeii copleşiţi de victorie.
***
Literele braille
Bolborosesc literele braille despre dogmele pline de
bănuieli ale străzii.
se deschid larg braţele asfaltului
în semn de clemenţă pentru trecerea de pietoni
se fac referinţe vagi la calitatea asfaltului
la dungile reflectorizante
ce iubesc partea periferică a pieţii agroalimentare
acolo se odihnesc amiezile în fructe,
un personaj neidentificat hărţuieşte o roşie
tulburând umbra gleznelor cu o nouă teorie despre
existenţă.
***
Rădăcinile iluziei
Se lăfăie în legea gravitaţiei
nou născuţi din regnul devoratorilor de exclusivitate.
orice criză e monitorizată.
nătânge ştirile îmbătrânesc în rădăcinile iluziei.
veselia papagalilor lasă loc de interpretări,
foşnesc zvonuri pe ecranul calculatorului
eu însumi sunt dictator
construiesc catedrale de ştiri
persiflând internetul cu o formă sferică a erorii.
***
O poză de familie
O fereastră amorţită în amintirile emailate ale unui
amnezic
ameninţă frânghia cu ermetismul oglinzii
o poză de familie eşuează întro grotă
impecabil amenajată în palmele oraşului
o poartă ca stindard – cerşetorii
prin amprentele unor hoţi de buzunare
ceasornicul tulbură o idilă
a colecţionarului de ibrice.
***
Iubirea de luni
Nerodită iubirea de luni
crispează sărutul
sânii ard în palmă bărbăteşte
visând la încăierarea de trupuri
fiecare picătură a dimineţii
oftează în începutul firesc
al dezmăţului.
salonul literar salonul literar
Stradă
E un conflict
inventat de modestia curentului electric
atingi un vânzător de ziare
curge bârfa oraşului prin palmele lui
arăţi cu degetul inelar genunchii unei femei
îi curg săruturile pe asfalt
***
La masă
Cunoscuţii se întâlnesc în farfurii
beau lacrimi
curajos
copilandrul
trânteşte tăcerea pe colţul mesei
masa e uimită
ceasornicul
are îndoieli asupra notei de plată
***
Loc
Interiorul poemului sar ascunde
în macul sălbatic
***
Vijelie
Ploaia biciuieşte asfaltul cu melci
turla bisericii rescrie scenariul universului
***
Zbor cu parapanta
Cât de comod e să zbori
ţiagăţi privirea de cer
lacrimile au aripi
curg în piersici
sângerează viţa sălbatică
***
Apa Crişului
În fiecare seară privesc apa Crişului
ca pe o scuderie perfectă
a nici unei formule
***
Răsăritul
Cicatricile de pe boaba de strugure
cresc gheare în paharul cu vin
iarba curge ca lacrima
***
Taxi
Se uită la mine cu umor
pantoful taximetristului
la radio o sonată de Beethoven
şoferul discută despre trufia fricii
în oraş se săvârşeşte o crimă
şoferul fluieră ca un ţărm plin de crivăţ
***
Pânză
Noroiul devastează imperii imaginare
seamănă cu o invazie de lăcuste
însăşi ordinea firescului sădeşte mesteceni
pe o pânză de păianjen
***
Arşiţă
Cu o funie de alge
cimpanzeii au legat cerul cu bucăţi de soare
sfârâie iarba în cocoaşa cămilei
***
Câmpie
Ca pe un pod suspendat
moartea avea braţele înfipte în prieteni
devenise neguţător de fracuri
vorbea despre trenuri
rănind câmpia cu şuierături prelungi
linişte verde curge câmpia
***
Aproape seară
Pe tapetul scorojit
uitat de bunica pe fereastra noastră
cresc iepuri
CRONICA12 CRONICA 13
Considerat şi azi unul dintre marii umanişti ai Europei,
cărturarul Dimitrie Cantemir, cel dintâi român cu titlul de
academician (membru al Academiei din Berlin în 1714), a
fost scriitorul care a propagat prin opera sa sănătoasele idei
ale Renaşterii culturale şi sociale. Pe de altă parte, Cantemir
este una din esenţialele verigi cărturăreşti din lanţul
început la noi cu Varlaam şi Dosoftei, continuat cu Haşdeu,
Eminescu, Iorga, Călinescu, Eliade.
Se năştea la Iaşi, în 1723, în familia boierului Constantin
Cantemir, domnitor al Moldovei între anii 16851693. Avea
să devină un cărturar cu vocaţie, debordant pentru epocă,
cu un impresionant bagaj intelectual în toate domeniile,
dar mai ales în teosofie, filosofie, ştiinţe oculte, literatură.
Toate acestea, ca şi cunoaşterea limbilor (greacă, latină,
turcă, rusă, germană, franceză) aveau să se răsfrângă în
preţioasai operă ştiinţifică şi literară.
Privesc adesea, cu aceeaşi curată admiraţie portretul
prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi
descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul
din Rouen. Portretul îl prezintă pe prinţul român
spiritualizat, costumat orientaloccidental, cu perucă
occidentală şi sceptru de principe ereditar. Privindul,
gândul mă duce la 1735, când tânărul Dimitrie îşi începea la
Iaşi instruirea intelectuală cu teologul poliglot de origine
greacă Ieremia Cacavelas, primind cunoştinţe de retorică,
teologie, logică şi aprofunda greaca şi latina. Pe urmă, la
Constantinopol, unde între 16881693, obligat să stea drept
capuchehaie, garant al fidelităţii tatălui său, domnitorul
Constantin Cantemir, faţă de Poarta Otomană, excelentă
ocazie de aşi îmbogăţi cunoştinţele cărturăreşti, istorie,
geografie, ştiinţele naturii, morală, medicină, de a urma
Înalta Şcoală a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, cu
tradiţie filosofică şi teologică, de a învăţa turca şi alte limbi
orientale.
Mil închipui pe tânărul prinţ în vechiul şi romanticul
Constantinopol, avântat în nesfârşite dialoguri despre
ştiinţele oculte (alchimia, oniromanţia, astrologia) cu
prietenii de la curtea sultanului Ahmed al IIIlea sau cu
prietenii De Châteauneuf şi De Fériol (ambasadorii Franţei),
Collier (ambasadorul Olandei), Piotr Andreevici Tolstoi
(ambasadorul Rusiei). Sau prelecţionând în calitate de
mentor pentru copiii unor înalţi demnitari otomani.
Se pare că de atunci datează portretul realizat de Van
Mour. Mai pot vedea cu ochii minţii, filmic, cum la 27 de
ani, după un plan arhitectural propriu, îşi construia, din
renta primită din sursă cantacuzină (se căsătorise cu
prinţesa Casandra, fiica domnitorului Țării Româneşti,
Şerban Cantacuzino), un palat pe malul Bosforului. Sau
cum în 1710, deşi era lipsit de vocaţie politică, prietenii din
apropierea sultanului îi obţin tronul Moldovei şi cum,
după tratatul secret cu Petru cel Mare şi alianţa cu ruşii
pierde bătălia cu turcii la Stănileşti (iulie 1711) şi se
refugiază cu familia şi staful domnesc în Rusia, unde ţarul
îi oferea o moşie la Harcov. Era consilier de taină al ţarului,
principe serenisim şi senator, sfătuitor intim şi colaborator
la planurile arhitecturale de construire a oraşului Sankt
Petersburg.
E o frumoasă aventură săţi închipui călătoria sa din
1714 MoscovaBerlin pe drumul caleştilor, sejurul şi
ceremonia de primire a diplomei şi inelului sigilar de
doctor al Academiei din Berlin. Un titlu care, alături de
favorurile ţarului, a stârnit invidia unei bune părţi a
nobilimii ruse.
Enciclopedist de temut după modelul renascentist,
Dimitrie Cantemir îşi publica prima carte, „Divanul sau
Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu
Trupul”, în tiparniţa Mitropoliei din Iaşi (1698). Apărea
bilingv (română şi greacă), fiind o spectaculoasă carte de
teosofie, în care din înfruntarea Lume şi Înţelept câştigă
Înţeleptul, cel care afirmă superioritatea fiinţei raţionale:
„Nu rob, ci stăpân al lumii teau lăsat; pentru aceasta tu pe
dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească.” O altă carte de
început în care îşi expune gândirea neoaristotelică este
manualul de logică, rămas în manuscris, Compendiolum
titlul Scrisoarea Moldovei, în 1851 la Iaşi, cu o prefaţă şi sub
îngrijirea lui C. Negruzzi, iar după traducerea şi stilizarea
lui Gh. Adamescu (Bucureşti 1941), prestantul studiu a
urmat cursul normal al editărilor.
Putem spune, fără a greşi, că Descrierea Moldovei, pe care
o edităm astăzi este o carte de imagologie care provoacă
plăcerea lecturii şi impresionează prin ineditul
informaţiilor şi prin pecetea iubirii de Moldova după care a
tânjit în anii lungului exil.
Considerat încă din timpul vieţii „principe al geniilor şi
geniu al principilor” (Gedeon Wiszniowski, 1719) sau,
mai târziu, un „Lorenzo de Medici al nostru” (G.
Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost cărturarul român
întemeietor în multe domenii de manifestare a spiritului
(imagologie, teologie, filosofie, istorie, geografie,
etnografie) şi mai ales prima mare personalitate care a
radiat spiritul românesc spre alte culturi și cel care a
ridicat prin opera sa, în termenii lui Horaţiu, Exegi
monumentum aere perennius (un moment mai trainic decât
bronzul).
universae logices institutionis (Rezumat al sistemului logicii
universale). Însă opera carei fixează locul în literatura
română este romanul alegoric Istoria ieroglifică (1705), care
face la noi trecerea de la proza cronicarilor la proza
artistică.
Dimitrie Cantemir scria la fel de uşor în greacă, turcă,
latină, ca în română. Cărţile însă trebuiau redactate în limbi
de circulaţie, în greacă sau latină.
La Constantinopol, între 17001704, mai scrie câteva
lucrări în latină şi în turcă. Cine nu ştie că Prinţul Cantemir
cânta la instrumente cu coarde, că era şi compozitor?
Folosind semnele alfabetului arab, a inventat un sistem de
notare a muzicii turceşti şi a scris o carte de explicare a
muzicii teoretice pe scurt, pe care a dedicato sultanului.
Celebrul Cântec al dervişului, compus de Cantemir, se mai
cântă şi acum la Istanbul.
După 1714, cărturarul în exil în Rusia se ocupă de
scrierea cărţilor de istorie. Astfel, între 1714 – 1717
redactează în latină Descriptio antiqui et hodierni status
Moldaviae (Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi). Este
o monografie cu alură exhaustivă care depăşeşte cronicile
lui Miron Costin. Lucrează în această perioadă la o carte
care avea săi aducă în Europa gloria de cărturar orientalist:
Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane).
Cartea, având drept sursă cărţi din biblioteca Seraiului dar
şi studii europene, cuprinde istoria imperiului de la Osman
fondatorul, adică de la 1300, consemnează în amănunt
perioada lui Mahomed IV, asediatorul Vienei (1683) şi
urmăreşte scăderea puterii imperiului până la 1712.
Această Historia, extrem de bogată informaţional şi acribios
construită a fost cunoscută prin traducerile în engleză
(1735), franceză (1743), germană (1745) şi rusă.
O carte impresionantă scrisă de „voievodul şi de moşie
domn al Moldovei”, dar temporar „cneaz în Sankt
Petersburg”, cum notează în Predoslovie, este Hronicul
vechimei a romanomoldovlahilor, redactată în limba latină şi
tradusă de autor în română la 1717. O scriere polemică
dedicată istoriei noastre, prima istorie modernă a
românilor. Corifeii Şcolii Ardelene au avut drept primă
bibliografie Hronicul prinţului Cantemir.
Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), este scrisă la
îndemnul Academiei din Berlin în anii 17141715 şi
redactată în limba latină pentru a i se asigura circulaţia
europeană. Cartea cuprinde informaţii inedite despre
bogăţia şi dărnicia pământului Moldovei, despre locuitorii
şi ospitalitatea lor, despre originea şi particularităţile limbii
române şi, în spirit polemic, despre dreptul la libertate al
locuitorilor şi al ţării.
Carte scrisă din iubirea pentru ţara sa, Descriptio
Moldaviae era tradusă în germană în 1769 de J. Redslos,
publicată la Berlin, dar şi la Leipzig în 1771. Traducerea în
limba română se tipărea la Mănăstirea Neamţ în 1825 sub
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Dimitrie Cantemir, prinţ, cărturar şi apostol al verbului românesc
Dumnezeu nu răspunde la telefon!
e vreme lungă
de când tot plec din mine
credemă viaţă
că nu mai am timpul fizic
necesar
sămi mai suport mirosul
sufletului putrezit
din inerţia timpului
mă transport în nefiinţă
în vis
doar Eva mă mai cheamă
de fapt
numai eu o mai strig
de ceva vreme
nu mai vine
şi e posibil să nu mai vină
nicicând
doar pe Dumnezeu
rămâne săL mai sun
ori nu are telefon
ori nu există
ori nu are timp pentru mine
aşa cum
nu a avut niciodată
pentru sufletul meu
Virgil Andronescu
CRONICA12 CRONICA 13
Considerat şi azi unul dintre marii umanişti ai Europei,
cărturarul Dimitrie Cantemir, cel dintâi român cu titlul de
academician (membru al Academiei din Berlin în 1714), a
fost scriitorul care a propagat prin opera sa sănătoasele idei
ale Renaşterii culturale şi sociale. Pe de altă parte, Cantemir
este una din esenţialele verigi cărturăreşti din lanţul
început la noi cu Varlaam şi Dosoftei, continuat cu Haşdeu,
Eminescu, Iorga, Călinescu, Eliade.
Se năştea la Iaşi, în 1723, în familia boierului Constantin
Cantemir, domnitor al Moldovei între anii 16851693. Avea
să devină un cărturar cu vocaţie, debordant pentru epocă,
cu un impresionant bagaj intelectual în toate domeniile,
dar mai ales în teosofie, filosofie, ştiinţe oculte, literatură.
Toate acestea, ca şi cunoaşterea limbilor (greacă, latină,
turcă, rusă, germană, franceză) aveau să se răsfrângă în
preţioasai operă ştiinţifică şi literară.
Privesc adesea, cu aceeaşi curată admiraţie portretul
prinţului cărturar Dimitrie Cantemir, pictat de Van Mour şi
descoperit de alt cărturar român, Nicolae Iorga, în muzeul
din Rouen. Portretul îl prezintă pe prinţul român
spiritualizat, costumat orientaloccidental, cu perucă
occidentală şi sceptru de principe ereditar. Privindul,
gândul mă duce la 1735, când tânărul Dimitrie îşi începea la
Iaşi instruirea intelectuală cu teologul poliglot de origine
greacă Ieremia Cacavelas, primind cunoştinţe de retorică,
teologie, logică şi aprofunda greaca şi latina. Pe urmă, la
Constantinopol, unde între 16881693, obligat să stea drept
capuchehaie, garant al fidelităţii tatălui său, domnitorul
Constantin Cantemir, faţă de Poarta Otomană, excelentă
ocazie de aşi îmbogăţi cunoştinţele cărturăreşti, istorie,
geografie, ştiinţele naturii, morală, medicină, de a urma
Înalta Şcoală a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, cu
tradiţie filosofică şi teologică, de a învăţa turca şi alte limbi
orientale.
Mil închipui pe tânărul prinţ în vechiul şi romanticul
Constantinopol, avântat în nesfârşite dialoguri despre
ştiinţele oculte (alchimia, oniromanţia, astrologia) cu
prietenii de la curtea sultanului Ahmed al IIIlea sau cu
prietenii De Châteauneuf şi De Fériol (ambasadorii Franţei),
Collier (ambasadorul Olandei), Piotr Andreevici Tolstoi
(ambasadorul Rusiei). Sau prelecţionând în calitate de
mentor pentru copiii unor înalţi demnitari otomani.
Se pare că de atunci datează portretul realizat de Van
Mour. Mai pot vedea cu ochii minţii, filmic, cum la 27 de
ani, după un plan arhitectural propriu, îşi construia, din
renta primită din sursă cantacuzină (se căsătorise cu
prinţesa Casandra, fiica domnitorului Țării Româneşti,
Şerban Cantacuzino), un palat pe malul Bosforului. Sau
cum în 1710, deşi era lipsit de vocaţie politică, prietenii din
apropierea sultanului îi obţin tronul Moldovei şi cum,
după tratatul secret cu Petru cel Mare şi alianţa cu ruşii
pierde bătălia cu turcii la Stănileşti (iulie 1711) şi se
refugiază cu familia şi staful domnesc în Rusia, unde ţarul
îi oferea o moşie la Harcov. Era consilier de taină al ţarului,
principe serenisim şi senator, sfătuitor intim şi colaborator
la planurile arhitecturale de construire a oraşului Sankt
Petersburg.
E o frumoasă aventură săţi închipui călătoria sa din
1714 MoscovaBerlin pe drumul caleştilor, sejurul şi
ceremonia de primire a diplomei şi inelului sigilar de
doctor al Academiei din Berlin. Un titlu care, alături de
favorurile ţarului, a stârnit invidia unei bune părţi a
nobilimii ruse.
Enciclopedist de temut după modelul renascentist,
Dimitrie Cantemir îşi publica prima carte, „Divanul sau
Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu
Trupul”, în tiparniţa Mitropoliei din Iaşi (1698). Apărea
bilingv (română şi greacă), fiind o spectaculoasă carte de
teosofie, în care din înfruntarea Lume şi Înţelept câştigă
Înţeleptul, cel care afirmă superioritatea fiinţei raţionale:
„Nu rob, ci stăpân al lumii teau lăsat; pentru aceasta tu pe
dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească.” O altă carte de
început în care îşi expune gândirea neoaristotelică este
manualul de logică, rămas în manuscris, Compendiolum
titlul Scrisoarea Moldovei, în 1851 la Iaşi, cu o prefaţă şi sub
îngrijirea lui C. Negruzzi, iar după traducerea şi stilizarea
lui Gh. Adamescu (Bucureşti 1941), prestantul studiu a
urmat cursul normal al editărilor.
Putem spune, fără a greşi, că Descrierea Moldovei, pe care
o edităm astăzi este o carte de imagologie care provoacă
plăcerea lecturii şi impresionează prin ineditul
informaţiilor şi prin pecetea iubirii de Moldova după care a
tânjit în anii lungului exil.
Considerat încă din timpul vieţii „principe al geniilor şi
geniu al principilor” (Gedeon Wiszniowski, 1719) sau,
mai târziu, un „Lorenzo de Medici al nostru” (G.
Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost cărturarul român
întemeietor în multe domenii de manifestare a spiritului
(imagologie, teologie, filosofie, istorie, geografie,
etnografie) şi mai ales prima mare personalitate care a
radiat spiritul românesc spre alte culturi și cel care a
ridicat prin opera sa, în termenii lui Horaţiu, Exegi
monumentum aere perennius (un moment mai trainic decât
bronzul).
universae logices institutionis (Rezumat al sistemului logicii
universale). Însă opera carei fixează locul în literatura
română este romanul alegoric Istoria ieroglifică (1705), care
face la noi trecerea de la proza cronicarilor la proza
artistică.
Dimitrie Cantemir scria la fel de uşor în greacă, turcă,
latină, ca în română. Cărţile însă trebuiau redactate în limbi
de circulaţie, în greacă sau latină.
La Constantinopol, între 17001704, mai scrie câteva
lucrări în latină şi în turcă. Cine nu ştie că Prinţul Cantemir
cânta la instrumente cu coarde, că era şi compozitor?
Folosind semnele alfabetului arab, a inventat un sistem de
notare a muzicii turceşti şi a scris o carte de explicare a
muzicii teoretice pe scurt, pe care a dedicato sultanului.
Celebrul Cântec al dervişului, compus de Cantemir, se mai
cântă şi acum la Istanbul.
După 1714, cărturarul în exil în Rusia se ocupă de
scrierea cărţilor de istorie. Astfel, între 1714 – 1717
redactează în latină Descriptio antiqui et hodierni status
Moldaviae (Descrierea statului Moldovei vechi şi de astăzi). Este
o monografie cu alură exhaustivă care depăşeşte cronicile
lui Miron Costin. Lucrează în această perioadă la o carte
care avea săi aducă în Europa gloria de cărturar orientalist:
Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane).
Cartea, având drept sursă cărţi din biblioteca Seraiului dar
şi studii europene, cuprinde istoria imperiului de la Osman
fondatorul, adică de la 1300, consemnează în amănunt
perioada lui Mahomed IV, asediatorul Vienei (1683) şi
urmăreşte scăderea puterii imperiului până la 1712.
Această Historia, extrem de bogată informaţional şi acribios
construită a fost cunoscută prin traducerile în engleză
(1735), franceză (1743), germană (1745) şi rusă.
O carte impresionantă scrisă de „voievodul şi de moşie
domn al Moldovei”, dar temporar „cneaz în Sankt
Petersburg”, cum notează în Predoslovie, este Hronicul
vechimei a romanomoldovlahilor, redactată în limba latină şi
tradusă de autor în română la 1717. O scriere polemică
dedicată istoriei noastre, prima istorie modernă a
românilor. Corifeii Şcolii Ardelene au avut drept primă
bibliografie Hronicul prinţului Cantemir.
Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae), este scrisă la
îndemnul Academiei din Berlin în anii 17141715 şi
redactată în limba latină pentru a i se asigura circulaţia
europeană. Cartea cuprinde informaţii inedite despre
bogăţia şi dărnicia pământului Moldovei, despre locuitorii
şi ospitalitatea lor, despre originea şi particularităţile limbii
române şi, în spirit polemic, despre dreptul la libertate al
locuitorilor şi al ţării.
Carte scrisă din iubirea pentru ţara sa, Descriptio
Moldaviae era tradusă în germană în 1769 de J. Redslos,
publicată la Berlin, dar şi la Leipzig în 1771. Traducerea în
limba română se tipărea la Mănăstirea Neamţ în 1825 sub
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Dimitrie Cantemir, prinţ, cărturar şi apostol al verbului românesc
Dumnezeu nu răspunde la telefon!
e vreme lungă
de când tot plec din mine
credemă viaţă
că nu mai am timpul fizic
necesar
sămi mai suport mirosul
sufletului putrezit
din inerţia timpului
mă transport în nefiinţă
în vis
doar Eva mă mai cheamă
de fapt
numai eu o mai strig
de ceva vreme
nu mai vine
şi e posibil să nu mai vină
nicicând
doar pe Dumnezeu
rămâne săL mai sun
ori nu are telefon
ori nu există
ori nu are timp pentru mine
aşa cum
nu a avut niciodată
pentru sufletul meu
Virgil Andronescu
CRONICA14 CRONICA 15
înfăţișează, la propriu, pe lângă alte faţete ale crizei, și o
criză a lecturii. Acum a devenit foarte vizibil faptul că
sectorul editorial se confruntă cu concurenţa altor oferte
culturale, precum televiziunea sau noile servicii de
comunicare. Cei din Vest au tras semnalul mai demult:
editurile trebuie să se adapteze pe măsura schimbării
”tiparelor de consum și a gusturilor publicului precum și a
mijloacelor și căilor de accesare a informaţiei”. Numai că,
așa cum se menţionează și în Strategia amintită, editurile
noastre ”nu dispun de bugete de promovare care să le
permită să utilizeze măcar metodele de marketing aflate în
repertoriul tradiţional al industriei editoriale, precum
lecturi publice ale autorului, itinerarea de lansări și
conferinţe ale autorului în diverse localităţi din ţară etc.”
Toate acestea nu fac altceva decât să antreneze un pesimism
și mai mare în rândul celor care ”adorăm să ne cuibărim
mintea şi sufletul printre paginile volumelor tipărite cu
satifacţia că, prin lectură, reuşim să scăpăm de povara
existenţei cotidiene” (Liliana Moldova, in Prefaţa la
Reflecţii despre carte…, D. Poptămaş/ Editura Nico, Târgu
Mureş, 2009). Totuși, noi să rămânem cu speranţa că încă o
vreme vom putea pune mâna pe câte vreo carte bună,
simţind ca și A. Papadopol: ”Ajungi acasă şi începi so
răsfoieşti: fără fotografia autorului, fără dedicaţii abil
ticluite, fără prefeţe caracteristice, lipsită, uneori, de o
tehnică rafinată, cartea cea bună te captivează de la primele
pagini. Nu intenţionai so citeşti imediat. Deodată însă te
vezi înlănţuit în mrejile unei vrăji care te stăpâneşte. O
lumină vie, curată, caldă şi limpede îţi încătuşează
simţirea. O lume nouă, necunoscută şi totuşi prietenoasă,
îţi umple imaginaţia. Simţi cu ea, trăieşti cu ea, tresalţi cu
ea, regreţi cu ea. O bogăţie de pasiuni dintre cele mai fireşti,
mai curate şi mai omeneşti îţi inundă spiritul, care – scăldat
în acel potop ceresc – uită tot al preocupa numai cu câteva
clipe mai înainte”.
Că lucrurile nu stau tocmai roz în materie de carte
clasică, tipărită, se vorbește relativ mult de ceva vreme.
Puternic altădată, astăzi sectorul editorial nu mai
contribuie nici cu măcar un procent întreg la alcătuirea PIB
ului. Statistica oficială ne spune că dacă la începutul anilor
2000 tirajul mediu era de 2.500 exemplare, după cca. 10 ani,
deja se înjumătăţise. Evident, între cauze regăsim musai
creșterea preţurilor, scăderea puterii de cumpărare a
doritorului de lectură, dar și desfiinţarea librăriilor în unele
localităţi din ţară. În legătură cu preţul final al cărţii trebuie
să spunem că acesta este ”încărcat” și cu TVA. E adevărat,
Codul fiscal (art.140) prevede că se aplică ”doar” cota
redusă de TVA 9%. Însă, deși ”redusă”, la noi această cotă
este aproape dublă faţă de nivelul practicat în alte state
membre ale UE, unde oscilează în jurul a cinci procente.
Dar, ca să fim drepţi, dificultăţile acestui sector cultural nu
sunt datorate exclusiv unor cauze de această natură
(fiscale). Aflăm, de pildă, studiind ”Strategia sectorială în
domeniul culturii și patrimoniului naţional (20142020)”,
că, pe alocuri, și incompetenţa sar afla printre respectivele
motive. Citândui pe membrii breslei, aici se vorbește
despre ”slabele competenţe în domenii specifice sau
adiacente dar absolut necesare – de la marketing și
promovare la tehnoredactare sau la management editorial
şi economicofinanciar”. Se mai pune gaz pe foc și că am
avea dea face și cu neînţelegerea/ necunoașterea
”evoluţiilor actuale piaţa de carte digitală, modele
alternative de librării şi rolul acestora în comerţul de carte,
parteneriatele de merchandising și colaborările cu
industria de jocuri video sau de film etc.” Oricum,
implicaţiile le știm aproape cu toţii: arhitectura tradiţională
a industriei editoriale a fost mai mult ori mai puţin
bulversată. Același lucru se poate spune și despre
sectoarele ”colaterale”: tipografiilor și fabricilor de hârtie le
pot lejer lua locul industria de programe de calculator sau
producătorii de DVDuri pe care este incorporată cartea (în
format scris sau audio); dacă editorul ”optează pentru
publicare online, o va putea face el însuși sau un simplu
furnizor de servicii de tehnoredactare, în timp ce
configurarea lanţului de distribuţie/ difuzare se va schimba
la fel de radical”. Ceea ce e aproape sigur, cartea electronică
o va detrona pe cea clasică, cu toate că majoritatea breslei
consideră că ”publicul român este un public conservator,
care va prefera încă multă vreme formatul tradiţional al
cărţii”. Însă, până la urmă, generalizarea adoptării
formatului electronic al cărţii ar putea rămâne departe de a
fi considerat un lucru grav. În altă zonă ar putea apărea
gravitatea, dacă am admite că limitarea editării/ dispariţia
cărţii tradiţionale reprezintă o chestiune periculoasă. Și
anume, dinamica economică și culturală a ultimilor ani ne
Soarta cărţii tipăriteIonel BOSTAN
din Suceava cu o vastă colecţie de ilustrate vechi, carte
veche, piese numismatice rare cu care ieşenii şiau
completat colecţiile. Printre expozanţi sau numarat:
domnul colonel(r) Anton Guinea cu o prestigioasă colecţie
numismatică şi filatelică, domnul profesor Mihai
Ungureanu cu un exponat tematic pe placul elevilor –
personaje literare oglindite în filatelie, domnul Corneliu
Bristan cu un exponat filatelic despre plante medicinale,
domul Florin Patapie Raicu cu tematica aerospaţială,
domnull inginer Gabriel Mărgineanu, fondatorul
Asociaţiei filateliştilor feroviari din România, cu panouri
ilustrate cu subiect feroviar .
Trebuie subliniat faptul că, odată cu acest eveniment cu
rezonanţă culturalinstructivă, sa realizat redeschiderea
(dupa aproximativ 20 de ani) a Magazinului Romfilatelia
la Iaşi în incinta Oficiului Poştal nr. 8, (lângă Casa cărţii).
Colecţionarii împătimiţi conştientizează importanţa
deosebită a acestui gest demult aşteptat.
În toată Moldova exista un singur magazin filatelic la
Bacău. În sfârşit sa făcut dreptate. Pentru că este destul de
greu să baţi drumul de sute de km pentru o serie de timbre,
un clasor, o lupă sau o penseta.
Mulţumim pentru efortul şi aportul adus de Poşta
Româna Iaşi, dnei expert Laura Limbău în organizarea
Toamnei filatelice ieşene precum şi celorlalţi participanţi şi
sponsori care au contribuit la reuşita evenimentului.
Speram să asistăm la cât mai multe evenimente
culturale de acest gen spre bucuria şi încântarea publicului
tânar ieşean.
La sfârşitul lunii septembrie a avut loc un eveniment
mult aşteptat de filatelişti şi numismaţi fiind singurul din
ultimii 20 de ani. Este vorba de Expoziţia filatelică ”Toamnă
filatelică ieşeană” destinată în special filatelistilor tineri
elevi.
Iniţiativa a fost a Poştei Române în colaborare cu
Societatea Filatelică Moldova, în parteneriat cu Consiliul
Judeţean Iaşi, A.F.F.R., Iulius Mall, Asociaţia Bendis, TVR
Iaşi, anticar Dumitru Grumăzescu, D.J.S.T. Iaşi, s.a.
În incinta amplasată în faţa Palatului Culturii, pe o
vreme placută, copiii însoţiţi fie de părinţi fie de cadre
didactice, au putut admira şi cumpăra piese foarte
interesante şi de valoare de la expozanţi. Au apărut (în
sfârşit) vestitele plicuri cu timbre pentru filateliştii
începători. Sau dat cadouri canstând in timbre şi clasoare,
mape cu illustrate, pixuri, o carte cu snoavele lui Nastratin
Hogea care au bucurat miciii vizitatori. Piesele au fost
ştampilate cu o ştampilă ocazională, specială a
evenimentului.
Am remarcat un grup organizat din clasa aIIIa a Şcolii
“Alexandru cel Bun”, conduşi de directorul şcolii.
Expoziţia a avut şi specific de târg filatelic şi
numismatic în care filateliştii şi numismaţii consacraţi au
schimbat şi au cumpărat piese rare pe care probabil le
căutau de mult.
Un participant asteptat la Iaşi a fost dl Dorin Stolerciuc
jurnal cu scriitori filatelica
Toamna filatelică ieşeanăCorneliu BRISTAN
CRONICA14 CRONICA 15
înfăţișează, la propriu, pe lângă alte faţete ale crizei, și o
criză a lecturii. Acum a devenit foarte vizibil faptul că
sectorul editorial se confruntă cu concurenţa altor oferte
culturale, precum televiziunea sau noile servicii de
comunicare. Cei din Vest au tras semnalul mai demult:
editurile trebuie să se adapteze pe măsura schimbării
”tiparelor de consum și a gusturilor publicului precum și a
mijloacelor și căilor de accesare a informaţiei”. Numai că,
așa cum se menţionează și în Strategia amintită, editurile
noastre ”nu dispun de bugete de promovare care să le
permită să utilizeze măcar metodele de marketing aflate în
repertoriul tradiţional al industriei editoriale, precum
lecturi publice ale autorului, itinerarea de lansări și
conferinţe ale autorului în diverse localităţi din ţară etc.”
Toate acestea nu fac altceva decât să antreneze un pesimism
și mai mare în rândul celor care ”adorăm să ne cuibărim
mintea şi sufletul printre paginile volumelor tipărite cu
satifacţia că, prin lectură, reuşim să scăpăm de povara
existenţei cotidiene” (Liliana Moldova, in Prefaţa la
Reflecţii despre carte…, D. Poptămaş/ Editura Nico, Târgu
Mureş, 2009). Totuși, noi să rămânem cu speranţa că încă o
vreme vom putea pune mâna pe câte vreo carte bună,
simţind ca și A. Papadopol: ”Ajungi acasă şi începi so
răsfoieşti: fără fotografia autorului, fără dedicaţii abil
ticluite, fără prefeţe caracteristice, lipsită, uneori, de o
tehnică rafinată, cartea cea bună te captivează de la primele
pagini. Nu intenţionai so citeşti imediat. Deodată însă te
vezi înlănţuit în mrejile unei vrăji care te stăpâneşte. O
lumină vie, curată, caldă şi limpede îţi încătuşează
simţirea. O lume nouă, necunoscută şi totuşi prietenoasă,
îţi umple imaginaţia. Simţi cu ea, trăieşti cu ea, tresalţi cu
ea, regreţi cu ea. O bogăţie de pasiuni dintre cele mai fireşti,
mai curate şi mai omeneşti îţi inundă spiritul, care – scăldat
în acel potop ceresc – uită tot al preocupa numai cu câteva
clipe mai înainte”.
Că lucrurile nu stau tocmai roz în materie de carte
clasică, tipărită, se vorbește relativ mult de ceva vreme.
Puternic altădată, astăzi sectorul editorial nu mai
contribuie nici cu măcar un procent întreg la alcătuirea PIB
ului. Statistica oficială ne spune că dacă la începutul anilor
2000 tirajul mediu era de 2.500 exemplare, după cca. 10 ani,
deja se înjumătăţise. Evident, între cauze regăsim musai
creșterea preţurilor, scăderea puterii de cumpărare a
doritorului de lectură, dar și desfiinţarea librăriilor în unele
localităţi din ţară. În legătură cu preţul final al cărţii trebuie
să spunem că acesta este ”încărcat” și cu TVA. E adevărat,
Codul fiscal (art.140) prevede că se aplică ”doar” cota
redusă de TVA 9%. Însă, deși ”redusă”, la noi această cotă
este aproape dublă faţă de nivelul practicat în alte state
membre ale UE, unde oscilează în jurul a cinci procente.
Dar, ca să fim drepţi, dificultăţile acestui sector cultural nu
sunt datorate exclusiv unor cauze de această natură
(fiscale). Aflăm, de pildă, studiind ”Strategia sectorială în
domeniul culturii și patrimoniului naţional (20142020)”,
că, pe alocuri, și incompetenţa sar afla printre respectivele
motive. Citândui pe membrii breslei, aici se vorbește
despre ”slabele competenţe în domenii specifice sau
adiacente dar absolut necesare – de la marketing și
promovare la tehnoredactare sau la management editorial
şi economicofinanciar”. Se mai pune gaz pe foc și că am
avea dea face și cu neînţelegerea/ necunoașterea
”evoluţiilor actuale piaţa de carte digitală, modele
alternative de librării şi rolul acestora în comerţul de carte,
parteneriatele de merchandising și colaborările cu
industria de jocuri video sau de film etc.” Oricum,
implicaţiile le știm aproape cu toţii: arhitectura tradiţională
a industriei editoriale a fost mai mult ori mai puţin
bulversată. Același lucru se poate spune și despre
sectoarele ”colaterale”: tipografiilor și fabricilor de hârtie le
pot lejer lua locul industria de programe de calculator sau
producătorii de DVDuri pe care este incorporată cartea (în
format scris sau audio); dacă editorul ”optează pentru
publicare online, o va putea face el însuși sau un simplu
furnizor de servicii de tehnoredactare, în timp ce
configurarea lanţului de distribuţie/ difuzare se va schimba
la fel de radical”. Ceea ce e aproape sigur, cartea electronică
o va detrona pe cea clasică, cu toate că majoritatea breslei
consideră că ”publicul român este un public conservator,
care va prefera încă multă vreme formatul tradiţional al
cărţii”. Însă, până la urmă, generalizarea adoptării
formatului electronic al cărţii ar putea rămâne departe de a
fi considerat un lucru grav. În altă zonă ar putea apărea
gravitatea, dacă am admite că limitarea editării/ dispariţia
cărţii tradiţionale reprezintă o chestiune periculoasă. Și
anume, dinamica economică și culturală a ultimilor ani ne
Soarta cărţii tipăriteIonel BOSTAN
din Suceava cu o vastă colecţie de ilustrate vechi, carte
veche, piese numismatice rare cu care ieşenii şiau
completat colecţiile. Printre expozanţi sau numarat:
domnul colonel(r) Anton Guinea cu o prestigioasă colecţie
numismatică şi filatelică, domnul profesor Mihai
Ungureanu cu un exponat tematic pe placul elevilor –
personaje literare oglindite în filatelie, domnul Corneliu
Bristan cu un exponat filatelic despre plante medicinale,
domul Florin Patapie Raicu cu tematica aerospaţială,
domnull inginer Gabriel Mărgineanu, fondatorul
Asociaţiei filateliştilor feroviari din România, cu panouri
ilustrate cu subiect feroviar .
Trebuie subliniat faptul că, odată cu acest eveniment cu
rezonanţă culturalinstructivă, sa realizat redeschiderea
(dupa aproximativ 20 de ani) a Magazinului Romfilatelia
la Iaşi în incinta Oficiului Poştal nr. 8, (lângă Casa cărţii).
Colecţionarii împătimiţi conştientizează importanţa
deosebită a acestui gest demult aşteptat.
În toată Moldova exista un singur magazin filatelic la
Bacău. În sfârşit sa făcut dreptate. Pentru că este destul de
greu să baţi drumul de sute de km pentru o serie de timbre,
un clasor, o lupă sau o penseta.
Mulţumim pentru efortul şi aportul adus de Poşta
Româna Iaşi, dnei expert Laura Limbău în organizarea
Toamnei filatelice ieşene precum şi celorlalţi participanţi şi
sponsori care au contribuit la reuşita evenimentului.
Speram să asistăm la cât mai multe evenimente
culturale de acest gen spre bucuria şi încântarea publicului
tânar ieşean.
La sfârşitul lunii septembrie a avut loc un eveniment
mult aşteptat de filatelişti şi numismaţi fiind singurul din
ultimii 20 de ani. Este vorba de Expoziţia filatelică ”Toamnă
filatelică ieşeană” destinată în special filatelistilor tineri
elevi.
Iniţiativa a fost a Poştei Române în colaborare cu
Societatea Filatelică Moldova, în parteneriat cu Consiliul
Judeţean Iaşi, A.F.F.R., Iulius Mall, Asociaţia Bendis, TVR
Iaşi, anticar Dumitru Grumăzescu, D.J.S.T. Iaşi, s.a.
În incinta amplasată în faţa Palatului Culturii, pe o
vreme placută, copiii însoţiţi fie de părinţi fie de cadre
didactice, au putut admira şi cumpăra piese foarte
interesante şi de valoare de la expozanţi. Au apărut (în
sfârşit) vestitele plicuri cu timbre pentru filateliştii
începători. Sau dat cadouri canstând in timbre şi clasoare,
mape cu illustrate, pixuri, o carte cu snoavele lui Nastratin
Hogea care au bucurat miciii vizitatori. Piesele au fost
ştampilate cu o ştampilă ocazională, specială a
evenimentului.
Am remarcat un grup organizat din clasa aIIIa a Şcolii
“Alexandru cel Bun”, conduşi de directorul şcolii.
Expoziţia a avut şi specific de târg filatelic şi
numismatic în care filateliştii şi numismaţii consacraţi au
schimbat şi au cumpărat piese rare pe care probabil le
căutau de mult.
Un participant asteptat la Iaşi a fost dl Dorin Stolerciuc
jurnal cu scriitori filatelica
Toamna filatelică ieşeanăCorneliu BRISTAN
CRONICA16 CRONICA 17
a altarului. După aceea au venit întrebările! Quo vadis? Iată, obsedantă căutarea noastră. Petru lar fi văzut ultima oară pe Iisus în timp ce se pregătea să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. O, laşul! Pe Via Apia, Petru lar fi întrebat: Quo vadis, Domine? (Încotro, te îndrepţi, Doamne?) , la care Iisus iar fi răspuns: Vado Romam venio iterum crucifigi (Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat). Atunci sa ruşinat foarte de cuvintele Lui, sa întors la Roma şi a primit martiriul. Aşa să fi fost oare, vine din nou îndoiala.
Pînă în secolul al Xlea, relicvele constituiau obiectul unui comerţ intens, cu centrul la Constantinopole. Pe atunci, pelerinii şi alţi comercianţi, erau interesaţi de moaştele sfîntului Petru. Întrun manuscris din secolul al XVIlea se afirmă că moaştele părintelui biserici creştine au fost scoase dintro criptă de la Vatican şi duse în Spania, la mănăstirea Roda, şi de atunci nau mai fost niciodată aduse înapoi. Dea lungul timpului, relicvele sfîntului au fost împrăştiate în diverse locuri de pe pămînt, astfel, cheile, lanţurile, acoperămîntul altarului său au fost răspîndite prin diferite lăcaşuri de cult din lumea creştină. O informaţie arată că moaştele sfîntului ar fi fost transferate, pe la mijlocul secolului al treilea, în catacomblele de la San Sebastian, de teama de a nu fi profanate, şi au au fost readuse la Roma de către Constantin cel Mare. Dar periplul şi calvarul moaştelor nu sa sfîrşit. Prin secolul şapte, de teama ameninţării păgînilor, adică a perşilor şi a altor neamuri, moaştele sunt scoase de la Vatican pentru a fi transferate întrun loc mai sigur, prin intermediul unor oameni de încredere şi adăpostite, undeva, în Franţa, pînă la trecerea primejdiei. Sublimă minune! Un papă pe nume Bonifaciu, adaugă acelor moaşte un şip ce conţinea sîngele lui Hristos. Corabia a pătruns în Marea Mediterană, şi ajunge pe ţărmul Spaniei. Aici, călugării au luat moaştele de pe navă şi leau ascuns întro grotă, astupînd gura grotei înainte de plecare. Întorşi, după ce trecuse pericolul, din cauza vegetaţiei spinoase, nau mai găsit locul unde ascunseseră moaştele. Detaliile nau nicio importanţă. Dar călugării care au rămas acolo, pînă la moarte, au valorificat materialele de construcţie a unui templu din Pirinei, un templu închinat zeiţei Venus, şi au construit mănăstirea lor. Moaştele sfîntului Petru, spun unii istorici, nu sar mai fi întors niciodată la Roma, dar papii sau străduit, dea lungul istoriei, în felul lor, să susţină, după alte şi alte cercetări, că moaştele sfinţilor Petru şi Pavel se află la Vatican. Cumplit orgoliu, măruntă vanitate! Întrebarea profanului şi cîrcotaşului vine: ce so fi întîmplat cu flaconul sfînt care conţinea sîngele Mîntuitorului? Şi, iarăşi, din nou îndoiala.
Pătrund, prin partea stîngă a bisericii, un culoar strîmt coboară către pivniţele Vaticanului, undeşi dorm somnul de veci numeroşi prelaţi, papi şi alţi ierarhi catolici. Un miros greu, o lumină puţină, cobor, la ultimul nivel şi dau de o bisericuţă micuţă unde, probabil, ( pentru că tot se află sub semnulul probabilului) a slujit Sfîntul Petru. Un spaţiu mic, plin de sacralitate care te întoarce în urmă cu două milenii. Umil te pleci, şiţi spui, că nu mai ai nevoie de nicio dovadă, toate sunt, în aparenţă clare: îndeosebi, evidenţa datului întru credinţă şi magia intrării în eternitate. Numai oamenii chiar dacă nu vor şi nuşi acceptă condiţia, combat în fariseismul firii lor, cu vanitatea şi cu neantul. O, cît de aproape e eternul, cît de aproape veşnicia, spun, pentru că ştiu că acel dosar al relicvelor nu va fi închis niciodată. Aici, la Vatican, şi aiurea. Lumea are nevoie de mit, de oase sfinte, de sfînta minciună. Oricum, din grota spuselor noastre nu rămîne decît Numele: fie acela de sfînt, fie acela de om al tenebrelor.
Ca săi descoperim, pe undeva, prin istorie, pe farisei, nu e suficient să ne amintim de privirea împietrită a lui Saul, şi nici de presupusele moaşte ale apostolului Petru, aflate, probabil, sub altarul catedralei din Roma. Iar despre fariseism ce putem spune? Nu se leagă acesta de duplicitate, (minciună, falsitate, vicleşug, făţărnicie, prefăcătorie) nu suntem oare manipulaţi prin acestea zi de zi, ceas de ceas, pentru ca unii sau alţii săşi vîndă bine marfa şi să ne plaseze dorinţei şi intereselor lor. Posibil. Cum va fi fost şi cu moaştele, sunt ele adevărate, în substanţa lor seculară, sau nu sunt, aparţin aceluia sau sunt vagi iluzii ale celor slabi şi îndoctrinaţi? Să ne ascultăm spusele! De altfel, cum ne plasează informaţiile timpului, cică mănăstirea din Roda păstrează moaştele sfîntului. Pentru că iconografia nii prezintă alături, iatăi, aici, în Marele Templu, pe Petru şi pe Pavel, ca semne ale măreţului travaliu de creştinare a umanităţii. E de ştiut, oare, ce făcea Petru cînd Pavel migra haihui, cu învăţătura în suflet, pe cărăile magice ale Ideilor, pe pămînt şi pe ape! Da, e de ştiut. Şi pentru că aici sunt relicvele lui Petru, să le aflăm, cumva, starea şi odihna, şi cum au fost, şi cum au venit, şi unde sunt, şi unde mai sunt. Fariseismul Ideii numi dă pace, mă împinge buclucaş înainte, să iscodesc, mai puţin să cuget. Să rîd, mai puţin să tac. Petru a fost pescar în Betsaida, fiind recrutat ca apostol al lui Hristos, după aceea, şi avea o casă în Capernaum, pe malulul unui lac, unde locuia cu soacra şi soţia sa. Sa înhămat la apostolat, a traversat momente de răscruce, la negat pe Învăţător, lepădînduse de el de mai multe ori, dar a şi căpătat încrederea Lui, nu ştiu de ce, şi prin ce minune, apoi evangheştii iau pus un nume, şi acel nume a fost: piatră, pentru că aşa se cuvenea, chiar dacă sa lepăsat de Domnul, iar acesta la investit cu puterea faptelor sale, întru creştinarea neamurilor. A avut numeroase contoverse cu Pavel, evident, ambii fiind angrenaţi în lupta Ideilor. Petru spunea că numai evreii se pot converti la creştinism, însă, spirit universal, şi mult mai deştept şi mai informat, Pavel a susţinut ideea universalităţii noii credinţe. Contribuţia magicului în destinul lui Petru este evidentă, pentru că, se zice, un înger la eliberat din lanţuri, după ce fusese arestat (vezi Faptele Apostolilor). Pe calea Antiohiei, va fi ajuns la Roma, prin anul 57, ( aici, un hiatus, în timp, îl pierde din vedere pe Petru) unde devine şeful comunităţii iudeocreştine. Se zice că ar fi fost arestat, alături de Pavel, fie din motive de diversiune magică (cică ar fi provocat prăbuşirea şi moartea lui Simon Magul (în timpul unui zbor al Magului, în faţa împăratului Nero), fie datorită persecuţiilor anticreştine declanşate de Nero, după încendierea Romei, prin anii 64, ( idee mai degrabă credibilă), şi au fost închişi în Carcera Mamertinică. Petru ar fi fost condamnat la moarte şi crucificat cu capul în jos, în afara zidurilor Romei, spre a se deosebi de modul de răstignire al lui Iisus, şi îngropat în apropierea Circului, întro necropolă a celor nevolnici. Să le credem pe acestea toate, deşi datele istorice nu prea ne duc spre un adevăr simţit şi credibil. Comunitatea creştină va fi găsit o inscripţie, mult mai tîrziu, la locul mormîntului său, şi ar fi înălţat un momunemt, acolo, iar pe baza informaţiilor venite de la Eusebiu din Cesareea, Constantin cel Mare a dezgropat scheletul, după care la reaşezat la loc, acoperind mormîntul cu un monument de marmoră numit: Tropaio. Acolo unde se află inscripţia: Petru se află aici! În anul 324, Constantin construieşte o biserică închinată apostolului, păstrînd Tropaionul, ca o anexă
născocitorul de gânduri
Periplul moaştelor şi fariseii
fascina ia lecturiiţ
Obsesii în faţa implacabilului
Nicolae BUSUIOCVasile POPA HOMICEANU
ajungi la adevărata fericire. De ce atâtea conflicte în
simţămintele lui? Acum, ar dori să „locuiesc întro stea”, pe
pământ ce să mai facă, de ce şi pentru cine să mai scrii?...
„Pentru cine să scrii? / Sunt de rezolvat atâtea probleme. /
Doamne, de ce neai dat atâtea dileme / Morţii nu citesc, nu
mai citesc nici cei vii” (Pentru cine să scrii?). Obsesiv revin în
discursul lui liric admiraţia pentru natură, integrarea în
elementele ei, contemplarea fără rezerve. Contemplaţia
înseamnă vibraţie la ceea cei frumos şi tainic, iar marii
contemplativi sunt marii revoltaţi care au forţa să se
stăpânească. Putem vorbi aici şi de o altă formă a
contemplaţiei, de forma ei simbolică sub expresia magică a
poeziei care dă contur fiinţei cu întregul ei proces de
transfigurare şi de semnificaţie a vieţii înseşi. Alteori,
poetul dă frâu eului să se elibereze din strânsori, izbutind
să comunice cu viaţa proaspătă din jur, cu lumina spaţiilor
întinse sau cu cea difuză a nopţii dintre înaltele forme de
relief: „Mapasă nopţile lungi de iarnă / Peste gânduri
noaptea se aşterne, / Noroc că nopţile nu sunt eterne / Că
mintea pe vecie ar trebui să doarmă” (Nopţi de iarnă).
Şi încă multe alte considerente de ordin lirico
motivaţional demne de luat în seamă vom întâlni în
versurile sale: spiritul nonconformist, incantaţii
tulburătoare, trimiteri la filosofia vieţii, la religie şi cosmos,
nostalgii, origini, copilărie, tradiţii, istorie, cultură, politică
şi încă o dată chemarea naturii ca răspuns la „sfetnicul cel
bun”. Lupta cu ecoul este în fond o formă de răzvrătire sub
semnul înfrângerii „necunoscutului”, aici amintindune de
formula celebră a lui Valéry: „Ceea ce mă face eu este
necunoscutul pe care îl port în mine”. În fiecare dintre noi
există un necunoscut cu care ne luptăm continuu. Mihai
Liţu Munteanu a descoperit, prin mijlocirea metaforei, să
se războiască cu destinul şi cu „chinurile îndoielii”, întro
expresie călinesciană, singur alimentânduşi frica delirantă
în faţa nopţii eterne. Este o disperare omenească şi o frică
de implacabil dar şi atâta iubire pentru viaţa trăită în toată
complexitatea şi dramatismul ei.
Motivele şi temele din noul volum al lui Mihai Liţu
Munteanu se înscriu cam în acelaşi registru, întâlnit şi în
cele patru cărţi de versuri scrise până acum. Lupta cu
ecoul (Ed. Timpul, 2013) pare să vină în completare cu noi
nuanţe, care îşi trag seva din aceleaşi realităţi ale vieţii,
însă întrun ritm dramatic mult mai accentuat şi întro
construcţie poetică mai complexă. Afirm acest lucru
pentru că iam urmărit cu atenţie creaţia lirică încă de la
început, o evoluţie artistică în vizibilă şi distinctă direcţie
spre ceea ce înseamnă autenticitate şi profunzime.
Mihai Liţu Munteanu fuge cu elegia în spate pentru a
prinde culoarea infinită a zilei dintre munţi, iar gândul se
strecoară printre picături de lirism cu aură. El îşi scrie
uneori versurile luptânduse cu ecouri care reverberează
dintre pereţii de beznă spre a nui înfrigura sufletul cuprins
în tăcerea liniştii. Le simte suflul necruţător de rece pe
vibraţiile căruia se intuiesc salturi spre ţinuturi cu albe
irizări. Când crepusculul se întinde acaparator şi un colţ de
frunte selenară abia de se furişează prin rare ochiuri de
lumină, vocea poetului capătă modulaţii ciudate şi se aude
până la marginea marasmului. Dar aici, vocea ia altă
întorsătură şi gândurile nui dau pace: „Gândurile vreau să
le adun întro idee / Dar vântul bate nebun şi aiurea , / Îmi
tulbură mintea, îmi răneşte pădurea/ Şi focul cemi arde în
piept e fără de scânteie. / Mă risipesc în ploi, în vânt de
primăvară, / Aştept sănflorească o floare de cais, / Când
vanverzi pădurea, nam să mă simt proscris / Căci lumina
din ceruri spre mine se coboară!” (Gândurile).
O constantă a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu o
reprezintă senzualitatea delicată întrun discurs erotic
obţinut prin ritualul amintirilor obsesive, sentimentul
iubirii fiindui estompat de timpul neiertător. Temeiul
dragostei revine pătimaş în multe dintre poeziile sale,
revine cu un fel de fervoare neclintită pentru că ştie să
exprime această trăire întro esenţă existenţială, întro
provocare aproape mistică a simţurilor, de la sfioşenie la
fină şi subtilă melancolie, de la suferinţa inerentă la
emoţiile şi crezurile în frumosul şi fragilul sentiment. Nu
trebuie săi căutăm neapărat o biografie sentimentală
pentru a nu fi dezamăgiţi, vom descoperi doar senzaţii şi
imagini inofensive: „Pe alta nam să mai iubesc / Aşa cum
team iubit pe tine / Cu tine florile zâmbesc / Cu tine zilele
sunt pline” (Decizie).
O altă dimensiune a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu,
mult mai pronunţată decât în celelalte volume, este
neliniştea metafizică, o continuă meditaţie asupra a ceea ce
este dincolo de noi, poate de aici dorinţa poetului întro
circumscriere în spiritul cosmic. Întro notă uşor tragică,
paradoxal, el nar renunţa totuşi la căutarea paradisului
pierdut şi nici la cel existent deşi teluricul nu te ajută să
CRONICA16 CRONICA 17
a altarului. După aceea au venit întrebările! Quo vadis? Iată, obsedantă căutarea noastră. Petru lar fi văzut ultima oară pe Iisus în timp ce se pregătea să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. O, laşul! Pe Via Apia, Petru lar fi întrebat: Quo vadis, Domine? (Încotro, te îndrepţi, Doamne?) , la care Iisus iar fi răspuns: Vado Romam venio iterum crucifigi (Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat). Atunci sa ruşinat foarte de cuvintele Lui, sa întors la Roma şi a primit martiriul. Aşa să fi fost oare, vine din nou îndoiala.
Pînă în secolul al Xlea, relicvele constituiau obiectul unui comerţ intens, cu centrul la Constantinopole. Pe atunci, pelerinii şi alţi comercianţi, erau interesaţi de moaştele sfîntului Petru. Întrun manuscris din secolul al XVIlea se afirmă că moaştele părintelui biserici creştine au fost scoase dintro criptă de la Vatican şi duse în Spania, la mănăstirea Roda, şi de atunci nau mai fost niciodată aduse înapoi. Dea lungul timpului, relicvele sfîntului au fost împrăştiate în diverse locuri de pe pămînt, astfel, cheile, lanţurile, acoperămîntul altarului său au fost răspîndite prin diferite lăcaşuri de cult din lumea creştină. O informaţie arată că moaştele sfîntului ar fi fost transferate, pe la mijlocul secolului al treilea, în catacomblele de la San Sebastian, de teama de a nu fi profanate, şi au au fost readuse la Roma de către Constantin cel Mare. Dar periplul şi calvarul moaştelor nu sa sfîrşit. Prin secolul şapte, de teama ameninţării păgînilor, adică a perşilor şi a altor neamuri, moaştele sunt scoase de la Vatican pentru a fi transferate întrun loc mai sigur, prin intermediul unor oameni de încredere şi adăpostite, undeva, în Franţa, pînă la trecerea primejdiei. Sublimă minune! Un papă pe nume Bonifaciu, adaugă acelor moaşte un şip ce conţinea sîngele lui Hristos. Corabia a pătruns în Marea Mediterană, şi ajunge pe ţărmul Spaniei. Aici, călugării au luat moaştele de pe navă şi leau ascuns întro grotă, astupînd gura grotei înainte de plecare. Întorşi, după ce trecuse pericolul, din cauza vegetaţiei spinoase, nau mai găsit locul unde ascunseseră moaştele. Detaliile nau nicio importanţă. Dar călugării care au rămas acolo, pînă la moarte, au valorificat materialele de construcţie a unui templu din Pirinei, un templu închinat zeiţei Venus, şi au construit mănăstirea lor. Moaştele sfîntului Petru, spun unii istorici, nu sar mai fi întors niciodată la Roma, dar papii sau străduit, dea lungul istoriei, în felul lor, să susţină, după alte şi alte cercetări, că moaştele sfinţilor Petru şi Pavel se află la Vatican. Cumplit orgoliu, măruntă vanitate! Întrebarea profanului şi cîrcotaşului vine: ce so fi întîmplat cu flaconul sfînt care conţinea sîngele Mîntuitorului? Şi, iarăşi, din nou îndoiala.
Pătrund, prin partea stîngă a bisericii, un culoar strîmt coboară către pivniţele Vaticanului, undeşi dorm somnul de veci numeroşi prelaţi, papi şi alţi ierarhi catolici. Un miros greu, o lumină puţină, cobor, la ultimul nivel şi dau de o bisericuţă micuţă unde, probabil, ( pentru că tot se află sub semnulul probabilului) a slujit Sfîntul Petru. Un spaţiu mic, plin de sacralitate care te întoarce în urmă cu două milenii. Umil te pleci, şiţi spui, că nu mai ai nevoie de nicio dovadă, toate sunt, în aparenţă clare: îndeosebi, evidenţa datului întru credinţă şi magia intrării în eternitate. Numai oamenii chiar dacă nu vor şi nuşi acceptă condiţia, combat în fariseismul firii lor, cu vanitatea şi cu neantul. O, cît de aproape e eternul, cît de aproape veşnicia, spun, pentru că ştiu că acel dosar al relicvelor nu va fi închis niciodată. Aici, la Vatican, şi aiurea. Lumea are nevoie de mit, de oase sfinte, de sfînta minciună. Oricum, din grota spuselor noastre nu rămîne decît Numele: fie acela de sfînt, fie acela de om al tenebrelor.
Ca săi descoperim, pe undeva, prin istorie, pe farisei, nu e suficient să ne amintim de privirea împietrită a lui Saul, şi nici de presupusele moaşte ale apostolului Petru, aflate, probabil, sub altarul catedralei din Roma. Iar despre fariseism ce putem spune? Nu se leagă acesta de duplicitate, (minciună, falsitate, vicleşug, făţărnicie, prefăcătorie) nu suntem oare manipulaţi prin acestea zi de zi, ceas de ceas, pentru ca unii sau alţii săşi vîndă bine marfa şi să ne plaseze dorinţei şi intereselor lor. Posibil. Cum va fi fost şi cu moaştele, sunt ele adevărate, în substanţa lor seculară, sau nu sunt, aparţin aceluia sau sunt vagi iluzii ale celor slabi şi îndoctrinaţi? Să ne ascultăm spusele! De altfel, cum ne plasează informaţiile timpului, cică mănăstirea din Roda păstrează moaştele sfîntului. Pentru că iconografia nii prezintă alături, iatăi, aici, în Marele Templu, pe Petru şi pe Pavel, ca semne ale măreţului travaliu de creştinare a umanităţii. E de ştiut, oare, ce făcea Petru cînd Pavel migra haihui, cu învăţătura în suflet, pe cărăile magice ale Ideilor, pe pămînt şi pe ape! Da, e de ştiut. Şi pentru că aici sunt relicvele lui Petru, să le aflăm, cumva, starea şi odihna, şi cum au fost, şi cum au venit, şi unde sunt, şi unde mai sunt. Fariseismul Ideii numi dă pace, mă împinge buclucaş înainte, să iscodesc, mai puţin să cuget. Să rîd, mai puţin să tac. Petru a fost pescar în Betsaida, fiind recrutat ca apostol al lui Hristos, după aceea, şi avea o casă în Capernaum, pe malulul unui lac, unde locuia cu soacra şi soţia sa. Sa înhămat la apostolat, a traversat momente de răscruce, la negat pe Învăţător, lepădînduse de el de mai multe ori, dar a şi căpătat încrederea Lui, nu ştiu de ce, şi prin ce minune, apoi evangheştii iau pus un nume, şi acel nume a fost: piatră, pentru că aşa se cuvenea, chiar dacă sa lepăsat de Domnul, iar acesta la investit cu puterea faptelor sale, întru creştinarea neamurilor. A avut numeroase contoverse cu Pavel, evident, ambii fiind angrenaţi în lupta Ideilor. Petru spunea că numai evreii se pot converti la creştinism, însă, spirit universal, şi mult mai deştept şi mai informat, Pavel a susţinut ideea universalităţii noii credinţe. Contribuţia magicului în destinul lui Petru este evidentă, pentru că, se zice, un înger la eliberat din lanţuri, după ce fusese arestat (vezi Faptele Apostolilor). Pe calea Antiohiei, va fi ajuns la Roma, prin anul 57, ( aici, un hiatus, în timp, îl pierde din vedere pe Petru) unde devine şeful comunităţii iudeocreştine. Se zice că ar fi fost arestat, alături de Pavel, fie din motive de diversiune magică (cică ar fi provocat prăbuşirea şi moartea lui Simon Magul (în timpul unui zbor al Magului, în faţa împăratului Nero), fie datorită persecuţiilor anticreştine declanşate de Nero, după încendierea Romei, prin anii 64, ( idee mai degrabă credibilă), şi au fost închişi în Carcera Mamertinică. Petru ar fi fost condamnat la moarte şi crucificat cu capul în jos, în afara zidurilor Romei, spre a se deosebi de modul de răstignire al lui Iisus, şi îngropat în apropierea Circului, întro necropolă a celor nevolnici. Să le credem pe acestea toate, deşi datele istorice nu prea ne duc spre un adevăr simţit şi credibil. Comunitatea creştină va fi găsit o inscripţie, mult mai tîrziu, la locul mormîntului său, şi ar fi înălţat un momunemt, acolo, iar pe baza informaţiilor venite de la Eusebiu din Cesareea, Constantin cel Mare a dezgropat scheletul, după care la reaşezat la loc, acoperind mormîntul cu un monument de marmoră numit: Tropaio. Acolo unde se află inscripţia: Petru se află aici! În anul 324, Constantin construieşte o biserică închinată apostolului, păstrînd Tropaionul, ca o anexă
născocitorul de gânduri
Periplul moaştelor şi fariseii
fascina ia lecturiiţ
Obsesii în faţa implacabilului
Nicolae BUSUIOCVasile POPA HOMICEANU
ajungi la adevărata fericire. De ce atâtea conflicte în
simţămintele lui? Acum, ar dori să „locuiesc întro stea”, pe
pământ ce să mai facă, de ce şi pentru cine să mai scrii?...
„Pentru cine să scrii? / Sunt de rezolvat atâtea probleme. /
Doamne, de ce neai dat atâtea dileme / Morţii nu citesc, nu
mai citesc nici cei vii” (Pentru cine să scrii?). Obsesiv revin în
discursul lui liric admiraţia pentru natură, integrarea în
elementele ei, contemplarea fără rezerve. Contemplaţia
înseamnă vibraţie la ceea cei frumos şi tainic, iar marii
contemplativi sunt marii revoltaţi care au forţa să se
stăpânească. Putem vorbi aici şi de o altă formă a
contemplaţiei, de forma ei simbolică sub expresia magică a
poeziei care dă contur fiinţei cu întregul ei proces de
transfigurare şi de semnificaţie a vieţii înseşi. Alteori,
poetul dă frâu eului să se elibereze din strânsori, izbutind
să comunice cu viaţa proaspătă din jur, cu lumina spaţiilor
întinse sau cu cea difuză a nopţii dintre înaltele forme de
relief: „Mapasă nopţile lungi de iarnă / Peste gânduri
noaptea se aşterne, / Noroc că nopţile nu sunt eterne / Că
mintea pe vecie ar trebui să doarmă” (Nopţi de iarnă).
Şi încă multe alte considerente de ordin lirico
motivaţional demne de luat în seamă vom întâlni în
versurile sale: spiritul nonconformist, incantaţii
tulburătoare, trimiteri la filosofia vieţii, la religie şi cosmos,
nostalgii, origini, copilărie, tradiţii, istorie, cultură, politică
şi încă o dată chemarea naturii ca răspuns la „sfetnicul cel
bun”. Lupta cu ecoul este în fond o formă de răzvrătire sub
semnul înfrângerii „necunoscutului”, aici amintindune de
formula celebră a lui Valéry: „Ceea ce mă face eu este
necunoscutul pe care îl port în mine”. În fiecare dintre noi
există un necunoscut cu care ne luptăm continuu. Mihai
Liţu Munteanu a descoperit, prin mijlocirea metaforei, să
se războiască cu destinul şi cu „chinurile îndoielii”, întro
expresie călinesciană, singur alimentânduşi frica delirantă
în faţa nopţii eterne. Este o disperare omenească şi o frică
de implacabil dar şi atâta iubire pentru viaţa trăită în toată
complexitatea şi dramatismul ei.
Motivele şi temele din noul volum al lui Mihai Liţu
Munteanu se înscriu cam în acelaşi registru, întâlnit şi în
cele patru cărţi de versuri scrise până acum. Lupta cu
ecoul (Ed. Timpul, 2013) pare să vină în completare cu noi
nuanţe, care îşi trag seva din aceleaşi realităţi ale vieţii,
însă întrun ritm dramatic mult mai accentuat şi întro
construcţie poetică mai complexă. Afirm acest lucru
pentru că iam urmărit cu atenţie creaţia lirică încă de la
început, o evoluţie artistică în vizibilă şi distinctă direcţie
spre ceea ce înseamnă autenticitate şi profunzime.
Mihai Liţu Munteanu fuge cu elegia în spate pentru a
prinde culoarea infinită a zilei dintre munţi, iar gândul se
strecoară printre picături de lirism cu aură. El îşi scrie
uneori versurile luptânduse cu ecouri care reverberează
dintre pereţii de beznă spre a nui înfrigura sufletul cuprins
în tăcerea liniştii. Le simte suflul necruţător de rece pe
vibraţiile căruia se intuiesc salturi spre ţinuturi cu albe
irizări. Când crepusculul se întinde acaparator şi un colţ de
frunte selenară abia de se furişează prin rare ochiuri de
lumină, vocea poetului capătă modulaţii ciudate şi se aude
până la marginea marasmului. Dar aici, vocea ia altă
întorsătură şi gândurile nui dau pace: „Gândurile vreau să
le adun întro idee / Dar vântul bate nebun şi aiurea , / Îmi
tulbură mintea, îmi răneşte pădurea/ Şi focul cemi arde în
piept e fără de scânteie. / Mă risipesc în ploi, în vânt de
primăvară, / Aştept sănflorească o floare de cais, / Când
vanverzi pădurea, nam să mă simt proscris / Căci lumina
din ceruri spre mine se coboară!” (Gândurile).
O constantă a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu o
reprezintă senzualitatea delicată întrun discurs erotic
obţinut prin ritualul amintirilor obsesive, sentimentul
iubirii fiindui estompat de timpul neiertător. Temeiul
dragostei revine pătimaş în multe dintre poeziile sale,
revine cu un fel de fervoare neclintită pentru că ştie să
exprime această trăire întro esenţă existenţială, întro
provocare aproape mistică a simţurilor, de la sfioşenie la
fină şi subtilă melancolie, de la suferinţa inerentă la
emoţiile şi crezurile în frumosul şi fragilul sentiment. Nu
trebuie săi căutăm neapărat o biografie sentimentală
pentru a nu fi dezamăgiţi, vom descoperi doar senzaţii şi
imagini inofensive: „Pe alta nam să mai iubesc / Aşa cum
team iubit pe tine / Cu tine florile zâmbesc / Cu tine zilele
sunt pline” (Decizie).
O altă dimensiune a poeziei lui Mihai Liţu Munteanu,
mult mai pronunţată decât în celelalte volume, este
neliniştea metafizică, o continuă meditaţie asupra a ceea ce
este dincolo de noi, poate de aici dorinţa poetului întro
circumscriere în spiritul cosmic. Întro notă uşor tragică,
paradoxal, el nar renunţa totuşi la căutarea paradisului
pierdut şi nici la cel existent deşi teluricul nu te ajută să
CRONICA18
Volumul de versuri
Momentul eului propriu,
scris de Irina Anghel, este
o carte care ne conduce în
lumea adolescentină a
autoarei. Citindo, iniţial
putem simţi o stare de
stânjeneală, pentru că,
dintrodată, constatăm că
am intrat, fără să cerem
voie, direct în viaţa ei, cu
t o t c e e a c e imp l i c ă
aceasta : sent imente ,
t r ă i r i , c o n f u z i i ,
c ă u t ă r i … M u l t e
căutări!...Este o lume
neştiută şi, totuşi, atât de familiară tuturor. Descoperim cu
uimire faptul că fiecare am fost în realitatea acelor ani, plini
de misterele adolescentine, fără să fi conştientizat atunci
acest lucru. Autoarea versurilor, aflată la hotarul dintre
copilărie şi adolescenţă, reuşeşte cu multă candoare să ne
întoarcă în zona aceea mirifică, pe care am trăito, am
simţito poate, dar, sigur, nu mulţi am reuşit să o exprimăm
atât de clar.
Versurile sale se păstrează în caruselul unor oscilaţii
nelimpezite încă. Ea se simte „ Peşte pe uscat, / mă zbat între
dorinţa de a sări / sau de a rămâne aici.”(Peşte pe uscat pg. 25)
De parcă ar face un schimb de jucării…De parcă, înainte de
a se despărţi definitiv de ursuleţul său de pluş, îl întoarce
pe toate părţile, îi descoperă valenţe noi, îi pare rău că
trebuie să renunţe la el. Întrun cuvânt, oscilează…Dar
cealaltă jucărie este mult mai tentantă!...Infinit mai
tentantă…Dacă am privi simplist versurile acestei
adolescente, am putea crede că ea îşi găseşte vinovăţii
pentru că se îndreaptă spre alte orizonturi: „De ce?! Din
vina ta…” (Regrete pg. 29), de fapt, acolo, în căutările sale,
sunt temeri, întrebări, speranţe…
Aceste trăiri unice, prin care sufletul unui copil se
deschide precum o floare spre razele soarelui cunoaşterii,
au o încărcătură emoţională deosebită, care se manifestă
prin sentimente confuze uneori, dar întotdeauna înfăşate
întro mare delicateţe, ocrotite întro mantie de ingenuitate.
Este vremea când inima ei se deschide spre iubire. Aceasta
poate lua chipul cuiva; sau nu…Esenţial este că există:
„Vreau sămi ştiu mâna / În cuibul inimii tale” (Atingerea
întunericului pg.63). Pentru că felul în care poeta percepe
această trezire, asemenea preafrumoasei fete din
„Luceafărul” lui M Eminescu, trece prin fazele confuze,
inerente stării de început, de necunoaştere: „ O dorinţă…Un
CRONICA 19
în baza unei ordonanţe guvernamentale, cum au beneficiat minerii sau cadrele militare. E tăcut , morocănos, mai citeşte câte un ziar şi doarme foarte mult ca să uite de sărăcie.
Întruna din zile sa trezit cu Salvarea la scară. A refuzat demn cămaşa din pânză groasă, cu mânecile lungi de un metru, înţelegând din capul locului că nu este cazul să devină impulsiv.În drum spre spital a stat foarte liniştit fără să scoată un cuvânt, bucurânduse că la ora zece, după ce a făcut ochi şi a coborât din pat nu a mai simţit acea tainică chemare spre cafebarul din apropiere.
Cei doi infirmieri lau condus direct în cabinetul domnului doctor Dârvală, cel mai tare psihoterapeut din tot oraşul. După ce a luat loc pe un scaun, iar soţia sa ia şoptit la ureche săşi tragă fermoarul la pantaloni, medicul îi pune prima întrebare:
Unde lucrezi?
Nu mai lucrez!vine răspunsul.
De ce?
Pentru că am fost scos din foile de pontaj de…guvernanţii noştri, care se cred cei mai pontoşi în materie de umor industrial.
Eşti băiat tânăr!îi zice medicul cu blândeţe. Ar trebui să munceşti la această vârstă.
Munceşte soţia în locul meu. Fabricile de confecţii încă nau murit în oraşul nostru.
Păi, dumneaei, aici de faţă, se plânge că eşti agitat şi vorbeşti prea mult în somn. Aşa este?
Nu pot răspunde la această întrebare pentru că dorm foarte bine, însă, dacă mai vorbesc în somn, înseamnă că instinctul meu de conservare lucrează minunat. În acest fel îmi mai scot şi eu pârleala fiindcă tot timpul numai ea vorbeşte…
De câteva nopţi vrei să spargi o bancă. Cine te ajută? Ai vreun unchi parlamentar?
Domnule doctor, generos cum sunt, vă trec cu vederea faptul că din nou îmi puneţi o întrebare fără sens. E la mintea…alegătorului că, dacă aş fi avut, soţia mea nu ar fi apelat la dumneavoastră.În fiecare seară miar fi oferit câte un tratament înainte de culcare, fără să mai apeleze la Salvare…
Totuşi, insist. Referitor la planurile de spărgător pe care vrei să le pui în aplicare, ce ai de zis?
Cred că ar trebui perfecţionate.
Când ai de gând să acţionezi?întrebă medicul, plin de importanţă, privind la decolteul foarte pronunţat al soţiei pacientului său.
Voi acţiona ziua în amiaza mare.
Şi nu îţi este teamă?îl întrebă medicul neîncrezător.
Deloc!răspunse Cezărel. Miam pus întro pungă de la Billa toporul din balcon, cu coadă scurtă, pe care îl folosim de Crăciun când facem borş de oase. Voi acţiona de unul singur. În Grădina Publică nu sunt gardieni în timpul zilei.
Văd că ai logică în răspunsuri!precizează medicul. Nu ai nevoie de niciun tratament că şi aşa nu avem niciun fel de medicamente. Totuşi, soţia dumitale este îngrijorată. De trei nopţi nu o laşi să se odihnească pentru că vorbeşti în somn.
Începând de deseară o voi lăsa să doarmă. În mod voit mam comportat anormal punând la cale spargerea unei bănci. Eram convins că va anunţa poliţistul de proximitate, dar acum sunt foarte fericit. Văd că ea mă mai iubeşte şi, în loc să anunţe Poliţia , a chemat Salvarea…
Eram la o bere lălăită gen blabla pe teme literare cu câţiva colegi de cenaclu. Discutam despre preferinţele noastre literare. Când unul dintre noi spunea căiplace un autor era necesar să vină cu argumente pentru a susţine de ce îi place autorul respectiv.
Aurel Furtună şi Vasile Mandric şiau mărturisit dragostea lor literatura scrisă de Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Edgar Allan Poe. Ion Meca ia ridicat în slavă pe Cervantes, Fănuş Neagu şi Marin Preda, iar Ionel Negruţ mi la adus în faţa ochilor pe renumitul epigramist Ştefan Tropcea, recitând mai multe epigrame ale maestrului brăilean.
Eu ascultam în tăcere, bând cu mare plăcere din pasharul meu de bere. Fiind solicitat să vorbesc despre autorul meu preferat, iam rugat mai întâi sămi dea voie să le spun o anecdotă:
Autorul meu preferat, un american de renume, la una din întâlnirile sale cu câţiva scriitori din vremea sa, desigur la un pahar de whisky, tăcea. Se ridicase problema pentru ce scrie fiecare. Unul dintre ei susţinea sus şi tare că scrie pentru posteritate, că nimic nui mai frumos pe lume ca zestrea literară pe care o laşi în urma ta. Alţi trei motivau că scriu pentru renumele lor la care ţin cel mai mult. Când ia venit rândul, autorul meu preferat a afirmat că el scrie pentru bani şi a făcut remarca puţin cam incomodă că fiecare scrie pentru ceea ce nu are.
Bineînţeles că nu lea picat orizontal la stomăcel remarca autorului meu preferat, însă era adevărat.
Mandric ma somat să spun despre cine este vorba, să nu o mai lungesc atâta că, dacă trag prea mult de de ea, se rupe sigur…Am răspuns că este vorba despre Mark Twain, iar colegii mei au zis că acesta a fost şi este un mare scriitor. Totuşi eu nu mam oprit aici. Leam spus că, spre deosebire de ei, eu deja miam întrecut maestrul. Au început să râdă cu mare poftă, iar Mandric ma asigurat că sunt pe…marginea prăpastiei dacă pot să cred aşa ceva. Negruţ a spus că, dacă eu am ajuns săl întrec pe Mark Twain, el este…Ştefan Tropcea, iar Furtună, făcând valuri…întro ceaşcă de ciocolată fierbinte în care mesteca de zor, ma întrebat dacă nu cumva am sauferit unele… dereglări de comportament în ultimul timp…
Totuşi, eu nu mam lăsat… Am susţinut în continuare că ştiu bine ce spun. Atunci Meca mia zis că, dacă aş mai trăi pe puţin încă cincizeci de ani, nu se ştie dacă aş putea ajunge la jumătate din valoarea şi talentul autorului american. Chiar
ma avertizat că miam luato în cap şi mă cred cap de afiş de când revista Viaţa Brăilei a început să mă publice în paginile sale.
Răspunsul meu a fost destul de scurt. Leam că una din din celebrele afirmaţii ale lui Mark Twain susţine că cel mai uşor lucru din lume este să te laşi de fumat.Zicea că el se lăsase de o mie de ori iar eu, în comparaţie cu maestrul meu, am renunţat la ţigări de…o mie două sute de ori.
La auzul răspunsului meu am ciocnit paharele, iar eu am fost somat să dau încă un rând ca să fiu iertat pentru lăudăroşenia mea…
Un test utilCezărel este şomer. Trăieşte de azi pe mâine, supărat pe
viaţă şi parlamentari deoarece nu a primit salarii compensatorii
jurnal cu scriitori părere de cititor
L-am întrecut pe… Mark Twain
Păun CONDRUŢ
fior / Cuvinte, ce nu spun nimic / Un singur gând rătăcitor / Nu
ştiu de unde vine / Nu ştiu de ce tace” (Impuls pg.59).
Aşteptările sale, care ar putea săi limpezească acele
căutări, so scoată din „camera cu luminile stinse”, sunt
populate de străfulgerări, care o surprind: „Team văzut o
clipă ………/ Deatunci copilul alungat din mine ţipă / Ai lăsat
clipa vieţii mele pe dos…/ Team aşteptat…Dar nu teai mai
întors” (Lumini stinse pg. 57).
Din teama de a nu fie rănită, ea se retrage în interiorul
Eului său, aşteptând săi vină vremea. Acum are numai o
aripă şi doreşte săşi protejeze intimitatea, până când va fi
pregătită săşi deschidă ambele aripi, pentru a pleca în
zborul păsărilor măiestre: „Eu…sunt doar umbra mea /
Lumea mea, acum, e închisă.” (Momentul Eului propriu
pg.55). Se simte în siguranţă acolo, în turnul ei de fildeş,
unde nu vrea să fie deranjată: „ …Do not disturb! / Acum
suntem doar eu şi cu mine…”(ibidem). Multitudinea
simţămintelor care o stăpânesc la această vârstă o fac să îşi
caute alter egoul său, care ar putea fi cealaltă aripă, ce iar
întregi perechea potrivită zborului. Deocamdată rămâne în
faza incipientă a plutirii, păstrânduse în postura
dansatoarei sub ploaia purificatoare, ai cărei „picuri reci” n
o mai sperie. Dansează şi se pregăteşte de zbor: „Eu am
rămas dansând în ploaie.” (Singură în ploaie pg. 35).
Autoarea oscilează între starea de protecţie pe care
şio autoimpune uneori şi încercarea de aşi exterioriza
neliniştea vârstei, când începe să descopere câte ceva din
realitatea vieţii: „Pe un drum asfaltat cu minciuni /……../ Un
deşert în putrefacţie” (Asfalt pg. 45). Această alternanţă
inerentă poate fi constructivă, pentru că este un mod prin
care ea încearcă să se desprindă „Întrun infinit ocean de
neputinţă / Sunt doar un strop” (Ora de mate pg. 43). Un strop
care ar putea să rămână aşa cum este: „Sunt iar aici. Sunt
încă un copil.”(Un copil pg. 39). Dar devenirea sa a început;
este ireversibilă: „Un altfel de copil.” (ibidem).
Când în sufletul ei este „foc afară şi înăuntru” (Fata
Morgana pg.33), autoanaliza, pe care o face: „Ce eşti? Ce
vrei? / Bună dimineaţa, Tic!, Tic! / Ai uitat că nu mai eşti copil?”
(Regrete pg.29), o ajută să se desţelenească din hăţişul
îndoielilor şi să se elibereze prin scris: „Sunt doar eu, /
Înconjurată de curioşi. / Ce contează. / Eu scriu, / Eu las urme
ude…/ …./ Sunt liberă…” (Liberă să fiu, eu! pg.27). Acesta
este triumful său! Autoarea este sigură pe ea: „Azi numi
pătezi clipa de fericire.” (Clipa pg. 67)
Autoarea cărţii Momentul eului propriu este o
adolescentă, „Fărâmă de lumină” (Nebunie interioară
pg.53), care poartă pe creştet coroana promiţătoare a
împlinirii prin creaţie. Să aşteptăm cu răbdare următorul
volum de poezii; după ce acesta va fi trecut de stadiul de
jurnal intim.
Aripi uşoare şi zbor senin pe cerul inspiraţiei, Irina
Anghel!...
Irina Anghel – Momentul eu-lui propriu
Lucia PĂTRAŞCU
CRONICA18
Volumul de versuri
Momentul eului propriu,
scris de Irina Anghel, este
o carte care ne conduce în
lumea adolescentină a
autoarei. Citindo, iniţial
putem simţi o stare de
stânjeneală, pentru că,
dintrodată, constatăm că
am intrat, fără să cerem
voie, direct în viaţa ei, cu
t o t c e e a c e imp l i c ă
aceasta : sent imente ,
t r ă i r i , c o n f u z i i ,
c ă u t ă r i … M u l t e
căutări!...Este o lume
neştiută şi, totuşi, atât de familiară tuturor. Descoperim cu
uimire faptul că fiecare am fost în realitatea acelor ani, plini
de misterele adolescentine, fără să fi conştientizat atunci
acest lucru. Autoarea versurilor, aflată la hotarul dintre
copilărie şi adolescenţă, reuşeşte cu multă candoare să ne
întoarcă în zona aceea mirifică, pe care am trăito, am
simţito poate, dar, sigur, nu mulţi am reuşit să o exprimăm
atât de clar.
Versurile sale se păstrează în caruselul unor oscilaţii
nelimpezite încă. Ea se simte „ Peşte pe uscat, / mă zbat între
dorinţa de a sări / sau de a rămâne aici.”(Peşte pe uscat pg. 25)
De parcă ar face un schimb de jucării…De parcă, înainte de
a se despărţi definitiv de ursuleţul său de pluş, îl întoarce
pe toate părţile, îi descoperă valenţe noi, îi pare rău că
trebuie să renunţe la el. Întrun cuvânt, oscilează…Dar
cealaltă jucărie este mult mai tentantă!...Infinit mai
tentantă…Dacă am privi simplist versurile acestei
adolescente, am putea crede că ea îşi găseşte vinovăţii
pentru că se îndreaptă spre alte orizonturi: „De ce?! Din
vina ta…” (Regrete pg. 29), de fapt, acolo, în căutările sale,
sunt temeri, întrebări, speranţe…
Aceste trăiri unice, prin care sufletul unui copil se
deschide precum o floare spre razele soarelui cunoaşterii,
au o încărcătură emoţională deosebită, care se manifestă
prin sentimente confuze uneori, dar întotdeauna înfăşate
întro mare delicateţe, ocrotite întro mantie de ingenuitate.
Este vremea când inima ei se deschide spre iubire. Aceasta
poate lua chipul cuiva; sau nu…Esenţial este că există:
„Vreau sămi ştiu mâna / În cuibul inimii tale” (Atingerea
întunericului pg.63). Pentru că felul în care poeta percepe
această trezire, asemenea preafrumoasei fete din
„Luceafărul” lui M Eminescu, trece prin fazele confuze,
inerente stării de început, de necunoaştere: „ O dorinţă…Un
CRONICA 19
în baza unei ordonanţe guvernamentale, cum au beneficiat minerii sau cadrele militare. E tăcut , morocănos, mai citeşte câte un ziar şi doarme foarte mult ca să uite de sărăcie.
Întruna din zile sa trezit cu Salvarea la scară. A refuzat demn cămaşa din pânză groasă, cu mânecile lungi de un metru, înţelegând din capul locului că nu este cazul să devină impulsiv.În drum spre spital a stat foarte liniştit fără să scoată un cuvânt, bucurânduse că la ora zece, după ce a făcut ochi şi a coborât din pat nu a mai simţit acea tainică chemare spre cafebarul din apropiere.
Cei doi infirmieri lau condus direct în cabinetul domnului doctor Dârvală, cel mai tare psihoterapeut din tot oraşul. După ce a luat loc pe un scaun, iar soţia sa ia şoptit la ureche săşi tragă fermoarul la pantaloni, medicul îi pune prima întrebare:
Unde lucrezi?
Nu mai lucrez!vine răspunsul.
De ce?
Pentru că am fost scos din foile de pontaj de…guvernanţii noştri, care se cred cei mai pontoşi în materie de umor industrial.
Eşti băiat tânăr!îi zice medicul cu blândeţe. Ar trebui să munceşti la această vârstă.
Munceşte soţia în locul meu. Fabricile de confecţii încă nau murit în oraşul nostru.
Păi, dumneaei, aici de faţă, se plânge că eşti agitat şi vorbeşti prea mult în somn. Aşa este?
Nu pot răspunde la această întrebare pentru că dorm foarte bine, însă, dacă mai vorbesc în somn, înseamnă că instinctul meu de conservare lucrează minunat. În acest fel îmi mai scot şi eu pârleala fiindcă tot timpul numai ea vorbeşte…
De câteva nopţi vrei să spargi o bancă. Cine te ajută? Ai vreun unchi parlamentar?
Domnule doctor, generos cum sunt, vă trec cu vederea faptul că din nou îmi puneţi o întrebare fără sens. E la mintea…alegătorului că, dacă aş fi avut, soţia mea nu ar fi apelat la dumneavoastră.În fiecare seară miar fi oferit câte un tratament înainte de culcare, fără să mai apeleze la Salvare…
Totuşi, insist. Referitor la planurile de spărgător pe care vrei să le pui în aplicare, ce ai de zis?
Cred că ar trebui perfecţionate.
Când ai de gând să acţionezi?întrebă medicul, plin de importanţă, privind la decolteul foarte pronunţat al soţiei pacientului său.
Voi acţiona ziua în amiaza mare.
Şi nu îţi este teamă?îl întrebă medicul neîncrezător.
Deloc!răspunse Cezărel. Miam pus întro pungă de la Billa toporul din balcon, cu coadă scurtă, pe care îl folosim de Crăciun când facem borş de oase. Voi acţiona de unul singur. În Grădina Publică nu sunt gardieni în timpul zilei.
Văd că ai logică în răspunsuri!precizează medicul. Nu ai nevoie de niciun tratament că şi aşa nu avem niciun fel de medicamente. Totuşi, soţia dumitale este îngrijorată. De trei nopţi nu o laşi să se odihnească pentru că vorbeşti în somn.
Începând de deseară o voi lăsa să doarmă. În mod voit mam comportat anormal punând la cale spargerea unei bănci. Eram convins că va anunţa poliţistul de proximitate, dar acum sunt foarte fericit. Văd că ea mă mai iubeşte şi, în loc să anunţe Poliţia , a chemat Salvarea…
Eram la o bere lălăită gen blabla pe teme literare cu câţiva colegi de cenaclu. Discutam despre preferinţele noastre literare. Când unul dintre noi spunea căiplace un autor era necesar să vină cu argumente pentru a susţine de ce îi place autorul respectiv.
Aurel Furtună şi Vasile Mandric şiau mărturisit dragostea lor literatura scrisă de Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Edgar Allan Poe. Ion Meca ia ridicat în slavă pe Cervantes, Fănuş Neagu şi Marin Preda, iar Ionel Negruţ mi la adus în faţa ochilor pe renumitul epigramist Ştefan Tropcea, recitând mai multe epigrame ale maestrului brăilean.
Eu ascultam în tăcere, bând cu mare plăcere din pasharul meu de bere. Fiind solicitat să vorbesc despre autorul meu preferat, iam rugat mai întâi sămi dea voie să le spun o anecdotă:
Autorul meu preferat, un american de renume, la una din întâlnirile sale cu câţiva scriitori din vremea sa, desigur la un pahar de whisky, tăcea. Se ridicase problema pentru ce scrie fiecare. Unul dintre ei susţinea sus şi tare că scrie pentru posteritate, că nimic nui mai frumos pe lume ca zestrea literară pe care o laşi în urma ta. Alţi trei motivau că scriu pentru renumele lor la care ţin cel mai mult. Când ia venit rândul, autorul meu preferat a afirmat că el scrie pentru bani şi a făcut remarca puţin cam incomodă că fiecare scrie pentru ceea ce nu are.
Bineînţeles că nu lea picat orizontal la stomăcel remarca autorului meu preferat, însă era adevărat.
Mandric ma somat să spun despre cine este vorba, să nu o mai lungesc atâta că, dacă trag prea mult de de ea, se rupe sigur…Am răspuns că este vorba despre Mark Twain, iar colegii mei au zis că acesta a fost şi este un mare scriitor. Totuşi eu nu mam oprit aici. Leam spus că, spre deosebire de ei, eu deja miam întrecut maestrul. Au început să râdă cu mare poftă, iar Mandric ma asigurat că sunt pe…marginea prăpastiei dacă pot să cred aşa ceva. Negruţ a spus că, dacă eu am ajuns săl întrec pe Mark Twain, el este…Ştefan Tropcea, iar Furtună, făcând valuri…întro ceaşcă de ciocolată fierbinte în care mesteca de zor, ma întrebat dacă nu cumva am sauferit unele… dereglări de comportament în ultimul timp…
Totuşi, eu nu mam lăsat… Am susţinut în continuare că ştiu bine ce spun. Atunci Meca mia zis că, dacă aş mai trăi pe puţin încă cincizeci de ani, nu se ştie dacă aş putea ajunge la jumătate din valoarea şi talentul autorului american. Chiar
ma avertizat că miam luato în cap şi mă cred cap de afiş de când revista Viaţa Brăilei a început să mă publice în paginile sale.
Răspunsul meu a fost destul de scurt. Leam că una din din celebrele afirmaţii ale lui Mark Twain susţine că cel mai uşor lucru din lume este să te laşi de fumat.Zicea că el se lăsase de o mie de ori iar eu, în comparaţie cu maestrul meu, am renunţat la ţigări de…o mie două sute de ori.
La auzul răspunsului meu am ciocnit paharele, iar eu am fost somat să dau încă un rând ca să fiu iertat pentru lăudăroşenia mea…
Un test utilCezărel este şomer. Trăieşte de azi pe mâine, supărat pe
viaţă şi parlamentari deoarece nu a primit salarii compensatorii
jurnal cu scriitori părere de cititor
L-am întrecut pe… Mark Twain
Păun CONDRUŢ
fior / Cuvinte, ce nu spun nimic / Un singur gând rătăcitor / Nu
ştiu de unde vine / Nu ştiu de ce tace” (Impuls pg.59).
Aşteptările sale, care ar putea săi limpezească acele
căutări, so scoată din „camera cu luminile stinse”, sunt
populate de străfulgerări, care o surprind: „Team văzut o
clipă ………/ Deatunci copilul alungat din mine ţipă / Ai lăsat
clipa vieţii mele pe dos…/ Team aşteptat…Dar nu teai mai
întors” (Lumini stinse pg. 57).
Din teama de a nu fie rănită, ea se retrage în interiorul
Eului său, aşteptând săi vină vremea. Acum are numai o
aripă şi doreşte săşi protejeze intimitatea, până când va fi
pregătită săşi deschidă ambele aripi, pentru a pleca în
zborul păsărilor măiestre: „Eu…sunt doar umbra mea /
Lumea mea, acum, e închisă.” (Momentul Eului propriu
pg.55). Se simte în siguranţă acolo, în turnul ei de fildeş,
unde nu vrea să fie deranjată: „ …Do not disturb! / Acum
suntem doar eu şi cu mine…”(ibidem). Multitudinea
simţămintelor care o stăpânesc la această vârstă o fac să îşi
caute alter egoul său, care ar putea fi cealaltă aripă, ce iar
întregi perechea potrivită zborului. Deocamdată rămâne în
faza incipientă a plutirii, păstrânduse în postura
dansatoarei sub ploaia purificatoare, ai cărei „picuri reci” n
o mai sperie. Dansează şi se pregăteşte de zbor: „Eu am
rămas dansând în ploaie.” (Singură în ploaie pg. 35).
Autoarea oscilează între starea de protecţie pe care
şio autoimpune uneori şi încercarea de aşi exterioriza
neliniştea vârstei, când începe să descopere câte ceva din
realitatea vieţii: „Pe un drum asfaltat cu minciuni /……../ Un
deşert în putrefacţie” (Asfalt pg. 45). Această alternanţă
inerentă poate fi constructivă, pentru că este un mod prin
care ea încearcă să se desprindă „Întrun infinit ocean de
neputinţă / Sunt doar un strop” (Ora de mate pg. 43). Un strop
care ar putea să rămână aşa cum este: „Sunt iar aici. Sunt
încă un copil.”(Un copil pg. 39). Dar devenirea sa a început;
este ireversibilă: „Un altfel de copil.” (ibidem).
Când în sufletul ei este „foc afară şi înăuntru” (Fata
Morgana pg.33), autoanaliza, pe care o face: „Ce eşti? Ce
vrei? / Bună dimineaţa, Tic!, Tic! / Ai uitat că nu mai eşti copil?”
(Regrete pg.29), o ajută să se desţelenească din hăţişul
îndoielilor şi să se elibereze prin scris: „Sunt doar eu, /
Înconjurată de curioşi. / Ce contează. / Eu scriu, / Eu las urme
ude…/ …./ Sunt liberă…” (Liberă să fiu, eu! pg.27). Acesta
este triumful său! Autoarea este sigură pe ea: „Azi numi
pătezi clipa de fericire.” (Clipa pg. 67)
Autoarea cărţii Momentul eului propriu este o
adolescentă, „Fărâmă de lumină” (Nebunie interioară
pg.53), care poartă pe creştet coroana promiţătoare a
împlinirii prin creaţie. Să aşteptăm cu răbdare următorul
volum de poezii; după ce acesta va fi trecut de stadiul de
jurnal intim.
Aripi uşoare şi zbor senin pe cerul inspiraţiei, Irina
Anghel!...
Irina Anghel – Momentul eu-lui propriu
Lucia PĂTRAŞCU
CRONICA20 CRONICA 21
romantismul grandios este atribuit lui D.Bolintineanu,
romantismul jovial îl are ca reprezentant de frunte pe Vasile
Alecsandri, romantismul militant îi este atribuit lui B. P.
Hasdeu, romantismul rafinat este reprezentat de Al.
Odobescu, iar romantismul social de N. Filimon.
În capitolul Balada fantastică sunt studiate mitul
zburătorului din Zburătorul lui I.H. Rădulescu şi Baba
Cloanţa, din balada cu acelaşi titlu, de Vasile Alecsandri,
pentru ca apoi să vină rândul pastelurilor, frecvent
întâlnite în opera acestui poet. Meditaţia este exemplificată
în scrierile lui Grigore Alexandrescu prin Umbra lui Mircea.
La Cozia, iar Poemul eroic, prin Dan căpitan de plai de V.
Alecsandri. Vor fi apoi analizate şi exemplificate, prin
prisma romantismului, alte specii literare precum: nuvela
istorică, comedia, legenda, jurnalul de călătorii. Un spaţiu
larg, pe parcursul a opt capitole, este dedicat analizei
operei lui Mihai Eminescu :
Romantismul eminescian, Teme şi
m o t i v e em i n e s c i e n e , Mod e l e
cosmologice, Concepţia despre poezie,
Poezia de inspiraţie folclorică, Natura
şi iubirea în opera lui Eminescu, Poezia
de inspiraţie filosofică şi Romantismul
eminescian (concluzii). Ultimile trei
c a p i t o l e s u n t r e z e r v a t e
romantismului retoric, reprezentat
d e A l . M a c e d o n s k i ,
p o s t r oman t i smu lu i o p t im i s t ,
reprezentat de George Coşbuc şi
postromantismului pesimist, regăsit
în poeziile lui Octavian Goga.
În final, după lecturarea cărţii,
aş fi tentat să cred, că ar fi fost
necesare mai multe citate din
poeziile autorilor romantici, dar
intenţia lui George Bădărău nu a
fost aceea de a face analize literare
pe text, ci de a cataloga scrierile
literare, după criterii riguros alese,
î n t r o m a n i e r ă s p e c i f i c ă
dicţionarelor şi enciclopediilor. Şi
nu în ultimul rând, nişte citate în plus, ar fi mărit numărul
de pagini, al unei cărţi care deja numără 190 pagini.
Desigur, prezenta lucrare a lui George Bădărău, este o
sinteză despre romantismul românesc, privit în context
european, iar prezentarea schematică a curentului, vine în
primul rând, în sprijinul elevilor şi studenţilor, care vor
avea un material succint , uşor de asimilat, cu analize bine
structurate, cu exemplificări la obiect. Sper ca în viitorul
apropiat, elevii care se vor pregăti pentru bacalaureat şi
care vor consulta această carte, vor trece cu uşurinţă
examenul la limba şi literatura română…
Întro perioadă grea, plină de probleme legate de ,,bac”,
a apărut (în sprijinul elevilor, studenţilor, profesorilor şi nu
numai) la Editura ALFA din Iaşi, volumul ,,Romantismul
românesc”, semnat de George Bădărău, profesor doctor în
filologie, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei de
Ştiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (ASLA), autor a
numeroase volume de poezii, articole şi cronici literarea,
recenzii, eseuri, foiletoane. Dintre volumele publicate
amintesc doar câteva: Insomnia ceasornicului (1982),
Singurătatea clopotelor (1987), Fantasticul în literatură (2003),
Simbolismul (2005), Modernismul interbelic (2005),
Neomodernismul românesc (2009), Dicţionar de scriitori
canonici români (2010), etc.
,,Om de bibliotecă”, înclinat
spre studiu aprofundat, George
Bădărău a consultat o bibliografie
va s t ă , d e p e s t e o s u t ă d e
documente, cuprinzând poezii,
recenzii, cronici literare, exegeze,
dicţionare, etc. Lucrarea de faţă
cuprinde 36 de capitole, în care
,,romantismul” este analizat sub
o mu l t i tud ine de a spec t e :
etimologic, istoric, social, politic,
literar, plastic, musical, etc.
După trecerea în revistă a celor
mai importanţi reprezentanţi ai
r oman t i smu l u i e u r op e an ,
(incluzând pe cel francez, englez,
german şi românesc), urmează o
analiză a esteticii romantismului,
a temelor, personajelor şi a
limbajului folosit în operele
literare, apoi o prezentare în
p a r a l e l a c l a s i c i smu lu i ş i
romantismului, scoţânduse în
evidenţă trăsăturile specifice
fiecărui curent literar în parte.
Capitolul dedicat Daciei Literare, scoate în evidenţă
publicaţiile de referinţă din literatura română, apărute în
perioada paşoptistă, după care urmează enumerarea şi
exemplificarea speciilor literare, apărute în acea perioadă,
apoi o analiză a poeziei şi prozei paşoptiste. În următoarele
capitole George Bădărău face o clasificare a diverselor
forme specifice romantismului din literatura română şi o
nominalizare a celor mai importanţi reprezentanţi ai
genului. Astfel, romantismul elegiac este întâlnit în mod
special în opera lui Grigore Alexandrescu, romantismul
mioritic este regăsit în poeziile lui Vasile Cârlova,
romantismul exaltat este specific lui I. H. Rădulescu,
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
(Fragment din romanul satiric în curs de finisare
ʺCum Io BULĂ nam muncit în Cămpu Munci pânciam
devenit Ministru şi nici măcar atuncia...ʺ)
Nu ştiu dece da Doamna Editoare dela editură
sancăpăţânat săi zic ʺCuvânt nainteʺ când ar trebui să fie
ʺCuvinte înainteʺ. Că doar singur leam numărat cu mâna
mea la Numărătoare şi pot să vă asigur că în paragrafu ăsta
(Subsemnat de mine şi necenzurat de doamna Editoare
dela editură) nus ma puţin de 819 de cuvinte. Înfine...
Lanceput doamna a dela editură nici na vrut saudă de
Autobiografia mia şi mia spus unu 1) că nui trebuie aşa o
carte şi doi 2) că mă fac de râs ba chiar şi pentreaga
Românie.
Daʹ eu iam esplicat că o figură aşa cunoscută bine ca
mine în Țară ba chiar şi peste Hotare România ar fi mândră
să aibe o autobiografie... Adică deCe Cehia şi Slovacia
poate fi măndrâ de un soldat ca Şvaic şi nu de mine în
România. Aşa că nu mam lăsat păn ce doamna Editoare tot
dela Editură nu a spus daʹ da cu o condiţie: sămi facă ia
Stilizarea testului. La început nam vrut da pânla urmă
nam avut încotro că nici o altă editură nici na vrut să audă
de cartea Mia. Daʹ am pus şi eu o Condiţie: Stalinizarea
testului o.k. din partea mea da numa la greşelile
gramaticale de punctuaţie... Şi îmcă o condiţie din partea
mia da ceva mai mică: cel puţin cuvăntu meu ăsta înainte
săl punăn carte aşa cum lam scris adică nestalinizat deloc
şi mia dat şi ia ochei aşa că uitel:
Io Subsemnatu Bulă mam născut întro familie săracă
da fericită – că doar ori de câte ori Preotul venea la noi acasă
casă ne aducă câte ceva de pus în gură le spunea pârinţilor
fericiţi voi cei săraci cu duhul. Tăticu meu fiei ţărâna uşoară
era un om cu frica lu Dumnezeu cu toate că era Proletar de
origine sănătoasă din părinţi ţărani lipiţi pământului da
lipsiţi de pâmănt ba uneori chiar şi de măncare. Da sa
însurat cu mama mea Mămica cum îi spuneam Io de
origine micburgheză fincă Tăticu ei bunicul meu fiei
ţărâna uşoară şi el era negustor ambulant cu cărucioru din
casăn casă.
Când mam născut Io leam făcut o mare bucurie. Eu nu
mai ţin minte asta da mie mia povestit părinţii totu. De fapt
ei mia ales un alt Nume (nu ăsta prezent) Fincâ lu Tăticu n
ui place să piardă niciodată şi spunea cu ori cine vorbea or
de cîte ori vorbea de mine spunea că atunci cănd ma făcut
iel Tăticu na pierdut nimic finca reprimit cea investit...
Daʹ DoamnaTovarâşanvâţătoare mi la schimbat în
Bulă fincă Omu de servici a şcolii care era refugiat arab din
Balestina Başopt (caşa zicea el 40 şi 8 la anu cân Palestina sa
schimbat cu Israel), nu reuşia în nici un chip (arabu nu
Israelu) să zică Pâ ca toată lumea de spunea Bortocală în loc
de portocală, Borc în loc de Porc, ş.am.d... Numa lu
Tovarâşanvâţătoare mai zicea boului Bou aşa cum trebuie
fără să greşască când maducea Tăticu dimineţile după ce
pleca. Probabil tăticu avea o bună influenţă asupra
vorbitulu lui. Daʹ ma cunoşteam Io dal dăştia de peatunci
care nu ştiu ceaveau pe limbă de vorbeau stălcit!? Cum
deʹmplu Comisaru ăla Rus care locuia la noi fără chirie şi se
autochema pe nume Zagaria şi nu aşa cum îl numia
peadevăratelea Zaharia fincă nul putea pe Hâ...
Daʹ Doamnanvâţătoare ageră la simţuri cum iera în
special la auz şi la revedere, auzindul pe arab
rechemândumă pe nume cu Bâ şi nu cu Pâ zicea căi mai
frumos aşa adică ma onorabil. Aşa câ a venit la noi acasă
întro seară să convingă pe părinţi pentru numele cum
pronunţa arabu de la luat chiar a doua zi pe taticu la
Primărie unde sa dat de martoră pentru numele mio cel
nou semnat în catastive şi de atunci cu toţi cân vor mă
chiamă Bulă!
Şi acum căteva cuvinte mulţumitoare: dacă am ajuns
cum am ajuns aşa de sus ministru Io datorez la mulţi care
ma ajutat da ăn primul rînd ţin să mulţumesc la cei care
miau ifluenţat cel ma mult calean viaţă carea fost în primul
rînd Mămica care ma născut apoi tăticu care mia dat
numele apoi Doamnanvâţătoare care la schimbat în aşa
cum este şi în special Comisarulu sovietic care nea adus la
noi Democraţia POpulară unde Io am devenit activist şi
membru de Partidu care ma ânscris la şcoala Serală şi ma
apoi la facultatea Muncitorească unde profesoru de logică
fiei ţărâna tot uşoară, care iera cel ma deştept dintre
Profesorii caremi ziceau Repetent... Repetent... numa el
profesoru de logică mia fost de sprijin şi mia spus: mă Bulă
mă membru cum eşti şi cu felul tău de a pricepe lucrurile
întro bună zi o să ajungi deputat în Parlament sau poate
chiar ministru. Colegii mei au râs cu poftă, da Io am luat în
serios fiecare cuvânt a Domnulu Profesor şi nu mam lăsat
până ce...
Greo nu mia fost pentrucă pentru asta nu aveam nevoie
să gândesc prea mult. Trebuia doar să merg la Turnătorie şi
să mă ţin pe linia trasată de Partid care mă călăuzea cum să
vorbesc lozincă cu lozincă mai bine chiar decît profesoru de
logică fiei ţărîna uşoară...
Ei da astai defapt povestea Autobiografiei vieţii mele pe
care vreau ca so citiţi nu acu daʹn carte ma departe...
A dumneavoastră cu respect subsemnatu Bulă, fost
viceministru a culturalizării vitelor sau, cum se spunea pe
atunci, a viticulturii şi ministru tot la aia pânla vârsta de
70 (şaptezeci) de Decenii cân mau pensionat.
Pentru Conformitate: tot IO, la adresa:
Azilu Naţional de Bâtrăni Ministeriali România, Europa
Liberă.
Romantismul românescDoru MELNIC Harry BARSHALOM
Cuvânt nainte
CRONICA20 CRONICA 21
romantismul grandios este atribuit lui D.Bolintineanu,
romantismul jovial îl are ca reprezentant de frunte pe Vasile
Alecsandri, romantismul militant îi este atribuit lui B. P.
Hasdeu, romantismul rafinat este reprezentat de Al.
Odobescu, iar romantismul social de N. Filimon.
În capitolul Balada fantastică sunt studiate mitul
zburătorului din Zburătorul lui I.H. Rădulescu şi Baba
Cloanţa, din balada cu acelaşi titlu, de Vasile Alecsandri,
pentru ca apoi să vină rândul pastelurilor, frecvent
întâlnite în opera acestui poet. Meditaţia este exemplificată
în scrierile lui Grigore Alexandrescu prin Umbra lui Mircea.
La Cozia, iar Poemul eroic, prin Dan căpitan de plai de V.
Alecsandri. Vor fi apoi analizate şi exemplificate, prin
prisma romantismului, alte specii literare precum: nuvela
istorică, comedia, legenda, jurnalul de călătorii. Un spaţiu
larg, pe parcursul a opt capitole, este dedicat analizei
operei lui Mihai Eminescu :
Romantismul eminescian, Teme şi
m o t i v e em i n e s c i e n e , Mod e l e
cosmologice, Concepţia despre poezie,
Poezia de inspiraţie folclorică, Natura
şi iubirea în opera lui Eminescu, Poezia
de inspiraţie filosofică şi Romantismul
eminescian (concluzii). Ultimile trei
c a p i t o l e s u n t r e z e r v a t e
romantismului retoric, reprezentat
d e A l . M a c e d o n s k i ,
p o s t r oman t i smu lu i o p t im i s t ,
reprezentat de George Coşbuc şi
postromantismului pesimist, regăsit
în poeziile lui Octavian Goga.
În final, după lecturarea cărţii,
aş fi tentat să cred, că ar fi fost
necesare mai multe citate din
poeziile autorilor romantici, dar
intenţia lui George Bădărău nu a
fost aceea de a face analize literare
pe text, ci de a cataloga scrierile
literare, după criterii riguros alese,
î n t r o m a n i e r ă s p e c i f i c ă
dicţionarelor şi enciclopediilor. Şi
nu în ultimul rând, nişte citate în plus, ar fi mărit numărul
de pagini, al unei cărţi care deja numără 190 pagini.
Desigur, prezenta lucrare a lui George Bădărău, este o
sinteză despre romantismul românesc, privit în context
european, iar prezentarea schematică a curentului, vine în
primul rând, în sprijinul elevilor şi studenţilor, care vor
avea un material succint , uşor de asimilat, cu analize bine
structurate, cu exemplificări la obiect. Sper ca în viitorul
apropiat, elevii care se vor pregăti pentru bacalaureat şi
care vor consulta această carte, vor trece cu uşurinţă
examenul la limba şi literatura română…
Întro perioadă grea, plină de probleme legate de ,,bac”,
a apărut (în sprijinul elevilor, studenţilor, profesorilor şi nu
numai) la Editura ALFA din Iaşi, volumul ,,Romantismul
românesc”, semnat de George Bădărău, profesor doctor în
filologie, membru al Uniunii Scriitorilor şi al Academiei de
Ştiinţe, Literatură şi Arte din Oradea (ASLA), autor a
numeroase volume de poezii, articole şi cronici literarea,
recenzii, eseuri, foiletoane. Dintre volumele publicate
amintesc doar câteva: Insomnia ceasornicului (1982),
Singurătatea clopotelor (1987), Fantasticul în literatură (2003),
Simbolismul (2005), Modernismul interbelic (2005),
Neomodernismul românesc (2009), Dicţionar de scriitori
canonici români (2010), etc.
,,Om de bibliotecă”, înclinat
spre studiu aprofundat, George
Bădărău a consultat o bibliografie
va s t ă , d e p e s t e o s u t ă d e
documente, cuprinzând poezii,
recenzii, cronici literare, exegeze,
dicţionare, etc. Lucrarea de faţă
cuprinde 36 de capitole, în care
,,romantismul” este analizat sub
o mu l t i tud ine de a spec t e :
etimologic, istoric, social, politic,
literar, plastic, musical, etc.
După trecerea în revistă a celor
mai importanţi reprezentanţi ai
r oman t i smu l u i e u r op e an ,
(incluzând pe cel francez, englez,
german şi românesc), urmează o
analiză a esteticii romantismului,
a temelor, personajelor şi a
limbajului folosit în operele
literare, apoi o prezentare în
p a r a l e l a c l a s i c i smu lu i ş i
romantismului, scoţânduse în
evidenţă trăsăturile specifice
fiecărui curent literar în parte.
Capitolul dedicat Daciei Literare, scoate în evidenţă
publicaţiile de referinţă din literatura română, apărute în
perioada paşoptistă, după care urmează enumerarea şi
exemplificarea speciilor literare, apărute în acea perioadă,
apoi o analiză a poeziei şi prozei paşoptiste. În următoarele
capitole George Bădărău face o clasificare a diverselor
forme specifice romantismului din literatura română şi o
nominalizare a celor mai importanţi reprezentanţi ai
genului. Astfel, romantismul elegiac este întâlnit în mod
special în opera lui Grigore Alexandrescu, romantismul
mioritic este regăsit în poeziile lui Vasile Cârlova,
romantismul exaltat este specific lui I. H. Rădulescu,
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
(Fragment din romanul satiric în curs de finisare
ʺCum Io BULĂ nam muncit în Cămpu Munci pânciam
devenit Ministru şi nici măcar atuncia...ʺ)
Nu ştiu dece da Doamna Editoare dela editură
sancăpăţânat săi zic ʺCuvânt nainteʺ când ar trebui să fie
ʺCuvinte înainteʺ. Că doar singur leam numărat cu mâna
mea la Numărătoare şi pot să vă asigur că în paragrafu ăsta
(Subsemnat de mine şi necenzurat de doamna Editoare
dela editură) nus ma puţin de 819 de cuvinte. Înfine...
Lanceput doamna a dela editură nici na vrut saudă de
Autobiografia mia şi mia spus unu 1) că nui trebuie aşa o
carte şi doi 2) că mă fac de râs ba chiar şi pentreaga
Românie.
Daʹ eu iam esplicat că o figură aşa cunoscută bine ca
mine în Țară ba chiar şi peste Hotare România ar fi mândră
să aibe o autobiografie... Adică deCe Cehia şi Slovacia
poate fi măndrâ de un soldat ca Şvaic şi nu de mine în
România. Aşa că nu mam lăsat păn ce doamna Editoare tot
dela Editură nu a spus daʹ da cu o condiţie: sămi facă ia
Stilizarea testului. La început nam vrut da pânla urmă
nam avut încotro că nici o altă editură nici na vrut să audă
de cartea Mia. Daʹ am pus şi eu o Condiţie: Stalinizarea
testului o.k. din partea mea da numa la greşelile
gramaticale de punctuaţie... Şi îmcă o condiţie din partea
mia da ceva mai mică: cel puţin cuvăntu meu ăsta înainte
săl punăn carte aşa cum lam scris adică nestalinizat deloc
şi mia dat şi ia ochei aşa că uitel:
Io Subsemnatu Bulă mam născut întro familie săracă
da fericită – că doar ori de câte ori Preotul venea la noi acasă
casă ne aducă câte ceva de pus în gură le spunea pârinţilor
fericiţi voi cei săraci cu duhul. Tăticu meu fiei ţărâna uşoară
era un om cu frica lu Dumnezeu cu toate că era Proletar de
origine sănătoasă din părinţi ţărani lipiţi pământului da
lipsiţi de pâmănt ba uneori chiar şi de măncare. Da sa
însurat cu mama mea Mămica cum îi spuneam Io de
origine micburgheză fincă Tăticu ei bunicul meu fiei
ţărâna uşoară şi el era negustor ambulant cu cărucioru din
casăn casă.
Când mam născut Io leam făcut o mare bucurie. Eu nu
mai ţin minte asta da mie mia povestit părinţii totu. De fapt
ei mia ales un alt Nume (nu ăsta prezent) Fincâ lu Tăticu n
ui place să piardă niciodată şi spunea cu ori cine vorbea or
de cîte ori vorbea de mine spunea că atunci cănd ma făcut
iel Tăticu na pierdut nimic finca reprimit cea investit...
Daʹ DoamnaTovarâşanvâţătoare mi la schimbat în
Bulă fincă Omu de servici a şcolii care era refugiat arab din
Balestina Başopt (caşa zicea el 40 şi 8 la anu cân Palestina sa
schimbat cu Israel), nu reuşia în nici un chip (arabu nu
Israelu) să zică Pâ ca toată lumea de spunea Bortocală în loc
de portocală, Borc în loc de Porc, ş.am.d... Numa lu
Tovarâşanvâţătoare mai zicea boului Bou aşa cum trebuie
fără să greşască când maducea Tăticu dimineţile după ce
pleca. Probabil tăticu avea o bună influenţă asupra
vorbitulu lui. Daʹ ma cunoşteam Io dal dăştia de peatunci
care nu ştiu ceaveau pe limbă de vorbeau stălcit!? Cum
deʹmplu Comisaru ăla Rus care locuia la noi fără chirie şi se
autochema pe nume Zagaria şi nu aşa cum îl numia
peadevăratelea Zaharia fincă nul putea pe Hâ...
Daʹ Doamnanvâţătoare ageră la simţuri cum iera în
special la auz şi la revedere, auzindul pe arab
rechemândumă pe nume cu Bâ şi nu cu Pâ zicea căi mai
frumos aşa adică ma onorabil. Aşa câ a venit la noi acasă
întro seară să convingă pe părinţi pentru numele cum
pronunţa arabu de la luat chiar a doua zi pe taticu la
Primărie unde sa dat de martoră pentru numele mio cel
nou semnat în catastive şi de atunci cu toţi cân vor mă
chiamă Bulă!
Şi acum căteva cuvinte mulţumitoare: dacă am ajuns
cum am ajuns aşa de sus ministru Io datorez la mulţi care
ma ajutat da ăn primul rînd ţin să mulţumesc la cei care
miau ifluenţat cel ma mult calean viaţă carea fost în primul
rînd Mămica care ma născut apoi tăticu care mia dat
numele apoi Doamnanvâţătoare care la schimbat în aşa
cum este şi în special Comisarulu sovietic care nea adus la
noi Democraţia POpulară unde Io am devenit activist şi
membru de Partidu care ma ânscris la şcoala Serală şi ma
apoi la facultatea Muncitorească unde profesoru de logică
fiei ţărâna tot uşoară, care iera cel ma deştept dintre
Profesorii caremi ziceau Repetent... Repetent... numa el
profesoru de logică mia fost de sprijin şi mia spus: mă Bulă
mă membru cum eşti şi cu felul tău de a pricepe lucrurile
întro bună zi o să ajungi deputat în Parlament sau poate
chiar ministru. Colegii mei au râs cu poftă, da Io am luat în
serios fiecare cuvânt a Domnulu Profesor şi nu mam lăsat
până ce...
Greo nu mia fost pentrucă pentru asta nu aveam nevoie
să gândesc prea mult. Trebuia doar să merg la Turnătorie şi
să mă ţin pe linia trasată de Partid care mă călăuzea cum să
vorbesc lozincă cu lozincă mai bine chiar decît profesoru de
logică fiei ţărîna uşoară...
Ei da astai defapt povestea Autobiografiei vieţii mele pe
care vreau ca so citiţi nu acu daʹn carte ma departe...
A dumneavoastră cu respect subsemnatu Bulă, fost
viceministru a culturalizării vitelor sau, cum se spunea pe
atunci, a viticulturii şi ministru tot la aia pânla vârsta de
70 (şaptezeci) de Decenii cân mau pensionat.
Pentru Conformitate: tot IO, la adresa:
Azilu Naţional de Bâtrăni Ministeriali România, Europa
Liberă.
Romantismul românescDoru MELNIC Harry BARSHALOM
Cuvânt nainte
CRONICA22 CRONICA 23
Kotlarski.Dicţionarele ucrainene înregistrează un termen kotляp, pá
„cazangiu”. Conform Cлoваpь yкraинcкaгo языкa, Kiev, 1908, termenul kotляp, pá trimite la kitляp, pá, care este explicat prin мeaдникь „specialist în prelucrarea metalelor”, „fierar”.
Luând în consideraţie faptul că numele Cotlar, cu varianta grafică Kotlar, și derivatele Cotler și Cotlear au o destul de mare reprezentare în zonele Bistriţa – Năsăud, Maramureș, Sălaj și Bihor, dar poate fi întâlnit și în alte zone ale Transilvaniei și chiar în Banat (Timișoara), credem că această familie este coborâtoare din Galiţia, în Maramureșul istoric, de unde sa răspândit apoi în alte zone din Ardeal. Din această regiune trebuie să fi venit în Vama, ceva mai târziu de data anexării Bucovinei, probabil în jurul anului 1820, un emigrant cu numele de Cotlar.
Cu privire la onomastica huţulă din zona noastră trebuie să facem câteva precizări. Nu dorim să repunem în discuţie şi să abordăm pe larg acţiunea de slavizare forţată a numelor româneşti exercitată dea lungului timpului de către autorităţi prin intermediul preoţilor. Reţinem doar că după ce sa desfiinţat graniţa dintre Bucovina şi Galiţia, în 1787, ca urmare a alipirii Bucovinei la Galiţia, aceasta devenind Czernowitzer Kreis, „Bucovina a fost invadată de elemente galiţiene: preoţi, învăţători, profesori, agricultori şi meseriaşi polonezi, moşieri armeanopolonezi, agricultori şi negustori evrei. În special nordul Bucovinei îi atrage. Pe lângă limba germană se introduce în administraţie, justiţie şi şcoală şi limba polonă. Preoţii polonezi au devenit şi profesori şi învăţători. Numele româneşti capătă terminaţii slave: vicz, ski, iuk, iak, din această epocă datând înstrăinarea masivă a multor nume româneşti timp de 60 de ani”.
Este de reţinut faptul că printre preoţii din satele zonei avem, începând cu 1801, şi preoţi care au nume cu astfel de terminaţii, parte dintre ele fiind susceptibile de a fi fost modificate: Anton Nichitovici (Bucşoaia, 18011804, Nichita + vici); Elisei Andrievici (Stulpicani, înainte de 18201855; Andrii + vici); Mihail Procopovici (Gemenea, 18631870; probabil Precop + vici), Grigore Tomovici (Bucşoaia, 18661874; Toma + vici); Vasile Mironovici (Negrileasa, 18891894; Miron + vici) la care am mai putea adăuga pe Damian Bilievici (Gemenea, înainte de 18201833), Leon Palievici (Gemenea, 18621863), Ion Cobilanschi (Bucşoaia, 18741875), Casian Tuşinschi (Bucşoaia, 18751885) şi Gh. Banilevici din Ostra.
În Condica cronicală de la Bucşoaia se atrage atenţia asupra alterării numelor: „De la 12.07.1804–8.XI.1844 a păstorit parohul Ioan Carloveţ – aşa a semnat în condicile mitricale din Voroneţ; dar în şematismele din anul 1841 şi 1843 – de bună samă publicate în limba nemţească – la rubrica «Woronetz mit Bukschoia u. Frasin» este trecut «Pfarrer Joann Karlowetzki», dovadă cum se schimonoseau numele de familie româneşti”.
Slavizarea numelor preoţilor, mai ales cu sufixul –vici, a fost pusă, în mod special, pe seama episcopului Bucovinei Daniil Vlachovici (23 aprilie 178920 august 1822), considerat a fi de origine sârbă, fiind trimis în scaunul episcopal al Bucovinei de către Mitropolia sârbească de la Karlowitz, ca urmare a subordonării Episcopiei Bucovinei Mitropoliei de la Karlowitz. Revista „Der Patriot” scria în 1872 că „una din măsurile prin care episcopul Daniil Vlachovici a jignit sentimentul naţional al populaţiei româneşti din Bucovina consistă în împrejurarea că el, ca sârb, a favorizat inundarea eparhiei cu cărţi rituale slavone, cu diaconi, ba chiar cu preoţi de obârşie galiţiană şi rusească, înlesnind pe calea aceasta pătrunderea şi răspândirea idiomului rutenesc în Bucovina”.
Preotul Dimitrie Dan scria, referinduse la acelaşi personaj, următoarele cuvinte: „Episcopul Vlachovici a rutenizat mult Bucovina prin întroducerea de cărţi bisericeşti slavone şi de preoţi ruteni din Galiţia şi Ungaria de Nord şi Rusia. Singurul lui merit este că a obţinut, prin resoluţiunea împărătească din 28.XII.1820, ca veniturile Fondului Bisericesc să se întrebuinţeze numai pentru cultul ortodox şi luminarea poporului.
nănaș fiind doar preotul Onufrei Dașchievici.În data de 11 februarie, la casa cu nr. 50, se căsătorea Vasile a lui
Andrei Cotlearciuc, în vârstă de 25 de ani, se căsătorea cu Iftimia, fiica lui Iacov Feodorovici, din Vama, nănaș fiindule Necolai Velehorschi din Berchișești.
În 11 septembrie 1823, Nicolai Cotlearciuc, căruia i se precizea ocupaţia de „cojocari”, împreună cu Gafiţa Haleţchi, negustor, botezau un copil al lui Simion Murahovschii.
În data de 8 februarie 1825, se năștea Toader, copilul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, la casa cu nr. 239, probabil casa lui Iacov Feodorovici, socrul lui Vasile Cotlearciuc, ori poate șia întemeiat gospodărie proprie, și el fiind cojocar. Copilul a fost botezat de către Nicolai Cotlearciuc.
La 16 aprilie 1826, Nicolai Cotlearciuc boteza copilul lui Ioan Balabașciuc din Vama. Același Ioan Balabașciuc, mutat între timp în Moldoviţa, cojocar fiind și el, boteza pe Grigore, fiul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, născut la aceeași casă cu numărul 239, în data de 20 aprile 1834.
La același număr de casă, lui Vasile Cotlearciuc i sau mai născut copiii: Constantin, la 3 aprilie 1829, și Maria, la 24 martie 1830, ambii botezaţi de către Gafiţa Haleţca; apoi Garofiţa, la 1 iulie 1836, Petre, la 25 mai 1838, un alt copil cu numele de Constantin, la 15 aprilie 1841.
În 28 ianuarie 1840, Dafina, fata lui Nicolae Cotlearciuc, se căsătorea cu Ștefan Hurjui, feciorul preotului Ioan Hurjui din Vama.
Precizăm că am făcut această trecere în revistă pentru a încerca o ipoteză. Mai întâi, este posibil ca primul sosit în Vama să fi fost Andrei Cotlearciuc, care avea doi copii, pe Nicolai și pe Vasile, și care trebuie să fi fost cojocar, meșteșug pe care la transmis urmașilor săi. Cojocăria lea permis un nivel de trai ridicat și menţinerea întro clasă socială mai bine situată decât a multor localnici, cu care nu sau amestecat.
Conform recensământului din 20 iunie 1774, în Vama existau următoarele nume de familie: Balmoș, Bădală, Bârdan, Bosancu, Botezat, Brânzilă, Călinescu, Căprian, Chircu, Ciocan, Ciușnar, Crăcană, Crăciun, Cupă, Faraon, Ignătescu, Laza, Leontieș, Leuștean, Lipan, Lucan, Lupan, Lupașco, Mândrilă, Nediloi, Pașcan, Pircu, Rălia, Râlă, Sasul, Șiștac, Tâmpescu, Toma. Acestora li se adaugă câteva nume cu indicarea etnonimului ungurean, sas, rus. Întrun singur caz, originea era indicată prin ţăran, adică din zona de șes. Patru familii au nume de huţuli: Romașciuc, Fircal, Timoficiuc, Iurciuc, fiindule adăugar și etnonimul rus.
Așadar, în Vama nu existau la data recensământului respectiv familiile Cotlearciuc, Dașchievici, Feodorovici, Haleţchi, Murahovschii și Balabașciuc. Cu toate aceste familii au venit, ulterior ocupării Bucovinei de către austrieci, fie ca meseriași, negustori, fie reprezentanţi ai autorităţilor. Sau încuscrit și încumătrit doar între ele, ceea ce demonstrează o anumită solidaritate a celor proaspăt așezaţi în localitate, a străinilor, în general.
Faptul că cei doi Cotlearciuc, Necolai și Vasile, cojocarii, se bucurau de notorietate și apreciere o demonstrează faptul că primul sa încuscrit cu preotul Ioan Hurjui din Vama, și sa încumătrit cu preotul Onufrei Dașchievici și diaconul Iacov Feodorovici, din același sat, iar cel deal doilea a fost cununat de preotul Necolai Velehorschi din Berchișești.
Ramura din Vama a familiei Cotlarciuc este relativ numeroasă. Grigore Cotlearciuc a avut șapte urmași: Ion, Gavril, Constantin, Paraschiva (căsătorită Doboș), Nastasia (căsătorită Faraon), Mărioara (căsătorită Dașchievici), Garofa (căsătorită Lupașcu), care au avut urmași după cum urmează:
1. Ion a avut doi copii, pe Domnica (căsătorită Grigorovici) și pe Rahila (căsătorită Leontieș), Domnica având, la rândul său pe Ionel, Dragoș, Mihai și Coca.
2. Gavril a avut cinci copii: Radu, Elena (căsătorită Vatavu),
Stulpicanii, aşezarea din umbra secularilor codri ce străjuiesc pintenii răsăriteni ai Rarăului, aveau, pe la mijlocul veacului al XIXlea, preot paroh pe Elisei Andrievici, care a păstorit enoria de dinainte de anul 1820 și până în vara anului 1856, când a murit. Cantorul bisericesc cu care a lucrat preotul a fost Vasile Diaconescu. Acesta avea să moară la 19 noiembrie 1849, fiind înlocuit cu Toader (Teodor) Cotlarciuc.
Toader Cotlarciuc era născut în Vama, la 8 februarie 1825, și sa așezat în Stulpicani înaintea datei de 8 iunie 1845, când soţia sa Anghelina boteza, dând numele său unei fetiţe a soţilor Iordachi și Axinia Catrinar din Stulpicani. Se pare că în momentul așezării sale în Stulpicani, era deja căsătorit. Locuia cu familia sa la casa cu numărul 58, unde aveau să i se nască băieţii Gavril (1 iulie 1848), Eremia (29 aprilie 1848, dar care a murit la 16 iulie 1849), Vasile (8 iunie 1850) și o fetiţă, Ioana (7 noiembrie 1851), și, mai târziu, pe Toader, care va avea trei urmași: Traian, Dragoș și Ciprian (cunoscut sub numele de Ghiţă), doi dintre aceștia fiind învăţători. Cei mai mulţi copii a avut Vasile, și anume, pe Neculai, Paraschiva, Mihai, Maria, Gavril, Olimpia, Gheorghe și Floarea, care, evident, au urmași numeroși, ajunși deja la a treia generaţie.
La aceeași casă cu numărul 58 locuia și dascălul, ori mai exact diaconul, Vasilii/Vasilie Diaconescu/Diaconescul, care era proprietar și, se pare, era în vârstă și lipsit de moștenitori. Fără a urmări, în mod special, prezenţa sa în Stulpicani, precizăm că lam întâlnit, în documente, cu titulatura de „dascal”, la datele de 20 octombrie 1844, 21 iunie 1846 și la 19 noiembrie 1849, când moare.
Speculând, am putea deduce că tânărul Toader Cotlarciuc, când a venit în Stulpicani, a fost primit în gospodăria dascălului Vasile Diaconescu, fiindui de ajutor în biserică, dar și în treburile gospodăriei. În casa cu același număr 58, i sau născut lui Toader Cotlarciuc, în perioada 18461851, patru copii. Existenţa acestor informaţii ar putea duce la concluzia că Toader Cotlarciuc șia asumat obligaţia de a avea grijă de bătrânul dascăl, care, probabil, în lipsa urmașilor, ia lăsat casa și gospodăria în proprietate. Mai mult ca sigur, Teodor Cotlarciuc a suportat și cheltuielile de înmormântare și a făcut toate prăznuirile și pomenirile creștinești, conform tradiţiei.
Nu se cunoaște, la această dată, unde își aveau rădăcinile înaintașii lui Toader Cotlarciuc. În perioada 17721773 și 1774, când trupele ţariste de ocupaţie au realizat recensământul populaţiei din Moldova, în nici o localitate din Bucovina nu a fost înregistrat vreun locuitor cu numele de Cotlarciuc.
Știm că o familie Cotlarciuc sa așezat (sau sa întemeiat) la Vama cu mult înainte de 1850, căci devenise foarte cunoscută, de moment ce în perioada 18531856 era vornic în localitate George Cotlarciuc. Peste ani, un fecior al lui George Cotlarciuc, și anume Grigore Cotlarciuc, va fi vornicul satului între anii 18791882, iar un fiu al acestuia, Constantin, care era cantor bisericesc, a deţinut aceeași demnitate în perioadele 19191923 și 19291934. Mihai Cotlarciuc, care a fost numit în funcţia de primar în anul 1948, a închis seria edililor din Vama, care a aparţinut familiei Cotlarciuc.
Condicile mitricale de la parohiile Vama și Vama de Jos consemnează câteva fapte care trebuie relevate. Mai întâi, de reţinut că toate consemnările numelui de familie au forma Cotlearciuc. Prima menţiune apare în Condica născuţilor datează din data de 7 noiembrie 1819, când, la casa nr. 52, se năștea Dafina, fiica lui Necolai Cotlearciuc și a Mariei, din Vama, având ca nănași pe preotul Onufrei Dașchievici și diaconul Iacov Feodorovici, ambii din Vama.
La 15 aprilie 1921, acelorași părinţi li se năștea o fiică Garofiţa,
restituiri care o are pe Cornelia; Mihai, Marcela și Silvia (căsătorită Condurache), si care are o fată tot Silvia.
3. Constantin a avut pe Eugenia (căsătorită Ionescu), Valeria (căsătorită Balintescu), care are pe Gheorghe, Valerica, Elena; Filaret, care are pe Petru, și Vladimir, care are pe Sorin și pe Dorina.
4. Paraschiva a avut pe Gheorghe,care are pe Delia și pe Ionel; Emilian, care are pe Ramiro; Eleonora (căsătorită Bucevschi), care are pe Corina.
5. Nastasia, căsătorită Faraon, a avut pe Vladimir, care are pe Gheorghe și Constantin; Dumitru și Ilie.
6. Mărioara nu a avut moștenitori.7. Garofa, căsătorită Lupașcu, are pe Maria (căsătorită Ciocan),
Rahila (căsătorită Lucan) și Nicolae, care are pe Constantin, Ileana, Georgeta, Gheorghe, Dragoș).
Plecând de la necrologul publicat la moartea primarului Constantin Cotlarciuc din Vama, în care se spune că acesta era „văr drept cu I.P. Sf. nostru Arhiepiscop și Mitropolit Nectarie”, vom putea stabili cu ușurinţă o filiaţie pe linie paternă. Așadar, primul care a sosit în zona de sud a Bucovinei, așezânduse la Vama, era George (probabil, Gheorghe) Cotlarciuc, care a avut, printre copiii săi, pe Grigore și pe Toader. Grigore a avut fiu pe Constantin, născut în 1873, iar Toader, care șia căutat un rost la Stulpicani, pe Nicolae, viitorul mitropolit, născut în anul 1875.
O altă ramură a neamului Cotlarciuc se află în Moldoviţa. Probabil și aceasta își are rădăcinile tot în Vama. Cunoaștem că Martin Cotlarciuc, din Moldoviţa, a avut doi feciori: pe Gheorghe și pe Nicolai. Primul, Gheorghe, a avut un băiat, Lascăr, inginer silvic, înscris, în anul 1945, în Colegiul Inginerilor Silvici, al doilea, Nicolae, a avut trei copii: Martin, Alexandru și Gheorghe, urmașul lui Alexandru este medicul Silviu Cotlarciuc, din Vatra Dornei, și al lui Gheorghe, care, la 93 de ani, trăiește în Câmpulung Moldovenesc, este Radu Cotlarciuc, din București.
Trebuie să mai spunem că în acte oficiale, am întâlnit și alţi purtători ai numelui de Cotlarciuc, dar nu am putut stabili originea lor. Astfel, în 1942, la Chestura Brașov, era comisar Filaret Cotlarciuc; în aprilie 1945, era medaliat sergentul t. r. Cotlarciuc Gh. Valerian cu „Serviciul Credincios” cu spade, clasa III, pentru „fapte de arme și devotament săvârșite pe câmpul de luptă”, iar în iunie același an, i se acorda, post mortem, medalia „Bărbăţie și Credinţă” cu spade, clasa II; tot în 1945, Irina Cotlarciuc, din București, Bdul Elisabeta, nr. 63, împreună cu Ioana Peretz, Yvonne Rosetti, Yvonne Calomfirescu, Maria Rosetti, Maria Vălescu și Ion Ionescu înregistrau societatea comercială „Kid”; în același an mai era menţionată o dactilografă Elena Cotlarciuc, la Administraţia Centrală, în Ministerul Comunicaţiilor și Lucrărilor Publice. În 1946, era o cameristă Cristina Cotlarciuc la Administraţia Bunurilor Germane din Câmpulung Moldovenesc și, în 1947, la Oficiul Naţional al Colonizării, iar în 1948, îl întâlnim pe Radu Cotlarciuc ca membru supleant în Comisia pentru revizuirea pensionarilor publici din judeţul Câmpulung Moldovenesc.
Dacă vom ţine cont de etimologia numelui Cotlarciuc, vom putea lansa o probabilă ipoteză a originii rutene, eventual din teritoriul galiţian, a înaintașilor celor ce poartă, în spaţiul românesc, numele respectiv deși, până la proba contrarie, nimic nu susţine această părere.
Conform lui Vasile Bogrea, numele Cotlarciuc „poate fi socotit, fie ca o dezvoltare prin suf. patronimic –iuc, atât de răspândit în Bucovina, dintrun Cotlarciu, de la Cotlar = rut. Kotlar „Kesselschmied, Kupferschmied”, fie – mai curând – chiar ca dimin. rut. pol. kotlarzyk „garçon de chaudronnier” (ca și kowalczyk „garçon de forgeron”, din care, la noi, Covalciuc, Covalciu).
Iorgu Iordan trimite și el spre spaţiul slav, indicând ucraineanul kotljar „arămar”, „căldare de aramă”, cu sufixul ucrainean uk, iar pentru antroponimul Cotlaru, termenul bulgar kotlar „căldărar”, din care au apărut numele de Kotlarov și
Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, între nume şi origine
Vasile DIACON
CRONICA22 CRONICA 23
Kotlarski.Dicţionarele ucrainene înregistrează un termen kotляp, pá
„cazangiu”. Conform Cлoваpь yкraинcкaгo языкa, Kiev, 1908, termenul kotляp, pá trimite la kitляp, pá, care este explicat prin мeaдникь „specialist în prelucrarea metalelor”, „fierar”.
Luând în consideraţie faptul că numele Cotlar, cu varianta grafică Kotlar, și derivatele Cotler și Cotlear au o destul de mare reprezentare în zonele Bistriţa – Năsăud, Maramureș, Sălaj și Bihor, dar poate fi întâlnit și în alte zone ale Transilvaniei și chiar în Banat (Timișoara), credem că această familie este coborâtoare din Galiţia, în Maramureșul istoric, de unde sa răspândit apoi în alte zone din Ardeal. Din această regiune trebuie să fi venit în Vama, ceva mai târziu de data anexării Bucovinei, probabil în jurul anului 1820, un emigrant cu numele de Cotlar.
Cu privire la onomastica huţulă din zona noastră trebuie să facem câteva precizări. Nu dorim să repunem în discuţie şi să abordăm pe larg acţiunea de slavizare forţată a numelor româneşti exercitată dea lungului timpului de către autorităţi prin intermediul preoţilor. Reţinem doar că după ce sa desfiinţat graniţa dintre Bucovina şi Galiţia, în 1787, ca urmare a alipirii Bucovinei la Galiţia, aceasta devenind Czernowitzer Kreis, „Bucovina a fost invadată de elemente galiţiene: preoţi, învăţători, profesori, agricultori şi meseriaşi polonezi, moşieri armeanopolonezi, agricultori şi negustori evrei. În special nordul Bucovinei îi atrage. Pe lângă limba germană se introduce în administraţie, justiţie şi şcoală şi limba polonă. Preoţii polonezi au devenit şi profesori şi învăţători. Numele româneşti capătă terminaţii slave: vicz, ski, iuk, iak, din această epocă datând înstrăinarea masivă a multor nume româneşti timp de 60 de ani”.
Este de reţinut faptul că printre preoţii din satele zonei avem, începând cu 1801, şi preoţi care au nume cu astfel de terminaţii, parte dintre ele fiind susceptibile de a fi fost modificate: Anton Nichitovici (Bucşoaia, 18011804, Nichita + vici); Elisei Andrievici (Stulpicani, înainte de 18201855; Andrii + vici); Mihail Procopovici (Gemenea, 18631870; probabil Precop + vici), Grigore Tomovici (Bucşoaia, 18661874; Toma + vici); Vasile Mironovici (Negrileasa, 18891894; Miron + vici) la care am mai putea adăuga pe Damian Bilievici (Gemenea, înainte de 18201833), Leon Palievici (Gemenea, 18621863), Ion Cobilanschi (Bucşoaia, 18741875), Casian Tuşinschi (Bucşoaia, 18751885) şi Gh. Banilevici din Ostra.
În Condica cronicală de la Bucşoaia se atrage atenţia asupra alterării numelor: „De la 12.07.1804–8.XI.1844 a păstorit parohul Ioan Carloveţ – aşa a semnat în condicile mitricale din Voroneţ; dar în şematismele din anul 1841 şi 1843 – de bună samă publicate în limba nemţească – la rubrica «Woronetz mit Bukschoia u. Frasin» este trecut «Pfarrer Joann Karlowetzki», dovadă cum se schimonoseau numele de familie româneşti”.
Slavizarea numelor preoţilor, mai ales cu sufixul –vici, a fost pusă, în mod special, pe seama episcopului Bucovinei Daniil Vlachovici (23 aprilie 178920 august 1822), considerat a fi de origine sârbă, fiind trimis în scaunul episcopal al Bucovinei de către Mitropolia sârbească de la Karlowitz, ca urmare a subordonării Episcopiei Bucovinei Mitropoliei de la Karlowitz. Revista „Der Patriot” scria în 1872 că „una din măsurile prin care episcopul Daniil Vlachovici a jignit sentimentul naţional al populaţiei româneşti din Bucovina consistă în împrejurarea că el, ca sârb, a favorizat inundarea eparhiei cu cărţi rituale slavone, cu diaconi, ba chiar cu preoţi de obârşie galiţiană şi rusească, înlesnind pe calea aceasta pătrunderea şi răspândirea idiomului rutenesc în Bucovina”.
Preotul Dimitrie Dan scria, referinduse la acelaşi personaj, următoarele cuvinte: „Episcopul Vlachovici a rutenizat mult Bucovina prin întroducerea de cărţi bisericeşti slavone şi de preoţi ruteni din Galiţia şi Ungaria de Nord şi Rusia. Singurul lui merit este că a obţinut, prin resoluţiunea împărătească din 28.XII.1820, ca veniturile Fondului Bisericesc să se întrebuinţeze numai pentru cultul ortodox şi luminarea poporului.
nănaș fiind doar preotul Onufrei Dașchievici.În data de 11 februarie, la casa cu nr. 50, se căsătorea Vasile a lui
Andrei Cotlearciuc, în vârstă de 25 de ani, se căsătorea cu Iftimia, fiica lui Iacov Feodorovici, din Vama, nănaș fiindule Necolai Velehorschi din Berchișești.
În 11 septembrie 1823, Nicolai Cotlearciuc, căruia i se precizea ocupaţia de „cojocari”, împreună cu Gafiţa Haleţchi, negustor, botezau un copil al lui Simion Murahovschii.
În data de 8 februarie 1825, se năștea Toader, copilul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, la casa cu nr. 239, probabil casa lui Iacov Feodorovici, socrul lui Vasile Cotlearciuc, ori poate șia întemeiat gospodărie proprie, și el fiind cojocar. Copilul a fost botezat de către Nicolai Cotlearciuc.
La 16 aprilie 1826, Nicolai Cotlearciuc boteza copilul lui Ioan Balabașciuc din Vama. Același Ioan Balabașciuc, mutat între timp în Moldoviţa, cojocar fiind și el, boteza pe Grigore, fiul lui Vasile Cotlearciuc și al Iftimiei, născut la aceeași casă cu numărul 239, în data de 20 aprile 1834.
La același număr de casă, lui Vasile Cotlearciuc i sau mai născut copiii: Constantin, la 3 aprilie 1829, și Maria, la 24 martie 1830, ambii botezaţi de către Gafiţa Haleţca; apoi Garofiţa, la 1 iulie 1836, Petre, la 25 mai 1838, un alt copil cu numele de Constantin, la 15 aprilie 1841.
În 28 ianuarie 1840, Dafina, fata lui Nicolae Cotlearciuc, se căsătorea cu Ștefan Hurjui, feciorul preotului Ioan Hurjui din Vama.
Precizăm că am făcut această trecere în revistă pentru a încerca o ipoteză. Mai întâi, este posibil ca primul sosit în Vama să fi fost Andrei Cotlearciuc, care avea doi copii, pe Nicolai și pe Vasile, și care trebuie să fi fost cojocar, meșteșug pe care la transmis urmașilor săi. Cojocăria lea permis un nivel de trai ridicat și menţinerea întro clasă socială mai bine situată decât a multor localnici, cu care nu sau amestecat.
Conform recensământului din 20 iunie 1774, în Vama existau următoarele nume de familie: Balmoș, Bădală, Bârdan, Bosancu, Botezat, Brânzilă, Călinescu, Căprian, Chircu, Ciocan, Ciușnar, Crăcană, Crăciun, Cupă, Faraon, Ignătescu, Laza, Leontieș, Leuștean, Lipan, Lucan, Lupan, Lupașco, Mândrilă, Nediloi, Pașcan, Pircu, Rălia, Râlă, Sasul, Șiștac, Tâmpescu, Toma. Acestora li se adaugă câteva nume cu indicarea etnonimului ungurean, sas, rus. Întrun singur caz, originea era indicată prin ţăran, adică din zona de șes. Patru familii au nume de huţuli: Romașciuc, Fircal, Timoficiuc, Iurciuc, fiindule adăugar și etnonimul rus.
Așadar, în Vama nu existau la data recensământului respectiv familiile Cotlearciuc, Dașchievici, Feodorovici, Haleţchi, Murahovschii și Balabașciuc. Cu toate aceste familii au venit, ulterior ocupării Bucovinei de către austrieci, fie ca meseriași, negustori, fie reprezentanţi ai autorităţilor. Sau încuscrit și încumătrit doar între ele, ceea ce demonstrează o anumită solidaritate a celor proaspăt așezaţi în localitate, a străinilor, în general.
Faptul că cei doi Cotlearciuc, Necolai și Vasile, cojocarii, se bucurau de notorietate și apreciere o demonstrează faptul că primul sa încuscrit cu preotul Ioan Hurjui din Vama, și sa încumătrit cu preotul Onufrei Dașchievici și diaconul Iacov Feodorovici, din același sat, iar cel deal doilea a fost cununat de preotul Necolai Velehorschi din Berchișești.
Ramura din Vama a familiei Cotlarciuc este relativ numeroasă. Grigore Cotlearciuc a avut șapte urmași: Ion, Gavril, Constantin, Paraschiva (căsătorită Doboș), Nastasia (căsătorită Faraon), Mărioara (căsătorită Dașchievici), Garofa (căsătorită Lupașcu), care au avut urmași după cum urmează:
1. Ion a avut doi copii, pe Domnica (căsătorită Grigorovici) și pe Rahila (căsătorită Leontieș), Domnica având, la rândul său pe Ionel, Dragoș, Mihai și Coca.
2. Gavril a avut cinci copii: Radu, Elena (căsătorită Vatavu),
Stulpicanii, aşezarea din umbra secularilor codri ce străjuiesc pintenii răsăriteni ai Rarăului, aveau, pe la mijlocul veacului al XIXlea, preot paroh pe Elisei Andrievici, care a păstorit enoria de dinainte de anul 1820 și până în vara anului 1856, când a murit. Cantorul bisericesc cu care a lucrat preotul a fost Vasile Diaconescu. Acesta avea să moară la 19 noiembrie 1849, fiind înlocuit cu Toader (Teodor) Cotlarciuc.
Toader Cotlarciuc era născut în Vama, la 8 februarie 1825, și sa așezat în Stulpicani înaintea datei de 8 iunie 1845, când soţia sa Anghelina boteza, dând numele său unei fetiţe a soţilor Iordachi și Axinia Catrinar din Stulpicani. Se pare că în momentul așezării sale în Stulpicani, era deja căsătorit. Locuia cu familia sa la casa cu numărul 58, unde aveau să i se nască băieţii Gavril (1 iulie 1848), Eremia (29 aprilie 1848, dar care a murit la 16 iulie 1849), Vasile (8 iunie 1850) și o fetiţă, Ioana (7 noiembrie 1851), și, mai târziu, pe Toader, care va avea trei urmași: Traian, Dragoș și Ciprian (cunoscut sub numele de Ghiţă), doi dintre aceștia fiind învăţători. Cei mai mulţi copii a avut Vasile, și anume, pe Neculai, Paraschiva, Mihai, Maria, Gavril, Olimpia, Gheorghe și Floarea, care, evident, au urmași numeroși, ajunși deja la a treia generaţie.
La aceeași casă cu numărul 58 locuia și dascălul, ori mai exact diaconul, Vasilii/Vasilie Diaconescu/Diaconescul, care era proprietar și, se pare, era în vârstă și lipsit de moștenitori. Fără a urmări, în mod special, prezenţa sa în Stulpicani, precizăm că lam întâlnit, în documente, cu titulatura de „dascal”, la datele de 20 octombrie 1844, 21 iunie 1846 și la 19 noiembrie 1849, când moare.
Speculând, am putea deduce că tânărul Toader Cotlarciuc, când a venit în Stulpicani, a fost primit în gospodăria dascălului Vasile Diaconescu, fiindui de ajutor în biserică, dar și în treburile gospodăriei. În casa cu același număr 58, i sau născut lui Toader Cotlarciuc, în perioada 18461851, patru copii. Existenţa acestor informaţii ar putea duce la concluzia că Toader Cotlarciuc șia asumat obligaţia de a avea grijă de bătrânul dascăl, care, probabil, în lipsa urmașilor, ia lăsat casa și gospodăria în proprietate. Mai mult ca sigur, Teodor Cotlarciuc a suportat și cheltuielile de înmormântare și a făcut toate prăznuirile și pomenirile creștinești, conform tradiţiei.
Nu se cunoaște, la această dată, unde își aveau rădăcinile înaintașii lui Toader Cotlarciuc. În perioada 17721773 și 1774, când trupele ţariste de ocupaţie au realizat recensământul populaţiei din Moldova, în nici o localitate din Bucovina nu a fost înregistrat vreun locuitor cu numele de Cotlarciuc.
Știm că o familie Cotlarciuc sa așezat (sau sa întemeiat) la Vama cu mult înainte de 1850, căci devenise foarte cunoscută, de moment ce în perioada 18531856 era vornic în localitate George Cotlarciuc. Peste ani, un fecior al lui George Cotlarciuc, și anume Grigore Cotlarciuc, va fi vornicul satului între anii 18791882, iar un fiu al acestuia, Constantin, care era cantor bisericesc, a deţinut aceeași demnitate în perioadele 19191923 și 19291934. Mihai Cotlarciuc, care a fost numit în funcţia de primar în anul 1948, a închis seria edililor din Vama, care a aparţinut familiei Cotlarciuc.
Condicile mitricale de la parohiile Vama și Vama de Jos consemnează câteva fapte care trebuie relevate. Mai întâi, de reţinut că toate consemnările numelui de familie au forma Cotlearciuc. Prima menţiune apare în Condica născuţilor datează din data de 7 noiembrie 1819, când, la casa nr. 52, se năștea Dafina, fiica lui Necolai Cotlearciuc și a Mariei, din Vama, având ca nănași pe preotul Onufrei Dașchievici și diaconul Iacov Feodorovici, ambii din Vama.
La 15 aprilie 1921, acelorași părinţi li se năștea o fiică Garofiţa,
restituiri care o are pe Cornelia; Mihai, Marcela și Silvia (căsătorită Condurache), si care are o fată tot Silvia.
3. Constantin a avut pe Eugenia (căsătorită Ionescu), Valeria (căsătorită Balintescu), care are pe Gheorghe, Valerica, Elena; Filaret, care are pe Petru, și Vladimir, care are pe Sorin și pe Dorina.
4. Paraschiva a avut pe Gheorghe,care are pe Delia și pe Ionel; Emilian, care are pe Ramiro; Eleonora (căsătorită Bucevschi), care are pe Corina.
5. Nastasia, căsătorită Faraon, a avut pe Vladimir, care are pe Gheorghe și Constantin; Dumitru și Ilie.
6. Mărioara nu a avut moștenitori.7. Garofa, căsătorită Lupașcu, are pe Maria (căsătorită Ciocan),
Rahila (căsătorită Lucan) și Nicolae, care are pe Constantin, Ileana, Georgeta, Gheorghe, Dragoș).
Plecând de la necrologul publicat la moartea primarului Constantin Cotlarciuc din Vama, în care se spune că acesta era „văr drept cu I.P. Sf. nostru Arhiepiscop și Mitropolit Nectarie”, vom putea stabili cu ușurinţă o filiaţie pe linie paternă. Așadar, primul care a sosit în zona de sud a Bucovinei, așezânduse la Vama, era George (probabil, Gheorghe) Cotlarciuc, care a avut, printre copiii săi, pe Grigore și pe Toader. Grigore a avut fiu pe Constantin, născut în 1873, iar Toader, care șia căutat un rost la Stulpicani, pe Nicolae, viitorul mitropolit, născut în anul 1875.
O altă ramură a neamului Cotlarciuc se află în Moldoviţa. Probabil și aceasta își are rădăcinile tot în Vama. Cunoaștem că Martin Cotlarciuc, din Moldoviţa, a avut doi feciori: pe Gheorghe și pe Nicolai. Primul, Gheorghe, a avut un băiat, Lascăr, inginer silvic, înscris, în anul 1945, în Colegiul Inginerilor Silvici, al doilea, Nicolae, a avut trei copii: Martin, Alexandru și Gheorghe, urmașul lui Alexandru este medicul Silviu Cotlarciuc, din Vatra Dornei, și al lui Gheorghe, care, la 93 de ani, trăiește în Câmpulung Moldovenesc, este Radu Cotlarciuc, din București.
Trebuie să mai spunem că în acte oficiale, am întâlnit și alţi purtători ai numelui de Cotlarciuc, dar nu am putut stabili originea lor. Astfel, în 1942, la Chestura Brașov, era comisar Filaret Cotlarciuc; în aprilie 1945, era medaliat sergentul t. r. Cotlarciuc Gh. Valerian cu „Serviciul Credincios” cu spade, clasa III, pentru „fapte de arme și devotament săvârșite pe câmpul de luptă”, iar în iunie același an, i se acorda, post mortem, medalia „Bărbăţie și Credinţă” cu spade, clasa II; tot în 1945, Irina Cotlarciuc, din București, Bdul Elisabeta, nr. 63, împreună cu Ioana Peretz, Yvonne Rosetti, Yvonne Calomfirescu, Maria Rosetti, Maria Vălescu și Ion Ionescu înregistrau societatea comercială „Kid”; în același an mai era menţionată o dactilografă Elena Cotlarciuc, la Administraţia Centrală, în Ministerul Comunicaţiilor și Lucrărilor Publice. În 1946, era o cameristă Cristina Cotlarciuc la Administraţia Bunurilor Germane din Câmpulung Moldovenesc și, în 1947, la Oficiul Naţional al Colonizării, iar în 1948, îl întâlnim pe Radu Cotlarciuc ca membru supleant în Comisia pentru revizuirea pensionarilor publici din judeţul Câmpulung Moldovenesc.
Dacă vom ţine cont de etimologia numelui Cotlarciuc, vom putea lansa o probabilă ipoteză a originii rutene, eventual din teritoriul galiţian, a înaintașilor celor ce poartă, în spaţiul românesc, numele respectiv deși, până la proba contrarie, nimic nu susţine această părere.
Conform lui Vasile Bogrea, numele Cotlarciuc „poate fi socotit, fie ca o dezvoltare prin suf. patronimic –iuc, atât de răspândit în Bucovina, dintrun Cotlarciu, de la Cotlar = rut. Kotlar „Kesselschmied, Kupferschmied”, fie – mai curând – chiar ca dimin. rut. pol. kotlarzyk „garçon de chaudronnier” (ca și kowalczyk „garçon de forgeron”, din care, la noi, Covalciuc, Covalciu).
Iorgu Iordan trimite și el spre spaţiul slav, indicând ucraineanul kotljar „arămar”, „căldare de aramă”, cu sufixul ucrainean uk, iar pentru antroponimul Cotlaru, termenul bulgar kotlar „căldărar”, din care au apărut numele de Kotlarov și
Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, între nume şi origine
Vasile DIACON
CRONICA24 CRONICA 25
Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi execută lucrarea monumentală “Obieliscul cu lei”(18341841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată în centrul parcului Copou, întocmeşte planurile statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883.
Recunoaşterea meritelor sale “pentru serviciile aduse ţării, între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o “recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viaţă, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului.
Primăria oraşului Iaşi, recunoscătoare faţă de personalitatea marcantă a lui Gheorghe Asachi, cel ce şia pus “pecetea sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIXlea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886, în Bucureşti, şi statuia lui Gheorghe Lazăr, întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia.
Statuia fiind realizată în 1887, Primăria Iaşi a stabilit ca locul de amplasare a acesteia să fie în apropierea “Scoliţei lui Asachi”, de lângă Trei Ierarhi. Solemnitatea inaugurării monumentului de cinstire a lui Asachi a avut loc la 14 octombrie 1890. După terminarea şi inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional (1 dec. 1896), în 1897, în semn de recunoaştere a rolului jucat de Asachi în iniţierea primului spectacol de teatru în limba română(1816), statuia sa este mutată “pe roţi” în faţa acestui edificiu. Ulterior, după ce Primăria Iaşi a terminat reconstrucţia Scolii Trei Ierarhi (fosta Scoală Vasiliană) de pe Bdul Stefan cel Mare, azi Scoala nr.1 “Gheorghe Asachi”, în anul 1905, statuia “uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia peste cripta familiei de sub soclu în care au fost depuse, atât osemintele lui Gheorghe Asachi, dezhumate de la biserica 40 de Sfinţi, cât şi cele ale soţiei sale, Elena Asachi (17891877), compozitoare şi pianistă, dezhumate din Cimitirul Eternitatea; acesta fiind cel de al 2lea monument ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin, care este şi loc de vecie.
Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra “iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean, Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi şi mai noi, conchid “la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene care să nui revendice, ca iniţiator, numele lui Gheorghe Asachi!”
Astfel, în Iaşi, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică au “arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă, în rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Facultatea de construcţii “Gheorghe Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Scoala generală nr.1 “Gheorghe Asachi”, Biblioteca “Gheorghe Asachi”. Desigur, încă multe alte instituţii de cultură şi artă ieşene, fără ai purta numele, sunt legate de de activitatea “deschizătoare de drumuri” a lui Gheorghe Asachi, între care: Arhivele Statului, Teatrul şi Conservatorul, Muzeul de artă, Muzeul de Stiinţe naturale ş.a.
Revenind la deosebitul moment aniversar: 200 de ani de la înfiinţarea “Scoliţei lui Asachi, de inginerie şi hotărnicie”, la 15 noiembrie, la Iaşi, trebuie să admitem cu întelegere că această semnificativă sărbătoare bicentenară a primului “nucleu”de învăţamânt tehnic superior nu poate fi “monopolizată”, în întregime, doar de Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în 1937, (cum se “întrezăreşte” a se dori!); “Scoliţa lui Asachi” neavând o continuitate deplină în funcţionarea ei, nu poate fi asimilată în istoria acestei universităţi, aşa cum a fost cazul “primei şcoli superioare de electricitate”, înfiinţată la 1 noiembrie 1910, la Iaşi şi continuată neîntrerupt dea lungul anilor, transformânduse în Facultatea de Electrotehnică Iaşi, prima facultate de acest profil din România, care şia sărbătorit Centenarul, în 2010.
Aşadar, aceast marcant jubileu aniversar aparţine întregii ţări şi întregului Iaşi, care, în spiritul tradiţiei sale recunoscute, ştie săşi cinstescă cum se cuvine momentele sale de izbândă şi iluştrii săi înaintaşi.
înainte, pusese acolo bazele unui “învăţământ înalt”. Hrisovul de aprobare, dat la 28 martie 1828, de domnitor, poate fi considerat actul de înfiinţare a învăţământului superior în Moldova. Perseverând în această direcţie, înfiinţează, pe lângă Gimnaziul Vasilian, Colegiul de la Trei Ierarhi, iar, în 1832, înfiinţează la “Institutul Albinei” prima tipo litografie din Moldova. Cooptat, ca secretar, în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, Asachi insistă şi reuşeste să introducă în acesta “regula învăţământului public”, fapt ce avea săl ajute ulterior în munca sa de extindere a şcolilor româneşti şi de îmbunătăţire a funcţionării acestora, prin asigurarea unor “oarecare mijloace materiale”, ce au fost convenite cu noul domnitor Mihail Sturza, de care îl va lega o trainică prietenie. Militant neobosit, în 1834, înfiinţează prima “ şcoală de fete” din Moldova, iar la 16 iunie 1835, stăruind pe lângă domnitorul Mihail Sturza, avea să fie înfiinţată Academia Mihăileană (“matcă” a viitoarei Universităţi “A.I.Cuza”, prima din România, la 26 octombrie 1860), la care Asachi a fost “membru fondator” şi profesor de pictură şi arhitectură. La 15 noiembrie 1837, la Iaşi, înfiinţează şi primul Conservator filarmonicdramatic din Moldova, cu scopul expres de “a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română.
In această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor novatoare, de numele şi înrâurirea lui Gheorghe Asachi se leagă înfăptuiri de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiinţarea Scolii de arte şi meserii Iaşi(1841), a Pinacotecii, a primei biblioteci publice, a primului muzeu natural din Moldova, a fabricii de hârtie de la Petrodava(Piatra Neamţ), prima de acest gen din ţară(1841). Pătruns de necesitatea răspândirii ideilor naţionale în toate păturile sociale ale ţării prin presa scrisă, Gheorghe Asachi întreprinde asidue demersuri pentru “a scoate cea dintâi foaie periodică” intitulată “Albina românească” şi, obţinând cu greu autorizaţia de tipărire din partea consulatului rusesc, reuşeşte, la 1 iunie 1829, să editeze primul număr al acestei “gazete politico culturală”, marcând “momentul de început al presei scrise în limba română”. Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, Eugen Lovinescu avea să declare autorizat că “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”. In 1850, această primă gazetă devine “Gazeta de Moldavia” , fiind pusă în strânsă legătură cu noul regim liberal al domnitorului Grigore Ghica. Si aceasta devine, în 1858: “Patria”, care va apărea pentru scurtă vreme, până la momentul Unirii Principatelor. In tot acest răstimp, Asachi avea să scoată şi alte publicaţii destinate diverselor pături sociale, între care: “Alăuta românească”(1837), “Foaia sătească a Principatului Moldova”(1839), “Icoana lumii”(1840) ş.a. Activitatea de întemeitor şi de dezvoltator al presei româneşti, desfăşurată cu minuţie şi ardoare de către Gh. Asachi, sa înscris ca fiind: “o pagină luminoasă a culturii române”. După revoluţia paşoptistă, la care nu a aderat cu “luminismul” său apreciat, după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de mai bine de două decenii şi se dedică în întregime activităţii gazetăreşti şi publicării operelor sale literare şi traducerilor, până în spre sfârşitul vieţii.
“Neînregimentat” în “tabăra”, tânără şi activă, a “unioniştilor ieşeni”, condusă cu asiduitate de Mihail Kogălniceanu, după realizarea visului măreţ al Unirii Principatelor, Asachi salută admirativ şi cântă acest măreţ eveniment în poezia “Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă este edificatoare: “Strânge TărileUnite prin un nod nemuritor,/Cum origine au una, fie a lor şi fericire,/Toţi românii să închege de fraţi numai un popor,/Că puterea stăn Unire!”
In domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: Dochia şi Traian, Stefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului, scrie nuvele istorice: Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna, din care sa inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama Petru Rareş, Tiganii. Recunoscândui meritele strălucite ale operei literare şi publicisticii sale, George Călinescu, în monumentala sa “Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent”, îi dedică lui Gheorghe Asachi nu mai puţin de 15 pagini (96111!), fapt cu adevărat revelator pentru ai sublinia puternica sa personalitate culturală. Marele critic literar îl denumeşte pe Asachi “cel dintâi sonetist român”.
In domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria
a c e a s t ă m i n u n a t ă perspectivă politică”, fiind “călăuzit de o ideologie liberală progresistă şi de o puternică dragoste de patrie şi popor”, dorinţă carei insufleţea asumarea rolului de “restaurator” al Moldovei, după cum consemnează Gheorghe Gabriel Cărăbuş, citând n u m e r o a s e s u r s e documentare, în eseul său: Gheorghe Asachi un separatist “avant la lettre”, publicat în revista “Codrul Cosminului” nr. 10, 2004, pag. 185 206. Stăpân ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza şi engleza, este numit “referendar” la Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această “investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia socialpolitică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei “visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a “luptei pentru afirmarea naţională a românilor”, conştientizând că “renaşterea românilor nu poate fi înfaptuită decât prin ei însişi”. In acest sens, dovedind puternice sentimente patriotice, scrie şi publică poezia “Viitorul”, un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor. Mai departe, se angajează cu toată forţa erudiţiei sale în “lupta pentru cultura naţională”, întrezărind, vizionar, rolul de seamă al şcolii în această crâncenă înfruntare şi se dedică întru totul organizării şi dezvoltării învaţământului public în limba naţională. Astfel, datorită demersurilor sale asidue pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Calimah, obţine “prima victorie” de răsunet: la 15 noiembrie 1813 domnitorul Moldovei se lasă convins de stăruinţele puternice ale “referendarului Asachi” şi aprobă funcţionarea unui clas de inginerie şi hotărnicie în limba română, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, aşa cum sa menţionat mai sus. Cu certe cunoştinţe de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia şi în lipsa unor profesori de specialitate, Gheorghe Asachi preia, ca titular, predarea(pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de: matematică teoretică (aritmetică, algebră şi geometrie) şi aplicaţii practice de geodezie, inginerie şi arhitectură. Cu toate piedicile care iau fost puse, cu toate greutăţile de care sa lovit pe parcurs, în 1818, la 18 iunie, cursanţii acestui “clas”, între care: Alexandru Calimah, fiiul domnitorului şi Teodor Balş, viitor caimacan al Moldovei, au susţinut examenul general public, cu rezultate bune şi au intrat în posesia “Diplomei de inginer hotarnic”. Chiar dacă, după această dată, ocârmuirea, forţată de “presiunea grecească”, a suspendat “şcoliţa”, meritul lui Gh. Asachi este inconestabil în a fi demonstrat că “învăţăturile înalte pot fi predate şi în limba română” şi chiar “de profesori autohtoni”. O asemenea demonstraţie clară Asachi o mai făcuse deja, la 27 decembrie 1816, când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe”(de Gessner şi Florian), a cărei traducere şi adaptare a făcuto în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel poate fiinţa şi un teatru”, după cum îşi argumenta stăruitor cererea către domnitor.
In 1819, consecvent dorinţei sale de reformare a şcolii, ca “referendar la epitropia şcoalelor”, alcătuieşte un îndrăneţ proiect de reorganizare a Seminarului de la Socola, ce funcţiona din 1803, prin mărirea profesorilor acestuia, pe carei aduce, personal, din Ardeal. La întoarcere, “ofensiva sa şcolară” este curmată “diplomatic”, fiind numit, de către noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturza, “agent diplomatic la Viena”, unde a funcţionat până în 1827, “dispărând” practic din viaţa culturală şi educaţională a Moldovei. Un an mai târziu, în 1828, înaintat la rangul de “velaga”, deschide la Trei Ierarhi o “şcoală normală” de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, denumit “Scoala Vasiliană”, întru cinstirea domnitorului Vasile Lupu, cel care, cu două veacuri mai
La 15 noiembrie 2013 se împlinesc două sute de ani de la înfiinţarea, la 15 noiembrie 1813, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, a primului “clas de inginerie şi hotărnicie”, cu predare în limba română, la propunerea şi insistenţa lui Gheorghe Asachi, sprijinită de mitropolitul Veniamin Costache şi aprobată prin “anaforaua” dată de domnitorul Moldovei, Scarlat Calimah. Această “şcoliţă” avea să se constituie, la acea dată memorabilă, primul “nucleu“ al învăţământului tehnic superior din întregul Principat al Moldovei, înregistrânduse, astfel, în filele de glorie ale cronicii ieşene, ca o nouă şi remarcabilă “premieră”.
O astfel de “premieră”, de acelaşi calibru se produsese în urmă cu 10 ani, în anul 1803, când, prin străduinţa şi sârguinţa manifestată de neobositul mitropolit, Veniamin Costache, ia fiinţă prima instituţie de învăţământ mediu, cu predare în limba română, din Moldova: Seminarul de la Socola, ale cărui cursuri avea să le urmeze, mai târziu, şi Ion Creangă, după cum însuşi povesteşte în neuitatele sale “Amintiri din copilărie”.
Pentru a aprecia, la justa ei valoare, pilda făptuitoare a lui Gh. Asachi, din 1813, e trebuincios necesar să aruncăm, fie şi succint, “o privire retrospectivă” asupra vieţii şi activităţii celui ce istoria, cultura şi tehnica timpului său îi atribuie, cu preţuire, rangul de mare personalitate enciclopedică, aşa după cum consemnează şi istoriograful N.A.Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare, “Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, apoi, îmbogăţită şi reeditată, în 1913(iată, a trecut un secol!), la capitolul “Oameni de samă”, unde afirmă: “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieşeni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă pe tineri ştiinţele matematice şi filosofice, pictura ca şi arhitectura, deschide o cale largă şi mănoasă presei şi publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate şi de frumos, răspîndeşte prin scrieri şi stampe cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...”
Gheorghe Asachi sa născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi(Asachievici). La 8 ani, urmânduşi familia la Lvov, continuă studiile, începute cu tatăl său, instruinduse în limba polonă, latină şi germană şi, apoi, urmează cursurille facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind : logica, matematica, istoria, fizica metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. Fără a le termina, în 1805, se mută la Iaşi (tatăl său fiind numit primprotopop al Mitropoliei), unde îşi etalează, pentru scurtă vreme, cunoştinţele sale de arhitectură şi, apoi, pleacă pentru alţi trei ani la Viena spre a studia astronomia, matematica superioară şi...pictura. Mai departe, în 1808, pleacă în “Cetatea Eternă” a Romei pentru aşi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, cum şi pictura, sculptura şi arheologia. La 24 de ani, în 1812, cu studiile sale complete, de vastă cultură, în perioada în care, pe plan extern, se modificau graniţele marilor imperii, întrezărinduse, în visul napoleonean, posibilitatea “restatornicirii vechiului regat al Daciei” şi, pe plan intern, în Moldova, se destrămau vechile orânduieli feudale şi începuseră a se instala noile idei burgheze, ce aveau să revigoreze societatea moldovenească, secătuită de domniile fanariote, se întoarce la Iaşi, cu dorinţa expresă de “a juca un rol important în
Mihai CABA
istoria cetăţii istoria cetăţii
Două secole (1813 – 2013) de la înfiinţarea, de către Gheorghe Asachi, a “Scoliţei de inginerie şi hotărnicie”, primul “nucleu” al învăţământului tehnic superior din Moldova, la Iaşi
CRONICA24 CRONICA 25
Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi execută lucrarea monumentală “Obieliscul cu lei”(18341841), cunoscută şi sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasată în centrul parcului Copou, întocmeşte planurile statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883.
Recunoaşterea meritelor sale “pentru serviciile aduse ţării, între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o “recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viaţă, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului.
Primăria oraşului Iaşi, recunoscătoare faţă de personalitatea marcantă a lui Gheorghe Asachi, cel ce şia pus “pecetea sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIXlea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886, în Bucureşti, şi statuia lui Gheorghe Lazăr, întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia.
Statuia fiind realizată în 1887, Primăria Iaşi a stabilit ca locul de amplasare a acesteia să fie în apropierea “Scoliţei lui Asachi”, de lângă Trei Ierarhi. Solemnitatea inaugurării monumentului de cinstire a lui Asachi a avut loc la 14 octombrie 1890. După terminarea şi inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional (1 dec. 1896), în 1897, în semn de recunoaştere a rolului jucat de Asachi în iniţierea primului spectacol de teatru în limba română(1816), statuia sa este mutată “pe roţi” în faţa acestui edificiu. Ulterior, după ce Primăria Iaşi a terminat reconstrucţia Scolii Trei Ierarhi (fosta Scoală Vasiliană) de pe Bdul Stefan cel Mare, azi Scoala nr.1 “Gheorghe Asachi”, în anul 1905, statuia “uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia peste cripta familiei de sub soclu în care au fost depuse, atât osemintele lui Gheorghe Asachi, dezhumate de la biserica 40 de Sfinţi, cât şi cele ale soţiei sale, Elena Asachi (17891877), compozitoare şi pianistă, dezhumate din Cimitirul Eternitatea; acesta fiind cel de al 2lea monument ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin, care este şi loc de vecie.
Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra “iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean, Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi şi mai noi, conchid “la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene care să nui revendice, ca iniţiator, numele lui Gheorghe Asachi!”
Astfel, în Iaşi, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică au “arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă, în rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Facultatea de construcţii “Gheorghe Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Scoala generală nr.1 “Gheorghe Asachi”, Biblioteca “Gheorghe Asachi”. Desigur, încă multe alte instituţii de cultură şi artă ieşene, fără ai purta numele, sunt legate de de activitatea “deschizătoare de drumuri” a lui Gheorghe Asachi, între care: Arhivele Statului, Teatrul şi Conservatorul, Muzeul de artă, Muzeul de Stiinţe naturale ş.a.
Revenind la deosebitul moment aniversar: 200 de ani de la înfiinţarea “Scoliţei lui Asachi, de inginerie şi hotărnicie”, la 15 noiembrie, la Iaşi, trebuie să admitem cu întelegere că această semnificativă sărbătoare bicentenară a primului “nucleu”de învăţamânt tehnic superior nu poate fi “monopolizată”, în întregime, doar de Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în 1937, (cum se “întrezăreşte” a se dori!); “Scoliţa lui Asachi” neavând o continuitate deplină în funcţionarea ei, nu poate fi asimilată în istoria acestei universităţi, aşa cum a fost cazul “primei şcoli superioare de electricitate”, înfiinţată la 1 noiembrie 1910, la Iaşi şi continuată neîntrerupt dea lungul anilor, transformânduse în Facultatea de Electrotehnică Iaşi, prima facultate de acest profil din România, care şia sărbătorit Centenarul, în 2010.
Aşadar, aceast marcant jubileu aniversar aparţine întregii ţări şi întregului Iaşi, care, în spiritul tradiţiei sale recunoscute, ştie săşi cinstescă cum se cuvine momentele sale de izbândă şi iluştrii săi înaintaşi.
înainte, pusese acolo bazele unui “învăţământ înalt”. Hrisovul de aprobare, dat la 28 martie 1828, de domnitor, poate fi considerat actul de înfiinţare a învăţământului superior în Moldova. Perseverând în această direcţie, înfiinţează, pe lângă Gimnaziul Vasilian, Colegiul de la Trei Ierarhi, iar, în 1832, înfiinţează la “Institutul Albinei” prima tipo litografie din Moldova. Cooptat, ca secretar, în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, Asachi insistă şi reuşeste să introducă în acesta “regula învăţământului public”, fapt ce avea săl ajute ulterior în munca sa de extindere a şcolilor româneşti şi de îmbunătăţire a funcţionării acestora, prin asigurarea unor “oarecare mijloace materiale”, ce au fost convenite cu noul domnitor Mihail Sturza, de care îl va lega o trainică prietenie. Militant neobosit, în 1834, înfiinţează prima “ şcoală de fete” din Moldova, iar la 16 iunie 1835, stăruind pe lângă domnitorul Mihail Sturza, avea să fie înfiinţată Academia Mihăileană (“matcă” a viitoarei Universităţi “A.I.Cuza”, prima din România, la 26 octombrie 1860), la care Asachi a fost “membru fondator” şi profesor de pictură şi arhitectură. La 15 noiembrie 1837, la Iaşi, înfiinţează şi primul Conservator filarmonicdramatic din Moldova, cu scopul expres de “a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română.
In această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor novatoare, de numele şi înrâurirea lui Gheorghe Asachi se leagă înfăptuiri de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiinţarea Scolii de arte şi meserii Iaşi(1841), a Pinacotecii, a primei biblioteci publice, a primului muzeu natural din Moldova, a fabricii de hârtie de la Petrodava(Piatra Neamţ), prima de acest gen din ţară(1841). Pătruns de necesitatea răspândirii ideilor naţionale în toate păturile sociale ale ţării prin presa scrisă, Gheorghe Asachi întreprinde asidue demersuri pentru “a scoate cea dintâi foaie periodică” intitulată “Albina românească” şi, obţinând cu greu autorizaţia de tipărire din partea consulatului rusesc, reuşeşte, la 1 iunie 1829, să editeze primul număr al acestei “gazete politico culturală”, marcând “momentul de început al presei scrise în limba română”. Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, Eugen Lovinescu avea să declare autorizat că “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”. In 1850, această primă gazetă devine “Gazeta de Moldavia” , fiind pusă în strânsă legătură cu noul regim liberal al domnitorului Grigore Ghica. Si aceasta devine, în 1858: “Patria”, care va apărea pentru scurtă vreme, până la momentul Unirii Principatelor. In tot acest răstimp, Asachi avea să scoată şi alte publicaţii destinate diverselor pături sociale, între care: “Alăuta românească”(1837), “Foaia sătească a Principatului Moldova”(1839), “Icoana lumii”(1840) ş.a. Activitatea de întemeitor şi de dezvoltator al presei româneşti, desfăşurată cu minuţie şi ardoare de către Gh. Asachi, sa înscris ca fiind: “o pagină luminoasă a culturii române”. După revoluţia paşoptistă, la care nu a aderat cu “luminismul” său apreciat, după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de mai bine de două decenii şi se dedică în întregime activităţii gazetăreşti şi publicării operelor sale literare şi traducerilor, până în spre sfârşitul vieţii.
“Neînregimentat” în “tabăra”, tânără şi activă, a “unioniştilor ieşeni”, condusă cu asiduitate de Mihail Kogălniceanu, după realizarea visului măreţ al Unirii Principatelor, Asachi salută admirativ şi cântă acest măreţ eveniment în poezia “Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă este edificatoare: “Strânge TărileUnite prin un nod nemuritor,/Cum origine au una, fie a lor şi fericire,/Toţi românii să închege de fraţi numai un popor,/Că puterea stăn Unire!”
In domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: Dochia şi Traian, Stefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţului, scrie nuvele istorice: Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna, din care sa inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama Petru Rareş, Tiganii. Recunoscândui meritele strălucite ale operei literare şi publicisticii sale, George Călinescu, în monumentala sa “Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent”, îi dedică lui Gheorghe Asachi nu mai puţin de 15 pagini (96111!), fapt cu adevărat revelator pentru ai sublinia puternica sa personalitate culturală. Marele critic literar îl denumeşte pe Asachi “cel dintâi sonetist român”.
In domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria
a c e a s t ă m i n u n a t ă perspectivă politică”, fiind “călăuzit de o ideologie liberală progresistă şi de o puternică dragoste de patrie şi popor”, dorinţă carei insufleţea asumarea rolului de “restaurator” al Moldovei, după cum consemnează Gheorghe Gabriel Cărăbuş, citând n u m e r o a s e s u r s e documentare, în eseul său: Gheorghe Asachi un separatist “avant la lettre”, publicat în revista “Codrul Cosminului” nr. 10, 2004, pag. 185 206. Stăpân ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza şi engleza, este numit “referendar” la Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această “investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia socialpolitică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei “visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a “luptei pentru afirmarea naţională a românilor”, conştientizând că “renaşterea românilor nu poate fi înfaptuită decât prin ei însişi”. In acest sens, dovedind puternice sentimente patriotice, scrie şi publică poezia “Viitorul”, un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor. Mai departe, se angajează cu toată forţa erudiţiei sale în “lupta pentru cultura naţională”, întrezărind, vizionar, rolul de seamă al şcolii în această crâncenă înfruntare şi se dedică întru totul organizării şi dezvoltării învaţământului public în limba naţională. Astfel, datorită demersurilor sale asidue pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Calimah, obţine “prima victorie” de răsunet: la 15 noiembrie 1813 domnitorul Moldovei se lasă convins de stăruinţele puternice ale “referendarului Asachi” şi aprobă funcţionarea unui clas de inginerie şi hotărnicie în limba română, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, aşa cum sa menţionat mai sus. Cu certe cunoştinţe de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia şi în lipsa unor profesori de specialitate, Gheorghe Asachi preia, ca titular, predarea(pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de: matematică teoretică (aritmetică, algebră şi geometrie) şi aplicaţii practice de geodezie, inginerie şi arhitectură. Cu toate piedicile care iau fost puse, cu toate greutăţile de care sa lovit pe parcurs, în 1818, la 18 iunie, cursanţii acestui “clas”, între care: Alexandru Calimah, fiiul domnitorului şi Teodor Balş, viitor caimacan al Moldovei, au susţinut examenul general public, cu rezultate bune şi au intrat în posesia “Diplomei de inginer hotarnic”. Chiar dacă, după această dată, ocârmuirea, forţată de “presiunea grecească”, a suspendat “şcoliţa”, meritul lui Gh. Asachi este inconestabil în a fi demonstrat că “învăţăturile înalte pot fi predate şi în limba română” şi chiar “de profesori autohtoni”. O asemenea demonstraţie clară Asachi o mai făcuse deja, la 27 decembrie 1816, când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe”(de Gessner şi Florian), a cărei traducere şi adaptare a făcuto în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel poate fiinţa şi un teatru”, după cum îşi argumenta stăruitor cererea către domnitor.
In 1819, consecvent dorinţei sale de reformare a şcolii, ca “referendar la epitropia şcoalelor”, alcătuieşte un îndrăneţ proiect de reorganizare a Seminarului de la Socola, ce funcţiona din 1803, prin mărirea profesorilor acestuia, pe carei aduce, personal, din Ardeal. La întoarcere, “ofensiva sa şcolară” este curmată “diplomatic”, fiind numit, de către noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturza, “agent diplomatic la Viena”, unde a funcţionat până în 1827, “dispărând” practic din viaţa culturală şi educaţională a Moldovei. Un an mai târziu, în 1828, înaintat la rangul de “velaga”, deschide la Trei Ierarhi o “şcoală normală” de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, denumit “Scoala Vasiliană”, întru cinstirea domnitorului Vasile Lupu, cel care, cu două veacuri mai
La 15 noiembrie 2013 se împlinesc două sute de ani de la înfiinţarea, la 15 noiembrie 1813, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, a primului “clas de inginerie şi hotărnicie”, cu predare în limba română, la propunerea şi insistenţa lui Gheorghe Asachi, sprijinită de mitropolitul Veniamin Costache şi aprobată prin “anaforaua” dată de domnitorul Moldovei, Scarlat Calimah. Această “şcoliţă” avea să se constituie, la acea dată memorabilă, primul “nucleu“ al învăţământului tehnic superior din întregul Principat al Moldovei, înregistrânduse, astfel, în filele de glorie ale cronicii ieşene, ca o nouă şi remarcabilă “premieră”.
O astfel de “premieră”, de acelaşi calibru se produsese în urmă cu 10 ani, în anul 1803, când, prin străduinţa şi sârguinţa manifestată de neobositul mitropolit, Veniamin Costache, ia fiinţă prima instituţie de învăţământ mediu, cu predare în limba română, din Moldova: Seminarul de la Socola, ale cărui cursuri avea să le urmeze, mai târziu, şi Ion Creangă, după cum însuşi povesteşte în neuitatele sale “Amintiri din copilărie”.
Pentru a aprecia, la justa ei valoare, pilda făptuitoare a lui Gh. Asachi, din 1813, e trebuincios necesar să aruncăm, fie şi succint, “o privire retrospectivă” asupra vieţii şi activităţii celui ce istoria, cultura şi tehnica timpului său îi atribuie, cu preţuire, rangul de mare personalitate enciclopedică, aşa după cum consemnează şi istoriograful N.A.Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare, “Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, apoi, îmbogăţită şi reeditată, în 1913(iată, a trecut un secol!), la capitolul “Oameni de samă”, unde afirmă: “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieşeni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi tîrgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist şi publicist, el desvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă pe tineri ştiinţele matematice şi filosofice, pictura ca şi arhitectura, deschide o cale largă şi mănoasă presei şi publicisticei, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate şi de frumos, răspîndeşte prin scrieri şi stampe cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...”
Gheorghe Asachi sa născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi(Asachievici). La 8 ani, urmânduşi familia la Lvov, continuă studiile, începute cu tatăl său, instruinduse în limba polonă, latină şi germană şi, apoi, urmează cursurille facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind : logica, matematica, istoria, fizica metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. Fără a le termina, în 1805, se mută la Iaşi (tatăl său fiind numit primprotopop al Mitropoliei), unde îşi etalează, pentru scurtă vreme, cunoştinţele sale de arhitectură şi, apoi, pleacă pentru alţi trei ani la Viena spre a studia astronomia, matematica superioară şi...pictura. Mai departe, în 1808, pleacă în “Cetatea Eternă” a Romei pentru aşi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, cum şi pictura, sculptura şi arheologia. La 24 de ani, în 1812, cu studiile sale complete, de vastă cultură, în perioada în care, pe plan extern, se modificau graniţele marilor imperii, întrezărinduse, în visul napoleonean, posibilitatea “restatornicirii vechiului regat al Daciei” şi, pe plan intern, în Moldova, se destrămau vechile orânduieli feudale şi începuseră a se instala noile idei burgheze, ce aveau să revigoreze societatea moldovenească, secătuită de domniile fanariote, se întoarce la Iaşi, cu dorinţa expresă de “a juca un rol important în
Mihai CABA
istoria cetăţii istoria cetăţii
Două secole (1813 – 2013) de la înfiinţarea, de către Gheorghe Asachi, a “Scoliţei de inginerie şi hotărnicie”, primul “nucleu” al învăţământului tehnic superior din Moldova, la Iaşi
CRONICA26 CRONICA 27
executate în 1960 în str. Bălcescu nr. 7. În cronica
Ghiculeştilor se arată că în anul 1753, domnitorul Matei
Ghica a făcut o a doua cişmea „foarte frumoasă şi minunată
cu înfăţişare plăcută” în faţa Curţii Domneşti. Din
relatarea cronicarului rezultă că prima cişmea făcută de
tatăl său (Grigore al IIlea Ghica) nu asigura suficientă apă
în oraş: „Văzând că nu este o altă cişmea cu apă de băut în
târgul Iaşi ci numai una singură în faţa Curţii Domneşti [...]
şi că mulţimea de bărbaţi şi femei amestecaţi din pricina
lipsei de apă erau nevoiţi să alerge zi şi noapte la această
cişmea şi că de cele mai multe ori poporul era nevoit să
aducă cu multă trudă şi osteneală apă pentru nevoile sale
de afară din puţuri a vrut [...] să facă şi o a doua cişmea în
faţa primei înspre poarta curţii. Această cişmea a făcuto
fiind foarte frumoasă şi minunată cu înfăţişare plăcută şi
bogată în apă”. Diverse studii istorice şi cercetări
arheologice permit cunoaşterea amplasamentului celor
două cişmele. Astfel, „cişmeaua veche” a lui Grigore al II
lea Ghica vodă se afla pe „Uliţa Mare” (Ştefan cel Mare şi
Sfânt), peste drum de „Hanul Trei Ierarhilor”. După
topografia de astăzi, ea se afla aproape de axul străzii
Anastasie Panu la capătul ei dinspre str. Ştefan cel Mare şi
Sfânt. „Cişmeaua nouă” construită de Matei Ghica era
amplasată lângă zidul Curţii Domneşti, la vest de biserica
Sf. Nicolae, între aceasta şi străzile Ştefan cel Mare şi Sfânt
şi Anastasie Panu.
Se cunoaşte şi traseul „suiul” conductei de aducţiune
până în zona captării. Hrisovul lui Constantin Racoviţă din
26 august 1756 arată că „suiul apelor” pornind de la cele
două cişmele de la poarta Curţii Domneşti urca alături de
Uliţa Mare până la zidul apelor care se afla în râpa de la
Muntenimea de Sus, situată undeva pe dealul Copoului
între bisericile Patruzeci de Sfinţi şi Toma Cozma, iar de aici
porneau canalele colectoare către izvoarele de la Copou.
„Drumul suiului” avea un regim special, fiind „loc
domnesc” pe toată lungimea lui. „Suiul” apelor era
asigurat cu o zonă de protecţie de 4,1/2 stânjeni de o parte şi
de alta (lăţime totală 18,72 m) în oraş şi 7,1/2 stânjeni (31,20
m) în afara oraşului. În această zonă era interzisă
construirea de case, amenajarea de grădini sau ţarini şi
În ultimul capitol al acestei părţi intitulat “Primele
lucrări de aducere a apei în Iaşi” se arată că execuţia unor
astfel de lucrări sunt puse conform tradiţiei orale pe seama
voevodului Vasile Lupu pe baza următoarei relatări din
revista „Albina Românească” din anul 1837:„Revărsările
râurilor au adus şi multe daune prin şesuri iar aice în Eşi de
puterea puhoaielor sau surpat punte de piatră
apăducătoarele a lui Vasilievodă ce era zidită peste râpa
numită a Privigheţoaiei” Râpa Privigheţoaiei se suprapune
aproximativ traseului actualelor străzi Săulescu (în
amonte) şi Cloşca în aval. Însă şi înaintea lui Vasile Lupu au
existat preocupări pentru alimentarea cu apă a Iaşilor. De
aceea autorii monografiei vorbind despre primele lucrări
de aducere a apei la Iaşi preferă să folosescă o formulă
consacrată în şedinţele societăţii literare ieşene „Junimea”,
când se dezbătea data înfiinţării ei, afirmând că originea
lucrărilor de alimentare cu apă ale oraşului „se pierde în
noaptea timpurilor”.
Partea a doua a monografiei intitulată “Apa în Iaşii
vechilor zidiri”, se referă la lucrările efectuate pentru
asigurarea apei Iaşilor în cursul secolelor XVIII şi XIX.
Pentru execuţia lucrărilor de alimentare cu apă din
aceas tă per ioadă au fos t aduş i meş ter i de la
Constantinopol, denumiţi „suiulgii”. Cuvântul este de
origine turcă (de la su – apă şi yol – canal). Cunoaştem
numele suiulgiilor care au executat aducţiunea apei la
Curtea Domnească (existentă în zona actualului Palat al
Culturii). Astfel, întrun hrisov din 10 februarie 1741,
Grigore al IIlea Ghica vodă arată că a adus apa înaintea
Curţii Domneşti iar pentru întreţinerea lucrărilor a angajat
„doi suiulgii şi anume pe fraţii Dima şi Constantin, care se
aflau purtătorii de grijă hasnalii”. Ei erau scutiţi de dări şi li
se asigura o leafă (nacafa) de 30 de lei pe lună. Li se mai
ofereau atlaz, postavuri, precum şi un tain de pâine, carne,
orz şi lumânări. Avantajele de care se bucurau urmau a fi
acordate şi urmaşilor lor dacă ar îmbrăţişa aceeaşi meserie.
Întrun document din 30 iunie 1761, suiulgii Dima şi
Constantin arată că au fost aduşi de la Constantinopol în
anul 1736 de către Grigore al IIlea Ghica vodă. Veniţi din
„oraşul măreţelor apeducte romanobizantine”, cum îl
definea N. Iorga, aceşti specialişti au căutat să
înfrumuseţeze şi capitala Moldovei cu lucrările lor. Dar cei
doi meşteri ţarigrădeni nu şiar fi putut exercita meseria
fără ajutorul cărămidarilor şi olarilor moldoveni. Astfel, în
anul 1740, Grigore al IIlea Ghica a chemat de la Putna zece
cărămidari care să facă „chiungurile” (conductele de oale)
necesare. Pe lângă olarii tradiţionali apar acum şi „olangiii”
sau „chiungiii” care realizau conducte de lut în cuptoare
special amenajate pentru acest gen de lucrări. La Muzeul
de istorie al Moldovei se află expus cuptorul de ars oale
pentru aducţiunea apei, descoperit cu ocazia săpăturilor
istoria cetăţii istoria cetăţii
mănăstirea Golia este următoarea lucrare mai importantă
pentru alimentarea Iaşilor cu apă. Din iniţiativa lui Grigore
Al. Ghica, apa din dealurile Ciric şi Şapte Oameni a fost
adusă în oraş. Hrisovul din 9 iunie 1766 menţiona: „Având
domnia mea râvnă ca aceea să împodobim şi să îmbogăţim
această politie (oraş n.n.) cu îndestulare de apă, în afară de
apa care sa adus la mănăstirea Sf. Spiridon, sau adus şi
altă apă deosebită, la mănăstirea Golia”. Şi această lucrare a
fost finalizată în cursul anului 1766, probabil tot de către
suiulgiul Dima şi calfa acestuia, Gheorghe.
Aducţiunea din sursa Ciric şi ŞapteOameni a impus
rezolvarea unor probleme mai dificile, în special
traversarea cursurilor de apă Ciric şi Calcaina prin două
„apeducte”. Vestigiile „apeductului” de traversare a
Ciricului mai pot fi văzute şi astăzi în zona lacului Veneţia.
În schimb, cel care traversa Calcaina, cunoscut sub
denumirea de zidul Tătăraşului, a fost demolat.
În anul 1799, în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti
(17991801), sa construit cişmeaua de la biserica Sf.
Haralambie. Textul inscripţiei nu sa păstrat. Apa provenea
de la izvoarele de pe versantul estic al dealului Copou, ceva
mai sus de actualul Liceu de Construcţii de pe str. M.
Costăchescu. Debitul realizat era de cca. 18 măsuri (aprox.
70 mc/zi). Prin această conductă sa alimentat mai târziu şi
cişmeaua de la biserica Sf. Neculai cel Sărac (în zona pieţei
M. Eminescu), precum şi cea de la Palatului Roznovanu
(vechea Facultate de Medicină).Inscripţia de pe cişmeaua
Goliei glăsuia:”În cercul zodiac / Sunt leu arzător / În oraşul
Iaşi / Un izvor răcoritor Întreaga fire mia schimbat /
Dătătorul apelor / Alexandru Moruzi / Salvatorul
oraşului”. Chiar dacă sunt versuri omagiale, Alexandru
Moruzi (18021806) îşi merită atributul de „dătătorul
apelor”, prin preocupările sale de a spori debitul apei
potabile aduse la Iaşi, prin lucrări importante şi costisitoare
(peste 100.000 lei) făcute „fără supărarea locuitorilor cu noi
biruri”. Căci, în perioada de linişte relativă şi oarecare
prosperitate care a urmat după încheierea păcii din 1774,
dezvoltarea oraşului în pragul secolului al XIXlea punea
din nou problema asigurării apei potabile. (va urma)
aruncarea gunoaielor, prevăzânduse sancţiuni în cazul
încălcării acestei dispoziţii. Este prima consemnare a unor
măsuri sanitare în zonele de aducţie a apei potabile.
Deabia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea au fost
realizate “monumentele” apelor din capitala Moldovei şi
anume în primul rând cişmelele siameze de o parte şi de
alta a clopotniţei bisericii Sf. Spiridon şi cişmeaua de la
mănăstirea Golia.
Cele două cişmele de la Sf. Spiridon sunt realizate într
un stil de vădită inspiraţie orientală, aducând cu surorile
lor de la Constantinopol. Aceste instalaţii de distribuţie
sunt cuprinse în însuşi corpul rezervoarelor de mare
capacitate. Pe netezimea unui zid se desenează arabescul
spiritual al unui mic portal baroc, cu multe volute
dezordonate. La partea de jos a rezervoarelor prezenţa
gurii de apă este subliniată printrun medalion cu o
ornamentaţie bogată, deasupra ţevii de scurgere de aceeaşi
factură cu cea executată mai târziu la cişmeaua Goliei;
sculpturile de aici însă au profilări mai puţin pronunţate,
fiind puse în schimb în valoare printro poleială abundentă
a mulurilor. În panourile decorative, cu litere aurite se
găsesc inscripţiile celor două monumente. Pe o bandă
dreptunghiulară sub stema Moldovei, pe cişmeaua dinspre
N.V. (stânga) se află următoarea inscripţie scrisă cu litere
chirilice în limba română: „Io Grigore A. Ghica vv. /Fântâna
lui Siloam scăldătoare a lui Solomon /Paraiele făcătorului
de minuni Spiridon/ Izvorăsc sănătate întra bolnavilor
lăcaş /Desfătare viaţă tuturor în Iaşi /Al treilea Grigore
Alexandru Ghica dăruieşte /Şi către toţi de obştie darul se
înmulţeşte /Însetaţilor vedeţi curgerile izvoarelor /Veniţi să
dobândiţi viaţa apelor /Întru al doilea an al domniei sale
Leatu 1765 iulie 20”.Pe cişmeaua dinspre S.E. (dreapta),
întro bandă la fel cu precedenta, se află o inscripţie în
limba greacă:„Izvorul lui Siloam cristelniţa lui Solomon a
Sf. Spiridon, făcător de minuni, izvorul care izvorăşte întru
însănătoşirea bolnavilor pentru desfătarea şi viaţa tuturor
locuitorilor din Iaşi, Grigore al IIIlea, fiul lui Alexandru îl
dăruieşte, binefacerea se revarsă asupra tuturor, cei însetaţi
vedeţi surâsul apelor, veniţi să vă bucuraţi de apa dătătoare
de viaţă”.
În câte un oval, sub inscripţiile precedente se află altele
în limba turcă – în stânga: „Sub domnia lui Ghica bey fiu
al lui Alexandru binefăcător care a stăpânit cu dreptate a
izvorât în Moldova această apă care curge limpede şi
curată”; în dreapta: „Acei cărora le este sete se mulţumesc
văzând această cişmea cu două ţevi din care curge apa ca şi
din cei doi ochi ai îndrăgostiţilor şi vor pomeni că Grigore
bey a făcut fericit oraşul Iaşi aducândui această apă dulce
ca mierea. 1765”. Sugestiva exprimare ne duce cu gândul la
poemele lui Omar Khayam şi se armonizează cu măiestria
ornamentaţiei frumoasei lucrări. Apa era adusă de pe
versantul de vest al dealului Copou, lucrările fiind
executate de către Dima suiulgiul şi calfa acestuia,
Gheorghe
„Haznaua” (casa apelor) împreună cu cişmeaua de la
Lungul drum al apei pentru Iaşi(II) Nicolae PEIU
Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă
Apeductul peste pârâul Ciricului
CRONICA26 CRONICA 27
executate în 1960 în str. Bălcescu nr. 7. În cronica
Ghiculeştilor se arată că în anul 1753, domnitorul Matei
Ghica a făcut o a doua cişmea „foarte frumoasă şi minunată
cu înfăţişare plăcută” în faţa Curţii Domneşti. Din
relatarea cronicarului rezultă că prima cişmea făcută de
tatăl său (Grigore al IIlea Ghica) nu asigura suficientă apă
în oraş: „Văzând că nu este o altă cişmea cu apă de băut în
târgul Iaşi ci numai una singură în faţa Curţii Domneşti [...]
şi că mulţimea de bărbaţi şi femei amestecaţi din pricina
lipsei de apă erau nevoiţi să alerge zi şi noapte la această
cişmea şi că de cele mai multe ori poporul era nevoit să
aducă cu multă trudă şi osteneală apă pentru nevoile sale
de afară din puţuri a vrut [...] să facă şi o a doua cişmea în
faţa primei înspre poarta curţii. Această cişmea a făcuto
fiind foarte frumoasă şi minunată cu înfăţişare plăcută şi
bogată în apă”. Diverse studii istorice şi cercetări
arheologice permit cunoaşterea amplasamentului celor
două cişmele. Astfel, „cişmeaua veche” a lui Grigore al II
lea Ghica vodă se afla pe „Uliţa Mare” (Ştefan cel Mare şi
Sfânt), peste drum de „Hanul Trei Ierarhilor”. După
topografia de astăzi, ea se afla aproape de axul străzii
Anastasie Panu la capătul ei dinspre str. Ştefan cel Mare şi
Sfânt. „Cişmeaua nouă” construită de Matei Ghica era
amplasată lângă zidul Curţii Domneşti, la vest de biserica
Sf. Nicolae, între aceasta şi străzile Ştefan cel Mare şi Sfânt
şi Anastasie Panu.
Se cunoaşte şi traseul „suiul” conductei de aducţiune
până în zona captării. Hrisovul lui Constantin Racoviţă din
26 august 1756 arată că „suiul apelor” pornind de la cele
două cişmele de la poarta Curţii Domneşti urca alături de
Uliţa Mare până la zidul apelor care se afla în râpa de la
Muntenimea de Sus, situată undeva pe dealul Copoului
între bisericile Patruzeci de Sfinţi şi Toma Cozma, iar de aici
porneau canalele colectoare către izvoarele de la Copou.
„Drumul suiului” avea un regim special, fiind „loc
domnesc” pe toată lungimea lui. „Suiul” apelor era
asigurat cu o zonă de protecţie de 4,1/2 stânjeni de o parte şi
de alta (lăţime totală 18,72 m) în oraş şi 7,1/2 stânjeni (31,20
m) în afara oraşului. În această zonă era interzisă
construirea de case, amenajarea de grădini sau ţarini şi
În ultimul capitol al acestei părţi intitulat “Primele
lucrări de aducere a apei în Iaşi” se arată că execuţia unor
astfel de lucrări sunt puse conform tradiţiei orale pe seama
voevodului Vasile Lupu pe baza următoarei relatări din
revista „Albina Românească” din anul 1837:„Revărsările
râurilor au adus şi multe daune prin şesuri iar aice în Eşi de
puterea puhoaielor sau surpat punte de piatră
apăducătoarele a lui Vasilievodă ce era zidită peste râpa
numită a Privigheţoaiei” Râpa Privigheţoaiei se suprapune
aproximativ traseului actualelor străzi Săulescu (în
amonte) şi Cloşca în aval. Însă şi înaintea lui Vasile Lupu au
existat preocupări pentru alimentarea cu apă a Iaşilor. De
aceea autorii monografiei vorbind despre primele lucrări
de aducere a apei la Iaşi preferă să folosescă o formulă
consacrată în şedinţele societăţii literare ieşene „Junimea”,
când se dezbătea data înfiinţării ei, afirmând că originea
lucrărilor de alimentare cu apă ale oraşului „se pierde în
noaptea timpurilor”.
Partea a doua a monografiei intitulată “Apa în Iaşii
vechilor zidiri”, se referă la lucrările efectuate pentru
asigurarea apei Iaşilor în cursul secolelor XVIII şi XIX.
Pentru execuţia lucrărilor de alimentare cu apă din
aceas tă per ioadă au fos t aduş i meş ter i de la
Constantinopol, denumiţi „suiulgii”. Cuvântul este de
origine turcă (de la su – apă şi yol – canal). Cunoaştem
numele suiulgiilor care au executat aducţiunea apei la
Curtea Domnească (existentă în zona actualului Palat al
Culturii). Astfel, întrun hrisov din 10 februarie 1741,
Grigore al IIlea Ghica vodă arată că a adus apa înaintea
Curţii Domneşti iar pentru întreţinerea lucrărilor a angajat
„doi suiulgii şi anume pe fraţii Dima şi Constantin, care se
aflau purtătorii de grijă hasnalii”. Ei erau scutiţi de dări şi li
se asigura o leafă (nacafa) de 30 de lei pe lună. Li se mai
ofereau atlaz, postavuri, precum şi un tain de pâine, carne,
orz şi lumânări. Avantajele de care se bucurau urmau a fi
acordate şi urmaşilor lor dacă ar îmbrăţişa aceeaşi meserie.
Întrun document din 30 iunie 1761, suiulgii Dima şi
Constantin arată că au fost aduşi de la Constantinopol în
anul 1736 de către Grigore al IIlea Ghica vodă. Veniţi din
„oraşul măreţelor apeducte romanobizantine”, cum îl
definea N. Iorga, aceşti specialişti au căutat să
înfrumuseţeze şi capitala Moldovei cu lucrările lor. Dar cei
doi meşteri ţarigrădeni nu şiar fi putut exercita meseria
fără ajutorul cărămidarilor şi olarilor moldoveni. Astfel, în
anul 1740, Grigore al IIlea Ghica a chemat de la Putna zece
cărămidari care să facă „chiungurile” (conductele de oale)
necesare. Pe lângă olarii tradiţionali apar acum şi „olangiii”
sau „chiungiii” care realizau conducte de lut în cuptoare
special amenajate pentru acest gen de lucrări. La Muzeul
de istorie al Moldovei se află expus cuptorul de ars oale
pentru aducţiunea apei, descoperit cu ocazia săpăturilor
istoria cetăţii istoria cetăţii
mănăstirea Golia este următoarea lucrare mai importantă
pentru alimentarea Iaşilor cu apă. Din iniţiativa lui Grigore
Al. Ghica, apa din dealurile Ciric şi Şapte Oameni a fost
adusă în oraş. Hrisovul din 9 iunie 1766 menţiona: „Având
domnia mea râvnă ca aceea să împodobim şi să îmbogăţim
această politie (oraş n.n.) cu îndestulare de apă, în afară de
apa care sa adus la mănăstirea Sf. Spiridon, sau adus şi
altă apă deosebită, la mănăstirea Golia”. Şi această lucrare a
fost finalizată în cursul anului 1766, probabil tot de către
suiulgiul Dima şi calfa acestuia, Gheorghe.
Aducţiunea din sursa Ciric şi ŞapteOameni a impus
rezolvarea unor probleme mai dificile, în special
traversarea cursurilor de apă Ciric şi Calcaina prin două
„apeducte”. Vestigiile „apeductului” de traversare a
Ciricului mai pot fi văzute şi astăzi în zona lacului Veneţia.
În schimb, cel care traversa Calcaina, cunoscut sub
denumirea de zidul Tătăraşului, a fost demolat.
În anul 1799, în timpul domniei lui Constantin Ipsilanti
(17991801), sa construit cişmeaua de la biserica Sf.
Haralambie. Textul inscripţiei nu sa păstrat. Apa provenea
de la izvoarele de pe versantul estic al dealului Copou, ceva
mai sus de actualul Liceu de Construcţii de pe str. M.
Costăchescu. Debitul realizat era de cca. 18 măsuri (aprox.
70 mc/zi). Prin această conductă sa alimentat mai târziu şi
cişmeaua de la biserica Sf. Neculai cel Sărac (în zona pieţei
M. Eminescu), precum şi cea de la Palatului Roznovanu
(vechea Facultate de Medicină).Inscripţia de pe cişmeaua
Goliei glăsuia:”În cercul zodiac / Sunt leu arzător / În oraşul
Iaşi / Un izvor răcoritor Întreaga fire mia schimbat /
Dătătorul apelor / Alexandru Moruzi / Salvatorul
oraşului”. Chiar dacă sunt versuri omagiale, Alexandru
Moruzi (18021806) îşi merită atributul de „dătătorul
apelor”, prin preocupările sale de a spori debitul apei
potabile aduse la Iaşi, prin lucrări importante şi costisitoare
(peste 100.000 lei) făcute „fără supărarea locuitorilor cu noi
biruri”. Căci, în perioada de linişte relativă şi oarecare
prosperitate care a urmat după încheierea păcii din 1774,
dezvoltarea oraşului în pragul secolului al XIXlea punea
din nou problema asigurării apei potabile. (va urma)
aruncarea gunoaielor, prevăzânduse sancţiuni în cazul
încălcării acestei dispoziţii. Este prima consemnare a unor
măsuri sanitare în zonele de aducţie a apei potabile.
Deabia în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea au fost
realizate “monumentele” apelor din capitala Moldovei şi
anume în primul rând cişmelele siameze de o parte şi de
alta a clopotniţei bisericii Sf. Spiridon şi cişmeaua de la
mănăstirea Golia.
Cele două cişmele de la Sf. Spiridon sunt realizate într
un stil de vădită inspiraţie orientală, aducând cu surorile
lor de la Constantinopol. Aceste instalaţii de distribuţie
sunt cuprinse în însuşi corpul rezervoarelor de mare
capacitate. Pe netezimea unui zid se desenează arabescul
spiritual al unui mic portal baroc, cu multe volute
dezordonate. La partea de jos a rezervoarelor prezenţa
gurii de apă este subliniată printrun medalion cu o
ornamentaţie bogată, deasupra ţevii de scurgere de aceeaşi
factură cu cea executată mai târziu la cişmeaua Goliei;
sculpturile de aici însă au profilări mai puţin pronunţate,
fiind puse în schimb în valoare printro poleială abundentă
a mulurilor. În panourile decorative, cu litere aurite se
găsesc inscripţiile celor două monumente. Pe o bandă
dreptunghiulară sub stema Moldovei, pe cişmeaua dinspre
N.V. (stânga) se află următoarea inscripţie scrisă cu litere
chirilice în limba română: „Io Grigore A. Ghica vv. /Fântâna
lui Siloam scăldătoare a lui Solomon /Paraiele făcătorului
de minuni Spiridon/ Izvorăsc sănătate întra bolnavilor
lăcaş /Desfătare viaţă tuturor în Iaşi /Al treilea Grigore
Alexandru Ghica dăruieşte /Şi către toţi de obştie darul se
înmulţeşte /Însetaţilor vedeţi curgerile izvoarelor /Veniţi să
dobândiţi viaţa apelor /Întru al doilea an al domniei sale
Leatu 1765 iulie 20”.Pe cişmeaua dinspre S.E. (dreapta),
întro bandă la fel cu precedenta, se află o inscripţie în
limba greacă:„Izvorul lui Siloam cristelniţa lui Solomon a
Sf. Spiridon, făcător de minuni, izvorul care izvorăşte întru
însănătoşirea bolnavilor pentru desfătarea şi viaţa tuturor
locuitorilor din Iaşi, Grigore al IIIlea, fiul lui Alexandru îl
dăruieşte, binefacerea se revarsă asupra tuturor, cei însetaţi
vedeţi surâsul apelor, veniţi să vă bucuraţi de apa dătătoare
de viaţă”.
În câte un oval, sub inscripţiile precedente se află altele
în limba turcă – în stânga: „Sub domnia lui Ghica bey fiu
al lui Alexandru binefăcător care a stăpânit cu dreptate a
izvorât în Moldova această apă care curge limpede şi
curată”; în dreapta: „Acei cărora le este sete se mulţumesc
văzând această cişmea cu două ţevi din care curge apa ca şi
din cei doi ochi ai îndrăgostiţilor şi vor pomeni că Grigore
bey a făcut fericit oraşul Iaşi aducândui această apă dulce
ca mierea. 1765”. Sugestiva exprimare ne duce cu gândul la
poemele lui Omar Khayam şi se armonizează cu măiestria
ornamentaţiei frumoasei lucrări. Apa era adusă de pe
versantul de vest al dealului Copou, lucrările fiind
executate de către Dima suiulgiul şi calfa acestuia,
Gheorghe
„Haznaua” (casa apelor) împreună cu cişmeaua de la
Lungul drum al apei pentru Iaşi(II) Nicolae PEIU
Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă
Apeductul peste pârâul Ciricului
CRONICA28 CRONICA 29
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Societatea contemporană are orgoliul de a se considera
cea mai desacralizată societate din istorie, orgoliu construit
pe ipoteza că gândirea raţională – ca instrument de certa
eficacitate în cunoaştere – poate asigura soluţii tuturor
conflictelor omului, atât ale lui cu natura din jur, cât şi cu
natura lui însuşi .
Această desacralizare nu sa produs dintro dată, ca
urmare a revelaţiei cuiva, sau a altcuiva, ori a mai multora în
acelaşi timp : în măsura în care gândirea raţională producea
– constant şi crescător – dovezi că poate prelua
cvasitotalitatea problematicii umane, în aceeaşi măsură
divinitatea pierdea din influenţă iar Dumnezeu era
substituit – lent şi progresiv – atât în relaţia curentă cât şi în
cea de adâncime, a fiinţei cu lumea.
Dacă avem în vedere că, dea lungul mileniilor,
preocuparea omului pentru ameliorarea condiţiei sale a
reprezentat o constantă, atunci societatea contemporană
are un oarecare temei în orgoliul său.
Spiritul ştiinţific – consecinţă directă a gândirii
raţionale, prin accentul pus pe inovare tehnologică şi
reformulare continuă şi în termeni de progres a nevoilor
umane, a schimbat faţa lumii întratât încât, în mod
pregnant, omul contemporan trăieşte o altă lume decât
oricare din predecesorii lui, cel puţin în viaţa de zi cu zi.
Abundenţa bunurilor şi vastitatea cunoştinţelor
dobândite au devenit atât de copleşitoare încât, toate
paradisurile prin care marile religii îşi motivau credincioşii ,
susţinândule astfel o perspectivă suficient de atractivă a
vieţii de dincolo, plătită prin asceză, obedienţă şi rugă în
viaţa de aici, au fost lejer surclasate de traiul zilnic a unui
număr impresionant de credincioşi.
Trebuie să remarcăm aici că, deşi toate religiile sunt
construcţii eminamente spirituale, recompensele garantate
întro posibilă viaţă de dincolo, ca răsplată pentru cea trăită
aici în virtute, sunt substanţial materiale : grădini cu fructe
din belşug, izvoare cu apă cristalină, râuri de lapte şi miere,
seninătate, etc. Astfel că, dacă pentru credinciosul de acum
câteva secole promisiunea religiei lui avea un ecou
semnificativ şil predispunea la o subscriere liber asumată
faţă de doctrină, pentru credinciosul obişnuit al zilelor
noastre, înconjurat de belşug material cu totul remarcabil,
ofertele religiilor – prin formulele de paradis promise – par
dea dreptul jenante!
Paradisul celest a ajuns peisaj cotidian pentru o
covârşitoare majoritate de credincioşi.
În aceste condiţii, moartea lui Dumnezeu, anunţată de
Nietzsche în a doua jumătate a secolului al XIXlea cu mare
zarvă intelectuală – anunţ ce sa vrut copleşitor prin
dimensiuni şi consecinţe a ajuns astăzi deabia de luat în
seamă, printre vacarmul ştirilor bombă, al inovaţiilor
epocale, al noutăţilor tehnologice revoluţionare.
Datorită faptului că paradisul localizat de religii în cer ,
a coborât pe pământ – iar această grandioasă realizare nu e
opera unui Dumnezeu omnipotent ci a omului slujit de un
instrument dovedit infailibil, desacralizarea omului
contemporan şi izgonirea lui Du mnezeu înapoi în textele
scripturilor nu pare doar îndreptăţită ci în mod necesar
curativă, pentru a nu se mai disipa din potenţa creatoare, ci
a o dirija întreagă spre progresul neîntrerupt.
Astfel, sacrul pare să se fi restrâns în om doar la
dimensiunea unor vestigii erodate, un organ atrofiat şi
nefolositor, un artefact ajuns în evident impas de
autenticitate.
Cu toate astea, ştim că sacrul nu este un stadiu în
dezvoltarea conştiinţei ci un element al structurii conştiinţei
( M. Eliade). Prin urmare, lumea contemporană, declarat
ateistă şi vădit desacralizată, nu poate fi cu adevărat nici
ateistă şi nici desacralizată căci, în acest fel, nar mai putea
fi! Iar la o analiză mai atentă, vom observa nenumărate
semne ale unei lumi laterale, plină de structuri şi simboluri
cu semnificaţie religioasă, doar că acestea se vor
revendicate de la alte zeităţi decât cele deja consacrate.
După starea lucrurilor, societatea contemporană trăieşte
întrun tip de religie cu totul diferit de formele religioase
cunoscute, un sentiment religios de care nu este nici
conştientă şi nici dispusă a se apleca asupra semnelor carel
fac vizibil, iar acesta îşi are obârşia în gândirea lui Socrate.
Orice religie se bazează pe un adevăr etern, imuabil, şi
pe o cale de a accede la el.
În creştinism, adevărul este unicitatea lui Dumnezeu, de
la care se revendică toate şi la care sunt reductibile toate.
Calea de accedere la acest adevăr este dragostea creştină.
Adevărul omului contemporan este Raţiunea bazată pe
Cuvânt, acel cuvânt înzestrat cu o semnificaţie şi un
conţinut de adevăr egal pentru toţi oamenii, acele „ definiţii
universale” ale lui Socrate. Calea de accedere la acest
adevăr este gândirea raţională, bazată pe dialectica
discursului contradictoriu.
De remarcat aici un fapt: Cuvântul devine zeu la Socrate
cu aproape jumătate de mileniu înainte ca Ioan
Evanghelistul să formuleze explicit această esenţă.
Omul aşteaptă de la orice religie ca ea săl sustragă
istoriei – în tot sau în parte – şi săl salveze prin integrarea în
Ordinea mare a lumii, pe care o consideră imuabilă şi în care
speră să se regăsească întregit, refuzând o moarte cei pare a
fi implacabilă şi nedreaptă.
Aşteaptă aşadar, eternizarea măcar a unei părţi din fiinţa
lui, prin identificarea cu Principiul universal, plasat
întotdeauna în afara timpului.
Dar omul contemporan este unul pentru care
Dumnezeu e mort! El a ajuns săl înlocuiască cu zeul –
Raţiune nu în urma vreunei viziuni, ci ca urmare a unei
promisiuni – neexpediată în ceruri şi în altă viaţă, pentru a fi
împlinită – ci pe pământ şi în această viaţă, iar asta a devenit
posibilă graţie gândirii aflate la originea spiritului ştiinţific,
creatorul universului obiectual care iau furnizat omului
binele promis.
Omul se naşte cu o tendinţă naturală de a aprecia, de a
supraaprecia apoi de a diviniza ceea ce ia produs, în mod
constant, o satisfacere deplină a unor nevoi îndelung
aşteptate, ceea ce ia procurat o intensă senzaţie de bine
precum şi de a demoniza tot ceea cei provoacă răul ori îi
întreţine o stare de disconfort profund.
În acest fel , ajunge să deifice lumea obiectelor care iau
provocat starea de bine, înzestrând obiectul cu atribute
neîndreptăţite, făcând din acesta un totem, purtător de
duble virtuţi: atât ale unora imediate şi materiale, cât şi ale
altora spirituale şi perpetui, fără nici o legătură cu valoarea
lui intrinsecă, scoţândul din universul profan şi plasândul
întrunul sacru.
Omul contemporan trăieşte în credinţa că prin obiect – şi
mijlocit de gândirea raţională, care la făcut posibil – are
acces la Raţiunea universală.
Acest tip de comportament este unul tipic religios.
Trăind în cultul obiectului, transferând în el semnificaţii pe
care nu este îndreptăţit să le susţină, omul zilelor noastre
ajunge să practice în fapt un tip de religie cosmică, pe care a
mai practicato mult înaintea creştinismului, o religie
recuperată, aşadar, prin redescoperirea sacrului ascuns în
amănuntele Vieţii şi în spatele Naturii.
Atribuirea unor valenţe sacre obiectelor de uz curent
dovedeşte că în omul de azi stau conservate credinţe ajunse
în el prin filogeneză socială şi că fondul arhaic de credinţe
nu este în nici un caz un depozit întunecos unde şia
expediat această moştenire în scop curativ, de eliberare
dintro lungă recluziune ontologică, ci e vorba de o
prezenţă activă de valori umane, care se reactivează oricând
condiţii prielnice se ivesc în existenţa socială.
Dar prin acest comportament ce conduce pa
profanizarea sacrului şi înstăpânirea lui printre bunurile
traiului zilnic, omul contemporan intră întro capcană
nebănuită : starea de bine dată de confortul obiectelor îi
deturnează iremediabil, atât calea cât şi conţinutul Binelui
autentic.
Obiectul industrial nu are nici una din virtuţile
obiectului la care se roagă primitivul, nici a moaştelor sau
icoanei la care se închină credinciosul. Având statul de
unicate, înzestrate prin credinţă cu atribute excepţionale,
ele au însuşirea de a declanşa şi amplifica în credincios o
bogată şi coerentă lume imaginară, capabilă săl întregească
în toate aşteptările lui. Simboluri religioase prin excelenţă,
ele au reprezentat întotdeauna o interfaţă între zeu şi om,
prin intermediul căreia zeul , intrat în cunoştinţa
neliniştilor omeneşti, avea recomandată şi calea pogorârii
graţiei divine.
Omul religios, indiferent de cum arată, ce este, cum se
prezintă simbolul ales ca suport al veneraţiei lui, nuşi
suprapune niciodată, în totalitate, dimensiunea lui sacră
peste dimensiunea materială a obiectului venerat, ci
păstrează pentru sine, slujit îndeaproape de imaginaţia lui
religioasă, un atribut esenţial al sacralităţii : transcendenţa.
Ori obiectul industrial, fără să aibă nici una din calităţile
obiectului de cult tradiţional, are însă un cusur grav : e
fundamental perisabil
Socrate nu şia propus să fondeze o religie, cu toate că
prezenţa în gândirea lui a unor repere general valabile,
dincolo de aparenţa lumii, de care a trebuit să se folosească
în construcţia temeliei raţionale a cunoaşterii, conţinea
evident germenii unei religii. Formulând existenţa unor
adevăruri eterne, slujită în spate de un mecanism ordonator
capabil să instaureze Cosmosul în devălmăşia Haosului, îl
formula implicit pe Dumnezeu, chiar dacă dumnezeul lui
Socrate rămâne subtextual, în plan secund.
Mai mult, religiile nu sau ocupat decât vremelnic de
viaţa vremelnică a omului, ele ocupânduse predilect cu
ceea ce e nepieritor şi sacru în această viaţă.
Ori Socrate nu se putea ocupa de ultimul tip de viaţă,
căci avea mai întâi de limpezit pe primul. Ceea ce trăia omul
zi de zi i se părea mult mai demn de preocuparea sa, decât
ceea ce ar fi trăit omul după ce nar mai fi trăit. Demersul lui
a fost unul corect şi îndreptăţit.
Dar el nu ştia că fiinţa umană, neputând fi ea însăşi în
absenţa sacrului, va ajunge să sacralizeze orice, chiar
elementele cele mai puţin predispuse la a prelua o astfel de
reprezentare, cu condiţia ca acestea săi amintească, prin
stările pe care i le asigură, măcar în parte, de o lume divină.
Aşa încât, fără săşi propună, Socrate şi gândirea lui,
după 24 secole de latenţă germinativă, ajung să declanşeze
în omul contemporan un tip de comportament religios în
care Binele, urmărit ca şi ţel suprem, este substituit de starea
de bine provocată de uzul obiectului.
Ajuns aici, omul de astăzi nu se poate sustrage unei
concluzii care se impune: identificânduse mult timp cu
obiectele din jurul lui, va prelua în final şi însuşirile lor,
trăind astfel sentimentul unei angoase neaşteptate : aceea
de a constata perisabilitatea fundamentală a lui însuşi.
Absurditatea condiţiei lui de acum este evidentă: trăitor
în paradis, este constrâns de noua lui angoasă să retrăiască
nostalgia paradisului!
Acest tip de absurd este diferit de cel al omului
existenţialist. Acela trăia totuşi în voluptatea faptei
cotidiene. Pe când omul contemporan şia epuizato în
starea de bine asigurată de uzul obiectelor.
Depăşind condiţia omului absurd prefigurat de filosofii
existenţialişti, omul de astăzi poate considera că a atins un
capăt al istoriei, poate chiar capătul istoriei.
De aici încolo, nui mai rămâne decât drumul de
întoarcere, iar pe acest traseu şi nu la capătul lui, care poate
nici nu există – asimilând cu onestitate retrospectiva celor
peste două milenii de meditaţie asupra condiţiei sale, să se
reaşeze în imperativul socratic „ Cunoaştete pe tine
însuţi”, ca să poată ajunge întreg la „ iubeşteţi aproapele”.
Evanghelia după PlatonVasile DATCU
CRONICA28 CRONICA 29
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Societatea contemporană are orgoliul de a se considera
cea mai desacralizată societate din istorie, orgoliu construit
pe ipoteza că gândirea raţională – ca instrument de certa
eficacitate în cunoaştere – poate asigura soluţii tuturor
conflictelor omului, atât ale lui cu natura din jur, cât şi cu
natura lui însuşi .
Această desacralizare nu sa produs dintro dată, ca
urmare a revelaţiei cuiva, sau a altcuiva, ori a mai multora în
acelaşi timp : în măsura în care gândirea raţională producea
– constant şi crescător – dovezi că poate prelua
cvasitotalitatea problematicii umane, în aceeaşi măsură
divinitatea pierdea din influenţă iar Dumnezeu era
substituit – lent şi progresiv – atât în relaţia curentă cât şi în
cea de adâncime, a fiinţei cu lumea.
Dacă avem în vedere că, dea lungul mileniilor,
preocuparea omului pentru ameliorarea condiţiei sale a
reprezentat o constantă, atunci societatea contemporană
are un oarecare temei în orgoliul său.
Spiritul ştiinţific – consecinţă directă a gândirii
raţionale, prin accentul pus pe inovare tehnologică şi
reformulare continuă şi în termeni de progres a nevoilor
umane, a schimbat faţa lumii întratât încât, în mod
pregnant, omul contemporan trăieşte o altă lume decât
oricare din predecesorii lui, cel puţin în viaţa de zi cu zi.
Abundenţa bunurilor şi vastitatea cunoştinţelor
dobândite au devenit atât de copleşitoare încât, toate
paradisurile prin care marile religii îşi motivau credincioşii ,
susţinândule astfel o perspectivă suficient de atractivă a
vieţii de dincolo, plătită prin asceză, obedienţă şi rugă în
viaţa de aici, au fost lejer surclasate de traiul zilnic a unui
număr impresionant de credincioşi.
Trebuie să remarcăm aici că, deşi toate religiile sunt
construcţii eminamente spirituale, recompensele garantate
întro posibilă viaţă de dincolo, ca răsplată pentru cea trăită
aici în virtute, sunt substanţial materiale : grădini cu fructe
din belşug, izvoare cu apă cristalină, râuri de lapte şi miere,
seninătate, etc. Astfel că, dacă pentru credinciosul de acum
câteva secole promisiunea religiei lui avea un ecou
semnificativ şil predispunea la o subscriere liber asumată
faţă de doctrină, pentru credinciosul obişnuit al zilelor
noastre, înconjurat de belşug material cu totul remarcabil,
ofertele religiilor – prin formulele de paradis promise – par
dea dreptul jenante!
Paradisul celest a ajuns peisaj cotidian pentru o
covârşitoare majoritate de credincioşi.
În aceste condiţii, moartea lui Dumnezeu, anunţată de
Nietzsche în a doua jumătate a secolului al XIXlea cu mare
zarvă intelectuală – anunţ ce sa vrut copleşitor prin
dimensiuni şi consecinţe a ajuns astăzi deabia de luat în
seamă, printre vacarmul ştirilor bombă, al inovaţiilor
epocale, al noutăţilor tehnologice revoluţionare.
Datorită faptului că paradisul localizat de religii în cer ,
a coborât pe pământ – iar această grandioasă realizare nu e
opera unui Dumnezeu omnipotent ci a omului slujit de un
instrument dovedit infailibil, desacralizarea omului
contemporan şi izgonirea lui Du mnezeu înapoi în textele
scripturilor nu pare doar îndreptăţită ci în mod necesar
curativă, pentru a nu se mai disipa din potenţa creatoare, ci
a o dirija întreagă spre progresul neîntrerupt.
Astfel, sacrul pare să se fi restrâns în om doar la
dimensiunea unor vestigii erodate, un organ atrofiat şi
nefolositor, un artefact ajuns în evident impas de
autenticitate.
Cu toate astea, ştim că sacrul nu este un stadiu în
dezvoltarea conştiinţei ci un element al structurii conştiinţei
( M. Eliade). Prin urmare, lumea contemporană, declarat
ateistă şi vădit desacralizată, nu poate fi cu adevărat nici
ateistă şi nici desacralizată căci, în acest fel, nar mai putea
fi! Iar la o analiză mai atentă, vom observa nenumărate
semne ale unei lumi laterale, plină de structuri şi simboluri
cu semnificaţie religioasă, doar că acestea se vor
revendicate de la alte zeităţi decât cele deja consacrate.
După starea lucrurilor, societatea contemporană trăieşte
întrun tip de religie cu totul diferit de formele religioase
cunoscute, un sentiment religios de care nu este nici
conştientă şi nici dispusă a se apleca asupra semnelor carel
fac vizibil, iar acesta îşi are obârşia în gândirea lui Socrate.
Orice religie se bazează pe un adevăr etern, imuabil, şi
pe o cale de a accede la el.
În creştinism, adevărul este unicitatea lui Dumnezeu, de
la care se revendică toate şi la care sunt reductibile toate.
Calea de accedere la acest adevăr este dragostea creştină.
Adevărul omului contemporan este Raţiunea bazată pe
Cuvânt, acel cuvânt înzestrat cu o semnificaţie şi un
conţinut de adevăr egal pentru toţi oamenii, acele „ definiţii
universale” ale lui Socrate. Calea de accedere la acest
adevăr este gândirea raţională, bazată pe dialectica
discursului contradictoriu.
De remarcat aici un fapt: Cuvântul devine zeu la Socrate
cu aproape jumătate de mileniu înainte ca Ioan
Evanghelistul să formuleze explicit această esenţă.
Omul aşteaptă de la orice religie ca ea săl sustragă
istoriei – în tot sau în parte – şi săl salveze prin integrarea în
Ordinea mare a lumii, pe care o consideră imuabilă şi în care
speră să se regăsească întregit, refuzând o moarte cei pare a
fi implacabilă şi nedreaptă.
Aşteaptă aşadar, eternizarea măcar a unei părţi din fiinţa
lui, prin identificarea cu Principiul universal, plasat
întotdeauna în afara timpului.
Dar omul contemporan este unul pentru care
Dumnezeu e mort! El a ajuns săl înlocuiască cu zeul –
Raţiune nu în urma vreunei viziuni, ci ca urmare a unei
promisiuni – neexpediată în ceruri şi în altă viaţă, pentru a fi
împlinită – ci pe pământ şi în această viaţă, iar asta a devenit
posibilă graţie gândirii aflate la originea spiritului ştiinţific,
creatorul universului obiectual care iau furnizat omului
binele promis.
Omul se naşte cu o tendinţă naturală de a aprecia, de a
supraaprecia apoi de a diviniza ceea ce ia produs, în mod
constant, o satisfacere deplină a unor nevoi îndelung
aşteptate, ceea ce ia procurat o intensă senzaţie de bine
precum şi de a demoniza tot ceea cei provoacă răul ori îi
întreţine o stare de disconfort profund.
În acest fel , ajunge să deifice lumea obiectelor care iau
provocat starea de bine, înzestrând obiectul cu atribute
neîndreptăţite, făcând din acesta un totem, purtător de
duble virtuţi: atât ale unora imediate şi materiale, cât şi ale
altora spirituale şi perpetui, fără nici o legătură cu valoarea
lui intrinsecă, scoţândul din universul profan şi plasândul
întrunul sacru.
Omul contemporan trăieşte în credinţa că prin obiect – şi
mijlocit de gândirea raţională, care la făcut posibil – are
acces la Raţiunea universală.
Acest tip de comportament este unul tipic religios.
Trăind în cultul obiectului, transferând în el semnificaţii pe
care nu este îndreptăţit să le susţină, omul zilelor noastre
ajunge să practice în fapt un tip de religie cosmică, pe care a
mai practicato mult înaintea creştinismului, o religie
recuperată, aşadar, prin redescoperirea sacrului ascuns în
amănuntele Vieţii şi în spatele Naturii.
Atribuirea unor valenţe sacre obiectelor de uz curent
dovedeşte că în omul de azi stau conservate credinţe ajunse
în el prin filogeneză socială şi că fondul arhaic de credinţe
nu este în nici un caz un depozit întunecos unde şia
expediat această moştenire în scop curativ, de eliberare
dintro lungă recluziune ontologică, ci e vorba de o
prezenţă activă de valori umane, care se reactivează oricând
condiţii prielnice se ivesc în existenţa socială.
Dar prin acest comportament ce conduce pa
profanizarea sacrului şi înstăpânirea lui printre bunurile
traiului zilnic, omul contemporan intră întro capcană
nebănuită : starea de bine dată de confortul obiectelor îi
deturnează iremediabil, atât calea cât şi conţinutul Binelui
autentic.
Obiectul industrial nu are nici una din virtuţile
obiectului la care se roagă primitivul, nici a moaştelor sau
icoanei la care se închină credinciosul. Având statul de
unicate, înzestrate prin credinţă cu atribute excepţionale,
ele au însuşirea de a declanşa şi amplifica în credincios o
bogată şi coerentă lume imaginară, capabilă săl întregească
în toate aşteptările lui. Simboluri religioase prin excelenţă,
ele au reprezentat întotdeauna o interfaţă între zeu şi om,
prin intermediul căreia zeul , intrat în cunoştinţa
neliniştilor omeneşti, avea recomandată şi calea pogorârii
graţiei divine.
Omul religios, indiferent de cum arată, ce este, cum se
prezintă simbolul ales ca suport al veneraţiei lui, nuşi
suprapune niciodată, în totalitate, dimensiunea lui sacră
peste dimensiunea materială a obiectului venerat, ci
păstrează pentru sine, slujit îndeaproape de imaginaţia lui
religioasă, un atribut esenţial al sacralităţii : transcendenţa.
Ori obiectul industrial, fără să aibă nici una din calităţile
obiectului de cult tradiţional, are însă un cusur grav : e
fundamental perisabil
Socrate nu şia propus să fondeze o religie, cu toate că
prezenţa în gândirea lui a unor repere general valabile,
dincolo de aparenţa lumii, de care a trebuit să se folosească
în construcţia temeliei raţionale a cunoaşterii, conţinea
evident germenii unei religii. Formulând existenţa unor
adevăruri eterne, slujită în spate de un mecanism ordonator
capabil să instaureze Cosmosul în devălmăşia Haosului, îl
formula implicit pe Dumnezeu, chiar dacă dumnezeul lui
Socrate rămâne subtextual, în plan secund.
Mai mult, religiile nu sau ocupat decât vremelnic de
viaţa vremelnică a omului, ele ocupânduse predilect cu
ceea ce e nepieritor şi sacru în această viaţă.
Ori Socrate nu se putea ocupa de ultimul tip de viaţă,
căci avea mai întâi de limpezit pe primul. Ceea ce trăia omul
zi de zi i se părea mult mai demn de preocuparea sa, decât
ceea ce ar fi trăit omul după ce nar mai fi trăit. Demersul lui
a fost unul corect şi îndreptăţit.
Dar el nu ştia că fiinţa umană, neputând fi ea însăşi în
absenţa sacrului, va ajunge să sacralizeze orice, chiar
elementele cele mai puţin predispuse la a prelua o astfel de
reprezentare, cu condiţia ca acestea săi amintească, prin
stările pe care i le asigură, măcar în parte, de o lume divină.
Aşa încât, fără săşi propună, Socrate şi gândirea lui,
după 24 secole de latenţă germinativă, ajung să declanşeze
în omul contemporan un tip de comportament religios în
care Binele, urmărit ca şi ţel suprem, este substituit de starea
de bine provocată de uzul obiectului.
Ajuns aici, omul de astăzi nu se poate sustrage unei
concluzii care se impune: identificânduse mult timp cu
obiectele din jurul lui, va prelua în final şi însuşirile lor,
trăind astfel sentimentul unei angoase neaşteptate : aceea
de a constata perisabilitatea fundamentală a lui însuşi.
Absurditatea condiţiei lui de acum este evidentă: trăitor
în paradis, este constrâns de noua lui angoasă să retrăiască
nostalgia paradisului!
Acest tip de absurd este diferit de cel al omului
existenţialist. Acela trăia totuşi în voluptatea faptei
cotidiene. Pe când omul contemporan şia epuizato în
starea de bine asigurată de uzul obiectelor.
Depăşind condiţia omului absurd prefigurat de filosofii
existenţialişti, omul de astăzi poate considera că a atins un
capăt al istoriei, poate chiar capătul istoriei.
De aici încolo, nui mai rămâne decât drumul de
întoarcere, iar pe acest traseu şi nu la capătul lui, care poate
nici nu există – asimilând cu onestitate retrospectiva celor
peste două milenii de meditaţie asupra condiţiei sale, să se
reaşeze în imperativul socratic „ Cunoaştete pe tine
însuţi”, ca să poată ajunge întreg la „ iubeşteţi aproapele”.
Evanghelia după PlatonVasile DATCU
CRONICA30 CRONICA 31
În urmă cu vreo câţiva ani mă plimbam printre ruinele,
aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea
gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referinţă pentru
splendoarea apusă a Europei secolului al XIXlea. Priveam
cu interes şi cu admiraţie ce mai vedeam acum din vechea
sinagogă dar şi din vechea catedrală în care a concertat
inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi
plecate din acelaşi trunchi, ajunse în zona sublimului
frumuseţii şi apoi spulberate de bombele unui măcel
absurd. Motivele acestei barbarii sunt greu de înţeles şi
chiar greu de descifrat şi acum, după mai bine de şase
decenii. Să fi fost doar înverşunarea combatanţilor, sau
poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai
sfânta noastră invidie cea care mult prea uşor ne întunecă
minţile? Cine ştie… Cert este că acele superbe simboluri
avuseseră parte de glorie dar şi pătimiseră împreună ceea
ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră
natură şi near arăta, poate, calea către iubire dacă am avea
înţelepciune. Numai că, înţelepciunea…
� Pitită undeva întrun sertăraş al amintirilor şi
aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea,
dacă nu aş fi citit întrun volum de poezie al doamnei
Bianca Marcovici următoarele versuri: Oraşul zdruncinat
de bombe care a plătit/un preţ de nedescris/clădiri
refăcute,/dar ploaia nu a putut spăla funinginea/de pe
clădirile arse./Undeva o sinagogă priveşte oraşul.
(Sinagoga din Dresda) Iată că, întrun fel deloc uimitor, la fel
ca mine, poate chiar apropiat în timp, şi ea gândea cam la
fel privind măreţele ruine ale Dresdei.
� Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta
nudului poetic, din care am citat şi pe care Bianca Marcovici
mi la dăruit cu o elegantă şi generoasă dedicaţie, nu este
chiar o poveste obişnuită am să încerc să o descifrez, în
sensurile ei tainice acelea care ţin de ceea ce numim, de
regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place
să creadă întro lume în care miracolele se arată acelora care
cred în ele, cum bine spunea prietenul meu, înţeleptul
doctor Schor.
� Prin urmare, arhitectul dar şi talentatul grafician
Edi Matess, ieşean de origine, la fel ca şi autoarea
volumului, este colaborator de mai mulţi ani la revista
Asociaţiei Literare „Păstorel” şi, în acest context, avem o
relaţie prietenească. Eu citisem mai multe poezii însă şi
proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezenţă virtuală
dar foarte activă în discuţiile despre poezie care se
desfăşoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor,
filiala Iaşi. Aveam totuşi senzaţia că lecturile numi
conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe
care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă şi
mai cuprinzătoare decât ceea ce întâlnisem în lecturile
mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse.
� De ce intervine Edi Mattes în această istorie?
Pentru că anual în Iaşi are loc un eveniment cultural
sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba
de tatăl lui Edi sportiv de performanţă şi conducătorul
Clubului de box ieşean timp de mai multe decenii. Desigur
la manifestări este prezent întotdeauna şi Edi. În anul
acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici,
însă eu nu eram în ţară aşa că acesta mia parvenit printrun
alt prieten comun fost coleg de liceu cu cei doi. Precum
spuneam, necunoscutele căi se deschiseseră pentru ami
îndeplini o dorinţă şi cred că Bianca Marcovici „a aflat”
aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu
dar nu prea ştim mare lucru. Aşa se facă că, după cam două
zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură
poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte
sincer, o chintesenţă a personalităţii şi creaţiei acestei
fascinante autoare.
� După o primă lectură am închis volumul şi am
început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu
aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am
redeschis volumul şi am reluat lectura. De data asta cu
mare atenţie, cu pauze între poeme, cu un creion alături şi
cu capul plin de întrebări. Fiindcă acesta este unul din
rosturile poeziei. Să ne invite la meditaţie să încercăm a
găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogaţii
care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce şi cum am
înţeles ce a dorit să ne transmită autorul. Mai ales când
aceasta se numeşte Bianca Marcovici şi ştii că are marele
talent de a lăsa în spatele textului subtile nerostiri şi
incitante trimiteri spre orizonturi de cunoaştere în care
ideile se interpătrund dând naştere unor texturi complicate
şi nu de puţine ori înşelătoare. Nu poţi citi aceste poezii în
tramvai, spre exemplu, sau în parc şi să ai pretenţia că ai
înţeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate
de copilaşi în faţa musafirilor, nici la serbările de sfârşit de
an şcolar şi, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt
nivel, alt rost şi, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea
filozofică sau către un model de poetică în care să găsim
mai multă înţelepciune, un model care să incite la un dialog
sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a
vieţii, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din
antichitate…
Dar, mai intervine o discuţie! De ce oare: Arta nudului
poetic? Destul de simplu, cred! Poezia doamnei Bianca
Marcovici este lipsită de preaplinul jocului metaforelor, de
exaltarea hiperbolelor, dar şi de o simbolistică excesivă.
Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie,
aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri şi
armonii interioare mai dificil de sesizat, asemănătoare
întrucâtva acelor incantaţii rostite în limbajul aspru şi
direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă
nul mai înţelegem, îl simţim în străfundul fiinţei în acea
zonă pe care tindem să o numim inimă dar de fapt este
suflet.
Rigoarea întregii creaţii din volum este una firească,
întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu
trebuie să ne inducă în eroare şi să o considerăm prea
tehnică. Nu, are tot ce este necesar pentru a fi poezie,
inclusiv mesaj, senzualitate discretă, sensibilitate, sau
umor rafinat.
Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul
unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mie
frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine
o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară
şi cât se poate de general valabilă este cuprinsă în doar
câteva cuvinte: Eu am peste douăzeci de ani de când
alunec/din propriami viaţă precum săpunul din mână.
(Oamenii mint). Găsim şi o declaraţie de „avere”, asta ca o
tristă ironie a faptului că trăim întro lume în care „a avea”
pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci
bucuriile./Averea mea sunt nepoţii/şi gândul la
stabilitatea noastră/ca popor iubit de Dumneazeu/încă
ales.(Averea mea, nedeclarată). Un sfat izvorât dintro
milenară experienţă, menit să ne arate că în viaţă sunt
lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată
pierdute, nu mai pot fi răscumpărate cu bani, oricâţi de
mulţi ai avea, ci cu un preţ mult mai mare, unul care ar
putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generaţii… Şi nu
putem să nu recunoaştem faptul că evreii ştiu cel mai bine
ce înseamnă asta.
Şi cu cât umor, Bianca Marcovici priveşte lumea prin
pr isma modei : Moda şleampătă nea invadat
lumina/Burţile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri
pleoştite/Buricul expus ca un diamant neşlefuit/Mă duc
acasă./Am văzut destul! (Jartiere). Şi oare cui se adresează
acest reproş nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar
nu rezist/la cocktailul deghizării obligatorii (Diezul).
Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot
timpul masca unui carnaval grotesc şi să ne ascundem în
spatele ei omenia, bunătatea ori nevoia de comunicare
sinceră?
Dar oare este sfârşit rolul femeii cea care dea lungul
mileniilor a fost factorul de echilibru al societăţii omeneşti:
Femeia slabă şi furioasă hotărăşte/Să spună lucrurilor pe
nume/Tăcerea din ultimii ani/A făcuto mai demnă/Şia
smuls cuvintele din inimă/Şi lea dat viaţă/Rezultatul e
magic. (Insulta lunii). Întradevăr, câtă nevoie este de acest
glas puternic şi demn al femeilor din întreaga lume. Una
dintre extrem de puţinele şanse de salvare! Asta pentru că
şi preţul păcii este unul cumplit de scump: Preţul păcii
noastre lam plătit scump!/ Să medităm puţin/ la
echivalenţe:/O viaţă contra o mie! (O viaţă contra o mie).
Şi aş dori să închei acest parcurs voit sumar printre
versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care leaş
dori citite de toţi acei cuvântători ai teatrului absurd care
fac din cuvintele patrie şi patriotism un altfel de talcioc.
Cum evită să mai citească româneşte/iar nepoţii nu ştiu
decât cuvântul/”mămăligă”./Voi avea grijă sămi
traduc/din vreme/numele meu şi al soţului/cu litere
latine/acolo/unde vom dormi/ca întro cadă de beton
prenupţial. (Aspectele mele).
Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate
lăsa cititorul indiferent. Iar cea mai firească reacţie ar fi
aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită!
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
O punte de spirit între două ţărmuri de cultură: Bianca Marcovici
CRONICA30 CRONICA 31
În urmă cu vreo câţiva ani mă plimbam printre ruinele,
aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea
gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referinţă pentru
splendoarea apusă a Europei secolului al XIXlea. Priveam
cu interes şi cu admiraţie ce mai vedeam acum din vechea
sinagogă dar şi din vechea catedrală în care a concertat
inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi
plecate din acelaşi trunchi, ajunse în zona sublimului
frumuseţii şi apoi spulberate de bombele unui măcel
absurd. Motivele acestei barbarii sunt greu de înţeles şi
chiar greu de descifrat şi acum, după mai bine de şase
decenii. Să fi fost doar înverşunarea combatanţilor, sau
poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai
sfânta noastră invidie cea care mult prea uşor ne întunecă
minţile? Cine ştie… Cert este că acele superbe simboluri
avuseseră parte de glorie dar şi pătimiseră împreună ceea
ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră
natură şi near arăta, poate, calea către iubire dacă am avea
înţelepciune. Numai că, înţelepciunea…
� Pitită undeva întrun sertăraş al amintirilor şi
aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea,
dacă nu aş fi citit întrun volum de poezie al doamnei
Bianca Marcovici următoarele versuri: Oraşul zdruncinat
de bombe care a plătit/un preţ de nedescris/clădiri
refăcute,/dar ploaia nu a putut spăla funinginea/de pe
clădirile arse./Undeva o sinagogă priveşte oraşul.
(Sinagoga din Dresda) Iată că, întrun fel deloc uimitor, la fel
ca mine, poate chiar apropiat în timp, şi ea gândea cam la
fel privind măreţele ruine ale Dresdei.
� Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta
nudului poetic, din care am citat şi pe care Bianca Marcovici
mi la dăruit cu o elegantă şi generoasă dedicaţie, nu este
chiar o poveste obişnuită am să încerc să o descifrez, în
sensurile ei tainice acelea care ţin de ceea ce numim, de
regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place
să creadă întro lume în care miracolele se arată acelora care
cred în ele, cum bine spunea prietenul meu, înţeleptul
doctor Schor.
� Prin urmare, arhitectul dar şi talentatul grafician
Edi Matess, ieşean de origine, la fel ca şi autoarea
volumului, este colaborator de mai mulţi ani la revista
Asociaţiei Literare „Păstorel” şi, în acest context, avem o
relaţie prietenească. Eu citisem mai multe poezii însă şi
proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezenţă virtuală
dar foarte activă în discuţiile despre poezie care se
desfăşoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor,
filiala Iaşi. Aveam totuşi senzaţia că lecturile numi
conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe
care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă şi
mai cuprinzătoare decât ceea ce întâlnisem în lecturile
mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse.
� De ce intervine Edi Mattes în această istorie?
Pentru că anual în Iaşi are loc un eveniment cultural
sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba
de tatăl lui Edi sportiv de performanţă şi conducătorul
Clubului de box ieşean timp de mai multe decenii. Desigur
la manifestări este prezent întotdeauna şi Edi. În anul
acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici,
însă eu nu eram în ţară aşa că acesta mia parvenit printrun
alt prieten comun fost coleg de liceu cu cei doi. Precum
spuneam, necunoscutele căi se deschiseseră pentru ami
îndeplini o dorinţă şi cred că Bianca Marcovici „a aflat”
aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu
dar nu prea ştim mare lucru. Aşa se facă că, după cam două
zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură
poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte
sincer, o chintesenţă a personalităţii şi creaţiei acestei
fascinante autoare.
� După o primă lectură am închis volumul şi am
început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu
aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am
redeschis volumul şi am reluat lectura. De data asta cu
mare atenţie, cu pauze între poeme, cu un creion alături şi
cu capul plin de întrebări. Fiindcă acesta este unul din
rosturile poeziei. Să ne invite la meditaţie să încercăm a
găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogaţii
care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce şi cum am
înţeles ce a dorit să ne transmită autorul. Mai ales când
aceasta se numeşte Bianca Marcovici şi ştii că are marele
talent de a lăsa în spatele textului subtile nerostiri şi
incitante trimiteri spre orizonturi de cunoaştere în care
ideile se interpătrund dând naştere unor texturi complicate
şi nu de puţine ori înşelătoare. Nu poţi citi aceste poezii în
tramvai, spre exemplu, sau în parc şi să ai pretenţia că ai
înţeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate
de copilaşi în faţa musafirilor, nici la serbările de sfârşit de
an şcolar şi, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt
nivel, alt rost şi, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea
filozofică sau către un model de poetică în care să găsim
mai multă înţelepciune, un model care să incite la un dialog
sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a
vieţii, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din
antichitate…
Dar, mai intervine o discuţie! De ce oare: Arta nudului
poetic? Destul de simplu, cred! Poezia doamnei Bianca
Marcovici este lipsită de preaplinul jocului metaforelor, de
exaltarea hiperbolelor, dar şi de o simbolistică excesivă.
Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie,
aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri şi
armonii interioare mai dificil de sesizat, asemănătoare
întrucâtva acelor incantaţii rostite în limbajul aspru şi
direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă
nul mai înţelegem, îl simţim în străfundul fiinţei în acea
zonă pe care tindem să o numim inimă dar de fapt este
suflet.
Rigoarea întregii creaţii din volum este una firească,
întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu
trebuie să ne inducă în eroare şi să o considerăm prea
tehnică. Nu, are tot ce este necesar pentru a fi poezie,
inclusiv mesaj, senzualitate discretă, sensibilitate, sau
umor rafinat.
Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul
unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mie
frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine
o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară
şi cât se poate de general valabilă este cuprinsă în doar
câteva cuvinte: Eu am peste douăzeci de ani de când
alunec/din propriami viaţă precum săpunul din mână.
(Oamenii mint). Găsim şi o declaraţie de „avere”, asta ca o
tristă ironie a faptului că trăim întro lume în care „a avea”
pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci
bucuriile./Averea mea sunt nepoţii/şi gândul la
stabilitatea noastră/ca popor iubit de Dumneazeu/încă
ales.(Averea mea, nedeclarată). Un sfat izvorât dintro
milenară experienţă, menit să ne arate că în viaţă sunt
lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată
pierdute, nu mai pot fi răscumpărate cu bani, oricâţi de
mulţi ai avea, ci cu un preţ mult mai mare, unul care ar
putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generaţii… Şi nu
putem să nu recunoaştem faptul că evreii ştiu cel mai bine
ce înseamnă asta.
Şi cu cât umor, Bianca Marcovici priveşte lumea prin
pr isma modei : Moda şleampătă nea invadat
lumina/Burţile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri
pleoştite/Buricul expus ca un diamant neşlefuit/Mă duc
acasă./Am văzut destul! (Jartiere). Şi oare cui se adresează
acest reproş nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar
nu rezist/la cocktailul deghizării obligatorii (Diezul).
Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot
timpul masca unui carnaval grotesc şi să ne ascundem în
spatele ei omenia, bunătatea ori nevoia de comunicare
sinceră?
Dar oare este sfârşit rolul femeii cea care dea lungul
mileniilor a fost factorul de echilibru al societăţii omeneşti:
Femeia slabă şi furioasă hotărăşte/Să spună lucrurilor pe
nume/Tăcerea din ultimii ani/A făcuto mai demnă/Şia
smuls cuvintele din inimă/Şi lea dat viaţă/Rezultatul e
magic. (Insulta lunii). Întradevăr, câtă nevoie este de acest
glas puternic şi demn al femeilor din întreaga lume. Una
dintre extrem de puţinele şanse de salvare! Asta pentru că
şi preţul păcii este unul cumplit de scump: Preţul păcii
noastre lam plătit scump!/ Să medităm puţin/ la
echivalenţe:/O viaţă contra o mie! (O viaţă contra o mie).
Şi aş dori să închei acest parcurs voit sumar printre
versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care leaş
dori citite de toţi acei cuvântători ai teatrului absurd care
fac din cuvintele patrie şi patriotism un altfel de talcioc.
Cum evită să mai citească româneşte/iar nepoţii nu ştiu
decât cuvântul/”mămăligă”./Voi avea grijă sămi
traduc/din vreme/numele meu şi al soţului/cu litere
latine/acolo/unde vom dormi/ca întro cadă de beton
prenupţial. (Aspectele mele).
Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate
lăsa cititorul indiferent. Iar cea mai firească reacţie ar fi
aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită!
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
O punte de spirit între două ţărmuri de cultură: Bianca Marcovici
CRONICA32 CRONICA 33
dimensiuni importante – recuperarea clasicismului în
literatură, a monarhiei în politică şi a catolicismului în plan
religios. Aşezarea clasicismului în prim plan nu este
întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a
dezvoltării celorlalte idei, după cum sugera însuşi Maurras:
„analizând erorile literare ale romantismului, am fost forţaţi să
recunoaştem greşelile politice şi morale ale unui stat implicat
întro revoluţie” Cu alte cuvinte, dezgustul pentru ceea ce era
considerată drept barbaria epocii anterioare a dus la căutarea
ordinii, mai întâi în artă, apoi în restul societăţii. Ordinea este,
de altfel, un principiu director pentru Maurras, transformându
l în criteriu estetic: nu poate exista frumuseţe fără ordine, ordine
fără ierarhizarea valorilor, ierarhie fără o autoritate, care să o
definească şi să o impună. Astfel, se introduce ideea unei
discipline de ordin raţional, care este percepută drept o condiţie
a valorii, a succesului în toate domeniile: artă, politică, societate,
individul în sine etc. În sfera literaturii această „disciplinare”
presupune, în opinia lui Maurras, în primul rând, o educare a
publicului receptor pervertit de impunerea viziunii romantice,
educare realizată prin stabilirea de către critica literară a unui
canon sănătos, care să funcţioneze drept reper cultural şi prin
raportarea constantă a creatorilor la tradiţie întrucât nici un poet
important nu sa arătat indiferent faţă de predecesori. Ideea
revizuirii şi valorificării trecutului va fi reluată cu mult mai mult
succes în ceea ce priveşte impactul în domeniul criticii literare
de către T.S. Eliot în faimosul său articol Tradiţia şi talentul
personal.
Revenind la Maurras, acesta susţine, în primul rând,
revigorarea tradiţiei clasice a secolului al XVIIlea, perioadă
asociată cu măreţia şi splendoarea atât la nivel cultural cât şi
politic. O recuperare integrală a clasicismului francez şi implicit
a epocii, care la generat – Secolul lui Ludovic cel Mare – nu mai
era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri
Peyre, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII
lea era întro concordanţă perfectă cu timpul şi mediul său. Or,
neoclasicismul promovat de Acţiunea franceză presupune o
ruptură de prezent, o neîncredere în forţele acestuia de a crea o
mişcare la fel de puternică, sentimentele dominante fiind de
dezgust faţă de realităţile contemporane şi de nostalgie faţă de
trecut. În acest sens, mişcarea de la începutul secolului al XXlea
a vizat, mai mult, o acumulare de negaţii, fără a reuşi să
construiască nimic în loc. Ilustrativ în această direcţie este faptul
că Acţiunea franceză nu a lăsat în urmă nici o operă de valoare,
nici un nume cu rezonanţă în memoria literaturii (Maurras a fost
asociat mai mult cu dimensiunea sociopolitică a mişcării, iar
Pierre Lasserre, care în 1907 scria Romantismul francez, unde
încerca să demonstreze că acest curent a dus la pervertirea
gustului şi a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor
scriitori romantici, a fost, în mare măsură neînţeles, opera sa
fiind pusă sub semnul absolutismului ca o negare a tuturor
operelor situate în afara sferei clasice). Folosind cuvintele lui
Henri Peyre, se poate afirma că „a suspina după clasicism sau a
aspira la ordine şi armonie nu a fost de ajuns pentru a face un
clasic [...] Mutilarea deliberată a fiinţei spirituale şi fondarea
unei literaturi pe teorii preconcepute şi în mare parte negative
[...] nu au reuşit crearea unei arte demne de secolul lui Ludovic
al XIVlea.” (va urma)
dimensiunii estetice din perspective raţionale are drept
consecinţe şi o depersonalizare a subiectului poetic,
depersonalizare teoretizată, mai ales, de poeţi precum T. S. Eliot
sau Ezra Pound.
Având în vedere toate aceste aspecte menţionate anterior se
poate susţine, fără teama unor afirmaţii nejustificate, existenţa
unui neoclasicism al secolului al XXlea. De altfel, termenul a
fost folosit şi în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic.
Nu este singurul. Sintagme precum „noul clasicism”,
„întoarcerea la ordine” sau „apelul la ordine”, aceasta din urmă
dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau
în 1926, capătă o largă circulaţie în cercurile artistice de la
începutul secolului. La fel ca şi celelalte neoclasicisme, nici cel
mai recent dintre ele nu presupune o concretizare clară la nivel
european cu un program estetic bine definit, ci se naşte, mai
mult, din numeroasele mărturii şi angajamente individuale,
care particularizează idealurile generale, fără însă a părăsi sfera
clasică. De asemenea, ca şi în celelalte epoci, această adeziune la
principiile clasice se manifestă, mai mult, la nivelul
teoretizărilor, al crezurilor explicite, fiind mai puţin evident în
sfera creaţiilor propriuzise, care au fost, de altfel, asimilate
curentelor epocii, ajungânduse la situaţia paradoxală de a se
considera neoclasicismul drept una din multiplele faţete ale
modernismului.
Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci,
această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se
subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni
importante – una ce ţine de accentuarea unei componente
polemice, iar cea dea doua privind existenţa unui sentiment de
nostalgie faţă de timpuri mult mai puţin agitate. În ceea ce
priveşte aspectul polemic, acesta se datorează în principal
situării întrun moment ce presupune o posterioritate faţă de
manifestările romantice deoarece acestea din urmă şiau
constituit substanţa în mare parte printro insurgenţă faţă de
principiile clasicismului. Ca urmare, după zbuciumul şi
tensiunile secolului al XIXlea, era aproape imposibil de a gândi
cei doi termeni – clasic şi romantic – altfel decât sub forma unui
anumit maniheism, a unei opoziţii, care defavoriza net
clasicismul, punândul sub semnul inferiorităţii estetice.
Începutul secolului al XXlea va inversa, însă, polarităţile prin
cultivarea unei aversiuni împotriva romantismului, perceput
drept o exagerare, şi prin reconsiderarea în manieră pozitivă a
valorilor la care se renunţase cu un secol în urmă. Astfel,
afirmarea principiilor clasice sa făcut mai întâi prin
condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile
lui Irving Babbit, T. E. Hulme, Pierre Lasserre sau Charles
Maurras. În timp, animozităţile sau diluat, lăsând loc unor
formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice
la trecut.
În liniile neoclasicismului secolului al XXlea, ale cărui
repere leam trasat în articolul anterior, se încadrează și
Acţiunea franceză sau Jean Cocteau. Înfiinţată în 1898 de Maurice
Pujo şi Henri Vaugeois, Acţiunea franceză sa autodefinit, de la
început, drept o mişcare intelectuală naţionalistă, care
respingea idealurile Revoluţiei Franceze. Avândul ca ideolog
principal pe Charles Maurras, gruparea şia stabilit un program
concret de revigorare a spiritului naţional, vizând trei
Spre deosebire de epocile anterioare care, fiind privite din
unghiul unor mişcări spirituale cu rol omogenizator, au fost
denumite în funcţie de acestea – Secolul Luminilor, Secolul
romantic –, secolul al XXlea nu a fost subsumat unui statut
cultural unic. Desigur, oricare din denumirile menţionate are un
anumit caracter artificial în măsura în care nu poate corespunde
întru totul complexităţii realităţilor artistice, care presupun
infinite nuanţări. Absolutizarea unui singur canon cultural se
dovedeşte, în acest sens, de multe ori, o iluzie datorată, poate,
unei priviri diacronice, care funcţionează, întrun mod oarecum
asemănător, cu receptarea unui tablou – apropierea scoate în
evidenţă urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp
ce distanţarea recompune întregul. Cu toate acestea, dincolo de
orice apropieri sau distanţări sau de faptul că desprinderea
recentă de această epocă nu permite încă o obiectivare a
perspectivei, prin raportare la alte perioade, lipsa de
omogenitate a secolului al XXlea rămâne o realitate de
necontestat. „Niciodată istoria culturii nu a fost străbătută de
curente atât de diverse, mărturisind atitudini filosofice adesea
greu a fi definite...” afirma Dan Grigorescu, accentuând
proteismul acestei etape asemănată din acest punct de vedere cu
un personaj creat de Picasso în tabloul Atelierul pictorului –
figură cu multe feţe, meditând cu gravitate la destinul
umanităţii. Se observă, astfel, o pulverizare a dimensiunii
estetice a secolului în zeci de mişcări ce şiau revendicat
autonomia, dintre care însă puţine au marcat cu adevărat
memoria literaturii. Numeroasele programe, manifeste, articole
teoretice atestă o dinamică spirituală aparte, reflectând o
conştiinţă artistică vie şi fertilă. Din dorinţa unei reduceri a
acestei neliniştitoare mulţimi pestriţe la doar câteva invariabile,
sar putea vorbi poate de un secol care a aparţinut în prima sa
jumătate modernismului cu multiplele sale faţete, pentru ca,
spre final, să se canalizeze în jurul postmodernismului.
Modernismul este perceput, în linii generale, drept o amplă
mişcare culturală, care presupune o înnoire estetică, o redefinire
a actului artistic prin prisma raporturilor sale cu o realitate a
cărei reflectare a fost definitiv alterată de schimbările multiple
produse în domenii de importanţă majoră precum fizica,
psihologia, ştiinţele naturii etc. Dar mai presus de toate,
modernismul este, în genere, asociat cu o atitudine insurgentă
faţă de tradiţie, cu o repudiere a trecutului, în numele unui
prezent dinamic şi, mai ales, al unui viitor promiţător, după
cum sugera şi Matei Călinescu în studiul său asupra acestei
etape literare: „Din perspectiva modernităţii artistul este cu
sau fără voia sa – rupt de trecutul normativ cu criteriile lui
imuabile, iar tradiţia nu mai are autoritatea de ai oferi modele
de imitat sau direcţii de urmat.” Aşadar, o eliberare de orice
constrângere, o renunţare la convenţii şi un extaz al deschiderii
către experienţe artistice noi.
În acest context, a vorbi despre o revigorare a principiilor
clasice la începutul secolului al XXlea pare un act artificial, o
încercare paradoxală de a căuta senzaţionalul literar. Şi totuşi,
dincolo de schematismul steril pe care îl impun clasificările,
realitatea oferă date surprinzătoare care atestă, încă o dată, că
nu se pot face absolutizări în domeniul atât de volatil al
literaturii. Astfel, se poate demonstra existenţa unei puternice
gândiri clasice dezvoltată şi, mai ales, asumată de către scriitori
consideraţi drept figuri centrale ale modernismului european,
cum ar fi T. S. Eliot, Ezra Pound sau Jean Cocteau. Această
întoarcere către valorile clasicismului se observă, de altfel, şi în
alte domenii artistice, mai ales cel al picturii. Afirmaţia lui
Matisse – „Vreau o artă echilibrată, a purităţii, care să nu
neliniştească şi nici să deranjeze; aş vrea ca orice om obosit,
surmenat, istovit, săşi capete în faţa picturii mele liniştea şi
odihna.” – nu este, nici pe departe, singura mărturie de acest
gen, mai putând fi citată şi cea a lui Georges Braque sugerând în
1917 că „progresul artistic nu constă în expansiune, ci în
cunoaşterea limitelor... Iubesc regula care corectează emoţia”
De asemenea, este binecunoscută etapa clasică a lui Picasso, ce
cuprinde tablouri pictate mai ales în perioada 19141925, dintre
care cel mai reprezentativ a fost considerat Flautele lui Pan
(1923).
Această înclinaţie spre moderaţie care a marcat îndeosebi
deceniile doi şi trei ale secolului al XXlea este explicabilă printr
o dublă raportare – la datele istorice şi sociale generale şi la
contextul mai restrâns al evoluţiei culturale. Astfel, pe de o
parte, izbucnirea Primului Război Mondial şi consecinţele
devastatoare ale acestuia au tulburat profund fiinţa umană, mai
ales în resorturile sale interioare, creând o mai acută nevoie de
echilibru, armonie şi ordine. Pe de altă parte, această aspiraţie
către seninătatea clasică, din punct de vedere ontologic, sa
conjugat în domeniul artelor cu o anumită „sete de repaos”,
resimţită încă de la sfârşitul secolului al XIXlea şi marcând, în
acest fel, sfârşitul zbuciumului romantic.
În acest sens, modernismul, la începuturile lui, poate fi
definit în termenii unei crize manifestată în liniile căutării
intense şi neliniştite a unui nou drum estetic care să permită
afirmarea individualităţii creatoare a epocii, după cum sugera
John Crowe Ransom – important eseist, critic şi poet american al
vremii – „Dar noi, modernii, suntem nerăbdători şi distructivi. (subl.
aut.) [...] Este viitorul poeziei imens? Nu mai poţi fi chiar atât de
sigur, în zilele noastre, după ce poezia a simţit muşcătura fatală a
Modernismului. (subl. aut.) Criticul cere prea mult, poetul
încearcă prea mult [...] poetul inteligent de astăzi suferă, cocoţat
întro poziţie pe care nu o poate ocupa la nesfârşit vulgarizând,
el stă călare pe un gard şi nu ştie sigur în ce parte poate coborî.”
În aceste condiţii, clasicismul oferea un punct de stabilitate, un
sistem de valori, asigurând o anumită ordine liniştitoare,
aşezată sub semnul raţiunii, care devine din nou un reper
fundamental al actului artistic. După cum sugera Hugo
Friedrich întrun capitol intitulat extrem de sugestiv Apollon în
locul lui Dyonisos din studiul său asupra liricii moderne, poezia
începutului de secol al XXlea intră întrun proces de
deromantizare, inspiraţia fiind tratată cu neîncredere,
preferânduse în locul acesteia conştiinţa lucidă: „E semnificativ
faptul că sensibilitatea extremă a sufletului modern sa
încredinţat raţiunii artistice lucide, apolinice.” Creaţia este
redefinită, astfel, prin prisma şlefuirii succesive, a tehnicii şi a
efortului, fiind considerată la fel ca în clasicism o muncă de
precizie, iar poetul, un homo faber. Această reevaluare a
Recuperări clasice în secolul al XX-lea (I)
Monica BOŢOIU
interpretări interpretări
CRONICA32 CRONICA 33
dimensiuni importante – recuperarea clasicismului în
literatură, a monarhiei în politică şi a catolicismului în plan
religios. Aşezarea clasicismului în prim plan nu este
întâmplătoare, în măsura în care pare a fi fost sursa principală a
dezvoltării celorlalte idei, după cum sugera însuşi Maurras:
„analizând erorile literare ale romantismului, am fost forţaţi să
recunoaştem greşelile politice şi morale ale unui stat implicat
întro revoluţie” Cu alte cuvinte, dezgustul pentru ceea ce era
considerată drept barbaria epocii anterioare a dus la căutarea
ordinii, mai întâi în artă, apoi în restul societăţii. Ordinea este,
de altfel, un principiu director pentru Maurras, transformându
l în criteriu estetic: nu poate exista frumuseţe fără ordine, ordine
fără ierarhizarea valorilor, ierarhie fără o autoritate, care să o
definească şi să o impună. Astfel, se introduce ideea unei
discipline de ordin raţional, care este percepută drept o condiţie
a valorii, a succesului în toate domeniile: artă, politică, societate,
individul în sine etc. În sfera literaturii această „disciplinare”
presupune, în opinia lui Maurras, în primul rând, o educare a
publicului receptor pervertit de impunerea viziunii romantice,
educare realizată prin stabilirea de către critica literară a unui
canon sănătos, care să funcţioneze drept reper cultural şi prin
raportarea constantă a creatorilor la tradiţie întrucât nici un poet
important nu sa arătat indiferent faţă de predecesori. Ideea
revizuirii şi valorificării trecutului va fi reluată cu mult mai mult
succes în ceea ce priveşte impactul în domeniul criticii literare
de către T.S. Eliot în faimosul său articol Tradiţia şi talentul
personal.
Revenind la Maurras, acesta susţine, în primul rând,
revigorarea tradiţiei clasice a secolului al XVIIlea, perioadă
asociată cu măreţia şi splendoarea atât la nivel cultural cât şi
politic. O recuperare integrală a clasicismului francez şi implicit
a epocii, care la generat – Secolul lui Ludovic cel Mare – nu mai
era însă posibilă în măsura în care, după cum sugerează Henri
Peyre, curentul dezvoltat în a doua jumătate a veacului al XVII
lea era întro concordanţă perfectă cu timpul şi mediul său. Or,
neoclasicismul promovat de Acţiunea franceză presupune o
ruptură de prezent, o neîncredere în forţele acestuia de a crea o
mişcare la fel de puternică, sentimentele dominante fiind de
dezgust faţă de realităţile contemporane şi de nostalgie faţă de
trecut. În acest sens, mişcarea de la începutul secolului al XXlea
a vizat, mai mult, o acumulare de negaţii, fără a reuşi să
construiască nimic în loc. Ilustrativ în această direcţie este faptul
că Acţiunea franceză nu a lăsat în urmă nici o operă de valoare,
nici un nume cu rezonanţă în memoria literaturii (Maurras a fost
asociat mai mult cu dimensiunea sociopolitică a mişcării, iar
Pierre Lasserre, care în 1907 scria Romantismul francez, unde
încerca să demonstreze că acest curent a dus la pervertirea
gustului şi a dimensiunii estetice, fără însă a nega valoarea unor
scriitori romantici, a fost, în mare măsură neînţeles, opera sa
fiind pusă sub semnul absolutismului ca o negare a tuturor
operelor situate în afara sferei clasice). Folosind cuvintele lui
Henri Peyre, se poate afirma că „a suspina după clasicism sau a
aspira la ordine şi armonie nu a fost de ajuns pentru a face un
clasic [...] Mutilarea deliberată a fiinţei spirituale şi fondarea
unei literaturi pe teorii preconcepute şi în mare parte negative
[...] nu au reuşit crearea unei arte demne de secolul lui Ludovic
al XIVlea.” (va urma)
dimensiunii estetice din perspective raţionale are drept
consecinţe şi o depersonalizare a subiectului poetic,
depersonalizare teoretizată, mai ales, de poeţi precum T. S. Eliot
sau Ezra Pound.
Având în vedere toate aceste aspecte menţionate anterior se
poate susţine, fără teama unor afirmaţii nejustificate, existenţa
unui neoclasicism al secolului al XXlea. De altfel, termenul a
fost folosit şi în epocă pentru a marca reînvierea spiritului clasic.
Nu este singurul. Sintagme precum „noul clasicism”,
„întoarcerea la ordine” sau „apelul la ordine”, aceasta din urmă
dând titlul unui volum de eseuri critice publicat de Jean Cocteau
în 1926, capătă o largă circulaţie în cercurile artistice de la
începutul secolului. La fel ca şi celelalte neoclasicisme, nici cel
mai recent dintre ele nu presupune o concretizare clară la nivel
european cu un program estetic bine definit, ci se naşte, mai
mult, din numeroasele mărturii şi angajamente individuale,
care particularizează idealurile generale, fără însă a părăsi sfera
clasică. De asemenea, ca şi în celelalte epoci, această adeziune la
principiile clasice se manifestă, mai mult, la nivelul
teoretizărilor, al crezurilor explicite, fiind mai puţin evident în
sfera creaţiilor propriuzise, care au fost, de altfel, asimilate
curentelor epocii, ajungânduse la situaţia paradoxală de a se
considera neoclasicismul drept una din multiplele faţete ale
modernismului.
Dincolo însă de asemănările cu neoclasicismele altor epoci,
această nouă revizuire a valorilor fundamentale ce se
subsumează viziunii clasice, a căpătat două dimensiuni
importante – una ce ţine de accentuarea unei componente
polemice, iar cea dea doua privind existenţa unui sentiment de
nostalgie faţă de timpuri mult mai puţin agitate. În ceea ce
priveşte aspectul polemic, acesta se datorează în principal
situării întrun moment ce presupune o posterioritate faţă de
manifestările romantice deoarece acestea din urmă şiau
constituit substanţa în mare parte printro insurgenţă faţă de
principiile clasicismului. Ca urmare, după zbuciumul şi
tensiunile secolului al XIXlea, era aproape imposibil de a gândi
cei doi termeni – clasic şi romantic – altfel decât sub forma unui
anumit maniheism, a unei opoziţii, care defavoriza net
clasicismul, punândul sub semnul inferiorităţii estetice.
Începutul secolului al XXlea va inversa, însă, polarităţile prin
cultivarea unei aversiuni împotriva romantismului, perceput
drept o exagerare, şi prin reconsiderarea în manieră pozitivă a
valorilor la care se renunţase cu un secol în urmă. Astfel,
afirmarea principiilor clasice sa făcut mai întâi prin
condamnarea celor romantice, după cum se observă în scrierile
lui Irving Babbit, T. E. Hulme, Pierre Lasserre sau Charles
Maurras. În timp, animozităţile sau diluat, lăsând loc unor
formulări estetice de sine stătătoare, în afara raportării polemice
la trecut.
În liniile neoclasicismului secolului al XXlea, ale cărui
repere leam trasat în articolul anterior, se încadrează și
Acţiunea franceză sau Jean Cocteau. Înfiinţată în 1898 de Maurice
Pujo şi Henri Vaugeois, Acţiunea franceză sa autodefinit, de la
început, drept o mişcare intelectuală naţionalistă, care
respingea idealurile Revoluţiei Franceze. Avândul ca ideolog
principal pe Charles Maurras, gruparea şia stabilit un program
concret de revigorare a spiritului naţional, vizând trei
Spre deosebire de epocile anterioare care, fiind privite din
unghiul unor mişcări spirituale cu rol omogenizator, au fost
denumite în funcţie de acestea – Secolul Luminilor, Secolul
romantic –, secolul al XXlea nu a fost subsumat unui statut
cultural unic. Desigur, oricare din denumirile menţionate are un
anumit caracter artificial în măsura în care nu poate corespunde
întru totul complexităţii realităţilor artistice, care presupun
infinite nuanţări. Absolutizarea unui singur canon cultural se
dovedeşte, în acest sens, de multe ori, o iluzie datorată, poate,
unei priviri diacronice, care funcţionează, întrun mod oarecum
asemănător, cu receptarea unui tablou – apropierea scoate în
evidenţă urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp
ce distanţarea recompune întregul. Cu toate acestea, dincolo de
orice apropieri sau distanţări sau de faptul că desprinderea
recentă de această epocă nu permite încă o obiectivare a
perspectivei, prin raportare la alte perioade, lipsa de
omogenitate a secolului al XXlea rămâne o realitate de
necontestat. „Niciodată istoria culturii nu a fost străbătută de
curente atât de diverse, mărturisind atitudini filosofice adesea
greu a fi definite...” afirma Dan Grigorescu, accentuând
proteismul acestei etape asemănată din acest punct de vedere cu
un personaj creat de Picasso în tabloul Atelierul pictorului –
figură cu multe feţe, meditând cu gravitate la destinul
umanităţii. Se observă, astfel, o pulverizare a dimensiunii
estetice a secolului în zeci de mişcări ce şiau revendicat
autonomia, dintre care însă puţine au marcat cu adevărat
memoria literaturii. Numeroasele programe, manifeste, articole
teoretice atestă o dinamică spirituală aparte, reflectând o
conştiinţă artistică vie şi fertilă. Din dorinţa unei reduceri a
acestei neliniştitoare mulţimi pestriţe la doar câteva invariabile,
sar putea vorbi poate de un secol care a aparţinut în prima sa
jumătate modernismului cu multiplele sale faţete, pentru ca,
spre final, să se canalizeze în jurul postmodernismului.
Modernismul este perceput, în linii generale, drept o amplă
mişcare culturală, care presupune o înnoire estetică, o redefinire
a actului artistic prin prisma raporturilor sale cu o realitate a
cărei reflectare a fost definitiv alterată de schimbările multiple
produse în domenii de importanţă majoră precum fizica,
psihologia, ştiinţele naturii etc. Dar mai presus de toate,
modernismul este, în genere, asociat cu o atitudine insurgentă
faţă de tradiţie, cu o repudiere a trecutului, în numele unui
prezent dinamic şi, mai ales, al unui viitor promiţător, după
cum sugera şi Matei Călinescu în studiul său asupra acestei
etape literare: „Din perspectiva modernităţii artistul este cu
sau fără voia sa – rupt de trecutul normativ cu criteriile lui
imuabile, iar tradiţia nu mai are autoritatea de ai oferi modele
de imitat sau direcţii de urmat.” Aşadar, o eliberare de orice
constrângere, o renunţare la convenţii şi un extaz al deschiderii
către experienţe artistice noi.
În acest context, a vorbi despre o revigorare a principiilor
clasice la începutul secolului al XXlea pare un act artificial, o
încercare paradoxală de a căuta senzaţionalul literar. Şi totuşi,
dincolo de schematismul steril pe care îl impun clasificările,
realitatea oferă date surprinzătoare care atestă, încă o dată, că
nu se pot face absolutizări în domeniul atât de volatil al
literaturii. Astfel, se poate demonstra existenţa unei puternice
gândiri clasice dezvoltată şi, mai ales, asumată de către scriitori
consideraţi drept figuri centrale ale modernismului european,
cum ar fi T. S. Eliot, Ezra Pound sau Jean Cocteau. Această
întoarcere către valorile clasicismului se observă, de altfel, şi în
alte domenii artistice, mai ales cel al picturii. Afirmaţia lui
Matisse – „Vreau o artă echilibrată, a purităţii, care să nu
neliniştească şi nici să deranjeze; aş vrea ca orice om obosit,
surmenat, istovit, săşi capete în faţa picturii mele liniştea şi
odihna.” – nu este, nici pe departe, singura mărturie de acest
gen, mai putând fi citată şi cea a lui Georges Braque sugerând în
1917 că „progresul artistic nu constă în expansiune, ci în
cunoaşterea limitelor... Iubesc regula care corectează emoţia”
De asemenea, este binecunoscută etapa clasică a lui Picasso, ce
cuprinde tablouri pictate mai ales în perioada 19141925, dintre
care cel mai reprezentativ a fost considerat Flautele lui Pan
(1923).
Această înclinaţie spre moderaţie care a marcat îndeosebi
deceniile doi şi trei ale secolului al XXlea este explicabilă printr
o dublă raportare – la datele istorice şi sociale generale şi la
contextul mai restrâns al evoluţiei culturale. Astfel, pe de o
parte, izbucnirea Primului Război Mondial şi consecinţele
devastatoare ale acestuia au tulburat profund fiinţa umană, mai
ales în resorturile sale interioare, creând o mai acută nevoie de
echilibru, armonie şi ordine. Pe de altă parte, această aspiraţie
către seninătatea clasică, din punct de vedere ontologic, sa
conjugat în domeniul artelor cu o anumită „sete de repaos”,
resimţită încă de la sfârşitul secolului al XIXlea şi marcând, în
acest fel, sfârşitul zbuciumului romantic.
În acest sens, modernismul, la începuturile lui, poate fi
definit în termenii unei crize manifestată în liniile căutării
intense şi neliniştite a unui nou drum estetic care să permită
afirmarea individualităţii creatoare a epocii, după cum sugera
John Crowe Ransom – important eseist, critic şi poet american al
vremii – „Dar noi, modernii, suntem nerăbdători şi distructivi. (subl.
aut.) [...] Este viitorul poeziei imens? Nu mai poţi fi chiar atât de
sigur, în zilele noastre, după ce poezia a simţit muşcătura fatală a
Modernismului. (subl. aut.) Criticul cere prea mult, poetul
încearcă prea mult [...] poetul inteligent de astăzi suferă, cocoţat
întro poziţie pe care nu o poate ocupa la nesfârşit vulgarizând,
el stă călare pe un gard şi nu ştie sigur în ce parte poate coborî.”
În aceste condiţii, clasicismul oferea un punct de stabilitate, un
sistem de valori, asigurând o anumită ordine liniştitoare,
aşezată sub semnul raţiunii, care devine din nou un reper
fundamental al actului artistic. După cum sugera Hugo
Friedrich întrun capitol intitulat extrem de sugestiv Apollon în
locul lui Dyonisos din studiul său asupra liricii moderne, poezia
începutului de secol al XXlea intră întrun proces de
deromantizare, inspiraţia fiind tratată cu neîncredere,
preferânduse în locul acesteia conştiinţa lucidă: „E semnificativ
faptul că sensibilitatea extremă a sufletului modern sa
încredinţat raţiunii artistice lucide, apolinice.” Creaţia este
redefinită, astfel, prin prisma şlefuirii succesive, a tehnicii şi a
efortului, fiind considerată la fel ca în clasicism o muncă de
precizie, iar poetul, un homo faber. Această reevaluare a
Recuperări clasice în secolul al XX-lea (I)
Monica BOŢOIU
interpretări interpretări
CRONICA34 CRONICA 35
iam povestit unei pietre un vis şi ea la visatcâteva luni mai târziu scăzândumi din somnlumina şi vorbele care nu au putut rezista rugăciunii
vagoane încărcate cu somn aşteaptă la vămidoar doar vor putea trece de tine îmi spuse piatratrăgânduşi o pătură cazonă peste faţa expusăprimei zăpezi –
întro noapte miam pierdut numeleşi de atunci număr mereu umbrele care dispar
*ce întreabă întrebarea în ultima clipăîntorcândumă nu am înţelesîntrebările aseamănânduse între eleunele prin gravitateunele prin intensitateunele prin tăcereunele prin numărul substantiveunele prin numărul de verbeunele prin orgoliul întrebătoruluiunele prin răspunsul răspunzătoruluiarareori reuşind să fie altceva decâto întrebare căreia îi lipseşte harababuraspaimei de povara de a nu înţelege nimic cât orgoliu în ochiul orbca să suprime originea morţiifără nici o umbră de îndoialădin care să se hrănească! spaimămi ajung ochii meica să nu vădca să nu ştiude existenţa celuicare de o vremese crede cuvânt
*cărările se retrag sub ţipeterădăcinile arinilor stau sub călcâiul dureriipe umerii umbreicâinele drăganîl mai latră încă pe tataodată cu zoriitot mai zadarnicşi de acuma tot mai slab pentru iarnă
tăcerea pusă preţ pe obiectenu justifică puterea unei lopeţi de lutscoase la lumină în asfinţitul unei zile nefaste
fragment din blestemata geneză
ora de paseri se întinde scoasă din timpde atâta splendoare
vocile pătrund printre morminteasemenea nopţii
clipă nui să opreşti zborul hulubilor
certitudini – fără legătură între ele –au fost stabilite în toată săptămâna albă
de curând sa aranjatca toate cuvintelesă inspire încredere
multe întrebări şiau ales pentru răspuns o zi nefastădreptul la giulgiul avândul doar disperareacare nu urăştecare nu iartă
*apa arsă scăderea în fiecare zi scăderea în luminăscădea în întunericscădea în zi de sărbătoarescădea în faţa meaca şi sub puterea unei porunciîşi încredinţa scăderea unor mâini nevăzuteunor zăbave înghiţite de spaţiul de focal luminiial întunericuluial sărbătoriial oricui voia să fienoapte şi zizi şi noaptelacrimă pentru o trezire mai luminoasă
nimic nu poate tulbura somnul frunzelorprecum aceste braţe clătinate de vânt peste careni se mărturiseşte scăderea supravieţuitoarea unor cuvinte ce ne lipsesc din amintiri ce bine îmi vine această umbră carese retrage odată cu noapteacât de bine îmi stau aceste cuvinte rostiteîn cimitirul care îmi poartă numeledoar pentru o singură zidoamne nu te mai plânge te rog că nuai avut cu mine norocprivind îndoiala la împărţirea pâinilorşi mai ales la faptul căţiam cerut să îţi ştergi – ori de câte ori ne întâlnim –amintirea despre tine însuţi
dar pe toate astea le ştii încă de pe cândlucram împreună la pustie şi lumină
*sub ruine ochiul priveşte neliniştit la nămeţiiajunşi la limba clopotului lăsând să îşi verse unulîn altul – nejudecat fiind – ecoul zilei căruia nu ştiice să îi răspunzi aflat sub lama cuţitului din nord
piatra de mormânt apasă peste penumbra zileirugândumă să îmi şterg din memorie amintireata doamne nefolositoare în această noapte de înger bătrân
vântul înlocuieşte de acum zborul hulubilorneştiind să facă altceva
inventar
ascultă
râul care veghează somnul
vorbinduţi despre destinul cuţitului
trecut prin chipul zilei
o mână străină trezeşte
dimineaţa întârziatelor ninsori
uneori nopţile
sângeră în rama ferestrei
uliţa cimitirului încep
de la mormântul tatălui
şi odată cu înserarea
se usucă pădurea –
o trenă strălucitoare
fără ştiinţă de amintire
fără ştiinţă de cuvânt
nici un drum nui dincolo
în încăperea
căreia îi lipsesc câteva ferestre
tăcere
în vecinătatea durerii am uitat calea de întoarcere
şi nu ştiu ce să spun confesândumă –
uşi
pereţi
ochi
ferestre
prieteni
zâmbete
drumuri –
capricii în spaţiul unei dimineţi pierdute/
vise deşirânduse sub dărâmăturile umbrei
încovoiat sub frunzele dimineţii cu truda împlinită
hotărăsc să mai stau puţin şi să aştept
decizia amiezii cu oarecare indiferenţă
identitateami striveşte splenditele ruine ale braţelor
iar în flacăra ochilor nu se mai păstrează nimic
din întrebările obligatorii care mă aşteaptă acolo
*
zidul se descompune
în numele laşităţii şi amintirii
visul şearpelui arareori înseamnă ceva pentru
pentru neînţelesul întrebării
poesis
peste apusuri
din brazde iarba din cimitirecade pradă îndoielii şi lacrimei
doar sudoarea morţilor ne mai apărăde povara ploiiajunsă în fruntea anotimpului
cercul strânspeste asfinţitpeste orarele agoniei peste delirul întrebării fără răspuns mereu monopolizează razele soareluiusucă vina seară de searăde neînţeles
şi acum...
nimic despre ceea ce avea de spuso iarnă care nu poate fi stăpânită
se lasă seara dejaşi din vise nu aţi reţinut nimicapa arsă se strecoară pe sub strigătelehulubilor sfârşiţi de zborurileunui cuvînt adormit în năvoadele aşteptării (timpîmbălsămăricutremureteamăsuferinţăochi)sunt poveşti infectate de un tribunalal pădurii peste vatra arsă
idilă
prea verdei goliciunea fructuluiprea înaltăi lumina în amestec cu tăcereaprea joasăi ramura sub care zboară fluturiiprea josăi clopotniţa ce adăposteşte hulubii –
doamne ce caută în inima ta exilulfructuluiluminiităceriicloptniţeiadăpostul hulubilorcând din tine abia de a rămas o bucată de lemncăreia i se spune – de o vreme – cu noroc cruce trecătorii se îngrămădescîn faţa uşii închisedoar doar cinevava opri acest chin cumplitiubito cândva miai spus căla marginea iadului se adună cuvintelede rămas bunşi nopţile albe ale unei oreîn care eşti această oglindă nesigură
Echim Vancea
poesis
CRONICA34 CRONICA 35
iam povestit unei pietre un vis şi ea la visatcâteva luni mai târziu scăzândumi din somnlumina şi vorbele care nu au putut rezista rugăciunii
vagoane încărcate cu somn aşteaptă la vămidoar doar vor putea trece de tine îmi spuse piatratrăgânduşi o pătură cazonă peste faţa expusăprimei zăpezi –
întro noapte miam pierdut numeleşi de atunci număr mereu umbrele care dispar
*ce întreabă întrebarea în ultima clipăîntorcândumă nu am înţelesîntrebările aseamănânduse între eleunele prin gravitateunele prin intensitateunele prin tăcereunele prin numărul substantiveunele prin numărul de verbeunele prin orgoliul întrebătoruluiunele prin răspunsul răspunzătoruluiarareori reuşind să fie altceva decâto întrebare căreia îi lipseşte harababuraspaimei de povara de a nu înţelege nimic cât orgoliu în ochiul orbca să suprime originea morţiifără nici o umbră de îndoialădin care să se hrănească! spaimămi ajung ochii meica să nu vădca să nu ştiude existenţa celuicare de o vremese crede cuvânt
*cărările se retrag sub ţipeterădăcinile arinilor stau sub călcâiul dureriipe umerii umbreicâinele drăganîl mai latră încă pe tataodată cu zoriitot mai zadarnicşi de acuma tot mai slab pentru iarnă
tăcerea pusă preţ pe obiectenu justifică puterea unei lopeţi de lutscoase la lumină în asfinţitul unei zile nefaste
fragment din blestemata geneză
ora de paseri se întinde scoasă din timpde atâta splendoare
vocile pătrund printre morminteasemenea nopţii
clipă nui să opreşti zborul hulubilor
certitudini – fără legătură între ele –au fost stabilite în toată săptămâna albă
de curând sa aranjatca toate cuvintelesă inspire încredere
multe întrebări şiau ales pentru răspuns o zi nefastădreptul la giulgiul avândul doar disperareacare nu urăştecare nu iartă
*apa arsă scăderea în fiecare zi scăderea în luminăscădea în întunericscădea în zi de sărbătoarescădea în faţa meaca şi sub puterea unei porunciîşi încredinţa scăderea unor mâini nevăzuteunor zăbave înghiţite de spaţiul de focal luminiial întunericuluial sărbătoriial oricui voia să fienoapte şi zizi şi noaptelacrimă pentru o trezire mai luminoasă
nimic nu poate tulbura somnul frunzelorprecum aceste braţe clătinate de vânt peste careni se mărturiseşte scăderea supravieţuitoarea unor cuvinte ce ne lipsesc din amintiri ce bine îmi vine această umbră carese retrage odată cu noapteacât de bine îmi stau aceste cuvinte rostiteîn cimitirul care îmi poartă numeledoar pentru o singură zidoamne nu te mai plânge te rog că nuai avut cu mine norocprivind îndoiala la împărţirea pâinilorşi mai ales la faptul căţiam cerut să îţi ştergi – ori de câte ori ne întâlnim –amintirea despre tine însuţi
dar pe toate astea le ştii încă de pe cândlucram împreună la pustie şi lumină
*sub ruine ochiul priveşte neliniştit la nămeţiiajunşi la limba clopotului lăsând să îşi verse unulîn altul – nejudecat fiind – ecoul zilei căruia nu ştiice să îi răspunzi aflat sub lama cuţitului din nord
piatra de mormânt apasă peste penumbra zileirugândumă să îmi şterg din memorie amintireata doamne nefolositoare în această noapte de înger bătrân
vântul înlocuieşte de acum zborul hulubilorneştiind să facă altceva
inventar
ascultă
râul care veghează somnul
vorbinduţi despre destinul cuţitului
trecut prin chipul zilei
o mână străină trezeşte
dimineaţa întârziatelor ninsori
uneori nopţile
sângeră în rama ferestrei
uliţa cimitirului încep
de la mormântul tatălui
şi odată cu înserarea
se usucă pădurea –
o trenă strălucitoare
fără ştiinţă de amintire
fără ştiinţă de cuvânt
nici un drum nui dincolo
în încăperea
căreia îi lipsesc câteva ferestre
tăcere
în vecinătatea durerii am uitat calea de întoarcere
şi nu ştiu ce să spun confesândumă –
uşi
pereţi
ochi
ferestre
prieteni
zâmbete
drumuri –
capricii în spaţiul unei dimineţi pierdute/
vise deşirânduse sub dărâmăturile umbrei
încovoiat sub frunzele dimineţii cu truda împlinită
hotărăsc să mai stau puţin şi să aştept
decizia amiezii cu oarecare indiferenţă
identitateami striveşte splenditele ruine ale braţelor
iar în flacăra ochilor nu se mai păstrează nimic
din întrebările obligatorii care mă aşteaptă acolo
*
zidul se descompune
în numele laşităţii şi amintirii
visul şearpelui arareori înseamnă ceva pentru
pentru neînţelesul întrebării
poesis
peste apusuri
din brazde iarba din cimitirecade pradă îndoielii şi lacrimei
doar sudoarea morţilor ne mai apărăde povara ploiiajunsă în fruntea anotimpului
cercul strânspeste asfinţitpeste orarele agoniei peste delirul întrebării fără răspuns mereu monopolizează razele soareluiusucă vina seară de searăde neînţeles
şi acum...
nimic despre ceea ce avea de spuso iarnă care nu poate fi stăpânită
se lasă seara dejaşi din vise nu aţi reţinut nimicapa arsă se strecoară pe sub strigătelehulubilor sfârşiţi de zborurileunui cuvînt adormit în năvoadele aşteptării (timpîmbălsămăricutremureteamăsuferinţăochi)sunt poveşti infectate de un tribunalal pădurii peste vatra arsă
idilă
prea verdei goliciunea fructuluiprea înaltăi lumina în amestec cu tăcereaprea joasăi ramura sub care zboară fluturiiprea josăi clopotniţa ce adăposteşte hulubii –
doamne ce caută în inima ta exilulfructuluiluminiităceriicloptniţeiadăpostul hulubilorcând din tine abia de a rămas o bucată de lemncăreia i se spune – de o vreme – cu noroc cruce trecătorii se îngrămădescîn faţa uşii închisedoar doar cinevava opri acest chin cumplitiubito cândva miai spus căla marginea iadului se adună cuvintelede rămas bunşi nopţile albe ale unei oreîn care eşti această oglindă nesigură
Echim Vancea
poesis
CRONICA36 CRONICA 37
rugăciuni rostiten taina pielii
când palmele lipesc iubiţii cu totul de cer
săi adune în fiecare noapte
pe sub cearşaf
când doar cuvintele sunt fertile
şi noi uscaţi
aşteptăm vremea să ne treacă împotrivă
un pat gol dea pururi
pentru lecturi tinere
înlăuntru plouă şi oamenii încă îşi mai caută adăpost
unii pe alţii.
Fata cu umbrela în carouri (privitorul)
E noapte şi parcă toate străzile pornesc
din gândul meu.
Doar ea vine sfioasă
cu paşii drepţi să adulmece întunericul
şi să spună
ăsta o fi de soi bun.
Hotărâtă
să adâncească ce a fost lăsat înspre adâncire,
îmi închipui că na încercato nimic
niciun rău, nicio spaimă
şi ea totuşi fuge
cu cerul atârnândui pe umeri
şi parcăn urma ei
greutatea se ridică mai uşor ca aerul după cea mai
călduroasă zi de august.
În visul meu
păsărileşi decupează zborul şi ochii încă mai poartă ploaia
ca pe ceva sfânt
sfânt
şi îndepărtat.
Nostalgia
În paradisul meu mişcător
te iau de drept înger acoperit de memorie
o margine sub care îmi adăpostesc infinitul
de toate fiarele lumii
şi mă prefac că zâmbesc cu
dinţii plecaţi
cu aripi în care creşte zborul
şi căderea
totuna e să te iau în braţe sau să te
părăsesc nepăsătoare
o secundă
şi mai puţin
atât îi trebuie imaginii să
se lipească de retină şi să ajungă stare de spirit
sculptatăn timp
can filmele lui Tarkovski.
şi de principiul care orbitează
în jurul unei atingeri
Dedesubturi
Poate că ma prins întunericul
iar acum dau să mă înnegresc
înăuntru
voi construi o corabie care să acosteze acolo
unde tu scufunzi uitarea
şi serile adunaten cafenele ieftine
pe sounduri deţi bei până şi
sufletul şi te
miri
cum de încă mai stai şi
pentru că dragostea există
dar tu no vezi
decât ruginită
pe fundul paharului de Scotch
în care ţiai umezit singurătatea.
Despre neuitări
Adesea
încep sămi amintesc
mai ales când merg şchiopătând în inima ta
fără de sfială
şi mă opresc odată cu sângele
careşi caută obosit drumul
pătând pe unde apucă.
Şi parcă
simt că numi găsesc niciun loc
pentru uitare,
că paşii toţi adună tăcere
şi pe mine
mai departe de gândul tău.
De când te cunosc parcă fructele sau făcut
seminţe înapoi
sfâşiate de păsări
în anotimpul căderii.
Adesea
am nevoie să stau deo parte
numai să urmăresc cât de mult aer te încape
în fiecare secundă.
Erotica
Când faci dragoste
goliciunea îţi atârnă ca o ancoră desăvârşităn carne
numai să te ţină aproape de cel drag
să te târăşti după el şi să laşi urme
Mie teamă
că întreg trupul mie doar un loc de deţinere,
în care mâinile tale sapă
şi se opresc la rece.
Acolo ochii au culoarea limpede şi
fiecare îmbrăţişare putrezeşte totdeauna
în poziţia
în care mortul se lipeşte de
viaţă şio contaminează cu virusul încetării.
Ne sincronizăm dragostea cu o oră în urmă
în speranţa că poate vom iubi mai mult
dar
cei a lumii
nui decât
o pierdere ireversibilă
a zilelor pregătite pentru ploaia de veci.
Corpus
Şi îmi aduc aminte
precum chipul lui Narcis păleşte în adâncimi
amintind despre frumuseţe
că o dată am pornit pe drumul depărtării şi de atunci
patul mia fost
un opritor teribil pentru nopţile lăsate pradă
era aşa tăcere de puteai trasa liniştit graniţa între zbatere şi
neant
şi doar atunci ştiai sigur ca de clipa în care pleoapele sunt
trase
ca o cortină definitivă peste ochi
reluând aceleaşi imagini
numai din memorie
că
dacă se termină suflarea
lumânările au viaţă decât de la jumătate în jos
şi restul arde
cu ideea stingerii
că sângele încolţeşte pofta nepricepând
că poate umple şi stoarce aceeaşi inimă suspendată
în colţul agăţării
între timp
braţul trage trupul după voinţa lui
mai aproape de îmbrăţişări
construind un aşezământ cumplit
iar
odată cu vântul fiecare ne risipim
în paradisul suflării
eu una
încă mă îndoiesc de pseudoforţa unui sărut
Umbre şi restructurări
În gândul meu
o linişte stoarce aproape la fel de
dureros
can vremea în care strugurii
zdrobesc oamenii
şi senvineţesc în pasiune
adesea păstrez culoarea
până când ajunge un schelet spălăcit
care nu poate fi nici măcar îngropat cum se cuvine
în vreun ochi
săi şteargă frumuseţea de praf
strigătul are o voce holistică
can tabloul lui Munch
acolo corpul nu e decât o adunătură de îndoieli
ceşi poartă simţurile pe cruce
iar privitorul aşteaptă mântuirea ca pe ceva sigur
în gândul meu
căderea e mai abruptă decât infernul.
Play. Ground
E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească
din ce în ce mai mult jocului.
Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte
ca pofta dintrun măr
în care sa prins putreziciunea.
Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecăn
pământ
şi dă drumul la viaţă.
Aşa înţelege foamea
ca pe un prădător cu dinţi
care mestescă întunericul, satisfăcut.
Ea iubeşte
cu precizia unui acrobat care joacă pe funii
aşteptând aplauze
de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis.
Să mori
asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.
Claustro
Şi dacă ar fi să încetez
maş converti la gândul tău întrerupt cu tandreţe
mai ales serile
când îmi dai părul deo parte
sămi săruţi tăcerea.
poesis poesis
Antonia-Luiza Zavalic
CRONICA36 CRONICA 37
rugăciuni rostiten taina pielii
când palmele lipesc iubiţii cu totul de cer
săi adune în fiecare noapte
pe sub cearşaf
când doar cuvintele sunt fertile
şi noi uscaţi
aşteptăm vremea să ne treacă împotrivă
un pat gol dea pururi
pentru lecturi tinere
înlăuntru plouă şi oamenii încă îşi mai caută adăpost
unii pe alţii.
Fata cu umbrela în carouri (privitorul)
E noapte şi parcă toate străzile pornesc
din gândul meu.
Doar ea vine sfioasă
cu paşii drepţi să adulmece întunericul
şi să spună
ăsta o fi de soi bun.
Hotărâtă
să adâncească ce a fost lăsat înspre adâncire,
îmi închipui că na încercato nimic
niciun rău, nicio spaimă
şi ea totuşi fuge
cu cerul atârnândui pe umeri
şi parcăn urma ei
greutatea se ridică mai uşor ca aerul după cea mai
călduroasă zi de august.
În visul meu
păsărileşi decupează zborul şi ochii încă mai poartă ploaia
ca pe ceva sfânt
sfânt
şi îndepărtat.
Nostalgia
În paradisul meu mişcător
te iau de drept înger acoperit de memorie
o margine sub care îmi adăpostesc infinitul
de toate fiarele lumii
şi mă prefac că zâmbesc cu
dinţii plecaţi
cu aripi în care creşte zborul
şi căderea
totuna e să te iau în braţe sau să te
părăsesc nepăsătoare
o secundă
şi mai puţin
atât îi trebuie imaginii să
se lipească de retină şi să ajungă stare de spirit
sculptatăn timp
can filmele lui Tarkovski.
şi de principiul care orbitează
în jurul unei atingeri
Dedesubturi
Poate că ma prins întunericul
iar acum dau să mă înnegresc
înăuntru
voi construi o corabie care să acosteze acolo
unde tu scufunzi uitarea
şi serile adunaten cafenele ieftine
pe sounduri deţi bei până şi
sufletul şi te
miri
cum de încă mai stai şi
pentru că dragostea există
dar tu no vezi
decât ruginită
pe fundul paharului de Scotch
în care ţiai umezit singurătatea.
Despre neuitări
Adesea
încep sămi amintesc
mai ales când merg şchiopătând în inima ta
fără de sfială
şi mă opresc odată cu sângele
careşi caută obosit drumul
pătând pe unde apucă.
Şi parcă
simt că numi găsesc niciun loc
pentru uitare,
că paşii toţi adună tăcere
şi pe mine
mai departe de gândul tău.
De când te cunosc parcă fructele sau făcut
seminţe înapoi
sfâşiate de păsări
în anotimpul căderii.
Adesea
am nevoie să stau deo parte
numai să urmăresc cât de mult aer te încape
în fiecare secundă.
Erotica
Când faci dragoste
goliciunea îţi atârnă ca o ancoră desăvârşităn carne
numai să te ţină aproape de cel drag
să te târăşti după el şi să laşi urme
Mie teamă
că întreg trupul mie doar un loc de deţinere,
în care mâinile tale sapă
şi se opresc la rece.
Acolo ochii au culoarea limpede şi
fiecare îmbrăţişare putrezeşte totdeauna
în poziţia
în care mortul se lipeşte de
viaţă şio contaminează cu virusul încetării.
Ne sincronizăm dragostea cu o oră în urmă
în speranţa că poate vom iubi mai mult
dar
cei a lumii
nui decât
o pierdere ireversibilă
a zilelor pregătite pentru ploaia de veci.
Corpus
Şi îmi aduc aminte
precum chipul lui Narcis păleşte în adâncimi
amintind despre frumuseţe
că o dată am pornit pe drumul depărtării şi de atunci
patul mia fost
un opritor teribil pentru nopţile lăsate pradă
era aşa tăcere de puteai trasa liniştit graniţa între zbatere şi
neant
şi doar atunci ştiai sigur ca de clipa în care pleoapele sunt
trase
ca o cortină definitivă peste ochi
reluând aceleaşi imagini
numai din memorie
că
dacă se termină suflarea
lumânările au viaţă decât de la jumătate în jos
şi restul arde
cu ideea stingerii
că sângele încolţeşte pofta nepricepând
că poate umple şi stoarce aceeaşi inimă suspendată
în colţul agăţării
între timp
braţul trage trupul după voinţa lui
mai aproape de îmbrăţişări
construind un aşezământ cumplit
iar
odată cu vântul fiecare ne risipim
în paradisul suflării
eu una
încă mă îndoiesc de pseudoforţa unui sărut
Umbre şi restructurări
În gândul meu
o linişte stoarce aproape la fel de
dureros
can vremea în care strugurii
zdrobesc oamenii
şi senvineţesc în pasiune
adesea păstrez culoarea
până când ajunge un schelet spălăcit
care nu poate fi nici măcar îngropat cum se cuvine
în vreun ochi
săi şteargă frumuseţea de praf
strigătul are o voce holistică
can tabloul lui Munch
acolo corpul nu e decât o adunătură de îndoieli
ceşi poartă simţurile pe cruce
iar privitorul aşteaptă mântuirea ca pe ceva sigur
în gândul meu
căderea e mai abruptă decât infernul.
Play. Ground
E toamnă şi coapsele ei încep să se potrivească
din ce în ce mai mult jocului.
Se face că apucă din adevăr cu mâinile coapte
ca pofta dintrun măr
în care sa prins putreziciunea.
Sufletul ei înghite cu măsura în care sâmburele alunecăn
pământ
şi dă drumul la viaţă.
Aşa înţelege foamea
ca pe un prădător cu dinţi
care mestescă întunericul, satisfăcut.
Ea iubeşte
cu precizia unui acrobat care joacă pe funii
aşteptând aplauze
de la cei care au plătit cu viaţa, pentru un spectacol gratis.
Să mori
asta e ultima şi cea mai simplă dintre potriviri.
Claustro
Şi dacă ar fi să încetez
maş converti la gândul tău întrerupt cu tandreţe
mai ales serile
când îmi dai părul deo parte
sămi săruţi tăcerea.
poesis poesis
Antonia-Luiza Zavalic
CRONICA38 CRONICA 39
imensa armată după un sistem clasic: centrul (condus de
Timur Lenk), aripa dreaptă şi cea stângă fiind conduse de
către fiii săi, Miran şi Rokh, apoi, armata de rezervă. Deşi era
imbatabil, au fost şi situaţii când Timur Lenk sa aflat în
dificultate pe câmpul de luptă, bunăoară, cu şahul persan
Mansur, ucis de Rokh. Dintre toate conflictele militare,
bătălia de la Ankara (Angora), 1402, rămâne cea mai
renumită, ambii despoţi aveau câte o carte de vizită
impresionantă: Baiazid învingândui în 1389 (Câmpia
Mierlei) pe sârbi, iar în 1396 la Nicopole coaliţia creştină. Ne
surprinde faptul că, Arnaud Blin nu aminteşte de aportul
românesc la stăvilirea invaziei otomane, lucru constatat şi în
alte diverse ocazii, istoricii occidentali ignorând contribuţiile
româneşti. Mai mult, prefaţatorul şi autorul traducerii, dl.
Mihai Manea aminteşte de Nicopole (p. 189, nota 1) şi
participarea lui Mircea cel Bătrân, dar nu spune nimic despre
Rovine. Conflictul dintre Timur Lenk şi Baiazid este precedat
de un schimb de scrisori jignitoare, fiecare căutând săşi
intimideze adversarul. Pregătirile celor două tabere au fost
imense, armate numeroase, estimate la sute de mii de ostaşi,
poate exagerate, mai realiste fiind datele istoricului Maria –
Matilda Alexandrescu – Dersca, autor al unui studiu asupra
bătăliei de la Ankara, câştigată de Timur Lenk, salvând astfel
Europa pentru câteva decenii de pericolul otoman. De partea
lui Baiazid lupta sârbul Ştefan Lazarevici. Copleşiţi de
armatele lui Timur Lenk, otomanii se predau, fug în
dezordine, în fine, Baiazid este prins de către hanul Mahmud
(p. 198). După această victorie, Timur Lenk sa gândit la
cucerirea Chinei, obiectiv militar nerealizat. După Ankara,
figura lui Timur Lenk devine bine cunoscută în Europa:
Carol al VIlea al Franţei îi trimite o scrisoare măgulitoare, iar
Henric al IIIlea al Castiliei o ambasadă, în urma căreia Ruy
Gonzáles de Clavijo a redactat un raport detaliat. Spre
sfârşitul existenţei, Timur Lenk nu mai avea un aspect fizic
impresionant, cele câteva decenii de lupte îi lăsaseră
amprenta oboselii. Era preocupat de campania din China şi
succesiunea la tron. Deşi pornită în decembrie 1404, din
Samarkand, campania în China este anulată, din cauza
morţii intempestive a lui Timur Lenk (19 ianuarie 1405).
Nerezolvarea succesiunii va duce la dezintegrarea
imperiului, urmată de o decadenţă militară şi politică. Fiii şi
nepoţii marelui cuceritor sau luptat între ei, iar în India se
creează Imperiul Marilor Moguli care va rivaliza prin
bogăţie, splendoare şi rafinament cultural cu imperiile
anterioare. În concluzie, în finalul cărţii, Arnaud Blin scrie:
„Şi în domeniul războiului, care era prin excelenţă terenul lui
Timur Lenk, acesta rămâne pentru istorie drept unul dintre
comandanţii cei mai talentaţi ai tuturor timpurilor. Poate chiar cel
mai mare” (p. 234). In extremis, amintim că traducerea suferă
de unele dezacorduri şi folosirea incorectă a articolului
posesiv genitival. La pagina 21, Attila este scris greşit: Atilla.
* ARNAUD BLIN, TIMUR LENK. Traducere şi cuvânt
înainte de Mihai Manea, Ed. CORINT, 2013.
textul său fusese publicat destul de târziu în 1582, faţă de
anul morţii: 1412. Ulterior, Paulo Iovio și Pero Mexia ar fi scris
texte biografice, ultimul popularizând şi legenda „cuştii lui
Baiazid” în care era ţinut sultanul turc după înfrângerea de la
Ankara (1402). Mai mult, Timur Lenk îl folosea pe Baiazid
drept scaun ca să urce pe cal, anecdotă infirmată de Arnaud
Blin: „Acea cuşcă şi scaunul nu au existat” (p. 55). Însă pentru
noi, acest lucru nu ni se pare excentric, fiindcă are un
precedent: împăratul roman Valerian (253 – 260), tatăl lui
Gallienus, în urma bătăliei de la Edessa, este făcut prizonier
de regele persan Şapor, folosit drept scaun pentru suirea pe
cal şi sfârşind în captivitate. După Marlowe, alţi dramaturgi
au fost ispitiţi de figura lui Timur Lenk: Luis Valez de
Guevarra, Charles Saunders, Jacques Pradon, Nicholas
Rowe, în sfârşit, Gibbon şi Voltaire sunt interesaţi de Timur
Lenk, iar în secolul al XVIIIlea i sau consacrat multe opere
muzicale, pentru ca mai târziu Edgar Allan Poe îl surprinde
întrun poem, apoi, devine erou de nuvelă la Kasimir
Edschmid (1916), până la epopeea rusă „Şchiopul de fier”, de
Mihail Karakev (1967). Secolul al XIVlea, când se năştea
Timur Lenk, era în plină efervescenţă, conflicte teritoriale şi
religioase, iar în China se pregătea expansiunea maritimă
iniţiată de Zheng He, care a trimis expediţii maritime să
cartografieze întreaga planetă (v. Gavin Menzies): „Istoria
Asiei Centrale din secolul al XIVlea este cu atât mai complicată cu
cât datele precise lipsesc” (p. 140). Devenind stăpân al clanului
Barlas (1361), Timur Lenk se luptă cu emirul din Khiva, pe
carel ucide, însă, oastea îi este zdrobită, Timur scăpând
împreună cu Hussein şi câţiva fideli. Întocminduşi o mică
armată se pune în serviciul unui feudal în Sistan (Iran), apoi,
se luptă cu acesta şi este rănit la mâna şi piciorul drept.
Tradiţia spune că după acest incident, Timur Lenk mânuia
spada cu mâna stângă, însă din ilustraţia aşezată pe coperta
întâi a cărţii, Timur ţine sabia cu mâna dreaptă, lucru ce nu
corespunde adevărului istoric. Următoarea bătălie avea să fie
cu Ilias, stăpânul Transoxianei, a cărui armată este decimată
de o epidemie, apoi Ilias este asasinat, în fine, Timur Lenk îl
elimină pe Hussein devenind astfel stăpânul Transoxianei.
Au urmat câteva decenii în care Timur Lenk a devenit
stăpânul necontestat al lumii asiatice, învingândui succesiv
pe mongolii Hoardei de Aur, condusă de Tohtamiş, pe
mameluci, pe sultanul de la Delhi, pe otomanii conduşi de
Baiazid, evident, o performanţă militară, având în vedere că
toţi aceştia iau fost adversari redutabili: „Se poate spune că era
<strategul complet> al tuturor timpurilor” (p. 127). Toate acestea
au fost posibile pentru că Timur Lenk a dus o politică dură
faţă de toate armatele cu care sa aflat în conflict, a făcut
dislocări de populaţie, oraşele au suferit masacre, incendii,
distrugeri, încât sar putea întocmi o „Carte neagră a
cuceririlor teritoriale” ale lui Timur: „În acest registru sinistru,
Timur Lenk este un campion al distrugerii de tip terorist sau, dacă
preferaţi, al violenţei politice organizate” (p. 134), anticipândui,
astfel, pe dictatorii secolului al XXlea: Stalin, Hitler, Mao, Pol
Pot. În ceea ce priveşte războaiele purtate, Timur Lenk le
pregătea cu mare atenţie, îşi spiona adversarii, îşi dispunea
Marlowe, astăzi la Taşkent, o statuie ecvestră domină oraşul,
iar în 1941, o echipă de savanţi sovietici, condusă de Mihail
Gherasimov, se deplasase la Samarkand să studieze craniul
lui Timur Lenk. Sa dedus că fusese rănit la piciorul şi mâna
dreaptă, că avea înălţimea de 1,70 m, părul roşu. Biografia
realizată de Şerif – el – Din (Zafer Name) exaltă calităţile sale
fizice şi intelectuale, iar mai târziu, Alphonse de Lamartine îi
face un portret măgulitor – îndoielnic, totuşi, având în vedere
distanţa de timp: „citea mult; scria cu forţă şi eleganţă”; p. 25,
deşi Arnaud Blin scrie la pagina 87, că Timur Lenk era
„analfabet” –, mai aproape de realitate, poate, este descrierea
realizată de René Grousset în „Imperiul stepelor”. În fine,
Arnaud Blin scrie: „se poate afirma că Timur Lenk poseda geniul
militar al lui Napoleon, fervoarea religioasă şi violentă a lui Osama
bin Laden, despotismul luminat al lui Frederic al IIlea, fără a uita
de cinismul rece al lui Stalin, cu care putea împărţi teatralitatea şi
un fler pentru propagandă... Pentru a gâdila spiritul epocii noastre,
am putea spune că a fost acela care a luptat împotriva corupţiei din
administraţie sau că a facilitat liberul schimb şi comerţul, în zonele
pe care lea cucerit. Ar mai trebui să adăugăm energia pe care a
depuso dea lungul întregii sale vieţi pentru dezvoltarea culturală
a Samarkandului, care nu era mai vestit decât Marele Secol al
Regelui Soare, activismul cultural al Ecaterinei cea Mare sau al
marelui Frederic al IIlea” (p. 26). Mitul lui Timur Lenk
pătrunde în Europa prin spanioli – de Clavijo lar fi întâlnit,
� „Ceea ce m-a atras a fost complexitatea unei personalităţi care a manifestat un apetit fără de sfârşit pentru distrugere şi un gust pronunţat pentru construcţii... Cuceritor neobosit, Timur Lenk a fost, de asemenea, un protector încăpăţânat al artelor şi literelor. Cu alte cuvinte, un constructor”
(Arnaud Blin)
Între marii comandanţi de oşti, făuritor de imperii şi
cuceritori de anvergură universală – Alexandru cel Mare,
Attila, Ginghis Han şi Napoleon, pentru ai cita numai pe
aceştia –, Timur Lenk ocupă un loc distinct şi, totodată,
enigmatic, deoarece în aceeaşi personalitate controversată se
întâlnesc însuşiri contradictorii: nemilos şi crud faţă de
populaţia civilă şi prizonierii de război, pe carei ucidea în
masă, zidindui de vii sau înălţând piramide de capete
umane, distrugerea şi pustiirea oraşelor cucerite, în fine,
Timur Lenk a manifestat, e drept, foarte rar, sentimente de
milă şi compasiune faţă de suferinţa umană, fiind, totodată,
un pasionat al culturii, al discuţiilor pe teme istorice,
filozofice şi de ştiinţă cu Ibn Khaldun, al construcţiilor
edilitare, Samarkandul dorind, să devină, „perla Orientului”.
Aşadar, avem în faţa noastră eseul* dedicat lui Timur Lenk
de istoricul francez Arnaud Blin (n. 1960), specialist în istoria
conflictelor militare, aflat astfel cu o primă traducere pe piaţa
cărţii din România. Eseul în chestiune este precedat de un
Cuvânt – înainte, o Introducere („Distrugătorul de imperii”)
şi şase capitole în care ne este prezentată viaţa, mitul,
ascensiunea la putere şi cuceririle lui Timur Lenk, care îşi
încheie existenţa în timpul marşului către invadarea Chinei,
sfârşit asemănător cu al lui Soliman Magnificul care moare în
timpul ultimei tentative de a pătrunde în inima Europei
(1566). A se vedea în acest sens André Clot „Soliman
Magnificul”. Cartea se încheie cu o Cronologie, Mic glosar,
Bibliografie selectivă. Ca o remarcă preliminară, putem
afirma că în pofida unor informaţii modeste şi sărace, figura
marelui cuceritor asiatic, Timur Lenk, continuă să fascineze,
iar dintre domnitorii români, principele Dimitrie Cantemir
se considera un urmaş al său. Se mai poate preciza că Asia a
constituit cu resursele sale umane o problemă dificilă pentru
Europa, în momentul revărsării popoarelor migratoare, care
au culminat cu marea invazie mongolotătară (1241). În
schimb, Timur Lenk, deşi se considera un urmaş al lui
Ginghis Han, mai realist în ceea ce priveşte o campanie
europeană, nu se gândea so întreprindă, limitânduşi
cuceririle la imensul continent asiatic. În ceea cel priveşte pe
Cioran, acesta avansează un avertisment: „Urechile mai fine le
percep de peacum tropăitul îndepărtat” (v. „Despre o civilizaţie
vlăguită”, în „Ispita de a exista”, Humanitas, 1997, p. 26).
Aşadar, Timur Lenk (1336 1405) se naşte în inima Asiei
Centrale (Transoxiana), întrun trib mongol turcizat (Barlas),
ca fiu al unei căpetenii de trib. Surprinde, prin urmare, că
personalitatea lui Timur Lenk devine curând cunoscută în
Europa consacrânduise o tragedie de către Christopher
restituiri
Ionel SAVITESCU
Timur Lenk
restituiri
CRONICA38 CRONICA 39
imensa armată după un sistem clasic: centrul (condus de
Timur Lenk), aripa dreaptă şi cea stângă fiind conduse de
către fiii săi, Miran şi Rokh, apoi, armata de rezervă. Deşi era
imbatabil, au fost şi situaţii când Timur Lenk sa aflat în
dificultate pe câmpul de luptă, bunăoară, cu şahul persan
Mansur, ucis de Rokh. Dintre toate conflictele militare,
bătălia de la Ankara (Angora), 1402, rămâne cea mai
renumită, ambii despoţi aveau câte o carte de vizită
impresionantă: Baiazid învingândui în 1389 (Câmpia
Mierlei) pe sârbi, iar în 1396 la Nicopole coaliţia creştină. Ne
surprinde faptul că, Arnaud Blin nu aminteşte de aportul
românesc la stăvilirea invaziei otomane, lucru constatat şi în
alte diverse ocazii, istoricii occidentali ignorând contribuţiile
româneşti. Mai mult, prefaţatorul şi autorul traducerii, dl.
Mihai Manea aminteşte de Nicopole (p. 189, nota 1) şi
participarea lui Mircea cel Bătrân, dar nu spune nimic despre
Rovine. Conflictul dintre Timur Lenk şi Baiazid este precedat
de un schimb de scrisori jignitoare, fiecare căutând săşi
intimideze adversarul. Pregătirile celor două tabere au fost
imense, armate numeroase, estimate la sute de mii de ostaşi,
poate exagerate, mai realiste fiind datele istoricului Maria –
Matilda Alexandrescu – Dersca, autor al unui studiu asupra
bătăliei de la Ankara, câştigată de Timur Lenk, salvând astfel
Europa pentru câteva decenii de pericolul otoman. De partea
lui Baiazid lupta sârbul Ştefan Lazarevici. Copleşiţi de
armatele lui Timur Lenk, otomanii se predau, fug în
dezordine, în fine, Baiazid este prins de către hanul Mahmud
(p. 198). După această victorie, Timur Lenk sa gândit la
cucerirea Chinei, obiectiv militar nerealizat. După Ankara,
figura lui Timur Lenk devine bine cunoscută în Europa:
Carol al VIlea al Franţei îi trimite o scrisoare măgulitoare, iar
Henric al IIIlea al Castiliei o ambasadă, în urma căreia Ruy
Gonzáles de Clavijo a redactat un raport detaliat. Spre
sfârşitul existenţei, Timur Lenk nu mai avea un aspect fizic
impresionant, cele câteva decenii de lupte îi lăsaseră
amprenta oboselii. Era preocupat de campania din China şi
succesiunea la tron. Deşi pornită în decembrie 1404, din
Samarkand, campania în China este anulată, din cauza
morţii intempestive a lui Timur Lenk (19 ianuarie 1405).
Nerezolvarea succesiunii va duce la dezintegrarea
imperiului, urmată de o decadenţă militară şi politică. Fiii şi
nepoţii marelui cuceritor sau luptat între ei, iar în India se
creează Imperiul Marilor Moguli care va rivaliza prin
bogăţie, splendoare şi rafinament cultural cu imperiile
anterioare. În concluzie, în finalul cărţii, Arnaud Blin scrie:
„Şi în domeniul războiului, care era prin excelenţă terenul lui
Timur Lenk, acesta rămâne pentru istorie drept unul dintre
comandanţii cei mai talentaţi ai tuturor timpurilor. Poate chiar cel
mai mare” (p. 234). In extremis, amintim că traducerea suferă
de unele dezacorduri şi folosirea incorectă a articolului
posesiv genitival. La pagina 21, Attila este scris greşit: Atilla.
* ARNAUD BLIN, TIMUR LENK. Traducere şi cuvânt
înainte de Mihai Manea, Ed. CORINT, 2013.
textul său fusese publicat destul de târziu în 1582, faţă de
anul morţii: 1412. Ulterior, Paulo Iovio și Pero Mexia ar fi scris
texte biografice, ultimul popularizând şi legenda „cuştii lui
Baiazid” în care era ţinut sultanul turc după înfrângerea de la
Ankara (1402). Mai mult, Timur Lenk îl folosea pe Baiazid
drept scaun ca să urce pe cal, anecdotă infirmată de Arnaud
Blin: „Acea cuşcă şi scaunul nu au existat” (p. 55). Însă pentru
noi, acest lucru nu ni se pare excentric, fiindcă are un
precedent: împăratul roman Valerian (253 – 260), tatăl lui
Gallienus, în urma bătăliei de la Edessa, este făcut prizonier
de regele persan Şapor, folosit drept scaun pentru suirea pe
cal şi sfârşind în captivitate. După Marlowe, alţi dramaturgi
au fost ispitiţi de figura lui Timur Lenk: Luis Valez de
Guevarra, Charles Saunders, Jacques Pradon, Nicholas
Rowe, în sfârşit, Gibbon şi Voltaire sunt interesaţi de Timur
Lenk, iar în secolul al XVIIIlea i sau consacrat multe opere
muzicale, pentru ca mai târziu Edgar Allan Poe îl surprinde
întrun poem, apoi, devine erou de nuvelă la Kasimir
Edschmid (1916), până la epopeea rusă „Şchiopul de fier”, de
Mihail Karakev (1967). Secolul al XIVlea, când se năştea
Timur Lenk, era în plină efervescenţă, conflicte teritoriale şi
religioase, iar în China se pregătea expansiunea maritimă
iniţiată de Zheng He, care a trimis expediţii maritime să
cartografieze întreaga planetă (v. Gavin Menzies): „Istoria
Asiei Centrale din secolul al XIVlea este cu atât mai complicată cu
cât datele precise lipsesc” (p. 140). Devenind stăpân al clanului
Barlas (1361), Timur Lenk se luptă cu emirul din Khiva, pe
carel ucide, însă, oastea îi este zdrobită, Timur scăpând
împreună cu Hussein şi câţiva fideli. Întocminduşi o mică
armată se pune în serviciul unui feudal în Sistan (Iran), apoi,
se luptă cu acesta şi este rănit la mâna şi piciorul drept.
Tradiţia spune că după acest incident, Timur Lenk mânuia
spada cu mâna stângă, însă din ilustraţia aşezată pe coperta
întâi a cărţii, Timur ţine sabia cu mâna dreaptă, lucru ce nu
corespunde adevărului istoric. Următoarea bătălie avea să fie
cu Ilias, stăpânul Transoxianei, a cărui armată este decimată
de o epidemie, apoi Ilias este asasinat, în fine, Timur Lenk îl
elimină pe Hussein devenind astfel stăpânul Transoxianei.
Au urmat câteva decenii în care Timur Lenk a devenit
stăpânul necontestat al lumii asiatice, învingândui succesiv
pe mongolii Hoardei de Aur, condusă de Tohtamiş, pe
mameluci, pe sultanul de la Delhi, pe otomanii conduşi de
Baiazid, evident, o performanţă militară, având în vedere că
toţi aceştia iau fost adversari redutabili: „Se poate spune că era
<strategul complet> al tuturor timpurilor” (p. 127). Toate acestea
au fost posibile pentru că Timur Lenk a dus o politică dură
faţă de toate armatele cu care sa aflat în conflict, a făcut
dislocări de populaţie, oraşele au suferit masacre, incendii,
distrugeri, încât sar putea întocmi o „Carte neagră a
cuceririlor teritoriale” ale lui Timur: „În acest registru sinistru,
Timur Lenk este un campion al distrugerii de tip terorist sau, dacă
preferaţi, al violenţei politice organizate” (p. 134), anticipândui,
astfel, pe dictatorii secolului al XXlea: Stalin, Hitler, Mao, Pol
Pot. În ceea ce priveşte războaiele purtate, Timur Lenk le
pregătea cu mare atenţie, îşi spiona adversarii, îşi dispunea
Marlowe, astăzi la Taşkent, o statuie ecvestră domină oraşul,
iar în 1941, o echipă de savanţi sovietici, condusă de Mihail
Gherasimov, se deplasase la Samarkand să studieze craniul
lui Timur Lenk. Sa dedus că fusese rănit la piciorul şi mâna
dreaptă, că avea înălţimea de 1,70 m, părul roşu. Biografia
realizată de Şerif – el – Din (Zafer Name) exaltă calităţile sale
fizice şi intelectuale, iar mai târziu, Alphonse de Lamartine îi
face un portret măgulitor – îndoielnic, totuşi, având în vedere
distanţa de timp: „citea mult; scria cu forţă şi eleganţă”; p. 25,
deşi Arnaud Blin scrie la pagina 87, că Timur Lenk era
„analfabet” –, mai aproape de realitate, poate, este descrierea
realizată de René Grousset în „Imperiul stepelor”. În fine,
Arnaud Blin scrie: „se poate afirma că Timur Lenk poseda geniul
militar al lui Napoleon, fervoarea religioasă şi violentă a lui Osama
bin Laden, despotismul luminat al lui Frederic al IIlea, fără a uita
de cinismul rece al lui Stalin, cu care putea împărţi teatralitatea şi
un fler pentru propagandă... Pentru a gâdila spiritul epocii noastre,
am putea spune că a fost acela care a luptat împotriva corupţiei din
administraţie sau că a facilitat liberul schimb şi comerţul, în zonele
pe care lea cucerit. Ar mai trebui să adăugăm energia pe care a
depuso dea lungul întregii sale vieţi pentru dezvoltarea culturală
a Samarkandului, care nu era mai vestit decât Marele Secol al
Regelui Soare, activismul cultural al Ecaterinei cea Mare sau al
marelui Frederic al IIlea” (p. 26). Mitul lui Timur Lenk
pătrunde în Europa prin spanioli – de Clavijo lar fi întâlnit,
� „Ceea ce m-a atras a fost complexitatea unei personalităţi care a manifestat un apetit fără de sfârşit pentru distrugere şi un gust pronunţat pentru construcţii... Cuceritor neobosit, Timur Lenk a fost, de asemenea, un protector încăpăţânat al artelor şi literelor. Cu alte cuvinte, un constructor”
(Arnaud Blin)
Între marii comandanţi de oşti, făuritor de imperii şi
cuceritori de anvergură universală – Alexandru cel Mare,
Attila, Ginghis Han şi Napoleon, pentru ai cita numai pe
aceştia –, Timur Lenk ocupă un loc distinct şi, totodată,
enigmatic, deoarece în aceeaşi personalitate controversată se
întâlnesc însuşiri contradictorii: nemilos şi crud faţă de
populaţia civilă şi prizonierii de război, pe carei ucidea în
masă, zidindui de vii sau înălţând piramide de capete
umane, distrugerea şi pustiirea oraşelor cucerite, în fine,
Timur Lenk a manifestat, e drept, foarte rar, sentimente de
milă şi compasiune faţă de suferinţa umană, fiind, totodată,
un pasionat al culturii, al discuţiilor pe teme istorice,
filozofice şi de ştiinţă cu Ibn Khaldun, al construcţiilor
edilitare, Samarkandul dorind, să devină, „perla Orientului”.
Aşadar, avem în faţa noastră eseul* dedicat lui Timur Lenk
de istoricul francez Arnaud Blin (n. 1960), specialist în istoria
conflictelor militare, aflat astfel cu o primă traducere pe piaţa
cărţii din România. Eseul în chestiune este precedat de un
Cuvânt – înainte, o Introducere („Distrugătorul de imperii”)
şi şase capitole în care ne este prezentată viaţa, mitul,
ascensiunea la putere şi cuceririle lui Timur Lenk, care îşi
încheie existenţa în timpul marşului către invadarea Chinei,
sfârşit asemănător cu al lui Soliman Magnificul care moare în
timpul ultimei tentative de a pătrunde în inima Europei
(1566). A se vedea în acest sens André Clot „Soliman
Magnificul”. Cartea se încheie cu o Cronologie, Mic glosar,
Bibliografie selectivă. Ca o remarcă preliminară, putem
afirma că în pofida unor informaţii modeste şi sărace, figura
marelui cuceritor asiatic, Timur Lenk, continuă să fascineze,
iar dintre domnitorii români, principele Dimitrie Cantemir
se considera un urmaş al său. Se mai poate preciza că Asia a
constituit cu resursele sale umane o problemă dificilă pentru
Europa, în momentul revărsării popoarelor migratoare, care
au culminat cu marea invazie mongolotătară (1241). În
schimb, Timur Lenk, deşi se considera un urmaş al lui
Ginghis Han, mai realist în ceea ce priveşte o campanie
europeană, nu se gândea so întreprindă, limitânduşi
cuceririle la imensul continent asiatic. În ceea cel priveşte pe
Cioran, acesta avansează un avertisment: „Urechile mai fine le
percep de peacum tropăitul îndepărtat” (v. „Despre o civilizaţie
vlăguită”, în „Ispita de a exista”, Humanitas, 1997, p. 26).
Aşadar, Timur Lenk (1336 1405) se naşte în inima Asiei
Centrale (Transoxiana), întrun trib mongol turcizat (Barlas),
ca fiu al unei căpetenii de trib. Surprinde, prin urmare, că
personalitatea lui Timur Lenk devine curând cunoscută în
Europa consacrânduise o tragedie de către Christopher
restituiri
Ionel SAVITESCU
Timur Lenk
restituiri
CRONICA40
Lacrima pesimistului se evaporă pentru a da naştere şi la alţi nori.
Bătrânul este necăjit că uită multe, dar nu uită şi că e necăjit.
Fructele coapte şi capetele necoapte cad uşor.
Femeia e ca un magnet. Te atrage cu monedă cu tot.
Perfidul te mângâie pentru aţi număra cucuiele.
Oare Adam ia cedat Evei o coastă ori o coardă vocală?
Bagheta unora pare un biet steag din care na mai rămas decât băţul.
A miza pe uitarea trecutului tău înseamnă a confunda plasa de păianjen, ţesută de � timp, cu una de protecţie.
Viteazul îşi zdrobeşte duşmanul, laşul , genunchii.
Pe valurile norocului, capetele pătrate par zaruri.
Priviţimi greşelile prin lupă, nu prin luneta puştii.
Când oamenii se ucid între ei, cei mai îndoliaţi par corbii.
Sa acoperit de glorie, iar gloria – de praf.
Regele cu coroana pe ochi, rudele – cu ochii pe coroană.
Impostura e ca umbrela: te apără de ploaie, dar nu şi de furtună.
Mulţi semeni bat pasul pe loc în ţinută de defilare.
Privindui pe unii oameni “ajunşi”, te cuprinde şi mila. Par nişte răstigniţí pe semnul plus.
Soacrei îi place să fie preţuită. Dar nu ca o vulpe argintie.
Peniţa poetului rugineşte dacă nui înmuiată şi în lacrimă.
Ridicând din umeri iau căzut galoanele.
“Poate mă ajută să devin catarg”, se consola copacul lovit de secure.
După ce că a pierdut Raiul, omul se comportă de parcă sar teme să nu piardă şi Iadul.
Oamenii buni fac să încolţească iubirea, cei răi – să fie încolţită.
Geniile ne pavează drumul cu pietrele de hotar pe care le depăşesc.
Avea o voinţă de fier. Dar viciile erau ca magneţii.
Anteu nu îşi regenera forţele atingând noroiul.
O carte bună trebuie să fie când lupă, când ochean.
Scările tribunalului te apropie de nori şi te îndepărtează de cer.
Dacă soaţa nu este sfântă, nici soţul nui credincios.
Oamenii plaţi nu par presaţi de timp.
Prostul îşi etalează spiritul, neghina se crede piper.
Blazoanele unora par agăţate de pereţii unor castele de nisip.
Zburând prea jos, îngerul îşi agaţă aripile în Pomul ispitei.
E mai cinstit să furi inima unei fete, decât să o cumperi.
Anii aleargă, Doamne, oamenii obosesc.
CRONICA 41
fără nume,
ca săi întipărim
un nume
în celule
şin vertebre,
să învăţăm
a vorbi
cu limbă de pămînt
timpul
din cînd în cînd
sublima noastră pradă
28 octombrie 2013
Fură cîte o secundă din viaţa
carear fi putut să fie
închide ochii şi se pomeneşte
co mestecă aşa, cu poftă,
ca peo bucată zdravănă de plăcintă cu mere
şterpeleşte sfielnic
o secundă din viaţa
carear fi putut să fie
ascunzînduse neîncetat
în ceea ce este
precum dulăul hărnicit
la două dimineaţa,
cînd fixează lacom
drumul slab iluminat
printre scîndurile gardului
Dumnezeul fîntînilor îi desenează în vis
colaci de piatră nesfîrşiţi
peste care se tot întinde
să dea de răcoarea apei,
dar El întoarce glasul izvoarelor
spre răsărit,
iar cînd încep săi ardă obrajii
îl răstoarnă din vis
ca dintrun hamac
urdorile risipei îi amuşină
chiliile albe şi roşii
tîrînduse dinspre buricele degetelor
spre creştet ca nişte rîme
despre care nici habar naveau
ceasurile unei amiezi straşnice
dintro viaţă
carear fi putut să fie
la care priveşte cu coada ochiului
ca un dulău ce latră
ieşit din minţi
la două dimineaţa
cu ochiul stîng
înţepenit
între scîndurile gardului
că vieţuirea e oricum
o jupă subţire
pe care ţio pui
ca să ai motive să te enervezi
în cele din urmă,
mam hotărît să nu mai răscolesc
pe nicăieri
pînă nu mioi lepăda
pîrdalnica asta de umbră
caremi înnoadă paşii
şimi rînduieşte gleznă grea
de condamnat!
26 septembrie 2013
la ora trei cineva mia rostit numele
şia rotunjit palmele cuib
şi la lăsat să se înalţe
în taină
cu grijă
ca peun pui lansat în primul său zbor
pe viaţă şi pe moarte
în preajma îngheţului
27 septembrie 2013
ora cinci a dupăamiezii ciuguleşte
fiecare cuvînt
îl trimite ciunt şi rănit
de la unul la altul
e cald încă şi maş împlînta
în carnea norului
ca un pumnal
să urmăresc de acolo
convoiul de cuvinte
betege
fără ecou
şi fără umbră
5 octombrie 2013
Femeii
Prieten nuţi este nimenea,
prieteni îţi sunt roşul inimii
şi roşul sîngelui,
prietenă ţie coasta lui Adam
plesnind de singurătate,
atît de speriat de
zilele de ieri şialaltăieri
vîrtos înghiţinduse unele pe altele,
încît propriai coastă
sa bulbucat,
a explodat
în forma ei fără nume,
şin trupul meu
fără nume,
şin trupul vostru
Motto: Cu harul vreunei silabeurnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluriaidoma lor, şi fără margini.
(Nichita Stănescu)
21 august 2013
Joc?
Fum
jarişti
şerpuitură
cu salcîmi umbrind un drum
atît sunt din joc
acum,
dar de tac
că s sîmbur bun
tot îmi frige limban gură
28 august 2013
Nici nu ştiu cînd ai plecat
am simţit aşa, o dîră de aer cald
cuprinzîndumi umerii
ca o îmbrăţişare
apoi sau
oprit toate ceasurile
şi eu mam pomenit zăcînd
în propria întîmplare
cantrun lift bătrîn
prăbuşit
în propriai întîmplare
cu o amiază vineţie
ca un cearcăn
în care forfotesc
hohote
îmbrăcate
în acelaşi chip
pe care nam izbutit
defel
săl recunosc,
nici măcar acum
cînd îşi răsuceşte privirilen oglindă,
de nu mai pot sămi aşez atent şi uniform
fardul pe pleoapă
20 septembrie 2013
uitare
simţeam cum dă tîrcoale
ca o lamă lucioasă,
aţîţătoare
mam aşezat mai acătării
în pulberea zilei
cum face mai tot omul care se respectă
Pagini subiectiveŞtefania HĂNESCU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori e.r.g .o
Nicolae PETRESCU REDI
CRONICA40
Lacrima pesimistului se evaporă pentru a da naştere şi la alţi nori.
Bătrânul este necăjit că uită multe, dar nu uită şi că e necăjit.
Fructele coapte şi capetele necoapte cad uşor.
Femeia e ca un magnet. Te atrage cu monedă cu tot.
Perfidul te mângâie pentru aţi număra cucuiele.
Oare Adam ia cedat Evei o coastă ori o coardă vocală?
Bagheta unora pare un biet steag din care na mai rămas decât băţul.
A miza pe uitarea trecutului tău înseamnă a confunda plasa de păianjen, ţesută de � timp, cu una de protecţie.
Viteazul îşi zdrobeşte duşmanul, laşul , genunchii.
Pe valurile norocului, capetele pătrate par zaruri.
Priviţimi greşelile prin lupă, nu prin luneta puştii.
Când oamenii se ucid între ei, cei mai îndoliaţi par corbii.
Sa acoperit de glorie, iar gloria – de praf.
Regele cu coroana pe ochi, rudele – cu ochii pe coroană.
Impostura e ca umbrela: te apără de ploaie, dar nu şi de furtună.
Mulţi semeni bat pasul pe loc în ţinută de defilare.
Privindui pe unii oameni “ajunşi”, te cuprinde şi mila. Par nişte răstigniţí pe semnul plus.
Soacrei îi place să fie preţuită. Dar nu ca o vulpe argintie.
Peniţa poetului rugineşte dacă nui înmuiată şi în lacrimă.
Ridicând din umeri iau căzut galoanele.
“Poate mă ajută să devin catarg”, se consola copacul lovit de secure.
După ce că a pierdut Raiul, omul se comportă de parcă sar teme să nu piardă şi Iadul.
Oamenii buni fac să încolţească iubirea, cei răi – să fie încolţită.
Geniile ne pavează drumul cu pietrele de hotar pe care le depăşesc.
Avea o voinţă de fier. Dar viciile erau ca magneţii.
Anteu nu îşi regenera forţele atingând noroiul.
O carte bună trebuie să fie când lupă, când ochean.
Scările tribunalului te apropie de nori şi te îndepărtează de cer.
Dacă soaţa nu este sfântă, nici soţul nui credincios.
Oamenii plaţi nu par presaţi de timp.
Prostul îşi etalează spiritul, neghina se crede piper.
Blazoanele unora par agăţate de pereţii unor castele de nisip.
Zburând prea jos, îngerul îşi agaţă aripile în Pomul ispitei.
E mai cinstit să furi inima unei fete, decât să o cumperi.
Anii aleargă, Doamne, oamenii obosesc.
CRONICA 41
fără nume,
ca săi întipărim
un nume
în celule
şin vertebre,
să învăţăm
a vorbi
cu limbă de pămînt
timpul
din cînd în cînd
sublima noastră pradă
28 octombrie 2013
Fură cîte o secundă din viaţa
carear fi putut să fie
închide ochii şi se pomeneşte
co mestecă aşa, cu poftă,
ca peo bucată zdravănă de plăcintă cu mere
şterpeleşte sfielnic
o secundă din viaţa
carear fi putut să fie
ascunzînduse neîncetat
în ceea ce este
precum dulăul hărnicit
la două dimineaţa,
cînd fixează lacom
drumul slab iluminat
printre scîndurile gardului
Dumnezeul fîntînilor îi desenează în vis
colaci de piatră nesfîrşiţi
peste care se tot întinde
să dea de răcoarea apei,
dar El întoarce glasul izvoarelor
spre răsărit,
iar cînd încep săi ardă obrajii
îl răstoarnă din vis
ca dintrun hamac
urdorile risipei îi amuşină
chiliile albe şi roşii
tîrînduse dinspre buricele degetelor
spre creştet ca nişte rîme
despre care nici habar naveau
ceasurile unei amiezi straşnice
dintro viaţă
carear fi putut să fie
la care priveşte cu coada ochiului
ca un dulău ce latră
ieşit din minţi
la două dimineaţa
cu ochiul stîng
înţepenit
între scîndurile gardului
că vieţuirea e oricum
o jupă subţire
pe care ţio pui
ca să ai motive să te enervezi
în cele din urmă,
mam hotărît să nu mai răscolesc
pe nicăieri
pînă nu mioi lepăda
pîrdalnica asta de umbră
caremi înnoadă paşii
şimi rînduieşte gleznă grea
de condamnat!
26 septembrie 2013
la ora trei cineva mia rostit numele
şia rotunjit palmele cuib
şi la lăsat să se înalţe
în taină
cu grijă
ca peun pui lansat în primul său zbor
pe viaţă şi pe moarte
în preajma îngheţului
27 septembrie 2013
ora cinci a dupăamiezii ciuguleşte
fiecare cuvînt
îl trimite ciunt şi rănit
de la unul la altul
e cald încă şi maş împlînta
în carnea norului
ca un pumnal
să urmăresc de acolo
convoiul de cuvinte
betege
fără ecou
şi fără umbră
5 octombrie 2013
Femeii
Prieten nuţi este nimenea,
prieteni îţi sunt roşul inimii
şi roşul sîngelui,
prietenă ţie coasta lui Adam
plesnind de singurătate,
atît de speriat de
zilele de ieri şialaltăieri
vîrtos înghiţinduse unele pe altele,
încît propriai coastă
sa bulbucat,
a explodat
în forma ei fără nume,
şin trupul meu
fără nume,
şin trupul vostru
Motto: Cu harul vreunei silabeurnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluriaidoma lor, şi fără margini.
(Nichita Stănescu)
21 august 2013
Joc?
Fum
jarişti
şerpuitură
cu salcîmi umbrind un drum
atît sunt din joc
acum,
dar de tac
că s sîmbur bun
tot îmi frige limban gură
28 august 2013
Nici nu ştiu cînd ai plecat
am simţit aşa, o dîră de aer cald
cuprinzîndumi umerii
ca o îmbrăţişare
apoi sau
oprit toate ceasurile
şi eu mam pomenit zăcînd
în propria întîmplare
cantrun lift bătrîn
prăbuşit
în propriai întîmplare
cu o amiază vineţie
ca un cearcăn
în care forfotesc
hohote
îmbrăcate
în acelaşi chip
pe care nam izbutit
defel
săl recunosc,
nici măcar acum
cînd îşi răsuceşte privirilen oglindă,
de nu mai pot sămi aşez atent şi uniform
fardul pe pleoapă
20 septembrie 2013
uitare
simţeam cum dă tîrcoale
ca o lamă lucioasă,
aţîţătoare
mam aşezat mai acătării
în pulberea zilei
cum face mai tot omul care se respectă
Pagini subiectiveŞtefania HĂNESCU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori e.r.g .o
Nicolae PETRESCU REDI
CRONICA42 CRONICA 43
jurnal cu scriitori poesis
Demonul om.Ceea ce dicţionarele numesc transcendere fantast tragică se
regăsește cu asupră de măsură în acest poem, definit categorial pentru discuţia noastră. El rămâne, ca sunet, descins dintro noapte de Macedonski, iar ca atmosferă și ritmicitate din baladele lui Doinaș, ca și ale unor cerchiști de la Sibiu, mai încolo, din balada germană.
Șocul pe carel creează contrastul –bun/rău, alb/negru, lumină/întuneric – îl bucură enorm pe poetul de la Iași. Absorbit de propriai creaţie, de găsire a cuvântului care săl exprime pe deantregul, ca în preromantismul tenebros, poetul se surprinde, notând:Lacul gemea, încreţit de pala de vânt / Poetul scria un poem în umbra / mai deasă decât norul de noapte, / deasupra paginii albe / aștepta cu mânampietrită / El nauzea cum trosnesc în câmpie / copacii, răniţi o dată cu viaţa, / nici cum printre arbori răsună dictarea / Nauzea decât cuvintele sale / Și totuși afară sascunde lumina…
Mi sa părut poemul care conţine o logică mai clară a unui exerciţiu de imaginaţie provocată.
Există la poetul nostru o propensiune vădită spre oximoroane, plasate parcă vindicativ, din loc în loc, în poemul Așternuturile minţii. O constatare transfrontalieră între componentele vieţii sună a constatare de tip reportaj: o umbrăi marea, oricine poate să o vadă / șin liniște să treacă mai departe, / so ocolească, respectândui spaţiul / Vacarmul crește, în răstimpuri, cântă / și smulge vântul, dat uitării, / de când dă buznan casă și pe câmpuri / La colţ de stradă, scrisă pe un zid, rămâne / vorbantreagă, despre care copiii / vorbesc doar în șoaptă / Un om, cei drept, cu glasul stins, pășește / pragul, cu răsuflarea (sic!) plină / de poveri ascunde șișul / Dar iată că se aud bătăi de clopot / E zi de hram, astăzi și mâine, ospeţele / se ţin lanţ ţi vinul curgen cupe…
Și totuși, în textul decupat din poem se ascund câteva necunoscute pentru doritorul de rostiri clare, limpezi. Pentru comparatist, zigzagul punctării în imaginarul propus de poet, pare un joc de șotron – trecerea dintrun univers întraltul ca să arate metamorfozele ludicului în tot ceea ce nenconjoară. Ca în penultimul pasaj, să aflăm, printrun imperativ solitar – De aceea dormi, nu te trezi – că scopul îndemnului era săi reveleze, pe calea visului, (cu balena Moby Dick, balena albă) aduceri aminte, / ecouri târzii din vechile cărţi / ce stau de veghe în așternuturile minţii.
De acum e foarte clar că nivelul expunerii liricoepice a lui Ștefan Amariţei a înregistrat un înalt grad artistic și de cultură, care sa armonizat minunat cu formele dinamice ale talentului său.
Scriitorul a înregistrat multiple forme de comunicare, atât în poezie, cât și în proză și teatru, receptând audienţa acestora, ca pe un manual de limba română.
Scrierile lui Ștefan Amariţei au avut benefice ecouri în rândul criticii și istoriei literare, textele sale fiind gardate de nume referenţiale ale domeniului slujit: Ioan Holban, Valeriu Stancu, Bogdan Ulmu, Nichita Danilov.
Insistenţa cu care strecoară idei de factură existenţială lasă loc de a crede că în viitorul apropiat, Ștefan Amariţei (n. 26 feb. 1951) ne va surprinde cu o tipăritură compactă, în această direcţie, indiferent de profilul literar al ei (poezie, proză, teatru). A indica din umbră o posibilă ierarhie a speciilor literare, percepute până acum, chiar și de noi, ar echivala cu o intruziune în salonul de gală al cărţilor de autor. Așa că suntem în așteptare.
Peste modă și timp…Deocamdată, înregistrăm o furie stăpânită totuși a limbajului,
din suprarealismul nostru interbelic, dacă nu și a teatrului american, gen Eugene OʹNeill, Arthur Miller, Tennessee Williams. Va fi așa oare? Sa gândit poetul de azi să ia în calcul și asemenea suspiciuni ale mele?
Coperta cărţii Faldurile nopţii, a scriitorului Ștefan Amariţei, din Iași (Editura Junimea, 2012, 42 pagini) te întâmpină cu o reproducere a unui peisaj insolit, semnat Marianne von Werefkin. Policromia de pe coperta I se reduce la trei culori de bază – un albastru compact și lucios în partea inferioară, apoi, în ștrafuri de nuanţe, în partea superioară, străfulgerată (culoarea) de un roșu violent, din care, pedepsitor, apare imaginea unei siluete de bărbat gata de luptă. Deasupra acestuia, care stă taciturn cu spatele la o apă curgătoare, se profilează, în galben, o pasăre uriașă, gen vultur, cu aripile desfăcute pentru ași orienta prada spre sine.
Chiar titlul volumului este cules cu litere gotice.Așadar, poetul Ștefan Amariţei, conștientizând natura
expresionistă (de ce nu? și suprarealistă!) a poemelor sale, șia pus în gardă pe ipoteticul cititor, încă de la vizualizarea copertei opului său. El este cu totul altceva, faţă de sororarele lui anterioare.
Pentru ai motiva individualitatea acestui volum, cunoscutul critic și istoric literar Ioan Holban îi stabilește încadrarea în expresionism. Formele de manifestare ale acestuia, pe piaţa literară germană, au fost de la început destul de dure, faţă de naturalismul și impresionismul francez. Gradul înalt de filozofie, pe care secolul 19 îl iradiase în întreaga Europă (și nu numai!), datorită marilor nume Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, încă nu se stinsese. Și în timp așa va și rămâne indicând borne ale filosofiei moderne. Și atunci raporturile la idee, la principiu, la absolut au fost promovate de revisteforţă. Două dintre ele sau numit Der Sturm (Furtună) și Aktion (Acţiune). Dacă ne uităm bine, sunt două titluri, care…cândva au format unitatea denumirii mișcării romantice germane Sturm und Drang.
Ele au promovat, după 191011, viziuni halucinatorii, apropiate apocalipticului, pe care o parte dintre pictura secolului al 20lea lea preluat, iar autorii tablourilor își proiectau viaţa trăită cu …ierburi și alcool. Chipurile, creierele normale nar fi fost capabile de asemenea plonjoane în absolut. Ar fi avut nevoie de narcotice, de stimulente din afara lor.
Ei bine, Ștefan Amariţei, dincoace de Aheron, face dovada unui salt la trapez, de la înălţimea căruia, prin sugrumare sau descătușare voluntară de cuvinte, își dezvoltă stări, printrun bestiar în imaginar. El se transfigurează când ca un gladiator în arenă, luptânduse cu fiarele din cuvintele aduse de întuneric, de bezna apelor nepotolite, de setea prădătorilor de averi, de jocurile necinstite din cazinouri. Până când și umbra „cuiva” stă la pândă. Scopul, după travestiul obţinut (cu picioare de lut și cu braţe de lut (…) pe înserat prinde între degete / un cuvânt și vrea săl pronunţe / Dar sunetul verbului nu se aude, / oricât te apropii, privind peste umăr, / în golul ce te desparte de soarele umed) rămâne în gândul creatorului de universuri personalizate. În cazul nostru, diabolice, expresioniste. Așa găsim în Țipătul păsării de plumb. Aici se desfoliază toată mizeria umană, în chefuri și desfrâu, când unul fiul lăudat / al celui mai drept și mai curat dintre noi neprihănit ridică ochii spre cer să primească ruga de seară (arghezian, nu?) adică, ideea de sacru ș.a.m.d.
Câteva elemente de apocalipsă parcă sunt rupte din basmele noastre, orientate vreodată spre capitolul din Biblie.
Până când și o formulă culinară – plăcinte poalen brâu – găsește un ardent înregistrator în poetul Ștefan Amariţei. Cuptorul lui încins de cuvintele excentrice, ridicate de la masa hipnozei stilistice, sau aglutinat în desfășurătorul de titlu normal –
Febra imaginaruluiMarian BARBU
din varful muntelui
soarele îmi încălzeşte blând faţa
nările freamătă
se pare că se cunosc
de undeva
cu privirea înfipă în cer
?
şi apoi nimic
6.
în spatele neputinţei
o victimă sigură.
a ochiului liber
săi las impresia unui fugărit
de propriami umbră
la primul semn al înfrângerii
7.
visam la o pasăre
la rutele ei nebănuite şi nu aveam habar
cât de greu le este?
să ducă din urmă povara
aripilor atinse de spectrul morţii
8.
între eşec şi glorie
zborul unei păsări
culoarea soarelui
în apus
nu mia fost un secret
decât curgerea timpului
9.
prins în forme nebănuite
mă zbat singur
cu mîinile încărcate de rouă
umbră setoasă de izbândă
mă poartă
în chip de om
10.
dincolo de vămi celeste
în cumulul întrebărilor caut
caut răspunsuri profunde
de sar deschide porţile!
aş potoli setea de recucerire
a unei purităţi pierdute
1.
toamna,
singur în parc hoinăresc
niciunde...
cu cine sămi împart
fiecare gând, în care,
mă dor
credinţele pierdute
2.
îmi presimt sfârşitul
şin marea grabă
urc scara vieţii
spre cer
noaptea mireasă,
atinsă de privire.
pare să fi trecut
de mângâierea gândului
3.
dacă nu aş tulbura cu nimic
apele vieţii
stâncile îmi sunt martore
neputinţei
sistată la timp acţiunea devine
clientelară
din prudentă, oare?
4.
căzuţi din mitul creaţiei,
Adam şi Eva au crezut
în fericirea omenirii
săşi transforme eforturile
întrun eros logic
al setei dusă la infinit
nicicând a fi satisfăcută
5.
Dragoş Ionescu
CRONICA42 CRONICA 43
jurnal cu scriitori poesis
Demonul om.Ceea ce dicţionarele numesc transcendere fantast tragică se
regăsește cu asupră de măsură în acest poem, definit categorial pentru discuţia noastră. El rămâne, ca sunet, descins dintro noapte de Macedonski, iar ca atmosferă și ritmicitate din baladele lui Doinaș, ca și ale unor cerchiști de la Sibiu, mai încolo, din balada germană.
Șocul pe carel creează contrastul –bun/rău, alb/negru, lumină/întuneric – îl bucură enorm pe poetul de la Iași. Absorbit de propriai creaţie, de găsire a cuvântului care săl exprime pe deantregul, ca în preromantismul tenebros, poetul se surprinde, notând:Lacul gemea, încreţit de pala de vânt / Poetul scria un poem în umbra / mai deasă decât norul de noapte, / deasupra paginii albe / aștepta cu mânampietrită / El nauzea cum trosnesc în câmpie / copacii, răniţi o dată cu viaţa, / nici cum printre arbori răsună dictarea / Nauzea decât cuvintele sale / Și totuși afară sascunde lumina…
Mi sa părut poemul care conţine o logică mai clară a unui exerciţiu de imaginaţie provocată.
Există la poetul nostru o propensiune vădită spre oximoroane, plasate parcă vindicativ, din loc în loc, în poemul Așternuturile minţii. O constatare transfrontalieră între componentele vieţii sună a constatare de tip reportaj: o umbrăi marea, oricine poate să o vadă / șin liniște să treacă mai departe, / so ocolească, respectândui spaţiul / Vacarmul crește, în răstimpuri, cântă / și smulge vântul, dat uitării, / de când dă buznan casă și pe câmpuri / La colţ de stradă, scrisă pe un zid, rămâne / vorbantreagă, despre care copiii / vorbesc doar în șoaptă / Un om, cei drept, cu glasul stins, pășește / pragul, cu răsuflarea (sic!) plină / de poveri ascunde șișul / Dar iată că se aud bătăi de clopot / E zi de hram, astăzi și mâine, ospeţele / se ţin lanţ ţi vinul curgen cupe…
Și totuși, în textul decupat din poem se ascund câteva necunoscute pentru doritorul de rostiri clare, limpezi. Pentru comparatist, zigzagul punctării în imaginarul propus de poet, pare un joc de șotron – trecerea dintrun univers întraltul ca să arate metamorfozele ludicului în tot ceea ce nenconjoară. Ca în penultimul pasaj, să aflăm, printrun imperativ solitar – De aceea dormi, nu te trezi – că scopul îndemnului era săi reveleze, pe calea visului, (cu balena Moby Dick, balena albă) aduceri aminte, / ecouri târzii din vechile cărţi / ce stau de veghe în așternuturile minţii.
De acum e foarte clar că nivelul expunerii liricoepice a lui Ștefan Amariţei a înregistrat un înalt grad artistic și de cultură, care sa armonizat minunat cu formele dinamice ale talentului său.
Scriitorul a înregistrat multiple forme de comunicare, atât în poezie, cât și în proză și teatru, receptând audienţa acestora, ca pe un manual de limba română.
Scrierile lui Ștefan Amariţei au avut benefice ecouri în rândul criticii și istoriei literare, textele sale fiind gardate de nume referenţiale ale domeniului slujit: Ioan Holban, Valeriu Stancu, Bogdan Ulmu, Nichita Danilov.
Insistenţa cu care strecoară idei de factură existenţială lasă loc de a crede că în viitorul apropiat, Ștefan Amariţei (n. 26 feb. 1951) ne va surprinde cu o tipăritură compactă, în această direcţie, indiferent de profilul literar al ei (poezie, proză, teatru). A indica din umbră o posibilă ierarhie a speciilor literare, percepute până acum, chiar și de noi, ar echivala cu o intruziune în salonul de gală al cărţilor de autor. Așa că suntem în așteptare.
Peste modă și timp…Deocamdată, înregistrăm o furie stăpânită totuși a limbajului,
din suprarealismul nostru interbelic, dacă nu și a teatrului american, gen Eugene OʹNeill, Arthur Miller, Tennessee Williams. Va fi așa oare? Sa gândit poetul de azi să ia în calcul și asemenea suspiciuni ale mele?
Coperta cărţii Faldurile nopţii, a scriitorului Ștefan Amariţei, din Iași (Editura Junimea, 2012, 42 pagini) te întâmpină cu o reproducere a unui peisaj insolit, semnat Marianne von Werefkin. Policromia de pe coperta I se reduce la trei culori de bază – un albastru compact și lucios în partea inferioară, apoi, în ștrafuri de nuanţe, în partea superioară, străfulgerată (culoarea) de un roșu violent, din care, pedepsitor, apare imaginea unei siluete de bărbat gata de luptă. Deasupra acestuia, care stă taciturn cu spatele la o apă curgătoare, se profilează, în galben, o pasăre uriașă, gen vultur, cu aripile desfăcute pentru ași orienta prada spre sine.
Chiar titlul volumului este cules cu litere gotice.Așadar, poetul Ștefan Amariţei, conștientizând natura
expresionistă (de ce nu? și suprarealistă!) a poemelor sale, șia pus în gardă pe ipoteticul cititor, încă de la vizualizarea copertei opului său. El este cu totul altceva, faţă de sororarele lui anterioare.
Pentru ai motiva individualitatea acestui volum, cunoscutul critic și istoric literar Ioan Holban îi stabilește încadrarea în expresionism. Formele de manifestare ale acestuia, pe piaţa literară germană, au fost de la început destul de dure, faţă de naturalismul și impresionismul francez. Gradul înalt de filozofie, pe care secolul 19 îl iradiase în întreaga Europă (și nu numai!), datorită marilor nume Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, încă nu se stinsese. Și în timp așa va și rămâne indicând borne ale filosofiei moderne. Și atunci raporturile la idee, la principiu, la absolut au fost promovate de revisteforţă. Două dintre ele sau numit Der Sturm (Furtună) și Aktion (Acţiune). Dacă ne uităm bine, sunt două titluri, care…cândva au format unitatea denumirii mișcării romantice germane Sturm und Drang.
Ele au promovat, după 191011, viziuni halucinatorii, apropiate apocalipticului, pe care o parte dintre pictura secolului al 20lea lea preluat, iar autorii tablourilor își proiectau viaţa trăită cu …ierburi și alcool. Chipurile, creierele normale nar fi fost capabile de asemenea plonjoane în absolut. Ar fi avut nevoie de narcotice, de stimulente din afara lor.
Ei bine, Ștefan Amariţei, dincoace de Aheron, face dovada unui salt la trapez, de la înălţimea căruia, prin sugrumare sau descătușare voluntară de cuvinte, își dezvoltă stări, printrun bestiar în imaginar. El se transfigurează când ca un gladiator în arenă, luptânduse cu fiarele din cuvintele aduse de întuneric, de bezna apelor nepotolite, de setea prădătorilor de averi, de jocurile necinstite din cazinouri. Până când și umbra „cuiva” stă la pândă. Scopul, după travestiul obţinut (cu picioare de lut și cu braţe de lut (…) pe înserat prinde între degete / un cuvânt și vrea săl pronunţe / Dar sunetul verbului nu se aude, / oricât te apropii, privind peste umăr, / în golul ce te desparte de soarele umed) rămâne în gândul creatorului de universuri personalizate. În cazul nostru, diabolice, expresioniste. Așa găsim în Țipătul păsării de plumb. Aici se desfoliază toată mizeria umană, în chefuri și desfrâu, când unul fiul lăudat / al celui mai drept și mai curat dintre noi neprihănit ridică ochii spre cer să primească ruga de seară (arghezian, nu?) adică, ideea de sacru ș.a.m.d.
Câteva elemente de apocalipsă parcă sunt rupte din basmele noastre, orientate vreodată spre capitolul din Biblie.
Până când și o formulă culinară – plăcinte poalen brâu – găsește un ardent înregistrator în poetul Ștefan Amariţei. Cuptorul lui încins de cuvintele excentrice, ridicate de la masa hipnozei stilistice, sau aglutinat în desfășurătorul de titlu normal –
Febra imaginaruluiMarian BARBU
din varful muntelui
soarele îmi încălzeşte blând faţa
nările freamătă
se pare că se cunosc
de undeva
cu privirea înfipă în cer
?
şi apoi nimic
6.
în spatele neputinţei
o victimă sigură.
a ochiului liber
săi las impresia unui fugărit
de propriami umbră
la primul semn al înfrângerii
7.
visam la o pasăre
la rutele ei nebănuite şi nu aveam habar
cât de greu le este?
să ducă din urmă povara
aripilor atinse de spectrul morţii
8.
între eşec şi glorie
zborul unei păsări
culoarea soarelui
în apus
nu mia fost un secret
decât curgerea timpului
9.
prins în forme nebănuite
mă zbat singur
cu mîinile încărcate de rouă
umbră setoasă de izbândă
mă poartă
în chip de om
10.
dincolo de vămi celeste
în cumulul întrebărilor caut
caut răspunsuri profunde
de sar deschide porţile!
aş potoli setea de recucerire
a unei purităţi pierdute
1.
toamna,
singur în parc hoinăresc
niciunde...
cu cine sămi împart
fiecare gând, în care,
mă dor
credinţele pierdute
2.
îmi presimt sfârşitul
şin marea grabă
urc scara vieţii
spre cer
noaptea mireasă,
atinsă de privire.
pare să fi trecut
de mângâierea gândului
3.
dacă nu aş tulbura cu nimic
apele vieţii
stâncile îmi sunt martore
neputinţei
sistată la timp acţiunea devine
clientelară
din prudentă, oare?
4.
căzuţi din mitul creaţiei,
Adam şi Eva au crezut
în fericirea omenirii
săşi transforme eforturile
întrun eros logic
al setei dusă la infinit
nicicând a fi satisfăcută
5.
Dragoş Ionescu
CRONICA44 CRONICA 45
amestecul de plante şi zburătoare? din grădină?
am îngropat acolo un vis al meu. un vis dintre lumi.
să încolţească astăzi? sau tu astăzi sugrumi
din faşă visul? întrebi răstit: unde te afli, Adame?
îţi răspund fluturii: doarme
înfăşurat în fluturi ca întrun pământ,
doarme pe umerii unui zburător şi umblător cuvânt
5
aici a curs, la vremuri, năpastă de apă.
stau cu picioarelenfipte în pământ
şi ascult cum sapă
cineva sub tălpile mele mormânt.
vei coborî. în el vei semăna pe vodă vânt.
vei spune apăsat din ceruri de departe:
vin tocmai din Scytia Minor. nicio moarte
nu a stat cu mine de vorbă. nu ma întrebat
despre pământ. nu ma bătut granat.
stau în mormânturi, stau cu almandinul
roşu, al morţii. el îmi croieşte destinul
prin vaduri, prin vremuri curge năpastă de apă.
mă acoperă. mă mângâie. cald mă îngroapă
6
distinse domn, trebuie săţi spun: cineva a spart cerul,
a curs din el lumina raiului. a curs ploaie şi tot zodierul...
a curs din el lumina fiinţei mele de Adam uitat,
a curs o parte din tine. catapeteasma lumii sa clătinat
şi a căzut în gol. ai văzut că sunt gol şi mă ascund
cu pietrele pe prund.
trebuie săţi mai spun, distinse domn, despre
drumurile care urcă neunde şi se frâng sub vespre,
sub înserări.
sunt drumuri rupte în sângele meu şi sunt existări
de dincolo de tot ce se vede.
distinse domn, îmi este pofta a te pierde
în fără de umbra sângelui şi în cruzimi scobite
sub stânca tăcere.
să ne pregătim şi de moarte, iar eu de înviere
7
ceo să se întâmple cu tine, Elohim?
de ce tremuri? vine raza de soare din înger.
în linişte să drămuim,
să te drămuim, Elohim, dune în patrie, dute
şi verste,
miam luat trei sute de concubine,
o fi fost rău? o fi fost de bine?
la vreme de bătrâneţe, femeile miau întors privirea
spre dumnezei fantomatici. slăbirea
puterilor mia adus închipuiri de departe.
să fie, te întreb, iubire? să fie doar moarte?
2
flăcări jucau peste arbori comori din paradis.
ai deschis gura? ceai fi avut de zis?
taci. dincolo de frunze joacă flăcări. decad
constelaţii? sunt numai reflexii care vin din iad?
nu ai timp de răspunsuri. trece jalnic o faimă.
nici nu tresari. ai sădit în grădină doar spaimă.
vrei să guvernezi grădina prin spaime şi frică?
te uită: şarpele protestează şi se ridică:
unde se duce domnul nostru? unde?
în ce constelaţii depărtate? în ce lumi căscăunde?
taci. de bunăvoie ai pierdut orice răspunsuri?
neajunsuri
istorice te au în paza lor? răspunde, te rog!
Dumnezeu tace. în locul lui ar răspunde orice inorog
3
viaţa îşi deschide răsurile în soare.
să fiu pe mare? să fi trecut de mare?
unde sunt? orizonturi sumbre descântă
cu gura larg închisă o nuntă.
o fi nunta mea, mă gândesc şi mă sperii.
mai aveam de cucerit mii de femei ca imperii.
mergem la nuntă, hotărăşte el, Dumnezeu.
mergem, răspund. voi fi mire? voi fi fariseu?
Dumnezeu se preface că nu aude. tace.
ptiu, drace,
exclam. am ales oare nuntă care nu este?
sau şi Dumnezeu este doar o poveste?
4
fluturii au năvălit. parcă veneau armate
din lumi neştiute. veneau puhoiuri şi descăpăţânate.
se aşezau pe crengi. am spus: ce măreşti?
de ce scuturi
confuzia sporită dintre frunze şi fluturi?
crengile păreau din altă lume. de unde să vină
de om urcă stânci verticale,/ cine să fie? Cine să fiu?/ un om minuscul priveşte din cerʺ.
Autorul deţine secretul tuturor formulelor de creativitate disponibile în poezia actuală, aşa că lear putea activa pe rând. Simbioza dintre tematica religioasă şi dicteul automat se dovedeşte flexibilă şi chiar acordă o rezoluţie personală discursului liric. Aparatul de filmat din caverna platoniciană este, uneori, pus în umbră de ochii zeului Shiva, încât întâia zi a creaţiei poate fi revendicată din budism, dar următoarele se încadrează în calendarul creştin.
În ţinutul imaginar Icaria, unde se întâmplă violente mişcări sufleteşti, apare şi o dragoste nebună, nebună... şi bat vânturi din Scitia Minor: ʺtainele străvezii ale lucrurilor cad/ una câte una din pomul cunoaşterii,/ cad direct în apele ochiului magic/ arta este doar umbra unui regret,/ ceva necruţător se întâmplă astăzi în paradis,/ ceva tragic şi atât de necesar în lumea noastră,/ El se va despărţi de suflet,/ El, spiritul, nu are timp de regrete,/ El, sufletul, trebuie să plece pe cărări neştiute/ în lume,/ în rai nu mai este loc de natură,/ de îngeri,/ de inimă,/ în rai îngerii se acoperă cu propriile aripi,/ frigul singurătăţii face să îngheţe/ munţii din cosmos,/ în depărtare se aude sâsâitul de şarpe/ şi foşnetul frunzişului în pomul pitic/ de unde Newton face să cadă poamele cunoaşteriiʺ.
În EuGenia cosmosului meu pare mai puternic spiritul ludic de tip Nichita Stănescu, pe când în Vina credinţa rămâne sentimentul dominant. Personal, prefer francheţea şi degajarea din primul volum, precum în ʺSum şi postum şi post ludumʺ: sunt liman de învingere/ dragul meu am înfrânt/ cea de pe urmă convingere/ a sufletului meu tâmpit şi nesfânt/ a domnişoarei anima/ a domniţei patima/ sunt ultima poveste de zis la banchete/ ultima picătură de ulei din candela/ picăturii de viaţă/ de pe ultimele voastre Doamne planete/ lasăte poete/ dus în gheare de un erete/ peste plaiuri tracogete/ ele se dau pe gheaţă/ ele se dau/ pe culori/ pe blau grana şi blau/ sunt liman de înfrângere/ sum/ visul de viaţă/ al erei post ludum/ postumʺ.
În mod curios, domnul Constantin Gherghinoiu, spre deosebire de toţi scriitorii veniţi din universul Brăilei, nu reţine în poezia sa universul acvatic, bălţile, fluviul, marea, ci un puternic sentiment chtonic; ʺvin spre mine/ valuri de pământ/ vin să mă acopere cu trupul lor de pământ,/ mări de pământ, cer de pământ,/ timp de pământ,/ lună de pământ,/ toate lucrurile de pământ/ vin către mine...ʺ.
Izolat în oraşul cel mai bogat în literatură, din literatura română, angajat întrun cotidian sufocat de prejudecăţile corosive ale micilor comunităţi şi de alte preocupări mult mai rigide şi pragmatice, domnul Constantin Gherghinoiu reuşeşte să rămână un poet adevărat, pe dominantele cele mai profunde, fertile şi subtile ale iluzoriului meşteşug al cuvintelor.
1
după ce mam lepădat a treia oară de tine,
am luat hotărâri istorice. am înfiinţat alte ierni,
alţi zei,
alte ceruri din care să cerni
idei
mai lungi, mai anapoda,
mai aproape de nu decât da,
miam smuls nervii, am ars şapte sute de neveste,
am străbătut pământuri, am şters de pe hărţi distanţe
Puţin cunoscut în afara Brăilei, Constantin Gherghinoiu (născut în 1951 în comuna Ariceştii – Ze le t in , judeţul Prahova) , absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, 1975, actualmente director al Şcolii Normale ʺD. P. Perpessicisiusʺ Brăila, şia conturat o identitate de scriitor polivalent: poet, prozator, romancier, critic literar, dar printro bibliografie deloc abundentă.
De la primele apariţii în reviste până la debutul în volum (Toamna patimilor după Matei, Editura Porto Franco, Galaţi, 1991, cu o prefaţă de Mihail Crama) trec aproape două decenii, dar, ulterior, ritmul apariţiilor se accelerează, subliniind imaginea (şi identitatea) sa de scriitor complet: Şantaj (roman), Editura Porto Franco, Galaţi, 1995, Puşcărie pentru porumbei (teatru), Editura Geneze, Galaţi, 1998, Mitologii negre (poezie), Editura Ex Libris, Brăila, 2001, cu un cuvânt înainte de academician Fănuş Neagu, Sinele şi deşertul / Le soi et le désert ( poezie bilingvă), Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2007, Poezia pierdută şi poeme în proză, Editura Ex Libris, Brăila, 2008, EuGenia cosmosului meu, Editura Ex Libris, Brăila, 2009, Vina (poeme), Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011.
Autorul nu are complexul culturii clasice, care săl blocheze în admiraţie anemică ci, dimpotrivă, îl neîngrădeşte în adeziunea pentru spiritul ludic şi exersarea, în mod egal, a alternativelor, de la invocaţia religioasă a partiturii psaltice, până la dicteul automat şi poeticele suprarealismului. Discursul poetic, întotdeauna insurgent şi anticonvenţional, chiar saturat de un exces cultural inerţial, favorizează acumulările unui confesional sarcastic şi autoironic care destructurează grandoarea în derizoriu şi aruncă la coş sistemul convenţiilor şi prejudecăţilor.
Universul poetic se coagulează dintrun ceremonial confesiv în care actantul liric se lamentează de lucruri nemaiîntâlnite în poezie, sau dintro invocaţie insolită în care se armonizează iarăşi lucruri stupefiante. Dumnezeu e unpartener cumsecade şi modest care pretinde o poezie religioasă în care credinţa apare foarte degajată, familiară.
În Vina impresionează poezia sangvinităţii revoltate şi transplantarea cotidianului, a existenţei circumstanţiale chiar în caverna platoniciană.
Invocarea lui Dumnezeu pe fiecare pagină nu spune totul despre religiozitatea poeziei lui Constantin Gherghinoiu care face exerciţii de digitaţie pe toate gamele sufleteşti, de la disperare la sarcasm şi de la adoraţie la abjurare. Ideea de regie a textului se mărturiseşte uneori, alteori transpare în proiecţia filmului platonician pe pereţii cavernei: ʺun om minuscul,/ o idee de om între pereţii de stâncă,/ pereţi verticali,/ drumul ar trebui să treacă printre ei,/ ideea de om ar trebui să urmeze ideea de drum,/ dar nu are curaj so găsească,/ drumul ar putea să trăiască retras,/ un fel de drum anahoret,/ în pereţii de stâncă verticală,/ drumul ar putea să fie un pustnic/ retras în chiliile stâncii,/ ideea de om nu are încotro să apuce,/ disperarea ia locul ideii de om,/ disperarea ăşi ia inima în dinţi, începe să urce stânci,/ scena se goleşte de personaje,/ un om minuscul,/ o idee
Între credinţă şi spiritul ludicAureliu GOCI
sertarul cu manuscrise sertarul cu manuscrise
CRONICA44 CRONICA 45
amestecul de plante şi zburătoare? din grădină?
am îngropat acolo un vis al meu. un vis dintre lumi.
să încolţească astăzi? sau tu astăzi sugrumi
din faşă visul? întrebi răstit: unde te afli, Adame?
îţi răspund fluturii: doarme
înfăşurat în fluturi ca întrun pământ,
doarme pe umerii unui zburător şi umblător cuvânt
5
aici a curs, la vremuri, năpastă de apă.
stau cu picioarelenfipte în pământ
şi ascult cum sapă
cineva sub tălpile mele mormânt.
vei coborî. în el vei semăna pe vodă vânt.
vei spune apăsat din ceruri de departe:
vin tocmai din Scytia Minor. nicio moarte
nu a stat cu mine de vorbă. nu ma întrebat
despre pământ. nu ma bătut granat.
stau în mormânturi, stau cu almandinul
roşu, al morţii. el îmi croieşte destinul
prin vaduri, prin vremuri curge năpastă de apă.
mă acoperă. mă mângâie. cald mă îngroapă
6
distinse domn, trebuie săţi spun: cineva a spart cerul,
a curs din el lumina raiului. a curs ploaie şi tot zodierul...
a curs din el lumina fiinţei mele de Adam uitat,
a curs o parte din tine. catapeteasma lumii sa clătinat
şi a căzut în gol. ai văzut că sunt gol şi mă ascund
cu pietrele pe prund.
trebuie săţi mai spun, distinse domn, despre
drumurile care urcă neunde şi se frâng sub vespre,
sub înserări.
sunt drumuri rupte în sângele meu şi sunt existări
de dincolo de tot ce se vede.
distinse domn, îmi este pofta a te pierde
în fără de umbra sângelui şi în cruzimi scobite
sub stânca tăcere.
să ne pregătim şi de moarte, iar eu de înviere
7
ceo să se întâmple cu tine, Elohim?
de ce tremuri? vine raza de soare din înger.
în linişte să drămuim,
să te drămuim, Elohim, dune în patrie, dute
şi verste,
miam luat trei sute de concubine,
o fi fost rău? o fi fost de bine?
la vreme de bătrâneţe, femeile miau întors privirea
spre dumnezei fantomatici. slăbirea
puterilor mia adus închipuiri de departe.
să fie, te întreb, iubire? să fie doar moarte?
2
flăcări jucau peste arbori comori din paradis.
ai deschis gura? ceai fi avut de zis?
taci. dincolo de frunze joacă flăcări. decad
constelaţii? sunt numai reflexii care vin din iad?
nu ai timp de răspunsuri. trece jalnic o faimă.
nici nu tresari. ai sădit în grădină doar spaimă.
vrei să guvernezi grădina prin spaime şi frică?
te uită: şarpele protestează şi se ridică:
unde se duce domnul nostru? unde?
în ce constelaţii depărtate? în ce lumi căscăunde?
taci. de bunăvoie ai pierdut orice răspunsuri?
neajunsuri
istorice te au în paza lor? răspunde, te rog!
Dumnezeu tace. în locul lui ar răspunde orice inorog
3
viaţa îşi deschide răsurile în soare.
să fiu pe mare? să fi trecut de mare?
unde sunt? orizonturi sumbre descântă
cu gura larg închisă o nuntă.
o fi nunta mea, mă gândesc şi mă sperii.
mai aveam de cucerit mii de femei ca imperii.
mergem la nuntă, hotărăşte el, Dumnezeu.
mergem, răspund. voi fi mire? voi fi fariseu?
Dumnezeu se preface că nu aude. tace.
ptiu, drace,
exclam. am ales oare nuntă care nu este?
sau şi Dumnezeu este doar o poveste?
4
fluturii au năvălit. parcă veneau armate
din lumi neştiute. veneau puhoiuri şi descăpăţânate.
se aşezau pe crengi. am spus: ce măreşti?
de ce scuturi
confuzia sporită dintre frunze şi fluturi?
crengile păreau din altă lume. de unde să vină
de om urcă stânci verticale,/ cine să fie? Cine să fiu?/ un om minuscul priveşte din cerʺ.
Autorul deţine secretul tuturor formulelor de creativitate disponibile în poezia actuală, aşa că lear putea activa pe rând. Simbioza dintre tematica religioasă şi dicteul automat se dovedeşte flexibilă şi chiar acordă o rezoluţie personală discursului liric. Aparatul de filmat din caverna platoniciană este, uneori, pus în umbră de ochii zeului Shiva, încât întâia zi a creaţiei poate fi revendicată din budism, dar următoarele se încadrează în calendarul creştin.
În ţinutul imaginar Icaria, unde se întâmplă violente mişcări sufleteşti, apare şi o dragoste nebună, nebună... şi bat vânturi din Scitia Minor: ʺtainele străvezii ale lucrurilor cad/ una câte una din pomul cunoaşterii,/ cad direct în apele ochiului magic/ arta este doar umbra unui regret,/ ceva necruţător se întâmplă astăzi în paradis,/ ceva tragic şi atât de necesar în lumea noastră,/ El se va despărţi de suflet,/ El, spiritul, nu are timp de regrete,/ El, sufletul, trebuie să plece pe cărări neştiute/ în lume,/ în rai nu mai este loc de natură,/ de îngeri,/ de inimă,/ în rai îngerii se acoperă cu propriile aripi,/ frigul singurătăţii face să îngheţe/ munţii din cosmos,/ în depărtare se aude sâsâitul de şarpe/ şi foşnetul frunzişului în pomul pitic/ de unde Newton face să cadă poamele cunoaşteriiʺ.
În EuGenia cosmosului meu pare mai puternic spiritul ludic de tip Nichita Stănescu, pe când în Vina credinţa rămâne sentimentul dominant. Personal, prefer francheţea şi degajarea din primul volum, precum în ʺSum şi postum şi post ludumʺ: sunt liman de învingere/ dragul meu am înfrânt/ cea de pe urmă convingere/ a sufletului meu tâmpit şi nesfânt/ a domnişoarei anima/ a domniţei patima/ sunt ultima poveste de zis la banchete/ ultima picătură de ulei din candela/ picăturii de viaţă/ de pe ultimele voastre Doamne planete/ lasăte poete/ dus în gheare de un erete/ peste plaiuri tracogete/ ele se dau pe gheaţă/ ele se dau/ pe culori/ pe blau grana şi blau/ sunt liman de înfrângere/ sum/ visul de viaţă/ al erei post ludum/ postumʺ.
În mod curios, domnul Constantin Gherghinoiu, spre deosebire de toţi scriitorii veniţi din universul Brăilei, nu reţine în poezia sa universul acvatic, bălţile, fluviul, marea, ci un puternic sentiment chtonic; ʺvin spre mine/ valuri de pământ/ vin să mă acopere cu trupul lor de pământ,/ mări de pământ, cer de pământ,/ timp de pământ,/ lună de pământ,/ toate lucrurile de pământ/ vin către mine...ʺ.
Izolat în oraşul cel mai bogat în literatură, din literatura română, angajat întrun cotidian sufocat de prejudecăţile corosive ale micilor comunităţi şi de alte preocupări mult mai rigide şi pragmatice, domnul Constantin Gherghinoiu reuşeşte să rămână un poet adevărat, pe dominantele cele mai profunde, fertile şi subtile ale iluzoriului meşteşug al cuvintelor.
1
după ce mam lepădat a treia oară de tine,
am luat hotărâri istorice. am înfiinţat alte ierni,
alţi zei,
alte ceruri din care să cerni
idei
mai lungi, mai anapoda,
mai aproape de nu decât da,
miam smuls nervii, am ars şapte sute de neveste,
am străbătut pământuri, am şters de pe hărţi distanţe
Puţin cunoscut în afara Brăilei, Constantin Gherghinoiu (născut în 1951 în comuna Ariceştii – Ze le t in , judeţul Prahova) , absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, 1975, actualmente director al Şcolii Normale ʺD. P. Perpessicisiusʺ Brăila, şia conturat o identitate de scriitor polivalent: poet, prozator, romancier, critic literar, dar printro bibliografie deloc abundentă.
De la primele apariţii în reviste până la debutul în volum (Toamna patimilor după Matei, Editura Porto Franco, Galaţi, 1991, cu o prefaţă de Mihail Crama) trec aproape două decenii, dar, ulterior, ritmul apariţiilor se accelerează, subliniind imaginea (şi identitatea) sa de scriitor complet: Şantaj (roman), Editura Porto Franco, Galaţi, 1995, Puşcărie pentru porumbei (teatru), Editura Geneze, Galaţi, 1998, Mitologii negre (poezie), Editura Ex Libris, Brăila, 2001, cu un cuvânt înainte de academician Fănuş Neagu, Sinele şi deşertul / Le soi et le désert ( poezie bilingvă), Editura Centrul de Creaţie, Brăila, 2007, Poezia pierdută şi poeme în proză, Editura Ex Libris, Brăila, 2008, EuGenia cosmosului meu, Editura Ex Libris, Brăila, 2009, Vina (poeme), Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011.
Autorul nu are complexul culturii clasice, care săl blocheze în admiraţie anemică ci, dimpotrivă, îl neîngrădeşte în adeziunea pentru spiritul ludic şi exersarea, în mod egal, a alternativelor, de la invocaţia religioasă a partiturii psaltice, până la dicteul automat şi poeticele suprarealismului. Discursul poetic, întotdeauna insurgent şi anticonvenţional, chiar saturat de un exces cultural inerţial, favorizează acumulările unui confesional sarcastic şi autoironic care destructurează grandoarea în derizoriu şi aruncă la coş sistemul convenţiilor şi prejudecăţilor.
Universul poetic se coagulează dintrun ceremonial confesiv în care actantul liric se lamentează de lucruri nemaiîntâlnite în poezie, sau dintro invocaţie insolită în care se armonizează iarăşi lucruri stupefiante. Dumnezeu e unpartener cumsecade şi modest care pretinde o poezie religioasă în care credinţa apare foarte degajată, familiară.
În Vina impresionează poezia sangvinităţii revoltate şi transplantarea cotidianului, a existenţei circumstanţiale chiar în caverna platoniciană.
Invocarea lui Dumnezeu pe fiecare pagină nu spune totul despre religiozitatea poeziei lui Constantin Gherghinoiu care face exerciţii de digitaţie pe toate gamele sufleteşti, de la disperare la sarcasm şi de la adoraţie la abjurare. Ideea de regie a textului se mărturiseşte uneori, alteori transpare în proiecţia filmului platonician pe pereţii cavernei: ʺun om minuscul,/ o idee de om între pereţii de stâncă,/ pereţi verticali,/ drumul ar trebui să treacă printre ei,/ ideea de om ar trebui să urmeze ideea de drum,/ dar nu are curaj so găsească,/ drumul ar putea să trăiască retras,/ un fel de drum anahoret,/ în pereţii de stâncă verticală,/ drumul ar putea să fie un pustnic/ retras în chiliile stâncii,/ ideea de om nu are încotro să apuce,/ disperarea ia locul ideii de om,/ disperarea ăşi ia inima în dinţi, începe să urce stânci,/ scena se goleşte de personaje,/ un om minuscul,/ o idee
Între credinţă şi spiritul ludicAureliu GOCI
sertarul cu manuscrise sertarul cu manuscrise
CRONICA46 CRONICA 47
ai fost de partea balaurului? a îngerului?
nu te văd nici în cer, nici pe sub poalele sângerului
10
printro spărtură de cer îmi arunc ochii: te văd.
paradis
al somnambulilor e cerul. ce vis,
ce sens te ţine acolo, în cer? pe pământ, alături
am face lucruri mari, grădini peste grădini, edenuri...
tu să mături
totul. să iasă iarbă nouă de sub umbra fiinţei noastre,
să răsară planete sihastre...
prin spărtura cerului arunc o privire. înţeleg.
nimeni nu poate avea coşmarurile pe care el le vrea.
şi de la trunchiul de lemn al ochiului dezleg
toate privirile aruncate de mine în cer.
sunt ale altcuiva
11
pretutindeni domneşte o toropeală generală.
istoria doarme. gâfâie. duce în poală
sfârşitul inexorabil. duce praful pe copitele zilei,
al unui pământ mai rodnic. tu cântă în strună prăsilei
de lume nouă. pretutindeni sar în ochi semnele
sfârşitului. cine, şi în ce istorie, consemnele?
eşti în stare? eşti tu dumnezeul aşteptat?
sau eşti doar un satir
alergător după nimfele erei? sau eşti doar delir?
sfârşim istoria. epuizăm idoli şi zei peste zei.
vom fi în stare să inventăm alţii în loc?
pentru ei
şi pentru tine şezui la căpătâiul istoriei
şi acolo plânsei
12
teai săturat până peste cap de creaţia veche.
ţiai dat seama că este impostură. că este făcută
după ureche.
vrei să faci noul cer şi noul pământ?
eşti depăşit, eşti reacţionar, totuşi te cânt
şiţi ţin hangul.
cuvintele mar vrea de partea lor şimi ţin ştreangul,
cuvântul se face înger şi deschide drum abisului.
mă arunc să beau sfântul sânge. proscrisului
care sunt săi dai viaţă. cu toate că sar putea să nu fi
decât corul unei divine tragedii
aduse pe sub mână din marile sofii
în apele primare, neîncepute,
fă să înceapă cosmosul, ah, de la ele,
din fiecare picătură eleată să faci pământ de stele,
din mare săl faci pe Dumnezeul părinţilor noştri,
din fiecare val să scoţi heruvimii şi monştrii,
apoi, inventează focul, Elohim, focul viu,
cuvântul cel sălbatic şi bidiviu.
călare pe cuvânt să trecem de vulcanii stinşi din pământ,
să strigi tunător peste flăcările moarte din noi:
sunt cel ce sunt
8
în primul rând vreau, distinse domn, să ştii şi despre mine
că sunt autorul timpului şi că mie bine,
că aş fi vrut să te bucur mai mult, că aş fi vrut uneori
să bat pe nicovală seninul de nori
să ai pe unde să calci când vei veni. nu mai ştiu nimic
despre tine. mai ai de gând să vii? la noi a răsărit grâul pitic,
sau ivit, din trupul rocilor piroclastite, clarvăzătoare,
diavoli. şi vorbesc despre tine cu mari semne de întrebare.
cu eclipse de lună.
ce se mai întâmplă în cer? tot în malul de clisă îşi sapă
lăstunii cuib şi văgăună?
grădina ai păstrato curată? mai este tot cea de atunci?
îţi mai aduci aminte? îngrozitoare porunci
miai strigat. îţi mai aduci aminte şarpele? eram gol
şi nu ţiam răspuns. mai izgonit. miai pus, ban în mână,
obol
pentru trecerea în lumea de jos. în lumea unde sunt.
tu cum o mai duci? când mai treci pe la noi, pe pământ?
9
eram de faţă. lupta dintre înger Mihail şi balaur
era pe moarte şi pe viaţă şi bătea monedă de aur.
nu puteam să mă hotărăsc dea cui parte,
să fiu. de partea îngerului? săi fiu moarte?
în cele de pe urmă a învins Mihail. întreb: eu ce fac?
mia răspuns: te arunc pe pământ, te fac om sau copac.
strălucea ca apusul îngerul biruitor. apoi, ma azvârlit.
pe pământ. sub pământ. şi falit
sunt. când de partea adevărului adevărat, când de partea
unui adevăr învăluit, oarecare.
tu, distinse domn, unde deschizi cartea
şi oare
sertarul cu manuscrise poesis
Coborârea in abis
Nu sunt poet
Nam fost şi nu voi fi
Numai că uneori mă rod cuvintele
Cu mii
Şi muscătura lor devine sânge
Şi miscăn vene cu putere
Ajungen creer şi supune
Vointa dea nu fi in vrere.
Din nepoet, nefost
Mam transformat în rost
Şi versul învăluit în mine
Respiră, bea şi tine ziuă
Degetele tremurăn scris
Şi gandul meu coboară în abis
Poet de zi, nefost de vis.
Apă si lumină
Cerul ce se strâmbă
Sub ploi zgomotoase
Picăturile nu pică
Ci se preling in oase
Apa cu apă
Se imbină
In fond
Şi noi, oamenii,
Suntem apă si lumină.
Adevaruri scrise cu litere mici
Am împăturit cuvintele
Să fie mai grele
Grosimea lor
Să mişte suflete moarte.
Am alungit litere
Să cresc verbelor
Mesajul
Să se imprime mai bine.
Metode de marketing
Am folosit
Sa inteleagă şi
Orbii zilei
Adevărurile scrise
De obicei
Cu litere mici.
Compatibilitate
Pentru schimbarea ce neo cer
Trebuie sã începem cu noi
Sã ne schimbãm mâinile
Cu altele mai bune,
Sã ne schimbãm picioarele
Cu unele mai arãtoase,
Sã ne schimbãm capul
Cu unul mai deştept
Şi la sfârşit
Sã ne schimbãm sufletul
Pentru cã doar astfel
Vom fi compatibili
Cu lumea minciunii
De dincolo de ordinea
Din gânduri ...
Muţi când vine umbra
Ne agitãm
Vorbim
Gãlãgioşi trãim
Şi muţi suntem
Când vine umbra.
Poetul a rãmas
lui A.Pãunescu
A fost un trubadur
Un pic bizar
A spus ce a avut de spus
Despre normal cã e normal
În jocurile de cuvinte
Ce au colindat şi au iubit
Seminţe, simţãminte
A rãsãdit şi iau vorbit
A disperat, a ars
Şi când sa întamplat
Ca omul sã fi murit
Poetul a rãmas.
Totul se plãteşte
Primeşti când intrin viaţã
Un credit în minute
Şi cheltuieşti din ele
Cu fiecare clipã
Şi la final
La facturare
Totul se plãteşte
M ihai V intilã
CRONICA46 CRONICA 47
ai fost de partea balaurului? a îngerului?
nu te văd nici în cer, nici pe sub poalele sângerului
10
printro spărtură de cer îmi arunc ochii: te văd.
paradis
al somnambulilor e cerul. ce vis,
ce sens te ţine acolo, în cer? pe pământ, alături
am face lucruri mari, grădini peste grădini, edenuri...
tu să mături
totul. să iasă iarbă nouă de sub umbra fiinţei noastre,
să răsară planete sihastre...
prin spărtura cerului arunc o privire. înţeleg.
nimeni nu poate avea coşmarurile pe care el le vrea.
şi de la trunchiul de lemn al ochiului dezleg
toate privirile aruncate de mine în cer.
sunt ale altcuiva
11
pretutindeni domneşte o toropeală generală.
istoria doarme. gâfâie. duce în poală
sfârşitul inexorabil. duce praful pe copitele zilei,
al unui pământ mai rodnic. tu cântă în strună prăsilei
de lume nouă. pretutindeni sar în ochi semnele
sfârşitului. cine, şi în ce istorie, consemnele?
eşti în stare? eşti tu dumnezeul aşteptat?
sau eşti doar un satir
alergător după nimfele erei? sau eşti doar delir?
sfârşim istoria. epuizăm idoli şi zei peste zei.
vom fi în stare să inventăm alţii în loc?
pentru ei
şi pentru tine şezui la căpătâiul istoriei
şi acolo plânsei
12
teai săturat până peste cap de creaţia veche.
ţiai dat seama că este impostură. că este făcută
după ureche.
vrei să faci noul cer şi noul pământ?
eşti depăşit, eşti reacţionar, totuşi te cânt
şiţi ţin hangul.
cuvintele mar vrea de partea lor şimi ţin ştreangul,
cuvântul se face înger şi deschide drum abisului.
mă arunc să beau sfântul sânge. proscrisului
care sunt săi dai viaţă. cu toate că sar putea să nu fi
decât corul unei divine tragedii
aduse pe sub mână din marile sofii
în apele primare, neîncepute,
fă să înceapă cosmosul, ah, de la ele,
din fiecare picătură eleată să faci pământ de stele,
din mare săl faci pe Dumnezeul părinţilor noştri,
din fiecare val să scoţi heruvimii şi monştrii,
apoi, inventează focul, Elohim, focul viu,
cuvântul cel sălbatic şi bidiviu.
călare pe cuvânt să trecem de vulcanii stinşi din pământ,
să strigi tunător peste flăcările moarte din noi:
sunt cel ce sunt
8
în primul rând vreau, distinse domn, să ştii şi despre mine
că sunt autorul timpului şi că mie bine,
că aş fi vrut să te bucur mai mult, că aş fi vrut uneori
să bat pe nicovală seninul de nori
să ai pe unde să calci când vei veni. nu mai ştiu nimic
despre tine. mai ai de gând să vii? la noi a răsărit grâul pitic,
sau ivit, din trupul rocilor piroclastite, clarvăzătoare,
diavoli. şi vorbesc despre tine cu mari semne de întrebare.
cu eclipse de lună.
ce se mai întâmplă în cer? tot în malul de clisă îşi sapă
lăstunii cuib şi văgăună?
grădina ai păstrato curată? mai este tot cea de atunci?
îţi mai aduci aminte? îngrozitoare porunci
miai strigat. îţi mai aduci aminte şarpele? eram gol
şi nu ţiam răspuns. mai izgonit. miai pus, ban în mână,
obol
pentru trecerea în lumea de jos. în lumea unde sunt.
tu cum o mai duci? când mai treci pe la noi, pe pământ?
9
eram de faţă. lupta dintre înger Mihail şi balaur
era pe moarte şi pe viaţă şi bătea monedă de aur.
nu puteam să mă hotărăsc dea cui parte,
să fiu. de partea îngerului? săi fiu moarte?
în cele de pe urmă a învins Mihail. întreb: eu ce fac?
mia răspuns: te arunc pe pământ, te fac om sau copac.
strălucea ca apusul îngerul biruitor. apoi, ma azvârlit.
pe pământ. sub pământ. şi falit
sunt. când de partea adevărului adevărat, când de partea
unui adevăr învăluit, oarecare.
tu, distinse domn, unde deschizi cartea
şi oare
sertarul cu manuscrise poesis
Coborârea in abis
Nu sunt poet
Nam fost şi nu voi fi
Numai că uneori mă rod cuvintele
Cu mii
Şi muscătura lor devine sânge
Şi miscăn vene cu putere
Ajungen creer şi supune
Vointa dea nu fi in vrere.
Din nepoet, nefost
Mam transformat în rost
Şi versul învăluit în mine
Respiră, bea şi tine ziuă
Degetele tremurăn scris
Şi gandul meu coboară în abis
Poet de zi, nefost de vis.
Apă si lumină
Cerul ce se strâmbă
Sub ploi zgomotoase
Picăturile nu pică
Ci se preling in oase
Apa cu apă
Se imbină
In fond
Şi noi, oamenii,
Suntem apă si lumină.
Adevaruri scrise cu litere mici
Am împăturit cuvintele
Să fie mai grele
Grosimea lor
Să mişte suflete moarte.
Am alungit litere
Să cresc verbelor
Mesajul
Să se imprime mai bine.
Metode de marketing
Am folosit
Sa inteleagă şi
Orbii zilei
Adevărurile scrise
De obicei
Cu litere mici.
Compatibilitate
Pentru schimbarea ce neo cer
Trebuie sã începem cu noi
Sã ne schimbãm mâinile
Cu altele mai bune,
Sã ne schimbãm picioarele
Cu unele mai arãtoase,
Sã ne schimbãm capul
Cu unul mai deştept
Şi la sfârşit
Sã ne schimbãm sufletul
Pentru cã doar astfel
Vom fi compatibili
Cu lumea minciunii
De dincolo de ordinea
Din gânduri ...
Muţi când vine umbra
Ne agitãm
Vorbim
Gãlãgioşi trãim
Şi muţi suntem
Când vine umbra.
Poetul a rãmas
lui A.Pãunescu
A fost un trubadur
Un pic bizar
A spus ce a avut de spus
Despre normal cã e normal
În jocurile de cuvinte
Ce au colindat şi au iubit
Seminţe, simţãminte
A rãsãdit şi iau vorbit
A disperat, a ars
Şi când sa întamplat
Ca omul sã fi murit
Poetul a rãmas.
Totul se plãteşte
Primeşti când intrin viaţã
Un credit în minute
Şi cheltuieşti din ele
Cu fiecare clipã
Şi la final
La facturare
Totul se plãteşte
M ihai V intilã
CRONICA48 CRONICA 49
chiştoacele, că era pericol de incendiu. Nunuţa a
făcut şi asta, aplecânduse cât putea de mult, doar
doar o băga pe cineva la idei, dar degeaba, aşa că,
luată de toate căldurile, a ieşit în spatele discotecii,
unde era un iaz şi şia dezbrăcat rochia, fiindcă
simţea că ia foc, deşi era udă toată.
La un moment dat din iaz a ieşit o arătare care a
scos un răget, iar în lumina lunii părea că are trei
picioare. Cu toate că venea spre ea cu un mers
ciudat, Nunuţa nu se sperie nici când animalul o
trânti la pământ şi, fără să piardă nici o clipă, intră
în miezul problemei, scăpândo pe aceasta de
spaime şi frustrări, deşi, de durere, îi ieşiră ochii
din cap. Însă nimeni nu avea timp de astfel de
amănunte. Totul a fost scurt şi zguduitor ca un şoc
electric. Dar Nunuţa nu sa pierdut cu firea şi când
dihania sa ridicat mormăind, ea a apucato de
unul din picioare şi ia spus scurt: nu pleca că îţi
crăp capul! Probabil că monstrul pricepea
alternativa, aşa că a devenit docil, iar fata a aplicat
pe el toate cunoştinţele sale, până acum teoretice.
Nici ăla prost, sa arătat interesat de explorarea
cognitivă a anatomiei interne şi externe folosind cu
pricepere toate oportunităţile oferite.
Către al doilea cântat al cocoşilor, fiinţa a plecat
chiuind şi sa aruncat în iaz, iar Nunuţa, deşelată,
dar fericită, a plecat către casă ţinânduse de
garduri. Era convinsă că avusese dea face cu un
extraterestru, aşa cum văzuse ea la televizor şi se
considera norocoasă că dăduse de unul bine dotat
şi nu de cei plini de bale, gheare şi colţi care au
apucături foarte ciudate.
După o vreme, membrii familiei au ajuns la
concluzia că fata înnebunise, aşa că au împrăştiat
povestea în tot satul şi îşi priveau odrasla ca pe un
fel de viţel cu două capete, spre liniştea tuturor.
Între timp, însă, femeile din sat, neputând rezista
ispitei de a verifica faptele la faţa locului, ieşeau
noapte de noapte la malul iazului, care de care mai
despuiată şi mai plină de curiozitate. Întradevăr,
nu de puţine ori, unele norocoase erau vizitate de
monstru, ceea ce le dădea câteva zile de plăcută
visare şi sporea semnificativ numărul viitorilor
tătici. Au fost dovediţi şi unii impostori care
încercau să profite de situaţie, iar dezamăgirile se
Nunuţa a rămas gravidă. În sine, faptul era unul
banal, deoarece în Botoroaga fetele rămâneau
frecvent gravide înainte de a se căsători, fiindcă
înţelegerile şi actele necesare unei astfel de acţiuni
durau mult peste limita de răbdare a fetelor care,
de pe la paisprezece ani, deveneau foarte nervoase
şi se temeau să nu facă vreo boală de cap dacă mai
pierd vremea. Firesc, la nuntă, mireasa, că fată nui
mai putem spune, aşeza la masă şi cei doitrei copii
pe care îi avea semn că este sănătoasă şi preţuită de
flăcăi.
Problema cu Nunuţa era că, în comunitate fiind
considerată atât de proastă şi de urâtă, toată lumea
se mira că i se întâmplase şi ei, cei drept pe la
optsprezece ani, ca, iată, cineva să o considere aptă
de alte activităţi decât munca în grajd. Familia a
primit vestea cu calm, iar bătăile pe care le primea
de la mamă, tată şi cei doi fraţi nu aveau conotaţii
vindicative, rebarbative sau coercitive, ci
reprezentau calea cea mai scurtă pentru a se afla
numele făptuitorului, considerat de altfel un
tâmpit, pentru ai pune în cârcă, cu orice preţ,
comoara la care râvnise. Ce povestea însă Nunuţa
umplea familia de mirare dar şi de păcate, pentru
că, necăjiţi, oamenii înjurau şi drăcuiau de mama
focului, neputând să priceapă nimic.
Pe scurt povestea Nunuţei suna cam aşa:
– Prin luna mai, întro sâmbătă, sa dus la fostul
cămin cultural care acum se numea discotecă, cu
speranţa că în învălmăşeală poate o confundă
vreun flăcău şi o scoate afară să o scape de spaima
de a muri fată bătrână, că uite, mâinepoimâine
împlineşte vârsta majoratului şi râdea tot satul de
ea.
Se şi pregătise pentru eveniment spălânduse
peste tot şi renunţând la chiloţi, ca să nu complice
cu nimic acţiunile vreunui doritor.
La discotecă era un chef general, bărbaţii erau
suficient de beţi, dar nici unul nu părea chior, aşa
că singura invitaţie a primito din partea
patronului care, văzând că stă singură, ia dat o
mătură să adune de pe jos cojile de seminţe şi
Academia Păstorel
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Monstrul încheiau cu o dare în vileag plină de ridicol.
Îngrijorată de faptul că Nunuţa spunea
adevărul, mama ei a luat o sticlă de vin şi,
îngândurată, sa dus la părintele Gherasim săi
spună cum stă treaba, iar acesta săi citească din
cărţi, deoarece părintele era recunoscut pentru
înţelepciunea sa. Pentru orice eventualitate se
spălase şi ea peste tot. Părintele Gherasim, acum
bătrân falnic de aproximativ şaptezeci de ani, avea
un păr bogat, albit de vreme, şi un glas profund
care stârnea în femei tot felul de gânduri în totală
contradicţie cu textele ce se rosteau în altar.
Tinereţea părintelui se putea contabiliza în
registrul de botez al bisericii unde, în majoritatea
cazurilor, scrisese cu mâna lui în dreptul numelui
celui botezat „Doamne, ocroteşte neamul meu şi
iartămi rătăcirea“.
Preoteasa încercase o vreme săi mai scurteze
cărările dar, copleşită curând de cei şapte copii pe
care îi avea, îl lăsă în plata domnului. Se zvonea că
puterea părintelui venea de la un clondir cu apă de
la sfântul munte, pe care îl ţinea mereu asupra sa şi
din care sorbea din când în când. Cu excepţia unor
babe care arătau ca nişte prune uscate, toate
femeile îl venerau pe părintele Gherasim, iar
bărbaţii îl respectau şi îl admirau, chiar dacă
spuneau că în clondir era de fapt ţuică şi că treaba
cu sfântul munte era doar, aşaaa, pentru muieri.
În felul lor, toţi îl iubeau şi se mândreau cu el
pentru că erau totuşi rude, mai mult sau mai puţin
apropiate.
Părintele o ascultă cu atenţie pe mama Nunuţei,
goli sticla de vin şi spuse plin de năduf: vezi, măi,
Mărie, dacă mă iau după voi şi vă las să vă cotârciţi
cum vă duce pe voi capul, faceţi numai copii
tâmpiţi şi aveţi numai necazuri. So trimiţi pe fată
la mine, să văd eu ce pot să aflu de la ea, că poate
dau de urma derbedeului.
Tulburată de glasul grav şi de înţelepciunea
părintelui, Maria, de altfel femeie tânără, dădu săi
sărute mâna dar nimeri, ca de obicei, sub patrafir,
aşa că la plecare părintele era mai puţin amărât.
Nunuţa ajunse la părintele a doua zi, iar acesta o
primi cu blândeţe, dândui câteva palme zdravene
şi sfătuindo să spună repede tot că altfel sub
pragul bisericii o îngroapă. Lipsită de alternativă,
Nunuţa, proastă şi cinstită, spuse ce ştia ea, iar
părintele căzu pe gânduri şi o trimise acasă pe
Nunuţa, blagoslovindo numai cu câteva
înjurături foarte meşteşugite.
Părintele, cu adevărat un om înţelept, ştia de la
botez cum îi dăruise Dumnezeu pe copiii de sex
bărbătesc şi ajunse la concluzia că doar treipatru
puteau corespunde descrierilor confuze ale
Nunuţei. Însă unul era dărâmat de băutură, altul
avea o muiere nesătulă, Vasile era la puşcărie şi
mai rămânea Călae, văcarul, care, însă, era atât de
prost că dacă îl întrebai undei este fundul nimerea
răspunsul după mai multe încercări. Venise din
armată cu porecla Tripodul, însă cum sătenii nu
erau preocupaţi de expresii din limba neogreacă, îi
spuneau simplu Pulărău. Intrat la bănuieli,
părintele trimise după Călae care, crezând că e
rost de ceva colivă, veni întrun suflet şi, după ce
luă câteva biblii în cap, mărturisi totul dintro
suflare.
În sâmbăta cu pricina, fiind cam beat, se scălda
în iaz, când a văzut pe malul celălalt o femeie care
stătea goală puşcă în lumina lunii şi îşi smulgea
părul din cap. Cuprins de un creştinesc sentiment
de compasiune a gândit să facă şi el un bine şi uite
că la făcut, iar pe nebunele alea de muieri intrate în
călduri era şi păcat să nu le astâmpere. Apoi, spăşit,
îşi întinse mucii pe faţă şi concluzionă cu un ton
filozofic: „acum, asta e!“
Părintele gândi că, uite, prostprost, dar are
dreptate şi îi mai dădu nişte palme dei
scăpăraseră ochii şi spuse grav: „te duci la fată şi
sâmbătă veniţi să vă unesc în faţa Domnului, că
altfel ochi de cumătru cu mine nu mai ai. Marş!“
Mulţumit de modul în care a decurs discuţia,
Călae făcu exact cum îi spuse părintele, aşa că
sâmbătă, după slujba de cununie, porni şi nunta la
casa miresei. Toată lumea era fericită, doar
părintele stătea în capul mesei puţin melancolic
gândinduse la implicaţiile viitoare ale schimbării
zestrei genetice a comunităţii. Oftă şi îşi spuse
resemnat: o săi ia dracu! Dracul însă era deja
printre meseni, mai precis printre muieri care îşi
făceau socoteli despre cum vor împărţi, în viitorul
apropiat darurile lui Călae.
Academia Păstorel
CRONICA48 CRONICA 49
chiştoacele, că era pericol de incendiu. Nunuţa a
făcut şi asta, aplecânduse cât putea de mult, doar
doar o băga pe cineva la idei, dar degeaba, aşa că,
luată de toate căldurile, a ieşit în spatele discotecii,
unde era un iaz şi şia dezbrăcat rochia, fiindcă
simţea că ia foc, deşi era udă toată.
La un moment dat din iaz a ieşit o arătare care a
scos un răget, iar în lumina lunii părea că are trei
picioare. Cu toate că venea spre ea cu un mers
ciudat, Nunuţa nu se sperie nici când animalul o
trânti la pământ şi, fără să piardă nici o clipă, intră
în miezul problemei, scăpândo pe aceasta de
spaime şi frustrări, deşi, de durere, îi ieşiră ochii
din cap. Însă nimeni nu avea timp de astfel de
amănunte. Totul a fost scurt şi zguduitor ca un şoc
electric. Dar Nunuţa nu sa pierdut cu firea şi când
dihania sa ridicat mormăind, ea a apucato de
unul din picioare şi ia spus scurt: nu pleca că îţi
crăp capul! Probabil că monstrul pricepea
alternativa, aşa că a devenit docil, iar fata a aplicat
pe el toate cunoştinţele sale, până acum teoretice.
Nici ăla prost, sa arătat interesat de explorarea
cognitivă a anatomiei interne şi externe folosind cu
pricepere toate oportunităţile oferite.
Către al doilea cântat al cocoşilor, fiinţa a plecat
chiuind şi sa aruncat în iaz, iar Nunuţa, deşelată,
dar fericită, a plecat către casă ţinânduse de
garduri. Era convinsă că avusese dea face cu un
extraterestru, aşa cum văzuse ea la televizor şi se
considera norocoasă că dăduse de unul bine dotat
şi nu de cei plini de bale, gheare şi colţi care au
apucături foarte ciudate.
După o vreme, membrii familiei au ajuns la
concluzia că fata înnebunise, aşa că au împrăştiat
povestea în tot satul şi îşi priveau odrasla ca pe un
fel de viţel cu două capete, spre liniştea tuturor.
Între timp, însă, femeile din sat, neputând rezista
ispitei de a verifica faptele la faţa locului, ieşeau
noapte de noapte la malul iazului, care de care mai
despuiată şi mai plină de curiozitate. Întradevăr,
nu de puţine ori, unele norocoase erau vizitate de
monstru, ceea ce le dădea câteva zile de plăcută
visare şi sporea semnificativ numărul viitorilor
tătici. Au fost dovediţi şi unii impostori care
încercau să profite de situaţie, iar dezamăgirile se
Nunuţa a rămas gravidă. În sine, faptul era unul
banal, deoarece în Botoroaga fetele rămâneau
frecvent gravide înainte de a se căsători, fiindcă
înţelegerile şi actele necesare unei astfel de acţiuni
durau mult peste limita de răbdare a fetelor care,
de pe la paisprezece ani, deveneau foarte nervoase
şi se temeau să nu facă vreo boală de cap dacă mai
pierd vremea. Firesc, la nuntă, mireasa, că fată nui
mai putem spune, aşeza la masă şi cei doitrei copii
pe care îi avea semn că este sănătoasă şi preţuită de
flăcăi.
Problema cu Nunuţa era că, în comunitate fiind
considerată atât de proastă şi de urâtă, toată lumea
se mira că i se întâmplase şi ei, cei drept pe la
optsprezece ani, ca, iată, cineva să o considere aptă
de alte activităţi decât munca în grajd. Familia a
primit vestea cu calm, iar bătăile pe care le primea
de la mamă, tată şi cei doi fraţi nu aveau conotaţii
vindicative, rebarbative sau coercitive, ci
reprezentau calea cea mai scurtă pentru a se afla
numele făptuitorului, considerat de altfel un
tâmpit, pentru ai pune în cârcă, cu orice preţ,
comoara la care râvnise. Ce povestea însă Nunuţa
umplea familia de mirare dar şi de păcate, pentru
că, necăjiţi, oamenii înjurau şi drăcuiau de mama
focului, neputând să priceapă nimic.
Pe scurt povestea Nunuţei suna cam aşa:
– Prin luna mai, întro sâmbătă, sa dus la fostul
cămin cultural care acum se numea discotecă, cu
speranţa că în învălmăşeală poate o confundă
vreun flăcău şi o scoate afară să o scape de spaima
de a muri fată bătrână, că uite, mâinepoimâine
împlineşte vârsta majoratului şi râdea tot satul de
ea.
Se şi pregătise pentru eveniment spălânduse
peste tot şi renunţând la chiloţi, ca să nu complice
cu nimic acţiunile vreunui doritor.
La discotecă era un chef general, bărbaţii erau
suficient de beţi, dar nici unul nu părea chior, aşa
că singura invitaţie a primito din partea
patronului care, văzând că stă singură, ia dat o
mătură să adune de pe jos cojile de seminţe şi
Academia Păstorel
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Monstrul încheiau cu o dare în vileag plină de ridicol.
Îngrijorată de faptul că Nunuţa spunea
adevărul, mama ei a luat o sticlă de vin şi,
îngândurată, sa dus la părintele Gherasim săi
spună cum stă treaba, iar acesta săi citească din
cărţi, deoarece părintele era recunoscut pentru
înţelepciunea sa. Pentru orice eventualitate se
spălase şi ea peste tot. Părintele Gherasim, acum
bătrân falnic de aproximativ şaptezeci de ani, avea
un păr bogat, albit de vreme, şi un glas profund
care stârnea în femei tot felul de gânduri în totală
contradicţie cu textele ce se rosteau în altar.
Tinereţea părintelui se putea contabiliza în
registrul de botez al bisericii unde, în majoritatea
cazurilor, scrisese cu mâna lui în dreptul numelui
celui botezat „Doamne, ocroteşte neamul meu şi
iartămi rătăcirea“.
Preoteasa încercase o vreme săi mai scurteze
cărările dar, copleşită curând de cei şapte copii pe
care îi avea, îl lăsă în plata domnului. Se zvonea că
puterea părintelui venea de la un clondir cu apă de
la sfântul munte, pe care îl ţinea mereu asupra sa şi
din care sorbea din când în când. Cu excepţia unor
babe care arătau ca nişte prune uscate, toate
femeile îl venerau pe părintele Gherasim, iar
bărbaţii îl respectau şi îl admirau, chiar dacă
spuneau că în clondir era de fapt ţuică şi că treaba
cu sfântul munte era doar, aşaaa, pentru muieri.
În felul lor, toţi îl iubeau şi se mândreau cu el
pentru că erau totuşi rude, mai mult sau mai puţin
apropiate.
Părintele o ascultă cu atenţie pe mama Nunuţei,
goli sticla de vin şi spuse plin de năduf: vezi, măi,
Mărie, dacă mă iau după voi şi vă las să vă cotârciţi
cum vă duce pe voi capul, faceţi numai copii
tâmpiţi şi aveţi numai necazuri. So trimiţi pe fată
la mine, să văd eu ce pot să aflu de la ea, că poate
dau de urma derbedeului.
Tulburată de glasul grav şi de înţelepciunea
părintelui, Maria, de altfel femeie tânără, dădu săi
sărute mâna dar nimeri, ca de obicei, sub patrafir,
aşa că la plecare părintele era mai puţin amărât.
Nunuţa ajunse la părintele a doua zi, iar acesta o
primi cu blândeţe, dândui câteva palme zdravene
şi sfătuindo să spună repede tot că altfel sub
pragul bisericii o îngroapă. Lipsită de alternativă,
Nunuţa, proastă şi cinstită, spuse ce ştia ea, iar
părintele căzu pe gânduri şi o trimise acasă pe
Nunuţa, blagoslovindo numai cu câteva
înjurături foarte meşteşugite.
Părintele, cu adevărat un om înţelept, ştia de la
botez cum îi dăruise Dumnezeu pe copiii de sex
bărbătesc şi ajunse la concluzia că doar treipatru
puteau corespunde descrierilor confuze ale
Nunuţei. Însă unul era dărâmat de băutură, altul
avea o muiere nesătulă, Vasile era la puşcărie şi
mai rămânea Călae, văcarul, care, însă, era atât de
prost că dacă îl întrebai undei este fundul nimerea
răspunsul după mai multe încercări. Venise din
armată cu porecla Tripodul, însă cum sătenii nu
erau preocupaţi de expresii din limba neogreacă, îi
spuneau simplu Pulărău. Intrat la bănuieli,
părintele trimise după Călae care, crezând că e
rost de ceva colivă, veni întrun suflet şi, după ce
luă câteva biblii în cap, mărturisi totul dintro
suflare.
În sâmbăta cu pricina, fiind cam beat, se scălda
în iaz, când a văzut pe malul celălalt o femeie care
stătea goală puşcă în lumina lunii şi îşi smulgea
părul din cap. Cuprins de un creştinesc sentiment
de compasiune a gândit să facă şi el un bine şi uite
că la făcut, iar pe nebunele alea de muieri intrate în
călduri era şi păcat să nu le astâmpere. Apoi, spăşit,
îşi întinse mucii pe faţă şi concluzionă cu un ton
filozofic: „acum, asta e!“
Părintele gândi că, uite, prostprost, dar are
dreptate şi îi mai dădu nişte palme dei
scăpăraseră ochii şi spuse grav: „te duci la fată şi
sâmbătă veniţi să vă unesc în faţa Domnului, că
altfel ochi de cumătru cu mine nu mai ai. Marş!“
Mulţumit de modul în care a decurs discuţia,
Călae făcu exact cum îi spuse părintele, aşa că
sâmbătă, după slujba de cununie, porni şi nunta la
casa miresei. Toată lumea era fericită, doar
părintele stătea în capul mesei puţin melancolic
gândinduse la implicaţiile viitoare ale schimbării
zestrei genetice a comunităţii. Oftă şi îşi spuse
resemnat: o săi ia dracu! Dracul însă era deja
printre meseni, mai precis printre muieri care îşi
făceau socoteli despre cum vor împărţi, în viitorul
apropiat darurile lui Călae.
Academia Păstorel
CRONICA50 CRONICA 51
CĂSNICIA
E „teatru liric” pe la noi,
Cu dragoste, cu ceartă, joacă,
În care unul din „eroi”,
La timp ar trebui să tacă.
SOȚIA FIERARULUI
E dama cea mai obosită,
Nu de taifas, ci de năvală,
Dar e şi cea mai fericită,
Între ciocan… şi nicovală.
PREZVITERA
Soaţa popii, e femeia
Castă ca şi Penelopa,
Fiʹndcă dânsa, vorbaaceea…
Face doar ce zice popa!
RUGA UNUI BĂRBAT
Doamne, dacă dintro coastă,
Zămislitumiai nevastă,
Mai dau şase, din torace,
Sămi faci una care tace.
Aurel BAICAN
MOMENTUL CULMINANT
E chiar momentul vieţii tale cînd
O jună blondăn pat ţi se strecoară
Şi a plăcerii sursă, tremurînd,
Să simţi căţi dă speranţe şi... să moară.
DUPĂ TĂIERILE DE CRIZĂ
Cuaşa tăieri, să senţeleagă:
Eu nu mă bucur doar decât
Că partea cemi rămânentreagă,
Probabil le cam stă în gît.
SALVAȚI
Din cîte viteau fost în sat,
În ultimul moment, se ştie
Că doar trei boi sau mai salvat
Şio duc chiar binen Primărie.
RUGĂ PENTRU GUVERNANȚI
Ascultă Doamne ruga noastră
A celor mulţi şia mea săracuʹ
Şii ian Grădina Ta măiastră...
Căci văd că nu vrea săi ia dracu!
AM ARMATAN SÂNGE
Mă simt acasă can armată:
Când soaţami spune mai mereu
„Culcat”, mă conformez pe dată...�Doar cu sculatul e mai greu.
Gheorghe BĂLĂCEANU
A GĂTI, ACEASTA VINE,
TARE DE DEPARTEN TINE !...
pentru D.
Minunea mea, recenta mea zeiţă,
aud cai oficiat o... tocăniţă!
Oftez, preasupărat că nam gustat
din preţiosuţi mixt, legumizat;
dar tocăniţa, Sanda (mea) Marin
ne duce către al Thaliei suspin,
trecând prin Melpomena, dragă ţie,
căci rolul ei în cea dramaturgie
este necunoscut, vai, de cuhnie!
Ea, Antigona, când sa dus spre veci,
gustata din prea bunul tău ghiveci;
bătrânul Hamlet, a fost otrăvit
cu tocăniţă bună, nepereche,
lent strecurată în a sa ureche...
Nobila Hedda Gabler sampușcat
cun glonţ ce tocăniţă aexplodat!
Până și Cetăţeanul turmentat
sa dus spre Styx cu gândul la stufat...
Deci, să ai grijă, ntru ghiveci artistă,
să nu gătești sub o zodie tristă...
Sunt voluntar, da, om de sacrificiu,
mor înfruptândumă din cel deliciu,
din rodul mâinii tale de zeiţă,
mă duc, senin, gustând din tocăniţă...
Bogdan ULMU
SONETUL CRONICĂ
Stă Vodă la Cotnari cu fruntean palmă;
El trage vin, cu spor, dintro bărdacă…
E silă multăn ţara lui săracă
Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă!
Venit e turcul pe moşie, iacă,
Prea tulburândui a sa fire calmă
Dei vine ai spune lui Mehmet de mamă
Can viaţa lui prostii să nu mai facă.
Însă chemă la cramă pe toţi turcii,
Găsisen vin ideea de scăpare;
Iar ei veniră cu buluc şi fală…
Mâncatau şiau băut precum năucii
Dan zori zbierau, smeriţi în gura mare,
Bre, neau snopit ghiaurii la pileală!
SONETUL VÂNTULUI
Speranţeadien vânt de primăvară
Că sor ivi, timid, iar ghioceii,
Căn piaţă se vor ieftini şi mieii,
Iar ciorileau plecat în altă ţară.
Vedeavom vaci bălţate cu viţeii
Ieşiţi din grajduri pe tăpşan, afară,
Să pască iarbă crudă, vag amară,
Şi veseli să îşi sune clopoţeii...
Femei visând o dulceabandonare,
Ce numai din priviri pot să te tune
Şi de infarct rapid provocatoare...
Dar cred că voi vedea şi lăcrămioare
Diseară când iubitei îi voi spune
Ce taremi bate vântun buzunare!
Mihai BATOGBUJENIȚĂ
HEI, LUNĂ
Dăţi drumul peo rază, pe cerul meu nins,
Dansează cu mine aici, pe pământ,
Să vezi cum iubirea în flori sa aprins
Cum fierbe și cântă în orice cuvânt.
Academia Păstorel Academia Păstorel
Impresia noastră, exprimată cu o mâhnire de fond acut inconfortabilă, e că România se află în lipotimie din toate punctele de vedere: economic, politic şi mai ales al moralei sociale. Şcoala, aflată şi ea în derivă, nu mai propagă apartenenţa la un popor glorios şi nu mai inoculează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, cei drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comunismului, România a fost golită de conţinut. Noţiunile de muncă, cinste, patriotism, fairplay sau pierdut în agonica, nesfârşita tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii formaţi în şcolile noastre plecaţi spre alte zări de farmec pline, transformaţi întro piaţă de desfacere, am devenit o gubernie cenuşie, o colonie condusă de la Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilierilor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Eminescu vorbea acum vreo sută treizeci de ani de „scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Țării Româneşti (...) o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte (...) cucerind bucată cu bucată, bunurile naţionale”. Turnătorii la această nouă Înaltă Poartă sau înmulţit. Dar, cum spunea cândva tot bunul Eminescu, „boala trădătorilor interesului naţional e veche la clasa politică valahă”. Sunt tot cei care au instituit neseriozitatea românească, aparenţa, falsul, caricatura vieţii adevărate. Raportând totul la nivel individual, spunem, fără a greşi, că societatea de consum a modificat nu numai gândirea, pârâtul capitalism românesc a schimbat caractere. Aş spune chiar că sa lucrat sistematic la demnitatea individuală a românului, cariată încet, încet, apoi distrusă. Nau dispărut doar meseriile, dar şi conştiinţa muncii, obţinând peste tot cetăţeni second hand.
De la Heidegger am învăţat că tezele fără antiteze distrug fiinţa. Se mai pot lipi de noi iluziile? Cine să mai susţină miturile româneşti? Cine să susţină, împotriva forţelor postmoderne, unitatea naţională şi patriotismul? Cândva filosoful materialist german scria: „Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional. [...] Dispariţia lor de pe faţa
pământului va fi un pas înainte”. Cumplită afirmaţie, iar ultima propoziţie, dea dreptul cinică.
Cine să mai apere la noi fiinţa naţională, cine cultura română. Unde ne sunt marii intelectuali? Iată un text încurajator al arhimandritului Iustin, cel care, trecând nu de mult timp la poporul stelelor, a lăsat românilor un testament: „Toate marile înfrângeri sau bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şiau pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu ia ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro–ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!! Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.”
Cine să apere, ne întrebăm din nou, România cea umilită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii? Ceea ce se autonumeşte noua elită culturală este un grup de veleitari, sterili când e vorba de opera lor, dar, aşa cum apar şi pe sticla televizoarelor, ambiţioşi, cu dorinţă de dominare culturală, opaci la valori, acceptând, ca şi politicienii cu care seamestecă, formula putere & bani. Ei înţeleg să poarte iubirea de ţară nu în suflet, ci în buzunar. Între aceşti agitatori falşi caţavenci, lozincarzi, adevăraţii intelectuali nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga şi au ratingul marginalizaţilor. Pe cine aşteptăm să ne ofere reţeta depăşirii acestei lipotimii?
Ai faţă de zână prin frunzele nopţii,
Ce dulce pășești tu, prin floarea de tei,
Îmi vine sămi blestem cărările sorţii
Că nu sunt ca tine, să ai tot ce vrei.
De vrei palmaţi fină, peo frunte so ţii,
Găsești pe atâţia privind către tine,
Teașteaptă uimirea ce creşten copii,
Teașteaptă nisipul ce strânsusan mine.
Voi fi fericit, în noaptea adâncă,
Să poţi să deschizi cernite ferestre,
Saud iarăși vântul cum cântă prin luncă,
Săţi mângâi lumina căzută pe creste.
Constantin PROFIR
Postmodernismul şi elita culturală naţională
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori
CRONICA50 CRONICA 51
CĂSNICIA
E „teatru liric” pe la noi,
Cu dragoste, cu ceartă, joacă,
În care unul din „eroi”,
La timp ar trebui să tacă.
SOȚIA FIERARULUI
E dama cea mai obosită,
Nu de taifas, ci de năvală,
Dar e şi cea mai fericită,
Între ciocan… şi nicovală.
PREZVITERA
Soaţa popii, e femeia
Castă ca şi Penelopa,
Fiʹndcă dânsa, vorbaaceea…
Face doar ce zice popa!
RUGA UNUI BĂRBAT
Doamne, dacă dintro coastă,
Zămislitumiai nevastă,
Mai dau şase, din torace,
Sămi faci una care tace.
Aurel BAICAN
MOMENTUL CULMINANT
E chiar momentul vieţii tale cînd
O jună blondăn pat ţi se strecoară
Şi a plăcerii sursă, tremurînd,
Să simţi căţi dă speranţe şi... să moară.
DUPĂ TĂIERILE DE CRIZĂ
Cuaşa tăieri, să senţeleagă:
Eu nu mă bucur doar decât
Că partea cemi rămânentreagă,
Probabil le cam stă în gît.
SALVAȚI
Din cîte viteau fost în sat,
În ultimul moment, se ştie
Că doar trei boi sau mai salvat
Şio duc chiar binen Primărie.
RUGĂ PENTRU GUVERNANȚI
Ascultă Doamne ruga noastră
A celor mulţi şia mea săracuʹ
Şii ian Grădina Ta măiastră...
Căci văd că nu vrea săi ia dracu!
AM ARMATAN SÂNGE
Mă simt acasă can armată:
Când soaţami spune mai mereu
„Culcat”, mă conformez pe dată...�Doar cu sculatul e mai greu.
Gheorghe BĂLĂCEANU
A GĂTI, ACEASTA VINE,
TARE DE DEPARTEN TINE !...
pentru D.
Minunea mea, recenta mea zeiţă,
aud cai oficiat o... tocăniţă!
Oftez, preasupărat că nam gustat
din preţiosuţi mixt, legumizat;
dar tocăniţa, Sanda (mea) Marin
ne duce către al Thaliei suspin,
trecând prin Melpomena, dragă ţie,
căci rolul ei în cea dramaturgie
este necunoscut, vai, de cuhnie!
Ea, Antigona, când sa dus spre veci,
gustata din prea bunul tău ghiveci;
bătrânul Hamlet, a fost otrăvit
cu tocăniţă bună, nepereche,
lent strecurată în a sa ureche...
Nobila Hedda Gabler sampușcat
cun glonţ ce tocăniţă aexplodat!
Până și Cetăţeanul turmentat
sa dus spre Styx cu gândul la stufat...
Deci, să ai grijă, ntru ghiveci artistă,
să nu gătești sub o zodie tristă...
Sunt voluntar, da, om de sacrificiu,
mor înfruptândumă din cel deliciu,
din rodul mâinii tale de zeiţă,
mă duc, senin, gustând din tocăniţă...
Bogdan ULMU
SONETUL CRONICĂ
Stă Vodă la Cotnari cu fruntean palmă;
El trage vin, cu spor, dintro bărdacă…
E silă multăn ţara lui săracă
Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă!
Venit e turcul pe moşie, iacă,
Prea tulburândui a sa fire calmă
Dei vine ai spune lui Mehmet de mamă
Can viaţa lui prostii să nu mai facă.
Însă chemă la cramă pe toţi turcii,
Găsisen vin ideea de scăpare;
Iar ei veniră cu buluc şi fală…
Mâncatau şiau băut precum năucii
Dan zori zbierau, smeriţi în gura mare,
Bre, neau snopit ghiaurii la pileală!
SONETUL VÂNTULUI
Speranţeadien vânt de primăvară
Că sor ivi, timid, iar ghioceii,
Căn piaţă se vor ieftini şi mieii,
Iar ciorileau plecat în altă ţară.
Vedeavom vaci bălţate cu viţeii
Ieşiţi din grajduri pe tăpşan, afară,
Să pască iarbă crudă, vag amară,
Şi veseli să îşi sune clopoţeii...
Femei visând o dulceabandonare,
Ce numai din priviri pot să te tune
Şi de infarct rapid provocatoare...
Dar cred că voi vedea şi lăcrămioare
Diseară când iubitei îi voi spune
Ce taremi bate vântun buzunare!
Mihai BATOGBUJENIȚĂ
HEI, LUNĂ
Dăţi drumul peo rază, pe cerul meu nins,
Dansează cu mine aici, pe pământ,
Să vezi cum iubirea în flori sa aprins
Cum fierbe și cântă în orice cuvânt.
Academia Păstorel Academia Păstorel
Impresia noastră, exprimată cu o mâhnire de fond acut inconfortabilă, e că România se află în lipotimie din toate punctele de vedere: economic, politic şi mai ales al moralei sociale. Şcoala, aflată şi ea în derivă, nu mai propagă apartenenţa la un popor glorios şi nu mai inoculează individului ideea că este continuator al unui trecut zbuciumat, cei drept, dar victorios. În douăzeci şi trei de ani câţi au trecut de la revoluţia de răsturnare a comunismului, România a fost golită de conţinut. Noţiunile de muncă, cinste, patriotism, fairplay sau pierdut în agonica, nesfârşita tranziţie românească. În toţi aceşti ani, industria vândută sau distrusă, bogăţiile subsolice oferite pe tavă, materia cenuşie românească, specialiştii formaţi în şcolile noastre plecaţi spre alte zări de farmec pline, transformaţi întro piaţă de desfacere, am devenit o gubernie cenuşie, o colonie condusă de la Înalta Poartă. Astfel, negociatori ai Comunităţii europene, consilieri sau consilieri ai consilierilor europeni ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Eminescu vorbea acum vreo sută treizeci de ani de „scurgerea sistematică de stârpituri şi faliţi în şesul Țării Româneşti (...) o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte (...) cucerind bucată cu bucată, bunurile naţionale”. Turnătorii la această nouă Înaltă Poartă sau înmulţit. Dar, cum spunea cândva tot bunul Eminescu, „boala trădătorilor interesului naţional e veche la clasa politică valahă”. Sunt tot cei care au instituit neseriozitatea românească, aparenţa, falsul, caricatura vieţii adevărate. Raportând totul la nivel individual, spunem, fără a greşi, că societatea de consum a modificat nu numai gândirea, pârâtul capitalism românesc a schimbat caractere. Aş spune chiar că sa lucrat sistematic la demnitatea individuală a românului, cariată încet, încet, apoi distrusă. Nau dispărut doar meseriile, dar şi conştiinţa muncii, obţinând peste tot cetăţeni second hand.
De la Heidegger am învăţat că tezele fără antiteze distrug fiinţa. Se mai pot lipi de noi iluziile? Cine să mai susţină miturile româneşti? Cine să susţină, împotriva forţelor postmoderne, unitatea naţională şi patriotismul? Cândva filosoful materialist german scria: „Românii sunt un popor fără istorie, destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporterii fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional. [...] Dispariţia lor de pe faţa
pământului va fi un pas înainte”. Cumplită afirmaţie, iar ultima propoziţie, dea dreptul cinică.
Cine să mai apere la noi fiinţa naţională, cine cultura română. Unde ne sunt marii intelectuali? Iată un text încurajator al arhimandritului Iustin, cel care, trecând nu de mult timp la poporul stelelor, a lăsat românilor un testament: „Toate marile înfrângeri sau bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat? Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile? Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şiau pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu ia ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta? Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma? Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam. Tu taci !!! Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro–ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci !!! Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa, pentru că ţara lor nu are nevoie de ei.”
Cine să apere, ne întrebăm din nou, România cea umilită, urgisită, adusă sub nivelul demnităţii? Ceea ce se autonumeşte noua elită culturală este un grup de veleitari, sterili când e vorba de opera lor, dar, aşa cum apar şi pe sticla televizoarelor, ambiţioşi, cu dorinţă de dominare culturală, opaci la valori, acceptând, ca şi politicienii cu care seamestecă, formula putere & bani. Ei înţeleg să poarte iubirea de ţară nu în suflet, ci în buzunar. Între aceşti agitatori falşi caţavenci, lozincarzi, adevăraţii intelectuali nu se văd. Ei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga şi au ratingul marginalizaţilor. Pe cine aşteptăm să ne ofere reţeta depăşirii acestei lipotimii?
Ai faţă de zână prin frunzele nopţii,
Ce dulce pășești tu, prin floarea de tei,
Îmi vine sămi blestem cărările sorţii
Că nu sunt ca tine, să ai tot ce vrei.
De vrei palmaţi fină, peo frunte so ţii,
Găsești pe atâţia privind către tine,
Teașteaptă uimirea ce creşten copii,
Teașteaptă nisipul ce strânsusan mine.
Voi fi fericit, în noaptea adâncă,
Să poţi să deschizi cernite ferestre,
Saud iarăși vântul cum cântă prin luncă,
Săţi mângâi lumina căzută pe creste.
Constantin PROFIR
Postmodernismul şi elita culturală naţională
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori
CRONICA52
noastră din numărul trecut în anul 1876, partida următoare este recunoscută de către generaţii de admiratori ai şahului sub numele de „partida nemuritoare”. Este vorba de partida Anderssen –Kieseritskii jucată la Londra în anul 1851. Trebuie să menţionăm însă că ea nu a fost jucată în cursul meciului dintre cei doi jucători din prima rundă a turneului, ci ulterior în afara turneului întro pauză a acestuia.
AnderssenKieseritsky (Londra 1851)
1. e4 e5 2. f4 exf4 3. Nc4 Dh4+ 4. Rf1 b5 5. Nxb5 Cf6 6. Cf3 Dh6 7. d3 Ch5 8. Ch4 Dg5 9. Cf5 c6 10. g4 Cf6 11. Tg1 cxb5 12.h4 dg6 13. h5 Dg5 14. Df3 Cg8 15. Nxf4 Df6 16. Cc3 Nc5 17. Cd5 Dxb2 (vezi diagrama)
18. Nd6 Nxg1 19. e5 Dxa1+ 20. Re2 Ca6 21. Cxg7+ Rd8 22. Df6+ Cxf6 23. Ne7 mat (10)
Calificativul de „nemuritoare” acordat acestei partide provine din anul 1855 de la austriacul Ernst Falkbeer.
Întâmplări amuzante din lumea şahului.
La faptul că Adolf Anderssen nu a fost căsătorit niciodată a contribuit şi vanitatea sa. Când a locuit la Berlin profesorul de matematică din Breslau mergea foarte des la un local undei plăcea să fie servit de fiica proprietarului, o fată încântătoare şi iubitoare de şah. Profesorul, pe care fata nul lăsa indiferent, juca des cu ea şi o lăsa din când în când să câştige. Odată, după ce sa lăsat învins de două ori la rând, fata, de bucurie, a început să povestească la toată lumea din local despre victoriile ei. Anderssen nu a putut să suporte asta şi sa decis săi dea imediat o lecţie: a invinso rapid de cinci ori la rând. Tânăra a refuzat săl mai vadă...
CRONICA 53
acelor maeştri care combină jocul practic cu studiul compoziţiei şahiste.
Din istoria şahuluiPrimul turneu internaţional de şah
În anul 1851 sa disputat la Londra primul turneu internaţional de şah. Turneul a fost conceput şi organizat de către şahistul englez Howard Staunton cu ocazia Marii Expoziţii care prezenta industria şi tehnologia Marii Britanii. Turneul a fost planificat ca o competiţie eliminatorie şi a reunit următorii 16 dintre cei mai buni jucători ai Europei: Adolf Anderssen (Germania), Lionel Kieseritsky (Franţa), Joszef Szen (Ungaria), Samuel Newham (Marea Britanie), Bernard Horwitz (Germania), Henry Edward Bird (Marea Britanie), Howard Staunton (Marea Britanie), Alfred Brodie (Marea Britanie), Elijah Williams (Marea Britanie), Johann Loventhal (Ungaria), James R. Mucklow (Marea Britanie), E.S. Kenedy (Marea Britanie), Hugh A. Kenedy (Marea Britanie), Carl Mayet (Germania) Marmaduke Wyvill (Marea Britanie) şi Edward Lowe (Marea Britanie). Prima rundă a fost organizată sub forma unor meciuri individuale eliminatorii, câştigătorul fiind declarat cel mai bun din trei partide fără a ţine cont de remize. După prima rundă 8 jucători au şi fost eliminaţi din turneu. Rundele următoare sau disputat după sistemul cel mai bun din 7, iar jucătorii care pierdeau jucau între ei meciuri de consolare. Prezentăm în continuare diagrama finală a turneului.
Kieseritskii, Bird şi Loventhal au pierdut din prima
rundă. Anderssen la învins pe Staunton cu un scor sever 41 în semifinala din runda a treia, iar în finala din runda a patra Anderssen la învins pe Wyvil pentru a ocupa primul loc. Wyvil a remizat în turneu terminând pe locul doi iar Staunton a fost înfrănt în meciul de consolare din ultima rundă de către Williams pentru a ocupa locul patru. Ca rezultat al acestui turneu Anderssen a fost recunoscut popular ca cel mai bun jucător al Europei cu toate că nu a fost niciodată descris ca şi „campion al lumii”.
Premii de frumuseţeChiar dacă nu a primit un premiu de frumuseţe, acest
premiu fiind introdus după cum am arătat în rubrica
partida în care Liviu Dieter Nisipeanu la învins pe campionul chinez Wang Hao.
Alb: Nisipeanu Liviu Dieter Negru: Wang Hao
1.d4 Cf6 2. c4 e6 3. Cc3 Nb4 4. e3 00 5. Nd3 c5 6. Cf3 b6 7. d5 exd5 8. cxd5 Na6 9. 00 Te8 10. e4 Nxd3 11. Dxd3 d6 12. Ng5 Cbd7 13. Tae1 h6 14. Nd2 Cg4 15. a3 Na5 16. Db1 c4 17. Cd4 Cc5 18. h3 Ce5 19. Te3 Cb3 20. Cxb3 cxb3 21. Tg3 Dh4 22. Ne1 Cd7 (vezi diagrama)
23 Cb5 Dxe4 24. Nxa5 bxa5 25. Cc7 Dxb1 26. Txb1 Cc5 27. Cxa8 Txa8 28. Te3 Rf8 29. Tc1 g5 30. Tc4 Rg7 31. Rf1 Rf6 32. Re2 h5 33. a4 Tg8 34. Txc5 dxc5 35. Rd3 g4 36. h4 g3 37. f3 Tb8 38. Rc4 Tb4+ 39.Rxc5 Txh4 40. d6 Th1 41. Td3 Tc1+42. Rb5 (10).
Mari maeştri în arena şahului artisticUn studiu al primului campion al lumii Wilhelm
Steinitz.
Primul campion de şah al lumii Wilhelm Steinitz (18361900), care a purtat coroana de campion mondial între 1886 şi 1894 a publicat la începutul carierei sale şahiste câteva studii de şah. În continuare prezentăm cel mai renumit dintre aceste studii.
Albul joacă şi câştigă
Soluţia: 1. h7+ Rg7 2. h8D Rxh8 3. Rf7! Tf1+ 4. Nf6+ Txf6 5. Rxf6 Rg8 6. g7 şi pionul alb se transformă inevitabil
Este interesantă şi declaraţia primului campion al lumii referitoare la compoziţia şahistă: „Studiul acestui minunat domeniu al artei noastre este foarte util pentru dezvoltarea şi întărirea jocului practic. În special capacitatea preciziei trebuie dezvoltată în studiul problemelor... Câţiva dintre cei mai mari jucători, ca, de exemplu, Morphy, Anderssen, Blackburne şi alţii au acordat multă atenţie acestui obiect de studiu care a crescut până la dimensiunile unei arte distincte şi cel mai strălucit stil de joc devine apanajul
Actualitatea şahistăTurneul regilor un turneu de Grand Şlem la Bucureşti.
Îmi pare rău că trebuie săi dezamăgesc pe iubitorii tenisului: este vorba despre Turneul de şah al Regilor, un turneu din circuitul de turnee de şah Grand Şlem aflat anul acesta la cea de a VIIa ediţie.
Turneul Regilor sa desfăşurat la Bucureşti în perioada 616 octombrie 2013 în Magna Auditorium şi sala de conferinţe “Virgil Madgearu” a Universităţii de Studii Economice Bucureşti. Turneul a fost organizat de Clubul Sportiv “Elisabeta Polihroniade” şi sponsorizat de Romgaz, cea mai mare companie producătoare de gaze naturale din Romania, iar partenerii evenimentului au fost Academia de Studii Economice din Bucureşti, RYSA (Romanian Youth Sports Association) şi Marshall Turism.
Au luat parte 5 jucători consacraţi ai şahului mondial care au jucat system tur retur: Fabiano Caruana (Italia, GM, 2779), fostul campion al lumii Ruslan Ponomariov (Ukraina, GM, 2756), Wang Hao (China, GM, 2736), Radjabov Teimour (Azerbaijan, GM, 2733) şi LiviuDieter Nisipeanu, (România, GM, 2665).
„Suntem consecvenţi în organizarea Turneului Regilor pentru că această competiţie pune in valoare complexitatea şi frumuseţea jocului de şah. Jucători faimoşi, ca cei din aceasta ediţie, fac din această competiţie un spectacol extraordinar pentru orice iubitor de şah” declara Marea Maestră Internaţională Elisabeta Polihroniade la deschiderea acestui turneu.
După încheierea ultimei runde clasamentul final al turneului arată astfel: 1. Fabiano Caruana 5 p (din 8 posibile) 2. Wang Hao 4.5 p. 3. Nisipeanu LiviuDieter 4p. 4. Radjabov Teimur 3.5 p 5. Panomariov Ruslan 3 p. Marele maestru român LiviuDieter Nisipeanu a avut o comportare meritorie la acest turneu reuşind urmare clasării pe locul trei să depăşescă Coeficientul Elo 2700. Iată
cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă
Nicolae PEIU
CRONICA52
noastră din numărul trecut în anul 1876, partida următoare este recunoscută de către generaţii de admiratori ai şahului sub numele de „partida nemuritoare”. Este vorba de partida Anderssen –Kieseritskii jucată la Londra în anul 1851. Trebuie să menţionăm însă că ea nu a fost jucată în cursul meciului dintre cei doi jucători din prima rundă a turneului, ci ulterior în afara turneului întro pauză a acestuia.
AnderssenKieseritsky (Londra 1851)
1. e4 e5 2. f4 exf4 3. Nc4 Dh4+ 4. Rf1 b5 5. Nxb5 Cf6 6. Cf3 Dh6 7. d3 Ch5 8. Ch4 Dg5 9. Cf5 c6 10. g4 Cf6 11. Tg1 cxb5 12.h4 dg6 13. h5 Dg5 14. Df3 Cg8 15. Nxf4 Df6 16. Cc3 Nc5 17. Cd5 Dxb2 (vezi diagrama)
18. Nd6 Nxg1 19. e5 Dxa1+ 20. Re2 Ca6 21. Cxg7+ Rd8 22. Df6+ Cxf6 23. Ne7 mat (10)
Calificativul de „nemuritoare” acordat acestei partide provine din anul 1855 de la austriacul Ernst Falkbeer.
Întâmplări amuzante din lumea şahului.
La faptul că Adolf Anderssen nu a fost căsătorit niciodată a contribuit şi vanitatea sa. Când a locuit la Berlin profesorul de matematică din Breslau mergea foarte des la un local undei plăcea să fie servit de fiica proprietarului, o fată încântătoare şi iubitoare de şah. Profesorul, pe care fata nul lăsa indiferent, juca des cu ea şi o lăsa din când în când să câştige. Odată, după ce sa lăsat învins de două ori la rând, fata, de bucurie, a început să povestească la toată lumea din local despre victoriile ei. Anderssen nu a putut să suporte asta şi sa decis săi dea imediat o lecţie: a invinso rapid de cinci ori la rând. Tânăra a refuzat săl mai vadă...
CRONICA 53
acelor maeştri care combină jocul practic cu studiul compoziţiei şahiste.
Din istoria şahuluiPrimul turneu internaţional de şah
În anul 1851 sa disputat la Londra primul turneu internaţional de şah. Turneul a fost conceput şi organizat de către şahistul englez Howard Staunton cu ocazia Marii Expoziţii care prezenta industria şi tehnologia Marii Britanii. Turneul a fost planificat ca o competiţie eliminatorie şi a reunit următorii 16 dintre cei mai buni jucători ai Europei: Adolf Anderssen (Germania), Lionel Kieseritsky (Franţa), Joszef Szen (Ungaria), Samuel Newham (Marea Britanie), Bernard Horwitz (Germania), Henry Edward Bird (Marea Britanie), Howard Staunton (Marea Britanie), Alfred Brodie (Marea Britanie), Elijah Williams (Marea Britanie), Johann Loventhal (Ungaria), James R. Mucklow (Marea Britanie), E.S. Kenedy (Marea Britanie), Hugh A. Kenedy (Marea Britanie), Carl Mayet (Germania) Marmaduke Wyvill (Marea Britanie) şi Edward Lowe (Marea Britanie). Prima rundă a fost organizată sub forma unor meciuri individuale eliminatorii, câştigătorul fiind declarat cel mai bun din trei partide fără a ţine cont de remize. După prima rundă 8 jucători au şi fost eliminaţi din turneu. Rundele următoare sau disputat după sistemul cel mai bun din 7, iar jucătorii care pierdeau jucau între ei meciuri de consolare. Prezentăm în continuare diagrama finală a turneului.
Kieseritskii, Bird şi Loventhal au pierdut din prima
rundă. Anderssen la învins pe Staunton cu un scor sever 41 în semifinala din runda a treia, iar în finala din runda a patra Anderssen la învins pe Wyvil pentru a ocupa primul loc. Wyvil a remizat în turneu terminând pe locul doi iar Staunton a fost înfrănt în meciul de consolare din ultima rundă de către Williams pentru a ocupa locul patru. Ca rezultat al acestui turneu Anderssen a fost recunoscut popular ca cel mai bun jucător al Europei cu toate că nu a fost niciodată descris ca şi „campion al lumii”.
Premii de frumuseţeChiar dacă nu a primit un premiu de frumuseţe, acest
premiu fiind introdus după cum am arătat în rubrica
partida în care Liviu Dieter Nisipeanu la învins pe campionul chinez Wang Hao.
Alb: Nisipeanu Liviu Dieter Negru: Wang Hao
1.d4 Cf6 2. c4 e6 3. Cc3 Nb4 4. e3 00 5. Nd3 c5 6. Cf3 b6 7. d5 exd5 8. cxd5 Na6 9. 00 Te8 10. e4 Nxd3 11. Dxd3 d6 12. Ng5 Cbd7 13. Tae1 h6 14. Nd2 Cg4 15. a3 Na5 16. Db1 c4 17. Cd4 Cc5 18. h3 Ce5 19. Te3 Cb3 20. Cxb3 cxb3 21. Tg3 Dh4 22. Ne1 Cd7 (vezi diagrama)
23 Cb5 Dxe4 24. Nxa5 bxa5 25. Cc7 Dxb1 26. Txb1 Cc5 27. Cxa8 Txa8 28. Te3 Rf8 29. Tc1 g5 30. Tc4 Rg7 31. Rf1 Rf6 32. Re2 h5 33. a4 Tg8 34. Txc5 dxc5 35. Rd3 g4 36. h4 g3 37. f3 Tb8 38. Rc4 Tb4+ 39.Rxc5 Txh4 40. d6 Th1 41. Td3 Tc1+42. Rb5 (10).
Mari maeştri în arena şahului artisticUn studiu al primului campion al lumii Wilhelm
Steinitz.
Primul campion de şah al lumii Wilhelm Steinitz (18361900), care a purtat coroana de campion mondial între 1886 şi 1894 a publicat la începutul carierei sale şahiste câteva studii de şah. În continuare prezentăm cel mai renumit dintre aceste studii.
Albul joacă şi câştigă
Soluţia: 1. h7+ Rg7 2. h8D Rxh8 3. Rf7! Tf1+ 4. Nf6+ Txf6 5. Rxf6 Rg8 6. g7 şi pionul alb se transformă inevitabil
Este interesantă şi declaraţia primului campion al lumii referitoare la compoziţia şahistă: „Studiul acestui minunat domeniu al artei noastre este foarte util pentru dezvoltarea şi întărirea jocului practic. În special capacitatea preciziei trebuie dezvoltată în studiul problemelor... Câţiva dintre cei mai mari jucători, ca, de exemplu, Morphy, Anderssen, Blackburne şi alţii au acordat multă atenţie acestui obiect de studiu care a crescut până la dimensiunile unei arte distincte şi cel mai strălucit stil de joc devine apanajul
Actualitatea şahistăTurneul regilor un turneu de Grand Şlem la Bucureşti.
Îmi pare rău că trebuie săi dezamăgesc pe iubitorii tenisului: este vorba despre Turneul de şah al Regilor, un turneu din circuitul de turnee de şah Grand Şlem aflat anul acesta la cea de a VIIa ediţie.
Turneul Regilor sa desfăşurat la Bucureşti în perioada 616 octombrie 2013 în Magna Auditorium şi sala de conferinţe “Virgil Madgearu” a Universităţii de Studii Economice Bucureşti. Turneul a fost organizat de Clubul Sportiv “Elisabeta Polihroniade” şi sponsorizat de Romgaz, cea mai mare companie producătoare de gaze naturale din Romania, iar partenerii evenimentului au fost Academia de Studii Economice din Bucureşti, RYSA (Romanian Youth Sports Association) şi Marshall Turism.
Au luat parte 5 jucători consacraţi ai şahului mondial care au jucat system tur retur: Fabiano Caruana (Italia, GM, 2779), fostul campion al lumii Ruslan Ponomariov (Ukraina, GM, 2756), Wang Hao (China, GM, 2736), Radjabov Teimour (Azerbaijan, GM, 2733) şi LiviuDieter Nisipeanu, (România, GM, 2665).
„Suntem consecvenţi în organizarea Turneului Regilor pentru că această competiţie pune in valoare complexitatea şi frumuseţea jocului de şah. Jucători faimoşi, ca cei din aceasta ediţie, fac din această competiţie un spectacol extraordinar pentru orice iubitor de şah” declara Marea Maestră Internaţională Elisabeta Polihroniade la deschiderea acestui turneu.
După încheierea ultimei runde clasamentul final al turneului arată astfel: 1. Fabiano Caruana 5 p (din 8 posibile) 2. Wang Hao 4.5 p. 3. Nisipeanu LiviuDieter 4p. 4. Radjabov Teimur 3.5 p 5. Panomariov Ruslan 3 p. Marele maestru român LiviuDieter Nisipeanu a avut o comportare meritorie la acest turneu reuşind urmare clasării pe locul trei să depăşescă Coeficientul Elo 2700. Iată
cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă
Nicolae PEIU
CRONICA54 CRONICA 55
şi ziua cumplită când el,/ Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,/ Pe minte îşi simte o noapte adâncă... – / Când setea, când foamea, grozave la fel,/ Pe piept, ori pe pântec, îi pun câteo stâncă,/ Prin aerun flăcări, sub cerul de oţel//....// Şi foamea se face mai mare mai mare,/ Şi, zilnic, tot cerul saprinde mai tare.../ Bat tâmplele... ochii sunt demoni cumpliţi.../ Cutremur e setea, şa foamei simţire/ E şarpe, ducânduşi a ei zvârcolire/ În pântec, în sânge, în nerviindârjiţi... – / Bat tâmplele... ochii sunt demoni cumpliţi..”
Monumentului liric înălţat în limba română de Macedonski nu i se poate contesta originalitatea. Sonorităţile, aspectele formale ale cântecului, plăcerea frumosului, regăsirea ludicului sunt cele care oferă textului armonia şi marca originalităţii şi nu putem să nu fim de acord cu N. Manolescu, cel care spunea că „starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea”. Întradevăr, substanţa lirică îşi adaugă meşteşugul artistic, rigoarea şi semnificaţia estetică. Mărturisirea din poemul Cântecul şi poetul e edificatoare în acest sens: „Când se naşte întro ţară mică, — cine e poet,/ Dacă simtea lui făptură că e roasă deun regret,/ E desigur de regretul ca născut. — El cântă, scrie,/ Şi abia în câteun suflet, află câteo simpatie./ Încolo, cinel citeşte, sau de pizmă e cuprins,/ Sau cu inima închisă șin citire nedeprins/ Cartea io silabiseşte.// Dar de ce de insomnie doborât, — poetul cântă,/ Șavând toate împotrivă inima şio mai frământă/ Să mai lase pe hârtie ca să treacăal său condei,/ Ce fixează note deaur pe al foilor temei/ Pentru ce mai împleteşte cu argint și cu mătase/ Stofele predestinate urme multe să nu lase,/ Visul ce ne tot şopteşte?// Liliacul alb şi roşu harpa sa o coronează,/ Al său cântec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează/ Mai curat decât un sunet de cristal. — Armonios/ Ca un ţipăt de vioară sub arcușul mlădios,/ Smulge lacrimi. — Blând şi dulce se înalţă; — câteodată,/ De sencarcă cu mânie vânătă și nenfrânată/ Este pentru vinovaţi.// Iată cântecul. — Poetul pentru cel vibrează însă?/ Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plânsă?.../ Tot ce ştiu e că natura strălucindui în priviri/ Cerun sufletui coboară cu supremeademeniri,/ Îngeri dulci pe buzei cântă... — Dacă vreţi să ştiţi misterul!/ Pentru ce şi pentru cine?... Întrebaţi natura, — cerul,/ Sau pe îngeri întrebaţi.”
Însă orgoliul de estet al lui Macedonski a fost descoperit de rondeluri. Aici a lucrat cu asiduitate conştiinţa esteticului şi propensiunea pentru forma fixă. Reuşeşte poetul să acopere fiecare text cu pulberea aceea fină numită poezie, să creeze starea. Vers limpede şi curgător, provocator de emoţii estetice: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şin mine –/ Şau fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se simte un fior./ O jale e în orişicine./ E vremea rozelor ce mor –/ Mor în grădini, şi mor şin mine.// Pe sub amurguntristător,/ Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şin marea noapte care vine/ Duioaseşi pleacă fruntea lor... –/ E vremea rozelor ce mor.”
Poetul cu un destin tragic, cu temperament vulcanic, revoluţionar şi în luptă cu adversităţi de tot felul, om al baricadei, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, dar uneori, aşa cum spunea, „singur, părăsit, dispreţuit dar semeţ”, a influenţat profund poeţii care au venit după el. Să nu uităm că Macedonski la descoperit şi încurajat pe Bacovia.
Lectorul poate admira acum,dupa aproape o suta de ani de la trecerea sa in eternitate, imaginea spectaculoasă a unui mare poet român, de la poemele din Prima verba (1872), Poezii (1882), Excelsior (1895), Flori sacre (1912), până la Poema rondelurilor (19161920), prin urmare, de la retorica şi viziunea romantică a Nopţilor până la estetismul rondelurilor.
Afirmăm, fără urmă de îndoială, că monumentul liric ridicat de Macedonski se aşează, semeţ, alături de cele înălţate de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, adică în rândul clasicilor noştri.
Că Alexandru Macedonski este, fără îndoială, un mare şi original poet român, sa spus de atâtea ori dea lungul unui secol. Că omul a adus, prin destinul său tumultuos şi tragic, prejudicii operei sale, e un alt loc comun evidenţiat la nesfârşire de comentatorii profesionişti sau de ocazie a vieţii şi operei poetului. De exemplu, epigrama pătimirii antume şi postume a lui Macedonski („Un X.... pretins poet, acum/ Sa dus pe cel mai jalnic drum/ Laş plânge dacăn balamuc/ Destinul său nar fi mai bun/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”). Există însă o mărturisire a poetului din 1919, înainte cu un an de moarte, pe care găsim potrivit so redăm în întregime: „Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce la izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi săşi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri lau împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la «Literatorul».” Dezminţirea na contat însă, anatema aruncată îl urmăreşte şi azi pe poetul român vizionar, cu tragic destin, cu nefericiri şi accente revoluţionare. După descrierea celor care lau cunoscut, Macedonski avea o eleganţă nativă, o siluetă aristocratică, o înfăţişare de militar austriac, iar mustăţile – spunea Cincinat Pavelescu păreau înfipte în cer.
Rândurile noastre se vor referi la contribuţia lui Macedonski, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, la modernizarea literaturii române prin eforturile unui benefic sincronism cu literatura europeană, în special cea franceză şi italiană. În acest sens, îl aflăm pe Macedonski în relaţie cu marii novatori ai momentului, publicând versuri şi proză, ţinând conferinţe. În 1909, de exemplu, publica poeme în una din primele reviste de avangardă, condusă de Marinetti. Pe de altă parte, mişcarea „Literatorul” şi revista cu acelaşi nume, au făcut din Macedonski unul dintre făuritorii conştiinţei estetice a literaturii române moderne şi, cum spune Tudor Vianu, „avântânduse în creaţie dincolo de ceea ce este caduc sau limitat, nenumăratelei iniţiative poetice şiau găsit atâţia imitatori şi continuatori.”
Poet al esenţelor, Macedonski pornea în demersul său liric de la parnasianism, în special de la Theophile Gautier (care cerea cultivarea formei) şi de la teoriile lui René Ghil din al său Traité du verbe, apărut în 1886, în care abundă pledoariile pentru versul symphonic, pentru muzica poeziei. De altfel, Macedonski sa complăcut în calitatea de predecesor la noi al simbolismului. Era la curent cu toate experimentele literare europene. Poet inegal, el avea să scrie pagini de înaltă poeticitate, revigorând balada, legenda, rondelul şi chiar poezia intimistă. În a sa Istorie a literaturii de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu face afirmaţia că „luat în toată dimensiunea, Macedonski nu suportă comparaţia cu Eminescu, poet profund şi mai ales naţional”, însă recunoaşte că e „un poet de aripi mari, de patos, de altitudini”.
Pentru timpul său cultural, Macedonski a fost un revoluţionar, un om al viziunilor măreţe şi cu o forţă a iluziei trecută dincolo de marginile obişnuite. Eugen Lovinescu îl vedea ca trăitor întro hipnoză din care nimic nu la putut opri. Este, întradevăr, hipnoza unui mare blestemat la creaţie. Destinul său se aseamănă întocmai cu cel al emirului din celebra Noapte de decembrie: „Şi tot nu sarată cetatea de vise.../ Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc.../ Prădalnice zboruri de paseri, sosesc.../ Saruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,/ Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc.../ Doar negrele paseri mereu senmulţesc/ Şi tot nu sarată cetatea din vise.// Cetatea din vise departe e încă,/ Şi vine
Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori poesis
Virgil Andronescu
Dau pentru tine un cal
regesc
femeie
cum mă mai ispiteşti
cu vorbe amare de pelin
cu trupul fin
catifelin
ca o idee
prin sufletumi te unduieşti
cu mersul ca de şarpe
şerpuind
cu glasul moale
blând
ca de felin
catifelin
femeie
cum mă mai doreşti
cu ochii de scânteie
la sânii tăi rotunzi
fierbinţi
de foc şi jar
incandescenţi
deloc cuminţi
între coapseleţi mă tot cerşeşti
dorindumă
mă tot doreşti
chemândumă
ca pe arginţi
când mă alungi
când iaraşi mă primeşti
şi tot aşa din jocul ăstʹ drăcesc
minţindune
te mint
mă minţi
iertândune
când iaraşi măndrăgeşti
eu şi mai tare tendrăgesc
în jocul ăstʹ Dumnezeiesc
nu dai pe mine doi arginţi
deşi mă cumperi şi mă vinzi
eu pentru tine dau un cal regesc
femeie
cum mă mai ispiteşti
cu trupul fin
ca de felin
catifelin
cât o idee
amară
de pelin
Cerşetorul de iubirefoc se naşte
din sălbatica scânteie
dor de suflet
de sălbatică femeie
prin viaţa mea
de când eʹn viaţă
principial
pe străzi işi face veacul
prinţcerşetorul de iubire
trubadurul
confundat mereu cu o paiaţă
dăruieşte suflet
căutânduşi leacul
la femei ce vin
şi doar întreabă
se opresc din drum
ca să se mire
cerşetorul le admiră
ele se hlizesc ca la tarabă
le priveşte
şi cerşeşte în tăcere
pe la câteun colţ
de stradă
dragoste şi mângâiere
nimenea nu dăruieşte
toate râd şi doar întreabă
de e gratis
ori se plăteşte
dragostea de cerşetor
careacum nu mai contează
o secundă sau un veac
ori mai mult decât o viaţă
cerşetorul de iubire
moare singur fără leac
inima îl mai încearcă
sufletul nui mai cutează
să tăiască încʹo viaţă
ruşinoasă de paiaţă
toate visele îi tac
se prefacen scrum şi pleacă
printre amintiri de stele moarte
unde iar o să cerşească
nu tandreţe
şi iubire de femeie
ci tăcere ca să tacă
întro mare veşnicie
lungă noapte ca o moarte
şialtă moarte
dincolo de tandre şoapte
trecătoare efemere
dincolo de viaţa
care sa topit în viaţă
prinţ şi cerşetor
fără avere
trubadurul confundat
cu o paiaţă
cerşetorulprinţ
cerşind în şoapte piere
nu rămâne decât cu viaţa
lui de după moarte
ca iubirea de peo lespede
de piatră prin vecie să o poarte
Mama ma nascut fara trupmama ma născut fără trup
a plâns de fericire
şi ma sărutat pe ochi
chiar dacă nu mă vedea
ma ţinut în braţe
a alăptat nevăzutul om
iar până la urmă mia înţeles destinul
şi ma purtat la sânui
prin viaţă
până ce am prins contur
formă şi conţinut
litere şi cuvinte
mai apoi poeme
aici viaţa mea personală sa oprit
mama continuă să mă iubească şi aşa
aşa cum nu sunt
pentru că sunt
rupt din sufletul ei!
CRONICA54 CRONICA 55
şi ziua cumplită când el,/ Rămas din toţi singur, sub cer de oţel,/ Pe minte îşi simte o noapte adâncă... – / Când setea, când foamea, grozave la fel,/ Pe piept, ori pe pântec, îi pun câteo stâncă,/ Prin aerun flăcări, sub cerul de oţel//....// Şi foamea se face mai mare mai mare,/ Şi, zilnic, tot cerul saprinde mai tare.../ Bat tâmplele... ochii sunt demoni cumpliţi.../ Cutremur e setea, şa foamei simţire/ E şarpe, ducânduşi a ei zvârcolire/ În pântec, în sânge, în nerviindârjiţi... – / Bat tâmplele... ochii sunt demoni cumpliţi..”
Monumentului liric înălţat în limba română de Macedonski nu i se poate contesta originalitatea. Sonorităţile, aspectele formale ale cântecului, plăcerea frumosului, regăsirea ludicului sunt cele care oferă textului armonia şi marca originalităţii şi nu putem să nu fim de acord cu N. Manolescu, cel care spunea că „starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea”. Întradevăr, substanţa lirică îşi adaugă meşteşugul artistic, rigoarea şi semnificaţia estetică. Mărturisirea din poemul Cântecul şi poetul e edificatoare în acest sens: „Când se naşte întro ţară mică, — cine e poet,/ Dacă simtea lui făptură că e roasă deun regret,/ E desigur de regretul ca născut. — El cântă, scrie,/ Şi abia în câteun suflet, află câteo simpatie./ Încolo, cinel citeşte, sau de pizmă e cuprins,/ Sau cu inima închisă șin citire nedeprins/ Cartea io silabiseşte.// Dar de ce de insomnie doborât, — poetul cântă,/ Șavând toate împotrivă inima şio mai frământă/ Să mai lase pe hârtie ca să treacăal său condei,/ Ce fixează note deaur pe al foilor temei/ Pentru ce mai împleteşte cu argint și cu mătase/ Stofele predestinate urme multe să nu lase,/ Visul ce ne tot şopteşte?// Liliacul alb şi roşu harpa sa o coronează,/ Al său cântec, ca sideful străluceşte, — şi vibrează/ Mai curat decât un sunet de cristal. — Armonios/ Ca un ţipăt de vioară sub arcușul mlădios,/ Smulge lacrimi. — Blând şi dulce se înalţă; — câteodată,/ De sencarcă cu mânie vânătă și nenfrânată/ Este pentru vinovaţi.// Iată cântecul. — Poetul pentru cel vibrează însă?/ Pentru cine e parfumul sau durerea lui cea plânsă?.../ Tot ce ştiu e că natura strălucindui în priviri/ Cerun sufletui coboară cu supremeademeniri,/ Îngeri dulci pe buzei cântă... — Dacă vreţi să ştiţi misterul!/ Pentru ce şi pentru cine?... Întrebaţi natura, — cerul,/ Sau pe îngeri întrebaţi.”
Însă orgoliul de estet al lui Macedonski a fost descoperit de rondeluri. Aici a lucrat cu asiduitate conştiinţa esteticului şi propensiunea pentru forma fixă. Reuşeşte poetul să acopere fiecare text cu pulberea aceea fină numită poezie, să creeze starea. Vers limpede şi curgător, provocator de emoţii estetice: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şin mine –/ Şau fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se simte un fior./ O jale e în orişicine./ E vremea rozelor ce mor –/ Mor în grădini, şi mor şin mine.// Pe sub amurguntristător,/ Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şin marea noapte care vine/ Duioaseşi pleacă fruntea lor... –/ E vremea rozelor ce mor.”
Poetul cu un destin tragic, cu temperament vulcanic, revoluţionar şi în luptă cu adversităţi de tot felul, om al baricadei, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, dar uneori, aşa cum spunea, „singur, părăsit, dispreţuit dar semeţ”, a influenţat profund poeţii care au venit după el. Să nu uităm că Macedonski la descoperit şi încurajat pe Bacovia.
Lectorul poate admira acum,dupa aproape o suta de ani de la trecerea sa in eternitate, imaginea spectaculoasă a unui mare poet român, de la poemele din Prima verba (1872), Poezii (1882), Excelsior (1895), Flori sacre (1912), până la Poema rondelurilor (19161920), prin urmare, de la retorica şi viziunea romantică a Nopţilor până la estetismul rondelurilor.
Afirmăm, fără urmă de îndoială, că monumentul liric ridicat de Macedonski se aşează, semeţ, alături de cele înălţate de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, adică în rândul clasicilor noştri.
Că Alexandru Macedonski este, fără îndoială, un mare şi original poet român, sa spus de atâtea ori dea lungul unui secol. Că omul a adus, prin destinul său tumultuos şi tragic, prejudicii operei sale, e un alt loc comun evidenţiat la nesfârşire de comentatorii profesionişti sau de ocazie a vieţii şi operei poetului. De exemplu, epigrama pătimirii antume şi postume a lui Macedonski („Un X.... pretins poet, acum/ Sa dus pe cel mai jalnic drum/ Laş plânge dacăn balamuc/ Destinul său nar fi mai bun/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”). Există însă o mărturisire a poetului din 1919, înainte cu un an de moarte, pe care găsim potrivit so redăm în întregime: „Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce la izbit. Este o infamie pusă în cârcă de oameni interesaţi săşi facă un steag şi un titlu de glorie din ipocrita şi falsa milă pentru cel pe care ei singuri lau împins în prăpastie şi care voiau totodată să răstoarne mişcarea sufletească de la «Literatorul».” Dezminţirea na contat însă, anatema aruncată îl urmăreşte şi azi pe poetul român vizionar, cu tragic destin, cu nefericiri şi accente revoluţionare. După descrierea celor care lau cunoscut, Macedonski avea o eleganţă nativă, o siluetă aristocratică, o înfăţişare de militar austriac, iar mustăţile – spunea Cincinat Pavelescu păreau înfipte în cer.
Rândurile noastre se vor referi la contribuţia lui Macedonski, adevărat ferment în conştiinţa unei epoci, la modernizarea literaturii române prin eforturile unui benefic sincronism cu literatura europeană, în special cea franceză şi italiană. În acest sens, îl aflăm pe Macedonski în relaţie cu marii novatori ai momentului, publicând versuri şi proză, ţinând conferinţe. În 1909, de exemplu, publica poeme în una din primele reviste de avangardă, condusă de Marinetti. Pe de altă parte, mişcarea „Literatorul” şi revista cu acelaşi nume, au făcut din Macedonski unul dintre făuritorii conştiinţei estetice a literaturii române moderne şi, cum spune Tudor Vianu, „avântânduse în creaţie dincolo de ceea ce este caduc sau limitat, nenumăratelei iniţiative poetice şiau găsit atâţia imitatori şi continuatori.”
Poet al esenţelor, Macedonski pornea în demersul său liric de la parnasianism, în special de la Theophile Gautier (care cerea cultivarea formei) şi de la teoriile lui René Ghil din al său Traité du verbe, apărut în 1886, în care abundă pledoariile pentru versul symphonic, pentru muzica poeziei. De altfel, Macedonski sa complăcut în calitatea de predecesor la noi al simbolismului. Era la curent cu toate experimentele literare europene. Poet inegal, el avea să scrie pagini de înaltă poeticitate, revigorând balada, legenda, rondelul şi chiar poezia intimistă. În a sa Istorie a literaturii de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu face afirmaţia că „luat în toată dimensiunea, Macedonski nu suportă comparaţia cu Eminescu, poet profund şi mai ales naţional”, însă recunoaşte că e „un poet de aripi mari, de patos, de altitudini”.
Pentru timpul său cultural, Macedonski a fost un revoluţionar, un om al viziunilor măreţe şi cu o forţă a iluziei trecută dincolo de marginile obişnuite. Eugen Lovinescu îl vedea ca trăitor întro hipnoză din care nimic nu la putut opri. Este, întradevăr, hipnoza unui mare blestemat la creaţie. Destinul său se aseamănă întocmai cu cel al emirului din celebra Noapte de decembrie: „Şi tot nu sarată cetatea de vise.../ Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc.../ Prădalnice zboruri de paseri, sosesc.../ Saruncă pe leşuri cu ciocuri deschise,/ Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc.../ Doar negrele paseri mereu senmulţesc/ Şi tot nu sarată cetatea din vise.// Cetatea din vise departe e încă,/ Şi vine
Alexandru Macedonski, clasic al literaturii române moderne
Daniel CORBU
jurnal cu scriitori poesis
Virgil Andronescu
Dau pentru tine un cal
regesc
femeie
cum mă mai ispiteşti
cu vorbe amare de pelin
cu trupul fin
catifelin
ca o idee
prin sufletumi te unduieşti
cu mersul ca de şarpe
şerpuind
cu glasul moale
blând
ca de felin
catifelin
femeie
cum mă mai doreşti
cu ochii de scânteie
la sânii tăi rotunzi
fierbinţi
de foc şi jar
incandescenţi
deloc cuminţi
între coapseleţi mă tot cerşeşti
dorindumă
mă tot doreşti
chemândumă
ca pe arginţi
când mă alungi
când iaraşi mă primeşti
şi tot aşa din jocul ăstʹ drăcesc
minţindune
te mint
mă minţi
iertândune
când iaraşi măndrăgeşti
eu şi mai tare tendrăgesc
în jocul ăstʹ Dumnezeiesc
nu dai pe mine doi arginţi
deşi mă cumperi şi mă vinzi
eu pentru tine dau un cal regesc
femeie
cum mă mai ispiteşti
cu trupul fin
ca de felin
catifelin
cât o idee
amară
de pelin
Cerşetorul de iubirefoc se naşte
din sălbatica scânteie
dor de suflet
de sălbatică femeie
prin viaţa mea
de când eʹn viaţă
principial
pe străzi işi face veacul
prinţcerşetorul de iubire
trubadurul
confundat mereu cu o paiaţă
dăruieşte suflet
căutânduşi leacul
la femei ce vin
şi doar întreabă
se opresc din drum
ca să se mire
cerşetorul le admiră
ele se hlizesc ca la tarabă
le priveşte
şi cerşeşte în tăcere
pe la câteun colţ
de stradă
dragoste şi mângâiere
nimenea nu dăruieşte
toate râd şi doar întreabă
de e gratis
ori se plăteşte
dragostea de cerşetor
careacum nu mai contează
o secundă sau un veac
ori mai mult decât o viaţă
cerşetorul de iubire
moare singur fără leac
inima îl mai încearcă
sufletul nui mai cutează
să tăiască încʹo viaţă
ruşinoasă de paiaţă
toate visele îi tac
se prefacen scrum şi pleacă
printre amintiri de stele moarte
unde iar o să cerşească
nu tandreţe
şi iubire de femeie
ci tăcere ca să tacă
întro mare veşnicie
lungă noapte ca o moarte
şialtă moarte
dincolo de tandre şoapte
trecătoare efemere
dincolo de viaţa
care sa topit în viaţă
prinţ şi cerşetor
fără avere
trubadurul confundat
cu o paiaţă
cerşetorulprinţ
cerşind în şoapte piere
nu rămâne decât cu viaţa
lui de după moarte
ca iubirea de peo lespede
de piatră prin vecie să o poarte
Mama ma nascut fara trupmama ma născut fără trup
a plâns de fericire
şi ma sărutat pe ochi
chiar dacă nu mă vedea
ma ţinut în braţe
a alăptat nevăzutul om
iar până la urmă mia înţeles destinul
şi ma purtat la sânui
prin viaţă
până ce am prins contur
formă şi conţinut
litere şi cuvinte
mai apoi poeme
aici viaţa mea personală sa oprit
mama continuă să mă iubească şi aşa
aşa cum nu sunt
pentru că sunt
rupt din sufletul ei!
CRONICA56 CRONICA 57
gîndul şi lum eagîndul şi lum ea
ordine a fost turbulenţe : unadouă, auzeai stewardesele că roagă pasagerii săşi lege centurile din cauza turbulenţelor. Turbulenţilor pasageri nici nu le păsa de turbulenţe, căci mulţi dintre ei se matrafoxaseră, ca să taie picioarele ori poate aripile fricii care tot zbura alături de ei. Nu ştiu pe unde eram cînd am notat „mai avem zece ore pînă la destinaţie; altitudine – 10668 de metri; temperatură – 64 de grade Celsius; peafară, evident! Brrrrr! Să ne ferească Dumnezeu de un geam deschis pe aşa un frig!”
Chiar în clipa în care am început să simt un petit creux dans lʹestomac, a sosit dejunul. Lam notat din plictiseală, cred : „Sole marinée à la chinoise et sauce brune, riz Goau (al dracului să fiu, dacă am visat vreodată că voi mînca limbă de mare marinată chinezeşte la 11000 de metri înălţime, dar cei cu orezul acela cu nume asiatic numi amintesc nici dacă mă pică cineva cu ceară!) la care sau adăugat „salade caraibe”, pain Opéra, beurre et gâteau, pistache, griotte şi tot felul de băuturi alcoolizate sau răcoritoare. Cei pentru care limba de mare nu vorbea pe limba lor puteau să o schimbe cu „confit de canard et sauce à lʹorange avec pommes de terre facette”. În plus, meniul zborului mai anunţa şi alte ispite culinare mai puţin pretenţioase : „des sandwichs et des nouilles asiatiques sont à votre disposition” (sandvişuri şi tăiţei asiatici sunt la dispoziţia dumneavoastră). Totul era prezentat în franceză şi în engleză, eu am ales varianta continentală, deoarece limba insularilor me cause des problèmes.
Am loc la fereastră : 32A, dar sunt plasat chiar deasupra aripii din stînga şi nu văd mare lucru. Ne îndreptăm spre Donetsk, lăsînd Kievul undeva în stînga. Fac o constatare care e o noutate pentru mine : fiecare pasager are televizorul său şişi poate programa filme, jocuri, emisiuni de divertisment, documentare etc. Timpul, ticălos, începe să treacă tot mai greu. Lăsăm în stînga Donetsk, Dnepropetrovsk şi Rostov pe Don. Ce binemi pare că sunt şi eu măcar o dată peste ruşi!
Ora 18,30. Am parcurs 2885 de kilometri de la Paris; dacă adaug şi kilometrii zburaţi de la Bucureşti pînă pe Charles De Gaulle, asta înseamnă că zburăm de aproape 5000 de kilometri. Firar să fie, şi cînd îmi amintesc de călătoria bietului cîrn Nicolae Milescu pînă în China, mă apucă durerea de cap : cum săţi petreci ani în şir pe drum?! Mai avem şapte ore şi jumătate de zbor, de inactivitate, de plictiseală aproape. Căci în avion numi tihnesc nici scrisul, nici lectura, nici privitul la televizor. Cu cei doi tovarăşi de drum nu schimb aproape nici un cuvînt. Fiecare cu gîndurile, cu visările şi cu problemele lui. Şapte ore şi jumătate pînă la Ho Şi Min. Acolo, încă şase ore de aşteptare în aeroport, pentru a prinde o legătură spre Hanoi. „Ce fac eu atîta vreme cu muţii ăştia lîngă mine?” Mă uit din cînd în cînd la indicaţiile pe care hărţile, GPSul, termometrele, altimetrele şi echipajul avionului le oferă pasagerilor : înălţimi de necuprins, temperaturi deţi îngheaţă gîndurilen minte, viteză ameţitoare. Şi monotonia zborului! Lăsăm Groznîi undeva în dreapta în grija cecenilor săi şi a ruşilor, continuăm pînă la Marea Caspică, după care o luăm în mod accentuat spre SudEst pe ţărmul mării. „Pe ţărm” e un fel de a spune: în realitate, survolăm Marea Caspică la o altitudine de 11125 metri. În fine, ce a mai rămas din ea! Sunt golit de sentimente. Numai vorbele miau mai rămas. Cui să le mai ofer?”� (va urma)
clipească toate tîmpeniile pe care i le debitam. Ori de cîte ori inventam tot felul de trăsnăi, el le asculta fără să se mire, fără să se revolte, fără să mă acuze că sunt mincinos. Evident, nu le credea, dar mie nici numi păsa : îmi ocupam timpul care, altfel, printre străini, ar fi trecut neînchipuit de greu. Şimi mai amintesc ceva (ce înseamnă un exercice de mémoire suivi avec acharnement!) : Aurel Antonie este un rafinat, un fin cunoscător al licorilor rafinate, fine. Numai că, ponderat în tot ce face, na sărit niciodată calul în perioada pe care am petrecuto împreună în Vietnam. Iar rachiul acela de orez cu careşi mai trec viaţa băştinaşii la decepţionat profund din cîtemi aduc aminte.
Aşadar, doi oameni interiorizaţi, tăcuţi, chiar prea tăcuţi pentru gustul meu şi pentru călătoria lungă pe care aveam să o facem în trio. „În sfîrşit, asta, e! Am intrat în horă, trebuie să joc!”, miam spus şi am pornito la drum. De la sediul USR nea luat tînărul Marius, şoferul Uniunii, care nea lăsat la aeroportul Otopeni, promiţîndune că, la întoarcerea noastră, va veni să ne ia. Sa şi ţinut de cuvînt, din cîtemi amintesc!
Zborurile cu avionul seamănă între ele ca două picături de apă : oboseală, nervi, timp pierdut prin aeroporturi, formalităţi, aşteptare, controale de tot felul, îmbarcări, decolări, aterizări, iar controale, iar formalităţi, aşteptare, alte îmbarcări, emoţii, gînduri năstruşnice, de tot felul, „şi dacă de data asta...?”, mîncare insipidă, încălzită la nocivele microunde, vecini necunoscuţi, de obicei gravi, taciturni, importanţi, muzică la căşti, programe vechi şi cu iz turisticopublicitar la televizoarele instalate pentru cursele mai lungi, iar gînduri năstruşnice, de tot felul, nostalgii, nerăbdare, aterizare, oftatul de uşurare, „am scăpat şi de data asta!”, formalităţi, controale, aşteptare, formalităţi...
„E duminică. Azi, în România, cei care încă nu sau lecuit de speranţe deşarte se prezintă la urne : în fond, chiar şi neocomuniştii au nevoie de o legitimare, măcar de ochii lumii! Ora 14,30 (ora locală, probabil – îmi spun acum, după nouă ani de la întîmplare). Decolăm de pe aeroportul Charles De Gaulle cu o întîrziere de 30 de minute (pe cine mai interesează după atîta amar de vreme întîrzierea de jumătate de oră a unui avion?! – exclam astăzi); destinaţia : oraşul Ho Şi Min, adică fostul Saigon, de unde vom lua avionul spre Hanoi. Călătoria de la Bucureşti la Paris a fost probabil atît de anostă, că nu am catadicsit să notez nimic în ceea ce sar fi vrut a fi un „jurnal al călătoriei mele”. Dar lui Dinicu Golescu cei păsa, el nu călătorea cu avionul nici măcar în vis, aşa că avea timp să noteze tot felul de năzbîtii drumeţe! Fac parte dintro delegaţie de scriitori plecaţi întrun schimb cultural în Vietnam, schimb organizat de Uniunea Scriitorilor din România.” Delegaţie pe naiba! Trei amărîţi care se duc la dracun praznic să vadă nişte confraţi la fel de amărîţi ca şi ei, ceşi închipuie că fac gaurăn cer cu scrierile lor! Zburăm cu Vietnam Airlines, întrun Boeing 777. La început am crezut că bravii noştri colegi de la Uniune au fost neatenţi şi neau ales traseul greşit, căci, după ce am zburat vreme de trei ore spre vest pînă la Paris (sau, dacă vreţi, vreme de 1870 de kilometri!), am făcut calentoarsă spre estul nostru cel de toate zilele; apoi, cînd am renunţat la turbulenţele băştinaşe, cotindo mai mult spre cele leşeşti, am înţeles că pînă şi drumurile cerului no pot răzni cum le tună prin cap, ci trebuie să ţină nişte şleauri de văzduh asemănătoare celor de cale ferată : Paris, Reims, Frankfurt, Bayreuth, Praga, Ostrawa, Krakovia, Lvov...” În această călătorie, cuvîntul de
auzisem de respectiva antologie. Şi totuşi, buclucaşa lucrare există! Am găsito în biblioteca fabuloasă a dragului prieten Emil Cira din Nürnberg. Un generos, Emil, aşa cum lam ştiut dintotdeauna! Mia dăruito fără să io cer, chiar în clipa în care ma văzut că o frunzăresc : „iao, dragul meu, îţi trebuie mai mult decît mie, căci tu figurezi printre scriitorii antologaţi!”. Regret astăzi că nu lam crezut pe confratele bucureş tean . Eram convins că face o a f i rmaţ ie circumstanţială. Cîte afirmaţii de complezenţă nu facem dea lungul vieţii! Acum îmi pare rău că am făcuto pe Toma Necredinciosul, dar e prea tîrziu. Cum prea tîrziu este săi mulţumesc pentru gestul său de a traduce un poet pe care nici nul cunoştea, cu care nu schimbase niciodată nici un cuvînt şi care, în plus, dintrun orgoliu prostesc, nui dăduse nici o carte cu dedicaţie. Da, e prea tîrziu sămi ostoiesc regretele şi sămi îndrept greşeala : discretul scriitor şi prietenul pe care aveam săl cunosc cu adevărat în Vietnam a plecat în lumea drepţilor la vreo trei ani după întoarcerea noastră din Asia, mai exact pe 22 mai 2008. Nu bănuisem căi atît de bolnav, nu lăsa să se înţeleagă, să se vadă că îl macină boala, dar acum îmi explic de ce era mereu obosit, sărmanul, de ce se închidea uneori în cameră mînat de dorinţa de a nu fi deranjat, de a nu vedea pe nimeni, acum înţeleg de ce dormea mereu, şi ziua şi noaptea... Şi eu carel ironizam atunci cînd nu voia să iasă cu mine la plimbare spre a descoperi frumuseţile şi ispitele Vietnamului : „o viaţă ai şi peaceea o dormi!”. Dar viaţa lui era deja pecetluită. Doar el o ştia! Cînd îl văzusem întîia oară, prin ʹ82 cred că era, Gavril Matei Albastru îmi apăruse ca un tip înalt, solid, ce părea că se bucură de o sănătate înfloritoare. Cînd lam revăzut, în noiembrie 2004, la sediul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei, în ziua plecării în Vietnam, mia lăsat aceeaşi impresie. Nu era aşa, dar se ferea să neo spună.
Aurel Antonie e de prin Valea Jiului, o regiune care mie mie complet străină şi pe care o detest de cînd cu mineriadele. Noroc că scriitorul jian nu e miner, ci economist, dacămi aduc bine aminte! Are un nivel de viaţă mult mai ridicat decît al lui Gavril Matei Albastru şi decît al meu. „Cuatît mai bine ţării şi lui cuatît mai bine!” E bogat, dar e un tip excelent (pare aproape o contradicţie, nui aşa?), un băiat cu suflet de aur, un om bun de pus la rană, unul din puţinii scriitori bogaţi pe carei cunosc şi care au rămas oameni. Însă, în lumea literară mai ales, bogăţia e relativă. De fapt, sincer să fiu, nu ştiu dacă e un scriitor care face afaceri sau un om de afaceri care scrie. Oricum, duce o viaţă înfloritoare. Sau cel puţin aşa era în 2004, cînd lam cunoscut, la vremea călătoriei noastre comune în Vietnam. Azi nu ştiu cu ce îşi umple timpul, căci nu am ţinut legătura după întoarcerea în ţară. Nici nu prea ţin minte cum arată, car aujourdʹhui je le vois flou : uscăţiv, cu păr creţ şi grizonant. Un om de talie mijlocie, parcă ceva mai în vîrstă decît mine. Spre a mil readuce cît de cît în memorie (în fond, nu lam văzut de nouă ani!), am căutat pe net nişte poze deale lui. Doamne, nu mai arată defel aşa cum îl ştiam (ori poate cum îmi închipuiam căl ştiu) : sa îngrăşat, părul i sa rărit şi e atît de scurt, încît nu mai pot sămi dau seama dacă a fost cîndva creţ! Dar, sunt convins, dacă el ar vedea în cîteva fotografii cum arăt eu astăzi, ar avea lucruri mult mai rele/dure de spus despre mine. Asta e! Viaţa nu iartă pe nimeni. Totul în ceea cel priveşte este aproape pierdut prin labirintul memoriei mele, dar cemi amintesc cu precizie este faptul că avea o răbdare de fier : asculta fără să
Umblînd prin caietele pe care leam luat cu mine în Franţa, am dat peste cîteva foi pline de mîzgălituri. Puţin a lipsit să le arunc în recipientul ce colectează doar hîrtie (în Hexagon nu se joacă nimeni cu reciclarea gunoiului!). Cercetîndule mai atent, am constatat că erau nişte notaţii din vremea cînd umblasem prin Vietnam. Sincer să fiu, nici măcar numi aminteam să fi notat ceva în timpul cînd colindam prin ţara orezului recoltat de trei ori pe an. Nus mare lucru foile, dar mă ajută să mă depanez cît de cît, în perioada cît voi mai sta în Franţa, căci nu miau rămas prea multe în minte din acea perioadă. Şiapoi, au trecut vreo nouă ani de la întoarcerea mea din Asia. Nouă ani în care sau întîmplat atîtea!
„Curioasăi viaţa! Plec la drum, tocmai la capătul lumii, cu doi quasi necunoscuţi : Aurel Antonie şi Gavril Matei Albastru. Necunoscuţi pentru mine, că locul lor în istoria literaturii romîne probabil e deja stabilit! Pot afirma cu mîna pe inimă că nu ştiu mai nimic despre viaţa lor, despre ce fac, despre ce scriu, despre modul în care îşi cîştigă traiul. Şi mai ales nu ştiu nimic despre obiceiurile, despre purtările şi despre apucăturile lor, cu care mă voi confrunta zilnic o bună perioadă. Poate din acest motiv, şturlubatica mea memorie ma readus la vremea şcolii, cînd primeam sfaturi de la Anton Pann despre cum trebuie săţi alegi tovarăşii alături de care să porneşti în călătorie. Numai că nu eu miam ales compagnonii de drumeţit, aceştia miau fost hărăziţi de soartă! Poate nici ei nus mulţumiţi de faptul că le voi ţine tovărăşie. „Nu te prinde lor tovarăş”, avertizează Maestrul, dar cine săl asculte?! Şiapoi, povestea vorbei e atît de lungă! Măcar pe Gavril Matei Albastru lam întîlnit de cîteva ori în redacţia revistei Luceafărul pe vremea cînd frecventam cenaclul „Numele Poetului” fondat şi condus de ilustrul scriitor Cezar Ivănescu, dar de Aurel Antonie nici nu am auzit; nu ştiu nimic despre el, nimic, nimic. Unde trăieşte, ce scrie, ce face ori ce speră săi aducă această călătorie. Iar acum, iatămă alături de ei, pornind pentru o vreme pe acelaşi drum care ne va duce prin văzduh în Asia! A dracului surprize îţi mai oferă viaţa!” Evident, recitind aceste rînduri după aproape un deceniu de la scrierea lor, îmi dau seama cît de nedrept am fost, judecîndui înainte de ai cunoaşte! În fond, amîndoi sau dovedit a fi minunaţi tovarăşi de drum : modeşti, spirituali, discreţi, săritori, cu simţ de echipă, au reuşit sămi transforme călătoria în Vietnam întro adevărată sărbătoare a spiritului şi a prieteniei.
În timpul şederii în Vietnam aveam să constat că ignoranţa mea în ceea cei priveşte nu prea se bucura de reciprocitate: amîndoi mă cunoşteau cît de cît, iar Gavril Matei Albastru mă cunoştea mult mai bine decît îmi puteam eu închipui. Ba mai mult, în urmă cu cîţiva ani chiar mă tradusese în limba germană şi mă inclusese întro antologie de poezie românească. Mia spuso el întro dimineaţă la micul dejun destul de european pe carel luam în liniştitul nostru hotel din Hanoi. Evident, nu lam crezut! Nici nu
Valeriu STANCU
Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniV –Încă un episod încropit din nimic(uri)
CRONICA56 CRONICA 57
gîndul şi lum eagîndul şi lum ea
ordine a fost turbulenţe : unadouă, auzeai stewardesele că roagă pasagerii săşi lege centurile din cauza turbulenţelor. Turbulenţilor pasageri nici nu le păsa de turbulenţe, căci mulţi dintre ei se matrafoxaseră, ca să taie picioarele ori poate aripile fricii care tot zbura alături de ei. Nu ştiu pe unde eram cînd am notat „mai avem zece ore pînă la destinaţie; altitudine – 10668 de metri; temperatură – 64 de grade Celsius; peafară, evident! Brrrrr! Să ne ferească Dumnezeu de un geam deschis pe aşa un frig!”
Chiar în clipa în care am început să simt un petit creux dans lʹestomac, a sosit dejunul. Lam notat din plictiseală, cred : „Sole marinée à la chinoise et sauce brune, riz Goau (al dracului să fiu, dacă am visat vreodată că voi mînca limbă de mare marinată chinezeşte la 11000 de metri înălţime, dar cei cu orezul acela cu nume asiatic numi amintesc nici dacă mă pică cineva cu ceară!) la care sau adăugat „salade caraibe”, pain Opéra, beurre et gâteau, pistache, griotte şi tot felul de băuturi alcoolizate sau răcoritoare. Cei pentru care limba de mare nu vorbea pe limba lor puteau să o schimbe cu „confit de canard et sauce à lʹorange avec pommes de terre facette”. În plus, meniul zborului mai anunţa şi alte ispite culinare mai puţin pretenţioase : „des sandwichs et des nouilles asiatiques sont à votre disposition” (sandvişuri şi tăiţei asiatici sunt la dispoziţia dumneavoastră). Totul era prezentat în franceză şi în engleză, eu am ales varianta continentală, deoarece limba insularilor me cause des problèmes.
Am loc la fereastră : 32A, dar sunt plasat chiar deasupra aripii din stînga şi nu văd mare lucru. Ne îndreptăm spre Donetsk, lăsînd Kievul undeva în stînga. Fac o constatare care e o noutate pentru mine : fiecare pasager are televizorul său şişi poate programa filme, jocuri, emisiuni de divertisment, documentare etc. Timpul, ticălos, începe să treacă tot mai greu. Lăsăm în stînga Donetsk, Dnepropetrovsk şi Rostov pe Don. Ce binemi pare că sunt şi eu măcar o dată peste ruşi!
Ora 18,30. Am parcurs 2885 de kilometri de la Paris; dacă adaug şi kilometrii zburaţi de la Bucureşti pînă pe Charles De Gaulle, asta înseamnă că zburăm de aproape 5000 de kilometri. Firar să fie, şi cînd îmi amintesc de călătoria bietului cîrn Nicolae Milescu pînă în China, mă apucă durerea de cap : cum săţi petreci ani în şir pe drum?! Mai avem şapte ore şi jumătate de zbor, de inactivitate, de plictiseală aproape. Căci în avion numi tihnesc nici scrisul, nici lectura, nici privitul la televizor. Cu cei doi tovarăşi de drum nu schimb aproape nici un cuvînt. Fiecare cu gîndurile, cu visările şi cu problemele lui. Şapte ore şi jumătate pînă la Ho Şi Min. Acolo, încă şase ore de aşteptare în aeroport, pentru a prinde o legătură spre Hanoi. „Ce fac eu atîta vreme cu muţii ăştia lîngă mine?” Mă uit din cînd în cînd la indicaţiile pe care hărţile, GPSul, termometrele, altimetrele şi echipajul avionului le oferă pasagerilor : înălţimi de necuprins, temperaturi deţi îngheaţă gîndurilen minte, viteză ameţitoare. Şi monotonia zborului! Lăsăm Groznîi undeva în dreapta în grija cecenilor săi şi a ruşilor, continuăm pînă la Marea Caspică, după care o luăm în mod accentuat spre SudEst pe ţărmul mării. „Pe ţărm” e un fel de a spune: în realitate, survolăm Marea Caspică la o altitudine de 11125 metri. În fine, ce a mai rămas din ea! Sunt golit de sentimente. Numai vorbele miau mai rămas. Cui să le mai ofer?”� (va urma)
clipească toate tîmpeniile pe care i le debitam. Ori de cîte ori inventam tot felul de trăsnăi, el le asculta fără să se mire, fără să se revolte, fără să mă acuze că sunt mincinos. Evident, nu le credea, dar mie nici numi păsa : îmi ocupam timpul care, altfel, printre străini, ar fi trecut neînchipuit de greu. Şimi mai amintesc ceva (ce înseamnă un exercice de mémoire suivi avec acharnement!) : Aurel Antonie este un rafinat, un fin cunoscător al licorilor rafinate, fine. Numai că, ponderat în tot ce face, na sărit niciodată calul în perioada pe care am petrecuto împreună în Vietnam. Iar rachiul acela de orez cu careşi mai trec viaţa băştinaşii la decepţionat profund din cîtemi aduc aminte.
Aşadar, doi oameni interiorizaţi, tăcuţi, chiar prea tăcuţi pentru gustul meu şi pentru călătoria lungă pe care aveam să o facem în trio. „În sfîrşit, asta, e! Am intrat în horă, trebuie să joc!”, miam spus şi am pornito la drum. De la sediul USR nea luat tînărul Marius, şoferul Uniunii, care nea lăsat la aeroportul Otopeni, promiţîndune că, la întoarcerea noastră, va veni să ne ia. Sa şi ţinut de cuvînt, din cîtemi amintesc!
Zborurile cu avionul seamănă între ele ca două picături de apă : oboseală, nervi, timp pierdut prin aeroporturi, formalităţi, aşteptare, controale de tot felul, îmbarcări, decolări, aterizări, iar controale, iar formalităţi, aşteptare, alte îmbarcări, emoţii, gînduri năstruşnice, de tot felul, „şi dacă de data asta...?”, mîncare insipidă, încălzită la nocivele microunde, vecini necunoscuţi, de obicei gravi, taciturni, importanţi, muzică la căşti, programe vechi şi cu iz turisticopublicitar la televizoarele instalate pentru cursele mai lungi, iar gînduri năstruşnice, de tot felul, nostalgii, nerăbdare, aterizare, oftatul de uşurare, „am scăpat şi de data asta!”, formalităţi, controale, aşteptare, formalităţi...
„E duminică. Azi, în România, cei care încă nu sau lecuit de speranţe deşarte se prezintă la urne : în fond, chiar şi neocomuniştii au nevoie de o legitimare, măcar de ochii lumii! Ora 14,30 (ora locală, probabil – îmi spun acum, după nouă ani de la întîmplare). Decolăm de pe aeroportul Charles De Gaulle cu o întîrziere de 30 de minute (pe cine mai interesează după atîta amar de vreme întîrzierea de jumătate de oră a unui avion?! – exclam astăzi); destinaţia : oraşul Ho Şi Min, adică fostul Saigon, de unde vom lua avionul spre Hanoi. Călătoria de la Bucureşti la Paris a fost probabil atît de anostă, că nu am catadicsit să notez nimic în ceea ce sar fi vrut a fi un „jurnal al călătoriei mele”. Dar lui Dinicu Golescu cei păsa, el nu călătorea cu avionul nici măcar în vis, aşa că avea timp să noteze tot felul de năzbîtii drumeţe! Fac parte dintro delegaţie de scriitori plecaţi întrun schimb cultural în Vietnam, schimb organizat de Uniunea Scriitorilor din România.” Delegaţie pe naiba! Trei amărîţi care se duc la dracun praznic să vadă nişte confraţi la fel de amărîţi ca şi ei, ceşi închipuie că fac gaurăn cer cu scrierile lor! Zburăm cu Vietnam Airlines, întrun Boeing 777. La început am crezut că bravii noştri colegi de la Uniune au fost neatenţi şi neau ales traseul greşit, căci, după ce am zburat vreme de trei ore spre vest pînă la Paris (sau, dacă vreţi, vreme de 1870 de kilometri!), am făcut calentoarsă spre estul nostru cel de toate zilele; apoi, cînd am renunţat la turbulenţele băştinaşe, cotindo mai mult spre cele leşeşti, am înţeles că pînă şi drumurile cerului no pot răzni cum le tună prin cap, ci trebuie să ţină nişte şleauri de văzduh asemănătoare celor de cale ferată : Paris, Reims, Frankfurt, Bayreuth, Praga, Ostrawa, Krakovia, Lvov...” În această călătorie, cuvîntul de
auzisem de respectiva antologie. Şi totuşi, buclucaşa lucrare există! Am găsito în biblioteca fabuloasă a dragului prieten Emil Cira din Nürnberg. Un generos, Emil, aşa cum lam ştiut dintotdeauna! Mia dăruito fără să io cer, chiar în clipa în care ma văzut că o frunzăresc : „iao, dragul meu, îţi trebuie mai mult decît mie, căci tu figurezi printre scriitorii antologaţi!”. Regret astăzi că nu lam crezut pe confratele bucureş tean . Eram convins că face o a f i rmaţ ie circumstanţială. Cîte afirmaţii de complezenţă nu facem dea lungul vieţii! Acum îmi pare rău că am făcuto pe Toma Necredinciosul, dar e prea tîrziu. Cum prea tîrziu este săi mulţumesc pentru gestul său de a traduce un poet pe care nici nul cunoştea, cu care nu schimbase niciodată nici un cuvînt şi care, în plus, dintrun orgoliu prostesc, nui dăduse nici o carte cu dedicaţie. Da, e prea tîrziu sămi ostoiesc regretele şi sămi îndrept greşeala : discretul scriitor şi prietenul pe care aveam săl cunosc cu adevărat în Vietnam a plecat în lumea drepţilor la vreo trei ani după întoarcerea noastră din Asia, mai exact pe 22 mai 2008. Nu bănuisem căi atît de bolnav, nu lăsa să se înţeleagă, să se vadă că îl macină boala, dar acum îmi explic de ce era mereu obosit, sărmanul, de ce se închidea uneori în cameră mînat de dorinţa de a nu fi deranjat, de a nu vedea pe nimeni, acum înţeleg de ce dormea mereu, şi ziua şi noaptea... Şi eu carel ironizam atunci cînd nu voia să iasă cu mine la plimbare spre a descoperi frumuseţile şi ispitele Vietnamului : „o viaţă ai şi peaceea o dormi!”. Dar viaţa lui era deja pecetluită. Doar el o ştia! Cînd îl văzusem întîia oară, prin ʹ82 cred că era, Gavril Matei Albastru îmi apăruse ca un tip înalt, solid, ce părea că se bucură de o sănătate înfloritoare. Cînd lam revăzut, în noiembrie 2004, la sediul Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei, în ziua plecării în Vietnam, mia lăsat aceeaşi impresie. Nu era aşa, dar se ferea să neo spună.
Aurel Antonie e de prin Valea Jiului, o regiune care mie mie complet străină şi pe care o detest de cînd cu mineriadele. Noroc că scriitorul jian nu e miner, ci economist, dacămi aduc bine aminte! Are un nivel de viaţă mult mai ridicat decît al lui Gavril Matei Albastru şi decît al meu. „Cuatît mai bine ţării şi lui cuatît mai bine!” E bogat, dar e un tip excelent (pare aproape o contradicţie, nui aşa?), un băiat cu suflet de aur, un om bun de pus la rană, unul din puţinii scriitori bogaţi pe carei cunosc şi care au rămas oameni. Însă, în lumea literară mai ales, bogăţia e relativă. De fapt, sincer să fiu, nu ştiu dacă e un scriitor care face afaceri sau un om de afaceri care scrie. Oricum, duce o viaţă înfloritoare. Sau cel puţin aşa era în 2004, cînd lam cunoscut, la vremea călătoriei noastre comune în Vietnam. Azi nu ştiu cu ce îşi umple timpul, căci nu am ţinut legătura după întoarcerea în ţară. Nici nu prea ţin minte cum arată, car aujourdʹhui je le vois flou : uscăţiv, cu păr creţ şi grizonant. Un om de talie mijlocie, parcă ceva mai în vîrstă decît mine. Spre a mil readuce cît de cît în memorie (în fond, nu lam văzut de nouă ani!), am căutat pe net nişte poze deale lui. Doamne, nu mai arată defel aşa cum îl ştiam (ori poate cum îmi închipuiam căl ştiu) : sa îngrăşat, părul i sa rărit şi e atît de scurt, încît nu mai pot sămi dau seama dacă a fost cîndva creţ! Dar, sunt convins, dacă el ar vedea în cîteva fotografii cum arăt eu astăzi, ar avea lucruri mult mai rele/dure de spus despre mine. Asta e! Viaţa nu iartă pe nimeni. Totul în ceea cel priveşte este aproape pierdut prin labirintul memoriei mele, dar cemi amintesc cu precizie este faptul că avea o răbdare de fier : asculta fără să
Umblînd prin caietele pe care leam luat cu mine în Franţa, am dat peste cîteva foi pline de mîzgălituri. Puţin a lipsit să le arunc în recipientul ce colectează doar hîrtie (în Hexagon nu se joacă nimeni cu reciclarea gunoiului!). Cercetîndule mai atent, am constatat că erau nişte notaţii din vremea cînd umblasem prin Vietnam. Sincer să fiu, nici măcar numi aminteam să fi notat ceva în timpul cînd colindam prin ţara orezului recoltat de trei ori pe an. Nus mare lucru foile, dar mă ajută să mă depanez cît de cît, în perioada cît voi mai sta în Franţa, căci nu miau rămas prea multe în minte din acea perioadă. Şiapoi, au trecut vreo nouă ani de la întoarcerea mea din Asia. Nouă ani în care sau întîmplat atîtea!
„Curioasăi viaţa! Plec la drum, tocmai la capătul lumii, cu doi quasi necunoscuţi : Aurel Antonie şi Gavril Matei Albastru. Necunoscuţi pentru mine, că locul lor în istoria literaturii romîne probabil e deja stabilit! Pot afirma cu mîna pe inimă că nu ştiu mai nimic despre viaţa lor, despre ce fac, despre ce scriu, despre modul în care îşi cîştigă traiul. Şi mai ales nu ştiu nimic despre obiceiurile, despre purtările şi despre apucăturile lor, cu care mă voi confrunta zilnic o bună perioadă. Poate din acest motiv, şturlubatica mea memorie ma readus la vremea şcolii, cînd primeam sfaturi de la Anton Pann despre cum trebuie săţi alegi tovarăşii alături de care să porneşti în călătorie. Numai că nu eu miam ales compagnonii de drumeţit, aceştia miau fost hărăziţi de soartă! Poate nici ei nus mulţumiţi de faptul că le voi ţine tovărăşie. „Nu te prinde lor tovarăş”, avertizează Maestrul, dar cine săl asculte?! Şiapoi, povestea vorbei e atît de lungă! Măcar pe Gavril Matei Albastru lam întîlnit de cîteva ori în redacţia revistei Luceafărul pe vremea cînd frecventam cenaclul „Numele Poetului” fondat şi condus de ilustrul scriitor Cezar Ivănescu, dar de Aurel Antonie nici nu am auzit; nu ştiu nimic despre el, nimic, nimic. Unde trăieşte, ce scrie, ce face ori ce speră săi aducă această călătorie. Iar acum, iatămă alături de ei, pornind pentru o vreme pe acelaşi drum care ne va duce prin văzduh în Asia! A dracului surprize îţi mai oferă viaţa!” Evident, recitind aceste rînduri după aproape un deceniu de la scrierea lor, îmi dau seama cît de nedrept am fost, judecîndui înainte de ai cunoaşte! În fond, amîndoi sau dovedit a fi minunaţi tovarăşi de drum : modeşti, spirituali, discreţi, săritori, cu simţ de echipă, au reuşit sămi transforme călătoria în Vietnam întro adevărată sărbătoare a spiritului şi a prieteniei.
În timpul şederii în Vietnam aveam să constat că ignoranţa mea în ceea cei priveşte nu prea se bucura de reciprocitate: amîndoi mă cunoşteau cît de cît, iar Gavril Matei Albastru mă cunoştea mult mai bine decît îmi puteam eu închipui. Ba mai mult, în urmă cu cîţiva ani chiar mă tradusese în limba germană şi mă inclusese întro antologie de poezie românească. Mia spuso el întro dimineaţă la micul dejun destul de european pe carel luam în liniştitul nostru hotel din Hanoi. Evident, nu lam crezut! Nici nu
Valeriu STANCU
Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniV –Încă un episod încropit din nimic(uri)
CRONICA58 CRONICA 59
toate aceste stări pe care le poate experimenta prin retorica
propriului discurs sau le poate îndrepta spre alţii întro
confesiune apoteotică.
Mai nou ne globalizăm și în ceea ce gândim și scriem? Așa
se pare… să fie o festă a destinului sau pendulăm între
imitat, copiat, plagiat și alte lucruri stranii și seducătoare.
Compromisul e acum la rang de artă și fatalitatea e parte a
sorţii autorului; stoicismul a fost uitat, luciditatea aduce
doar suferinţă și atunci ca să supravieţuim batem câmpii cu
vorbe despre cuvinte, cu versuri contemplate și alte păcate
comune, toate analizate de unii, corectate de alţii, hulite și
aplaudate întrun haos modern diferit celui heraclitic (care
se dorea a duce spre ordine în univers) încât orice concluzie
pare firavă și traumatizantă pentru travaliul intelectual.
Codurile lecturilor moderne sunt alambicate și au
dimensiuni stranii, poate de aceea experienţa lecturii este
atât de greu de redat azi, nu doar în școli ci și în bresle, nu mai
găsim farmecul amintirii a ceea ce am citit și vizualul ne
inhibă cognitivul și retoricul. Oare ce mai funcţionează
corect în fiinţa umană, oare mai suntem umani? Jocul cu alte
realităţi decât cea în care exiști sunt bune și sănătoase atunci
când le cunoști și trasezi graniţele și le stăpânești tu pe ele, nu
invers. Proza bună nu a fost niciodată în concurenţă cu
la rang de opere. Bătrânul Origen avea și el o vorbă ”așa săţi
fie cuvântul după cum ţie viaţa” și ce bine se potrivește
unora dintre noi…Azi, nu avem nici viaţă, nu avem nici
cuvânt, dar scriem cu pricepere despre toţi și despre toate.
Dacă cuvântul tău nu spune nimic, mai bine nul rosti, dar
dacă spunerea are rostul trezirii conștiinţei, atunci strigă și
poate unul se va trezi întro zi.
Lecturile de azi hrănesc imaginaţia, fantezia, ipocrizia,
orgoliile, dar nu mai transmit nimic sufletului și conștiinţei;
mă întreb uneori cui se adresează scriitura când nimic nu
mai vibrează la frumos, la mesaj, la Idee, la fericire, la
înţelegere a lumii și a noastră ca rost în lume? Când nu poţi
gândi asupra a ceea ce ai lecturat e semnul sigur al timpului
pierdut, al nulităţii rostitului, al durerii intelectuale. Doar
poezia probabil mai poate experimenta ceva din trăirea
autorului și mai poate rămâne aproape de real (prin irealul
ei), dar nu toţi au muze poetice; ce să așteptăm de la celelalte
tipuri de scriituri? Critica uneori ne mai trezește, asta când e
critică de calitate, altfel sunt bârfe, giumbușlucuri verbale
stoarse de talente de la marginea lumilor pierdute.
Îmi este dor de artistul răbdător, de meșteșugarul
cuvântului simţit și trăit, așternut cu sens și semnificaţie
pentru el și pentru semeni, adăpat parcă din Logosul unic;
restul este deșertăciune și risipă de cerneluri și hârtie…
În realitatea noastrămultivalentă, unde totul este logos
limbaj, unde fluctuaţiile sensurilor sunt date de fiinţa
schimbătoare și dinamică, ce mai este atunci obiectiv,
adevărat și mai ales ce este valoarea?Logosul, odinioară
centrul a tot și toate devine astăzi un periferic al lumii
exterioare, un accesoriu elegant la care doar mai facem
referire, el nu se mai regăsește ca esenţă a fiinţei ci doar ca
existent undeva în concept; mult se muncesc postmodernii
săl situeze în univers, să îi găsească noi sensuri, săl elimine
sau săl transforme în text, săl facă poveste și istorie…
Adevărata scriitură coboară din cap în inimă și urcă din
inimă în cap, este asemenea unei rugăciuni așternute pe
hârtie, nu este informaţie, nici știre de ziar, nici demagogie
politică nici litanie religioasă, este acel ceva universal și
propriu totodată, acel unic împărţit cu ceilalţi, acea operă
spre capodoperă care trece prin Timp și rămâne în el. Poate
îmi este dor de antici, și de clasici, de lucrările bune și sunt
nostalgică spre rădăcinile și semnificaţiile cuvântului.
Vina culturală oare o împărtășim sau ea trebuie căutată în
izvoarele intelectuale și frământate care ne poartă
conștiinţele în derivă pe ţărmuri îndepărtate de noi și
proiectate spre extreme ideatice. Dilemele moderne sunt
îmbrăţișate și li se caută argumente reale (așa se discută și la
televizor), așa se scrie și pare un nou stil fără de stil…
Vinovaţi de rostire și de scriere suntem tot noi, modernii, să
nu mai aruncăm vina pe Dumnezeul mort al lui Nietzsche,
pentru că și el era mort doar în Idee(aici e misterul
filosofului). Abuzul de cuvinte este un risc asumat al celui ce
scrie pentru ceilalţi, al celui ce se dorește a fi citit, comentat,
criticat, adulat sau renegat; fiinţa umană este capabilă de
Motto: Este o mare înţelepciune să poţi găsi în toate
măsura și timpul prielnic (Hesiod)
Din nou omul, dacă nu gândim despre noi atunci despre
ce altceva? Despre Occident, sex, politică, preţuri,
scandaluri, fraude, nunţi costisitoare, divorţuri, câini
maidanezi, ultimele trenduri în modă, concedii și lux, șefi și
nemulţumiri salariale,facebook, notebookuri și iPad 5
vorbesc și scriu toţi ceilalţi…
Cât de actual este Hegel cu a sa concluzie a conferinţei de
la Viena din 1935: ”Criza existenţei occidentale nu poate
avea decât două ieșiri: fie declinul unei Europe căreia
propria sa raţiune de a trăi ia devenit străină căderea în ură
spirituală și barbarie, fie renașterea ei începând cu spiritul
filosofic, graţie unui eroism al raţiunii ce va depăși în mod
definitiv naturalismul. Cel mai mare pericol pentru Europa
este lașitatea…”(E. Husserl, La crise de lʹ umanitéeuropéenne et
la philosophie, în La crise des scienceseuropéenneset la
phénoménologie transcendentale, Gallimard, Paris, 1976,
apudKarnoouh Claude, Adio diferenţei. Eseu asupra
modernităţii târzii, Traducere de Virgil Ciomoș și Horia
Lazăr, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994, p.10).
Să nu uităm timpul istoric în care a scris și riscurile
asumate de filosoful german. Unii dintre noi sunt nostalgici
și mai deschid și citesc cărţi filosofice despre antici, tragedii
și alte lecturi postmoderne…o fac așa, pentru ei și sufletul lor
amorţit în tăcere, sunt încă cei ce se miră și caută întro mare
de nepăsare contemporană și cenușie.
„Gabriel Marcel distinge între problemă și mister.
„Problema” e aceea pentru care obiectul ei e exterior și se
poate configura independent de noi înșine care o
chestionăm; în schimb „misterul” e acela în care e cu
neputinţă să problematizăm fiinţa fără să ne punem în
chestiune și pe noi înșine”(Pareyson Luigi, Ontologia
libertăţii. Răul și suferinţa, Traducere de Ștefania Mincu,
Editura Pontica 2005, Constanţa, p. 13).
Abordate frontal, problema și misterul nu sunt atât de
diferite, poate doar conceptual se mai poate chibzui asupra
lor. Nici una nici alta nu aduc nimic nou…, doar îndoială
uneori și prejudecaţi cel mai adesea. În fiinţa umană putem
afirma că problema și misterul sunt una, ele nu se intersectează
și nu au frontiere, se identifică cu persoana întro continuă și
fascinantă luptă pentru rezolvare și dezvăluire. În cea mai
întunecată fantezie problema acoperă omul și misterul
învăluie povestea; dar asta se întâmplă doar în minţile
obscure…
Realitatea este plină de esenţial, de simbol, de imagini și
fraze și mai ales de semnificaţii. Anticii neau lăsat moștenire
lucrări gândite, argumentate, etice și cu viziune scrise în teze
și antiteze; cu greu mai putem afirma azi că se mai scrie
astfel; vorbele despre vorbe și cuvinte sunt peste tot ridicate
Poveste despre cuvinte şi vorbe (doar cunoscătorilor în ale vieţii…)
pagini realizate de
Manuela BALAȘCA-MIHOCI
poezia, doar muzele lor au individualităţi diferite și se
dezvălui în lumini diferite.
Nu există gând fără autor sau cuvânt scris neasumat,
anonimi nu există decât teoretic, valoarea autenticităţii unui
text însă, tot el, omul o dă prin prisma propriei sale axiologii
sau a ceea ce înţelege cu sinceritatea și umanitatea sa.
Să fi fost oare Nietzsche un vizionar al timpului său când
vorbea de oamenii fără patrieca fiind ai viitorului, oare ei sunt
cei ce vor scrie din nou?(fără patrie nu înseamnă „apatrid”,
termen ce ţine de dreptul internaţional, nici heimatloss –
dezrădăcinat. Cei fără de patrie amintesc de paznicii unei
interogaţii ale cărei urme se șterg încet cea care inaugurase
odinioară cuvântul filosofic)(Karnoouh Claude, Adio
diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Traducere de Virgil
Ciomoș și Horia Lazăr, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994,
p.8).
Inteligenţa în povestea despre cuvinte și vorbe trebuie
căutată dincolo de litera scrisă, acolo e forma de normalitate
cea mai apropiată de fiinţa edenică, acolo arta disimulării nu
mai are putere, acolo identitatea celui ce a scris e goală și
descătușată, este lipsită de presiunea criticului și de
mofturile culturale ale timpului său. Veșnicia și Logosul să
ne judece…
M e l e n t i n a T o m a .
Perspective semiologice ale
s i tuaţ ie i didact ice . Iași :
Ed i t u r a Un ive r s i t ă ţ i i
Alexandru Ioan Cuza, 2012.
202p.
Argumentul central al
lucrării stă în faptul că
m o d e l u l s i t u a ţ i e i
pedagogice și modelul
situaţiei semiotice aplicate
actului educaţional ca
întreg, dar și secvenţial, pot
oferi pertinente interpretări
pe verticală și orizontală despre factorii esenţiali
participanţi și sunt importante instrumente de analiză a
acţiunilor din învăţământ.
Firul roșu al lucrării evidenţiază faptul că învăţarea
comunicării în cadrul situaţiei didactice și importanţa
logicii în comunicare sunt doi factori vitali, de maturitate a
celor educaţi și a cadrelor didactice care au datoria de a
implementa valori reale celor pe care îi educă. Plecând de la
factorii situaţiei pedagogice descriși de Olivier Clouzot și
aplicând situaţia semiotică propusă de logicianul ieșean
prof. dr. Petru Ioan, autoarea concretizează logic și
armonios o serie de paradigme situaţionale în contextul
factorilor educaţionali dar și a altor manifestări socio
umane;
Deosebit de interesant este capitolul V al lucrării, ce
tratează despre modelul semiotic în comunicarea artistică,
model prin care putem pune în valoare, pe baza
variabilelor raportate la domenii, mesajul artistic,
personalitatea creatorului, multiplii factori care intervin în
alegerea temei, mesajul artistic transmis, tehnicile utilizate,
toate contribuind la paradigma complexă a comunicării
prin intermediul artei.
Lucrarea se dovedește a fi deosebit de importantă
pentru latura didactică, pedagogică, comunicaţională,
fiind un reper al interpretărilor paradigmelor la acest nivel.
Dintre temele mari abordate amintim: Ilustrări ale
paradigmei situaţiei pedagogice pe terenul educaţiei (p.21);
Ilustrări ale situaţiei pedagogice prin studiul logicii (p.69);
Evaluarea în perspectiva interpretării situaţionale (p.124);
Interpretarea coordonatelor comunicării plastice, în sistemul
intercondiţionărilor (p.177).
Reunite între coperţile lucrării, aceste studii îmbogăţite
de exemplificări și figuri ale hexadelor sunt valoroase prin
claritatea expunerii și discursul logicoargumentativ, fiind
o contribuţie valoroasă la actul modern de predare
învăţare comunicare în sferele socioumane.
Perspective semio-logiceale situaţiei didactice
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA58 CRONICA 59
toate aceste stări pe care le poate experimenta prin retorica
propriului discurs sau le poate îndrepta spre alţii întro
confesiune apoteotică.
Mai nou ne globalizăm și în ceea ce gândim și scriem? Așa
se pare… să fie o festă a destinului sau pendulăm între
imitat, copiat, plagiat și alte lucruri stranii și seducătoare.
Compromisul e acum la rang de artă și fatalitatea e parte a
sorţii autorului; stoicismul a fost uitat, luciditatea aduce
doar suferinţă și atunci ca să supravieţuim batem câmpii cu
vorbe despre cuvinte, cu versuri contemplate și alte păcate
comune, toate analizate de unii, corectate de alţii, hulite și
aplaudate întrun haos modern diferit celui heraclitic (care
se dorea a duce spre ordine în univers) încât orice concluzie
pare firavă și traumatizantă pentru travaliul intelectual.
Codurile lecturilor moderne sunt alambicate și au
dimensiuni stranii, poate de aceea experienţa lecturii este
atât de greu de redat azi, nu doar în școli ci și în bresle, nu mai
găsim farmecul amintirii a ceea ce am citit și vizualul ne
inhibă cognitivul și retoricul. Oare ce mai funcţionează
corect în fiinţa umană, oare mai suntem umani? Jocul cu alte
realităţi decât cea în care exiști sunt bune și sănătoase atunci
când le cunoști și trasezi graniţele și le stăpânești tu pe ele, nu
invers. Proza bună nu a fost niciodată în concurenţă cu
la rang de opere. Bătrânul Origen avea și el o vorbă ”așa săţi
fie cuvântul după cum ţie viaţa” și ce bine se potrivește
unora dintre noi…Azi, nu avem nici viaţă, nu avem nici
cuvânt, dar scriem cu pricepere despre toţi și despre toate.
Dacă cuvântul tău nu spune nimic, mai bine nul rosti, dar
dacă spunerea are rostul trezirii conștiinţei, atunci strigă și
poate unul se va trezi întro zi.
Lecturile de azi hrănesc imaginaţia, fantezia, ipocrizia,
orgoliile, dar nu mai transmit nimic sufletului și conștiinţei;
mă întreb uneori cui se adresează scriitura când nimic nu
mai vibrează la frumos, la mesaj, la Idee, la fericire, la
înţelegere a lumii și a noastră ca rost în lume? Când nu poţi
gândi asupra a ceea ce ai lecturat e semnul sigur al timpului
pierdut, al nulităţii rostitului, al durerii intelectuale. Doar
poezia probabil mai poate experimenta ceva din trăirea
autorului și mai poate rămâne aproape de real (prin irealul
ei), dar nu toţi au muze poetice; ce să așteptăm de la celelalte
tipuri de scriituri? Critica uneori ne mai trezește, asta când e
critică de calitate, altfel sunt bârfe, giumbușlucuri verbale
stoarse de talente de la marginea lumilor pierdute.
Îmi este dor de artistul răbdător, de meșteșugarul
cuvântului simţit și trăit, așternut cu sens și semnificaţie
pentru el și pentru semeni, adăpat parcă din Logosul unic;
restul este deșertăciune și risipă de cerneluri și hârtie…
În realitatea noastrămultivalentă, unde totul este logos
limbaj, unde fluctuaţiile sensurilor sunt date de fiinţa
schimbătoare și dinamică, ce mai este atunci obiectiv,
adevărat și mai ales ce este valoarea?Logosul, odinioară
centrul a tot și toate devine astăzi un periferic al lumii
exterioare, un accesoriu elegant la care doar mai facem
referire, el nu se mai regăsește ca esenţă a fiinţei ci doar ca
existent undeva în concept; mult se muncesc postmodernii
săl situeze în univers, să îi găsească noi sensuri, săl elimine
sau săl transforme în text, săl facă poveste și istorie…
Adevărata scriitură coboară din cap în inimă și urcă din
inimă în cap, este asemenea unei rugăciuni așternute pe
hârtie, nu este informaţie, nici știre de ziar, nici demagogie
politică nici litanie religioasă, este acel ceva universal și
propriu totodată, acel unic împărţit cu ceilalţi, acea operă
spre capodoperă care trece prin Timp și rămâne în el. Poate
îmi este dor de antici, și de clasici, de lucrările bune și sunt
nostalgică spre rădăcinile și semnificaţiile cuvântului.
Vina culturală oare o împărtășim sau ea trebuie căutată în
izvoarele intelectuale și frământate care ne poartă
conștiinţele în derivă pe ţărmuri îndepărtate de noi și
proiectate spre extreme ideatice. Dilemele moderne sunt
îmbrăţișate și li se caută argumente reale (așa se discută și la
televizor), așa se scrie și pare un nou stil fără de stil…
Vinovaţi de rostire și de scriere suntem tot noi, modernii, să
nu mai aruncăm vina pe Dumnezeul mort al lui Nietzsche,
pentru că și el era mort doar în Idee(aici e misterul
filosofului). Abuzul de cuvinte este un risc asumat al celui ce
scrie pentru ceilalţi, al celui ce se dorește a fi citit, comentat,
criticat, adulat sau renegat; fiinţa umană este capabilă de
Motto: Este o mare înţelepciune să poţi găsi în toate
măsura și timpul prielnic (Hesiod)
Din nou omul, dacă nu gândim despre noi atunci despre
ce altceva? Despre Occident, sex, politică, preţuri,
scandaluri, fraude, nunţi costisitoare, divorţuri, câini
maidanezi, ultimele trenduri în modă, concedii și lux, șefi și
nemulţumiri salariale,facebook, notebookuri și iPad 5
vorbesc și scriu toţi ceilalţi…
Cât de actual este Hegel cu a sa concluzie a conferinţei de
la Viena din 1935: ”Criza existenţei occidentale nu poate
avea decât două ieșiri: fie declinul unei Europe căreia
propria sa raţiune de a trăi ia devenit străină căderea în ură
spirituală și barbarie, fie renașterea ei începând cu spiritul
filosofic, graţie unui eroism al raţiunii ce va depăși în mod
definitiv naturalismul. Cel mai mare pericol pentru Europa
este lașitatea…”(E. Husserl, La crise de lʹ umanitéeuropéenne et
la philosophie, în La crise des scienceseuropéenneset la
phénoménologie transcendentale, Gallimard, Paris, 1976,
apudKarnoouh Claude, Adio diferenţei. Eseu asupra
modernităţii târzii, Traducere de Virgil Ciomoș și Horia
Lazăr, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994, p.10).
Să nu uităm timpul istoric în care a scris și riscurile
asumate de filosoful german. Unii dintre noi sunt nostalgici
și mai deschid și citesc cărţi filosofice despre antici, tragedii
și alte lecturi postmoderne…o fac așa, pentru ei și sufletul lor
amorţit în tăcere, sunt încă cei ce se miră și caută întro mare
de nepăsare contemporană și cenușie.
„Gabriel Marcel distinge între problemă și mister.
„Problema” e aceea pentru care obiectul ei e exterior și se
poate configura independent de noi înșine care o
chestionăm; în schimb „misterul” e acela în care e cu
neputinţă să problematizăm fiinţa fără să ne punem în
chestiune și pe noi înșine”(Pareyson Luigi, Ontologia
libertăţii. Răul și suferinţa, Traducere de Ștefania Mincu,
Editura Pontica 2005, Constanţa, p. 13).
Abordate frontal, problema și misterul nu sunt atât de
diferite, poate doar conceptual se mai poate chibzui asupra
lor. Nici una nici alta nu aduc nimic nou…, doar îndoială
uneori și prejudecaţi cel mai adesea. În fiinţa umană putem
afirma că problema și misterul sunt una, ele nu se intersectează
și nu au frontiere, se identifică cu persoana întro continuă și
fascinantă luptă pentru rezolvare și dezvăluire. În cea mai
întunecată fantezie problema acoperă omul și misterul
învăluie povestea; dar asta se întâmplă doar în minţile
obscure…
Realitatea este plină de esenţial, de simbol, de imagini și
fraze și mai ales de semnificaţii. Anticii neau lăsat moștenire
lucrări gândite, argumentate, etice și cu viziune scrise în teze
și antiteze; cu greu mai putem afirma azi că se mai scrie
astfel; vorbele despre vorbe și cuvinte sunt peste tot ridicate
Poveste despre cuvinte şi vorbe (doar cunoscătorilor în ale vieţii…)
pagini realizate de
Manuela BALAȘCA-MIHOCI
poezia, doar muzele lor au individualităţi diferite și se
dezvălui în lumini diferite.
Nu există gând fără autor sau cuvânt scris neasumat,
anonimi nu există decât teoretic, valoarea autenticităţii unui
text însă, tot el, omul o dă prin prisma propriei sale axiologii
sau a ceea ce înţelege cu sinceritatea și umanitatea sa.
Să fi fost oare Nietzsche un vizionar al timpului său când
vorbea de oamenii fără patrieca fiind ai viitorului, oare ei sunt
cei ce vor scrie din nou?(fără patrie nu înseamnă „apatrid”,
termen ce ţine de dreptul internaţional, nici heimatloss –
dezrădăcinat. Cei fără de patrie amintesc de paznicii unei
interogaţii ale cărei urme se șterg încet cea care inaugurase
odinioară cuvântul filosofic)(Karnoouh Claude, Adio
diferenţei. Eseu asupra modernităţii târzii, Traducere de Virgil
Ciomoș și Horia Lazăr, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994,
p.8).
Inteligenţa în povestea despre cuvinte și vorbe trebuie
căutată dincolo de litera scrisă, acolo e forma de normalitate
cea mai apropiată de fiinţa edenică, acolo arta disimulării nu
mai are putere, acolo identitatea celui ce a scris e goală și
descătușată, este lipsită de presiunea criticului și de
mofturile culturale ale timpului său. Veșnicia și Logosul să
ne judece…
M e l e n t i n a T o m a .
Perspective semiologice ale
s i tuaţ ie i didact ice . Iași :
Ed i t u r a Un ive r s i t ă ţ i i
Alexandru Ioan Cuza, 2012.
202p.
Argumentul central al
lucrării stă în faptul că
m o d e l u l s i t u a ţ i e i
pedagogice și modelul
situaţiei semiotice aplicate
actului educaţional ca
întreg, dar și secvenţial, pot
oferi pertinente interpretări
pe verticală și orizontală despre factorii esenţiali
participanţi și sunt importante instrumente de analiză a
acţiunilor din învăţământ.
Firul roșu al lucrării evidenţiază faptul că învăţarea
comunicării în cadrul situaţiei didactice și importanţa
logicii în comunicare sunt doi factori vitali, de maturitate a
celor educaţi și a cadrelor didactice care au datoria de a
implementa valori reale celor pe care îi educă. Plecând de la
factorii situaţiei pedagogice descriși de Olivier Clouzot și
aplicând situaţia semiotică propusă de logicianul ieșean
prof. dr. Petru Ioan, autoarea concretizează logic și
armonios o serie de paradigme situaţionale în contextul
factorilor educaţionali dar și a altor manifestări socio
umane;
Deosebit de interesant este capitolul V al lucrării, ce
tratează despre modelul semiotic în comunicarea artistică,
model prin care putem pune în valoare, pe baza
variabilelor raportate la domenii, mesajul artistic,
personalitatea creatorului, multiplii factori care intervin în
alegerea temei, mesajul artistic transmis, tehnicile utilizate,
toate contribuind la paradigma complexă a comunicării
prin intermediul artei.
Lucrarea se dovedește a fi deosebit de importantă
pentru latura didactică, pedagogică, comunicaţională,
fiind un reper al interpretărilor paradigmelor la acest nivel.
Dintre temele mari abordate amintim: Ilustrări ale
paradigmei situaţiei pedagogice pe terenul educaţiei (p.21);
Ilustrări ale situaţiei pedagogice prin studiul logicii (p.69);
Evaluarea în perspectiva interpretării situaţionale (p.124);
Interpretarea coordonatelor comunicării plastice, în sistemul
intercondiţionărilor (p.177).
Reunite între coperţile lucrării, aceste studii îmbogăţite
de exemplificări și figuri ale hexadelor sunt valoroase prin
claritatea expunerii și discursul logicoargumentativ, fiind
o contribuţie valoroasă la actul modern de predare
învăţare comunicare în sferele socioumane.
Perspective semio-logiceale situaţiei didactice
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA60 CRONICA 61
Echternach : Éd. Phi. 1994.Le mar iage de Py thagore
Luxembourg : Teatro vivace. 1995.Effaçonner. Poèmes. Echternach :
Éd. Phi. 1996.Destin destination. Une tragédie,
Echternach : Éd. Phi. 1998.Point. Poèmes, Echternach : Éd.
Phi. 1999.Anthologie luxembourgeoise.
Poésie, Echternach : Phi ; TroisRivières : Les écrits des forges. 1999.
Al l en G in sb e r g . L ʹ a u t r e Amé r i que P r e f a ţ ă d e Anne Waldmann, Bordeaux : Le Castor astral. 1999.
La pluie comme un œil Moudon : Éd. Empreintes. 2001.
Autour de la table Paris : Le Taillis Pré. 2002.
Lʹé t range langue . Poèmes Châtelineau : Le Taillis Pré. 2002.
Mo u r i r p a r t o u t s a u f à Differdange. Roman, EschsurAlzette : Éd. Phi. 2003 Tradus în română.
Lʹarbre de la disparition. Poèmes, cu desene de Marek Szczesny şi cu o prefaţă de Lionel Ray, EschsurAlzette : Éd. Phi ; TroisRivières : Les écrits des forges. 2004.
La cendre des mots : Lʹorigine est passée par là. Poèmes 19892005 TroisRivières : Écrits des Forges ; Bordeaux : Le Castor Astral. 2005.
Le travail du poumon Bordeaux : Le Castor Astral. 2007.
Ailleurs Épisode I : CharlevilleMézières 2008 : une année en poésie, poésie (col lect i f ) , éd. Musée Rimbaud, CharlevilleMézières, 2009
La réinvention de l ʹoubli Bordeaux : Le Castor Astral. 2010.
Hexaméron. Dernier Jour suivi de Orphée au pays des mortels Differdange : Éditions Phi, 2011.
Ca şi belgianul Francis Tessa, ca şi compatriotul său Serge Basso de March, Jean Portante provine dintro familie de imigranţi italieni, realitate ce ia marcat copilăria, structura interioară, destinul literar. Poate de aceea toţi trei şiau recompus literar un univers enfantin pe care destinul l
PoeM ondia
Jean Portante (Luxemburg)
Deşi sa stabilit cu multă vreme în urmă în capitala Franţei (peste 30 de ani au trecut deatunci), Jean Portante rămîne un scriitor luxemburghez, deoarece chiar în mica ţară din coasta Franţei sa născut în 1950, în localitatea minieră Differdange. A venit tîrziu, abia pe la 33 de ani, în lumea literaturii, dar deatunci peste 30 de titluri iau marcat drumul creaţiei. Aleatoriu amintesc:
Feu et boue, Paris : Éditions Caractères. 1983.
Lʹinstant des nœuds (Poèmes), Paris : Éditions SaintGermaindesPrés. 1984.
Méandres, Paris : Éditions du Guichet. 1985.
Horizon, ver t ige & I ta l ie intercalaire, Paris : Éditions Arcam, 1986.
Projets pour un naufrage prémédité Récit, Echternach : Éd. Phi. 1987.
Un deux cha cha cha. Roman, Echternach : Éd. Phi. 1990.
Exodes (Poèmes cubains 19871990), Echternach : Éd. Phi. 1991.
Mrs Haroy ou La mémoire de la b a l e i n e . C h r o n i q u e d ʹ u n e immigration, Echternach : Éd. Phi. 1993. Reeditat în 1999. Tradus de asemenea în germană, italiană şi română.
Ou v e r t f e r m é . P o è m e s ,
furnalul pe carel ştii ci mai ales din cauza particulelor
albe ce se aşază pe limbă…
…de ce aş reface munca surîsului a tunelului
intim sustrăgînduse oscilaţiilor pendulei
căzătoare dacă mai sunt încă dosuri de vopsit
cămăşi de albit surîsuri
de suspendat în axa balansoarului sau de
cîntărit ca şi cum ar fi făina căzînd din cer
care obosită de propria înălţare zilnică revine
să doarmă în faţa ferestrei mele…
…nu din această metamorfoză
cu acest praf devenit făină sunt
călcate costumele reîmprospătate
apoi amidonate pentru ca să apară ca
pictat pe zidul din faţă pentru ca imediat
să dispară în el arborele cu ramurile uscate sau pe
un drum ce mai trebuie încă explorat sau deja uitat
urma proaspătă a paşilor tăi sau ai mei…
…care din aceşti paşi sau din drum a uitat deja
eşarfa sfîrşitului aranjată ca un bulgăre
de naftalină printre cearşafuri fără ca de la ea
la ele să se piardă nici urma nopţii nici
amorsa zilei nici ceea ce topinduse zace
în drum o bucată sau alta din povestea
următoare: deoarece un mort nu cel mai neînsemnat întinde
mîna nopţii dar aceasta e deja prinsă…
…deoarece călătoria trecînd prin sîngele şi prin
frontiera sud a somnului nu doarme decît dacă doarme în ea
talpa puţin uzată a celui ce zace în luna august
doar dacă paşii făcuţi în absenţa lui
nu duc direct din primăvară în iarnă
ca şi cum o adunare de cerbi lar fi în contumacie
condamnat săşi scoată încălţările înainte de a intra
fără efracţie în moarte…
…deoarece tu porţi o vestă lichidă sau un colac de
salvare sau încă legată în jurul gîtului cravata
unei vieţi de fabricant de picături gata să facă să vorbească
ochii pentru
o îmbucătură de pîine sau pentru o farfurie de tăcere
fără să mişte nici în mine nici în tine norul
chemat în ajutor de fiecare dată cînd o fărîmă
de soare aruncă umbra genelor tale în mare…
…deoarece cînd domină sub calmul
smochinilor arşi de iarnă o limbă calcinată
din care surîsurile noastre scot cărbunele iar pe bucăţica
de hîrtie care se găseşte întotdeauna la
îndemînă notezi minuţios gram cu
gram cantitatea de praf strecurată în
buzunarul tău e ca şi cum contabilul legilor
ÎN REALITATE, LUCRURILE
ÎN REALITATE OH ŞTII deoarece acest astăzi cînd
reîncepem decontul
veşmintelor noastre agăţate pe barele care mai degrabă duc
spre înaltul norilor decît spre trupuri tu
amintinduţi de o maximă învăţată pe de rost care spune
că a merge sub smochin este ca şi cum
ai deschide
trapa către manechinele goale
pe care toamna le ocroteşte şi iarna le şterge…
…deoarece se neliniştesc la fiecare treaptă sau în
lejeritatea unor geamantane umplute cu mîini
vaporoase încă sau cu picioare furişate dorinţa sau
violenţa de a întoarce chiar
şi o singură dată fumul ieşind din mantia de aprilie
cocoţată pe acoperişul a ceea ce lipseşte deja sau
din cifra peştelui rudimentar pe care îl lipim
în spatele celui ce moare…
…deoarece e destulă o clătinare uşoară de pălărie
pentru ca din înalturi să înceapă a înota pasărea de aprilie
aceeaşi care ca şi semnalul ce o precedase sau ca şi
cîinele anterior sau ca şi
ceea ce duce pînă la tine sau se îndepărtează de tine se apropie fără
încetare de bazinul care în faţa mea se deschide ca şi cum
fiecare amintire ar fi un mirador iar pîndarul un
abil despicător de apă…
...ce mai rămîne din greutatea cernelii serii sau din
vocile transparente ieşind din mînecile sau din tivurile a ceea ce mereu se modelează în tăcere căci
revine calcinat de vechile
flăcări cel care este destinat să vorbească mîinilor
şi picioarelor plecate mai puţin din cauză că a vorbi este
PoeM ondia
CRONICA60 CRONICA 61
Echternach : Éd. Phi. 1994.Le mar iage de Py thagore
Luxembourg : Teatro vivace. 1995.Effaçonner. Poèmes. Echternach :
Éd. Phi. 1996.Destin destination. Une tragédie,
Echternach : Éd. Phi. 1998.Point. Poèmes, Echternach : Éd.
Phi. 1999.Anthologie luxembourgeoise.
Poésie, Echternach : Phi ; TroisRivières : Les écrits des forges. 1999.
Al l en G in sb e r g . L ʹ a u t r e Amé r i que P r e f a ţ ă d e Anne Waldmann, Bordeaux : Le Castor astral. 1999.
La pluie comme un œil Moudon : Éd. Empreintes. 2001.
Autour de la table Paris : Le Taillis Pré. 2002.
Lʹé t range langue . Poèmes Châtelineau : Le Taillis Pré. 2002.
Mo u r i r p a r t o u t s a u f à Differdange. Roman, EschsurAlzette : Éd. Phi. 2003 Tradus în română.
Lʹarbre de la disparition. Poèmes, cu desene de Marek Szczesny şi cu o prefaţă de Lionel Ray, EschsurAlzette : Éd. Phi ; TroisRivières : Les écrits des forges. 2004.
La cendre des mots : Lʹorigine est passée par là. Poèmes 19892005 TroisRivières : Écrits des Forges ; Bordeaux : Le Castor Astral. 2005.
Le travail du poumon Bordeaux : Le Castor Astral. 2007.
Ailleurs Épisode I : CharlevilleMézières 2008 : une année en poésie, poésie (col lect i f ) , éd. Musée Rimbaud, CharlevilleMézières, 2009
La réinvention de l ʹoubli Bordeaux : Le Castor Astral. 2010.
Hexaméron. Dernier Jour suivi de Orphée au pays des mortels Differdange : Éditions Phi, 2011.
Ca şi belgianul Francis Tessa, ca şi compatriotul său Serge Basso de March, Jean Portante provine dintro familie de imigranţi italieni, realitate ce ia marcat copilăria, structura interioară, destinul literar. Poate de aceea toţi trei şiau recompus literar un univers enfantin pe care destinul l
PoeM ondia
Jean Portante (Luxemburg)
Deşi sa stabilit cu multă vreme în urmă în capitala Franţei (peste 30 de ani au trecut deatunci), Jean Portante rămîne un scriitor luxemburghez, deoarece chiar în mica ţară din coasta Franţei sa născut în 1950, în localitatea minieră Differdange. A venit tîrziu, abia pe la 33 de ani, în lumea literaturii, dar deatunci peste 30 de titluri iau marcat drumul creaţiei. Aleatoriu amintesc:
Feu et boue, Paris : Éditions Caractères. 1983.
Lʹinstant des nœuds (Poèmes), Paris : Éditions SaintGermaindesPrés. 1984.
Méandres, Paris : Éditions du Guichet. 1985.
Horizon, ver t ige & I ta l ie intercalaire, Paris : Éditions Arcam, 1986.
Projets pour un naufrage prémédité Récit, Echternach : Éd. Phi. 1987.
Un deux cha cha cha. Roman, Echternach : Éd. Phi. 1990.
Exodes (Poèmes cubains 19871990), Echternach : Éd. Phi. 1991.
Mrs Haroy ou La mémoire de la b a l e i n e . C h r o n i q u e d ʹ u n e immigration, Echternach : Éd. Phi. 1993. Reeditat în 1999. Tradus de asemenea în germană, italiană şi română.
Ou v e r t f e r m é . P o è m e s ,
furnalul pe carel ştii ci mai ales din cauza particulelor
albe ce se aşază pe limbă…
…de ce aş reface munca surîsului a tunelului
intim sustrăgînduse oscilaţiilor pendulei
căzătoare dacă mai sunt încă dosuri de vopsit
cămăşi de albit surîsuri
de suspendat în axa balansoarului sau de
cîntărit ca şi cum ar fi făina căzînd din cer
care obosită de propria înălţare zilnică revine
să doarmă în faţa ferestrei mele…
…nu din această metamorfoză
cu acest praf devenit făină sunt
călcate costumele reîmprospătate
apoi amidonate pentru ca să apară ca
pictat pe zidul din faţă pentru ca imediat
să dispară în el arborele cu ramurile uscate sau pe
un drum ce mai trebuie încă explorat sau deja uitat
urma proaspătă a paşilor tăi sau ai mei…
…care din aceşti paşi sau din drum a uitat deja
eşarfa sfîrşitului aranjată ca un bulgăre
de naftalină printre cearşafuri fără ca de la ea
la ele să se piardă nici urma nopţii nici
amorsa zilei nici ceea ce topinduse zace
în drum o bucată sau alta din povestea
următoare: deoarece un mort nu cel mai neînsemnat întinde
mîna nopţii dar aceasta e deja prinsă…
…deoarece călătoria trecînd prin sîngele şi prin
frontiera sud a somnului nu doarme decît dacă doarme în ea
talpa puţin uzată a celui ce zace în luna august
doar dacă paşii făcuţi în absenţa lui
nu duc direct din primăvară în iarnă
ca şi cum o adunare de cerbi lar fi în contumacie
condamnat săşi scoată încălţările înainte de a intra
fără efracţie în moarte…
…deoarece tu porţi o vestă lichidă sau un colac de
salvare sau încă legată în jurul gîtului cravata
unei vieţi de fabricant de picături gata să facă să vorbească
ochii pentru
o îmbucătură de pîine sau pentru o farfurie de tăcere
fără să mişte nici în mine nici în tine norul
chemat în ajutor de fiecare dată cînd o fărîmă
de soare aruncă umbra genelor tale în mare…
…deoarece cînd domină sub calmul
smochinilor arşi de iarnă o limbă calcinată
din care surîsurile noastre scot cărbunele iar pe bucăţica
de hîrtie care se găseşte întotdeauna la
îndemînă notezi minuţios gram cu
gram cantitatea de praf strecurată în
buzunarul tău e ca şi cum contabilul legilor
ÎN REALITATE, LUCRURILE
ÎN REALITATE OH ŞTII deoarece acest astăzi cînd
reîncepem decontul
veşmintelor noastre agăţate pe barele care mai degrabă duc
spre înaltul norilor decît spre trupuri tu
amintinduţi de o maximă învăţată pe de rost care spune
că a merge sub smochin este ca şi cum
ai deschide
trapa către manechinele goale
pe care toamna le ocroteşte şi iarna le şterge…
…deoarece se neliniştesc la fiecare treaptă sau în
lejeritatea unor geamantane umplute cu mîini
vaporoase încă sau cu picioare furişate dorinţa sau
violenţa de a întoarce chiar
şi o singură dată fumul ieşind din mantia de aprilie
cocoţată pe acoperişul a ceea ce lipseşte deja sau
din cifra peştelui rudimentar pe care îl lipim
în spatele celui ce moare…
…deoarece e destulă o clătinare uşoară de pălărie
pentru ca din înalturi să înceapă a înota pasărea de aprilie
aceeaşi care ca şi semnalul ce o precedase sau ca şi
cîinele anterior sau ca şi
ceea ce duce pînă la tine sau se îndepărtează de tine se apropie fără
încetare de bazinul care în faţa mea se deschide ca şi cum
fiecare amintire ar fi un mirador iar pîndarul un
abil despicător de apă…
...ce mai rămîne din greutatea cernelii serii sau din
vocile transparente ieşind din mînecile sau din tivurile a ceea ce mereu se modelează în tăcere căci
revine calcinat de vechile
flăcări cel care este destinat să vorbească mîinilor
şi picioarelor plecate mai puţin din cauză că a vorbi este
PoeM ondia
CRONICA62
PoeM ondiaa zguduit neîndurător (Francis Tessa a scris romanul Les enfants polenta, Serge Basso şia retraversat copilăria în Lʹenvers du sable, iar Jean Portante a revenit la anii dintîi în romanul Mrs Haroy ou La mémoire de la baleine), poate de aceea volumul de versuri En Réalité (din care prezentăm în traducere pentru rubrica PoeMondia fragmentul „în realitate, lucrurile”) este expresia unei tulburătoare sfîşieri sufleteşti, e ilustrarea unei realităţi reinventate, subiective, interioare, adesea contorsionate, în care pînă şi reperele concrete capătă contururi vagi, rod mai mult al imaginaţiei, al impresiei, al sugestiei, decît al materialului, al palpabilului. O sfîşiere cel puţin literară dacă nu dea dreptul fiinţială, în care întoarcerea la copilărie e o acuitate născută – mai ales la cei ce trăiesc exilul interior al creaţiei – din necesitatea de a porni în căutarea adevăratei identităţi. Reconstruind un univers al concretului replămădit prin fabulosul magiei, fascinantul volum În realitate e fructul unui t a l en t zbuc iuma t , năva ln i c , tumultuos, fruct în care sîmburele, ascuns, constant ca nucleul unui atom, e concretul existenţial, iar pulpa savuroasă, miezul zemos sau plămădit din trăiri subiective şi reacţii la mesajul realului. În toate volumele de poezie pe care i leam citit, ortografia, topica, sintaxa, invenţia lexicală, rafinamentul stilului, fantezia imagistică totul în limba franceză a lui Jean Portante este al lui şi numai al lui. Poate ca o „răzbunare” a faptului că, asemenea literaturii, şi limba franceză ia venit tîrziu. Doamne, şi cu ce rigoare o stăpîneşte, cu ce naturaleţe o mînuieşte!
De scrisul său mau apropiat nu doar recitalurile poetice susţinute împreună în Belgia, Canada şi Mexic, ci şi faptul că a tradus foarte mult poezia unui prieten comun, un mare poet de limbă spaniolă, argentinianul Juan Gelman, a cărui poezie şi eu o iubesc şi am tradus din ea în paginile revistei Cronica.
ar şterge una cîte una literele numelui tău…
…deoarece dacă părul tău creşte mai încet
decît cămaşaţi asta nu e pentru că valoarea
adăugată a ramurilor care din tine pleacă spre
arborele dispariţiei creşte pe măsură
ce se întinde în faţa ta suspendată deasupra
vidului o coardă indivizibilă la prima vedere
dar frumoasă la privit pentru cel care ca şi tine
închide prea mult ochii de atît de puţină vreme…
…deoarece bate inima ca o fanfară mută
exceptînd gurai lipită de ciocurile vîntului
suflul pleacă să se amestece cu aerul care afară abundă
în timp ce din a ta totul
se înfăşoară în jurul centrului de gravitate ca un
pancreas străpuns neştiind unde să se termine sau pierzînduse
în pliurile unei mantii semănînd mai mult cu
noaptea decît cu un zornăitor de tobă …
…mă întreb de ce puloverul de neşters
al fricii tale a rămas pe etajeră ca un testament
în timp ce alţii scriu litere care niciodată
nu ajung deoarece
pleacă din ele ceea ce niciodată nam vrut să îmbrac
în ciuda temperaturii mereu născînde
a răsuflării tale devenite sculptură în aerul zorilor sau
batistă împăturită…
…deoarece mîna ta împinge totuşi mînerul şi
nu doar un arbore le interzice frunzelor să se
răspîndească pe chipul tău dar tu ţiai pus cu adevărat
mănuşile înainte de a deschide şi de a arunca la
cîinele ce afară latră osul singurătăţii tale sau
modul de întrebuinţare pentru al ascunde în pămînt aproape de ultima
comoară careţi rămîne: această pădure dinlăuntru trimiţînduşi
rădăcinile la celălalt capăt al lumii…
…de la un copac la altul se urzeşte ceea ce rămîne din haos
sau din lume deoarece în pădurea dinăuntru
conferenţiarul din afară îşi sparge pieptul strigînd mai puţin decît
de obicei ceea ce înseamnă că a pleca
e un fel de a agăţa o haină uzată pînă la urzeală în cuierul momentului zici tu şi eu aud
urcînd în cutia cu scule a viselor tale un soldat
mai lung decît o veşnicie…
…deoarece tîrgul de promisiuni astăzi
închide devreme ca şi cum legături obscure se deşiră
de o parte şi de alta a limbii cînd în cele trei
camere ale tale povesteşti cu ceasul în mînă copilului care
ai fost că de această dată va ieşi din galerie un
chip abia rănit un înger mustăcios cu
buze strînse în opt pentru că de opt ori tu ai făcut
turul morţii pentru ca stînca să rămînă
la locul ei dar ea a cedat…prezentare și traduceri Valeriu STANCU
Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală
S U M A R
Fragmentarium Istoricpaginile 4-5
Privitor ca la teatrupaginile 6-7
Salonul literar paginile 8-11
Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59
Filatelicapagina 15
Născocitorul de gânduripagina 16
Fascinaţia lecturiipagina 17
Părere de cititorpagina 19
Restituiripaginile 22-23, 38-39
Istoria cetăţiipaginile 24-27
Interpretăripaginile 32-33
Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55
ERGOpagina 41
Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46
Academia Păstorelpaginile 48-51
Cafeneaua şahistăpaginile 52-53
Gândul şi lumeapaginile 56-57
PoeMondiapaginile 60-62
Thanksgivingpagina 63
nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest
from the fields, on the last Thursday of November, they
organized a large feast. They wanted to express their
gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of
course, the Natives, so they invited them as well. Not
wanting to come to the feast empty handed, the honorable
Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the
vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the
people who had very small chances of surviving the oceans
and the wilderness have managed to beat the odds and be
alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I
donʹt know what is.
This impressive story of survival and collaboration, of
divine intervention and collective action reminds me,
reminds us that God is not only some abstract being that
lives in the skies, He lives inside all of us and we are His
instruments. We are the ones who can make things work
properly, weʹre the ones who help and are helped by the
others in our turn. This is why nothing in the world could be
possible without Godʹs decision and our action.
I really believe that Thanksgiving is not just some
American holiday, a celebration that we Romanians have
nothing in common with. The idea of being thankful for the
things we have, for the friends we have, for the life we have
should be universal. Miracles happen to us every single day;
we just have to become aware of them and never take them
for granted.
Ana-Maria ANDREI
We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely
Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say
it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ
That may o�en be the case, but try to imagine a world
where people would never help each other out, where the
poor would never receive alms, where the sick would never
be treated by the doctors, where the parents would never
take care of their children, where nobody would give any
advice to the ones who need it, where there would be no
friends.
Could that world exist for longer than a day, letʹs say?
As much as weʹd like to think of ourselves as
independent and selfsufficient beings, for be�er or worse,
we cannot live without help, without each other. We canʹt be
healthy without the doctors; we cannot have bread on our
tables without the farmers and the bakers; we cannot learn
anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us,
just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us
how itʹs done.
In 1620, a group of people arrived on a ship called
Mayflower in what later would be called Plymouth,
Massachuse�s. They have met a totally different and foreign
world, of which they knew nothing about. They couldnʹt
have survived their first year in the semiwilderness had it
not been for the Native Americans who taught them how to
grow corn and other vegetables necessary for their
Alexandru Ciucurencu Peisaj de toamnă
Paul Cézanne Paysage dʹautomne
Ştefan Luchian Oală cu crizanteme
Vincent van Gogh Pollard Willows and Se�ing Sun
thanksgiving
evistă de culturăONICACR
ANUL XLIX 1625-1626 64 PAGINI PREŢ 3 LEISERIE NOUĂ
Nr. 9-10, septembrie-octombrie 2013
poem de toamnă
C
r o
n i
c a
n
r .
9
- 1
0
2 0
1 3
pagina 24
Gheorghe VIDICAN
salonul literar
Redacţia şi administraţia:str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Iaşi
Tel./fax: 0232 262140e-mail: [email protected]
Cont RO43RNCB3200000259200001deschis la B.C. Iaşi
I.S.S.N. : 2240-4560
Tehnoredactare computerizată şi webdesignFlorin ŞOVA
Tiparul: Revista este editată de Fundaţia Culturală Cronica
Redactor-şef: Valeriu STANCURedactor-şef adjunct: Stere BUCOVALĂSecretar general de redacţie: Mariana STANCURedactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIŢĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin TURLIUCRedactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada); Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian W. SCHENK(Germania); Shaul CARMEL(Israel); Sanda RACOTTA(Mexic)
Casa de Presă şi Editură CRONICA
http://revistacronica.wordpress.com
R
5A 9A4A8A4A1A9A 0A0A0A0A1A1A 0A1A
Murim… ca mîine
Eaşa de trist să cugeţi căntro zi,poate chiar mîine, pomii de pealeeacolo undei vezi or să mai steevoioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atîta soare, Doamne, atîta soareo să mai fien lume după noi;cortegii deanotimpuri şi de ploi,cu păr din care şiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară,iar luna tot aşa o să se plece,mirată, peste apa care trecenoi singuri no să fim a doua oară.
Şimi pareaşa ciudat că se mai poategăsi atîta vreme pentru ură,cînd viaţa e deabia o picăturăîntre minutuacesta care bate
şi celălalt şimi pare nenţelesşi trist că nu privim la cer mai des,că nu culegem flori şi nu zîmbim,noi, careaşa de repede murim.
Magda ISANOS
Giuseppe Arcimboldo Autumn, 1573
Ştefan Luchian - Crizanteme
Două secole(1813 – 2013)
de la înfiinţarea,de către Gheorghe
Asachi, a“Scoliţei de inginerie
şi hotărnicie”,primul “nucleu”al învăţământului tehnic superior
din Moldova, la Iaşi
istoria cetăţii
pagina 8
Numar ilustrat cu lucrări reprezentând toamnaîn pictura românească şi universală
S U M A R
Fragmentarium Istoricpaginile 4-5
Privitor ca la teatrupaginile 6-7
Salonul literar paginile 8-11
Jurnal cu scriitoripaginile 12-14, 18, 20-21, 28-31, 42, 51, 54, 58-59
Filatelicapagina 15
Născocitorul de gânduripagina 16
Fascinaţia lecturiipagina 17
Părere de cititorpagina 19
Restituiripaginile 22-23, 38-39
Istoria cetăţiipaginile 24-27
Interpretăripaginile 32-33
Poesispaginile 34-37, 43, 47, 55
ERGOpagina 41
Sertarul cu manuscrisepaginile 44-46
Academia Păstorelpaginile 48-51
Cafeneaua şahistăpaginile 52-53
Gândul şi lumeapaginile 56-57
PoeMondiapaginile 60-62
Thanksgivingpagina 63
nourishment. Thatʹs why, a�er collecting their first harvest
from the fields, on the last Thursday of November, they
organized a large feast. They wanted to express their
gratitude for the abundant crops. They couldnʹt forget, of
course, the Natives, so they invited them as well. Not
wanting to come to the feast empty handed, the honorable
Natives hunted wild turkeys, and so meat accompanied the
vegetables and the cereals. Everybody rejoiced, because the
people who had very small chances of surviving the oceans
and the wilderness have managed to beat the odds and be
alive, together. And if thatʹs not a reason to be thankful for, I
donʹt know what is.
This impressive story of survival and collaboration, of
divine intervention and collective action reminds me,
reminds us that God is not only some abstract being that
lives in the skies, He lives inside all of us and we are His
instruments. We are the ones who can make things work
properly, weʹre the ones who help and are helped by the
others in our turn. This is why nothing in the world could be
possible without Godʹs decision and our action.
I really believe that Thanksgiving is not just some
American holiday, a celebration that we Romanians have
nothing in common with. The idea of being thankful for the
things we have, for the friends we have, for the life we have
should be universal. Miracles happen to us every single day;
we just have to become aware of them and never take them
for granted.
Ana-Maria ANDREI
We live in a world where the word “Thank you” is spoken very rarely
Many of you jaded people will reply: ̋ Well, we donʹt say
it because we havenʹt got many reasons to do so.ʺ
That may o�en be the case, but try to imagine a world
where people would never help each other out, where the
poor would never receive alms, where the sick would never
be treated by the doctors, where the parents would never
take care of their children, where nobody would give any
advice to the ones who need it, where there would be no
friends.
Could that world exist for longer than a day, letʹs say?
As much as weʹd like to think of ourselves as
independent and selfsufficient beings, for be�er or worse,
we cannot live without help, without each other. We canʹt be
healthy without the doctors; we cannot have bread on our
tables without the farmers and the bakers; we cannot learn
anything if thereʹs nobody by our side to guide and teach us,
just as we cannot do anything if thereʹs no one to show us
how itʹs done.
In 1620, a group of people arrived on a ship called
Mayflower in what later would be called Plymouth,
Massachuse�s. They have met a totally different and foreign
world, of which they knew nothing about. They couldnʹt
have survived their first year in the semiwilderness had it
not been for the Native Americans who taught them how to
grow corn and other vegetables necessary for their
Alexandru Ciucurencu Peisaj de toamnă
Paul Cézanne Paysage dʹautomne
Ştefan Luchian Oală cu crizanteme
Vincent van Gogh Pollard Willows and Se�ing Sun
thanksgiving