REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 7 (700) · IULIE 2010

� �

� �

CK

NNICOLAEICOLAE BBREBANREBAN ■ ■ MMATEIATEI CCĂLINESCUĂLINESCU ŞIŞI LINIALINIA

VIEŢIIVIEŢII MAIMAI PUŢINPUŢIN DECISĂDECISĂ

NNICOLAEICOLAE BBALOTĂALOTĂ ■ ■ AABISULBISUL LUMINATLUMINAT

IIONON IIANOŞIANOŞI ■ ■ DDMITRIMITRI MMEREJKOVSKIEREJKOVSKI . .

RROMANULOMANUL LLUIUI

LLEONARDOEONARDO DDAA VVINCIINCI

MMARIANARIAN VVICTORICTOR BBUCIUUCIU ■ ■ MMARINOARINO AUTOCRITICAUTOCRITIC

LLIVIUIVIU IIOANOAN SSTOICIUTOICIU ■ ■ VVICTIMELEICTIMELE CNSASCNSAS

SSANDUANDU FFRUNZĂRUNZĂ ■ ■ NNOAPTEAOAPTEA LUILUI EELIELIE WWIESELIESEL

LLUIZAUIZA BBARCANARCAN ■ ■ EEMILMIL PPAVELESCUAVELESCU – – PICTORULPICTORUL

CUCU SUFLETSUFLET DEDE COPILCOPIL

CCIORANIORAN ŞIŞI SECURITATEASECURITATEA

ADRIAN MARINO

ELIE WIESEL

NICOLAE BALOTĂ

2

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

SUMAR

ModeleNICOLAE BREBAN � MATEI CĂLINESCU ŞI LINIA VIEŢII/ 3Cartea viselor (10) de IRINA PETRAŞ/ 4Cărţi, cărţi, cărţiALEX ŞTEFĂNESCU � ODA ÎN METRU ANTIC A LUI MIRCEACĂRTĂRESCU/ 5(Con)texteMARIA-ANA TUPAN � MIRACOLUL SUFLETULUI AUTOGENERATOR/ 6Cronica literarăŞTEFAN BORBÉLY � O FORMULĂ INTELECTUALĂ NEINTEGRATĂÎNCĂ: VOLUME ERUDITE SCRISE ÎN LIMBI STRĂINE/ 7Cronica literară RĂZVAN VONCU � UN EXEMPLAR ROMAN OPTZECIST/ 8Foamea de a fiAURA CHRISTI � FLUTURII ŞTIU CUM SE MOARE/ 9LecturiIRINA CIOBOTARU � PIZZICATO PE STRUNA SUFLETULUI/ 10Vieţi de cărţariMAGDA URSACHE � POLIGLOŢI ÎN LIMBA ROMÂNĂ/ 11LecturiIONEL NECULA � CIORAN ŞI SECURITATEA/ 12POEMUL LUNIIPOEMUL LUNIIION CARAION � EPITAF/ 13LecturiIRONIM MUNTEAN � REFLECŢII DESPRE „OMUL – PASĂRE”/ 13CărţiŞTEFANIA MINCU � FAŢETELE POEZIEI/ 14 Pe cont propriuLIVIU IOAN STOICIU � VICTIMELE CNSAS/ 15ModeleNICOLAE BALOTĂ � ABISUL LUMINAT/ 16ModeleMARIAN VICTOR BUCIU � MARINO AUTOCRITIC/ 17ModeleIRINA DINCĂ � BASARAB NICOLESCU ŞI DRUMUL CĂTRE SINE/ 19Clubul Ideea EuropeanăSANDU FRUNZĂ � NOAPTEA LUI ELIE WIESEL/19RespiroION IANOŞI � DMITRI MEREJKOVSKI. ROMANULLUI LEONARDO DA VINCI/ 22Corespondenţă din Tel AvivG. MOSARI � SECRETE ÎNTRE ROMÂNIA ŞIISRAEL/ 23Clubul Ideea EuropeanăMODELEMODELEADRIANA TEODORESCU � J.W. GOETHE ŞI INSTABILITĂŢILETÂNĂRULUI WERTHER/ 25PolemiceTRAIAN D. LAZĂR � RAPSODUL POPULAR AL PUŞCĂRIILOR/ 27� EVENIMENT � GALAŢI ÎN TREI MII DE SEMNE LETIŢIA BURUIANĂ � CRIZA TRECE, CULTURA RĂMÂNE/ 29PolemiceJEANA MORĂRESCU � DEVORATOAREA LUCIDITATE (I)/ 31FilmDANA DUMA � UN BAROMETRU AL FILMULUI ROMANESC/ 32FilmCĂLIN CĂLIMAN � A.P.T.R. 20 – PREMIILE TELEVIZIUNII ÎN EDIŢIEJUBILIARĂ/ 33PlasticăLUIZA BARCAN � EMIL PAVELESCU – PICTORUL CU SUFLET DECOPIL/ 34Carte străinăRODICA GRIGORE � IRLANDA. ÎNTRE VIOLENŢĂ ŞI MELANCOLIE/ 35Corespondenţă din AngliaLUCIA DĂRĂMUŞ � ANTIC. MEDIEVAL. MODERN/ 36Corespondenţă din GreciaLUIZA BARCAN � TĂRÂM AL MISTERELOR AURORALE – INSULAAMORGOS/ 37Corespondenţă din ParisADRIANA TEODORESCU � PARISUL, AŞA CUM ÎL VĂD EU/ 38Corespondenţă din BelgradEMIL RAŢIU � BELGRAD/ 39Citatele lunii/ 39

AURA CHRISTI(redactor-şef)

ANDREI POTLOGCARMEN DUMITRESCUMIHAELA DAVID

Corespondenţi din străinătate:MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA)EMIL RAŢIU (ITALIA)EUGENIA DUMITRIU (SPANIA)PHILIPPE PALINI (FRANŢA)MIRCEA GHEORGHE (CANADA)

Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IONEL NECULA

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Asociaţia CONTEMPORANUL

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la Oficiul deStat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTEMPORANULO. P. 22, C. P. 113Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literare şi Editurilor din România(APLER)www.apler.roRevista este membră a Aso ciaţiei Revistelorşi Publicaţiilor din Europa(ARPE)E-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de pagini

Partener: SC ERC PRESS SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

Asociaţia EUROBUSINESS

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaborato-rilor ei. Responsabilitatea pentru conţi -nutul fiecărui text, conform Art. 205-206Cod Penal, revine exclusiv autorilor

Ilustrăm acest număr cu reproduceridupă lucrările lui Emil Pavelescu

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)La împlinirea a 18 ani de existenţă, editura clujeanăCASA CĂRŢII DE ŞTIINŢĂrelansează concursul de manuscrise, într-o formulă nouă,COLECŢIA DE PROZĂ.În primul rând, concursul nu mai este unul exclusiv dedebut, se adresează tinerilor prozatori (limita de vârstă: 40 de ani) din toată ţara.Manuscrisele vor fi evaluate de un juriu format din criticiliterari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Pe coperta 4 va fi reprodus un text escortă semnat de unuldintre criticii membri ai juriului.

Data limită de predare a manuscrisului: 20 August 2010.Rezultatele vor fi anunţate până la data de 20 septembrie.Termenul de apariţie a cărţilor 15 noiembrie.

Manuscrisele vor fi trimise la editura@casacartii.rosau la adresa editurii

Casa Cărţii de Ştiinţă400129 Cluj-NapocaB-dul Eroilor nr. 6-8

Manuscrisele vor fi trimise cu font Times New Roman 12 pt/single, în format A4, fără alte detalii de punere înpagină ori setări de format.Volumele câştigătoare vor fi editate gratuit şi promovateprin mijloacele la îndemână editurii: librării, site, târguri decarte, lansări de carte, presă literară, televiziune etc.Copyright-ul va rămâne al editurii pe o perioadă de 5 ani.Toate cărţile apărute prin Concursul de proză vor constituiColecţia de proză şi vor fi numerotate.

CONCURSConcursul de proză

CERNĂUŢI

CFR

CIOBANUL

Nimic mai greu decât să vorbeşti des-pre o parte din tine. Din acel tu pecare îl extragi uneori, în ore noptatice,ca un histolog sau, mai ştii, ca un cea-

sornicar, dintr-un ev revolut ce desface grijuliu cupenseta sa vreo rotiţă, vreun ax metalic încărcat curubin sau vreun arc mişcător, dintr-un organism încare ticăie aşa-zisa veşnicie.

Da, aţi ghicit, vorbind de Matei Călinescu, e caşi cum aş vorbi despre o parte din mine, a piece ofhim, cum se desemna Horatio, prietenul prinţuluiHamlet. Dar, atenţie, acel „mine”, acel eu care numai există de mult şi desigur că şi Matei, dacă va citivreodată aceste rânduri, va tresări pe jumătateindignat, pe trei-sferturi uimit, deoarece marea,„eterna” noastră prietenie a dispărut de mult, odatăcu vârtejurile şi taifunurile tinereţii. Care şi ea, nunumai că a „dispărut”, dar... n-a existat niciodată! Şiasta o spun numai pentru că, mi s-a spus, acum câţi-va ani, că, aflându-se undeva în provincie, la un sim-pozion literar şi întrebat fiind de cineva dacă am fostprieteni, Matei Călinescu a răspuns negativ. Apoi, separe, la o anume insistenţă, invitat să-şi explice iri-tarea faţă de numele meu, Matei Călinescu a spus că„el – adică Breban – îmi face prea multe reproşuri!”

Ei bine, iată că a sosit ziua cea mare să i le facîn scris, după decenii în care eminentul critic şi gân-ditor al artei care este fostul meu prieten – şi al luiRaicu şi al lui Nichita şi al lui Cezar! – şi-a permissă-mi facă observaţii critice sau, mai ştii, şi-a „per-mis” să mă uite pe mine, împreună cu opera şi ideilemele, care într-un timp au fost şi ale noastre – celedespre autonomia esteticului, printre altele!Observaţii făcute mie şi prietenilor noştri apropiaţi,totdeauna pline de miez şi, nu rareori, de străfulge-rări de adevăr artistic şi ideatic ce risipea pentrumult timp din jurul nostru, din prejudecăţile noas-tre, atunci, ceaţa îmbâcsită a dogmatismului stali-nist, dar şi inerentul nostru provincialism culturalcu care venisem cam cu toţii din îndepărtatele noas-tre „cătune”. Aproape „ciudăţenii” pentru el sau pen-tru marele său prieten, Mircea Ivănescu, bucureş-teni având privilegiul de a fi avut profesori de marcăla liceele capitalei de prim ordin. Şi-apoi de a frec-venta mari nume ale teoriei literare, ale creaţiei,încă vii în acei ani, cincizeci.

Potrivit de statură, brun, cu ochii negri, bărbatfrumos, ce atrăgea imediat atenţia, calm, degajat îngesturi, ascunzând bine, adeseori cu eleganţă, ofebră interioară, care era uneori a ideilor, a unor pre-judecăţi vechi, contrazise de marea-i inteligenţă, debine orientatele sale lecturi; alteori ascunzând preju-decăţile propriei firi, nesigură şi capabilă de mici şiiuţi răzbunări. Prejudecăţi existente în noi toţi laacea vreme, îmbibaţi cum eram de porniri uneoricontradictorii, de curenţii genetici, formativi pe careplutisem cam în vraişte până atunci, la ora fatidică,necesarmente solemnă, a debutului literar; pentrucei care cred în această vocaţie, deodată confruntaţicu idei şi cu totul alte prejudecăţi, la o altă scară, deaceastă dată, care ne obligau, adesea, dacă nu voiamsă eşuăm de la început, la mari suferinţe şi zvârco-liri interioare.

Descindea dintr-o familie din marea burghezie,rudă cu Vulcăneştii şi Burilienii, boierime olteană,se pare; când l-am cunoscut în cercul lui Nichita,Cezar şi Grigore, proaspăt licenţiat în filologie,Matei, voios şomer intelectual, era deja marcat de odramă care urma să-i apese, se pare, întreaga epocăadultă: moartea barbară, se pare sinuciderea fostu-lui său prieten şi coleg de liceu, Miron Chiraleu, întemniţele staliniste. În curând însă profesorul decomparatistică Tudor Vianu urma să şi-l ia ca asis-

tent la catedra de la facultate, iar, într-un an sau doi,prin influenţa lui Nichita, pe atunci corector, admi-rat însă total de acel guru al Gazetei literare, PaulGeorgescu – redactor şi apoi chiar şeful secţiei de cri-tică a revistei.

Prima sa carte, apărută parcă prin ‘62, are otemă şi un titlu care ne-a plăcut enorm, nouă, mem-brilor grupului: Titanismul în opera lui MihaiEminescu, după, se pare, o idee a marelui eminosco-log clujean care a fost D. Popovici. Şi-a dat doctora-tul tot la Cluj, cu profesorul Liviu Rusu, şi mi-a făcutgraţioasa propunere să mă invite să zbor cu el, încapitala Ardealului, la una din întâlnirile cu prof.Rusu (cu această ocazie am primit şi eu botezul aeru-lui, într-unul din vechile aparate americane tipDouglas). Aceasta s-a întâmplat însă după vreo treiani de ascunsă şi mereu reaprinsă beligeranţă întrespiritele noastre, beligeranţă, surde conflicte şi opo-ziţii ideatice, uneori chiar ţinând de destin, care,iată, continuă până azi şi par a fi una din cheile prie-teniei noastre. Sau... ce-o fi fost! Trei ani în care el,abil şi circumspect, nu mă contesta pe faţă, deşi nevedeam des, cel puţin de două, trei ori pe săptămâ-nă, în seri aprinse continuate uneori cu nopţi albe,Matei însă nu se codea să-l consilieze pe Nichita celcare, se pare, ţinea dintre toţi prietenii cel mai multla prezenţa mea în grup, „să-l elucideze pe Breban”,făcând, după mărturisirile poetului, o interesantăteorie a „crimei prin elucidare”. Adică, să-l reducă pe„provincialul, pe bănăţeanul semidoct, arătând untalent grosier de tipul lui Carol Ardeleanu” (autorul,în anii treizeci, al unui roman rudimentar cumineri!) la „ceea ce este în fond” şi... să mă expulze-ze.

Nu trebuie să mire pe nimeni: în grupurileartistice sau literare de tineri, de azi, de ieri, deoriunde, există astfel de relaţii, de o caldă şi entu-ziastă complicitate, uneori chiar şi de iubire, dar şide franc dispreţ şi contrarietate, ce poate duce laurmări, uneori, definitive, dacă nu grave. Trei ani,cum spuneam, a durat această „tensiune” – uneoribine, alteori prost ascunsă – între noi doi, Matei şi cumine, deşi făceam parte de voie-de nevoie din acelaşigrup de aspiranţi la gloria şi litere.

De nevoie, deoarece veneam cam din acelaşimediu, cel burghez, care „pierduse” şi mai ales „pier-dea” sub ochii noştri, într-o manieră uneori înfioră-toare, fără precedent în istoria modernă, suferind,deci, toţi membri grupului, de „păcatul” originii careera teribil şi hotărâtor în epocă, cu osebire în zona„ideologicului”. De voie deoarece ne-am recunoscutuşor şi rapid, aveam aceleaşi înclinaţii culturale,aceleaşi afinităţi, admiram cam aceiaşi „idoli”; toţipatru sau cinci simţeam o nevoie acută de maeştri,de maeştri reali, într-o vreme când „afară”, în aerulsocial, se vânturau modele false, dăunătoare înextrem culturii, în general şi culturii naţionale înspecial! Aveam cam aceeaşi vârstă – Nichita şiGrigore sunt din ‘33, eu şi cu Matei – din ‘34, iarCezar – din ‘39.

Trei ani, deci, între anul ‘58 când ne-am cunos-cut şi împrietenit şi ‘61 când începea adevăratanoastră prietenie. ‘61 a fost şi anul în care, dintr-unsuflu, Nichita mi-a cerut permisiunea să-i ducă luiMatei primul bruion, primele o sută cincizeci depagini din ceea ce urma, peste alţi patru ani să secheme romanul Francisca. De pe o zi pe alta, se pare,optica critică a lui Matei s-a schimbat asupra „bănă-ţeanului şi semidoctului provincial”, m-a invitat,numai pe mine, la masă, la el acasă, şi mi-a declarat,ritos, că voi fi un „mare scriitor”. Aserţiune pe care aîntărit-o pe coperta a patra a romanului meu dedebut, apărut în ‘65, unde mă pune în serie cu

Rebreanu şi H.P. Bengescu şi aruncă, parcă, printreprimii, pe piaţa termenilor literari, expresia de prozăabisală.

Privite de la distanţă, figura şi cariera luiMatei Călinescu pare lineară, consecventă cu sine,urmând modelul, aş zice, instinctiv, al altor intelec-tuali de vârf din epocă, literaţi, hermeneuţi saumatematicieni, care, după ce au făcut o promiţătoa-re carieră în România, îngroziţi şi dezgustaţi denoua tiranie a lui Ceauşescu şi, mai ales, de stabili-tatea lagărului socialist, preferă să-şi ia lumea încap: să se refugieze undeva în Europa de Vest sau înStatele Unite, riscând un nou început. O formă decuraj, de salvare a demnităţii personale, dar fărăîndoială şi un semn al vitalităţii interioare, al cre-dinţei într-o lume mai bună şi mai dreaptă. În desti-nul unui cercetător, a unui savant al literelor, a unuihermeneut de vârf care ar fi putut face o carierăexemplară şi înainte de război, în România, într-unmediu universitar, literar epurat de gunoaie oportu-niste, de false şi toxice indicaţii de sus, care aucorupt nu puţine conştiinţe tinere şi care, până azi,îşi adie miasmele lor seducătoare, pentru un anumepublic.

Privită „de aproape”, linia vieţii, a carierei salee mai puţin decisă. Nu mai e a unui „rece savant”sau lucid cercetător al resorturilor unei opere, ci,după părerea mea, mai degrabă... a unui poet.Eventual a unui prozator nu foarte sigur de vocaţiasa, ce ia hotărâri ferme pe care le neagă după o lunăsau un an, indecis chiar şi în ce priveşte poziţia safaţă de „foruri”. Or, pentru generaţia noastră biologi-că, această situare faţă de forurile extrem de domi-nante, autoritare, grosolane uneori, de viclene, insi-dioase, ale sfârşitului stalinismului ideologic, dar şifaţă de variantele pe care le lua politica schimbătoa-re şi extrem de abilă în exterior, cel puţin, a celui de-al doilea dictator comunist, după război, era, cum zicnemţii, dătătoare de măsură (massgebend). Nimeninu se putea sustrage de la această situare, nu existaîn România celor aproape cinci decenii un colţişor câtde mic apărat, neutru, mai ales dacă te aflai în„lumina” zonei ideologice a aparatului specific şi aslujitorilor săi. Mai vechii emigranţi – de la Parismai ales – în mod ridicol şi cu totul în afara realită-ţii, a oricărei realităţi, umane în primul rând, nereproşau, nouă, celor care am debutat în anii cinci-zeci sau şaizeci, de faptul că am... cedat! Cui?Propriului nostru instinct care ne cerea imperios sădebutăm, în indiferent ce editură – cinismul celor dela Paris părea a fi… uitat că nu exista, în acei ani,răstimp de vreo jumătate de secol, decât una singu-ră, cea a „partidului”! – să ne confruntăm cu critica,oricare ar fi fost ea, şi cu publicul? Numai cine nu eposedat de instinctul creaţiei nu poate înţelege că untânăr, colcăind de idei şi de vitalitate creatoare, tre-buie să publice cu orice riscuri aproape, şi nu numaipentru a scăpa de spectrul ratării, care la oameniifoarte dotaţi este extrem de puternic, de ameninţă-tor. Dar şi pentru a ieşi din labirintul atâtor îndoieliinterioare, ce-i macină nopţile, energia, precum şidin presiunile negative, „cuminţi”, pe care le exerci-tă asupra tânărului familia şi alţi indivizi.Binevoitori, se spune, însă care nu vor înţelege nicio-dată mare lucru din acest infern al debutului, al ale-gerii unei căi atât de dispreţuite, de inutile, deauguste şi de promiţătoare, în esenţă. �

fragment

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

3

© A

UR

AC

HR

IST

I

Nicolae BrebanMatei Călinescu şi linia vieţii mai puţin decisă

Da, aţi ghicit, vorbind de Matei Călinescu, e ca şi cum aş vorbi despre

o parte din mine, a piece of him, cum se desemna Horatio, prietenul prinţului

Hamlet.

România 2010: genocid culturalÎn anul 2006, am lansat pe circuitul presei naţionale şi europene Apelul pentru salvarea culturii române vii, semnat de 900 de personalităţi din lume, taxând

guvernul ţării pentru cele 0,19% din PIB, alocate culturii vii. În anul 2010, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, domnul Kelemen Hunor, face public urmă-torul fapt incredibil: cultura vie aduce 5,7% PIB-ului României. Beneficiind – adăugăm noi – în schimb de 0,16 %, din care circa 75 % se duce la patrimoniu. Susţinem cu fermitate ceea ce am afirmat acum patru ani: e vorba de genocid cultural. E vorba de un atac la identitatea poporului român. Ceea ce ne face, evi-dent, să ne întrebăm: interesele căror grupuri vădit antinaţionale servesc guvernanţii care s-au perindat la putere răstimp de douăzeci de ani?

Aura Christi

De veghe între nopţi

Se întoarce visul cu noaptea pustie. Eu înmijlocul oraşului, singură. Încercărirepetate şi repetat eşuate de a ajungeacasă – totul are ceva cald/ameninţător,

un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute,dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai văzut toateastea, că nu-s „adevărate”, dar realitatea lor e,cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familia-re până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îiaud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită,întorc brusc capul şi atunci o văd – cupola înaltă,grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată dejos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţăla un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, stri-vitoare. Turnul bisericii săseşti de-acasă îmi apare învis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu oduioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut.Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, delocul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele,cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră,intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de săr-bătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitaredecât în subsidiar...

Locul acesta e străin, o stradă în pantă suitoa-re în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo deculme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung înfine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primescimaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţamea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu unzâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală careamestecă toate catedralele pe care le-am văzut aie-vea ori în filme şi albume. Uneori îşi schimbă înfăţi-şarea într-un joc misterios, e când mănunchi decupole înalte, ţuguiate, săltăreţe, când adunare decupole rotunde, sfătoase, când răsucire de şerpi colo-raţi – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşivis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac pala-tele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate icicolo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi,încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, leştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Plinede zvonuri despre alte lumi ale mele. Alterităţi mis-terioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meuintegrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare dis-tanţă.

Mă întorc la casamea adevărată. E veche,are ziduri groase, ca decetate, bolţi, unghere. E oharababură înspăimântă-toare în toate încăperile.Voi sta în balcon până se face rânduială. E frig, seînserează. Încropesc un adăpost. Pantofiorii cei rozîncep să scâncească. Caut printre zdrenţele din bal-con şi improvizez un scutec. Copilaşul plânge, e mic,de-o şchioapă, roz şi transparent. Frigul se înteţeşte,căutăm un adăpost mai bun sub un pod de piatră.Pare mai bine apărat, ne putem aşeza cutoţii. Hainele ni-s ude. Tata şi le schimbă cunişte haine albe de hârtie. Copilul se ridică şiscotoceşte în maldărul de hârtii foşnitoare,uscate. Scutecul e murdar şi ud. Găseşte ofilă îngălbenită, moale, cu nişte hieroglifeînscrise de-a curmezişul. Mă uit pe fereastracasei vechi, apele cresc văzând cu ochii, sunttulburi, alburii, clocotinde. Au ajuns la per-vaz şi se strecoară înăuntru. Trebuie să ple-căm. Suntem acum patru sau cinci. Ieşim pestrada pavată cu piatră de râu. Mai multestrăzi în pantă uşoară ne îmbie cu praful lorcald, uscat. Rând pe rând, apa le invadează,vine spre noi în salturi calme, tăcute. Nerefugiem pe o piatră rotundă ca de moară. Dejur împrejur, câmp cu ierburi înalte, verzi.Nu departe, o pădure deasă, întunecată. Dinea răsare Maria, sora mamei. A venit să nearate cum se fabrică hârtia foşnitoare. Peplatou, văd acum un ins slăbănog, cu o man-tie cenuşie pe umeri. Amestecă într-un ceaunuriaş de alamă. Îmi spune că poate puneorice, important e cu ce mişcări şi în ce ritmamesteci licoarea. Licoare?, mă mir. E omâzgă fără culoare, fără miros. Am pus cojide nucă, pâine veche şi lapte, în rest nu tre-buie să mai ştii. Ia în palme bulgări lipicioşişi îi întinde rotindu-i deasupra capului ca pefoile de pizza, apoi aşază pieile moi pe gardulde nuiele, să se zvânte. Pipăi o foaie. Emoale, plăcută, ca o piele de căprioară. Pe ea,da, se poate scrie.

Stau în prima bancă, am în faţă o pielegălbui, uscată. Trebuie să scriu un text des-

pre puhoaiele de apă şi desprecase care se surpă. Creionul serupe, literele se şterg, pielease sfâşie, timpul trece, nu voi reuşi sătermin la timp, în jur e forfotă, se ruphârtii, zboară cocoloaşe în toate părţi-le. O iau de la început. Pielea e abiade o palmă, literele îmi ies mari,lăbărţate. Renunţ. Mi-e frig, nu maivreau.

Un vis mic şi ascuţit mă trezeş-te cu un fior – nu pot strânge plapumaprea tare în jurul meu fiindcă, ei, da,n-aş mai putea întoarce pagina… Iaupe umeri pelerina cea frumoasă,moale, unduitoare, admirată de cei-lalţi – le zic: „staţi că încă n-aţi citit-o”şi mă trezesc. Nu. Nu încă. Etajera numai e pe hol, unde tocmai o meşteri-sem din scânduri mirosind puternic alemn. Laura îmi şopteşte: n-o poţivedea, eşti într-o poveste dinainte deexistenţa etajerei. Dau un pas, unceas înapoi, ea tot nu e, dar se re-întrupează treptat, întoarcerea/ reve-nirea mea spre prezent nu e bruscă,are nevoie de timp – un timp al amin-tirii. Lucrurile există câtă vreme le ţiiminte şi ţi le aminteşti, altminteri sepierd. În uitare.

„Ştiu. – De unde? – Am visat...” Visele sunt locurile mele cele

mai importante – singurele care aurămas mereu ale mele, celelalte, locu-rile reale şi formatoare, au dispărut odată cu vârstele succesive undevaînăuntrul minţii. Tot acolo s-auretras, îndată după moartea lor,părinţii. Murind, amândoi mi s-auîncredinţat. Partea mea de moarte acrescut. Îi visez noapte de noapte.

Vise complicate, alcătuire de frânturi colorate, încâl-cite, dense. Bunica – mama mamei, singura pe caream cunoscut-o, apare şi ea adesea. Mă descopăr rătă-cind pe uliţele Nocrichului, în care ajung mereu dinîntâmplare cu cine ştie ce treburi. Încerc să găsescdrumul, să aflu ce mai face, să-i duc nişte dulciuri.Cărarea se încurcă, valea îngustă dintre sălcii îşi

iese din matcă, podeţul se surpă. O găsesc, în celedin urmă, într-o cămăruţă cu farfurii pictate şi şter-gare pe pereţi, foarte bătrână, slabă, uitată de toţi,tristă şi ferecată în singurătatea ei de moarte. Cuinima strânsă, încerc să îndrept ce se mai poateîndrepta. Îi smulg un zâmbet de recunoaştere.

Cele mai tulburătoare vise ale nopţilor meleîncărcate de imagini sunt cele cu moartea şi învierealor repetată, cu amănunte mereu mai sfâşietoare,întâmplări în care nu pot interveni şi în miezul căro-ra ajung mereu prea târziu pentru a mai putea repa-ra ceva. Neputinţa mea în faţa muririi lor, nu a mor-ţii în general, e o vină aproape insuportabilă, alune-când în coşmar. Uneori, scenariul se umanizează,dar lucrurile nu-s nicidecum mai bune, căci visulpropune atunci varianta uitării mele vinovate. Învis, îi uit, cum nu i-am uitat niciodată, vii sau morţi,iar această uitare ficţionată oniric e cel mai cumplitdintre coşmaruri. Toate încercările de a ajunge la eisunt grele, imposibile – telefonul nu are disc ori îisunt cifrele alandala, uit numărul şi îl tot refac înne-bunită de urgenţa de a le auzi glasul, semn că totule în regulă; autobuzele mă scot afară din oraş, măpoartă în cartiere necunoscute şi ameninţătoare, mălasă în câmp, e mereu noapte, frig şi urât, inima mi-e grea („am inimă rea”, se spune pe la noi cândtristeţea fără nume şi presimţirile negre se ameste-că), încerc să fug, genunchii se înmoaie, noroiul enegru şi lipicios; vreau să le duc ceva bun, dar oricealeg e vechi, stricat, se împrăştie în resturi urâte,degradate. Dacă ajung la ei, scena e atât de atroce,încât mă trezesc sufocată de durere. �

4

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul căvisez enorm, Cartea viselor porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi,ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o expe-rienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe.Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altăparte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această dis-tincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar Cartea e a vise-lor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt fic-ţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte,poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea mar-tori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care suntpriviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilortale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azicare măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului carevisează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nusunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi,funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă suntacte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict indivi-duală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şigând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Darasta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta persona-lă, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezidestul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”

© L

AU

RA

PO

AN

TĂ

Irina PetraşCartea viselor (10)

ADAM ŞI EVA

AMAZOANCELE

Mircea Cărtărescu are mai mult depierdut decât de câştigat din partici-parea sa la un program agresiv depromovare a cărţilor pe care le scrie

(sau pe care le confecţionează din cărţi mai vechi).Literatura de bună calitate nu este compatibilă cuvulgaritatea implicită a oricărei forme de reclamă.Un parfum fin nu trebuie pulverizat din aviondeasupra unui stadion cu mii de oameni agitaţi.

Altfel ar trebui să se desfăşoare propagareatextelor sale: ca o acţiune conspirativă a cititorilorrafinaţi, şi nu ca o glorificare de iarmaroc, în stilul„Lume, lume, veniţi să vedeţi femeia–şarpe!”

Iată volumul recent apărut, Nimic, poeme(1988–1992), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010. Pecopertă îl putem vedea pe poet stând în poziţia luiBuddha, joc de-a pozatul de un teribilism pueril (pecare Mircea Cărtărescu l-a mai practicat şi pentrurealizarea copertelor altor cărţi). Luând cunoştinţăde acest truc ieftin, îţi vine să laşi cartea necitită(aşa cum îţi vine să laşi nefolosit detergentul care, latelevizor, aduce o fericire tâmpă pe feţele unor femeifilmate de aproape).

Ar fi o greşeală, însă, să ratezi lectura cărţii,întrucât în paginile ei există poeme pline de adevărşi de graţie. Mircea Cărtărescu le caracterizează maibine decât un critic literar, în câteva rânduri tipări-te pe coperta a patra. Înainte de a le reproduce şi eu,ţin să deplâng faptul că nimeni nu s-a gândit să tipă-rească scurtul textul pe coperta întâi, în absenţa ori-cărei imagini. Ce copertă ar fi ieşit! Ar fi fost cu ade-vărat un gest nonconformist şi ar fi contribuit la res-taurarea imaginii publice a poetului, considerat înprezent de mulţi cititori fără pregătire un autor deistorioare erotice şi un excentric.

Iată frazele scrise de MirceaCărtărescu în legătură cu poemele din acestnou (şi neprevestit de nimic) volum:

„Le-am găsit, uitate, abandonate şiprăfuite, într-un plic vechi dintr-o cutie decarton, bietele mele ultime-ultissime poeme,care-au zăcut acolo aproape douăzeci de ani,fără să mai spere într-o deshumare pioasă.

Le-am recitit cu inima strânsă, atâtcât mai puteau fi ele citite pe foile galbene şifriabile, pătate de cafea, străpunse de furiamicilor litere de metal ale maşinii mele descris.

Şi deodată mi-am dat seama că în graf-fitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacămai puţină literatură) decât în toată poeziamea anterioară, că de fapt aşa am vrut săscriu întotdeauna, că aici mă recunosc, căaici respir, că aici sunt în sfârşit liber.

Le public acum ca pe nişte «postumedin timpul vieţii», pentru beneficiul câtorvaprieteni.”

Este, pentru mine, greu de înţeles cumau rămas atâta vreme nepublicate poemeleunui autor care publică, în general, tot cescrie. Poate că la vremea respectivă ele i

s-au părut lui Mircea Cărtărescu nespectaculoasesau poate că a fost vorba de un sentiment al zădăr-niciei, în condiţiile în care aproape nimeni nu maiciteşte în ultima vreme poezie.

Oricum, slavă Domnului că au fost puse în cir-culaţie şi felicitări editurii care, dincolo de zgomotoa-sa, neinspirata şi neconvingătoarea publicitate făcu-tă cărţilor, nu evită să investească bani în tipărireaunor asemenea texte.

Principala calitate a poemelor este că se citesccu interes, de la primul la ultimul vers. Şi că, odatăîncheiată lectura unui poem, treci cu nerăbdare laurmătorul. Aşa ceva i se întâmplă foarte rar unuicititor de poezie din vremea noastră. Poetul vorbeştedespre sine, despre ce i se întâmplă în viaţa de fieca-re zi, despre ce-i trece prin cap într-o situaţie saualta, într-un limbaj cu totul şi cu totul neconvenţio-nal. Nici dacă s-ar oferi pentru asta un premiu de unmilion de euro, nimeni n-ar putea identifica în pagi-nile volumului urme ale unei retorici poetice. Daraceasta nu înseamnă că poetul profesează prozais-mul. Nu este minimalist. Nu este mizerabilist.Realitatea anodină trecută prin maşinăria gândiriilui devine interesantă, capătă un fel de fosforescen-ţă. „Noroiul greu al prozei” se transformă în poezie.După terminarea lecturii, eşti tentat să-l cauţi peMircea Cărtărescu şi să-i spui:

– Uite, eu am o viaţă fără orizont, banală şiprevizibilă. Te rog să o povesteşti tu. Fă-o interesan-tă!

Din acest punct de vedere, poetul se înşealăatunci când pretinde „că în graffitiurile astea e maimult adevăr (chiar dacă mai puţină literatură)”. Nue deloc mai puţină literatură. E numai literatură. Dealtfel, şi asta Mircea Cărtărescu ştie mai bine ca ori-cine, este în firea literaturii să se metamorfozezemereu, să se elibereze de orice început de mortifica-re, ca să pară mai adevărată.

Ar fi edificator un inventar al elementelor dincare sunt fabricate poemele din volumul Nimic (cetitlu! la fel de simplu şi puternic, ca Totul sauOrbitor). Putem face deocamdată experienţa pe unsingur poem, să zicem Impresie. Amurg de primăva-ra, pentru că e mai scurt. În cuprinsul lui este vorbadespre: o seară de aprilie, un televizor, DustinHoffman, o maşină de scris, bazinul defect de la WC,un geam cu perdea, blocuri de locuinţe, genele şinasul poetului, o oglindă, un halat de pâslă verde.Nu lipsesc nici formele ieftine de exprimare a satis-facţiei, „mişto” şi „OK”. Din aceste materiale modes-te, poetul confecţionează un spectacol al schimbăriistărilor sufleteşti, plin de farmec:

„Sunt atât de plictisit. E o seară de aprilie./ Emedalion Dustin Hoffman la televizor./ O să am 34de ani./ Maşina mea de scris uguie/ dar eu/ nu maiştiu ce să scriu.// Mă plictisesc îngrozitor, îngrozitor./

Bazinul de la WC picură. Pe perdeaua din geam undreptunghi auriu –/ nimic altceva decât soarele înamurg./ Mă uit afară: soarele arde peste nişte blo-curi, şi deodată/ îmi simt faţa caldă şi mijesc ochii/şi-mi văd genele tivite cu auriu şi vârful fantomatical nasului/ auriu, ca al blonzilor./ Mă bate soarelecald de aprilie./ Ghici ce fac. Da, mă cunoşti deja binetu,/ tu, cititor al poeziei lui M.C.: evident,/ mă duc laoglindă.// Arăt mişto în halatul meu de pâslă verde/cum sunt pletos ca dracu şi/ cu lumina aia pe faţă –o pupilă îmi scânteiază.../ Kitty învaţă dincolo/ şibrusc încep să-mi spun că-n definitiv –/ şi mă simtok.”

Iar acesta este, ca să mă exprim astfel, doar uncapriciu poetic. În volum sunt incluse şi poeme de omare gravitate, compuse, la fel, nu chiar din nimic,ci din nimicuri. În extraordinarul poem Te rog o invo-caţie către un nenumit Dumnezeu, căruia i se cere cafavoare o moarte fără dureri –, imaginea adusă la unmoment dat în prim-plan, de o concreteţe obsedantă,este aceea a unui capac de la o sticlă de bere, văzutcândva pe stradă:

„până la urmă ai să mă omori/ şi cel mai purgânditor o să-l omori tot ca pe-un câine./ şi omulsfânt o să-l omori, şi pe el, da,/ tot ca pe-o jigodie pri-păşită într-o scară de bloc./ de câte ori nu mi-am zis:«aş vrea/ să mor în clipa asta/ aş fi de acord să fiuomorât/ dacă s-ar întâmpla brusc, în clipa asta, fărădurere...»// am văzut odată un capac de bere/ peasfalt – mă întorceam la două noaptea de la –// şi mi-am zis că-i butonul care-ar arunca în aer/ totul –lumea, noaptea, absolut tot:/ am strâns ochii şi-amapăsat pe capacu-ăla cu toată talpa.// am trăit viaţa./am înţeles din ea ce-a înţeles oricine./ acum mă poţiomorî, totul mi-e indiferent, totul./ dar nu mă striviîntre lift şi planşeu,/ nu mă lăsa să cad de la 15metri,/ nu-mi rupe bazinul pe-o şină de tren,/ nu mălăsa cu capu-ntr-un sac negru/ pe scaunul de tortu-ră./ nu-mi arde pielea într-un depozit de chimicale.//şi fără ocluzii intestinale, fără peritonită/ fără cancerlaringian, fără sida/ fără dinţi vii găuriţi cu bormaşi-na,/ fără sânge ţâşnit pe nări şi urechi.// nu-ţi batejoc de mine, nu mă răstigni, nu mă scopi,/ nu-mismulge unghiile, nu trece cu şenilele peste mine/ nu-mi frânge gâtul, fără fracturi vertebrale, Doamne,/dacă vrei, dacă-ţi este în putinţă...// mi-e frică desuferinţă/ mă tem de atrocitate/ e slăbiciunea mea,sunt un biet om/ un biet iepure-nspăimântat.// dă-mio moarte rapidă, uşoară,/ şi acum, dacă vrei, şi înclipa asta/ să nu simt nimic, atât doar te rog,/ săn-am timp să simt chiar nimic.”

Te rog este Oda în metru antic a lui MirceaCărtărescu. Aceeaşi tragică resemnare în faţa mor-ţii, tradusă însă în limbajul unui om de azi. Poetulvorbeşte neconvenţional, fără emfază, cu o supuneredusă până la umilinţă faţă de divinitate, cu o spe-ranţă timidă că se va face auzit. El nu bravează, ciîşi divulgă temerile şi îşi reduce, cu o modestie carear trebui să-l înduioşeze pe Dumnezeu, pretenţiile.

Enumerarea modurilor terifiante de a muriaduce aminte de enumerarea modurilor bizare de amuri, din Journal en miettes al lui Eugen Ionescu.

Poemele sunt de o mare diversitate tematică.Gelozia, ninsoarea, flacăra albastră a aragazului,staţiiile de troleibuz, Alexandru Muşina, aşteptareaCrăciunului etc. etc, apar şi dispar caleidoscopic peecranul pe care îl constituie fiecare pagină. Mereualtceva. Şi totuşi mereu aceeaşi dezamăgire că nuexistă în lume un sens.

În Nimic este vorba, de fapt, despre totul.Cuvintele se asociază liber şi imprevizibil, ca sunete-le în muzica de jazz. Ceea ce se creează este până laurmă o atmosferă. Drept urmare, cartea nu poate fipovestită. Dar nici uitată. �

ALEX. ŞTEFĂNESCUBucureşti OP 22, CP 22alex2108145@yahoo.com

5

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Alex. ŞtefănescuOda în metru antic a lui Mircea Cărtărescu

� Cărţi, cărţi, cărţi Mircea Cărtărescu are mai mult depierdut decât de câştigat din

participarea sa la un program agresivde promovare a cărţilor pe care le scrie(sau pe care le confecţionează din cărţimai vechi). Literatura de bună calitate

nu este compatibilă cu vulgaritateaimplicită a oricărei forme de reclamă.

Un parfum fin nu trebuie pulverizat dinavion deasupra unui stadion cu mii de

oameni agitaţi.Altfel ar trebui să se desfăşoare

propagarea textelor sale: ca o acţiuneconspirativă a cititorilor rafinaţi, şi nu

ca o glorificare de iarmaroc, în stilul„Lume, lume, veniţi să vedeţi femeia-

şarpe!”

MIRCEA CĂRTĂRESCU

6

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Sun, de pe telefonul celui „aşezat subsemnul plecării iuţi, premature”, pentrua afla, dacă, tras de nume, Mihnea s-adesprins din căsuţa lui de întuneric şi a

pătruns pe tărâmurile luminii. Îmi atrage atenţia oimagine pe care n-am mai văzut-o în casa unde locu-iesc de câteva decenii: descompusă de nu ştiu cemediu fizic, lumina cade în culorile curcubeului peun petec de mozaic alb-albastru, fâşiile colorateintens, de parcă ar fi fost pictate, şi nefiresc de pre-cis delimitate urcând pe uşile unui scrin ce adăpos-teşte manuscrise. Nu mai există astăzi, în epocaMicrosoft-ului, cărţi cu istorie, a căror geneză dinclarobscurul minţii autorului să mai poată fi recon-stituită şi care făceau, până nu de mult, obiectulunei discipline: studiul variantelor. Doar prin inter-mediul lor, însă, cel care le-a scris cu febrilitatea miş-cării vii a gândurilor continuă, cum spune Tennyson,în In memoriam, să ne atingă din trecut ...

Câteva ore mai târziu, cu râsul-plânsul bunei-vestiri de care mă bucur singură, privesc, prin ochiulde geam, soarele ca o minge de minereu, de un gal-ben impur, împresurat complet de nori desfăşuraţiîntr-un degradeu de griuri ce sfârşesc în negrul opacal spectrului complet absorbit. Curând, şiroaie deapă şi grindină apocaliptică aveau să se reverse dins-pre nord-vest. În urma lor, soarele va răsări din nou.

Pentru că sunt „simili lumi”, cum le-a spusBlaga, cărţile ne însoţesc ca nişte oglinzi sau ca unecou al propriilor vieţi şi gânduri, mai ales atuncicând aparţin, generic, literaturii psihologice sau avieţii etice, cum sunt romanele Aurei Christi.Pendulând, sub aspectul vocii narative, între discur-sul confesional al personajului şi cel obiectiv al nara-torului, acestea ne amintesc de Proust, Woolf,Papadat-Bengescu şi de alţi modernişti ai fluxuluiconştiinţei, în vreme ce situaţia etică, prin excelenţă,a tensiunilor dintre eu şi ceilalţi, aminteşte de HenryJames. Îndepărtând însă analogiile de suprafaţă alelecturii de rutină, putem nuanţa construcţia textua-lă a „eul psihic” din aceste romane mai curând înrelaţie cu „eul estetic”, aşa cum e definit de MichelFoucault în cel de al treilea volum al Istoriei sexuali-tăţii: opunându-se presiunilor exercitate de diversesurse de putere, ideologică sau epistemologică, poli-tică sau fizică, eul încearcă să se construiască pe sineîn lumina proiectului său individual. Resimţindu-şiacut vulnerabilitatea într-un corp social vulgar, alie-nant, agresiv, ca şi într-un trup cosmic din care divi-nitatea s-a retras – dormind „cu capul pe-o mănăsti-re/ şi de nimeni n-are ştire” – şi, mai mult, presim-ţindu-şi traiectul destinal precar, „aşezat sub semnulurgenţei, sub semnul plecării iuţi, premature”, pro-tagonista recentului roman al Aurei Christi, Cerculsălbatic (Editura Ideea Europeană, 2010), alege săse recreeze pe sine în forul interior al conştiinţei, sănege acea fiinţă a sa născută în şi de către o lumeimperfectă printr-o re-invenţie a propriei persoane.De fapt, o re-naştere, plecând de la un fel de singula-ritate cuantică a personalităţii, dezgropată din psihi-cul abisal: „Poate ajunsese acolo, chiar la rădăcinarădăcinilor? (...) Pretextul plonjonului, susura eaîngândurat şi grav în minte, fără să scoată un sunet,deoarece ştia: înafară nu e cazul să se audă, să sesimtă, să se vadă ceva. Totul e musai să se întâmpledeparte, acolo, la mii de kilometri distanţă. Întreapele de nevăzut ale oceanului interior, unde nimeni,cu excepţia mea, nu are acces”.

Conceptul jungian al „umbrei”, al eului subcon-ştient din abisul oceanic al fiinţei, este prelucrat înmai multe chei, ale cărei alteraţii sunt împrumutate,în partitura de densă aluzivitate culturală a autoa-rei, din surse foarte diverse, cum ar fi SfântulAugustin, Tolstoi, Kierkegaard, Nietzsche, Blaga,Breban sau Nichita Stănescu. Iubirea care întemeia-ză, care legitimează orice comportament, deoarece,prin recunoaşterea şi apropierea de Celălalt, omulrealizează datul fundamental al fiinţării sale sociale,se echilibrează, în această originală psychomachiasau luptă pentru sufletul modern, scindat, cu onietzscheană seninătate a supraomului care nuacceptă decât propria lege şi măsură. Blând caporumbii şi iscusit ca şerpii, cum este Manole al luiBlaga, eroul care sacrifică totul patimei de construc-ţie estetică sau, ca în Şarpele cu pene, de D.H.Lawrence, unei construcţii politice, aminteşte puter-

nic de amoralitatea sufletului nietzschean din Eccehomo, deopotrivă cristic şi dionisiac, energic lamodul distructiv şi sacrificeal. Ca în Drumul la zid,de Nicolae Breban, sufletul omenesc este studiat însituaţii-limită. Forţa şi calitatea lui sunt date decapacitatea de a înfrunta tragismul condiţiei umane,sugerat prin metafora zidului sau a cercului închis.Rodin, sculptorul care a lăsat în urmă câteva ver-siuni plastice ale ideii lui despre suferinţă şi careeste citat de autoare cu câteva lucrări, a avut aceeaşireprezentare a acestui sentiment negativ suprem deînchistare, fragmentare şi anihilare a fiinţei. Trupuluman, văzut din spate, este prizonier al blocului demarmură (ca şi Danaidele, închise în Infern), iar chi-purile sculptate sunt măşti decapitate, semne aleautomutilării şi desprinderii din fiinţa heideggeria-nă deplină, tetradică şi revelată în deschisul artei.Durerea care paralizează spiritul devine, de aceea,un duşman mai puternic decât moartea. Ca şi AnnaKarenina, căreia, înainte de a se arunca înaintea tre-nului, i se pare că toată lumea urăşte pe toatălumea, Diana preferă moartea ca o îmbrăţişare sau ocontopire cu lucrurile. Numele zeiţei vânătorii, apă-rătoare a virginităţii şi pedepsitoare a bărbaţilorcupizi erotic şi agresivi, invocata Danaia, cea întem-niţată de tată şi violată de Zeus, sau danaidele careîşi ucid soţii extind însă tema alienării Annei într-olume conservatoare şi bigotă la tentaţia vindicativăa femeii în societăţile mai mult sau mai puţinpatriarhale, în care devin victime ale brutalităţii şidiscriminării.

Proza detectivistă a apărut la sfârşitul epociiluminilor ca un corolar al încrederii în puterea min-ţii de a dezlega mistere. Conform psihologiei modela-tă matematic a lui Herbart, traseul gândirii putea firefăcut prin calcule matematice ale conexiunilor pro-babile dintre idei. Dupin al lui Poe, Sherlock Holmesal lui Conan Doyle sau Bucket al lui Dickens spio-nează minţi, mai curând decât mişcări ale ţintelorlor în societate. Dickens este cel care a realizatpotenţialul periculos al îndeletnicrii, felul în caresupravegherea poliţienească poate distruge destine,relaţii umane sau conduce la dedublarea indivizilorca reflex de autoapărare. Romanul detectivist post-modern a renunţat la jubilaţia euristicii poliţieneşti,care nici nu mai funcţionează într-un univers gândit,conform fizicii contemporane, ca ordine emergentă lamarginea haosului, sau, cum scrie Aura Christi, caun amestec situat dincolo de logica matematicii tra-diţionale: „Un lanţ de coincidenţe ce nu pot fi întâm-plătoare. Măria sa Hazardul inrtervine în temeiulunei legi. Nimic nu se petrece zadarnic. Totul e plani-ficat. Fiecare dintre noi face parte dintr-un sistem”.

„Sistemul” este logica interioară a construcţieitextuale, destinul fiecărui personaj fiind condus ase-meni unei preziceri ce se adevereşte. Moartea dinroman este, ca la Gabriel Garcia Marquez, o moartesemiotică, „anunţată”. Prin dublarea situaţiilor sauvieţilor – două anchete ale unor morţi cu prezumţiede asasinat şi implicare a puterii politice, două femeiproaspăt ieşite din adolescenţă, prea sensibile şiinteligente pentru a se adapta realităţii şi care, prinmoarte, sunt aureolate cristic – intriga simbolizeazăchiar procesul prin care fiecare carte reprezintă opliere a lumii autorului sau dedublare în text.„Domnul căpitan Viorel Munteanu” îşi pierde presti-giul imprimat de Edgar Poe personajului creat de el,detectivul, apărând ca un tip uman absorbit de insti-tuţia care l-a angajat şi format, neputincios, în ciudaversatilităţii sale procedurale, să dezlege labirintul(„parcă... menit să-i încurce pe poliţişti) sau să iden-tifice resorturile complicatei vieţi sufleteşti respon-sabile pentru morţile pe care le anchetează.

Dincolo de rafinamentul schemei narative,ceea ce seduce, în primul rând, în romanele AureiChristi, este intuiţia unor adevăruri profunde alemecanismului vieţii psihice. Nu numai afirmaţiileunui fizician de marcă, precum David Deutsch, cumcă fiinţa noastră se manifestă dincolo de limitele tru-pului şi interacţionează cu semenii într-un soi decâmp al energiilor psihice, dar, chiar şi din propriaexperienţă, ştim că numai anumite persoane dinanturajul nostru ne-au dat sentimentul că posedă oenergie molipsitoare, un fel de exces al fiinţării carecompensează şi vindecă teamă noastră de gol exis-tenţial. Sophie, figura înţelepciunii în spirit augusti-nian, are puterea de a potenţa sentimentul vieţii:„ritmurile, în care respirau lucrurile dimprejur, seaccelerau, tensiunea creştea, se învolbura, fluviulrealităţii se umfla, se umfla, se umfla, până cândapele dădeau peste margini răspândind în chip neaş-teptat... în loc de spaimă, isterie, panică, o pace deneclătinat, sentimentul bucuriei de a trăi, acel inimi-tabil decât de indivizii superiori joie de vivre alfrancezilor” ...

„Suferinţa atroce de a fi om” trasează în jurulfiecăruia un „cerc sălbatic” din care eul superior reu-şeşte să evadeze pentru a-şi împlini destinul creatorprecum Danaia, închisă în turn, dar reuşind să deanaştere lui Perseu. Din punctul de vedere al moraleicomune, Diana este o egoistă care lasă în paraginămormintele părinţilor şi-şi abandonează fraţiigemeni, orfani. Logica caracterologică mi-a amintitde un film difuzat pe ecranele pasagerilor din avioa-ne, cu instrucţiuni pentru cazuri de urgenţă: fiecaretrebuie, mai înainte de a-i putea ajuta pe alţii, inclu-siv copilul de lângă el, să-şi agaţe primul masca deoxigen. Diana are nevoie, mai întâi, să înţeleagă mis-terul lumii crude, nedrepte, în care oamenii suntaruncaţi „ca nişte miei cruzi, dezorientaţi”. Numaiexperienţa personală, rătăcirea prin „labirintulcunoaşterii de sine” o ajută să moşească lumina înţe-legerii ce vine, în cele din urmă, dinăuntrul sufletu-lui eroic, supus încercărilor, precum Perseu. Din per-spectiva pragmatismului american, sufletul orientaleste incapabil să înfrunte durerea. În Vin ploile,Louis Bromfield a alăturat indienilor copleşiţi derevărsarea apelor, bocitori şi învinşi, occidentalidecadenţi şi ineficienţi. Silviu Vilavici, purtătorul decuvânt al autoarei, este un artist care crede, nunumai în capacitatea sa de a contracara, prin artă,loviturile vieţii, dar şi în destinul poporului său de aoferi modele de creaţie mai puternice decât formeleartei decadente contemporane din centrele de civili-zaţie. Miracolul sufletului autoregenerator pareînscris ca dat destinar al poporului care a născocitrâsul-plânsul sau hazul de necaz. Suferinţa estevăzută ca o şansă a sufletului eroic de a-şi construi onatură derivată, o mască a serenităţii sub care sădispară grimasa de durere ce prezintă, ca şi la Rodin,respingătorul rigor mortis. Iraţionalului Sfinx al vie-ţii dintotdeauna, omul îi poate spune atunci că eleste cel care şi-a învins destinul. �

(CON)TEXTE

Maria-Ana TupanMiracolul sufletului autogenerator

Dincolo de rafinamentul schemeinarative, ceea ce seduce, în primul

rând, în romanele Aurei Christi, esteintuiţia unor adevăruri profunde ale

mecanismului vieţii psihice.

Odinioară, când scriitorilor români leera interzis să publice în străinătate,aspiraţia de a fi recunoscuţi de cătreprestigioase edituri din Europa şi

Statele Unite funcţiona ca o rană pe care nimic n-oputea vindeca. Între timp, lucrurile s-au schimbat:după Revoluţia din decembrie 1989, numeroşi inte-lectuali români tineri au revenit pe băncile universi-tăţilor din Occident, unii au făcut masterate, au obţi-nut titluri de doctor, intrând, foarte firesc şi fărăoprelişti, în colective internaţionale de lucru. Uneledintre aceste cercetări s-au materializat în cărţi, ofe-rite editurilor prestigioase din Occident, care le-auacceptat. Totul s-a făcut fără „pile”, fără intervenţiisau jocuri de culise, singurul criteriu de selecţie fiindvaloarea, exprimată într-o limbă academică precisă,elegantă, fără cusur. Paradoxul face ca munca aces-tor oameni să fie recunoscută doar surdinizat decătre instituţiile noastre culturale şi de către instan-ţele critice de consacrare din ţară: despre aceste cărţinu se scrie în presă, categoria lor nu este încadrabi-lă niciunde în nomenclatorul autohton de premii lite-rare, dominat, în continuare, de vetusta încadrare la„critică literară şi eseu”, unde nu se potrivesc.

E limpede, pe de altă parte, că dacă-i dorim unplus de prestigiu internaţional literaturii noastre,acesta nu e de căutat la nivelul traducerilor conjunc-turale din poeţi şi prozatori (majoritatea lor: aranja-te, scoase cu forcepsul, deci necompetitive), ci laacela al intelectualilor erudiţi, care au acces firesc laediturile occidentale prestigioase şi ştiu să-l valorifi-ce. Cu îngăduinţa redacţiei revistei Contemporanul.Ideea Europeană, am decis să mă folosesc de rubricape care o am pentru a semnala apariţia câtorva ase-menea volume. Nu pot să pornesc la drum fără sămenţionez altruismul obiectiv al celor care facContemporanul, pe simplul motiv că, de-a lungul

anilor, am încercat să plasez şi laalte reviste texte cu un conţinutsimilar – fără reuşite notabile. Amfost, în general, refuzat, cu strâmbă-turi din nas: cărţile respective „nusunt scoase la noi”, „nu reflectă viaţanoastră editorială”, „nu prea suntcunoscute de marele public”...

Întâmplarea face ca primulvolum pe care vi-l propun, Lumineux-obscur et couleurs chez Quintus deSmyrne et ses modèles, de AndreiGoţia, să fie tipărit chiar la noi, decătre Editura Galaxia Gutenberg dinTârgu Lăpuş, într-un tiraj probabilconfidenţial. Anul editării e contro-versat: la Descrierea CIP a BNRapare 2008, pe pagina de gardă este2009. Cartea reprezintă materializa-rea unei foarte bune lucrări de docto-rat la UBB Cluj, în cotutelă cuUniversitatea din Geneva. Autorul,Andrei Goţia, este un clasicist redu-tabil şi militant greco-catolic, carepredă, pe moment, într-un soi de„Castalie” universitară sublimă,situată într-un orăşel din Austriasud-estică, nu departe de Viena. Dincând în când, el revine în ţară, darinteresele sale se îndreaptă cu precă-dere spre spaţii editoriale internaţio-nale specializate, motiv pentru careparticipă la concursuri de eseuriredactate direct în limba latină, con-ferenţiază la colocvii sau congreseţinute în aceeaşi limbă etc. Sincerisă fim, n-ar prea avea ce să cautedacă s-ar întoarce în ţară: la noi,colectivele de Clasice sunt omorâtede exigenţele absurde ale „universi-tăţii manageriale”, li se spune tottimpul că „nu sunt rentabile”, călucrează cu prea puţini studenţi,ceea ce le aduce în pragul desfiinţă-rii. În consecinţă, Andrei Goţia este

unul dintre intelectualii români tineri „condamnaţi”să rămână „dincolo”. Întrebarea, care ar trebui să nefrământe, este ce facem cu ei, cum facem ca viaţa şimunca lor să se reflecte pozitiv şi asupra culturiiromâne. Deocamdată, îi ignorăm, aşa cum ignorăm omulţime de doctori cu Summa sau Magna cumlaude, care-şi termină stagiul şi devin şomeri, viaţanoastră academică şi culturală nefiind în stare – saunedorind – să îi absoarbă, în timp ce tot vorbim, sfo-răitor şi ipocrit, de „calitate”, de „meritocraţie” şi altemituri similare, ucise din faşă de protecţia senecţilorcare este politică de stat.

Andrei Goţia aparţine unui tip academic sobru,de erudiţie avizată, gravă, definit în principal prinvocaţia lucrului de anvergură, a opţiunii intelectua-

le sistemice, pe teme specializate, abordate de pepoziţia dialogului firesc cu universitarii avizaţi aiOccidentului. Cartea despre culorile din Quintus dinSmyrna are, în primul rând, un caracter de aparte-nenţă solidă, iniţiatică, la un cerc restrâns de specia-lişti, al căror profil umanist poate fi definit cel maibine printr-o scrupuloasă aplecare asupra sensuluiconcret, nemediat al textului clasic şi prin reprima-rea prudentă a libertăţilor interpretative. AndreiGoţia şi-a suprimat cu bună-ştiinţă toate ispitelespeculative în timpul elaborării cărţii, aplecându-se,cu o răbdare benedictină, asupra unui singur aspectcoagulant al operei lui Quintus din Smyrna, şianume cromatica, analizată, pe de o parte, prininvestigarea scrupuloasă, pas cu pas, a celor 14 cân-turi ale Posthomericelor, şi, pe de alta, prin compa-rarea sistemului cromatic al autorului – presupus...– din Smyrna cu registrul cromatic clasic din epopei-le homerice şi cu cel, de asemenea referenţial, dinEneida lui Vergiliu.

Trăitor, după toate aparenţele, pe la sfârşitulsecolului al III-lea e.n., Quintus din Smyrna prezin-tă, ca retorică narativă şi ca stil, imaginea tensiona-tă a unui alexandrinism reprimat, propriu unuiautor care s-a folosit de Homer şi de Vergiliu pentrua redobândi un echilibru clasic pe care epoca şi tra-diţia literară intermediară, marcată printr-o profu-zie de elenişti minori, nu o mai susţineau.Patetismul zgomotos, spectacular al epocii îşi lasămasiv urmele, de pildă, în lamentaţia revoltată a zei-ţei Eos de după moartea fiului ei Memnon, din cân-tul al II-lea, în elogiul, de sorginte epicureică, al„bucuriei liniştite a plăcerilor clipei”, rostit de cătreacelaşi erou la masa dată în cinstea lui de către rege-le Priam, sau în regimul repetitiv al comparaţiilorintroductive adesea artificiale, livreşti, de careQuintus se foloseşte la tot pasul pentru a-şi redimen-siona scenele într-o direcţie fie stihială, fie energeti-că, cu analogii extrase preponderent din domeniulnaturii dezlănţuite sau din cel cinegetic. AndreiGoţia propune o analiză contrastivă a negrului şi aluminii (strălucirii) din Posthomerice, demonstrândcă relaţia dintre cele două calităţi cromatice estedeparte de a fi doar una reductivă, opozitivă.Dimpotrivă, ea e complementară, biunivocă, avândrolul unui ax optic – analogic axului cosmologic –, înfuncţie de care se rostuiesc celelalte culori, din rân-dul cărora se distinge cu prioritate roşul, cu întregspectrul său cromatic adiacent.

Negrul – demonstrează autorul – e culoareadominantă a registrului cromatic homeric, negrufiind pământul şi sângele care curge abundent dinrana eroilor căzuţi, dar tot întunecată e şi frica.Registrul homeric întunecat al morţii, asociatpământului, se reorganizează întrucâtva în Eneida,unde intenţia imaginară şi politică a epopeii mutăaccentul pe lumină şi pe epifanie. Sub acest aspect –sugerează cu fineţe Andrei Goţia – registrul croma-tic al lui Quintus din Smyrna urmează mai degrabăparadigma referenţială din Iliada şi Odiseea luiHomer, decât pe aceea a lui Vergiliu, ceea ce demons-trează că autorul şi-a studiat bine modelul, elabo-rându-şi opera proprie printr-o tehnică voluntară deretroactivare.

Tendinţa metodologică predilectă a lui AndreiGoţia vizează o percepţie substanţială a cromaticiidin opera lui Homer, Vergiliu şi Quintus din Smyrna,ceea ce presupune, în principal, o abordare de-simbo-lizată a culorilor şi receptarea lor ca parte compo-nentă a unei viziuni retorice contrastive, echivalen-tă cu ceea ce în limbaj modern am putea numi„imaginaţie voluntară”. O foarte subtilă analiză dedetaliu apare acolo unde autorul discută un caz cro-matic singular, cel al sângelui roşu – spre deosebirede ocurenţa generală, neagră – care curge din inimazbuciumată – neagră! – a lui Ajax, în criza de nebu-nie care urmează insuccesului de a obţine prin între-cere dreaptă armele şi armura marelui Ahile, încadrul jocurilor funerare orânduite de către tăcuta şifoarte reţinuta – dacă o comparăm, de pildă, cu Eos– zeiţă Thetis. Andrei Goţia relevă în mod aplicatfaptul că nuanţa cromatică atipică, insolită este înmod premeditat introdusă de către Quintus, pentrua sugera o alterare psihică incipientă. O altă atipici-tate cromatică se datorează modificării unghiuluiperspectivic al naraţiunii: troienii care îl însoţesc peEuripil spre cetate le apar aheilor de la corăbii „cavalurile, negri”, pentru faptul că sunt asociaţi perico-lului iminent al morţii.

Spaţiul nu ne îngăduie să selectăm şi alte deta-lii, la fel de subtile. Lucrarea confirmă, pe ansamblu,o maturitate intelectuală de foarte aleasă calitate,erudită, nuanţată, echilibrată, probată într-undomeniu special, de exigenţă filologică focalizată, încare puţine minţi autohtone îşi pot îngădui, înmomentul de faţă, să se aventureze. De altfel, dupăştiinţa mea, nimic similar nu a fost scris în culturaromână, ceea ce face ca volumul să reprezinte ungest de pionierat pe meleagurile noastre. Finalizareaei impune imaginea unui autor sobru, de vocaţiebenedictină, sever cu sine şi neconcesiv cu greşelilealtora, pentru care disciplina textului şi reprimareaspeculaţiei gratuite reprezintă testul determinant aladevărului. �

Ştefan BorbélyO formulă intelectuală neintegrată încă: Volume erudite scrise în limbi străine

7

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

© C

ON

ST

AN

TIN

AB

UL

EU

■ noutăţi editorialeCorneliu ZeanaNu trădaţi, vă rog!Editura Ideea Europeană, 2010

Cartea pe care o ţineţi în mână estepericuloasă. Incomodă, scorţoasă,incendiară fiind, în mod cert, va deran-ja unele personaje, nelipsite de impor-tanţă, din arena politicii româneşti,care confundă adeseori politica cu dile-tantismul, trădând interesele susţinutecu atâta patos în campaniile electorale.În mod sigur, Nu trădaţi, vă rog! vaalarma edilii capitalei ce se întrec în adistruge „micul Paris” de pe vremuri.Această carte, aşadar, va deranja nupuţină lume prin scenele din viaţa

social-politică post-decembristă, cu atât mai mult, cu cât umorulşfichiuitor nu-i este străin nici pe departe autorului. Nici detaşa-rea…

8

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Scriind printre ultimii despre romanul*lui Ioan Groşan, am avantajul că măpot referi nu numai la carte, ci şi la felulîn care a fost receptată de către critica

de întâmpinare. irul de aprecieri/ obiecţii ce i s-auadus reproduce fidel atât aşteptările legate de roma-nul românesc în general, cât şi cele legate de Groşanîn particular. Fără a oferi căi de acces în „pivniţele”textului, aprecierile şi obiecţiile pot constitui, totuşi,un punct de pornire al unei alte lecturi a naraţiunii.

Mai întâi, a fost un loc comun al cronicilor refe-rinţa (ironică sau amicală) la aşteptarea de douădecenii ce a precedat Un om din Est. O aşteptarecare puţini credeau că se va mai finaliza, „romanullui Groşan” transformându-se, în timp, într-una dinlegendele literaturii contemporane. Însă nimeni nu apărut a remarca faptul că, în fond, nimic nu-l obligape excelentul autor de proză scurtă Ioan Groşan sădevină romancier, obsesia romanului fiind una rezi-duală, datând din perioada în care literatura noastrănu avea încă roman. Azi, după decenii de mareroman şi de mari romancieri, disputa asupra întâie-tăţii între proza scurtă şi cea „lungă” este una falsă.

Nimeni nu a părut a remarca nici faptul căIoan Groşan a dat un altfel de roman decât cel pecare ne aşteptam să ni-l dea. De la un punct încolo,Un om din Est este construit, e drept, din „materia-le” similare celor întrebuinţate în Caravana cinema-tografică. Observaţia îi aparţine lui Cosmin Ciotloşşi este incontestabilă. La fel de limpede este însă şifaptul că, aşezate în „rama” unei construcţii maiample (şi deloc atât de fragilă pe cât afirmă unii cri-tici), întâmplările din care se constituie trama capă-tă alte semnificaţii decât în vechile povestiri, ce l-auconsacrat pe Ioan Groşan drept unul dintre cei maiimportanţi prozatori contemporani.

În acest context, e superfluă şi discuţia desprecaracterul romanesc (sau nu) al cărţii. E adevărat că,privit dinspre poetica romanescă a unui NicolaeBreban, de pildă, Un om din Est nu este un roman,ci, asemeni prozei sud-americane, o uriaşă povestire.E adevărat şi că literatura noastră, bogată în roma-

ne atipice – vezi veneraţia de care se bucură, pe bunădreptate, Craii de Curtea-Veche –, are un anumedeficit de romane convenţionale, din acelea pe carese sprijină toate marile literaturi ale lumii. Însă rea-litatea este că, după Noul Roman francez, graniţelespeciei s-au lărgit enorm: chiar şi anti-romanulpoate fi roman, universul ficţional conţinut selectân-du-şi singur poetica de care are nevoie.Postmodernismul, renunţând la tipologie, la caracte-re, conflict şi, în bună măsură, chiar la epic, a datlovitura de graţie concepţiei tradiţionale despreroman. Iată de ce discuţia despre caracterul roma-nesc al discursului din Un om din Est este, până laurmă, inutilă: Groşan este în mod evident un post-modernist.

Mai ales că, la final, scrie negru pe alb:Sfârşitul volumului I. Iar eu, spre deosebire de alţii,înclin să îi dau credit autorului. Va exista, suntsigur, şi un volum al II-lea şi nu peste alte două dece-nii... Or, de-abia acest anunţat volum al II-lea ne vaarăta în ce măsură traseele epice, aici deschise, sevor închide, iar personajele, fatalmente neterminate,se vor „rotunji”, sporind aparenţa de romanesc anaraţiunii.

Aş spune că o parte din nemulţumirea unorcronicari are o altă cauză decât constatarea că IoanGroşan, ca să se ţină de promisiunea de a ne livra unroman, a „trişat”, aglutinând proze scurte până aatins dimensiunile exterioare convenţionale aleromanului. Există în text o „scădere de nivel”, delibe-rat introdusă de prozator, între primele 20 de paginişi restul textului. Un om din Est începe cu 20 depagini halucinante de „mare roman”, în versiuneatradiţională a speciei, care dau iluzia că Groşan şi-aschimbat instrumentele şi a trecut de la observaţiapostmodernistă la analiza modernistă şi de la lumeamarginală din Caravana cinematografică la micaurbanitate provincială de tip şaizecist. Aceste prime20 de pagini par, de fapt, o replică demonstrativădată prozei lui Nicolae Breban. Ceea ce, inevitabil, acreat o anumită deziluzie la unii critici, care au spe-rat că şi restul romanului se va derula în aceeaşimanieră.

Dar... Primele 20 de pagini sunt o falsă mise-en-abîme. Ele nu lasă să se întrevadă nimic în legă-tură cu deznodământul lui. Dimpotrivă: începutulromanului obscurizează instanţele narative, permi-ţându-i romancierului să se joace, în acelaşi spiritpostmodern, pe mai multe paliere epice, fuginddintr-unul într-altul cu dezinvoltură şi antrenându-lpe cititor în naraţiune.

Falsa mise-en-abîme creează, cum spuneam, oprimă confuzie, căci pare a-l introduce ca personajprincipal pe Nelu (zis Sanepidu), în timp ce adevăra-tul personaj principal, auto-ironic alter ego al auto-rului, va fi Iuliu Borna: profesor într-un orăşel arde-lean şi scriitor. Nelu şi Iuliu par, la o a doua privire,faţete ale aceleiaşi medalii, după cum o sugerează şionomastica: Nelu e diminutivul lui Ioan, iar IuliuBorna are aceleaşi iniţiale cu autorul. Şi unul, şicelălalt sunt profesori, şi unul şi celălalt scriu. Suntînsă convins că Groşan nu a mizat prea mult pe aces-te sugestii şi, spirit ludic, cum îl ştim, s-a amuzatdoar să le lanseze, pe post de capcane pentru criticiicu morgă...

În realitate, confuzia voită îi permite autoruluisă deschidă, în corpul romanului, mai multe poveşticare, în cele din urmă (în anunţatul volum II), se vorînchega într-una singură. Avem de-a face, pentruînceput, cu un savuros fir focalizat în jurul persona-jului Grigore Samsaru, coleg de şcoală cu Nelu şiIuliu, şi totodată fervent aspirant la calitatea demembru de partid, chiar cu un an înainte de prăbu-şirea regimului comunist. Samsaru se simte ultra-giat de marginalitate şi crede că poate ieşi din eaintrând în partid. Deocamdată, ascensiunea lui cătreaceastă demnitate se opreşte, după o vânătoareceauşistă la care participă ca gonaci voluntar, sub

fustele secretarei de partid a şcolii, tovarăşa Szekely.Nelu Sanepidu, pe de altă parte, va începe un

lung turneu erotic prin România socialistă, convinsfiind că viaţa bate literatura şi că sexul este unpanaceu împotriva ratării. Întâmplările prin caretrece sunt, desigur, în genul Caravanei cinematogra-fice, numai că Groşan are inteligenţa de a-l pune săle nareze într-un simulacru de roman epistolar: oparodie, fireşte, la adresa romanului sentimental dela sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Willy Schuster este un alt personaj interesantşi nu pot decât să sper că autorul nu-l va uita în volu-mul al II-lea. Sasul nu are nimic eroic sau metafizic:conduce o bicicletă sovietică, e turnător şi autor detelegrame de adeziune. În plus, trişor şi poltron,semn că Groşan şi-a propus să de-tabuizeze, pe lângămiturile romanului, şi pe cele ale imaginarului colec-tiv românesc, în care „neamţul” se bucură de unprestigiu inatacabil.

L-am lăsat la urmă pe Iuliu Borna, căci vocaţiasa de personaj principal şi regizor al întâmplărilorromanului se relevă de-abia la urmă. Scriitor ascunssub masca profesorului de provincie, Borna va desco-peri cu stupoare că scrie întâmplări care, ulterior, seşi petrec. O convenţie (prea) transparentă, cum auspus unii critici, sau o modalitate de a spune, camanieriştii, că literatura e mai autentică decâtviaţa? Probabil, şi una şi alta. Cert este că Borna e...borné. Adică îşi urmează destinul, imun la înfrân-geri, la zeflemeli şi la lovituri neaşteptate. (În volu-mul al II-lea, bunăoară, traseul său ar trebui să por-nească de la descoperirea că iubita sa Vianda – numeneinspirat – l-a părăsit pentru bunul său prieten,Nelu Sanepidu, cel care o şi introdusese, de altfel, capersonaj, în acele 20 de pagini de început ale roma-nului...). Borna are ceva din Tristan, dar şi dintr-unpicaro. Un picaro cam abulic, cam buimac (cum suntunele personaje ale lui Marin Preda), inconştient deforţa literaturii sale. Când maiorul de securitateDobre îl anchetează, pe motivul uluitoarei asemă-nări dintre textele sale şi întâmplări din viaţa secre-tă a lui Ceauşescu, cum a fost amintita vânătoare,este el însuşi siderat de caracterul demiurgic al scri-sului său: în viaţă se întâmplă milimetric ceea ce elscrisese deja...

Desigur, Un om din Est nu e o carte perfectă.Însuşi titlul ei mi se pare superficial, şi asta nunumai pentru că reia titlul unei monografii dedicatelui Ion D. Sîrbu: e prea gazetăresc, vag şi convenţio-nal. Câteodată, Groşan se lasă pradă marii salecapacităţi de a crea povestiri (uşoare) în povestire,ceea ce dăunează ansamblului. În rest, însă, avemde-a face cu o carte picantă, scrisă excepţional, onaraţiune în spatele căreia, pe lângă talentul vigu-ros, stă inteligenţa livrescă şi spiritul ludic care l-auconsacrat pe autor. Romanul său este şi o dovadă că,în mâinile unui scriitor valoros, poetica optzecistămai poate produce proză de înalt nivel. �

* Ioan Groşan – Un om din Est, Noul ScrisRomânesc/ Tracus Arte, Bucureşti, 2010.

© A

UR

AC

HR

IST

I

Răzvan VoncuUn exemplar roman optzecist

ARCA LUI NOE

Efortul epuizant, inevitabil, de a te aduna,de a te strânge în tine însuţi. Efortul de ate limita la esenţe. Este ceea ce fac tottimpul. În ultimele săptămâni însă am

devenit, iată, contrariul meu: mă împrăştii în tot felulde nimicuri, unul mai plăcut decât altul. Unul maiinutil decât altul. Să fie aceasta o formă de a te odihnide tine însuţi?

Zilele trecute – incredibil! – am făcut un elogiumediocrităţii. Spuneam că e bună, caldă, primitoare…Da. Nu eram eu aceea care…

Cerul e înalt. Amiaza, subţire. Ziua fără de sfâr-şit, ca şi căderea…

Am hălăduit prin cimitirul mânăstirii Cernica. Însfârşit, am aflat cum miroase liniştea împunsă demoarte.

Sunt întrebată ce înseamnă pentru mine poezia.La auzul răspunsului meu – grav şi tembel: totul, totul,totul – tresar; mi se face frig.

Poezia, ca abur al unui zeu obscur, capricios, fărănume. Poezia, ca apoteoză a sfârşitului surâzător.

Îi spun Mamei, senină, zâmbind: „Dacă nu voideveni un mare scriitor, mă voi sinucide”. Mama cadepe gânduri; pe urmă, văd că se întunecă. Iar eu, într-untârziu, realizez că sunt un… monstru. „Care copil dinlume i-a spus un asemenea lucru, o asemenea enormi-tate propriului părinte?” Andy îmi pune întrebareaasta, dojenindu-mă cu ochii lui de un căprui dens, grav.

Să-ţi porţi sărăcia ca pe o mantie regală.Ca pe o mantie regală.Ca pe o mantie regală.

Ce plăcut, odihnitor, e să reapari printre colegidin senin, după o lungă perioadă de absenţă, şi să fiitratat… ca o fantomă! O fantomă vie, caldă, devenităochi şi urechi. Ochi şi urechi.

„Ştiţi care e problema dvs.?” mă întreabă o ţaţăacră. Devin atentă. Uneori, aşa, din senin, afli despretine lucruri uimitoare. „Care?” întreb cu voce albă,ascunzându-mi curiozitatea. „Aveţi un aer de superiori-tate faţă de cei din jurul dvs. E jignitor!” mi se spune.Mă simt vinovată. Aceeaşi senzaţie trăită până la sufo-care: o vină fără vină. Poate. Iar maxima aceea invoca-tă în câteva contexte – „Vinovat e tot ce-i mare” – pur-tând amprenta nietzscheană, nu mă consolează câtuşide puţin.

Ce caut eu aici, Doamne? Şi de ce m-ai trimis aici?

Cred că încep să pricep ceva din existenţa asta;după perioadele de însingurare, fertile în materie descris, totul mi se pare straniu, străin, fantastic. Totulare un gust nou, şi, cu toate că sunt stoarsă, stoarsă,devin atentă la lucrurile, oamenii din jurul meu.

La Cernica umblam printre morminte şi nu mămai săturam să inspir aerul răcoros, umed, parfumatde-acolo. Mă holbam la crucile albe, de un alb stridentşi odihnitor în egală măsură, mă uitam până la prostra-ţie la cerul de un albastru jucăuş, vesel şi viu, nepătatde nici un nor, şi nu ştiam… cui anume să-i mulţumescpentru toate aceste daruri. Simţeam iarăşi cum ochiimei cresc, vrând să înregistreze totul, totul, totul…Vrând să se piardă, în acelaşi timp. Pur şi simplu, să sepiardă.

Un mesaj cald de la Dora (Pavel). Îmi spune căoboseala mea vine din lupta cu romanul. Ruminez celecitite în e-mail. Şi nervozitatea, oare, tot de acolo vine?Încep să nu mă recunosc. Un soi de lipsă de vlagă care,de obicei, îmi e cu desăvârşire străină. Îmi vine să numă mai ridic din pat; visez să dorm două secole şi… săuit. Lucrez, e drept, la editură, trag cât şapte pentrurevistă. Îmi place. Însă din când în când îmi scot nasuldin ordinator şi… mă uit gură-cască prin geam, în plinăPiaţa Amzei. Mi-e somn. Vreau să dorm, îmi repet. Şidupă ce stau aşa, buimacă, mă întorc în faţa ordinato-rului.

Am uitat cât de greu se moare. Cred că asta e pro-blema mea de acum. Ceea ce ţin minte e că învierea euşoară. Uşoară. Ca o ploaie de vară.

Public în Conte… fragmente din Religia viului.Cartea mi se pare indigestă pentru mine, cea de acum.Recitisem un pasaj astăzi. Rezistă. E ceea ce conteazăcu adevărat. Restul e rătăcire, plutire, visul de a te

odihni de tine, de neastâmpărul etern care te macină.

„Nu dormi”, mă roagă; şi ce disperare copilăroasăe în vocea lui. „Te rog, te implor, nu dormi, nu mă lăsasingur.” Casc ochii stupefiată. Am în faţa mea un băr-bat copt, care mă imploră să nu-l las singur. Iar mie îmicade inima de oboseală. Atunci… el începe să recite îngura mare Arghezi, apoi Bacovia… Somnul dă bir cufugiţii. Îl îngân. Ce mare devine lumea în umbra poe-ziei. Şi moartea o ia la sănătoasa în raza ei obscură,grea.

Uneori, tot halind aşa din golul lăuntric greu şirapace, îmi aduc aminte vag că nu de mult avusesemaripi… Eu însămi sunt un vis pentru mine. „Poate ammurit de mult.” Ştiu în ce stare era Eminescu, Mihail,când a scris acest vers. Mai exact, intuiesc. Ce păcat cănu i-a dat Dumnezeu acestui puşti genial şi stângaciîncă vreo douăzeci de ani. Am fi avut şi noi un scriitor,din punct de vedere valoric, apropiat, mai apropiat deGoethe. Cred că e o enormitate ce am scris adineauri.

Enormitatea ca ipoteză de lucru.

Tot citesc din Elegiile romane. Cred că Nicolae i-agăsit ritmul, versificarea potrivită, când a tradus dinele. Ce performanţă să respiri, să visezi în aerul luiHomer, aer recreat în vreme ce-l reciteşti.

Mă gândesc, câteodată, că atunci când scriu aici,sunt un scriitor mort. Hm, am ajuns să scriu un soi deînsemnări de scriitor, care, în realitate, nu ştiu ce sunt:nici tu proză, nici poezie, nici jurnal, nici…, nici…

Nici tu leu, nici lebădă. Nici cal, nici cămilă.

Şi totuşi cu ce plăcere recitesc unele rânduri deaici. Da. După ce corectez greşelile gramaticale.

„Să-ţi trăieşti viaţa conform gramaticii.” (IonMureşan)

Asta fac în perioada de faţă: îmi trăiesc viaţa con-form gramaticii.

Recitesc începutul romanului Zăpada mieilor.Rezistă, se pare. Mă poticnesc în fraza „tot ce capătăfiinţă are un caracter eminamente agresiv”. Reproducaproape de…

Tot răscolind, ca disperata, printre hârtiile mele,mi-am adus aminte subit de rândurile scrise de Ion(Ianoşi), după ce îi dădusem acum vreo doi ani – poatemai mult – prima parte a eseului, care în carte a intratcu titlul Între viaţa cea „rea” şi moartea cea „bună”,numindu-se iniţial Religia viului. Rânduri, din fericire,găsite:

„Aura, studiul Religia viului e excelent, ca fond şistil. Trebuie neapărat publicat în forma actuală.

Dacă pe viitor vrei să lărgeşti şi să aprofundezitema, ţi-aş sugera unele completări dintre multele posi-bile. În ordine literară, Muntele vrăjit ţi-ar servi deminune, cu atât mai mult cu cât faci referiri la HansCastorp. Acolo axa viaţa-moartea e decisivă şi comple-mentară faţă de cele observate. La o eventuală extinde-re culturală îmbie Biblia.

Mă gândesc la raportarea şi comună, şi diferită aVechiului şi a Noului Testament la chestiunea tratată.Iudeii au postulat, începând cu Pentateuhul, deosebitavaloare conferită vieţii lumeşti, dovadă lungimea eiremarcabilă, consemnată scrupulos la patriarhi (veziGeneza), ca şi milostivirea Domnului faţă de supuşii săiprin îngăduinţa de a le suplimenta vârsta (vezi Iov ş.a.).Într-un text neinclus în Exodul, Moise îi cere Domnuluisă-i mai acorde o păsuire înainte de moarte, solicitarerefuzată. (Chiar şi aşa, urarea evreilor, la zile de naşte-re este «până la 120 de ani», vârsta lui Moise.) Suntmulte alte fragmente în Tora (ţi-aş recomanda să folo-seşti Septuaginta 1, până apare şi textul Masoretic înromâneşte), precum şi în Talmud, care conferă cantită-ţii, nu doar calităţii, vieţii umane o însemnătate decisi-vă. În creştinism, această tradiţie iudaică a preluat-oanume protestantismul (vezi demonstraţia lui MaxWeber despre plăcerea pe care o resimte Dumnezeufaţă de oamenii care muncesc, înmulţesc bunurile, nascşi cresc copii, adică îşi umplu existenţa prin cât maimulte lucruri utile vieţii pământeşti). Ortodoxia şi cato-licismul urmează esenţa sugestiilor christice asupratransmutării accentului pe «viaţa de apoi», până ladiminuarea sau chiar mortificarea vieţii lumeşti.Oricum, şi iudaismul ulterior a accentuat valoareamântuirii – care devine centrală în creştinism. Islamulcontinuă deplasarea către transcendent, cu strictadepartajare între acceptarea în rai şi izgonirea în iad.Chestiunea e stufoasă, cu multe ramificaţii şi complica-

ţii, merită explorată măcar în parte. Raportările mono-teiste faţă de viaţă şi moarte întovărăşesc, prin răsfrân-gere, cam toată literatura europeană, ca şi ecourile einord- şi sud-americane, aflate sub influenţă fie protes-tantă, fie catolică. Mă opresc aici, putem discuta uneledetalii, în măsura în care mă pricep.

Mi-am permis, pe textul tău, câteva, nesemnifica-tive, corecturi (cu pix roşu) şi întrebări/sugestii (cu cre-ion negru).

Încă o dată, e un studiu fascinant. M-a pus înpriză. Restul, prin viu grai.

Ion”Luni, 24 ianuarie 2005

O oboseală cumplită. O oboseală de moarte, încâtîmi trezeşte dorul de a termina cu toate. De a punepunct. Ultimul punct. Cum de rezist, Doamne? Ei, cum?De unde putere?

Vreau să dorm. Să dorm. Şi să uit. Să fiu ca pra-ful şi ca pulberea. Ca praful şi ca pulberea. O imensătristeţe disperată, care mă imobilizează. Încetez să măîntreb: pentru ce?, până când?, de ce eu?, eu, de ce?

Cine are nevoie de această istorie a unui adoles-cent, de celelalte, scoase din buricul degetelor?

Sila de tine însuţi. Sila de tot ce faci. Lipsa de rostîn care te laşi tras ca de un năvod… Uitându-te în jur,nu vezi decât lumină: o lumină bubuitoare, străină,matcă a înstrăinărilor.

Nu-mi doresc decât să cad, să cad, să cad. Ia-mă la Tine, Doamne. Nu mai vreau.Pot, dar nu vreau.

Ochii mei, nermernicii, dragii, care m-au smulsdin mediocritate.

Leon (Volovici). Dragul de Leon: „Mă auzi tu,oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară,pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nusunt un bun comentator de poezie, cei care au scris des-pre poezia ta te-au «prins» foarte bine, ai forţă, un simţrar al tragicului şi antene pentru transcendenţă, fărăsă cazi (din fericire) în ceea ce se cheamă «poezie reli-gioasă». E un instinct păgân care te fereşte de o excesi-vă «creştinare» a poeziei, chiar şi în Psalmi. Am ales,după gustul meu, poeziile care mi-ar place să le citeştila întâlnirea noastră, sub zidurile Oraşului Vechi. Darînainte de asta, din deformaţie profesională, provocatăde corecturile urgente la care m-ai supus, îţi semnalezdouă scăpări pe care le-am corectat. La pasajele alesedin comentariile critice îţi sugerez să renunţi la […]; nusunt necesare. Va fi o carte de poezie foarte reuşită şisper să aibă primirea pe care o merită.

[…] Selecţia mea: În dulcea pribegie, Departe,Întrebări, Exorcizare, Bocet, Noapte străină, Ce sunt eupentru tine, Mă auzi, înstrăinatule, Culorile nopţii, Dinpomul cerului, Coşmar, Cineva din noapte, Şi iarăşi m-a cuprins teama din copilărie.”

I-am mulţumit, fireşte, lui Leon pentru lecturainspirată, scriindu-i câteva lucruri care cred că merităconsemnate: „Mi-am şi imaginat cum stăteai pe terasă,cu un vin bun în faţă şi citeai! Ai dreptate: doza depăgânism mă salvează de «poezia religioasă» în sensulinvocat de tine. E simplu: îl văd pe Dumnezeu ca pe unpartener de dialog, cu care mă cert nu rareori. De alt-fel, ai şi văzut că unele poeme sunt un soi de psalmi înrăspăr, un fel de rugăciuni atipice. Citesc adesea seriledin Noul Testament mai ales; ei, şi atunci începe fierbe-rea... Nu prea merg la biserică decât atunci când simtimperios nevoia – adevăr pentru care Mama de pildămă ceartă câteodată. Duc biserica mea cu mine; aşa potsă mă rog oriunde, oricând. Spre deosebire de Cioran,eu cred că nu Diavolul a făcut lumea, ci Dumnezeu;doar că spre sfârşitul Facerii a obosit un pic; se întâm-plă întrucâtva ca într-o proză a lui Rilke, în care celedouă mâini ale Domnului se iau la întrecere şi se parecă stânga profită de oboseala dreptei... Mă şi întrebuneori, pe urmele lui Unamuno: cine sunt eu să-i cersocoteală lui Dumnezeu pentru că lumea în care trăime aşa cum e? (Are dreptul, oare, o gânganie să-şi arogeobrăznicia de a se ciondăni cu El, cu nimeni altcinevadecât cu El?!!) Şi tot ca Unamuno, invocându-l peOberman, îmi răspund: da, căci pentru lume, pentruunivers eu sunt nimeni, nu însemn nimic, pentru mineînsă sunt totul.

Am terminat de curând un volum de eseuriReligia viului. Sper să apară odată cu cartea ta (caresunt sigură că apare; uite că de a mea nu ştiu dacă reu-şim până venim în Israel!!). Ei, acolo, urmărind cumeste abordată tema viului în textele mari ale unor scrii-tori ca Dostoievski, Tolstoi, Th. Mann, Cioran,Nietzsche, Şestov, Berdiaev, Breban etc., o să vezi cion-dăneală cu Dumnezeu. Ianoşi e vinovat! I-am dat unprim eseu pe această temă, a viului, iar el mi-a scris oscrisoare şi m-a somat să îl public şi să scriu în conti-nuare!! Mă auzi? M-a somat, spunându-mi că l-am pusîn priză... O să-ţi povestesc. M-am lungit la vorbă.”

Grădini austere l-am trimis în atach mai multorprieteni.

Zoltan Terner: „Faptul că Grădinile austere autrecut prin PC-ul meu mi-a prilejuit o bucurie, o tulbu-rare de zile aurorale. Nu m-am putut abţine şi am cititcâteva poeme. N-am mai putut apoi s-o lasdin mână. M-a învăluit şi m-a luat pe

9

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

© N

ICO

LA

EB

RE

BA

N

Foamea de a fi

Aura ChristiFluturii ştiu cum se moare

�

10

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„n-are rost tristeţea să-mi aţină calea ca-n pădure potera la hoţi

o s-o ard odată cu hârtia de sub care am ieşit în lume”

Ca un sommelier zăbovind la masa unoraristocraţi ai cinelor rafinate, recomandlectura poeziilor lui Gellu Dorian înarmoniile Capriciului 24 al lui Paganini.

Se poate citi, în acest fel, „cu ochii închişi”, ascultând.Sau, mai aproape de metodica lecturii, Alungând triste-ţea, ca Paganini (Editura Brumar, Timişoara, 2009, 60pag.) se poate citi ca o binefăcătoare fereastră în omni-potenţa văzului. Ochii nu mai sunt singurii care pri-mesc poezia, căci, în cine ştie care ungher ascuns al sen-sibilităţii, văzul se înclină, ceremonios, în faţa sunetu-lui generator de stare, în faţa armoniei şi a vibraţieirevelatoare de sens. „Când tristeţea înfloreşte mov”,poetul trage pe-arcuş sacâz să-şi cânte în vioară inimace-i lucră şi mărturiseşte, în prologul respirând nostal-gia clasicismului: „mă dezgrop din cântec ca iarba dinasfalturi înverzind uşor/ să vă spun cum se opreştemoartea când sub coasa ei nu mor”.

Gellu Dorian „ciupeşte”, prin cuvânt, cu tandre-ţea unui virtuoz, struna propriului suflet obişnuit cutristeţile lumii acesteia. Rezultatul este convertireaacestor tristeţi în ample peisaje interioare, în „stepe”,„prerii”, „siberii” şi „sahare”, în nesfârşite desfăşurăride elemente şi în plecăciuni către puncte cardinale,multiplicate în depărtări fără graniţe. Tristeţile suntfăcute să vibreze, iar vibraţia lor sonoră face „vizibil”relieful nevăzut al lumii din lăuntru. Este o lume cură-ţată de detalii, de aglomeraţia faptului mărunt. Rămânsă definească peisajul interior şi sensibilitatea „florice-le mici de busuioc grămăjoare strânse pe o masă”,„rozioare buze moi”, „paharul gol în care-i gata braga”sau „sângele din vene ca viori cu strune plânse pe o lamăde arcuş”. Relieful adâncului din sine este în aşa felmodelat încât să fie văzut în maniera în care „văd”orbii, adică prin reconfigurarea mentală a realităţiiobiectuale în funcţie de felul în care vibrează aerul cândsunetele ating lumea. Fiece „obiect” atins de muzicaversului se luminează ca simbol al lumii vii şi al lumiide dincolo. În stepele sinelui se întrevăd coţofana„vrând din trupul meu să zboare sufletul vrând poate sămi-l ia” şi mesteceni amintind de tinereţe. Saharelesunt „dune de-un nisip fugar” sub care se ascund balul,nunta, mormântul şi viaţa legată de alţii. Pământurileamintesc de blesteme fără venin, venite dinspre femeide care bărbatul nu şi-a legat viaţa. Trecerea prin Aere,Ape şi Focuri este prilej de mântuire şi de refacere adrumului dintre cerc şi sferă, dintre scânteie şi cenuşă.

Curăţia eterică a imaginilor astfel conturate este„complicată” şi „îngreunată” prin intervenţia constantăa comparaţiei. Pentru a putea crea analogii, GelluDorian apelează la memoria lumii despre lume, laamintirea văzului, a auzului, a parfumurilor, a senza-ţiilor tactile. Lumea dinlăuntru, cu toate pustiurile ei,

nu poate fi conturată, se pare, decât printr-o selecţiesensibilă de „oglinzi” din lumea din afară. Nuanţele tri-steţii se fac văzute şi auzite prin imagini al căror con-tur se limpezeşte muzical: „poate că alcoolul să fi fost devină saci de ierburi arse de demult/ de simt cum mi seaprind în vine toate vorbele pe care le ascult/ ca furtunice urcă prafu-n stele şi-n priviri se face albie de porci/ca atunci când moartea-şi schimbă rochii şi se-nveseleş-te când te-ntorci”. Sinele se întrevede prin discretul şiuneori interogativul ecou al comparaţiei: „cine ştie cinestă în mine ca-n mormânturi înviind apoi/ să mă scoa-tă iarăşi pe fereastra unui cer închis şi mohorât/ undeniciodată n-a fost bine şi a fost atâta de urât”. Sau,într-o splendidă poezie despre iulie, sub veşmântul deli-cat al comparaţiilor se ascund paradoxuri rilkeene:„toropit de gheţuri printr-un cer învelit în iulie ca omatrioşcă/ zace trupul meu sub mii de sori ou neroditorîn cuib de cloşcă/ […] şi tu nu mai eşti să priveghezi aşacum se face când cel mort/ nu mai are timp s-aştepte şise-ngroapă-n el ca-n mărul copt/ viermele ce-a lenevitdin floare şi-acum scoate coarne din pământ/ şi se facefluture şi moare îngropat în cerul gol şi strâmt”.

Vastele zone interioare pe care le configureazăliric Gellu Dorian sunt îmbrăcate în solitudine.„Siberiile” prin care poetul îşi poartă arcuşul sunt nes-fârşite întinderi viscolite, îngheţate şi goale. Sub frigullor, nu e timp de viaţă. Prea multă moarte îngheaţă viulîmprejur, prea multă tristeţe cotropeşte şi sufocă clipa,iar credinţa pare inaccesibilă ori plecată din aceastăviaţă, căci „numai în icoane se îngheaţă veşnic în cre-dinţa-n care mori să reînvii/ de sub crucea pusă pestetrup de ceară dus din astă lume-ntins pe năsălii”.Zăbovind în amar, versul lui Gellu Dorian îşi suspendăcreatorul şi cititorul între două lumi: cea de aici, pustieşi rece, „tristă viaţă trasă la rindea”, şi cea de dincolo,inaccesibilă, deşi promisă, o „altă lume care dă afară”.Totuşi, suspendarea aceasta nu este lipsită de sens.Suspendarea aceasta este o stare de graţie dobândită închiar clipa conştientizării triste a vulnerabilităţii fiinţeide carne şi duh. Poezia, asemeni muzicii, se naştedintr-o astfel de conştiinţă. Poetul îşi conservă stareade neapartenenţă la vreuna dintre cele două lumi toc-mai pentru a continua să creeze. Dacă ar trăi exclusivîn viaţă, ar fi copleşit de aroganţa celui inconştient deperisabilitatea cărnii. Dacă ar trăi exclusiv în moarte,nu ar iubi şi nu s-ar risipi în splendori. În acea stare defragilă balansare între viaţă şi moarte, poetul află gra-ţia care, paradoxal, se hrăneşte din tristeţi şi din singu-rătăţi: „sângele abia de mai găseşte inima în trupulrătăcit/ sufletul un pic de mi-l mai ţine singur cuc subcerul asfinţit”. Sau, într-o poezie dedicată Vesturilor:„când tristeţea-mi face loc să trec frumuseţea ei mă dădeoparte/ într-o lume-n care nu mai mor deşi plină enumai de moarte”.

Postura aceasta, de făptură suspendată între olume care nu aşteaptă „sângele să-ţi fiarbă de furie-noale puse-n foc stătut” şi o alta, în care doar icoanelecapătă veşnicie, face ca percepţia timpului să se ascută.

În lumea gonind spre nicăieri, „ceasu’şi face acele sub-ţiri ca spinarea peştilor prin ape”. În viaţa aceasta nu evreme pentru câştigarea veşniciei. De aici tristeţea, deaici plânsul: „cântă într-o crâşmă trupul meu ascunsîntr-o burtă tristă de vioară/ de se face carnea vânătăde plâns sub lumina care iarăşi se-nfioară”. Alternează,în versurile prin care Gellu Dorian „alungă tristeţea”,un soi de grabă stranie de a îndeplini misiunea faţă deviaţă, un soi de patimă de a trăi, dar şi calma împăcarecu trecerea fără urmă, prin lume. Lumea e „blestematărea şi fără vină” pentru că obligă fiinţa la o păguboasăratare a Vieţii, fără să aibă conştiinţa păcatului său. Înpoeziile lui Gellu Dorian se aude tristeţea celui obligat,prin naştere, la risipire. De aceea, căutarea rostuluieste proiectată către depărtări care, paradoxal, suntîntoarse în sine. „Saharele” şi pustiurile fără zăgaz des-pre care vorbeşte Gellu Dorian sunt îngropate înlăun-tru, sunt reînviate prin cuvânt şi alungate, prin carte,către „cel care va dori să-şi îngroape în cuvânt din noutristeţea lui”.

În preajma femeii, însă, risipa este trăită cuvoluptate şi devine mistuire, căpătând, paradoxal, rost.Carnea, sângele, sărutul şi „vorba seacă” definesc oiubire înţeleasă nu ca acces în eternitate, ci ca dureroa-să plăcere a risipirii trupului şi a clipei. Zăbava lângăfemeie este liniştită retragere din tăvălugul zilei şi allumii, căci „loc de somn în schimb n-am cunoscut maiodihnitor decât pe sânul/ dezgolit de bluză şi amirosindca-n căpiţă după coasă fânul/ şi trezit să-l mângâi şisă-l muşc până când din somnul ei să sară…”. Femeianu are nuanţe eterice, în poezia lui Gellu Dorian; eaeste carne şi căldură, iar carnea şi-o oferă risipei. Princarnea Zvetlanei, cea venită de peste Prut, „mirosind avinuri” şi a „siliotcă”, se face viu cel „mort de supărare”.Scoaterea trupului viu din rutina lumii, înduioşătoareprin vremelnicia ei, mântuieşte, iar Zvetlana pleacă,după trei zile, „frumoasă ca o lună noaptea pe sub nori”.

În femeie nu este căutată balanţa în moarte.Povara morţii şi a vieţii proprii este luată şi purtată cusine, în solitudine. „să nu crezi că am dorit vreodatămoartea mea prin tine s-o măsori” spune Gellu Dorian,contemplând vesturile fiinţei sale, în care se află şiumbra norei. Tonul versurilor pe care i le închină aces-teia este limpezit de voluptatea grea a amintirii cărnii.Ceva mai mult decât carnea a retrezit viaţa aici. Cusmerenie, cel ce a simţi tăişul timpului şi a văzut „cuochi-ntunecaţi de dor… raze albe luminând uşor scân-dura din ceruri aruncată” îşi ia cu sine trecerea: „o sătrec uşor să nu te tulbur să nu crezi c-am vrut să fac/dintr-un gest timid de umbră seacă soarele prin ramuride copac// stânci de piatră din nisip de plajă şi dinplajă munţi cu creste-n nori/ să nu crezi că am doritvreodată moartea mea prin tine s-o măsori”. Iubirea e„umbră seacă” şi nisip, ca toate ale lumii şi ale vieţiiacesteia. A construi, pe temeiul iubirii, „stâncă” şinemurire este o iluzie. Nu se poate trăi, conştient de oasemenea realitate, decât în tristeţe.

Poeziile lui Gellu Dorian, însoţite de Capriciile luiNiccolo Paganini, alungă tristeţea reobişnuind fiinţa cuviaţa şi cu trupul, cu viaţa din trup. Nu este întâmplă-toare, în acest sens, citarea din Cesar Vallejo, în deschi-derea volumului: „Sunt oameni atât de nefericiţi că nicimăcar/ n-au trup…”. La fel cum, evident, nu este întâm-plătoare nici prezenţa, ca moto, a versurilor dinGiuseppe Ungaretti: „Ungaretti,/ om al necazului,/ ţi-ede-ajuns o iluzie/ ca să capeţi curaj”. Poezia este iluzialui Gellu Dorian. Şi ea risipă, dar risipire de suflet încarnea cuvântului. Tristeţea este alungată, paradoxal,printr-un astfel de splendid gaspillage. Iar frumuseţeaacestei risipiri, inversă faţă de risipa comună, este înstare să salveze lumea şi să lumineze saharele şi sibe-riile cititorului ales. �

© D

OR

UH

AL

IP Irina CiobotaruPizzicato pe struna sufletului

sus cutremurata spiritualitate vitală care străba-te versurile. Asta nu mi se întâmplă prea descitind poezie contemporană”.

Anul în care se naşte Marina Ţvetaieva – 1892 (26Septembrie/8 Octombrie) – e apropiat de muchia uneinoi ere culturale a Rusiei. Era, evident, pe sfârşite seco-lul de aur al literaturii ruse, secol care a dat lumii scrii-tori de o valoare uriaşă: Dostoievski, Puşkin,Lermontov, Tolstoi, Gogol, ca să amintim câteva vârfuriindiscutabile ale literaturii universale, a căror existen-ţă – într-un stat ca cel rus, cu discrepanţe enorme întrediferite clase sociale, iobăgia fiind desfiinţată printr-unucaz abia la 1861! – se circumscrie celor mai inexplica-bile miracole ale umanităţii. Se apropia însă enorma„vale” care a urmat după această tornadă de delfini delitere geniali, veniţi într-un cârd mirabil, aşa cum seîntâmplă în istoria literaturilor rar, extrem de rar. Înce-putul de secol XX înseamnă pentru Rusia o fierbere cul-turală nemaipomenită; existau atunci zeci, sute de cer-curi de intelectuali, secte etc. etc., prefaceri care, neîn-doielnic, anunţau mişcări culturale, sociale ce urmau sămarcheze o lume întreagă. În această „fierbere” decaractere, talente, apar nume devenite, treptat-treptat,de o incontestabilă valoare: Ossip Mandelstam, AnnaAhmatova, Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, BorisPasternak. Între aceşti monştri sacri, Marina IvanovnaŢvetaieva are un loc distinct; nu spunem privilegiat. Petoţi aceşti poeţi îi uneşte oarecum caracterul prin exce-lenţă patetic, lipsa de măsură teoretizată intens de fiicaprofesorului Ivan Vladimirovici Ţvetaiev, provenit dinfamilia unui preot de ţară. Lipsa jumătăţilor de măsu-

ră, acel „vreau totul nu fiindcă ofer totul” îi caracteri-zează, cum observă marele iubitor de ruşi, Ion Ianoşi,pe toţi aceşti scriitori laolaltă. Marina Ţvetaieva însă,semănându-le fiecăruia, rămâne a fi, totuşi, totuşi, cutotul şi cu totul altceva. Trăsăturile distinctive ale aces-tei puternice personalităţi încearcă să le surprindăJanina Ianoşi şi Ion Ianoşi în recentul volum de proză aMarinei Ţvetaieva – o construcţie splendidă, alcătuitădintr-o selecţie riguroasă din întreaga proză a acesteimari poete, situate de către specialişti printre cei maiimportanţi creatori ai secolului XX.

„(…) tu m-ai sorocit poet şi nu femeie iubită”, scrieMarina Ţvetaieva târziu, în 1935, aflându-se la Vanves,unde încearcă să-şi reactualizeze veşnica-i copilărieprin intermediul prozei autobiografice, taxate ca fiindde o simplitate izbitoare, „pe înţelesul copiilor”.

Alte citate din această mare poetă, care a iubitmuntele, şi nu marea: „Din artere să-ţi pornească dorulde o anume mare, pe care niciodată n-ai văzut-o – iatăsufletul, iată dragostea.”; „(…) zi de zi, oră de oră, de-alungul întregii mele pruncii, copilării şi tinereţi – amîmpărţit lumea în poet şi în toţi ceilalţi, – şi mai ales –poetul, pentru a-i pleda cauza, pentru a-l apăra pe poetde toţi ceilalţi, indiferent de felul în care aceşti ceilalţis-ar fi înveşmântat sau numit.”

Poezia scrisă de Puşkin la 1824 Către mareMarina o transcrie „într-un carnet fabricat de mine. Dece în carnet, de vreme ce se afla în crestomaţie? Ca s-opot purta tot timpul în buzunar, ca să mă plimb cu

marea şi la Paciovo, şi printre buturugi, ca să fie mai amea, ca s-o fi scris eu însămi.”

„Visul este dovada materială a singurătăţii, sursaei şi unica ei compensare – după cum singurătatea elegea draconică a acesteia şi unicul ei câmp de acţiune.”Singurătatea? Ce dar, ce pedeapsă!

„(…) trebuie să termin de scris totul, până vinevalul, să termin totul de scris, până la val, şi valul, iată,înaintează…” Parcă sunt rânduri scrise de mine aces-tea, deşi îi aparţin Marinei; altminteri, cum să explicfoamea mea teribilă de a fi, graba înceată de a mă livra,fără rezerve vocaţiei mele? Mă întreb adesea dacă voitrăi până la cincizeci de ani, ca Marina, ca Rilke, caNichita. Dacă… Acest „dacă” mi se înfige ca o aşchie înmeninge.

„Toate lucrurile vieţii mele le-am iubit, şi până lacapăt am iubit, prin despărţire şi nu prin întâlnire, prinruptură şi nu prin contopire, nu pe viaţă – ci pe moar-te.” Nu, eu n-am iubit, nu iubesc aşa. Ştiu că fiecareminut e unic, iar iubirea e un dar, dar situat de mine înpreajma morţii. Un sentiment puternic te azvârle înepicentrul esenţelor formatoare, între care, în capul lis-tei, stau viaţamoartea. Da. Exact aşa, legate. Întrucâtalcătuiesc un întreg. �

�

Când tezaurul limbii sărăceşte şi creşte-rea ei e history, cărţile „poligloţilor înlimba română”, ca a medievistuluiieşean Ioan Caproşu ori a celuilalt

Ioan, din Vălăhie, eseistul şi istoricul literar IoanAdam, sunt, cu spusa lui Miron Costin, sămănătoa-re. Altfel formulat, hrană pentru inimă, minte şi lite-ratură. Amândoi, Ioan Caproşu şi Ioan Adam, hiriiubitoare de româneşte, au căutatu prin documentevorbe-n colţuri şi rotunde, uitate în colţuri de arhivăşi de grai.

Istoricul Ioan Caproşu a editat în răspăr cuhomo maybachus (mulţumesc, Vasile Ernu!) şi cuexprimarea lui urâtă şi pestriţă cum sunt bluzele luiMazăre, Sămile vistieriei Ţării Moldovei (vol. I 1763-1784), la C.E. Demiurg, 2010. E o imagine a societă-ţii moldave în venituri şi cheltuieli, dar dă, implicit,sama (socoteala, contul) despre o samă de cuvinteieşite din uz. De sămi avea ştire, cu siguranţă,Sadoveanu, scriind Ostrovul lupilor: „A ascultatîntâi sămile (sublinierea îmi aparţine), pe care i ledădea în puţine vorbe şoptite credinciosul său GulfiTatarul”.

Cititorul care trece prin lucrarea profesoruluiIoan Caproşu, făcută cu multă răbdare şi muncă, estrăbătut de un cuvânt rar ca de un curent electric.Cine mai ştie, în afară de universitarul ieşean, cesemnificaţie are, de pildă, DIVECTAR sau DIVIC-TAR? Era cel care avea în grijă călimările domneşti.În epoca pixelilor şi a cărţilor virtuale (e-books), o săse uite curând şi de călimară, darmite de cine grijeainstrumentele scrisului. Hârtia era scumpă pe vre-mea lui Grigore Ioan Calimah. În 1763, o bucată dehârtie de scris costa 12 lei. Tot cu 12 lei se puteacumpăra înbrăcăminte de Paşti la 4 măturăriţe dinCurte. Cu 60 de lei se achiziţionau 22 testele de hâr-tie turcească, aşa că nu-ţi permiteai s-o iroseşti. DinSama de la 1764, aflăm că cerneala, tot turcească,nu preţuia mai mult de 45 de bani, dar 6 lei – douătopuri de hârtie. Asta când o oca de iarbă de puşcăera 1 leu. Osteneala diacului de Visterie ce-au strânsacest cifret (1764) era răsplătită cu 50 de lei, mai alescă 2 părechi ochelari, trebuitori la scris-citit, costau8 lei.

Spune Gaston Bachelard că memoria e „faptulde a re-imagina”. Ca s-o re-imaginezi, te ajută croni-cile, dar şi sămile, aceste registre de socoteli curate,cu toate dăjdiile şi scăderile din dajdie, cu datorii ces-au plătit, cu dobânzi, cu mile... Era arătat pentrufiecare bănuţ „la ce trebuinţă s-a dat şi s-a cheltuit”.De la cei 25.000 de lei trimişi de Voievod la Ţarigra-du, la boierii capichih(ăi), până la cei 95 de bani daţilui Ion Trângălingă ori cei 15 bani, cheltuiala cailor.Nu se omitea nici o rămăşiţă de anţărţu. La „catasti-şe” sunt trecuţi şi 9 lei şi 29 de bani „pe o moară icrâcimă”, luaţi de la Svinţia sa părinteleMitropolitul, şi 12 lei şi 78, birul Leibii jid(ov) otSuceav(a) argintar. Gheorghe Catărău ce i s-au de-turnat casa plătea taxă ori impozit 5 lei şi 30 de bani;nu plătea decât 90 de bani Ilinca fată săracă şi 18bani – altă Ilincă, şchioapă. Sunt multe scăderi pen-tru mazili săraci, giupânese nevoiaşe, liudi amărâţi.

În timpul lui Calimah, domniţa Ana primea100 de lei, iar fiica domniţii – 30; în timpul luiGrigore Alexandru Ghica voievod, la 1776, cuNeculai Roset vistiernic, leafa „primei doamne” erade 700 de lei lunar; măriilor lor domniţelor amându-rora li se acordau câte 30 de lei şi atâta tot. Leafabeizadelei Alixandru Mavrocordat însuma 500 de leipe două luni, maiu i iuni, dar putea scădea, dinsăpt(emvrie), la 400.

Ce-şi putea cumpăra beizadeaua pe banii lui?O blană de cocon de 120 de lei ori una din pântece decâine; 12 lei – un brâu; 15 – un şlic; un ceasornic deaur (85) sau un ceasornic de argintu englizăscu (75).Pentru dresul unui ceas, dădea 2 lei şi 60 de bani.Ce-i rămânea putea cheltui pe cerbet şi pe o litră deceaiu (5 lei). Ca să-şi ia un contăş cubur postav saita,blănit cu blană de carsac i cu zagarale guşă carsac(195 de lei) şi 2 perechi papuci (15 lei şi 60 de bani),trebuia să aştepte plata următoare.

Şi cum mai cârcotea Ion Neculce, el însuşi fiude vistiernic! Avea leafă deloc ne-simţită de laConstantin Mavrocordat (de 50 de lei „pre lună”; leugreu, pesemne), ca să fie judecător „aice la Iaşi”.Cum trece în revistă cronicarul, cu mult supăr, unel-tiri, vrajbe, pâri. Văzuse multe până-n 1742, cândavea 70 de ani. Neculce făcea politică naţională, nuagreea dregătoriile dominate de greci „amăgitori”.Om inteligent şi cu principii, nu putea fi prea tole-

rant cu Grecul Ţarigrădean Dimitraşco-Vodă: „earăla Grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicle-şug, nici unele de acestea nu sunt, sau frica luiDumnezeu”.

Atunce, la început de leat optisprezece, „bresla-şii” (citiţi: sindicaliştii) strigau la Mihai Racoviţă:

„Vându-tu-ne-ai, vându-tu-ne-ai, vându-tu-ne-ai”.

Viaţa cetăţii, atunce, ca şi acum, era nesigură,ameninţată din toate zările de catastrofe naturale(stea cu coadă, eclipsis mare, cutremure, ciumă), dedăjdiile mari pentru „daruri la porţi”, pentru cheltu-iala cu domnia ori cu „ighemoniconul boieresc. Darpentru boiari nu se risipea atâta bănet ca pentruguvernanţii noştri; cât despre obrazul parlamenta-rului, cu cheltuială se ţine. La rădicarea mării salelui Grigorie Ioan Vodă, la 1763, cea mai importantăsumă (996 lei, 80 bani) s-a dat oamenilor ce-au merscu măriia Sa la Ţarigrad.

Ce-i drept, când venea împăratul turcesc (oştim tot de la revoltatul analist politic Neculce), seaşterneau pe uliţe „atlazuri şi tăfţi”. Pe vremeaDucăi Vodă, se trimitea plocon la Poartă „blană dehulpe de mosc neagră pre bună şi scumpă”. Nudegeaba ameninţa fata lu’ tata, mazilit: „că va punetaica pungă dă pungă din Bucureşti pân’ la Ţarigrad,şi, zău, nu ne va lăsa aşa, şi iar ne vom întoarce cudomnia îndărăpt”. Direcţia nouă este, pentru altăfătucă agramată, Bruxelles.

Peşcheş e turcism, ca şi hatâr şi bacşiş.Calimah trimitea la Poartă 100.000 de lei, plus plo-coane multe: ibrice şi lighene de argint, cai cu podoa-be grele, „aclaze”, dunlucuri de stofă, întâia mână...

Dar cea mai mare nenorocire de stăpân pare afi Dumitraşco Vodă, fost vistiernic la Grigorie VodăGhica. Descreierisitul voievod, burduhos şi bătrân,cu „barba cănită” şi cu dinţii „descleiaţi cu uncrop”,puşi sara pe masă, e scrijelit în cronică de Neculce cumijloacele pamfletului. Nesăţiosul o răsfaţă în văzulţării pe ţiitoarea Aniţa, fata Rachieriţei; o poartă „cusălbi de galbeni, şi cu haine de şahmarand; şi eratinerică şi frumoasă, şi plină de suliman, ca o fată derachieriţă”. Povestea asta ce vă evocă? Pe drumulfugii ruşinoase, când cere lapte într-un sat sucevean,femeea gazdă i-au răspuns: „n-avem lapte să-ţi dăm,c-au mâncat Duca-Vodă vacili din ţeară, de-l vamânca viermii iadului cei neadormiţi”.

Vaietul cronicarului trece veacul: „Oh! Oh! Oh!Bogăţia sărăcie, şi lipsă, şi blăstăm, şi osânda vecini-că neuitată şi neînchingată”.

„Urlă foamea-n noi!” strigă greviştii din ăstmai, 2010: „Oh! Oh! Oh! Vai, vai, vai de ţeară! Cevremi cumplite am ajuns şi la ce cumpănă am căzut”.

Pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, ne asigurăAxinte Uricariul, erau toate trecute la Samă, dintr-un noiembrie 1709 păr-la un noiembrie 1710. ŞiSămile editate de Ioan Caproşu par a fi ţinute rigu-ros, în lei i bani. Când era vistiernic Iordache Balş,

s-au înregistrat şi 15 parali şi galbini ci s-au pus înplăcinte. „Fără amăgeli”, spre a spune ca IonCreangă, fără statistici măsluite, cum ne-au învăţatdiriguitorii actuali. Adunarea şi scăderea somilor seface piste tot cu grijă, şi, după ce s-au închiiat socote-lile, se semnează cu sigiliu domnesc inelar.

După contul Vistiernicului Mare DumnealuiIordache Balş, economia feudală duduia pe timpullui Grigore Alexandru Ghica. La leat 1774, puteailua 40 de pâini pe un leu şi 20 ocă de carne pe un leuşi 60; un miel viu era 25 de parale, iar 3 ocă de caş-caval – 36 de bani. Mai scump era transportul: 15 leiun drum cu carul mocănesc, de la Iaşi la Hotin. Şimai scumpe erau găzăturile de la Englitera (60 de leianual), însă o alămâie costa abia două parale. Şi maianţărţ (după Ioan Adam, anţărţ înseamnă acum doiani), la 1762-63, pentru 750 vedri vin plăteai mainimică: 82 de bani. La 1774, oca di carni di vacă era4 parali, iar cea di carni di oaie –5; 12 parali plăteaipe 2 răţi.

Birurile nu erau mici (v. Analogonul luiAlexandru Constantin Voievod din 1784), dar viste-ria ţării era alimentată de la dugheni şi crâcimi, cuexact 27.404 lei; din Iaşi – 25.931; Vasluiul aducea8.854 de lei. Dăjdiile trecutelor domnii se potrivesc şinu pre cu impozitările tranziţiei, încheiate cu criză,nu cu luminiţa de la capătul tunelului, cum crâcimise vedea prin periscopul lui Ciorbea. Plătim pentruşosele inexistente (în gropi sunt banii Dvs.!), pentruterenuri pe care le avem şi nu le avem în proprieta-te, atât de surdă e Justiţia, pentru asistenţă medica-lă precară. Am ajuns să consumăm un kilogram desăpun pe lună. Şi cine mai are dinţi, să şi-i spele?Nu-i nimic mai enervant decât să ţi se ureze „S-aveţipoftă!”, când cumperi o pară, o salată şi două roşii.Agiutorimea de şomaj cum s-o mai comentăm decâtcu-un gest rebel luat din Caradec, Dictionnaire desGestes? Cu ochii mei am văzut o femeie necăjităamendată cu 25 de lei noi pentru că vindea hreanfără autorizaţie, hrean crescut pe cei o sută de metride pământ de lângă casă. De ales, românii s-au alescu plata împrumutului la FNI, plus dobânzile, darsunt cipaţi. „Pentru acee” că elita politică are „dooobraze, complet diferite: unul de campanie electora-lă, altul după alegeri. L-aş trimite pe premier laSurpatele, să vadă Parabola bogatului nemilostiv şia sărmanului Lazăr, pictată în narthex.

Dar să-i lăsăm în plata Domnului şi-n(p)rostirea lor: „noi, ca şi guvern”, uzează Boc de şi-ul impostor.

Să răsfoim mai bine vechile Sămi, unde se scriacuviincios, cu vel (mare) şi cu biv (fost). Cuvinte rafi-nate, ciudate, colorate, surprinzătoare, dar extenua-te – domniţe leneşe pe canapele de condici legate-npiele – umplu cele 596 de pagini. Cum arătau iama-melile de cherimbar ce s-au triimis, într-un fev 1761,mării sali hanului? Dar ghermăsutul cu flori lipscă-nesc, din care se făceau obiiale? Dar pânza moschi-cească de perdeli de la casa dascălului Evghenii? Eravremea când 75 de geamuri costau 15 lei, nu cât ter-mopanele ştim cui. Şi ce diferenţă să fi fost între pos-tavul melir şi unul estra ori novigatol? Ce gust aveauodagacile mai ştia Kogălniceanu; poate şi Păstorel.Oare hârtia cadirna era de bună calitate? Toate, dis-părute.

„Dar unde-i neaua de mai an?”, traduce la artă &meserie Romulus Vulpescu, primind replică subţire de laŞerban Foarţă: „Ci unde-i neaua de az-an?” �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

11

VViieeţţ ii ddee ccăărrţţaarrii

Magda UrsachePoligloţi în limba română

ARCA

AVÂNTUL ÎN PIAŢA SFÂNTA VINERI

12

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Prolific cum s-a arătat de la o vreme,Stelian Tănase ne-a dăruit, mai recent,o carte de mare sensibilitate pentrulumea intelectuală, mai ales pentru cea

care-a trecut prin coşmarul urmăririi securiste şi-acunoscut câte ceva din brutalitatea scotocirii princutele năframei noastre de viaţă privată. Mulţi inte-lectuali români, mai ales dintre cei ce proveneau dinperioada interbelică au crezut că alegând calea pri-begiei prin lume au scăpat de prigoana securităţiiromâneşti şi-şi pot vedea liniştiţi de proiectele lorcărturăreşti, feriţi de eventualele suspiciuni tene-broase. Ce eroare!

Cartea lui Stelian Tănase, Cioran şi securita-tea (Editura Polirom, Iaşi, 2010) este tulburătoaretocmai prin abudenţa materialelor existente în dosarşi care denunţă mâna lungă a securităţii româneştiîn urmărirea celor neîncolonaţi idealului comunist –urmăriţi peste tot pe unde i-a împrăştiat astrigenţe-le destinului. Cum ar fi scăpat de acest tratamenttenebros tocmai Cioran, care-a fost, într-o anumităperioadă, în prim-planul vieţii noastre publice? Caunul care am stăruit mult în cercetarea unor dosareexistente la CNSAS, n-am fost ispitit să consult şidosarul scepticului răşinărean. Ştiam de existenţalui dintr-un articol semnat de Mihai Pelin înAdevărul literar şi artistic din 6 august 2000, undeerau reproduse şi câteva pagini, destul de generoase,din presa diasporei româneşti din Spania şiGermania în care Emil Cioran era admonestat cucuvinte extrem de grele pentru dezicerea sa publicăde idealul tinereţii sale (legionare). Nu ştiu cum deStelian Tănase, care-a reprodus dosarul lui Cioranfilă cu filă, n-a depistat şi aceste decupaje publicisti-ce pentru a le reproduce în cartea sa. Dar dacă,,totuşi, aceste pagini chiar nu mai există, mă tem căva trebui să credităm suspiciunea dosarelor pieptă-nate, selectate şi ajustate după raţiuni care mutilea-ză cercetarea riguroasă, decomplexată şi cu toatedovezile la vedere. Ar fi regretabil şi trist pentru sta-tutul instituţiei CNSAS şi pentru speranţa unei opti-mizări a cercetării istoriei noastre recente, virusatăde prezenţa atâtor aluviuni ce-au marcat lumea pos-tbelică, când o mare parte din naţiunile ei au experi-mentat forme odioase de guvernare.

Revin însă la cartea lui Stelian Tănase.Spuneam că n-am cercetat dosarul lui Emil Cioran,dar l-am cercetat pe cel al fratelui său, Aurel – omintegru, trecut şi el prin nesăţiosul Gulag comunist –care a înghiţit, a sfârtecat şi a vampirizat seva mul-tor creatori de valoare, proveniţi din societatea inter-belică, personalităţi de excepţie ce-ar fi reprezentatmândria oricărei culturi europene. Se-nţelege căunele surse care informează despre Emil Cioran seregăsesc şi-n dosarul fratelui său furnizând informa-ţii culese din familia scepticului.

Există o diagramă a interesului arătat de secu-ritate faţă de pribeagul Emilian Cioran. Odată cucreşterea prestigiului său internaţional şi tonulsecurităţii devine mai potolit, mai calm şi mai nuan-ţat. E drept că la această schimbare de atitudine acontribuit şi Cioran, care s-a ţinut permanent la dis-tanţă de manifestările zgomotoase organizate decomunitatea românească din Paris. Nu vorbea lapostul de radio Europa Liberă, nu participa la mitin-guri şi nu-şi punea semnătura pe apelurile ce se ini-ţiau în mod curent. Se gândea probabil la cei rămaşiîn ţară, ca ostatici şi n-ar fi riscat un pas greşit, caresă le dăuneze sau să-i aducă în vizorul securităţii.Nu mai spun că securitatea, la rândul ei, era şi eainteresată să-l apropie pe Cioran de problemeleromâneşti şi să-l folosească în neutralizarea campa-niilor iredentiste maghiare, ce se dovedeau deosebitde agresive prin capitalele Europei şi chiar pesteocean. Dintr-o notă informativă mai desfăşurată,depusă de sursa Cristescu în februarie 1966, după ocălătorie în Franţa, unde s-a întâlnit şi cu EmilCioran, aflăm că ungurii s-au strecurat ca funcţio-nari la Ministerul de Externe, în Ministerul deRăzboi, în instituţiile economice din Anglia şiAmerica, iar din aceste posturi au posibilitatea săinfluienţeze până şi colaborarea României cu acesteţări (p.150).

Or, atragerea lui Cioran în această acţiune ani-hilantă ar fi fost extrem de utilă propagandei româ-neşti. Intr-un fel, a şi dat rezultate, dacă avem învedere mărturia sursei Nicolae din mai l967, în carese arată că Emil Cioran a intervenit la filosofulGabriel Marcel şi l-a determinat să nu scrie plănui-tul articol îndreptat împotriva României, care, chi-purile, ar exercita împotriva populaţiei de etniemaghiară o atitudine de opresiune politică şi cultu-ral-spirituală. Dacă acest articol n-a fost publicat (şi

nici scris până la capăt), faptul i se datoreşte în între-gime lui Emil Cioran, care i-a explicat lui GabrielMarcel cum stau lucrurile în Transilvania (p.223).

Sigur este că Emil Cioran a păstrat tot timpulun interes nediminuat faţă de realitatea româneascăşi n-a încetat nici o clipă să se intereseze de situaţiaei, să vibreze odată cu ea, să se bucure şi să se întris-teze odată cu ea. Era convins de presiunea exercita-tă de vecinul sovietic, dar avea rezerve în ceea ce pri-veşte posibilitatea unei independenţe totale. Ruşii, îispunea sursei Cosma Ovidiu în iulie l97l, aşteaptăun moment propice şi tot ce am făcut noi o să le plă-tim scump. (p.278). A salutat Declaraţia din l964, daravea îndoieli că se poate pendula între opţiuni, fărăgirul unei mari puteri. România, mai spunea, este caun căţel care provoacă elefantul şi care poate aveaconsecinţe rele. (p.279).

Marea nenorocire a României, mai spunea sur-sei amintite, a fost că intelectualitatea înainte de răz-boi, a fost de dreapta şi nu de stânga, că dacă era destânga, la 23 August ar fi reuşit să dea (ţării, ad.n.)un alt aspect, dar aşa au ajuns oameni necompetenţiîn anumite situaţii (p. 279). Ideea nu era exprimatăfrugal, telegrafic şi întâmplător pentru că o regăsimrepetată, câţiva ani mai târziu, în februarie l988, şiîn discuţia cu Sanda Stolojan. În legătură cuRomânia, afirmă că nenorocirea ei se datorează fap-tului că a fost de dreapta la o epocă când ar fi trebuitsă fie de stânga, că n-a avut un partid comunist, nicimarxişti evoluaţi (Sanda Stolojan, Nori peste balcoa-ne, Editura Humanitas, Bucureşti, l996, p. 268).

Insistăm asupra acestui aspect. Dacă informa-ţiile furnizate de medicul-legionar GabrielBălănescu – care a stat o vreme în aceeaşi celulă cufostul şef al Serviciului Secret Român, EugenCristescu – sunt exacte, partidul comunist numărapână la preluarea puterii, ll52 de membri, din carejumătate erau agenţi ai Siguranţei, deci plătiţi destatul român şi infiltraţi special pentru a furnizainformaţii despre programul şi intenţiile lor. Cum arfi putut un partid cu 576 de membri, dintre caremulţi străini de ţară şi problemele româneşti şi la felde mulţi analfabeţi, să conducă un popor care-şidovedise apetenţa pentru o viaţă democratică realăîn perioada dintre cele două războaie mondiale?Peste tot, pe unde-a trecut compresorul comunist,preluarea puterii s-a făcut după acelaşi tipic exersatîn Rusia bolşevică: Falsificarea alegerilor, naţionali-zarea forţată şi etatizarea economiei, încarcerareaintelectualităţii şi dezagregarea societăţii civile. Câţiintelectuali autentici număra partidul comunist dela noi în momentul preluării puterii? Se vede dedeparte că scepticul de la Răşinari avea dreptate.

Multe din documentele aflate în dosarul publi-cat de Stelian Tănase se referă la posibilitatea reve-nirii lui Cioran în ţară, fie şi ca turist, pentru a-şirevedea locurile natale. Într-adevăr, ştim şi dincorespondenţa sa că a purtat tot timpul nostalgiatoposului românesc, dorul după ţinutul copilărieisale şi dorinţa de a le revedea. Situaţia era delicată.Exista riscul ca, odată venit în ţară, să i se refuzeviza reîntoarcerii în Franţa. In plus, era de aşteptatca toată diaspora românească să şi-o ridice împotri-vă, să fie tratat ca vândut sau colaboraţionist.

O primă tentativă de a-l aduce în ţară a făcut-oDemostene Botez, în l956, când era ataşat cultural laParis. Informaţia este furnizată de sursa Anton, careprecizează: Cioran i-a răspuns că nu poate veni cândfratele său este arestat. Acestea mi le-a spusDemostene Botez, conchide sursa în nota informativădepusă la 28. 08. l966. La vremea respectivă, dupăDeclaraţia din l964, România trecea printr-o perioa-dă mai relaxată, iar Cioran, dac-ar fi să punem temeipe relatările aceleiaşi surse (Anton), părea convinscă rezistenţa românilor, a celor din exil în special,nu-şi mai are rost de vreme ce noi suntem acum inde-pendenţi faţă de sovietici (p. 183).

Într-o altă notă, datată 23.XII.1966, semnatăde un căpitan (cu nume ilizibil, care a însoţit delega-ţia română la reuniunea UNESCO), se precizeazăchiar un amănunt neobişnuit pentru acea perioadămarcată de inclemenţă ideologică. Este, se spune, oindicaţie a tov. Maurer ca Cioran şi Mircea Eliade săfie apropiaţi de noi. (p.212) Exista şi omul care putearealiza această apropiere; era vorba de prof. TudorPopescu, fost coleg de şcoală cu Cioran, inclus şi el îndelegaţia română. El, Tudor Popescu, a fost cel carea intermediat întâlnirea securistului cu Cioran, darscepticul a preferat să lase lucrurile să curgă normalde la sine (p.212).

O altă sursă, candidatul Ion Olteanu, promiteşi el, prin nota informativă din l4 decembrie l968, săinsiste pe lângă fratele scepticului, Aurel Cioran,să-şi convingă fratele parizian să vie în ţară, că aiciva câştiga mai mulţi bani decât la Paris. Doar căAurel Cioran, ştiu din consultarea dosarului său dela CNSAS, n-a insistat niciodată în acest sens. Maiserios şi-a pus această problemă Cioran în anul l968,dar invadarea Cehoslovaciei, în 21 august l968, i-anăruit proiectele de înapoiere în România (p.270).

Oricum, în anul l980 securitatea iniţiase chiarun plan special Acţiunea Recuperarea, care avea cascop esenţial aducerea lui Cioran în ţară. În progra-mul ei se prevedea, printre altele: Prin AsociaţiaRomânia să se studieze posibilitatea invitării luiEmil Cioran să vină în vizită în ţară şi menţinereacontactului cu Aurel Cioran pentru cunoaştereasituaţiei fratelui său şi influienţare pozitivă (p.320).

Numai că Aurel Cioran era convins de unlucru: Oricât te-ai păzi să nu faci nimic ostil regimu-lui, tot pici pe bec pentru că s-a creat mentalitateapolitică că fruntaşii legionari, cari mai sunt în viaţătrebuie exterminaţi (p.67-68). Nu mai putea fi amăgitcu o acadea colorată. Că avea dreptate o dovedeşte şifaptul că aceeaşi securitate, în paralel cu toată cur-tenirea ce i se arăta, îi microfoniza apartamentul dinstr. Dealului din Sibiu şi-i implanta spăimoasele mij-loace T. O. (tehnică operativă). Dar povestea n-o mairedau aici pentru că am relatat-o în toate detaliile înlucrarea noastră Aurel Cioran, fratele din leprozerie,apărută în anul 2009 la Publishing din Bucureşti. Osingură precizare aş face referitor la cest aspect: lep-rozeria era ţara întreagă – închisă oricărei intenţiide escaladare. A fost Cioran un legionar în adevăra-tul înţeles al cuvântului? Poate că întrebarea sunăderutant, dar mărturisirea făcută sursei CristescuHoria în l965 ar trebui să ne dea de gândit. E normalca dumneata, scriitor tânăr, să nu mă cunoşti, să nuştii că eu în România n-am fost un legionar, n-amîmbrăcat cămaşa verde, n-am scris în presa legiona-ră militantă. Dar D.D.Roşca, filosoful, ştie asta şi oştie şi Nichifor Crainic, care m-a ignorat în GlasulPatriei. De ce fac asta? Sunt cumva presaţi să spunăneadevăruri? Cred că nu se poate confunda o atitudi-ne filosofică, platonică şi speculativă cu o poziţiemilitantă şi activă (p.ll7-ll8)

I s-a mai imputat lui Cioran c-a privit realita-tea românească abraziv, cu o pupilă prea exigentă, căa insistat mai mult pe sublinierea defectelor noastregenerice, cronice, arhetipale, ceea ce i-a atras supra-numele de detractor şi defăimător al neamului şi alpropriilor sale obârşii. Nu-i drept. Sigur că realitateapoate fi înfrumuseţată, cosmetizată şi prefabricată,dar cui foloseşte? A fost Nietzsche un detractor alGermaniei? Şi, slavă Domnului, a folosit toată artile-ria verbelor grele pentru a-şi bastona naţia.Emanciparea unei comunităţi începe cu conştienti-zarea propriilor sale beteşuguri. Nu poţi îndreptaceva despre care nu ai cunoştinţă. Or, Cioran tocmaiacest rol şi l-a asumat; de a-şi trezi conaţionalii dinamăgire, din iluzie, dintr-o prejudecată înşelătoareşi viciată. A făcut-o mestecând frunze de dragavei,dar a făcut-o şi nu cred că trebuie judecat pentruasta. �

Ionel NeculaEmil Cioran sub urmărire informativă

EMIL CIORAN

La 18 ani după debut (1992: „Vântul sauţipătul altuia”) Dan Stanca tipăreşte laînceputul acestui an al patrusprezeceleasău roman – „Mutilarea” – (şi al 17-lea

volum: unul de proză scurtă şi două de eseuri) dintr-obibliografie impresionantă, semn al unei creativităţide excepţie, al viziunii sale originale asupra lumiicontemporane, asupra condiţiei omului recent, alie-nat, dezrădăcinat, lipsit de repere şi al viziunii saleasupra rolului romanului prin care artistul încearcăsă identifice un mod românesc de a fi în „babiloniaexistenţei actuale”. Din cărţile sale ar putea fi recon-stituită imaginea României „dacă ar dispare, prinabsurd, ea (sau esenţa ei mitică, sau nostalgia ei)”.(Alex Ştefănescu: Istoria literaturii române contempo-rane, p. 114)

Afirmat în literatură după 1990, Dan Stanca seindividualizează nu numai prin creativitatea artisticăci şi prin efortul definirii unei tendinţe în proza post-decembristă a unei structuri epice proprii de realismvizionar, cu substrat metafizic, de esenţă ortodoxă,dar şi inserţii ale spiritualismului gnostic şi ezoteric.Formula romanescă a lui Dan Stanca se remarcă prinpatosul dezbaterii, tensiunea ideatică, fanatismulexistenţial al personajelor portretizate memorabil,rafinamentul descriptiv, unicitatea stilului în regis-trul căruia topeşte abstracţiunea simbolică de esenţăbiblică şi resursele proverbului românesc.

Prin titlu, romanul face apel la memoria cultu-rală a cititorului, „Mutilarea” echivalând cu castrareaşi amintind de Răscoala lui L. Rebreanu, unde ţăraniil-au sancţionat aspru pe desfrânatul fiu al arendaşu-lui Platamonu, transformând în eunuc pe cel ce batjo-corise fetele satului. Dan Stanca proiectează actulmutilării într-o altă perspectivă: timpul supliciului seextinde, fatal, de la al doilea război mondial, pe fron-tul din Transnistria; comisarii soviectici, mai ales deorigine evreiască, erau supuşi unui groaznic trata-ment de castrare, la perioada postdecembristă înjurul anului 2005, când protagonistul romanului estecastrat din proprie dorinţă. Mutilarea nu e doar ometamorfoză în carne şi chip al lui Horia Grigorecerută de o iubire supraumană şi justificată de omorală paradoxală cu rădăcini în doctrina lui Origenşi filosofia lui Platon, ci una simbolică, vizând desti-nul poporului român mutilat în trup şi suflet, de olume apocaliptică, cu fapte atestate istoric sau fabu-loase dintr-un trecut plin de tenebre în care conducă-torii lui în funcţie de puterea pe care o deţineau, saunu, sunt succesiv călăi sau victime.

Tipologic „mutilare” este un roman – dezbaterea cărui acţiune se întinde în spaţiul dintreTransnistria şi Bucureşti, pe durata a trei sferturi desecol (din jurul anului 1940 şi până în 2005) când sesucced patru dictaturi şi mai bine de un deceniu dinperioada postdecembristă, Dan Stanca repunând îndiscuţie statutul omului contemporan într-o lume desacralizată, mai ales în cei 45 de ani ai dictaturiicomuniste atee, când biserica a fost prigonită, viaţaspirituală asupra degradării, în absenţa reperelorautentice. Dezbaterea nu este abstractă, ci încercatăde patos, de tensiune şi angajează dimensiuni aleumanului, din care selectăm, pentru exemplificare:iubirea, credinţa şi puterea ajunse teme ale romanu-lui. Iubirea aduce împlinire, când se întâmplă încuplu, ca în cel primordial, în afara lui ajunge perver-siune, imoralitate şi Horia, protagonistul romanuluiîşi cere castrarea spre a se elibera de instrumentulpăcatului carnal care degradează spiritul aducându-iuşurarea ce-l va ajuta să se metamorfozeze în om-pasăre apt să plutească, să zboare spre idealul purită-ţii astrale. Conservarea virginităţii, a castităţii apro-pie fiinţa de ascet, de călugăr, de Cristos. Credinţapresupune respectul dogmei, nesocotirea ori încălca-rea ei înseamnă erezie, protest existenţial ilicit şi,deci, sancţionabil. Tot prin opoziţie şi antiteză esteurmărită şi puterea care corupe fiinţa, când se dispu-ne de ea tiranic, dictatorial transformând omul încălău, ce dispune de semeni ca de o victimă, de uncaptiv căruia îi suprimă libertatea naturală.

Puterea este însă efemeră în relativitatea isto-riei călăul putând ajunge la rându-i victimă, roman-cierul rămânând un sceptic radical care se mântuie,chiar dacă romanul său iscă numeroase contraverse şinu doar în rândul cititorilor.

Compoziţional, romanul are patru părţi inegaleca întindere şi număr de secvenţe unite în vocea unică

a eului confesiv, perspecti-vă narativă singulară, încea mai mare parte a cărţii:„scriam tot timpul la per-soana întâi. Voiam să scapde mine însumi şi cădeamtot în acvariul măruntelorşi căruntelor obsesii.” (p.13)

Cartea este o ego-fic-ţiune, o imensă confesiuneîn care protagonistul –narator: „o să rămân tot euşi o să mă tot privesc înoglinda deconspirărilor pâ-nă în clipa în care, refu-zând să mă mai slujească,va pune în loc un alb scân-teitor, ca un linţoliu neînti-nat.” (p. 271)

Fluxul narativ topeş-te în substanţa lui şi mărturii ale unor personaje mar-tor, ori depoziţii ale referenţilor, dar nici soluţia coin-cidenţelor spectaculoase din recuzita romantică nueste ocolită, când dă coerenţă discursului narativ(plutonierul Constantin Drăghici o întâlneşte pe lilia-la Sânziana Stelaru după ce-l denunţase pe logodni-cul său Ilarion Scăraru, iar ulterior o va pângări bar-bar sub privirile uimite ale fiului său Mitel, ajunsmedic ginecolog şi castrator sinistru).

Romanul are o structură circulară, acţiuneacurgând între cele două botezuri pe care le năşeşteHoria (copilul prietenului său Bogdan şi bebeluşul luiCatrinel) cu speranţă de mântuire prin rostireasolemnă a Crezului, cercul închizând cicluri existen-ţiale dramatice şi atât de pline de evenimente în careeste angrenat un univers uman bogat şi divers tipolo-gic, grupat în jurul câtorva familii, urmărite pe dura-ta a 2 – 3 generaţii spre a ilustra efemerul, dar şi eter-nul uman.

Marca artei literare a lui Dan Stanca este datăde capacitatea de construcţie, dar mai ales crearea depersonaje memorabile, de tipuri şi caractere, de fiinţevii portretizate concis ori detaliat, încrustându-le înmemoria afectivă a cititorului.

În biografia lui Horia Grigore este cuprinsăesenţa „Mutilării” dezbătute în roman. Are iniţial oexistenţă cenuşie, singurătatea împingându-l la ges-tul disperat al sinuciderii, după ce trăise 10 ani înmonotonia celibatului frustrant: „Deci dacă am încer-cat să îmi iau viaţa considerând în cel mai curat spi-rit existenţial că sinuciderea e singura problemămetafizică şi că decât o viaţă neroadă mai bine omoarte prematură, am fost neserios” (p. 23), dar şi a„jocului” pe calculator din „toate toanele şi mofturilede scriitor”. Salvat de ramura unui copac ce-i apăruseîn cale la aruncarea din apartament, va deveni clien-tul unei târfe de lux – Margot – Maria TerezaHaţieganu săptămânal achitându-şi serviciile cu sutade euro, dar relaţia cu ea este răvăşitoare, posesiuni-le îl aduceau „în stare de paroxism senzual” fiindcăMargot „facea tot ce-i trecea prin cap, graţie unei fan-tezii erotice ieşite din comun, în aşa fel încât nu aveaicum să rezişti” (p. 52), iar la sfârşitul şedinţei diurnesăptămânale: „Mă ajută să-mi revin şi să-mi învingtristeţea...”. Se va îndrăgosti sălbatic de Margot şipentru că nu-i acceptă propunerea de a fi singurul eiiubit, va lua hotărârea funestă de a cere să fie castratspre a nu mai cădea în alte trupuri şi în păcatul căr-nii care degradează sufletul însemnând imoralitatea.Mutilarea echivalează cu o nouă sinucidere, asemănă-toare cu a filosofului Origen, care s-a mutilat sperândsă ajungă pasăre. (s.n.) „Cum altfel să cucereşti împă-

răţia cerurilor?” (p. 90) Îşi poartă în secret „superbarană, cicatricea eunucilor dintotdeauna, efigia celiba-tului menit Împărăţiei Cerurilor. O singură pasăre...o pasăre, o ciocârlie, un vultur... Nu sunt păsările sim-boluri ale lumilor cereşti? Nu am ales calea despărţi-rii de specie tocmai spre a ajunge în cer? La ce-mi folo-sesc trucurile traiului pământesc dacă eu nu te potavea pe tine numai pentru mine?” (p. 92) Îşi justificămutilarea şi cu text din Evanghelia lui Matei, ajun-gând eunuc asemenea celor „care s-au făcut ei pentruei înşişi aşa pentru Împărăţia Cerurilor” (p. 143) pen-tru că „aspiri la ceva mai înalt.” Simbolul omului –pasăre este lait-motiv descifrabil nu doar în drama luiHoria ci şi în practica feroce a ofiţerului IlarionScălaru, care pe frontul din Transnistria castra cusânge rece transformând omul în altă creatură: „unfel de pasăre – cruce (s.n.) acoperită toată de spini” (p. 218) Va deveni protectorul lui Catrinel, fiica luiMargot cu teologul Teofil Argatu (sinucis prin spânzu-rare înainte cu o lună de naşterea fetei), convingând-osă aducă pe lume copilul conceput cu şoferul tatălui eivitreg. Va fi naşul copilului adus pe lume de fiicafemeii pentru care s-a mutilat din dragoste. Dramalui Horia Grigore e mult mai complexă, generată şi deînfruntarea între aspiraţia spre creaţie şi a procrea-ţiei întrerupte de actul său autoflagelator, fascinat şisedus de femeia care-i năvălise în viaţă într-unmoment dificil: „femeia era înaltă, suplă înălţându-sepe măsură ce creştea şi admiraţia bărbatului. Purta orochie de jerse mulată pe corp, lăsând să i se indivi-dualizeze sânii, nu foarte mari, dar plini şi grei, din acărui decolteu ieşea gâtul lung... buzele roşii, cărnoa-se, cu un fel de popas ispititor... trăiai şocul ochilornemilos de mari, neruşinat de mari care dominaufigura... a căror lucire ironică, ademenindu-l peimprudent, îl neglija apoi, dacă ai ajuns până aici,descurcă-te singur, sper că n-ai rău de înălţime...” (p.37) Nu doar portretul fascinează, ci şi biografia: vădu-vă tânără de teolog cunoscut în Piaţa Universităţii,revoltat contra tradiţiei ortodoxe, regretând gestulprotestatar şi spânzurându-se cu o lună înainte denaşterea Ecaterinei.

Eroii lui Dan Stanca au patosul trăirii, fervoa-rea şi fanatismul ideilor ce-l apropie de CamilPetrescu. Dacă medicul ginecolog D. Drăghici estecastrator prin profesie, „în epoca de aur” provocaseavorturi fără număr şi apoi după 1989 trece la„Mutilarea” bărbaţilor, Ilarion Scăraru, ofiţer tânărcu pregătire în spaţiu germanic provine dintr-o fami-lie amestecată: Gheorghe, tatăl, colonel român fidellui Antonescu iar mama – Miriam Surfina – evreică„credincioasă, legată de istoria eroică a evreilor.Deasupra căreia strălucea un astru nepieritor, El,Simeon Bar Kokhba, fiul Stelei, derutată de mişcareaneamurilor din Huşi şi Vaslui apropiată de noua pute-re de după război, care „nu-L recunoştea pe Hristos şipropovăduia o lume nouă, perfectă, instaurată veşnicpe pământ” (p. 132), fiul pendulând între cei doipărinţi după despărţirea lor, într-un context de esen-ţă tragică. Pe front în Transnistria este călăul comisa-rilor sovietici, castratorul lor necruţător, iar în planulcredinţei, afirma într-un poem filosofic existenţa a doigemeni Iisus, poem „nefiresc şi curajos, mai cruntdecât orice erezie” (p. 194) şi incendiase punţile cuBiserica pe care o iubea cu „suflet pur şi eretic”.Denunţat de plutonierul ce-l însoţea pe front(Constantin Drăghici, tatăl medicului castrator) estearestat ca şi tatăl său şi supus unor torturi inimagi-nabile de către noua putere comunistă. Imaginealogodnicei sale Sânziana Stelaru rezultă din însuma-rea referinţelor reflectorilor de către narator poten-ţând realismul vizionar, de o duritate aparte (scenaviolului ei abject cutremură cititorul).

Romanul lui Dan Stanca se impune prin viziu-ne, ştiinţa construcţiei, fervoarea dezbaterii ideatice,fanatismul convingerilor şi trăirilor eroilor, densita-tea substanţei epice şi, nu în ultimul rând, rafina-mentul şi expresivitatea bogatului registru stilistic. �

13

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Ironim MunteanReflecţii despre „omul-pasăre”

Poemul luniiIon Caraion

Epitaf

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,rămâne-o lacrimă năucăpe fundul vreunui vechi poemcare şi el o să se ducă

aşa cum altele s-au dusşi-n urma noastră,-n urma lui,răstoarnă paltini alt apusprin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n carefântâna-ntreagă s-a târâtsă-şi moară ultima răcoaresau nici atât... sau nici atât...

din volumul Dimineaţa nimănui

14

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Debutat în anii `70 (cu volumul Insula,Albatros 1973), poetul NicolaeGrigore Mărăşanu şi-a alcătuit, nudemult, o antologie consistentă cu un

titlu rezonant, dându-ne prilejul să observăm că, înciuda metamorfozelor neaşteptate pe care le-a tra-versat generaţional – şi nu numai – poezia românăîn ultimul timp, textele sale sunt departe de a fi peri-mate ca percepţie; dimpotrivă, se poate spune că evo-luţia poeticităţii nu subminează ipso facto şi zăcă-mântul poetic ca atare, dacă acesta a alimentat con-stant un demers autentic.

În primul său volum, ne întâmpină o poeziejuvenilă şi de ecouri magice, de „somn”, un fel decatalepsie fertilă prin care se întrezăreşte cvasioniricşi, oarecum labişian, proiecţia propriei biografii înviziuni fascinante şi înfricoşătoare, în acelaşi timp,solidară cu toposul natal: „înoată caii roibi spre ţăr-mul meu/ de zile întregi şi n-au ajuns la prunduri.../Adorm strigând un vechi blestem pe ape/ cu fluieratprin frunze vechi de plop/ şi mă visez înfăşurat defluviu/ şi sfărmat de-al cailor galop”.

I s-a constatat, de-a lungul timpului, aparte-nenţa la un spaţiu ce este, pe de-o parte, primordialşi ancestral, iar pe de alta, metamorfotic şi apocalip-tic – Dunărea la vărsare (mai puţin evocată de poeţiiEuropei), cu bălţile şi Insula Mare a Brăilei – în carelirismul îşi are mărcile sale inconfundabile: pe de-oparte, instinctual şi chiar profan, iar pe de alta, evo-luând în cadrele unor convenţii aproape calofile şiidilice. Nu avem de-a face cu ceea ce s-ar numi unpoet „tematic”. La el, toposul natal devine, prinextensie, o hieroglifă totală a fiinţei, în genere, aamestecului leviathanic de viaţă şi moarte. Naturăcentauriană puternică, în sensul imagismuluihibrid, Mărăşanu dă versurilor farmec printr-o plas-tică dinamică şi în culori tari, manifestându-şi ela-nurile în adevărate cavalcade ale poeziei, dar ară-tându-se, pe revers, vulnerabil la suferinţe de oricefel şi gata să schimbe oricând „digul” formal al ver-sului cadenţat cu poemul amplu, cu facies textualasimetric, deformat de o compasiune umană adâncă:„ceară de împrumut,/ topitu-s-a carnea,/ străvezie,/pielea e un ecran/ prin care nu vezi/ decât ţipătul/ şialbă flama sfârşitului” (Tinca).

Făpturile bălţilor, toate (pelicani, peşti, prepe-liţe, cuci...), au în ele prospeţimea manifestărilorspontane şi concrete, dar şi ceva mitic şi metamorfo-tic: centaurul uman capătă solzi de peşte şi riscăprinderea în cârlige de undiţă care seamănă cu nişte„mari semne de întrebare”, naturile terestre au un ceacvatic; vânarea peştelui (care e moarte) stârneşte obucurie plină de cruzime, asemănătoare cu facerea.Toate făpturile sunt o îmbinare de elemente incom-patibile între ele, care parcă nu au ajuns să se sepa-re, surprinse la un stadiu intermediar al evoluţiei;au o natură de „sirene”: îmbină umanul cu terestrul,piscicolul cu miracolul zborului, sfârtecarea cu ovu-laţia.

Splendide sunt unele viziuni în care naşterea,viaţa şi moartea sunt văzute „în cerc” (Cercul), cu unochi reflexiv şi, totodată, exultant. „Arcaşul” poetic(un fel de semn astral tutelar) este, el însuşi, un con-glomerat de existenţă şi cunoaştere; totul pare aavea „noimă” pentru acest vânător-filosof sui gene-ris, dar noima e doar pe jumătate lizibilă, aproape

indescifrabilă, pe cât e de proaspătă viaţa în mani-festarea ei terestră. Poezia este, şi ea, concomitent,„strigătul de existenţă şi de cunoaştere” – lucru tipicpentru generaţia lui Mărăşanu. La mulţi poeţi dinepocă există această iluzie vie a stărilor şi sentimen-telor antitetice nesegregate: teama laolaltă cu vese-lia, precaritatea cu siguranţa agoniselii prin trudă,durerea împreună cu terapia vindecătoare pe care oconţine.

Iată, încă o dată, exprimată şi în clar, dar fărăostentaţie, natura aşa-zis centauriană a omului: „iareu,/ ca nimeni altul mai stăpân peste ape,/ cântam –până la brâu suntem ai uitării/ şi nu ne întoarcem;/până la creştet suntem zbatere/ de zăgăzuite fluvii/şi nu am învins;/ ca gândurile nu cunoaştem liniş-tea...” Reprezentările poetice sunt real mitologice –dacă se poate spune aşa; sunt, cum le va numi poe-tul însuşi, mai târziu, cu un termen inspirat, „niştemito-semne”; pe scurt, sunt sacro-profane, nu facparte dintr-un sistem simbolic, nu întruchipeazăsemnificaţii dincolo de ele, ci se autoreprezintă întimp ce, realmente, sunt, printr-o joncţiune totală,între planul ontologic şi cel al semnului. Credem căaceasta este partea cea mai rezistentă a contribuţieipoetice proprii lui N.Gr. Mărăşanu, intuiţia sa viabi-lă, neomodernă şi expresivă. Chiar şi stările psihicesunt aglutinante, niciodată monopolare, ţinând de„regnuri” antitetice: fenomenologia existenţei şi apoeziei cunoaşte un „provizorat plutitor”, totul e „înderivă”, bucuria trece fără veste în pură disperare –şi, totuşi, încrederea biruie, fiindcă oamenii loculuiau în sânge paradoxul existenţial deja asimilat: eiştiu că „ţărmul din mare se naşte”, din disperare secâştigă „malurile dragostei” etc.

Volumul următor (Corabia de fosfor, ed.Eminescu, 1976), pe de-o parte, continuă, pe de alta,estompează elanurile din primul, aducându-leîntr-un plan mai personal, abordat însă cu discreţie:apare iubirea. „Săgetătorul” trimite acum – şi pri-meşte înapoi ca pe un bumerang – săgeţile iubirii.Aceeaşi natură duală a lucrurilor se păstrează: părulfemeii este „aprinsă apă”. Ceea ce intuieşte just de laînceput Mărăşanu e faptul că poezia este, în primulrând, o stare de existenţă, nicidecum un experimentde limbaj. Răsturnările de perspectivă continuă:adâncul apelor e o câmpie cu ierburi, peştii sunt flu-turi, caii sunt „cai de mare”, trupul înfloreşte şi el cao iarbă de mare şi-şi trăieşte „nevoia de aer/ sufocan-ta nevoie de aer” (Iarba de mare). Văzduhul este unfel de apă, în care fiinţa umană îşi clădeşte, pe vâr-ful stâncii, cuib, „ca peştele-ntr-o apă dulce-amară”etc. Fiinţa poetică proprie, parcă prin însuşi datul ei,îşi găseşte mereu căi insolite de metamorfozare:„peşti cu pene roşii”, corăbiile sunt „iepe pur-sânge”,poetul însuşi este un „turn de simţuri”, un uriaş cen-tru de rezonanţă al unei lumi cu care se află în sim-bioză şi în vibraţie multiplă. Dominanţa este aceea aperceperii lumii ca pe un cotinuum aluvionar, plin deseducţii şi anxietăţi. Orice fiinţă e un depozit de exis-tenţă în care metamorfozele se ţin lanţ: „ce seri înal-te/ în ele nepătrunsul inundam/ ca un zăpor de crin/şi-n liniştea de Styx – cât de deplină! – eram un turnde simţuri luminat/ de ochii sturionilor bezmetici”(Turnul). Fluviul este un foc lichid, peştii au „frunţicornute”, elanul intens conţine în el o melancolieimponderabilă, chironiană. Orice om este o „insulă”,

o cristalizare provizoriu leviathanică, un interregnîntre viaţă şi moarte; un diluviu contemporan, „peale cărui valuri elanurile omeneşti tropotesc” ca pepământuri ferme. Percepţia senzorială este perma-nent tulburată de această dualitate sudată, care nupropune, prin metaforă, diferenţe, ci identităţi dateca reale. Timpul este şi el „leviathanic”, am zice: parea fi în permanenţă un trecut ancestral ce se propuneiluzoriu direct în contemporaneitate şi care, totuşi,ameninţă să „vină” doar apocaliptic din viitor. Istoriaîşi are centrul rotaţiei în individualitatea subiectivă:„unchi edecari în care sună goarne/ din două mondia-le lupte vechi,/ veri fără mâini, purtând cu ei adân-ca/ tăcere de prin lagăre-n urechi.// mă-nconjură deparcă sunt butucul/ ce poartă-n el tăria unei roţi/”(Roata). Fiecare entitate este însigurată, unică,„orice om e o insulă”, deşi cumulează în sine maimulte mărci semantice din regnuri ce joncţionează înlanţ. Sufletul însuşi e pasăre-peşte, cântec şi, totoda-tă, cuţit care taie cântecul prin dor. Ceea ce se păs-trează unitar în permanenţă la Mărăşanu e intensi-tatea participării poetului la propria viziune, indife-rent de schimbările aparente de la un volum la altul.Poezia sa alcătuieşte un tot vizibil, un periplu viu alunei sensibilităţi contemporane. Omul, chiar luatsingur, pare un soi de entitate siameză cu sine, unleviathan de trăiri. Leviathanul este, pe de-o parte,ceea ce reprezintă mitologic: diluviul universal,amestecul distrugător şi, totuşi, în permanenţă vitalca spectacol inepuizabil şi fertil, în care viaţa-moar-tea nu sunt hotărnicite: „e ger smintit/ şi câinii beaudin fluviu/ la gura copcii/ naşte vidra fiu./Leviathan,/ contemporan diluviu/ mă scaldă-n ochiullui/ trandafiriu”. Zeitate totemic-monstruoasă, pre-zenţă fără contur şi, totuşi, acut perceptibilă, ele-ment distrugător şi, totuşi, rezistenţă uriaşă la nimi-cire. Sunt proiecţii ambigue peste tot: peştii par vie-tăţi prebiblice, misterice, materie primă a jertfeiîntru viitoarea transfigurare în spirit, liniştit şimuţenii grăitor-profane.

Unde ne place mai puţin este când poetul selasă sedus de poetisme şi clişee: „ a hori”, „paturi despice” şi altele, ce se pot neglija. Critica a avut îngeneral ureche bună şi a ghicit în ce constă forţa poe-ziei lui Mărăşanu: în aceea că, în ciuda unor seducţiiieftine şi preţiozităţi care mai apar din când în când,în general dozajul este bine realizat şi sursa internăa lirismului este bine apărată ca să nu cadă în baro-chisme textuale gratuite. Poetul şi-a creat un terito-riu în care fabulosul se propune ca real, iar realuleste fabulos în chip natural, solicitând şi receptoru-lui acelaşi apetit pentru miraj şi pentru inedit, cât şipentru realismul brut. În sensul acesta, în ciudaaparenţelor care ne-ar putea contrazice, Mărăşanueste un poet de tip investigativ, permanent încordatcătre o ţintă şi nu unul de pur experiment cantitativde limbaj. Orfeul-arcaş îşi atrage ţinta nu prinmăiestria tacticii, cât prin tenacitatea încordării şi agesticii participative.

Iubirea, prezenţă pe de-o parte discretă şiavară în primele volume, are uneori revelaţii subtileale ineditului experienţei demne de reţinut pentrusimplitatea lor: „spaima că nu suntem singuri/ şi căsuntem împreună”. Ea are şi ceva din întristareaneîmplinirii perpetue, chiar şi când îndrăgostiţii tră-iesc clipa fericită: „dar fiul nostru naşterea nu-şisună/ din giulgiul cărnii, a rămas arvună/ în lumilede crabi; degeaba-l strig/ simţi cum ecoul peştelui defrig// trece prin oase alb ca o egretă?” �

Ştefania MincuFaţetele poeziei

■ noutăţi editorialeEugenio BarbaPământ de cenuşă şi diamantTraducere de Diana CozmaEditura Ideea Europeană, 2010

Pământ de cenuşă şi diamant sau povestea unor tineri fără de nume care şi-au croit propriul drum, au revoluţio-nat teatrul şi-au ajuns celebri. O poveste de iubire dintre Maestru şi Discipolul său. Protagonişti: Jerzy Grotowskişi Eugenio Barba, doi mari maeştri ai teatrului de secol XX. Ce ne spun ei? Zdrobeşte sub tălpile tale goale evi-dentul. Nu te supune normei. Căutarea nu-şi află capăt în spectacol. Acţiunea: are loc în regatul lui Ubu, într-oPolonie sumbră, mişunând de agenţi ai poliţiei secrete, informatori, un ţinut guvernat de politică culturală. Timpul:1961-1964, rememoraţi cu farmec şi umor de Eugenio Barba, sunt anii de ucenicie, petrecuţi alături de JerzyGrotowski la Teatr-Laboratorium din Opole. Ritmul: dinamic, antrenant, leagă precum firul de aţă ce cârpeşte gău-rile memoriei, crâmpeie de viaţă. Lovitură de teatru: pentru prima oară sunt publicate 26 de scrisori ale lui JerzyGrotowski către Eugenio Barba care dezvăluie relaţia lor de prietenie şi colaborare de o viaţă.Şi-n acelaşi timp este povestea celor care nu renunţă în ruptul capului la visele lor. Se abat din drum pentru a-şidescoperi propriul drum. Îşi recunosc maeştrii pentru a deveni într-o bună zi ei înşişi maeştri. Îşi spun: cenuşă ştiu

că sunt. Dar diamant? Aici, subtil, poate fi regăsit un avertisment adresat şlefuitorilor de diamante: aveţi grijă ce şlefuiţi, s-ar putea să şle-fuiţi un pumn de cenuşă.O autobiografie exemplară, aproape neobişnuită, alcătuită din lucruri ce par mărunte, ce nu se supun normelor narative, prăvălindu-se asu-pra cititorului, năucindu-l. O poveste ce demască totul şi, în fond, nimic, lămurindu-ne pentru a mia oară că nici măcar în teatru masca nuare altă utilitate decât aceea de a fi smulsă de pe faţă. Care rămâne să fie chichirezul? Simplu. Totul e să mai ai faţă după ce masca estedată jos.

BÂLCIUL

Am o mare problemă, legată de regimulcomunist (ocupaţie sovietică, totalita-rism roşu, dictatură). E vorba de jude-carea în public a foştilor puşcăriaşi

politici pentru turnătorie… Să rămânem la scriitori(deşi ar fi şi mai interesante cazurile CorneliuCoposu şi Ticu Dumitrescu, acuzaţi în mod nesăbuitcă au turnat la Securitate, de exemplu). E curioasăabordarea: în loc să observăm că avem o sumăimportantă de scriitori care au făcut puşcărie politi-că (deci s-au opus regimului, au fost „duşmani aiorânduirii”, au făcut disidenţă, s-au opus tembelis-mului „popular”) şi ar trebui să ne scoatem pălăria,tragem un semnal de aramă că ei au fost mariinoştri turnători! Deşi se subînţelege că la ieşirea dinpuşcăria politică erau obligaţi să semneze angaja-mente că vor colabora cu „organele statului” (organerepresive). De altfel, la fel se întâmplă şi azi cu con-damnaţii de drept comun, cei eliberaţi sunt puşi săsemneze asemenea angajamente. E ceva profund înneregulă să-i condamnăm pe aceşti nefericiţi ai sor-ţii, ajunşi în situaţii limită în puşcării politice comu-niste (de o duritate ieşită din comun, în care seurmărea lichidarea fizică, umilirea infernală şi dis-trugerea psihică), pentru turnătorii, pentru declara-ţiile obligatorii date la Securitate. În cazul lor numai intră libera opţiune, pe care o aveau turnătoriice primeau bani pentru delaţiunile lor, recrutaţi dintoate categoriile sociale, fie şi prin şantaj ordinar(pentru a-ţi da o casă, o butelie, sau a te lăsa să pleciîntr-o delegaţie în străinătate). Puşcăriaşii politici,toţi, o dată eliberaţi, erau obligaţi să scrie asemeneadeclaraţii la Securitate, care pot fi luate drept turnă-torie (în cazul lor trebuie condamnaţi public dacă auprodus prejudicii celor turnaţi). Eu nu pot să pun peaceeaşi balanţă puşcăriaşul politic „turnător dinobligaţie”, cu profitorul regimului comunist care aturnat la Securitate pentru bani sau pentru a-i facerău unui cunoscut sau pur şi simplu de-al dracului,să facă încă un pas în cariera lui… Asta e problemamea, pe care nu pot să o rezolv: ce facem, condam-năm de-a valma turnătorul din obligaţie (căruia artrebui să i se ridice statuie fiindcă s-a opus regimu-lui comunist şi de aceea a făcut puşcărie) şi turnăto-rul de serviciu, un oportunist oarecare? Nu vi separe o nedreptate strigătoare la ceruri să-i punem lazid pe toţi puşcăriaşii politici (care au supravieţuittorturilor; sunt mii care n-au supravieţuit) cu toţi

nenorociţii care au turnat de voie bună, contra bani?Mai ales în cazul scriitorilor. Repet, avem o pleiadăde scriitori care au făcut puşcărie politică (unii aumurit în puşcărie), sunt victime ale regimului comu-nist, nu călăi! Sunt scriitori care s-au opus regimu-lui comunist şi au făcut puşcărie politică! Acesta epunctul esenţial neglijat de opinia publică şi deîntreaga mass-media (care îi acuză numai de turnă-tori). Faptul că au turnat după ce au ieşit din puşcă-rie nu e lăudabil, bineînţeles, dar trebuie subliniatcă ei au fost şi au rămas victime ale sistemului tică-loşit de la început şi până la sfârşit. Îmi e din ce înce mai clar că sistemul ticăloşit a scos în evidenţăanume numai turnătoria puşcăriaşului politic, şter-gând cu buretele meritul lui de a se fi opus sistemu-lui ticăloşit şi a fi pedepsit… E o diversiune! Suntsigur că binevoitorii din oficiu mă vor contrazice,susţinând că turnătoria la Securitate e turnătorie şiatât, nu contează din partea cui vine. Eu, după 20 deani de postcomunism nu reuşesc să rezolv aceastăproblemă, eu pun pe primul plan eroismul celui ce afost un duşman al regimului comunist, care a fostcondamnat politic şi a făcut puşcărie grea pentruasta – faptul că a turnat după ce a fost eliberat, pen-tru mine e un fapt subînţeles. Sunt convins că, înmarea lor majoritate, aceste declaraţii ale puşcăria-şilor politici n-au făcut rău nimănui, au fost literatu-ră…

Un alt aspect, legat de activitatea ConsiliuluiNaţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii(CNSAS). Sunt ofiţeri acoperiţi de presă cu acredita-re specifică la CNSAS, care „cercetează” dosare şidau verdicte după capul lor. Un caz a devenit, la unmoment dat, şi dosarul poetului optzecist PetruRomoşan – care nu a avut o sentinţă de turnător laSecuritate, şi cu toate acestea un asemenea ofiţeracoperit de presă (acelaşi care a scos pe piaţă cazulAdrian Marino) şi-a permis să-l facă turnător!Natural, Petru Romoşan şi-a cerut dreptatea în jus-tiţie, contestând procedurile CNSAS. Ştiţi câte pro-cese a pierdut CNSAS, după ce a spurcat personali-tăţi ale vieţii publice, dând publicităţii ilegal docu-mente din dosarele lor de la Securitate? Iată o ştiredin februarie 2010, legată de un alt membru al USR,Calinic Argatu (episcop), care a fost condamnat ini-ţial ca turnător de către Tribunalul Bucureşti. Eibine, la Înalta Curte de Casaţie (la care a făcutrecurs CNSAS, după ce Curtea de Apel a respins

acuzaţia de colaborator alSecurităţii) Calinic Argatu a fostabsolvit definitiv de anatema arun-cată de CNSAS asupra sa, nu a cola-borat cu fosta Securitate. Vedeţi câtde complicat este să-ţi dovedeştinevinovăţia? Întâi a fost acuzat deCNSAS că a colaborat, apoi Curteal-a scos nevinovat. De ce-şi permitepresa să diabolizeze scriitori arătaţicu degetul de CNSAS? Pe cine ser-veşte azi CNSAS (organism politic)?Cine mai îndreaptă răul făcut celorce primesc mai apoi sentinţă de laTribunal că n-au colaborat cuSecuritatea? Intransigenţi din mass-media scrisă şi audio-vizuală (iubi-tori de scandal) omoară oameni nevi-novaţi, acuzaţi de CNSAS aiurea. UnCNSAS care distruge destine dândpresei, îndeosebi ofiţerilor de presăacoperiţi (care primesc salarii de laserviciile secrete şi ar trebui con-damnaţi pentru acest joc dublu),documente compromiţătoare… Cinetrăieşte pe altă lume? CNSAS edecredibilizat total. Cazul AdrianMarino a fost o nouă lecţie dată nai-vilor care cred în onoarea democra-ţiei româneşti – acum se zvoneşte căAdrian Marino a fost recrutat de„reţeaua Tismăneanu” în SUA şi căVladimir Tismăneanu, întors în ţarăîn înaltă funcţie de condamnare acomunismului, împreună cu directo-rul SIE, Răzvan Ungureanu şi consi-lierul prezidenţial Cătălin Avra-mescu, l-au pus la zid pe AdrianMarino, dorind să fie învăţătură deminte. De ce? Fiindcă sistemul tică-loşit moştenit de dinainte de Revo-

luţie, perfecţionat în „libertate”, nu iartă. Nici nu seputea altfel, consilierul CNSAS Dinescu a făcut peplac elitei care a fost făcută praf de Marino… Măîntorc la întrebarea mea: Adrian Marino a făcut puş-cărie politică, a fost un opozant al regimului comu-nist, de ce se uită asta? Au făcut cumva puşcăriepolitică toţi cei ce-l condamnă azi că a fost turnătordupă ce a fost eliberat, inclusiv cei pomeniţi mai sus,Tismăneanu, Ungureanu, Avramescu, Dinescu? Aufăcut puşcărie politică Liiceanu şi Pleşu? N-au avutnici măcar un dram de curaj să se opună regimuluicomunist, din contră, toţi au fost profitori ai lui! Darîşi permit azi să terfelească memoria unui puşcăriaşpolitic (a unui opozant demn adică), făcând joculmoştenitorilor Securităţii.

Deschid o paranteză. Anul trecut am pierdutun prieten, cu care am făcut Revoluţia împreună laFocşani (pe 22 decembrie 1989 eu am fost instalat derevoluţionari preşedinte de judeţ, cunoscut fiind ca„disident, rezistent, opozant” de la Radio EuropaLiberă): Puiu Siru (Paraschiv Usturoi), publicistremarcabil, muzician, fost lider al Alianţei Civice,apoi ţărănist anticomunist în Vrancea, la Focşani.Când au venit liberalii la putere, l-au instalat direc-tor al Direcţiei de Cultură Vrancea (a fost cel maiperformant dintre directorii acestor direcţii, inclusivîn regim literar), a devenit duşmanul actualei puteriPDL-Băsescu din decembrie 2008, după ce a acapa-rat România şi toate posturile din „deconcentrate”.PDL a încercat să-l alunge din funcţie, n-a reuşit,Siru a câştigat la Curtea de Apel. Înnebuniţi deneputinţă, guvernanţii au plătit un al doilea directoral Direcţiei de Cultură Vrancea, omul lor (care azi îşidemonstrează nulitatea în funcţie) şi mai mult decâtatât, au scos de la CNSAS, prin ofiţeri acoperiţi depresă, „documente”, anunţându-se că Puiu Siru afost turnător! Ce a ieşit în presă erau declaraţiipenibile (devenise celebru faptul că el îl turnase peHoraţiu Mălăele, „ca spectator”, declarând că înspectacolul lui i s-a părut că face mişto de regimulceauşist, în condiţiile în care în sala arhiplină erauşi securişti, martori direcţi; bineînţeles, HoraţiuMălăele n-a avut de suferit în vreun fel, Puiu Siruera un spectator oarecare care şi-a dat cu părerea,securiştii nu l-au cercetat de Protestatar). Puse pepiaţă, aceste declaraţii scoase criminal de la CNSASpentru a se plăti poliţe politice şi a-l discredita, pePuiu Siru l-au distrus moral, l-au îmbolnăvit.Degeaba a susţinut el că n-a fost decât o joacă, păcă-lindu-i pe securişti (Puiu Siru a fost persoană publi-că până la Revoluţie, apărea inclusiv pe TVR cu for-maţia lui de muzică uşoară „Evolutiv”) şi n-a făcutrău nimănui, a fost executat public. Fiind un luptă-tor, a dat în judecată CNSAS că a scos în publicdeclaraţii înainte de a fi declarat de CNSAS sau devreo instanţă că a colaborat cu Securitatea, a cerutdespăgubiri materiale şi morale, era convins că vacâştiga procesul, ştiindu-se curat. Nu vă puteţiimagina prin ce stres a trecut, însă. Anul trecut,Puiu Siru a capotat fizic (atac de cord şi atac, apoi,cerebral), procesul cu CNSAS s-a suspendat, totuls-a muşamalizat, CNSAS mai are pe conştiinţă unom nevinovat ucis din rea-credinţă. Iar actuala pute-re şi-a instalat omul în fruntea Direcţiei de culturăVrancea. Cu ce preţ? �

15

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Pe cont propriu

Liviu StoiciuVictimele CNSAS

BISERICA ÎN COPAE

BISERICA MIHAI VODĂ

16

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Cu câteva luni în urmă, pe la începutulverii lui ‘48, la Institutul de Psihologieunde lucram, îmi căzuse în mână olistă, de fapt un tom destul de volumi-

nos, tipărit, cuprinzând o înşiruire de autori şi cărţiinterzise. Urmau să apară şi altele, dar acel primindex ce lovea cu interdicţia, în dezordine, cărţi defilosofie, de istorie, opere literare, scrierile unor poli-ticieni, autori clasici şi moderni, ediţii vechi şi recen-te, amintea de rugurile de cărţi din Germania hitle-ristă. Încă înainte de apariţia acestor interdicţii sezvonise că au început descinderi ale Siguranţei princasele unor intelectuali iar cărţile descoperite la per-cheziţii şi confiscate deveniseră probe în inculparealor ca „duşmani ai poporului”. Dar până atunci nuauzisem ca o asemenea descindere să aibă ca obiectdoar unele cărţi incriminate. În vara aceea, un călu-găr franciscan m-a chemat la casa comunităţii delângă biserica pe care o frecventam şi mi-a spus că seaşteaptă la persecuţii, arestări, poate chiar la desfi-inţarea ordinului. Cărţile din biblioteca lor vor fi pro-babil risipite, arse şi de aceea fraţii ar dori ca măcarunele să fie salvate şi să-şi îndeplinească menirea,ajungând în mâinile unor cărturari şi oameni detreabă. M-a îndemnat să iau la mine oricâte volumeaş dori, pentru că îmi ştia pasiunea, îmi cunoşteapreocupările. De cărţile din biblioteca franciscanilormă folosisem cu puţin timp în urmă scriind tocmaidespre sfântul întemeietor al ordinului lor, despreiubitul meu Francisc de Assisi. Cu pofta mea hulpa-vă de cărţi, m-am bucurat de propunerea călugăruluişi am luat o seamă de cărţi, printre care Dogmaticalui Tanquerey, Tratatul de Morală al lui Noldin şimarea Kirchengeschichte a lui Schmidt, toate în maimulte volume. Nici eu, nici bunii mei franciscani,suflete neînfricate, care aveau să sufere nu pestemult toate persecuţiile, asupririle, deposedările lacare se aşteptau, nu puteam să prevedem că urma sătrec şi eu în curând prin ceea ce considerau ei că leeste oarecum rezervat prin vocaţie. Dar sunt şi alţichemaţi decât cei ai Casei, nu numai la ospeţeleDomnului, ci şi la încercările Lui.

Era, aşadar, un moment acela (cum aveau sămai fie şi altele în următoarele decenii comuniste)când, sub ameninţarea legilor nelegiuite şi mai alesa unor ucazuri obscure, nici măcar pe faţă anunţate,oamenii înfricoşaţi şi-au ars cărţile vechi, documen-te parafate cu semnătura regilor, a miniştrilor rega-tului român, decoraţii şi însemne, drapele şi emble-me ale României mici sau mari, tot ce ar fi putut fifolosit – şi de atâtea ori avea să fie folosit – pentrua-i învinovăţi de „deţinere şi răspândire de materia-le subversive”. N-aş fi fost niciodată în stare să ard ocarte. Orice fel de carte. De aceea, atunci când ami-cul Rudy Schuler, obişnuit să scotocească prin biblio-tecile prietenilor, văzând pe rafturile mele unelelucrări politice din cele de curând prohibite, insista-se să mă descotorosesc de ele, refuzasem să le dis-trug, considerând că cele câteva volume mai deochia-te politic se pierdeau în masa mare a cărţilor. Întru-cât mă mulţumeam să dau din umeri la repetatelelui avertismente, a alarmat-o odată pe Mama.Negoiţescu, şi el de faţă, a turnat ulei peste foc, spu-nând că în ceea ce-l priveşte nu şi-a distrus cărţilecele mai primejdioase, dar „ca o măsură de prevede-re”, le-a scos din bibliotecă unde erau prea vizibile şile-a ascuns. Ştiam că avea unele publicaţii legionaredin perioada adeziunii sale juvenile – pe cât de fre-netică pe atât de trecătoare – la delirele defuncteimişcări, precum şi numeroase lucrări achiziţionatemai demult de tatăl său preocupat de doctrinele poli-tice ale veacului. În faţa coaliţiei dintre familie şiamicii mei, am cedat.

Nu ştiu cine dintre noi a avut ideea de a dosicărţile în casa din „grădina de sus”. Aşa numeam,spre deosebire de grădina din jurul casei noastre,livada în care, spre sfârşitul anilor ‘30, Tatăl meuîncepuse să amenajeze un fel de fermă, pe o pajişteîntinsă de vreo cinci-şase iugăre, construind acolo ocasă mai mare pentru noi, alta mai mică pentrufamilia unui paznic şi o şură. Se vedea, bietul, labătrâneţe gospodărind ca un gentleman farmer,bucurându-se de roadele acestei investiţii bucolice.Era mândru de clădirile din livada, ce nu avea sădevină niciodată o fermă, şi îndeosebi de casa marece se vedea de departe, din şoseaua care urcă şer-puind dealul Feleacului, îl încântau sutele de pomipe rod plantaţi sub diriguirea lui în şiruri rostuite cugrijă, din mijlocul cărora răsărea acoperişul de ţiglăroşie şi stâlpii de lemn ai cerdacului ciopliţi de meş-teri pricepuţi din Ilva-Mică. Nu-i împărtăşeam din

păcate încântarea, iar plimbările noastre spre „gră-dina de sus” însemnaseră mai demult, pentru copilulcitadin care eram, o corvoadă. Cu trecerea anilor,după terminarea războiului şi întoarcerea noastrădin „refugiu”, parcă îmi trecuse vechea aversiune şiaş fi ajuns chiar să îndrăgesc acea livadă, dacă ea nune-ar fi prilejuit mai multe necazuri decât bucurii.

Am scos, aşadar, din bibliotecă vreo douăzecide volume dintre cele mai „interzise” şi le-am căratîn „grădina de sus”. Mai bine zis le-a cărat „femeia cumăgăruş”, cum o numeam pe o unguroaică bătrânădar robace care-şi câştiga pâinea făcând transporturipentru „domnii” din ce în ce mai scăpătaţi, cu o tele-guţă la care avea înhămat un măgar minuscul ca dejucărie. Odată cu cărţile mai pusesem într-o lădiţăcaiete ale Jurnalului şi diverse alte scrieri ale mele,în deosebi cele în care mă răfuiam cu părinţii mar-xism-leninismului şi cu ciracii lor mai noi. Mă vor fivăzut paznicii din grădină ducând toate acestea înpod? Cred mai degrabă că le-au descoperit cotro-băind prin casă în lipsa noastră. Nu-i interesaucâtuşi de puţin cărţile ori hârţoagele, dar îi duceamintea la rele şi-şi dădeau seama că toate acesteafuseseră dosite acolo din anumite pricini nu preabinecuvântate. Deşi suspiciunea şi delaţiunea înce-puseră să plutească prin aerul din ce în ce mai dele-ter al vremii, nu vor fi înţeles de la început că arputea trage vreun folos din terfeloagele acelea.Scotoceau după alte lucruri mai de preţ pentru ei. Îiîmpingea nevoia, căci nevrednici cum erau nu sco-teau mai nimic din gospodăria şi pământul dat lor înfolosinţă de ai mei. În trândăveala lor, se mulţumeaucu salarul lor de paznici. Erau trei fraţi, tineri tus-trei, dintre care doi aveau neveste, al treilea, mezi-nul fiind un băieţandru debil mintal. Vecinii noştrise plânseseră de furtişagurile la care se dădeau „paz-nicii” noştri la fermele lor. Reproşurile Tatălui meufăcute lor, nu mă îndoiesc, cu obişnuita sa blândeţe,nu i-au determinat să-şi schimbe deprinderile. I-aufăgăduit, binenţeles, spăsiţi, că se vor face oameni detreabă şi, într-adevăr, nu s-a mai auzit de vreo lovi-tură dată prin casele şi livezile din jur, de peHajongard. Dar, ferindu-se de a mai călca fermelemai bine păzite din vecini, au început să fure maicomod chiar în ograda păzită, se presupunea, de ei.În lunile acelea de vară, prins între rigorile elaboră-rii tezei de doctorat şi ardorile amorului, am avutrareori chef şi răgaz să urc la „grădina de sus”.Singur Tata, mai ataşat decât oricare dintre noi delocul acela, îşi făcea drum ori de câte ori avea timp lalivada lui dragă. Şi totuşi nu el, prea distrat să iaseama la obiectele de prin odăi, mai atent la stropi-tul pomilor, la curăţirea crengilor, la culesul căpşuni-lor, la atâtea câte erau de făcut în îngrijirea celorpeste cinci sute de pomi fructiferi, nu el ci Mama abăgat de seamă că lipseau unele şi altele din vechileşi frumoasele mobile rustice ardeleneşti, din scoarţe-le olteneşti, marile covoare basarabene sau anticelechilimuri turceşti întinse pe duşumele, pe pereţi.Luaţi din scurt, fraţii încurcaţi au pus repede vina pecel mic, deşi acesta, sărac cu duhul, era un nevino-vat, incapabil să priceapă preţul lucrurilor, necum sătragă vreun folos din orice ar fi şterpelit. Tatăl meuar fi putut să depună o plângere la poliţie şi să caute

cu ajutorul ei să recupereze cele furate şi înstrăina-te. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând una caasta. Neîncrederea în autorităţi şi îndeosebi înPoliţia devenită Miliţie comunistă se strecurase decurând dar foarte adânc în noi. Preferai să rămâi cupaguba decât să-i aduci pe răufăcătorii mai temuţidecât tâlharii în casă. Aşadar, am hotărât cu toţiiconcedierea ispravnicilor ce nu fuseseră de ispravă,iar Tata, blajin ca întotdeauna, în loc să-i dea afarăpe dată le-a acordat un răgaz de două luni, până la 1octombrie, să-şi caute o altă locuinţă şi o altă slujbă.

Pe la începutul toamnei, mergând odată înpodul casei unde dosisem cărţile şi caietele, pentru alua unul dintre manuscrisele mele polemice,Dialogul cu un tânăr comunist, pe care voiam să-lcontinui, am găsit cărţile şi hârtiile răvăşite. Cinevaumblase la cele două lădiţe şi le răscolise, dar nu lip-sea nimic. Eram convins că făptaşii erau tot cei cescotociseră şi jos prin camere. Ascunzişul nu mai eracâtuşi de puţin sigur. „Femeia cu măgăruş” a făcut şide astă dată transportul înapoi în casa noastră dinoraş. Caietele cu însemnări zilnice, manuscriselemele şi-au reluat locul în sertarele biroului meu iarcărţile în rafturile bibliotecii. Nu voiam să mă maidespart de ele. Soarta mea va fi şi a lor, aşa soco-team, neglijând destul de uşuratic experienţa care-ifăcea pe cei vechi să spună habent sua fata libelli,atribuind scrierilor un destin propriu al lor.

În schimb, cedam şi de astă dată îndemnurilorla prudenţă ale familiei. Cărţile trebuiau ascunse,aşa se hotărâse, căutându-se un ascunziş potrivit. Înniciun caz nu în casă, ci undeva afară, poate în curtesau în grădina de lângă casă, cu alei printre pomi, custraturi de flori şi un gazon cam sălbăticit, mult maipuţin îngrijit decât fusese altădată, în vremurilebune dinainte de război. Mai dăinuia în grădină, totdin acele timpuri, un fel de pavilion, părăginit şi el,care de la Viena încolo s-ar fi numit o glorietă, iar dela Istanbul încoace se cheamă chioşc, căruia noi,însă, aşezaţi între acestea două, îi ziceam filegorie –folosind un cuvânt pe care nu-l mai întâlnesc nicăieriîn lume de vreo şaizeci de ani încoace, dar care maidesemnează undeva într-o Transilvanie profundă caşi în luminişurile scufundate adânc în mine, acelmărunt lăcaş de tihnă din fundul umbratic al grădi-nilor noastre unde, feriţi de toropeala arşiţei ca şi derăpăiala subită a ploilor gustam în interminabiledupă-amieze şi seri de vară savoarea vorbelor, visă-rii, voluptăţilor minţii şi trupului. Copil, mă căţărampe acoperişul ei, ajutându-mă de crengile unui prunde alături, şi uitam de lume citind întins pe burtă, cusoarele ce se rotea încet deasupra şi apunea încet,discret, pe undeva prin grădinile vecinilor. Iar lângăacea filegorie, ce se scorojea nemaicercetată denimeni, era un vechi stup din care albinele, surprin-se de o iarnă geroasă şi, mai mult poate, de iarnaînvrăjbirilor noastre, a războiului, apoi a glaciaţiuniistaliniene ce coborâse peste noi, pieriseră fără urmă.În acel stup de lemn uscat am depus într-o seară, caîntr-un sicriaş, cărţile pe care nu mă înduram să ledau flăcărilor. �

Fragment din Cartea Întâi, Preludii

© A

UR

AC

HR

IST

I

Nicolae BalotăAbisul luminat

Neîncrederea în autorităţi şi îndeosebi în Poliţiadevenită Miliţie comunistă se strecurase de curând

dar foarte adânc în noi. Preferai să rămâi cu pagubadecât să-i aduci pe răufăcătorii mai temuţi decât

tâlharii în casă.

NICOLAE BALOTĂ, EDGAR REICHMANN

FOTO: AURA CHRISTI

17

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Autocritic într-un fel unic, (auto)revi-zionistul Marino – oscilant psihologic,obligat şi de istorie (cea generală, darşi cea particulară, culturală, europea-

nă şi naţională), ajunge să se lepede de sine pentrua se regăsi, declarând că nu-şi mai „iubeşte” cărţileromâneşti, de critică, teorie literară, literatură com-parată, declinându-şi statutul de scriitor, literat, şiasumându-şi statutul de ideolog. Experienţa i-aadus o revelaţie (auto)critică: în principal, eşecul săuprovine din incomunicare şi inadecvare a receptăriioperei. „Eram tot mai convins că dacă există, în cul-tura română actuală, un autor atacat pentru ce nutrebuie şi… lăudat tot pentru ce nu trebuie, acelasunt… eu.” (Viaţa unui om singur, Polirom, 2010, p.290; pentru citatele următoare, notez numărul pagi-nii în paranteză.) Se vede învins, fără a fi convins deadversitatea culturală, rămasă pe un drum, pentruel, impracticabil. „Indiferenţa mea profundă faţă deopinia literară – într-o cultură minoră, doar de poeţişi publicişti – se dublează şi creşte odată cu dezinte-resul şi indiferenţa faţă de propriile mele cărţi,publicate, redactate sau concepute până în 1989.”(291) A ajuns la capăt de drum, cu sentimentul de „acădea mereu în gol” (292). A realizat o deschidererefuzată, pe care singur se vede constrâns să o închi-dă. Recunoaşte, deziluzionat, că „aceste cărţi n-auinfluenţat şi transformat, câtuşi de puţin, mentalita-tea şi conştiinţa literară a epocii” (id.). A luptat, cumşi cât a putut, cu cenzura, pe care el o califică anti-ideologică. „Cenzura m-a masacrat adesea.” (293) Lace bun? Cărţile îi sunt refuzate, şi prin neînţelegere,de o critică pe care o socoteşte anacronică, cvasi-cri-tică ori de-a dreptul necritică, fapt care îl mâhneşteadânc, dar nu-i spulberă speranţa într-o evoluţieaşteptată, când nu va mai fi nici protagonist, nicimartor. Închiderea, pe care mai curând o constatădecât o produce, păstrează o deschidere virtuală.Raţiunea sa critică i-o oferă. Raţionalistul din el îşiafirmă impuritatea psihologică şi îşi recunoaştedecepţia afectivă. „Ştiu că pot părea un etern nemul-ţumit, un resentimentar înrăit, reductibil. Este doaro aparenţă. Viaţa mea «literară» n-a fost deloc «tan-dră» cu mine.” (293-4) Cel care refuză producţia cul-turală din comunism nu se ia pe sine drept excepţie.

Bilanţul rău, de acum, nu exclude unul maibun. În acest fel se autentifică. Îşi dezvăluie scinda-rea şi îşi mărturiseşte schimbarea la faţă. Deşi „frag-mentare, imperfect organizate şi sistematizate”, căr-ţile de după 1989, Evadări în lumea liberă, 1993,Pentru Europa, 1995, Politică şi cultură, 1996,Revenirea în Europa, 1996, „mă exprimă cu adevă-

rat” (257). O va repeta şisublinia: doar cărţile dedupă 1989 „mă exprimă cuadevărat” (464).

Despre Viaţa lui Al.Macedonski, 1965, G.Călinescu a spus că e „oînfrângere” (130), darMarino cere să i se desco-pere şi aici îndrăznealaunor teme neconformiste(rebele, spune el) şi un stildiferit (stilul este chiaromul!) de al impresionistu-lui a cărui tutelă o neagă.Dintre criticii momentu-lui, N. Manolescu i-a recu-noscut talentul, atributpentru care Marino expri-mă dezinteres. Surprinză-tor, sau nu, blândul impre-sionist Perpessicius l-afăcut – Marino o spunedirect – „praf”. Nu s-avăzut rigoarea, sinteza,construcţia, iată lauda,iată şi dispreţul, trecândnu prin, dar peste operă.

Opera lui Al. Mace-donski, 1967, are „multmai puţin succes” (132).Marino este acum un con-testatar al foiletonului caformă supremă a criticii,dar şi al sincronizării ser-vile, într-un moment când

critica europeană se „transformase”, pentru el,într-un fel nedorit, inacceptabil, rupând cu un trecutnedemn de dispreţuit. El scrie deja ca un autor cu uncrez cultural neopaşoptist, încercând să lege prezen-tul de un moment major al trecutului.

(Re)înfiinţează un fel de critică ce ar fi trebuitsă genereze emulaţie, alternativă, echilibru în raportcu exclusivismul critic artist-foiletonist-impresio-nist, direcţie desfiinţată cu toată tăria de calea caredeţinea monopolul critic: Introducere în critica lite-rară, 1968, este „O sinteză teoretico-metodologicăpersonală, sistematică şi nimic mai mult.” (134)Dicţionar de idei literare, I, A-G, 1973, „O operăîntr-un fel unică, în cultura noastră, la un nivelinternaţional indiscutabil.” (134), produce o contes-tare brutală. „Propuneam – iluzionându-mă, recu-nosc – o «nouă» formă de critică: de idei literare, con-cepte, teorii, necesară culturii noastre în stadiul deatunci (în treacăt fie spus, «programul» a rămasactual şi astăzi).” (135) Luptă cu morile de vânt alecriticii omologate într-o considerabilă prelungire,fără nicio influenţă sau recunoaştere, în felul în careşi-ar fi dorit, adică avizat. Nu-l satisface un „evidentsucces de public şi de critică (peste 70 de recenziinumai în ţară, un fel de record absolut) şi peste 10ecouri (în străinătate)…” (135), devreme ceAcademia nu-l premiază. E, va să zică, publicat, fără

a fi „instituţionalizat”. Revenind, memorialistulnotează, încurcând puţin cifrele, că Dicţionar…-ulsău a avut 60 de recenzii în România şi peste 10afară, fără să uite că nu s-a soldat cu „nici o influen-ţă” (489). În plus, Gheorghe Crăciun, de la careaştepta empatie critică – aşa cum i-o arătase elînsuşi – a desfiinţat articolul Experiment.

Cu Hermeneutica lui Mircea Eliade, 1980, tră-ieşte o experienţă „şi mai dură” (136). Din afara saudin culisele culturii. Ajunge obiectul unor „manevresecuristo-partinice” (id.). Primeşte reproşuri că nu eistoric al religiilor (Culianu, Sergiu Al-George).Cartea aceasta nici lui M. Eliade „nu i-a plăcut” (id.),mai exact s-a eschivat de la a-şi exprima vreo păre-re. N-au făcut altfel nici Cioran, Noica şi chiar Ţuţea.Îl adaugă în cont şi pe „ratatul veninos” DanPetrescu. Concluzia: „regret că am scris Herme-neutica lui Mircea Eliade” (137). A se citi că Eliade n-o merita. Cum, în alt fel, Marino nu meritase recep-tarea cărţii. Iar miza autorului nu fusese deloc oare-care: „S-ar fi dorit (…) un «act de naştere» al unei noicritici româneşti…” (138).

La Hermeneutica ideii de literatură, 1987,după ce semnalează că un capitol a fost scos de cen-zură, dar repus în versiunea italiană, Marino recu-noaşte o anumită înstrăinare auctorială şi, cât sepoate de omeneşte, exprimă obiecţii stilistice, carteaapărându-i lui însuşi „prost scrisă, în sensul deprost, arid, mult prea abstract redactată” (id.).

Biografia ideii de literatură „Este prima enci-clopedie literară completă a culturii române.” (139),„prima sinteză de acest gen din lume” (138). La ea,nici măcar comentariile n-au mai fost, decât într-unnumăr redus. Apare într-un context cultural fărăcenzură şi poate exercita şi executa un program însfârşit decamuflat: „Aveam suprema naivitate de «aaduce Europa acasă».” (139) Scrisă într-o vechemanieră acum radicalizată: „notaţia obiectivă, preci-să”, „un stil cât mai «autentic», deci cât mai puţin«literar» posibil” (id.), fără emoţie şi fără talent(140). Marino pare mândru de absenţa talentului, lanoi, unde talentul se crede că este aproape la înde-mâna oricui.

Cărţile acestea, le mai deplânge scriitorul lor,au apărut cu o hârtie de proastă calitate şi au, înplus, multe greşeli de tipar, aşa încât, pur şi simplu,nu-l mai interesează. Nu lasă nespusă decepţia fun-damentală: pe de o parte, constatarea că lucra pen-tru o cultură care îşi ignora traseele gândirii: „Ceeace mă dezamăgea cel mai mult era lipsa de interespentru istoria ideilor româneşti.” (141), pe de altăparte că erau altfel decât contextul în care apăreau:„Nu se reţinea, din păcate, nici spiritul liberal şi deperfectă normalitate al acestor cărţi.” (153) Înţelegcă modul de a se lepăda de ele este totuşi unul de ale apăra. Pentru nedumeriri, dincolo de explicaţiilepe care chiar contextele (sunt două, cu ultima carteîn mai multe volume) o pot oferi, Marino trebuie săfi învăţat bine, dintr-o profundă, chiar dură, expe-rienţă, că ideile, dacă au cu adevărat acest statut,incomodează până la maxima violentare.

În fapt, Marino nu-şi condamnă, cum pare, căr-ţile. Le judecă şi cu parţialitate, nu doar cu o necru-ţare care ascunde o critică indirectă mai curânddecât o autocritică. Prin cărţile şi articolele traduse,a pus în relaţie, chiar dacă mai puţin solidă, orinumai slabă, comunicarea interculturală naţional-universală: „am deschis o fereastră spre occident,inclusiv spre SUA” (217). Veriga slabă aşteaptă să fieîntărită.

Nu poate evalua critic ce a publicat în străină-tate, dar o face oarecum. În ansamblu, deci şi printraducerile sale, i se impune cu tărie „Sentimentulde a cădea mereu în gol…” (222). Eşec şi… singulari-zare! Într-un fel salvatoare ajung oscilaţia ori neho-tărârea sa. Vede în publicaţiile sale din străinătate„cel mai mare efort pe care l-a făcut critica româ-nească de când este ea”, „O experienţă culturalăinteresantă şi pozitivă pe o latură.” (224) În totul,însă, insuficientă: „Uneori le văd (cărţile sale dinstrăinătate, n. n.) doar ca eşecuri, totale sau parţia-le şi, mai ales, totdeauna scump plătite” (id.). Scumpplătite se referă explicit la greutăţile documentării,receptare, dar, implicit, şi la ceva nedezvăluit decâtparţial şi aluziv, tradus de suspicioşi prin complicita-te sau pact cu regimul inacceptabil, admis de nevoie,cu care a trebuit să devină şi cooperant… Mareanemulţumire i se trage din ţară. „Am rămas acelaşi

■ noutăţi editorialeGrigore IliseiLa gurile AfriciiEditura Ideea Europeană, 2010

„În largul său în descrieri, cu o pană(un penel) dedată zugrăvirii meta-forice, într-o cromatică proaspătă,Grigore Ilisei este şi un narativ, cuapetit pentru istorii din care izvorăşte o«lecţie tulburătoare» (îl interesează şiistoria, fiindcă, de bună seamă, «istoriaeste o comoară»). E o aplecare ce nupoate decât să stimuleze reflexivitateaînsemnărilor.” (Florin Faifer)

„Şoldul cel mic al Africii, pistoletul, cum mi se înfăţişează Tunisiacând privesc paniglobul, este parcă o deltă a continentului, prinale cărei braţe şi guri intri într-o lume fastuoasă, fabuloasă, fasci-nantă, frisonantă şi puţin înfricoşătoare, totodată. Te afli în faţaunei revărsări de necunoscut şi mister. Aşa îţi închipui parteaaceasta a Terrei, fie şi din fuga gândului. E, într-adevăr, aveam săo constatăm, un tărâm al tainei, ce nu şi-a pierdut nici azi, cândsecretele de pe faţa pământului aproape că au dispărut, putereairadiantă a misteriosului.” (Grigore Ilisei)

Marian Victor BuciuMarino autocritic

Marino este acum un contestataral foiletonului ca formă supremă a

criticii, dar şi al sincronizării servile,într-un moment când critica

europeană se „transformase”, pentruel, într-un fel nedorit, inacceptabil,

rupând cu un trecut nedemn dedispreţuit. El scrie deja ca un autor cu

un crez cultural neopaşoptist,încercând să lege prezentul de un

moment major al trecutului.

ADRIAN MARINO

18

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

etern marginal, un cvasinecunoscut (cel puţin subacest aspect [al traducerilor, n. n.]) în propria meacultură.” (id.)

Păstrează nu doar un optimism universalistindividual, dar şi naţional. Putem fi exportabili,putem „propune metode şi soluţii proprii” (225).Biografia ideii de literatură, lucrare prin care reven-dică o prioritate mondială, ar fi concepută „după ometodă proprie, mai curând anglo-saxonă sau ger-mană…” (225), afiliată, aşadar, culturii europenecare, nerecunoscându-l pe autorul român, nu s-arrecunoaşte nici pe ea însăşi. Speră, de altfel, cât sepoate de explicit, ca toate cărţile să-i fie mai bineînţelese şi încadrate în context (210). Dar are o anu-mită atitudine a celui care, în cea mai mare parte atimpului, scrie şi publică în România comunistă, catoţi cei care fac cultură, într-un sistem editorial aflatsub cenzură politică şi ideologică, de un precar profe-sionalism.

I se editează, după cum socoteşte o dată, 11volume de „critică” în limbi străine, peste o sută dearticole (până în 1982!). Le-a scris cu ambiţia de aaparţine culturii române. De a nu se travesti etnic,lingvistic, cultural. Pe scurt, de arămâne autor român. Unul perso-nal, totodată român şi european.Traducerile i-au conferit un statutîntâi de toate protector, politic şiideologic: „m-au apărat, în modulcel mai concret posibil, deSecuritate” (199). Răspuns celorcare văd în relaţia sa cu Securitateanu o separare, ci o complicitate carei-a asigurat publicarea în limbistrăine…

Publicaţia creată prin acordulcu regimul comunist românesc,CRÉL, este pusă mai mult sub sem-nul oportunităţii (şi deloc al oportu-nismului) decât al eşecului, în pofi-da dificultăţilor impuse, de sau prinactiviştii culturali. Marino eviden-ţiază numerele monografice alepublicaţiei, cele peste 100 de sem-nalări şi recenzii. Nu uită umilinţe-le din ţară. Abia după cinci ani de laapariţia revistei va fi menţionat casecretar al comitetului de redacţie.Dezvăluie opoziţia lui VasileNicolescu, totodată iniţiator al uneicampanii şi atacator personal alDicţionarului de idei literare şi aljurnalului de voiaj Olé, España, şinu uită ajutorul lui MihneaGheorghiu. Nu omite nici sprijinullui G. Dimisianu în România liberă.Voia să spună din România litera-ră?

De altfel, Marino ştie să fierecunoscător faţă de sprijinitori,părăsind criteriul critic principial.Pot da numeroase exemple în aceas-tă privinţă. Strategie de minciunăprin omisiune… Generoşii se spalăde toate relele: comunism, mediocritate, plagiat (C.Ştefanache) etc. Adversarii, oricât de notorii, suntaduşi uneori la zero, ca în cazul lui M. Sorescu, celcare reclama că publicaţia făcută de Marino nureflecta realitatea traducerii literaturii române înstrăinătate. Nu mai spun ce crede Marino despre

literatura lui Sorescu. Rămânând la atitudinea inac-ceptabilă faţă de revista cu deschidere universală,mai mult sub anonimitate, Marino e vexat că Ov. S.Crohmălniceanu a bagatelizat-o sau minimalizat-oca fiind universitară. Criteriu deloc de ruşine, de alt-fel, în Occident. Complexant, însă, pentru un criticneimpresionist, de la noi. Dar, mai ales, răscolind orană adâncă a unui eliminat din Universitate şiajuns să fie umilit în Occident de CV-urile academi-ce.

Drastic cu critica românească, pentru că i-aignorat pur şi simplu opera tradusă, o elimină dinrelaţia cu sine, constatând că nu păstrează nicioamintire frumoasă despre aceste cărţi. E mereuambiguu, pliat pe o realitate ambiguă. Înţelege totulmai degrabă ca un eşec fatal: „într-o critică literară(dominată de doi scriitori-romancieri: unul ratat, E.Lovinescu, altul semirealizat, G. Călinescu), lucrări-le critice de tipul meu nu aveau, obiectiv vorbind,nicio şansă” (223). (Dez)iluzionat faţă de trecut, îşipune toată încrederea într-un viitor cu statut evi-dent virtual. Nu se reprogramează total, aşa cumnici voinţa din totdeauna nu-i dispare cu totul.

Nu altfel procedează cu critica occidentală, decare se separă cu totul, prin defazare sau orientareopusă. „Mai întâi, handicapul esenţial: modelele cri-tice occidentale dominante radical diferite, declinulevident al sintezelor, lipsa de interes pentru istoriaideilor literare. Lucrările de tipul meu păreau, înconsecinţă, neinteresante, «depăşite», «învechite».”(201) Marea decepţie provine din incomunicare şi, înconsecinţă, inacceptare. „Vorbeam un alt limbaj.Ermetic. Incomunicabil.” (226) Trăieşte o profundăsuferinţă de receptare, cam aceeaşi, în esenţă, înRomânia comunistă, ca şi în Occidentul democratic.Partizanatul necritic i se pare la fel de(ne)funcţional. Recenziile apar „pe bază de cointere-sare şi reciprocitate”, nu privesc mai deloc obiectul şinu devin adevărate dări de seamă, de aceea nu-l(co)interesează: „am devenit tot mai blazat la apari-ţia oricăror recenzii” (170). Bilanţul rămâne contra-dictoriu, prin preţul excesiv (explicat până la unpunct) plătit pentru satisfacţii cel mult parţiale. Pescurt, se socoteşte oprimat în ţară, neintegrat înafară. Nerecenzat, nevândut, dar tradus în Japoniacu Etiemble, de unde întărirea statutului de margi-nal, acum exotic. Neîmpăcat: „Eşec total…” (164)

Ratarea integrării este mutată dintr-un planpersonal într-unul general, într-o scindare (nu doardefazare, aceasta poate pur şi simplu ignorată) pro-fundă, de tip – să-i spun – geocultural: găseşte că„adevărata dramă” e incompatibilitatea între Est şiVest, pe trei paliere: cadru cultural, metodă, biblio-grafie şi documentare. Occidentul are şi el tarele lui,şi încă dintre cele mai… tari. În esenţă, şi acolo cri-tica este în mare suferinţă, dacă nu chiar moartă,folosită de incompatibili. Judecata ajunge nejudeca-tă iar Marino acuză „stupiditatea (cuvântul nu esteprea tare) a celor care fac opinia în Vest” (171). Dauverdicte cei mărunţi… Occidentul uzează de atitudi-ne parohială, dezinteresat de o cultură ca aceearomână, sensibil exclusiv la propria reproducere,doritor numai de discipoli, indiferent la posibile dife-renţe, uzând – şi el, acum în mod deschis – de into-

leranţă ideologică. „Eram victima unui absurd, fana-tic şi terorist război ideologic.” (173) Contactele epis-tolare cu confraţii occidentali n-au substanţă. Nutrece sub tăcere unele dintre scrisorile primite, cali-ficate ca impertinente. Pitorească, amuzantă (dacă

termenul e potrivit pentru un autorprofund nemulţumit şi sarcastic)este piratarea sa într-o ediţie de laBelgrad.

Respinge critica pariziană,masată în arondismentul 6.(A)simetrică impresionismului cri-tic românesc îi apare „dictatura«noii critici» franceze” (305). E o cri-tică ruptă brutal şi nedrept – necri-tic – de o tradiţie neasimilată. B.Croce, neaceptat la Paris, i se paresuperior lui Tz. Todorov şi G.Genette. Lângă ei, în fruntea aces-tor formalişti alexandrinişti, estepus R. Barthes. „O adevărată catas-trofă intelectuală şi morală. Platformalistă. Total a- sau antiistorică.Fără nici o preocupare de sinteză,generalizare sau construcţie.” (159).Nu ştia nici o limbă. L-a urmărit laun seminar făcând un singur lucruinfinit: codà, iar actul consideratcaricatural este reflectat în acelaşispirit caricatural. În mod deschis,Barthes îl detesta pe Croce, eliminacu snobism predecesorii, exprimaenormitatea (ideologică!) desprelimba fascistă. Fascismul era unicultotalitarism recunoscut de el.Marino descoperă doar ostili, supe-riori, dispreţuitori în linie ideologi-că, precum Domenach, fără să fifăcut puşcărie. În Franţa i se repro-şa erudiţia sau faptul că nu cita peunii ca Iuri Lotman. J. Starobinskie ospitalier apoi brutal. R. Escarpit,în România, se arată arogant şiinsolent, iar A. Robbe-Grillet, supe-rior-distant. Pe Jean Rousset îlreduce la manierism, iar pe George

Steiner la „aroganţa agresivă” (310). Obrăzniciasupremă este constatată la germanul H. M.Enzensberger. Sunt judecăţile critice ale parioruluipascalian a cărui miză culturală e nimic sau totul.

Occidentul practică un comparatism şi univer-salism elitist, discriminatoriu, iar Marino este undemocrat (parţial, dacă nu aparent) nonelitist, încre-zător în substanţialitatea etnicistă invariabilă acreativităţii. Convingerea lui este că toate literaturi-le, mari şi mici, alcătuiesc literatura universală. Şiaici atuul revendicat este ideologic, care, e convins, îldistinge atât în raport cu cultura din totalitarismulcomunist, cât şi cu aceea din democraţia occidentală.Urmarea: neînţelegerea de ambele părţi. A scris, des-pre Etiemble, o carte masivă, împărţită ulterior îndouă volume, unul cu miză ideologică, neremarcatădin nicio direcţie, ba chiar şi din partea celui abor-dat: „Am pus în ea, în această versiune restrânsă(Etiemble et le comparatisme militant, 1982), resen-timentele şi aspiraţiile mele ideologico-literare.Atacam teme, pe atunci foarte dificile, mai toate de-adreptul «subversive».” (209) „Etiemble n-a perceputsensul ideologic al lucrării mele care, în Est, avea peatunci cu totul alte conotaţii decât ale stângismuluiparizian.” (210) Marino califică relaţia cu Etiemblefalsă. Comparatiştii francezi au boicotat cartea des-pre comparatismul militant.

Din întreaga critică, autohtonă şi străină – din-colo de proporţii, metodă, rezultate – acceptă numaistilul occidental noncalofil, împotrivindu-se calofilis-mului românesc. Dar şi stilul admis este unul res-trâns. Chiar şi Marino s-a văzut obligat să-şi „ameri-canizeze” stilul, la publicarea în SUA a unui volumdin Biografia ideii de literatură. �

■ noutăţi editoriale

V.D. FulgerDestine ale reginelor frumuseţiiEditura Ideea Europeană, 2010

ADRIAN MARINOMIRCEA DINESCU

Un editorial recent al lui NicolaeManolescu1 semnalează, din perspec-tiva prudent sceptică a unui „fetişistal Operei”, o tendinţă tot mai clară a

scrierilor ultimilor ani, confirmând previziunea for-mulată de Eugen Simion încă din 1981: neaşteptatareîntoarcere a Autorului, nu doar în literatură, prininfuzia autobiograficului deghizat în ficţiune, ci şi încritică, unde biografia redevine o cheie de lecturăviabilă, mijlocind apropierea empatică a cititorului.O ilustrare magistrală a ambelor direcţii de resusci-tare a instanţei auctoriale, ca expresie vie a subiec-tivităţii creatoare, este proaspătul volum al luiBasarab Nicolescu, În oglinda destinului – eseuriautobiografice, apărut la Editura Ideea Europeanăspre sfârşitul anului 2009, o transcriere incitantă aunor experienţe de viaţă fundamentale.

Apropierea de opera multidimensională a luiBasarab Nicolescu şterge barierele artificiale ridica-te de la Proust înainte prin dihotomia amăgitoaredintre eul empiric şi eul artistic, una dintre redutelemoderne ale gândirii binare, transgresând-o în spiri-tul transdisciplinar al unui eu total, terţ inclusdeopotrivă uman şi estetic. Revelatoare în acest senseste expresia oximoronică „eseuri autobiografice” dinsubtitlul recentului volum În oglinda destinului(propusă autorului de către Eugen Simion), care sin-tetizează viziunea transdisciplinară despre literatu-ră a lui Basarab Nicolescu: „Nici eseu, nici autobio-grafie, sau mai bine zis şi eseu şi autobiografie, eseulautobiografic s-ar vrea un terţ inclus care dezvăluiecalea unei unificări interioare, transgresând frontie-rele între fizicianul cuantic, cercetătorul transdisci-plinar şi căutătorul de adevăr în secretul vieţii saleinterioare.”

În acelaşi timp, În oglinda destinului ar puteapurta ca motto crezul autorului formulat aforistic:„În lungul drum către tine însuţi, de explorat e maicurând Celălalt, cu infinitul fiinţei sale.” Dublaîntâlnire, cu Sine şi cu Celălalt, este aşezată subsemnul barbian al Oglinzii, adevărată metaforăobsedantă, în termenii lui Charles Mauron, ce confi-gurează mitul personal al lui Basarab Nicolescu.Calea spre autocunoaştere presupune un „ocol princultură”, o reflectare în Oglindă, prin mijlocirea unorîntâlniri exemplare, a unor dialoguri revelatoare şi aunor prietenii şi afinităţi spirituale. Aceste reflectăricatalitice au ca mobil o limpezire a propriei viziuniasupra lumii, În oglinda destinului constituind oadevărată propedeutică la corpusul metodologictransdisciplinar, o sinteză revelatoare a studiilorteoretice, critice sau aforistice anterioare, dar şidebutul unui nou ciclu eseistic, care transpuneîntr-un plan ideatic superior corolarele manifestuluitransdisciplinarităţii.

Prima parte din În oglinda destinului,„Ctitorii”, este un omagiu adus personalităţilor tute-lare, deschizători de drumuri în poezie, filosofie sauştiinţă şi precursori ai transdisciplinarităţii –Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, EugenIonescu, Emil Cioran, B. Fundoianu, ŞtefanLupaşcu. Ei au jucat rolul unor modele de „transgre-siune”, depăşind complexul românesc al marginali-tăţii lingvistice şi culturale, făurindu-şi prin operăun destin universal, deschizător de noi drumuri cog-nitive şi artistice. Valorificarea acestui spirit altransgresiunii specific românesc îl impulsionează peBasarab Nicolescu în descoperirea propriei meniri,de promotor al transdisciplinarităţii, definite suges-tiv drept „transgresare generalizată”. Nu întâmplă-tor primul ctitor evocat de Basarab Nicolescu esteLucian Blaga, poetul fascinat de misterul armoniză-rii contrariilor şi filosoful paradoxiilor dogmatice.Cei doi sunt creatorii unor modele cognitive simila-re, trialectice, sinteza blagiană a termenilor antino-mici „în dezacord cu concretul” şi „postulată în trans-cendent” din Eonul dogmatic pliându-se surprinză-tor pe pattern-ul triunghiular al terţului inclus pro-pus de Basarab Nicolescu în Transdisciplinaritatea2.De altfel, eseul dedicat lui Lucian Blaga reia unpasaj din Rădăcinile libertăţii3 în care acesta estedefinit drept un „precursor al transdisciplinarităţii”şi un „om al terţului”, un vizionar care intuieşte, subimpulsul ultimelor descoperiri ştiinţifice, antinomiatransfigurată formalizată ulterior, ca terţ incluslogic, de Ştefan Lupaşcu şi extrapolată transdiscipli-nar, ca terţ inclus ontologic, de către Basarab

Nicolescu în cele mai variate sfere ale cunoaşterii. Următorul eseu revine asupra studiului de

debut din 1968, Ion Barbu – Cosmologia „Joculuisecund”4, cea de-a doua monografie dedicată lui IonBarbu după 33 de ani de la studiul lui Tudor Vianu,şi aduce câteva revizuiri din perspectiva cercetătoru-lui transdisciplinar, luând în calcul şi evoluţia ulte-rioară a receptării operei barbiene, care a generat oavalanşă de interpretări contradictorii, explicabiletocmai prin uimitoarea complexitate a cosmologieiJocului secund, o autentică „bijuterie a transdiscipli-narităţii”. Din evantaiul de chei hermeneutice expe-rimentate de exegeza barbiană cea mai fertilă îiapare lui Basarab Nicolescu cea transdisciplinară,aplicată avant la lettre în studiul din 1968, arcuind opunte neaşteptată între descoperirile bulversantedin mecanica cuantică şi experimentele poeticedeconcertante din aceeaşi perioadă, între care Joculsecund barbian ocupă un loc privilegiat.Argumentaţia urmăreşte îndeaproape ideile dezvol-tate în monografie – tripticul ternarelor structuran-te: al miturilor fondatoare (Oglinda, Soarele şiNunta), al culorilor (albastrul, galbenul şi verdele) şial etapelor de autocunoaştere (Venus, Mercur şiSoare), dar şi proiectul barbian al unui nou uma-nism matematic, anticipând transdisciplinaritatea.O completare incitantă este adusă de propunerea, înlocul simplificatorului binom poet – matematician, aternarului Ion Barbu – EL GAHEL – Dan Barbilian,unde cuvântul EL GAHEL (semnificând în limbaegipteană „ignorant”), înscris ciclic în vârfurile hep-tagonului de pe ultima pagină a Jocului secund, estedecriptat drept o semnătură auctorială, „prototip alternarului din logica terţului inclus”. Oferind o alter-nativă atât pentru limbajul abstract al conceptelormatematice, cât şi pentru cel ambiguu al metaforelorpoetice, versurile barbiene se dezvăluie a fi revela-toare teoreme poetice, formulă experimentată ulte-rior şi de Basarab Nicolescu în colecţia de aforismereunite sub acest titlu5.

Dacă Lucian Blaga şi Ion Barbu sunt modelelivreşti, cunoscute doar indirect, prin lectură, celde-al treilea ctitor al personalităţii lui BasarabNicolescu, filosoful Ştefan Lupaşcu, este o prezenţăexemplară în viaţa sa, deopotrivă mentor, colabora-tor şi prieten. Imaginea lui Ştefan Lupaşcu, desprin-să din eseurile continuatorului său, este cea a uneifiguri tutelare, magnetice, exercitând o fascinaţiecatalizatoare, adunând în jurul său filosofi şi artiştiprecum André Breton, Salvador Dali, EugenIonescu, B. Fundoianu sau Emil Cioran. Cele patrueseuri ce se focalizează pe ideile revoluţionare ale luiŞtefan Lupaşcu, dezvoltate şi în recenta monografiededicată acestuia6, ascund de fapt o subtilă mise enabîme a propriei metode a lui Basarab Nicolescu:portretul spiritual al acestuia prinde contur doar înOglindă, prin confruntarea, fie polemică, fie comple-mentară, cu alţi oameni de ştiinţă, filosofi sau artişticu care intră într-o fertilă interacţiune. Modelulontologic al celor trei materii – macrofizică, biologicăşi psihică – şi cel tridialectic al logicii dinamice acontradictoriului din scrierile lui Ştefan Lupaşcusunt integrate în aceeaşi serie paradigmatică revolu-ţionară cu viziunile despre realitate ale lui C.G.Jung şi Wolfgang Pauli şi, implicit, cu propria trans-cosmologie a lui Basarab Nicolescu, structurată pemai multe niveluri de Realitate suprapuse.Inspiratul concept propus de Pompiliu Crăciunescuîn analiza operei lui Mihai Eminescu7 şi extrapolatulterior8 şi în interpretarea altor scrieri vizionare,între care şi Noi, particula şi lumea9, Teoremele poe-tice sau Transdisciplinaritatea, sintetizează sugestivsensibilitatea transgresivă a lui Basarab Nicolescu,care se regăseşte cu entuziasm în această viziunefractală a realităţii: „Transcosmologia, adică percep-ţia organică a ceea ce se află între, peste şi dincolo deorice cosmos, este posibilă prin prezenţa în noi a ter-ţiului ascuns, conciliind fără fuziune toate contradic-ţiile pe care mintea omenească le descoperă neconte-nit în rezistenţa perpetuă a Realităţii. Universulcunoaşterii este un univers deschis, revelând o struc-tură fractală a Realităţii.”

Această paradigmă reconciliantă, fundamenta-tă pe logica terţului inclus, nu trebuie confundată cu„iraţionalismul hermetic” decriptat de Umberto Ecodrept o derivă hermeneutică hrănită din principiulCoincidentia Oppositorum, prin care „toate sunt

legate” într-o reţea lingvistică în care sunt anulatenon-contradicţia şi identitatea, fiecare semnificatputând fi substituit cu oricare altul într-o semiozăinfinită. Basarab Nicolescu rectifică seducătoareateorie a lui Umberto Eco, subliniind faptul că doarcel de-al treilea principiu al logicii clasice – cel al ter-ţului exclus – este repudiat de logica lupasciană, pri-mele două postulate aristotelice – cel al identităţii şicel al non-contradicţiei fiind nu doar menţinute, cichiar potenţate. Basarab Nicolescu revine asupraacestei nuanţări în eseul Dialogul întrerupt:Fondane, Lupasco şi Cioran, unde sunt problemati-zate reproşurile aduse de B. Fundoianu sistemuluilogic construit de Ştefan Lupaşcu. Cel mai dur din-tre ele este cel al metamorfozării de dragul formali-zării a inovatoarei contradicţii în tradiţionala non-contradicţie, Lupaşcu aruncând o cuminte puntelogică peste prăpastia metalogică pe care tot el a des-chis-o cu temeritate. Doar că, dacă pentru B.Fundoianu această fidelitate faţă de principiul non-contradicţiei reprezintă un blocaj neavenit, pentruBasarab Nicolescu ea reprezintă garanţia coerenţeiunui sistem logic alternativ, rezistent la formalizare.

Celelalte două eseuri aduc la lumină laturacomplementară a personalităţii lui Ştefan Lupaşcu,cea deschisă spre experimentele artistice ale secolu-lui XX, dezvăluind aspecte inedite ale influenţeicatalitice a teoriilor sale incitante asupra teatruluiabsurdului al lui Eugen Ionescu, care îi şi pomeneş-te numele într-una din piesele sale, Victimele dato-riei, sau asupra unor reprezentanţi de vază ai supra-realismului, ca André Breton sau Salvador Dali.Despre ultimul dintre ei Ştefan Lupaşcu elaboreazăchiar un studiu omagial în care apropie insolitulimaginar din picturile acestuia de „sub-lumea” cuan-tică, intuind faptul că suprarealismul lui SalvadorDali este mai degrabă un „subrealism” prin care estecaptată „permanenta creaţie şi anihilare a formelor”.Subrealismul conceptualizat de Ştefan Lupaşcuapare analog infrarealismului barbian, focalizat pe„increatul cosmic” ce subsumează „existenţeleembrionare: germenii, peisajele nubile – limburile”,spaţiu al virtualităţilor oglindind, după BasarabNicolescu, infinitezimala lume cuantică. �

1 Nicolae Manolescu, Biografii, biografii...,„România literară”, nr. 48, 2009

2 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea.Manifest, Traducere de Horia Mihail Vasilescu,Editura Polirom, Iaşi, 1999, Ediţia a II-a, EdituraJunimea, Iaşi, 2007

3 Basarab Nicolescu, Michel Camus,Rădăcinile libertăţii, Traducere de Carmen Lucaci,Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2004

4 Basarab Nicolescu, Ion Barbu – Cosmologia„Jocului secund”, Ediţia a II-a, Cuvânt înainte deEugen Simion, Postfaţă de Pompiliu Crăciunescu,Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

5 Basarab Nicolescu, Teoreme poetice,Traducere de L.M. Arcade, Prefaţă de Michel Camus,Editura Cartea Românească 1996, Ediţia a II-a,Editura Junimea, Iaşi, 2007

6 Basarab Nicolescu, Ce este realitatea?Reflecţii în jurul operei lui Stéphane Lupasco,Traducere de Simona Modreanu, Editura Junimea,Iaşi, 2009

7 Pompiliu Crăciunescu, Paradisul infernal şitranscosmologia, Prefaţă de Basarab Nicolescu,Editura Junimea, Iaşi, 2000

8 Pompiliu Crăciunescu, Strategiile fractale,Editura Junimea, Iaşi, 2003

9 Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea,Traducere de Vasile Sporici, Editura Polirom, Iaşi,2002, Ediţia a II-a, Editura Junimea, Iaşi, 2007

19

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Irina DincăBasarab Nicolescu şi drumul către sine

BASARAB NICOLESCU

20

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

În situaţia post-holocaust, martorul uneiexperienţe limită trăită în comun nu mai vor-beşte despre sine. El mărturiseşte o expe-rienţă a întregii comunităţi din care face

parte. Mărturia este depusă în numele inocenţilor ce audevenit victime şi în numele tuturor inocenţilor care arputea cîndva în viitor să cadă pradă unei violenţe simi-lare. În rîndurile ce urmează mi-am propus să înfăţişezmodul în care contemporanii unui martor, Elie Wiesel,depun mărturie despre acesta ca personaj ce ne aducepe agenda publică povestiri despre experienţa suferin-ţei, dezumanizării şi exterminării semenilor săi. ElieWiesel afirmă în mod repetat despre sine că el nu estealtceva decît un povestitor. Cu toate acestea, nu putemsă facem abstracţie de faptul că există o mare varietatede formule ale recunoaşterii de care el se bucură1. Înaprecierile metaforice la adresa sa sesizăm că el esteintegrat în lumea personajelor biblice, i se atribuiedarul profeţiei şi al ştiinţei divine, este considerat deţi-nător al secretului restaurării condiţiei umane etc.Amintim aici doar cîteva dintre aceste formule ale recu-noaşterii prin care contemporanii noştri s-au apropiatde opera lui Wiesel.

Astfel, Egil Aarvik, în discursul său la acordareaPremiului Nobel pentru pace utilizează formula: „LuiElie Wiesel, fiu unic al lui Avraam, un Isaac ce a scăpatîncă o dată de moartea sacrifială de pe MunteleMoria”.2 O imagine convingătoare ne este oferită deMaurice Friedman în comparaţia pe care o face întremodelul biblic al lui Iov şi cei care trăiesc tragedia holo-caustului.3 Wiesel este astfel cel asupra căruia se răs-frînge acest simbolism şi devine purtătorul său. Îl regă-sim atît în situaţia suferinţei, deznădejdii şi protestuluiîn faţa lui Dumnezeu în condiţiile lagărului, dar şi însituaţia post-holocaust prin răspunsurile pe careîncearcă să le sugereze ca fiind posibile la întrebareadacă holocaustul este o provocare a lui Dumnezeu adre-sată omului şi în ce fel trebuie omul să răspundă uneiasemenea provocări. Este evident că întrebarea nupoate să îşi găsească un răspuns unic. Sau cel puţinrămîne ceva inexprimabil în orice încercare de a contu-ra un răspuns. La rîndul său, în şirul asocierii cuimagini biblice, Simon P. Sibelman consideră că ElieWiesel este un profet ce se adresează omului modern.El continuă tradiţia profetică iudaică în care cinevaeste pus să vorbească celorlalţi pentru a-i determina săfacă schimbări majore în viaţa lor şi în relaţiile cu cei-lalţi. Pentru Sibelman profetul nu mai e destinat săofere umanităţii profeţii despre viitor. El are misiuneade a redefini experienţa umană autentică şi de a da operspectivă nouă asupra condiţiei umane.4

Una dintre cele mai complexe şi mai apropiate despiritul operei sale este aprecierea că Elie Wiesel esteun Mesager. În opinia lui Robert McAfee Brown, Wieseleste un mesager ce vorbeşte în numele victimelor, unmesager al providenţei divine, un mesager către uma-

nitate, dar şi un mesager care se descoperă şi se oferăpe sine ca un mesaj al autenticităţii.5

În acelaşi timp, după ce trece în revistă opiniilecîtorva figuri marcante ale gîndirii iudaice, MichaelBerenbaum formulează concluzia că Elie Wiesel poate fisituat printre marii teologi contemporani, care prin mij-loacele specifice literaturii dezvoltă idei similare cu celeale teologilor.6

Elie Wiesel are astăzi o recunoaştere atît de largăîncît nu este nevoie să recurgem la nici un fel de artifi-ciu pentru a-i sublinia importanţa în contextul gîndiriievreieşti în particular şi a celei occidentale în general.Putem afirma că în prezent, Elie Wiesel este perceputdrept unul dintre cei mai importanţi creatori în sînultradiţiei iudaice. Totodată, putem aprecia că premiselereligioase ale gîndirii lui sînt utilizate pentru a ne con-duce spre o filosofie care exaltă viaţa, omul şi capacita-tea sa de a se regenera în perspectiva luminii ce i sepoate citi pe chip, este vorba evident de om înţeles încalitatea sa de chip al lui Dumnezeu. Dacă filosofiaevreiască se constituie ca o întîlnire între iudaism şifilosofie, ca o recuperare de către filosofie a tradiţiei şio remodelare a reflecţiei filosofice în spiritul tradiţiei,atunci povestirile despre om şi Dumnezeu relatate deElie Wiesel pot fi circumscrise şi acestui trend. E ade-vărat că Wiesel alege o altă modalitate de exprimaredecît cea a reflecţiei sistematice, a analizei conceptualeîn sensul în care procedează filosofia, dar fundalulpovestirilor, ca şi spiritul întregii construcţii este apro-piat de filosofie în aceeaşi măsură, şi în acelaşi spirit, încare, în mod obişnuit deja se vorbeşte de consecinţeleteologice ale gîndirii sale, sau chiar de teologia lui ElieWiesel. Fără să ne propună un sistem de filosofie, ElieWiesel trasează liniile generale ale unei etici a respon-sabilităţii bazată deopotrivă pe resursele gîndirii reli-gioase a iudaismului şi pe cele ale filosofiei laice occi-dentale. Utilizînd genul literar ca vehicul al ideaţieisale, el se dovedeşte a fi depozitarul şi transmiţătorulunei filosofii existenţiale ce se adresează omului pos-tmodern supus însingurării, disoluţiei şi indiferenţei.

Însă, dincolo de toate acestea, Elie Wiesel preferăsă fie considerat un simplu povestitor. El spune poves-tiri despre om, despre sensul vieţii, despre radicalitatearăului, despre supravieţuire, despre bucurie şi binecu-vîntare. Toate acestea însă rămîn învăluite într-o lumi-nă pe care noi o percepem doar sub forma unei umbre.Este vorba de inexprimabilul pe care îl cuprinde formu-la „Prizonier Numărul A-7713”, numărul de identifica-re pe care îl putem citi pe braţul copilului din Noaptea.Redus la un simplu număr, Wiesel descoperă că numaimemoria mai poate fi o sursă pentru a se putea redes-coperi pe sine ca om. Importanţa numelui e una înde-lung teoretizată în iudaism. Ea e corelată cu numele luiDumnezeu şi semnificaţia omului creat după chipul luiDumnezeu şi înzestrat cu capacitatea de a da numelucrurilor şi fiinţelor. Însemnătatea specială acordată

de Wiesel numelui poate fi desprinsă din analizele unorautori care evidenţiază grija cu care autorul dă numepersonajelor şi semnificaţia cel mai adesea religioasă aacestor nume. La rîndul său, Wiesel ne atrage atenţiaasupra faptului că în tradiţia iudaică, numele aduceprezenţa a ceva misterios, relaţia individului cu nume-le său este una de natură mistică. Fiecare nume se con-stituie ca un fel de chemare transmisă din generaţie îngeneraţie constituindu-se într-o istorie şi o memorie acontinuităţii şi supravieţuirii. Numele este parte a uneirădăcini ce ne trimite spre necunoscut şi inexprimabil,el relevă o tradiţie a supravieţuirii.7

Deşi afirmă mereu imposibilitatea comunicăriitotale a experienţei trăite în condiţiile lagărului, ElieWiesel, aflat în căutarea unei reconstrucţii continue apropriei sale identităţi, spune povestea victimelor şipune întrebări în numele său şi în numele acestora. Iarpeste toate acestea „obligaţia de a depune mărturierămîne constantă”.8

Şirul modalităţilor prin care personalitatea luiWiesel este valorizată poate continua. Ele mărturisecmai degrabă despre destinul unei comunităţi decît des-pre un simplu om. Însă, mult mai important decît aces-te imagini expresive mi se pare să sesizăm faptul cătoate acestea nu reprezintă expresii prin care Wieseleste idolatrizat de contemporanii săi, ci formule ale res-ponsabilităţii pe care el şi-a asumat-o ca supravieţuitoral holocaustului şi al responsabilităţii cu care îl inves-tesc cei care văd în el o voce autentică a celor ce au fostreduşi la tăcere în lagărele morţii şi nu mai pot să vor-bească decît prin vocea de împrumut a celui ce esteidentificat ca mărturisitor.

Noaptea tăcerii şi a indiferenţei

Noaptea este cea mai cunoscută dintre operele luiElie Wiesel. Povestea lui Eliezer relatată în aceastăcarte a schimbat modalitatea de raportare la holocaustîn aceeaşi măsură în care Jurnalul Annei Frank a făcutdin experienţa din jurul lagărelor morţii o experienţăaccesibilă fiecăruia dintre noi. Ea se constituie ca unapel la responsabilitate şi la o acţiune etică în baza asu-mării acesteia. Întregul mesaj al cărţii se structureazăîn jurul memoriei şi mărturiei legate de exterminareaevreilor europeni în lagărele morţii. Memoria celorîntîmplate şi a celor dispăruţi ne apare ca un elementde rezistenţă obligatoriu în construirea unei etici a res-ponsabilităţii. Afirmaţia lui Wiesel potrivit căreia

Sandu FrunzăNoaptea lui Elie Wiesel

ELIE WIESEL

LAGĂRUL BUCHENWALD, 1945.ELIE WIESEL ESTE AL ŞAPTELEA DIN

STÂNGA PE POLIŢA A DOUA DE JOS

1 Despre biografia lui Elie Wiesel putem citi cărţi sim-ple, pe alocuri apologetice, cum sînt cele scrise de: CarolGreen, Elie Wiesel: Messenger from the Holocaust, Chicago:Childrens Press, 1987; Michael Pariser, Elie Wiesel: BearingWitness, Brookfield, Connecticut: The Millbrook Press, 1994;Caroline Lazo, Elie Wiesel, New York: Dillon Press, 1994;Michael A. Schuman, Elie Wiesel: Voice From the Holocaust,Hillside, New York: Enslow Publishers, 1994. Sau putem con-sulta cărţi mai complexe cum ar fi Ellen Norman Stern, ElieWiesel: Witness for life, New York: Ktav Publishing House,1982, sau chiar memoriile cuprinse în Elie Wiesel, All Riversrun to the Sea. Memoirs, New York: Schoken Books, 1995; Andthe Sea Is Never Full: Memoirs, trans. Marion Wiesel NewYork: Alfred Knopf, 1999.

2 Egil Aarvik, The Nobel Presentation Speech Deliveredby Egil Aarvik, Chairmen of the Norwegian Nobel Committee,in Oslo on December 10, 1986, în Elie Wiesel, The Nobel PeacePrize 1986, New York: Summit Books, 1986, p. 4.

3 Maurice Friedman, Abraham Joshua Heschel andElie Wiesel. You Are My Witnesses, New York: Farrar StrausGiroux, 1987, pp. 162 oi urm.

4 Simon P. Sibelman, Silence in the Novels of ElieWiesel, New York: St. Martin’s Press, 1995, p. 2.

5 Robert McAfee Brown, Elie Wiesel: Messenger to AllHumanity, revised edition, Notre Dame, Indiana: Universityof Notre Dame Press, 1989, pp. 37-42.

6 Michael Berenbaum, The Vision of the Void.Theological Reflections on the Works of Elie Wiesel,Middletown, Connecticut: Wesleyan University Press, 1979,pp. 152 şi urm.

7 Elie Wiesel, Against Silence. The Voice and Vision ofElie Wiesel, Selected and Edited by Irving Abrahamson, NewYork: Holocaust Library, 1985, p. 376.

8 Elie Wiesel, Afterword în Obliged by Memory.Literature, Religion, Ethics. A colection of essays honoring ElieWiesel’ s seventieth birthday, Edited by Steven T. Katz andAlan Rosen, p. 158.

21

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

memoria reprezintă un mod de a fi acasă nu este o sim-plă metaforă sau o figură retorică. Ea acţionează ca unfactor protector, ca un panaceu împotriva disperării şi anebuniei, ca o raţiune de a rămîne în viaţă. Dar mai alesmemoria are o valoare esenţială în conservarea integri-tăţii umane. Wiesel are convingerea că a putut să îşipăstreze calitatea de fiinţă umană numai datorită pute-rii pe i-a dat-o memoria şi capacitatea de a-şi aminti.9Memoria este o modalitate prin care noaptea este adusăla lumină, cei morţi sînt readuşi în orizontul vieţii, dez-nădejdea din lagărele morţii este transformată în spe-ranţa unei vieţi care poate fi îmbunătăţită prin partici-parea tuturor fiinţelor umane.

Această aşezare în cîmpul propriei sale memoriieste un exerciţiu ce ţine de experienţa lagărului morţii,de nevoia de a nu lăsa pradă indiferenţei experienţatragică a genocidului. Dar în acelaşi timp, opera luiWiesel este o încercare de a ne trezi la conştiinţa că ieşi-rea din indiferenţă trebuie dublată de mărturisire, cămemoria şi mărturisirea sînt feţele aceleiaşi monezi, cucare plătim tribut deopotrivă vieţii şi morţii.

În cazul lui Wiesel, începutul rememorării intervi-ne după o lungă perioadă de aşteptare. Momentul edeclanşat oarecum pe neaşteptate de o întîlnire a jurna-listului Elie Wiesel de atunci cu Francois Mauriac.Aflînd povestea sa, gînditorul francez îl îndeamnă să orelateze în scris. După un an îi aduce manuscrisul ce vasta la baza cărţii Noaptea.

Noaptea stă în centrul tuturor preocupărilor luiElie Wiesel, fie că e vorba de scrierile literare sau deeseuri pe teme biblice, talmudice sau hasidice.10 Elmărturiseşte că dacă ar fi pus în situaţia de a scrie osingură carte, atunci Noaptea ar fi cartea asupra căreias-ar opri. În jurul ei se constituie întreaga sa operă. Eadă un plus de înţeles tuturor celorlalte lucrări, dar maiales ea dă consistenţă memoriei, care are la Elie Wieselun statut ontologic privilegiat: puterea memoriei arecapacitatea de a scoate victimele din regatul răului şi almorţii şi a le antrena ca o prezenţă în ciclul vieţii.

Wiesel afirmă că Noaptea este singura sa cartedespre Holocaust. Ea a fost scrisă „sub pecetea memo-riei şi a tăcerii”.11 E important să nu uităm nici unmoment că cel ce vorbeşte în Noaptea nu este Laureatulpremiului Nobel, nu este autorul atîtor cărţi traduse înmai multe limbi în diferite colţuri ale lumii, ci este înprimul rînd un copil, Eliezer. Este un fapt semnificativsubliniat de Mauriac în prefaţa sa atunci cînd ne reţineatenţia asupra faptului că povestea pe care o citim estecea a uni copil ce părea unul dintre aleşii lui Dumnezeu.El şi-a dedicat viaţa studiului Talmudului, era doritorsă se iniţieze cît mai rapid în Kabbalah, tot universulsău era populat numai cu imagini ale manifestării atot-puterniciei divine. Cu atît mai abominabil i se pare fap-tul că experienţa lagărului ne oferă imaginea unui copilîn sufletul căruia Dumnezeu a murit în confruntarea curăul absolut. 12

Este important să avem mereu în minte faptul căîn aceste memorii sînt relatate întîmplările unui copilinocent. La numai 15 ani, Eliezer este scos pe neaştep-tate din universul său populat cu personaje hasidice, cusimboluri cabalistice şi prevederi ale legii şi aruncatîntr-un univers întunecat în care singura lumină estecea a flăcărilor crematoriului în care sînt arşi copiiinocenţi. Aceasta e prima experienţă ce marchează pen-tru totdeauna modul lui Eliezer de a pune întrebări şide a înţelege umanitatea, aşezarea în lume şi manifes-tarea providenţei divine. Copilul se trezeşte în mijloculnopţii dintr-un coşmar şi constată că acest coşmar esteîn fapt singura realitate. Cel mai probabil că acestaspect este avut în vedere de Francois Mauriac atuncicînd continuă pe un ton religios adînc:

„Dacă Cel Atotputernic este Atotputernicul, ulti-mul cuvînt pentru fiecare dintre noi îi aparţine Lui.Este ceea ce aş fi dorit să îi spun copilului evreu. Însătot ceea ce am putut să fac a fost să îl îmbrăţişez şi sălăcrimez”.13

Chiar dacă cei doi aparţin unor tradiţii religioasediferite, găsim în aceste cuvinte din finalul prefeţei ofoarte bună intuiţie a drumului pe care va încerca să îlrecupereze Eliezer, tînărul care părea să fi pierdut totulşi în cele din urmă să-şi fi pierdut şi credinţa. În ciudarevoltei pe care o resimţim pe tot parcursul relatărilordin lagăr, Elie Wiesel subliniază în mod repetat înperioada post-holocaust importanţa credinţei şi a spe-

ranţei religioase. Istoriografii punîn evidenţă dificultatea cu care aapărut această carte. Lumea dedupă razboi încă nu era pregătităsă se confrunte cu genocidul împo-triva evreilor. Este publicată maiîntîi în Argentina, în idiş, sub titlulUn di Velt Hot Geshvign (Şi lumeaa rămas tăcută). Cele 880 de paginiale acelei ediţii vor fi reduse sub-stanţial, la circa 160 de pagini şipublicate în Franţa sub titlul LaNuit (Noaptea) în 1958 de EdituraMinuit. Cartea ajunge să fie apre-ciată şi comentată de critici înFranţa. Exegeţii operei lui Wieselnu exclud posibilitatea ca aceastăprimire binevoitoare să fi fost influ-enţată şi de faptul că cel care orecomanda era un om cu autorita-tea lui Francois Mauriac. Deşi rolulacestui aspect nu poate fi neglijat,mi se pare a fi, totuşi, doar unulcomplementar. Forţa extraordinarăa cărţii este dată de faptul că ea areresurse psihologice, sociologice,

religioase, filosofice etc. care sînt practic inepuizabile.Ezitarea de început cu care a fost primită cartea

în America se explică în primul rînd prin temerea edito-rilor că „nimeni nu va dori să citească o carte atît de tri-stă.”14 În limba engleză a fost publicată abia în 1960,sub titlul Night (Noaptea), după ce a fost respinsă demai mulţi editori. A vîndut doar un număr mic de exem-plare. Însă, după o vreme, după acea primă ezitare,Noaptea a trezit într-un mod neaşteptat, interesul unorlargi categorii de cititori şi cercetători, a istoricilor, filo-sofilor, teologilor etc. ajungînd în cele din urmă să fieconsiderată un bestseller ce consacră literatura genu-lui.15 Interesul de care se bucură azi această carte aratăcă este o carte vie, o carte ce vizează condiţia umană şinecesitatea continuă a îmbunătăţirii stării actuale aomului. Ea invită mereu la comentarii nu numai pentrucă e mereu deschisă noilor generaţii de cititori, ci şi pen-tru actualitatea problemelor pe care le ridică în planmental şi existenţial, atît pentru membrii comunităţiievreieşti, cît şi pentru omul societăţii globale.

Probabil că istoria dificultăţilor întîmpinate înapariţia acestei cărţi, şi a altora similare, ca şi succesulei pot fi explicate prin una dintre intuiţiile lui VaclavHavel privind memoria Holocaustului în general:

„Oamenii tind în mod instinctiv să evite ceea ce îişochează. Însă, cu toţii avem nevoie în mod repetat săfim expuşi, spre binele nostru, la un anumit fel de şoc,unul ce ne spune că nu putem să ne sustragem naturiiuniversale a responsabilităţii noastre.”16

Însă, evident, ezitările dar şi succesul pe care car-tea îl cunoaşte mai apoi se datorează unui complex defactori. Un prim aspect ce poate fi invocat este sesizatde Robert McAfee Brown: Noaptea reprezintă istoriamodului în care un popor cu o mare cultură a promovatideea exterminării unui întreg popor şi a modului încare restul omenirii, compusă, de asemenea, din popoa-re civilizate şi cu o cultură remarcabilă au ales să rămî-nă indiferente în faţa genocidului.17

Una dintre problemele ce le ridică barbaria cucare s-a acţionat în aşa-numita „problemă evreiască”este legată de faptul că evenimentele s-au desfăşuratîntr-un spaţiu cultural pe care îl considerăm ca fiindconstruit pe valorile toleranţei, comuniunii, respectuluişi dialogului. Evenimentele au loc într-o ţară cu o marcăculturală de prestigiu şi sub privirile fie încărcate deură, fie pur şi simplu indiferente ale unei elite cultura-le. Paradoxal este faptul că „soluţia finală”, ca şi eveni-mentele ce au precedat-o, nu au întîmpinat o rezistenţăreală din partea purtătorilor unor valori considerate cafiind universale, cum sînt valorile culturii occidentale.

Un al doilea aspect poate fi desprins din analizelelui John K. Roth, care sesizează că Noaptea aduce expe-rienţa a tot ceea ce putea fi mai întunecat şi mai rău înfiinţa umană. Primele lucrări ale lui Wiesel reprezintăo călătorie într-un univers al distrugerii, al ambiguită-ţii adusă de lipsa oricărei providenţe, al tăcerii luiDumnezeu şi prin aceasta al golirii de orice conţinutmoral. Această forţă distructivă acţionează ca un aten-tat la adresa vieţii, a păstrării capacităţii de a mai rămî-ne o fiinţă umană. În faţa unei asemenea realităţi încare sînt umbrite orice raţiuni pentru a mai rămîne înviaţă, John K. Roth constată că Noaptea reprezintă unantidot care nu mai lăsa loc decît pentru dorinţa de asupravieţui şi a mărturisi.18

Abordările etice pun în lumină faptul că mani-festarea răului radical reprezentat de violenţa careaduce moartea nu este singurul fenomen tragic dintrecele pe care le evidenţiază lagărele morţii. Wiesel şi alţiautori – fie prin mărturiile lor, fie prin comentarii demai tîrziu19 – au pus în evidenţă faptul că fiinţa umanăa fost exploatată pînă la ieşirea din umanitate, pînă lastarea pe care unii autori o numesc „Muselmänner”(musulman). Ei erau numiţi aşa cel mai probabil dato-rită poziţiei corporale chircite pe care aceştia o practi-cau.20 Ei sînt descrişi ca oameni fără identitate, fărăvoinţă, goliţi de ultima picătură de umanitate ce arputea să le fie citită în ochi. Confruntaţi cu aceastăstare de dezumanizare totală, supravieţuirea devine uncomandament ce vizează necestitatea de a te regăsi cafiinţă umană pentru a putea mărturisi asupra acelorlucruri care nu pot fi exprimate îndeajuns prin cuvinte.

O a treia motivaţie poate fi desprinsă din consta-tarea lui Graham B. Walker, jr. potrivit căreia Noapteatrebuie privită ca un protest împotriva unui Dumnezeutăcut, care nu-şi mai apleacă urechea spre umanitate, şica un apel la afirmarea opţiunii pentru o divinitate careintervine ca factor salvator în istorie, care nu permitereducerea la tăcere a celor ce au murit sau au suferit înlagărele morţii.21

În acest scop Wiesel utilizează mijloacele povesti-rii, conştient fiind de faptul că raţiunea umană estecovîrşită de radicalitatea violenţei şi a dezumanizării.În repetate rînduri el subliniază limitele cunoaşterii şiimposibilitatea de cuprindere conceptuală şi de integra-re într-un discurs coerent. Wiesel face apel la iraţional,la trăire, la empatie, la o modalitate de a filosofa ce nuse regăseşte decît în forma sensibilizării conştiinţeicelorlalţi. Chiar şi azi, cînd Elie Wiesel este profesor defilosofie şi religie la Boston University, el este preocupatde a armoniza discursul academic cu preferinţa sa carese îndreaptă spre povestiri hasidice, spre înţelepciuneamaeştrilor spirituali, spre filosofia simplităţii vieţii trăi-tă sub semnul vecinătăţii. Finalitatea acestui demers oputem desprinde din cuvintele lui Wiesel:

Privind în urmă, trebuie să mărturisesc că, într-adevăr, nu ştiu, sau nu mai ştiu, ce am dorit să obţinprin cuvintele mele. Ştiu doar că, fără aceste mărturii,viaţa mea ca scriitor – viaţa mea pur şi simplu – nu arfi putut deveni ceea ce este: cea a unui martor ce credecă are obligaţia morală să încerce să-i împiedice pe duş-mani să se bucure de o ultimă victorie, dacă s-ar îngă-dui să fie şterse crimele lor din memoria umanită-ţii”.22 �

9 Elie Wiesel and Richard D. Heffner, Conversation withElie Wiesel, Edited by Thomas J. Vinciguerra, New York:Schocken Books, 2001, p. 148.

10 Elie Wiesel, Preface to the New Translation, ElieWiesel, Night, Translated from the French by Marion Wiesel,New York: Hill and Wang, 2006, p. VII.

11 Elie Wiesel, A Jew Today, trans. Marion Wiesel , NewYork: Random House, 1978, p. 19.

12 Francois Mauriac, Foreword,în Elie Wiesel, Night,Translated from the French by Marion Wiesel, New York: Hilland Wang, 2006, p. XIX.

13 Francois Mauriac, Foreword, în Elie Wiesel, Night, p. XXI.

14 Michael A. Schuman, Elie Wiesel: Voice From theHolocaust, p. 62.

15 Michael A. Schuman, Elie Wiesel: Voice From theHolocaust, p. 63.

16 Vaclav Havel, „In Memory of Our Holocaust Victims”în Alan Rosen (ed.), Celebrating Elie Wiesel. Stories, Essays,Reflections, Notre Dame, Indiana: University of Notre DamePress, 1998, p. 333.

17 Robert McAfee Brown, Preface for the Twenty-fifthAnniversary Edition, în Elie Wiesel, Night, Translated fromFrench by Stella Rodway, Foreword by François Mauriac, NewYork: Bantam Books, 1986, p. V.

18 John K. Roth, A Consuming Fire. Encounters withElie Wiesel and the Holocaust, Prologue by Elie Wiesel,Atlanta: John Knox Press, 1979, p. 80.

19 Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, traducere şipostfaţă de Doina Condrea Derer, Iaşi: Polirom, 2004; DavidPatterson, Open Wounds: The Crisis of Jewish Thought in theAftermath of the Holocaust, Seattle, WA: University ofWashington Press, 2006; Sandu Frunză, „The Memory of theHolocaust in Primo Levi’s If This Is a Man”, Shofar. AnInterdisciplinary Journal of Jewish Studies, vol. 27, No. 1,2008, pp. 36-57, Nicolae Kallos, Crâmpei de viaţa din secolulXX. Un dialog despre evreitate, holocaust şi comunism ca expe-rienţe personale, Iaşi: Ed. Fundaţiei AXIS, 2003.

20 Giorgio Agamben, Ce rămîne din Auschwitz. Arhivaşi martorul, traducere de Alexandru Cistelecan, Cluj: IdeaDesign & Print, 2006, p. 32.

21 Graham B. Walker, jr., Elie Wiesel. A Challenge toTheology, Jefferson, North Caroline: McFarland & Company,Inc., Publishers, 1988, p. 11.

22 Elie Wiesel, Preface to the New Translation, in ElieWiesel, Night, Translated from the French by Marion Wiesel,New York: Hill and Wang, 2006, p. VIII.

LAGĂRUL DE EXTERMINARE AUSCHWITZ - BIRKENAU

ELIE WIESEL

22

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

În posteritate, faima unui scriitor poate săcrească sau să descrească. Se întâmplă ca,prea puţin apreciat la vremea lui, el să fiepe de-a întregul recunoscut abia mai târ-

ziu. Se mai întâmplă însă şi invers, ca el să fi fost lamodă un timp şi să-şi piardă apoi treptat strălucirea.

Dmitri Sergheievici Merejkovski a parcurspână nu demult cea de a doua cale. De curând a fostînsă masiv reeditat, inclusiv în Rusia. Fără a-i con-cura pe marii ei clasici, el este recunoscut ca un valo-ros critic şi prozator, autor de eseuri şi romane, citi-te cu real folos şi nedezminţită plăcere.

Reputatul scriitor, integrat la începutul atât decontroversatului secol al XX-lea într-o faimoasăgeneraţie literară, s-a născut în veacul premergător,în ziua de 2 (14) august 1866, la Petersburg. A urmatsecţia istorico-filologică a Universităţii din oraşulnatal. La începutul anilor optzeci a debutat cu poeziiapropiate celor semnate de Semion IakovleviciNadson. A fost influenţat de poezia franceză a epociişi a elaborat primele documente programatice aleunei literaturi desemnate – de către oponenţi, daruneori şi de către adepţi – ca „decadentă”. Împreunăcu Nikolai Maksimovici Minski (pseudonimul luiVilenkin) şi cu Zinaida Nikolaievna Hippius, soţialui, a devenit unul dintre corifeii generaţiei vârstni-ce a simboliştilor ruşi. A scris romane şi piese istori-ce, precum şi un mare număr de studii critice, încare căutările religioase s-au împletit cu o erudiţierecunoscută, dar suspectată de răceală intelectuală.A fost credincios şi, totodată, opus, în unele privinţe,Bisericii pravoslavnice oficiale. A favorizat răspândi-rea unei „conştiinţe religioase noi”. S-a ridicat vio-lent împotriva primei revoluţii ruse, din 1905, iar înrăstimpul de până la cele următoare, din februarie şioctombrie 1917, s-a raliat poziţiilor adverse mişcări-lor radicale şi răsturnărilor violente. A întâmpinatcu extremă ostilitate instaurarea Rusiei sovietice. Amai publicat unele scrieri istorice, înainte de a emi-gra în decembrie 1919, împreună cu soţia sa şi cuprietenii de aceeaşi orientare, criticul literar DmitriVladimirovici Filosofov şi Vladimir AnanieviciZlobin, poet şi critic literar. După un popas laVarşovia, în octombrie 1920, s-a mutat la Paris.Ulterior s-a îndepărtat treptat de forma romaneloristorice, îndrăgite la apariţie, în favoarea biografiilor

şi eseurilor istorico-religioa-se. Chiar şi la începutulcelui de al Doilea RăzboiMondial şi-a menţinut pozi-ţia antisovietică, spre deose-bire de alţi scriitori dinimigraţia franceză, antina-zişti din considerente patri-otice. A murit la Paris îndecembrie 1941.

Evoluţia lui Merej-kovski a fost contradictorie.A fost împlinită sub raportartistic în prima etapă, dela sfârşitul veacului al XIX-lea până în anii de începutai secolului XX; a cunoscut operioadă mediană, cu reuşi-te parţiale şi eşecuri denun-ţate chiar de contemporani;în ultima ei secvenţă s-aacomodat condiţiilor imigra-ţiei, totuşi fără recunoaşte-rea de odinioară.

Cât priveşte atitudini-le sociale şi filosofice adop-tate de către DmitriMerejkovski, împreună cuZinaida Hippius, ele au fostapropiate fie „căutătorilorde Dumnezeu”, în termenipravoslavnici ori presupuseretici, fie de cei care împăr-tăşeau puncte de vedereconservatoare sau liberale,laolaltă ostile revoluţiilor,precum cele intens dezbătu-te din volumul Vehi(Jaloane), cu subtitlul„Culegere de articole despreintelectualitatea rusă”, cu-

prinzând, în 1909, textele filosofilor religioşi NikolaiBerdiaiev, Serghei Bulgakov, Peter Struve, MihailFrank, Semion Gerşenzon, Aleksandr Izgoiev,Bogdan Kistiakovski. Totodată, ele au fost de timpu-riu privite cu suspiciune sau cu mărturisităostilitate de numeroşi critici ai stărilor delucruri existente în Rusia, indiferent dacă depe platforme utopice sau efectiv „de stânga”.O anume neîncredere faţă de exegetul săuautorizat a manifestat, la un moment dat, şiLev Tolstoi. Printre oponenţii tăioşi ai luiMerejkovski s-au numărat nu doar marxiştirecunoscuţi, ca sociologul Gheorghi Plehanov,în studiul Evanghelia decadenţei (1909), darşi critici literari cu atitudini independente,precum Ivanov-Razumnik (pseudonimul luiRazumnik Vasilievici Ivanov).

Articolul acestuia din urmă, Măiestriemoartă (1911), susţinea că Merejkovski nuare şi nici nu poate să aibă discipoli, întrucât,ca propovăduitor, a strigat mereu în pustiu; afost plictisitor în şedinţele mondene, condusechiar de el, din celebra „Societate filosofico-religioasă”; prin „jocul de gheaţă al intelectu-lui său” i-a conceput într-o manieră mortifica-tă pe Iulian, Leonardo, Petru şi pe ceilalţi eroiai romanelor sale, confecţionaţi după asemă-narea cu propriul său chip; s-a exersat în aso-ciaţii verbale şi citări nesfârşite, în obsesive„dedublări” şi „antiteze”; „pentru el dualis-mul se reducea la câte două cuvinte, care doarse cereau înlocuite printr-un al treilea”, pre-supus sintetic; toţi marii autori analizaţi de elşi-au găsit sfârşitul nemeritat în geometriaacestor neînsufleţite judecăţi; de unde arezultat „starea letargică” a unui „scriitorsfârşit”, „măiestria moartă” a răcelii totale; şiastfel, Merejkovski rămâne „un proroc şi unpăstor nu al celor vii, ci al celor morţi – deciun păstor fără turmă; aşa a fost, este şi va fi”.Iată o mostră de filipică partizană din parteaunui vrăjmaş declarat, supralicitată de bunăseamă, deşi surprinde pericolul abstracţiuni-lor schematice pe care şi alţi exegeţi le-auintuit.

Prin ce ne atrage atunci opera acestui scriitor?Ce ne reapropie astăzi de scrierile lui, controversatepână şi în epoca lor de glorie?

În proza lui Merejkovski, scrierea cea maiimportantă rămâne, fără îndoială, trilogia romanes-că Hristos şi Antihrist, alcătuită din trei cuprinză-toare fresce istorice: Moartea zeilor – IulianApostatul (1895–1896); Zeii înviaţi – Leonardo daVinci (1899–1900); Antihristul – Petru şi Aleksei(1905). Chiar dacă criticul său mai înainte invocat iaîn derâdere asemuirea trilogiei, la apariţia ei, cuRăzboi şi pace, nu atât ca dintre o creaţie „mică” şialta „mare” cât dintre una „moartă” şi alta „vie”, con-strucţia merejkovskiană de mii de pagini, şi poate cudeosebire partea ei mediană, confirmă indiscutabilevirtuţi de povestitor, care scapă schemei duale urmă-rite cu obstinaţie.

Într-adevăr, fiecare parte din trilogie este, lamodul global, deşi într-o măsură variabilă, subordo-nată ideii cuprinse în supratitlu, concepţiei înfruntă-rii veşnice între Hristos şi Antihrist. Coliziunea oaccentuează tocmai cele trei cruciale momente isto-rice, romancierul stabilind, între personalităţile luiIulian, Leonardo şi Petru, o seamă de înrudiri, cuschimbul convingătoare sau artificiale.

Schematizarea antiteticei suprateme, cu ideeasa diriguitoare, o deconspiră mai ales ultima parte atrilogiei, unde un foarte bogat şi captivant materialde viaţă este subordonat, mai tezist decât în părţileprecedente, amintitei dihotomii. Întreg romanulPetru şi Aleksei e închis în paranteza celor douăenunţuri simbolice: „Antihristul va să vie”, dar„Hristos va să-l învingă pe Antihrist”. Antihristul ePetru cel Mare, iar Aleksei este trimisul lui Hristospe pământul însângerat al Rusiei; un trimis a căruimisiune nu va conteni să o aştepte cu înfrigurareereticul Tihon, cel stigmatizat de sacra boală a epi-lepsiei. Într-o zi de iulie din anul 1715, ţarevnaMaria Alekseievna îl invită pe Aleksei în casa MarfeiMatveievna, văduva ţarului Feodor Alekseievici.Văduva este claustrată în palatul ei de pe malulNevei, în oraşul de curând înălţat, un oraş asemănă-tor unui vis îngrozitor dintr-un timp oprit în loc şicârmuit de un uzurpator. Iar mătuşa îi povesteşte luiAleksei, cum în mănăstirea de la Suzdal episcopulHiob al Novgorodului ar fi rostit o mare ameninţareîmpotriva Răului petersburghez, iar în mănăstireade la Iaroslavl sfântul stareţ Vissarion ar fi prezis:ori va muri ţarul Petru, ori va pieri oraşul său!Petersburgul nu va dăinui însă, exclamă MariaAlekseievna, ci se va cufunda în mocirla diavolului;şi nici măcar locul pe care a fost clădit nu va maiputea fi descoperit!

Petru ca Simon Petrus Antihristul, Petersbur-gul ca terifianta lui reîncarnare pe acest pământ plinde păcat – iată o ipostază extrem conservatoare amitului petersburghez, reproiectat din perspectivaunui timp istoric înaintat, care într-adevăr avea săfie curând locul unor succesive coliziuni violente.Romanul întreg e clădit pe această viziune. La înce-put e evocată sărbătoarea păgână organizată cu pri-lejul aducerii statuii zeiţei Venus din Roma înGrădina de Vară – prilej de a reconstitui minuţios

Ion IanoşiDmitri Merejkovski. Romanul lui Leonardo da Vinci

DMITRI MEREJKOVSKI

23

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

îndrăgitul loc petersburghez de odihnă şifestivităţi, dorit de ţarul Petru mai frumosdecât grădinile de la Versailles. Apoi Tihoncutreieră bulevardele, într-o ceţoasă zi decoşmar, în care (întocmai ca eroii dostoiev-skieni) oraşul i se pare searbăd, vulgar şitotodată fantasmagoric; căci dacă realulera invizibil în aşezarea de basm Kitej, aicila Petersburg invizibilul ajunsese real. ApoiTihon îl întâlneşte pe împărat în birtul „Lacele patru fregate” şi chipul groaznic expli-că oraşul său terifiant, marcat de aceeaşipecete diabolică. Drept care, într-un sum-bru sfârşit de octombrie, fluviul Neva inun-dă Petersburgul, ca un avertisment al piei-rii, fie în valurile îndrăgite de împărat, fieîn focul personificat de el cu nesăbuinţă. Îlrevedem pe ţar verificând construirea uneinave pe şantierul Amiralităţii: o muncă deSisif într-o fierărie a infernului. Îl urmărimluându-i un interogatoriu fiului său nesu-pus, la „Mon Plaisir”, palatul olandez dinsuburbia imperială Peterhof, scăldată devalurile Mării Baltice. Fiul răzvrătit estejudecat de către Înalta Curte în Senat,biciuit, torturat, ucis – torţă vie a luminii,nestinsă „speranţă a Rusiei” –, în timp cemujicii se roagă pentru mântuire, ereticiiiau calea codrului, raskolnicii prezic dreap-ta Judecată din urmă...

Tema „petersburgheză” este centralăîn creaţia artistică merejkovskiană. Ea esteun nimerit test pentru a dovedi împletireaspecifică a unei fabulaţii istorice palpitantecu o partizană viziune istorică, filosofică şireligioasă.

Ambivalenţa marchează şi romanul14 decembrie (1918), consacrat răscoaleidecembriste din 1825. Acţiunea se desfă-şoară tot într-o manieră alertă, cu multedetalii picante, reale şi imaginare, cu dialo-guri vii, chiar dacă uneori lipsite de acope-rire istorică. Personajul central este, derândul acesta, împăratul Nikolai, „ţarul-fiară”, „omul-fiară care se pretindeDumnezeu”: o reminiscenţă dostoievskia-nă. Totul e până la urmă subsumat înfrun-tării dintre Bine şi Rău, dintre Corp şiSpirit, dintre Fiară şi Dumnezeu; cu tăişulîndreptat, de astă dată, împotrivaAntihristului recent care cufundă Rusia înpăcat şi neant. Acum, revolta nobiliară din1825 e interpretată nu ca precursoare înde-părtată, ci ca pol opus revoluţiei proletaredin 1917, ca una încă „pură”, „curată”, „sublimă”.Viziunea se află în acord cu versurile ZinaideiHippius, soţia lui Merejkovski, din poezii consacratemişcării decembriste: cea din 14 decembrie 1909 lan-sează chemarea spre desăvârşirea cauzei sfinte,neîmplinite de optzeci de ani; la 14 decembrie 1914,ea se ridică împotriva rebotezării splendidului„Petersburg” în vulgarul „Petrograd”; iar în cea inti-tulată chiar 14 decembrie al anului 17 îi cheamă perăzvrătiţii decembrişti să se împotrivească Revolu-ţiei din Octombrie!

Merejkovski se mărturiseşte şi în alte scrieriatât ca vrăjmaş al vechiului Petersburg, cât mai alesal noului Petrograd. Drama Ţareviciul Aleksei (1920)reia şi variază antipatia faţă de temeiurile epocii luiPetru cel Mare. Romanul Alexandru I (1918) evocăstrălucirea oraşului de la începutul secolului al XIX-lea, la antipodul decăderii ulterioare. ArticolulCurcubeul de iarnă acceptă compararea Petersbur-gului cu oraşele occidentale numai în felul în carelacheul Smerdeakov seamănă unui nobil străin.Violenta contestare e asumat nedreaptă. O patronea-ză tot Dostoievski, dar exacerbat cu îndârjire.

Culegerea de articole incluse mai demult în jur-nalul anilor 1910–1914, sub titlul A fost şi va fi, jus-tifică decadentismul prin absoluta „însingurare” aintelectualului rus (Despre fântânile negre) sau des-crie o discuţie frântă, poticnită, imaginabilă doar înRusia, anume la Petersburg, într-o noapte albă,împreună cu evadarea disperată a locuitorilor, măcarpe timpul lunilor de vară, din acest „blestemat oraş”(Punct mort).

„Ducă-se pe pustii Petersburgul!”, exclamăMerejkovski, adăugând întregii sale demonstraţii„antipetersburgheze”, prezentă deseori în literaturaşi publicistica rusă, cuvintele Apocalipsei SfântuluiIoan Teologul, ca pe un blestem adresat „Călăreţuluide aramă”, simbol secular al oraşului întemeiat dePetru cel Mare: „Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce-l călărea era: Moartea [...]”(6: 8).

La Merejkovski regăsim nu numai elemente„slavofile”, ci totodată şi însemne „occidentalizante”,într-o dualitate ale cărei laturi îşi menţin de obiceiindependenţa.

Dominantei din urmă îi stau mărtu-rie numeroase eseuri despre personalităţivest-europene, precum Sfinţii Pavel,Augustin, Francisc sau Ioana d’Arc, Na-poleon, Dante, Luther, Calvin, Leonardoda Vinci.

Autorul caută mereu să-şi conto-pească ataşamentele ruseşti şi occidenta-le, tocmai prin intermediul îndrăgitelorsale dualităţi sau triade, aproape geome-trice. În ampla şi mult citita pe vremuriexegeză L. Tolstoi şi Dostoievski. Viaţa şiopera, apărută în 1901–1902 (vol. I – Viaţaşi opera lui L. Tolstoi şi Dostoievski, vol. 2– Religia lui L. Tolstoi şi Dostoievski), elschiţează înrudirea de structură, explora-tă ulterior de mulţi alţii, între Dostoievskişi Nietzsche, subliniind şi elementele anti-tetice ale căutărilor celor doi. Occidentuluii-ar fi propriu „spiritul sălbatic”, Orien-tului – „spiritul blând”. Nietzsche luptase„în numele omului-Dumnezeu cuDumnezeul-om”, Dostoievski – „în numeleDumnezeului-om cu omul-Dumnezeu”.Unirea principiilor apusean şi răsăriteano va realiza doar un nou Puşkin, forţăsuperior sintetizatoare. Pe alt plan, unuidemiurg de tip puşkinian îi va reveni şinobila misiune de a integra într-un echili-bru suprem dualitatea corp-spirit, mate-rie-idee, teluric-astral, rece-fierbinte, dua-litate proprie celor doi titani ai literaturiiruse, Tolstoi şi Dostoievski. Sub acestraport, „vizionarul trupului” Tolstoi şi„vizionarul spiritului” Dostoievski pot fiasemuiţi lui Michelangelo şi lui Leonardoda Vinci. Dacă triunghiul renascentistfusese însă odinioară închis de cătreRafael, printr-o parţială aplatizare aambelor tendinţe, acum el va trebui efec-tiv desăvârşit şi în Rusia, însă la cel maiînalt nivel posibil.

Marea literatură rusă a secolului alXIX-lea e rânduită, aşadar, sub semnulsimbolic al unui triunghi, cu vârful „puşki-nian” ca punct de pornire şi cu cele douăorientări presupus polarizatoare într-odirecţie teluric-„tolstoiană” şi o alta spiri-tual-„dostoievskiană”, orientări însetatede o viitoare împăcare, deocamdată neîm-plinită.

Marea artă plastică din Renaştereaitaliană este ordonată, tot astfel, într-untriunghi răsturnat, cu două extremităţi

calitativ superioare ca momente incipiente şi cu oînfrăţire a lor reală, dar valoric inferioară. DacăRafael prefigurase într-o formă diluată rolul luiPuşkin, în schimb Michelangelo şi Tolstoi s-au întâl-nit în aceeaşi măsură ca Leonardo şi Dostoievski îndouă continuităţi „verticale”, reciproc opuse nivelelor„orizontale”. (În plan comparativ rus şi german,Merejkovski îi apropie pe Tolstoi de Goethe, peDostoievski de Schiller, antiteze explorate ulterior deThomas Mann, într-un amplu eseu, prelucrat după oconferinţă şi publicat într-o revistă în 1922, iar învolum în 1923, cu titlul Goethe şi Tolstoi. Fragmenteasupra problemei umanităţii.)

În aceeaşi exegeză, raportul dintre Dostoievskişi Nietzsche e postulat ca o variantă a raportului din-tre Hristos şi Antihrist, antinomic dar şi concrescent.Merejkovski însuşi are ferme convingeri religioase,ca şi nemascate simpatii nihiliste, el urmăreşte orgo-lios să-şi aducă propria activitate sub incidenţaopţiunilor polare interdependente ale eroilor săi pre-feraţi. Aşa ajunge el la Leonardo da Vinci, în roma-nul elaborat paralel cu eseul despre Tolstoi şiDostoievski; implicat, aşadar, într-un cuprinzător

Institutul Cultural Român din Tel Aviv şi-aasigurat din capul locului succesul anunţând titluldezbaterii „Istoria acordurilor secrete între Româniaşi Israel”. Se înţelege că la tema de mai sus sala defestivităţi a ICR-ului a devenit neîncăpătoare cumult înainte ca istoricul american de origine româ-nă, Radu Ioanid să-şi înceapă conferinţa.

În urmă cu câţiva ani, Radu Ioanid a publicatîn limba engleză o carte privind relaţiile România-Israel, care a fost tradusă în româneşte şi a văzutlumina tiparului în editura „Polirom”. Desigur căpunerea în circulaţie a unui asemenea volum impli-că o bună cunoaştere a faptelor de către autor, o stu-

diere amănunţită a documen-telor de arhivă şi desigur oautoritate morală a istoricu-lui. Radu Ioanid prin activita-tea academică de cercetare pecare a prestat-o ani îndelun-gaţi, prin nenumărate studiiîn special privind situaţiaevreilor în timpul celui de aldoilea război mondial şi dupăel şi-a dovedit competenţatratând problemele acorduri-lor secrete între România şi

Israel. Informativ notăm că pentru a scrie carteaacestor relaţii a studiat 3 milioane de documente!

Subliniem că nici în anii cei mai grei ai comu-nismului, când toate ţările supuse Moscovei au ruptrelaţiile cu Israelul, România nu a dat curs preten-ţiilor sovietice de întrerupere a colaborării diploma-tice, ea continuând să menţină legăturile prieteneşticu statul Israel. Cartea dezvăluie că în timpul luiCeauşescu, s-au cerut bani pentru evreii care emi-grau definitiv în Israel, dar aşa au scăpat de comu-nism 200.000 de oameni care au putut pleca dinRomânia în acea perioadă. Volumul precizează şi

aspecte „secrete” printre care importul utilajuluipetrolier din USA ce se făcea de Israel spre a-l predaRomâniei, fiindcă vânzările directe către Româniadin USA erau interzise.

Dar în afara lui Radu Ioanid, alţi doi specia-lişti în materia relaţiilor dintre România şi Israel aucontribuit prin cunoştinţele lor, la tratarea temei demai sus. Este vorba de Shlomo Leibovici Lais, mode-ratorul întâlnirii, care a lucrat mulţi ani înMinisterul de Externe al Israelului, şi diplomatulDr. Meir Rosen, fost ambasador, care cunoaşte foar-te bine secretele relaţiilor dintre România şi Israel.

După această dezbatere de succes, autorul căr-ţii Radu Ioanid are o obligaţie: să editeze din nouvolumul istoriei secrete dintre România şi Israel, înlimba română.

*Nu putem trece peste evenimentele culturale

din Israel fără să anunţăm festivalul filmului stu-denţesc de la Tel Aviv unde s-a prezentat în premie-ră filmul românesc premiat la Berlin „Eu când vreausă fluier, fluier”. Cred însă că acest film trebuie con-tractat de Israel ca să ruleze la cinematografele deaici, fiind vorba de o peliculă foarte interesantă.

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN TTELEL AAVIVVIV

G. Mosari

Secrete între România şi Israel

24

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

orizont de idei culturale, filosofice şi reli-gioase.

Dihotomia Hristos–Antihrist aveasă se dedubleze în Aleksei şi Petru; ea afost sau, în orice caz, trebuia să fie înno-dată şi prin imaginea lui Leonardo, care,în textul romanului îi este opus şi luiMichelangelo, şi lui Rafael, iar în subtex-tul său este apropiat de Dostoievski şi deNietzsche: asemenea unui personaj cople-şitor, marcat de semnul negaţiei propriului Antihrist, totodată angajat într-o chi-nuitoare regăsire, recâştigare, recreare apurităţii simbolizate de Hristos.

În „Partea [Ceast’]a 2-a” din trilogiasa, Voskresşie bogi / Zeii înviaţi, Merej-kovski îl descrie pe „messer Leonardo” îna doua jumătate a vieţii, în perioada devârf a creaţiei sale, de la sfârşitul veacu-lui al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea.

Leonardo da Vinci părăseşteFlorenţa lui Lorenzo de Medici „Magni-ficul” prin 1482 şi se stabileşte ca inginermilitar, arhitect, pictor şi sculptor al duce-lui Lodovico il Moro. Din prima sa perioa-dă milaneză, prelungită până în 1499,datează statuia ecvestră a lui FrancescoSforza, ca şi picturile Madona între stâncişi Cina cea de taină. Mulajul de lut al sta-tuii este distrus în timpul ocupaţiei oştiri-lor franceze, iar fresca din refectoriulmănăstirii Santa Maria delle Grazie înce-pe să se deterioreze de timpuriu. În 1500,Leonardo se află la Mantua, unde faceprobabil portretul Isabellei d’Este, proiec-tează la Veneţia lucrările de apărareîmpotriva turcilor, apoi trece la Florenţa,unde şi rămâne, cu întreruperi, mai mulţiani. În Romagna îl slujeşte pe CezarBorgia. Lucrează între 1503 şi 1506 laBătălia din Anghiari dintre florentini şilombarzi, frescă menită să împodobeascăPalazzo Vecchio. Tot prin 1503 începe, separe, s-o portretizeze în Gioconda peMona Lisa. Renunţând să-şi mai terminefresca, el răspunde insistenţelor luiCharles d’Amboise şi revine la Milano,unde se dedică din nou sculpturii. Estenevoit să părăsească oraşul după expulza-rea francezilor. Trece în serviciul luiGiuliano Medici, pe care îl urmează la Roma, după cefratele acestuia e ales papă sub numele de Leon al X-lea. Dar Giuliano moare, iar artistul se decide să răs-pundă chemării noului rege al Franţei, Francisc I. Seinstalează la Amboise, ca inginer regal, elaboreazăplanuri pentru castelul din Romorantin, organizeazăpetreceri. Moare la Clos-Lucé în ziua de 2 mai 1519.

Acesta este contextul istoric al biografiei. Unmediu agitat şi în continuă schimbare, prilej nimeritpentru romancier de a reconstitui, la confluenţadocumentaţiei migăloase cu libertatea imaginativă,variate straturi ale populaţiei şi momente crucialeale unei dense şi misterioase întâlniri dintre douăsecole ilustre. Cititorului i se oferă prilejul să retră-iască înfruntarea dominicanului Girolamo Savo-narola cu oficialităţile preocupate numai de bogăţie,fast şi plăceri, înfruntare tranşată prin arderea perug a predicatorului ascet; uneltirile conjugate alepapei Alexandru al VI-lea şi ale copiilor săi, Lucreţiaşi Cezar Borgia, ca şi drumul parcurs până la remo-delarea apologetică a „Principelui” de către greuîncercatul Niccolo Machiavelli; ororile inchiziţiei,dezlănţuite cu nesăbuită cruzime împotriva presu-puşilor eretici; viaţa publică şi intimă a duceluiLodovico il Moro, înfrânt de către francezi; efectelesubjugării unor provincii italiene; şi, mai presus detoate, dramatica pribegie a artistului renascentist,obligat să slujească sus-puse feţe bisericeşti şi laice,incapabil să-şi termine capodoperele, pendulândîntre felurite activităţi tehnice, ştiinţifice şi artistice,umbrit de slava crescândă a lui Michelangelo şi a luiRafael, supus ingratitudinii foştilor săi protectori şiîmbătrânit în uitare.

Un atare cadru pestriţ îi convine luiMerejkovski. Preferinţele sale se îndreptau constantspre agitate epoci de răscruce, ale căror avataruri,ştiute dar nu şi până la capăt limpezite, i-au servitîntotdeauna pentru a capta atenţia şi bunăvoinţapublicului cititor. Viaţa lui Leonardo constituie, dinacest punct de vedere, o alegere optimală. Deşiimplicată în spectaculoase confruntări publice, ea îşipăstrează o zonă de intimitate, învăluită în mister.„Poezia şi adevărul” se amestecă până la indistincţieîn viaţa copleşitoarei personalităţi, despre care seştiu multe, dar aproape nimic – cu exactitate. Cadovadă, din moştenirea lui picturală nu s-au păstratdecât opt tablouri a căror autenticitate să nu fie pusăsub semnul îndoielii. Unele dintre capodopere s-audeteriorat. Timpul a înmulţit astfel petele albe dinactivitatea celui venerat drept cel mai complet crea-tor al Renaşterii. Iar exegeţii sunt nevoiţi să le aco-pere prin sugestii din Tratatul despre pictură sauprin numeroase alte însemnări ale gânditorului.

Mitologia maestrului aţâţă în continuare fanteziaurmaşilor. O probează şi filmul biografic al luiRenato Castellani; sau cercetările lui Ladislau Reti,care a descoperit la Madrid inedite manuscrise leo-nardeşti.

Atrăgătoare şi problematică în cartea luiMerejkovski pare tocmai osmoza dintre real şi imagi-nar. Romancierul a întreprins o migăloasă investiga-ţie documentară, a aglomerat fapte, detalii autenticeori verosimile, prin intermediul cărora cititorii suntintroduşi în atmosfera colorată şi trepidantă a epociireconstituite. El şi-a permis totodată să dea frâuliber fanteziei pe marginea cunoştinţelor sale întin-se, amestecând certe întâmplări, personaje, situaţiicu altele în grad înalt nesigure. Aspectul din urmăpriveşte, iarăşi cu deosebire, implicarea faptelor deviaţă în eşafodaje de idei filosofice şi religioase carac-teristic merejkovskiene.

Romancierul este animat de un mărturisitorgoliu speculativ. El ţine din nou să-şi ilustreze princarte obsesiile teoretice duale, mai ales amintitaînfruntare a Binelui cu Răul, a încleştării dintreHristos şi Antihrist. Principiile sunt limpezi, perso-nificarea lor riscă să rămână ilustrativă. Romanulcitează des Biblia, alte scrieri religioase, oficializatesau apocrife, însemnările lui Leonardo. Prin inter-mediul lor, în naraţiune e insinuată opinia potrivitcăreia Leonardo le apare contemporanilor şi ucenici-lor săi ca întrupare a diavolului. Sufletul său e uncâmp de bătălie între porniri virtuoase şi malefice.Lupta sa permanentă o poartă pentru eliberareaprin Hristos, pentru a se împăca cu moralitatea creş-tină, un ţel totuşi de neatins şi contracarat de omalignă „răceală”, presupus dominantă atât înraporturile sale cu persoane şi evenimente înconju-rătoare, cât şi în statornica lui tentativă de a pătrun-de legile neînsufleţite ale universului: tehnice, mate-matice, anatomice. Leonardo îi este apropiat luiMachiavelli. Ambii sunt copleşiţi de hotărârea par-curgerii drumului spinos şi ignobil al cunoaşterii,drept care sunt şi mizeri în expurgarea moralităţiidin cunoaşterea „pură”. Ambii rămân impasibili înfaţa suferinţelor, deşi în acelaşi timp sunt ei înşişisupuşi chinurilor atroce. Ei sunt geniali „mecani-cieni” şi totodată oameni vii, gata să-şi jertfească pealtarul ştiinţei sensibilitatea, de care în cele dinurmă nu se pot dispensa. Împrejur se înmulţescnedreptăţile, în timp ce Leonardo îşi notează cusânge rece observaţiile despre natură. Trădările seţin lanţ. Leonardo însuşi este părtaş la unele dintreele, din convingerea că are menirea să depăşeascăaceste trecătoare slăbiciuni, pentru a înţelege legileveşnice ale naturii. Setea de absolut îl readuce însăobligatoriu la scrutarea divinităţii. Cercul se închi-

de, îndepărtarea de omenesc îl reapropiepe artist de umanitate. Dilema lui seamă-nă cu cea a lui Adrian Leverkühn, genialulcompozitor păcătos pe care Thomas Mannîl va plămădi cu mai multă artă şi cu o maidecisă orientare filosofică, în romanulDoctor Faustus. Această dilemă ne trimitedin nou la cumplitul şi chinuitul gânditor,anticreştin şi fascinat de Hristos, laFriedrich Nietzsche.

Merejkovski are o atitudine şovăiel-nică faţă de eroul său contradictoriu. El îiînfăţişează „vinovăţia fără vină” cu subli-nierea concomitentă a ambelor prezenţe.Leonardo este sublim şi păcătos, stimat şidamnat. Merejkovski îl glorifică şi îl deza-probă; îl glorifică pentru jertfirea de sineîn folosul omenirii; îl dezaprobă pentruincapacitatea de a-i iubi şi a-i urî peoameni – deşi în preajma Giocondei e ilu-minat de iubire şi deşi, pe măsură ce estedetestat, sufletul i se umple de mâhnire.Nu dualitatea acestui portret lasă în noi oundă de nemulţumire, ci insuficienta saorganicitate, acea neputinţă – cunoscute şidin alte romane merejkovskiene – de aforja din pornirile antitetice un întregpână la capăt viu. Sfârşind lectura, putemanevoie decide dacă sfâşierea interioară îlpriveşte integral pe Leonardo sau maidegrabă pe biograful său?! Căci Merej-kovski însuşi a tot căutat să împleteascăadeziunea şi ura faţă de raţionalismul său,cu năzuinţe concomitent iraţionale.

Paradoxal, în toată activitatea saliterară, inclusiv în romanul despreLeonardo, Merejkovski a dat câştig decauză „răcelii” constructive – şi aceasta înciuda invocării repetate a „căldurii” creşti-neşti, care însă nici ea nu depăşeşte, îninterpretarea lui, un anume prag discursivşi doct. Cartea atestă multe calităţi, dar şiun neajuns principal şi de principiu: oanume uscăciune livrescă, abil ascunsă învioiciunea relatării.

Biografia lui Leonardo se vrea, final-mente, şi o autobiografie disimulată a luiMerejkovski. Narcisismul autorului ţinesă reducă distanţa până la eroul său. Unpovestitor mai mult filosofard decât filosofriscă să fie pe alocuri abstract sau de-a

dreptul tezist.Merejkovski a scris incitant despre mari

artişti. El nu este un mare scriitor, ceea ce nuînseamnă că nu este un scriitor bun. Cititorii conti-nuă să parcurgă pe nerăsuflate şi acest captivantroman al său „de lectură”. El aparţine unui naratorabil, cu simţul situaţiilor interesante şi al conflicte-lor atrăgătoare, cu ştiinţa de a reclădi, din nenumă-rate detalii caracteristice, o lume apusă.Merejkovski este un istoriograf, un etnolog şi unarheolog al literaturii, în stare să ne introducă într-un univers complex, pe care să ni-l facă apropiat.Schematismele tăinuite din subtext nu anuleazădefel pledoaria pentru misiunea artei şi pentrumăreţia personalităţilor ei creatoare.

Sociologia şi psihologia succesului literar ia încalcul şi gustul contemporan pentru biografiileromanţate. Ele validează captarea publicului princalităţi specifice acestui gen. Învierea zeilor –Leonardo da Vinci se înscrie printre primele dinsecolul al XX-lea şi, evident, deloc printre ultimele cavaloare. În rândul slujitorilor literaturii ruse, mulţişi mari, Dmitri Merejkovski rămâne o prezenţămeritorie. �

■ noutăţi editorialeCălin CiobotariCaptiv în Epoca de aurEditura Ideea Europeană, 2010

Într-un mic oraş, undeva la margineade nord a ţării, un copil de zece anieste martorul ultimelor zvâcniri alecomunismului. Prin ochii lui, defilează,rând pe rând, fantomatic, cele dinurmă siluete ale Epocii de Aur. Înabsurdul şi grotescul şcolii, în marilefapte petrecute în spatele blocului, învieţile îmbibate de alcool ale vecinilor,în personaje memorabile precum pro-fesorul de latină B. sau târfa oficială atârgului, în evenimentele explicabile şiinexplicabile — pretutindeni, memoria

lui decupează, cinematografic, cadre, secvenţe, dovezi veseledespre tragedia de fiecare zi a unor oameni care nu înţeleg ce lise întâmplă.Un Nică al comunismului aruncat între două lumi, căutându-se pesine între roşul cravatei de pionieri şi ireala culoare a portocale-lor, între marea depresie de dinainte şi bacantica bucurie dedupă. Un roman ca un hohot de râs, izbăvitor şi nostalgic, cu personajeşi fapte reale. Un roman despre realitatea de ieri, o privire aruncată pesteumăr, ca într-o revedere, ca într-un Adio…

Să fii o figură de şah. Îngheţat între con-tururile tale, înconjurat de ai tăi şi destrăini ce par a-i mima într-o altăhaină, situată la marginea culorilor, pe

câmpuri ce sunt spaţii locuite tranzitoriu, în caredacă te întorci eşti altul. Să ai temeri la vedere,depuse pe forma care eşti, secretate de rolul pe careîl joci. Să te cunoşti bine, dar să fii capabil oricând săuiţi ceea ce ştii. Să crezi că nu te mişti singur, căci omână nevăzută a înscris în tine posibilităţile traseu-rilor tale. Figură de şah, figură pentru o minte aaltuia, pe o tablă a duelurilor cu săbii sublimate, arăzboaielor catifelate, cu sclipiri de gânduri ce seepuizează în graţii de dans dificil, sacadat.

Să fii Werther. Un pion la început. Tânăr, sositîntr-un spaţiu nou, el este cel care, fericit de trecutulsău, descinde pe o nouă tablă de joc cu speranţa de anu întâlni încă alte piese. În acest fel s-ar translataîn paradigma şahului singurătatea cu care persona-jul se înveşmântează la începutul romanului, trăireaizolată constituind o modalitate de a lăsa trecutul săse resoarbă. Sedimentarea aduce contur şi fericireaunui auto-control, de cursă scurtă însă, pentru căpionul nu poate ţine îndelung în sine regele ca amin-tire. Căci Werther e dintru-nceput un fost rege. Iubitşi adorat de o femeie, el a gustat beţia de sine, şi-aatins vârfurile fiinţei (geografia fiinţei romanticepline e relief înalt) şi reversările peste ele l-au înco-ronat rege peste o bucăţică de lume, de timp, detablă. Am avut o asemenea prietenă, i-am simţitinima, sufletul mare înaintea căruia mi se părea căsunt mai mare decât eram, fiindcă eram tot ceea ceputeam să fiu.1

Femeia moartă, sinucigaşă din dragoste pen-tru el, nu îi anulează calitatea de rege, nici senti-mentul de victorie, cu atât mai mult cu cât e o victo-rie asupra unei apercepţii a sinelui şi prin aceasta oredimensionare a lui. Însă, o dată câştigată partidacu limitele proprii, cele de la un anumit moment dat,căci chiar depăşindu-le, omul le naşte iarăşi aşa cumcorpul, oricât ar creşte, se înfăşoară în piele, aceastadevine o partidă sfârşită, ce nu mai are sens ca des-făşurare, ca procesualitate, doar ca rememorare, caorizont de aşteptare pentru o viitoare partidă de joc.Rege epuizat, Werther are nevoie de o pauză înaintede a intra într-un nou joc. Acesta se şi întreabă reto-ric: A rămas oare atunci o cât de mică energie a sufle-tului meu care să nu fie folosită?2 Astfel îl găsim îndebutul romanului camuflat în pion. Pion care poatefi socotit ca o stare a anonimatului, a pluralităţii cesimbolizează degrevarea de dificultatea rolului,extrapolând – un echivalent al implicării fără conse-cinţe grave, iremediabile. Al minimalei strategii. Îneconomia jocului de şah, pionul funcţionează ca veri-gă slabă la clădirea unui lanţ tactic netributar cunecesitate elementelor prin care se pune în mişcare.În primele scrisori către prietenul său, personajul seva descrie ca un însetat de singurătate (Mă simtfoarte bine aici; singurătatea e pentru sufletul meuun balsam delicios în ţinutul acesta paradisiac3) şiîntr-adevăr, îşi va reduce contactele cu semenii, par-ticipând mai mult cu privirea la viaţa lor de fiecarezi, care-l încântă prin simplitatea sa. Pionul devineretractil, cu tendinţă de a-şi converti funcţia de pionîn cea de privitor de alţi pioni. În acelaşi timp, deşimai puţin, neimplicarea în viaţa oamenilor e resim-ţită ca o fisurare de relaţionare, o timpurie separarea eului de ceilalţi. Durata, nedospită, imagine-dis-

tanţă a celorlalţi, aduce cu sine nesemnificativul,importanţa eşuată, perceptibilă din străfundurilepionului de către regele inactivat. Până să o cunoas-că pe Lotte, tulburarea regelui va fi însă domolită deprivirea ce selectează cu aviditate ceilalţi pioni: cândgândurile mi se tulbură, nimic nu-mi potoleşte maimult zbuciumul din suflet decât privind o astfel defiinţă care, într-o tihnă fericită, trăieşte în cerculstrâmt al existenţei ei, îşi urmează viaţa de pe o zi pealta, vede cum cad frunzele şi nu se gândeşte decât căvine iarna4. Natura va deveni o alternativă la om,pentru că, deşi cuprinzându-l, ea este interpretatăde personaj ca o rămăşiţă pură a ceea ce omul, cuprecădere cel burghez, valorizează prin intermediulregulilor. Acestea, spune Werther, nu pot decât dis-truge adevărul naturii, adevăr sinonim cu cel al sen-timentului pe care aceasta îl iscă în om. În pasiuneapentru natură se dezvăluie, zgârcit, latent, tranzito-riul stadiului de pion pentru Werther. Regula oferăprotecţie contra (auto)destrucţiei datorate exceselorfiinţiale, netezeşte/domesticeşte dialogul cu celălaltşi tocmai astfel distruge expresia proprie, a sinelui,a naturii. Tolerabil pentru un om al maselor, incon-ceptibil pentru un rege. Atunci când contemplă fiin-ţe umane – oameni simpli, slujnica tânără de la fân-tână sau copiii fetei învăţătorului care-l fascineazăprin inocenţa lor – o face integrându-le în peisaje,folosindu-le compoziţional pentru cadrele dorite,întocmite în aşa fel încât să desfete pionul, iar ca unreflex incontrolabil, să pregătească regele spre airumpe. Având vocaţie de privitor (e şi pictor),Werther se va raporta în general la lume (mai ales însensul ei social) ca la un spectacol în care nu poateintra în profunzime, condamnat să trăiască doar înmarginea sa superficială: Ce secate îmi sunt simţuri-le! (...) Stau ca în faţa unei vitrine cu rarităţi – pri-vesc omuleţii şi căluţii care trec prin faţa mea şi măîntreb adesea dacă nu e o iluzie optică. Intru şi eu înjoc, sau mai degrabă sunt tras pe sfori ca o păpuşă5.Înţeles prin această tendinţă spre inactivitate,Werther este chiar mai puţin decât un pion.Resimţind lumea ca pe un loc al altora, loc în careeste totuşi obligat să fie, personajul are gânduri dedezertor. În sufletul meu s-a ridicat parcă o perdea,şi înaintea mea scena vieţii infinite se schimbă-nprăpastia mormântului veşnic deschis6. Pe de altăparte, această aderenţă incompletă la lume este otrăsătură regală. E semn de singurătate şi singula-ritate, a căror hibridizare pregăteşte nebunul.

Tot din primele pagini se pun în evidenţă, princuvinte semi-adresate sieşi (căci sunt rostite pentruun Werther din lumea lui „dacă (n-)ar fi fost”), ger-menii unei alte piese de joc – nebunul. Eşti nebun!Cauţi ceea ce nu se poate găsi în lumea asta7. De alt-fel, Werther va vorbi ades despre lumea lui, creândantinomia romantică dintre aceasta şi lumea-matcă,care-şi propagă mugurii în minţile oamenilor, făcân-du-i născători ai unor lumi nedezvoltate sintactic,dar bogate semantic. Cum i se întâmplă şi luiWerther, permanent iscoditor al universul său, ce vaajunge în final să faulteze, definitiv din punctul săude vedere, prin eliminarea sa, tabla de joc a lumii.Astfel, tânărul îşi descrie inima ca fiind un copil bol-nav, capricios, răsfăţat. Evadarea din lumea realăeste descrisă ca un drum înspre sine: Mă întorc înmine însumi şi găsesc o lume! Şi de data asta maimult ca o presimţire şi ca o dorinţă obscură decât cao reprezentare şi o forţă vie. Şi atunci totul în faţamea se împăienjeneşte şi surâd visător mai departe8.Aşadar lumea sa nu are chipuri perfect determinate.Nu există acolo figuri acţionând în funcţie de parti-cularităţile lor, dimpotrivă, o retragere din tot ceeace este definitiv, marcat, limitat, o renunţare-absen-ţă a controlului, o umbrire a obiectelor privite ce con-taminează ochiul cu nesiguranţa lor şi-l bucură ast-fel. O lume amniotică, a naşterilor înăuntru, a pier-derii durerii ca fapt de a fi în lume. Universul pecare Werther îl face să trăiască din chiar mijlocullumii în care, vrând-nevrând, trebuie să se confor-meze regulilor, rolurilor, îl va obişnui să creadă căcel care îşi alcătuieşte şi el o lume din propria-i fiin-ţă şi e fericit fiindcă e om (...), deşi e limitat, (...) păs-trează totuşi în inima lui dulcele sentiment al liber-tăţii, precum şi sentimentul că poate părăsi aceastătemniţă oricând vrea9. Şahul care este viaţa se poateoricând converti într-un joc părăsit. Abandonarea efacilă întrucât se învaţă treptat, şi viermelui relativ

pasiv al morţii i se adaugă ante-mergătorul său multmai tenace – viermele nostalgic şi şubred al vieţiipercepută precum călătorie ocultând destinaţia.Acea destinaţie-sens-menire ce se aşterne în afarafiinţei, prevenind posibilitatea neantului. De vier-mele secund, complet intrauman (adică personal,negeneric în sensul relevanţei) se va ocupa Freud înceea ce va numi impuls thanatic. Oricum, universulwertherian al trăirilor excesive va fi impregnat deimaginea nebuniei: pasiunile mele n-au fost nicioda-tă departe de nebunie10, imagine pe care va încercasă o lipească de propria sa apariţie în lume, în socie-tate. Autenticism al fiinţei, dar şi poză/auto-iposta-ziere romantică, nebunia nu aprinde complexe cumva face o epocă mai târziu. Ne aflăm între simpaticulnebun de curte şi cel claustrat în spitale, dialogalîngropat în soluţii medicamentoase. Werther îşispune lui însuşi că: aş înnebuni dacă m-ar uita, dez-bate cu Albert problema sinuciderii şi o aşează subsemnul bolii: spune tu, acum, nu e totuna cu o boală?Natura nu mai găseşte nici o ieşire din labirintul for-ţelor încâlcite şi contradictorii şi atunci omul trebuiesă moară11. După Werther, sinuciderea e o boală însensul că e o consecinţă a sensibilităţii la o anumităsituaţie ce determină un cumul masiv de puncteidentitare în care eul se surpă sub propria sa presiu-ne, o eroare de relief, ontologic (fiinţă în lume) maimult decât genetic. Aşadar, aici nu e vorba dacă cine-va e tare sau slab, ci dacă poate suporta greutateasuferinţei lui morale sau fizice. A spune că omul careîşi curmă singur viaţa e laş mi se pare tot atât de ciu-dat ca a spune că e laş acela care moare de nişte fri-guri primejdioase12. Sinuciderea derivă deci dintr-un soi de boală care transformă spaţiul fiinţei într-unul inconfortabil. Gabriel Liiceanu considera căactul sinuciderii se constituie şi ca dorinţă de ieşirede sub imperiul gravitaţiei: Sinuciderea este depăşi-rea luciferică a limitelor libertăţii gravitaţionale13.Prin gravitaţie înţelegând prima condiţionare, ver-tebrantă a omului, sâmburele ne-libertăţii sale.Căruia i se adaugă un lung şir de alte limitări. Decare, în concepţia lui Werther, omul poate deveniconştient şi împovărat până la intoleranţă. Dar avedea sinuciderea ca pe o boală e doar una din încer-cările prin care Werther vrea să se identifice nebu-nului, într-o accepţiune nobilă însă, de sorginteromantică. Întâlnim la Goethe nebunul în calitateasa de diferit de excelenţă, de geniul ce-şi transcendeepoca. Boala romantică e diafană, are consistenţă demetaforă, orientare ascendentă, se manifestă diferitpe planul imaginarului faţă de boala mentală a seco-lului XX, de care Constantin Enăchescu va demarcanebunia – explicând-o reabilitator ca ontologie anegativităţii. În fapt, nebunul romantic e nebun toc-mai în această accepţiune, de întemeietor, de purtă-tor al unei realităţi negative. Werther e deschis caînţelegere pentru ceea ce se petrece cu el: inima mi-e mâncată de forţa mistuitoare ascunsă pretutindeniîn natură şi care nu creează nici o fiinţă fără să-i

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

25

Adriana TeodorescuJ.W. Goethe şi instabilităţile tânărului Werther

■ ex librisJohann Wolfgang von GoetheElegiile romane,

Colecţie: 100 CapodopereEditura Ideea Europeană,2009

Unul dintre volumele de vârf alescriitorului german, în traducerearomancierului Nicolae Breban.

Cartea conţine CD.

Lectură: Aura Christi & Nicolae Breban

1 Goethe, Johann Wolfgang – Suferinţeletânărului Werther, Afinităţile elective, Univers,Bucureşti, 1978, p. 12.

2 Idem.3 Ibidem, p. 8.4 Ibidem, p. 17.5 Ibidem, p. 67.6 Ibidem, p. 54.7 Ibidem, p. 12.8 Ibidem, p.p 13-14.9 Ibidem, p. 14.10 Ibidem, p. 48.11 Ibidem, p. 51.12 Ibidem, p. 49.13 Liiceanu, Gabriel – Despre limită, Humani-

tas, Bucureşti, 2007, p. 17.

26

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

insufle imboldul de-a se distruge pe sine şi de-a dis-truge fiinţa vecină14. El se recunoaşte ca loc în careascunsul se dezvăluie, loc în care moartea (văzutăînsă în calitatea sa de proces, de dinamică entropică,nu de rezultat) se face vizibilă. Privilegiat al morţii,Werther este concomitent legat şi dezlegat de lume.Aşa cum la nivelul de interpretare-şah va aparţine şinu va aparţine (non-apartenenţă conjuncturală, ori-zontală, poziţională) de anumite figuri.

Pentru Werther există chiar o necesitate de aintra în rolul de nebun, determinată preponderentde centrul său de gravitaţie: regina, Lotte. Aceasta,pe lângă frumuseţea şi graţia proprii unei regine,este înconjurată de dragoste şi respect de către miciiei supuşi, fraţii pe care-i creşte şi care fac întotdeau-na distincţia netă între ea şi surorile ei. Lotte ocupăpoziţia supremă în regatul familiei ei: degeaba,Lotchen, tot tu ne eşti mai dragă15. Din acest regat,Werther va dori enorm să facă parte. De aceea nebu-nul o va însoţi pretutindeni şi va fi, pentru regină,un nebun de curte, o companie plăcută şi necesară,nu indispensabilă însă. În fond, şi în jocul de şah şiîn viaţă, nebunul nu e numai unul singur. Mai puţinrăspândit ca un umil pion, el este totuşi înlocuibil.Când Lotte va suferi după moartea lui, obiectul sufe-rinţei sale nu va fi Werther cel ţinut pe lângă casă,apoi alungat când înaintarea va fi considerată o ieşi-re din statutul acordat, ci Werther cel transformatsubit, prin actul său, într-un rege cu o regină pierdu-tă definitiv în favoarea altuia. Sinuciderea determi-nă creşterea valorii lui Werther în ochii Lottei.Agonia sa, indecizie între moarte şi viaţă, între unrege viu şi unul mort, încheie romanul. Din acestpunct de vedere, Werther ar putea fi câştigătorulluptei cu Albert. Sfârşitul cărţii permite fie prelungi-rea tăblii de şah în necunoscut, într-o victorie sigură,dar incertă ca apartenenţă, fie interpretarea partideica remiză. O Lotte îmbolnăvită e o regină care nu afost suficient de puternică aşa încât să aparţină unuisingur rege şi care relativizează astfel absolutul ori-cărui final.

Nebunul este adesea subminat. Din chiar inte-riorul lui, porneşte uneori ceva ce se vrea a fi dragos-te de ceilalţi şi e în fapt dorinţa de a se odihni de sineca opus al lumii şi de a ajunge la acel eu ce trăieştebine în relaţii netensionate cu semenii: De când măamestec cu lumea în fiecare zi şi văd ce fac oamenii şicum se poartă, mă împac mult mai bine cu mineînsumi. Desigur, din pricină că suntem astfel alcă-tuiţi încât comparăm într-una orice cu noi înşine şipe noi înşine cu orice, fericirea şi nenorocirea stă înlucrurile cu care venim în atingere şi, prin urmare,nimic nu e mai primejdios decât singurătatea16.Căutarea apropierii de lume este şi ea plină de punc-te false. Pe de o parte, ea înseamnă o ieşire din sine-le egoist şi prin aceasta o diminuare a nebuniei înînţelesul precizat anterior, iar pe de altă parte, unrecul, o imposibilitate de a da curs propriei intenţii,realizării personale. În următoarele cuvinte răzbatefiorul războiului dus împotriva celui ce e un regefericit, Albert, şi împotriva celui care îl percepe caatare, el însuşi: Deseori simţim că ne lipsesc multe şini se pare că altul are tocmai ceea ce ne lipseşte; aces-tuia îi atribuim şi ce avem noi şi, pe lângă asta, şi oanumită tihnă ideală. Astfel fericitul a luat pe de-a-ntregul fiinţă, creaţia noastră proprie. (...) în sfârşit,cred că atunci când eşti în rând cu alţii sau chiarînaintea lor simţi că eşti într-adevăr tu însuţi17.Acestea vor fi gândurile lui Werther în cea de a douaparte a cărţii, când se îndepărtează temporar deLotte, deranjat de apariţia lui Albert. Momentul încare Albert se întoarce la Lotte reprezintă detrona-rea unui nebun ce s-a crezut rege, confruntarea curealitatea care are asupra lui mai multă putere de

fasonare decât invers. Proaspăt ieşit din haina ceţos-somnoroasă a visului, Werther nu află interes înacţiunea comună, banală din care şi-ar fi putut faceinstrument de atingere a scopului. El nu poate tratarealitatea ca obiect pur, manipulabil, întrucât schi-monosindu-i brutal chipul ar fi pierdut propria saimagine, timid regală, conţinută în Lotte.Sinuciderea schimbă raporturile într-un mod favora-bil. Deşi ispitit de posibilitatea de a-l omorî peAlbert, Werther ştie că ar fi câştigat o partidă, dar arfi pierdut o regină, singura de altfel. Rezistă în felulsău când Albert se integrează în peisaj, dar nu mairezistă, din punctul de vedere al menţinerii vieţii cuorice preţ, atunci când Lotte îi cere rărirea vizitelor.Nebunul e atunci demis şi el nu poate suporta asta.Că a fost un rege fals e un fapt cu care s-a putut aco-moda, dar părăsirea şi acestui statut îi devinegreoaie şi realitatea îşi pierde puterea asupra sa.Mai jos decât a fi asemeni unui nebun pe lângă regi-na lui nu mai poate coborî. Pion a fost doar la înce-put, când nu o cunoştea încă, deşi avea în sufletaşteptări de rege, căci fusese unul pentru prietenalui moartă. Sinuciderea e preferată altor variante.Uciderii femeii iubite, aşa cum îşi soluţionează aban-donarea argatul căruia văduva îi preferă un altul,sau nebuniei perfecte de care este cuprins fostulsecretar al tatălui Lottei, îndrăgostit de aceasta, acelfericit nefericit cum este numit de Werther. Care celpuţin pentru câteva momente poate cădea în iluziaunei iubiri reciproce, fericite. Din acest punct devedere, personajul nostru este un nebun imperfect.Construit de natură şi de sine din multă diferenţă, eleste totodată şi profund marcat de o luciditate pecare nu o poate stăpâni ca să o gonească şi să devinăun inocent într-o lume în care piedicile nu se maisimt pentru că au fost mascate. Sinuciderea luiWerther nici măcar nu e cea a unui nebun imperfect,ci a unui rege fără coroană. Sărutul Lottei e unmoment peste care nu mai are sens să treacă pentrucă tot ceea ce ar veni după nu ar mai însemna nimic,în plus, nu există garanţia unei coroane veritabile,dimpotrivă, certitudinea că ea nici nu există pentruel. Lotte îl acceptă pe Werther doar în calitate derege care se pregăteşte să moară. Lotte bănui deoda-

tă ce faptă îngrozitoareplănuia. Simţurile i setulburară. Îi strânsemâinile, i le strânse lapiept, se aplecă spredânsul cu un gestîndurerat şi obrajii lorfierbinţi se atinseră.Lumea pieri din jurullor18. Iar Werther esteconştient că singurulfel de a prelungimomentul regal estede a opri curgerea tim-pului. Aproape douăsecole mai târziu, vomîntâlni aceeaşi sinuci-dere dată ca tentativăde închegare a vieţiiproprii într-o formăculminând cu un mo-ment existenţial fortela Quentin, personajuldin Zgomotul şi furia.Paradigma Werther, anaivului sinucigaş,cum o numea MirceaMihăieş, ar trebuipoate reconsiderată.

Tabla de şah e reflectare a ordinii lumii – îngeneral (condiţia inegalităţii umane) şi la unmoment dat (a se vedea conotaţiile medievale alepieselor) – şi este de asemenea tensiune, chiar celedouă culori, ambele locuitoare ale tărâmului coloris-tic doar dintr-o inerţie de gândire şi dintr-o carenţăde limbaj, configurează radical opozitoriu lumea-şah. Radicale trebuie să fie alegerile într-o astfel delume, care e departe însă de simplitate, fiind şi înfă-şurare, la fel cum desfăşurare. Aşa cum vede chipullui Dumnezeu reflectat în el însuşi (sufletul tău esteoglinda dumnezeului celui fără de sfârşit19), la înce-put, când proaspăt sosit pe o nouă tablă de joc e unpion peste care s-a lăsat o perioadă scurtă umbraregelui divin, la fel este pătruns de imaginea întâlni-rii dintre el şi cea pe care o iubeşte, o imagine asuprapunerii rolului dorit peste cel efectiv jucatpână atunci. În plus, ceea ce îl ajută să facă drumulde la viaţă la moarte ca păstrare a unui sine dorit,visat şi într-o mai mică măsură trăit, este conştien-tizarea faptului că orice om este călător în lume: da,sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ!Dar voi sunteţi altceva?20

Werther ştie că viaţa este drum, îndepărtare.Nici măcar moartea nu are calităţi de fixare, de înră-dăcinare în memorie, cel viu este mai repede sau maitârziu uitător de cel mort. Atât de pieritor e omul,încât chiar acolo unde are certitudinea că existenţalui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urmaprezenţei lui, în amintirea, în sufletul celor care îisunt dragi, chiar şi acolo urma aceasta trebuie să sestingă şi să dispară, şi asta atât de curând!21

Însă actul său final nu e moarte, ci o utilizarea morţii în încercarea de a rămâne tocmai acolo deunde observă el că se scurg amintirile. E drept, sinu-ciderea exista în el. Ar fi sfârşit astfel în orice fel departidă. Pentru Werther viaţa a fost un joc cu sineînsuşi, o alternare de alb şi negru. Dar firea sa de unludic mai puţin fluid, obositor, conţinea şi martorul,arbitrul care trebuia să decidă. Tipic jocului de şaheste un element de seriozitate22 accentuat. Sinucide-rea personajului echivalează, parţial, cu ceea ce înşah e sacrificarea unei piese pentru obţinerea uneipoziţii sau unui avantaj. Pentru că el este nu doarsubiect, ci şi obiect (eul se poate omorî doar atuncicând se tratează pe sine ca un obiect23) jucător şipiese, implicat şi arbitru. Werther joacă un joc deşah în care figurile nu sunt perfect închise, au punţisecrete pe care se poate traversa drumul dintre elefără a da seama de toţi paşii.

Figură de şah, te piteşti într-un corp, te piteştiîntr-altul, eşti liber în măsura în care te forţezi să fiişi nu te poţi forţa decât până la un anumit punct.Pentru că nu e doar jocul tău cu alţii, ci şi al altoracu tine. Un joc pe care Werther nu numai că-l joacă,ci îl şi spune. Şi mulţi, mulţi, îl vor juca în felul lor,citindu-l.

Repere bibliografice

Adamek, Diana – Pata-tata. Şah, EdituraLimes, 2004.

Béguin, Albert – Sufletul romantic şi visul, tra-ducere şi prefaţă de Dumitru Ţepeneag, postfaţă deMircea Martin, Univers, Bucureşti, 1998.

Enăchescu Constantin – Fenomenologia nebu-niei, Paideia, 2004.

Freud, Sigmund – Psihologia inconştientului(Opere III), traducere de Gilbert Lepădatu, GeorgePurdea, Vasile Dem. Zamfirescu, editura Trei, 2004.

Goethe, Wolfgang Johann – Suferinţele tânăru-lui Werther, Afinităţile elective, traducere deAlexandru Philippide şi Eugen Filotti, ediţia a II-a,Univers, Bucureşti, 1978.

Heidegger, Martin – Fiinţă şi timp, traduceredin germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă,Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a, 2006.

Huizinga, Johan – Homo ludens, traducereHumanitas, Bucureşti, 2002.

• Liiceanu, Gabriel – Despre limită, Humani-tas, Bucureşti, 2007.

• Mihăieş, Mircea – Cărţile crude. Jurnalulintim şi sinuciderea, ed. a II-a, revizuită, Polirom,2005.

• Minois, Georges – Istoria sinuciderii.Societatea occidentală în faţa morţii voluntare, tra-ducere din franceză de Mircea Ionescu, Humanitas,2002. �

14 Ibidem, p. 54.15 Ibidem, p. 22.16 Ibidem, p. 62.17 Ibidem, pp. 62-63.18 Ibidem, p. 119.19 Ibidem, p. 9.20 Ibidem, p. 78.21 Ibidem, p. 88.22 Huizinga, Johan – Homo ludens, Humanitas,

Bucureşti, 2002, p. 292.23 Freud, Sigmund – Psihologia inconştientului

(Opere III), editura Trei, 2004, p. 183.

JOHANN WOLFGANG VON GOETHE

(1749 − 1832)

Formarea guvernului antonesciano-legionar (14 sept. 1940) a adus poetuluiîmplinirea ambiţiilor sale de ascensiu-ne în ierarhia socială şi politică. La 26

sept. 1940, Radu Gyr a fost numit Director Generalal Teatrelor Naţionale, Operelor Române şi a specta-colelor în locul lui Ion Marin Sadoveanu1. Ca înaltdemnitar al regimului legionaro-antonescian, RaduGyr i-a promovat pe legionari în funcţii pentru aimpune controlul Legiunii asupra instituţiilor de cul-tură. Haig Acterian a fost numit director general alTeatrului Naţional Bucureşti, iar Virgil Carianopolşi Ladmiss Andreescu au devenit inspectori ai tea-trelor2. Gyr preconiza alegerea unei conduceri legio-nare a Societăţii Scriitorilor Români în care el sădeţină funcţia de preşedinte, iar Virgil Carianopol,Ladmiss Andreescu, Aurel Chirescu, G. Acsintescu şiGeorge Dorul-Dumitrescu să fie membri. Înfrânge-rea rebeliunii legionare a dat peste cap aceste pla-nuri3.

Aderenţa la mişcarea legionară şi ascensiuneapolitică de moment, pe aripile acestei mişcări, auavut însă şi consecinţe negative pentru poet. Am ară-tat reacţia dezaprobatoare a lui Zaharia Stancu. Nereferim acum şi la aceea a lui Petre Pandrea. Acestaconstata în 1940 că „eram prieten intim şi cu Haig(Acterian) şi cu Radu (Gyr) dar ne evitam pe stradăde ani de zile”4.

Prin funcţia deţinută, Radu Gyr a aplicat poli-tica legionară de românizare a forţei de muncă, deîndepărtare a personalului evreiesc de la „teatrelenaţionale, operele române, teatrele particulare, sub-venţionate sau nu de stat, precum şi de la orice for-maţiuni sau înjghebări cu caracter artistic sau tea-tral”5. Direct sau indirect persoana sa a fost legatăde acţiunile din acel timp ale mişcării legionare.Astfel contemporanii au înregistrat că la 28 nov1940, a doua zi după asasinarea lui N. lorga şi V.Madgearu de către legionari, Radu Gyr însoţit deunii legionari din lumea teatrului au intrat la Caféde la Paix îmbrăcaţi în cămăşi verzi şi cu pistoale labrâu şi au consumat prăjituri şi bere. Z. Stancu, aflatacolo, a înregistrat starea lor afectivă legând-o deasasinatele comise: „Feţele lor străluceau de bucu-rie”6.

Ca Director general al Teatrelor, Gyr a dat un„sever avertisment public companiei Bulandra-Maximilian-Storin” şi a decis suspendarea subven-

ţiei bugetare pe careMinisterul Cultelor şi Ar-telor o acorda companieideoarece în reprezentaţiade la Teatrul „ReginaMaria” (13 ianuarie 1941)a jucat o actriţă evreică7.

Tensiunile dintre ge-neralul Ion Antonescu şi H.Sima, provocate de concep-ţiile lor diferite asupraacţiunii de guvernare, audeterminat pe legionari săse pregătească pentru a seopune generalului şi a aca-para întreaga putere înstat. La 20 ian 1941 I.Hudiţă, secretar general –adjunct al PNŢ consemnaîn Jurnalul său informaţiacă „la Teatrul Naţional,Radu Gyr a organizat unalt centru de rezistenţă” allegionarilor8.

La 21 ian. 1941 s-adeclanşat rebeliunea legio-nară. Din balconul Tea-trului Naţional Bucureşti,Gyr a rostit un discursîndemnând la război civil.Legionarii din clădireaTeatrului Naţional au trascu armele în trupele carepăzeau Palatul Telefoa-nelor. În piaţa Teatruluis-au produs încăierari sol-date cu numeroşi morţi9.În 1956, rememorând fap-tele, Radu Gyr şi PetrePandrea au „râs împreunăde discursurile ţinute (deRadu Gyr n.n) cu HaigActerian de pe TerasaTeatrului Naţional în faţaPalatului zgârie nori alTelefoanelor cu prilejulrebeliunii din ian 1941. Eiau ţinut două discursuribanale şi pompoase. Erauslabi oratori. Alocuţiunientuziaste”. Cât desprefolosirea armelor, P. Pan-drea, care a fost în 1941avocat al apărării pentruHaig Acterian, susţinea în

1956 că „s-a tras în mulţime cu două mitraliereinstalate de serviciul secret în mod provocator (înclădirea Palatului Telefoanelor n.n) după alocuţiuni-le pronunţate. N-au tras ei. Au tras antonescienii.Habar n-aveau de mitralierele ascunse în cuiburilede piatră ale palatului zgârie-norilor. Au rămasuluiţi de răpăituri şi s-au ascuns cu Marieta Sadova(actriţă, soţia lui Haig Acterian n.n) în incinta şi înculisele Teatrului Naţional”10. Poate că Radu Gyr şiHaig Acterian nu au fost iniţiatorii folosirii armelor,dar se ştie că Palatul Telefoanelor a constituit unuldin principalele puncte ale confruntării armate din-tre legionari şi trupele fidele generalului Antonescu.

La 23 ian 1941, Radu Gyr, „în piaţa Palatului,ţinea mulţimii discursuri intransingente”11. Probabilpoetul nu era la curent cu faptul că în acea zi condu-cătorii Legiunii ajungeau, prin intermediul LegaţieiGermaniei din Bucureşti, la o înţelegere cu genera-lul Antonescu privind depunerea armelor de cătrelegionari. Rebeliunea fiind înfrântă, numeroşi con-ducători legionari s-au refugiat în Germania ori s-auascuns. Prezenţa forţelor germane şi mai ales impli-carea Legaţiei germane în realizarea înţelegerii deîncetare a luptelor dintre legionari şi armata condu-să de generalul Antonescu creau o impresie de impu-nitate pentru rebeli. După încetarea luptelor, RaduGyr şi Haig Acterian s-au prezentat la slujbă (25 ian1941) „Comme si de rien n’etait” nota M. Sebastianîn Jurnalul său, adăugând „vine acum momentultelegramelor de devotament”12.

La o săptămână după înfrângerea rebeliunii,Rady Gyr se afla încă în libertate şi a participat laadunarea generală a Societăţii Scriitorilor Români.Chestionat de Z. Stancu asupra intenţiei sale de aimpune un comitet legionar la conducerea SSR, Gyrs-a disculpat zicând că totul fusese o glumă13.

La 31 ian 1941, un comunicat al Ministeruluide Interne anunţa arestarea mai multor legionari înCapitală printre care se număra şi Radu Gyr.Comunicatul preciza că judecarea rebelilor va începeimediat la Căminul Studenţilor din Calea Plevnei14.Radu Demetrescu Gyr a fost destituit din funcţia dedirector general al teatrelor naţionale, operelorromâne şi spectacolelor întrucât prin manifestărilesale s-a abătut de la Codul funcţionarilor publici15.În locul său a fost numit Liviu Rebreanu.

Soţia poetului, Florica a adresat, la 7 mai 1941,Mariei Antonescu, soţia generalului Ion Antonescu,

Conducătorul Statului, o scrisoare pledând pentru casoţul ei „să fie scos din cauză şi pus în libertate”. „Eu,cea mai aproape de el, părtaşe de orice clipă a vieţiilui, care i-am cunoscut sufletul, pot susţine pe conşti-inţă că soţul meu este victima unor învinuiri duşmă-noase, o clipă el nu s-a manifestat ca rebel. În toateacţiunile lui el a fost însufleţit de un curat patrio-tism, după cum s-a arătat şi în scrierile lui”16.Autorităţile nu s-au lăsat convinse de pledoariaFloricăi Gyr, conştiente de pericolul reprezentat nuatât de acţiunile lui Gyr cât de creaţiile sale poeticesau publicistice purtătoare ale mesajului legionar.Numai transformarea lor în suport al ideilor doritede cei ce deţineau puterea îl va salva pe poet.

Deţinut şi anchetat la Malmaison, închisoareaServiciului Special de Informatii, Radu Gyr şi-a datpe faţă complicii, şi-a recunoscut faptele. A fost con-damnat la câţiva ani de închisoare (trei).

Pe când se afla deţinut la închisoarea dinBraşov, Radu Gyr ieşea în oraş cu aprobarea judecă-torului Vania Gherghinescu „pentru tratamentmedical”. Pe promenada oraşului Gyr se întâlnea cuŞtefan Baciu sau cu Nichifor Crainic şi discutau pro-blemele privind publicarea poemelor lui Gyr în„Gândirea”. De obicei „Gândirea” nu-şi plătea colabo-ratorii dar în cazul lui Gyr o făcea17.

După declanşarea războiului contra URSS, 22iulie 1941, legionarii au fost îndemnaţi să plece pefront să participe la cruciada contra comunismuluipentru a se reabilita. A plecat şi Radu Gyr. A luatparte la câteva lupte şi a scris câteva reportaje lău-dând o serie de ofiţeri superiori, publicate în„Porunca Vremii”. Rezultatul? Autoritaţile au apre-ciat că Radu Gyr s-a reabilitat şi a fost demobilizat.Poetul va publica o carte de poeme în care cânta cru-ciada contra comunismului, iar ziarele se vor întreceîn a sublinia ce mare poet şi mare naţionalist eraautorul18. În acest reviriment a existat însă un hia-tus (decembrie 1942 – februarie 1943) provocat deacutizarea neîncrederii autorităţilor în „liniştirea”legionarilor. În ajunul Crăciunului 1942 Horia Simaa fugit din lagărul de la Berkenbrük şi se credea căse îndrepta spre ţară. Pe fondul ameninţărilor ger-mane de a-l înlocui pe mareşalul Antonescu formândun guvern din elemente pur naţionaliste din ţară şielemente legionare din Germania, autorităţile auapreciat că legionarii din ţară au devenit periculoşi.Un număr de 1500 legionari au fost arestaţi şi inter-naţi în lagărul de la Tg. Jiu. Printre cei arestaţi şiinternaţi s-au aflat: Traian Brăileanu, fost ministrual Educaţiei Naţionale, P. P. Panaitescu, fost directoral ziarului Cuvântul şi fost rector al UniversităţiiBucureşti, Jean Victor Vojen, fost ministru alRomâniei la Roma, Ernest Barnea, ideolog legionar,Radu Gyr, fost director al Direcţiei Generale aTeatrelor. După Crăciunul 1942, Gyr a apărut înlagărul de la Tg. Jiu îmbrăcat cu palton, căciulă şipurtând ca de obicei ochelari. Evreii din lagăr setemeau că vor fi atacaţi de legionari în timpul nopţii,temere ce nu s-a adeverit. Dimpotrivă unii legionariau ajuns să fie cazaţi în aceeaşi cabană cu evreii, săstea la aceeaşi masă în cantină (Tr. Brăileanu cuWeiss-Albescu, Toivi Zalmanovici etc.) şi să-şipetreacă timpul liber ca parteneri de pocher. (Vojenşi Mayer cu monoclu). Gyr nu juca pocher, el era doarchibiţ19.

27

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Traian D. LazărRapsodul popular al puşcăriilor

1 Monitorul Oficial, partea I-a, nr.225/26 sept.1940, p.5571

2 Z. Stancu, Zile de lagăr, ed. Socec, Buc. 1945,p.280

3 Ibidem p.3884 P. Pandrea, Memoriile mandarinului valah,

ed. Albatros,Buc. 2001,. p.1015 Monitorul Oficial, partea I-a, nr. 211/11 sept.

1940, p. 53356 Z. Stancu, op. cit. p. 2807 Comisia internaţională pentru studierea

holocaustului în România (preşedinte Elie Wiesel),Raport final, ed. Polirom, p. 295

8 I. Hudiţă, Jurnal politic, vol.II, EdituraInstitutul European 2000, p. 227

9 Z. Stancu, op. cit. p.35110 P. Pandrea, op. cit. p.10111 M. Sebastian, op. cit. p.29412 Idem13 Z. Stancu, op. cit. p.38814 I. Hudiţă, op. cit. p249; P. Pandrea, scrie că

Acterian şi Gyr au fost arestaţi „a doua zi” dupăînfrângerea rebeliunii, deci pe 24 ianuarie ceea ceeste evident o eroare de memorie

15 Monitorul Oficial, partea I-a, nr. 36/12februarie 1941, p.718

16 Scrisoarea Floricăi Demetrescu-Gyr adresa-tă Mariei Antonescu – 7 mai 1941, în Gh. Buzatu,Stela Cheptea, Marusia Cârstea, Pace şi război(1940-1944). Jurnalul mareşalului Ion Antonescu,vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi 2008, p. 464

17 Ştefan Baciu, Praful de pe tobă, ed.Eminescu,1995, pp.499, 500

18 Z. Stancu, op. cit. pp.351, 35219 Ibidem pp.243, 247

RADU GYR

28

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Dintre legionari, Gyr era mai apropiat de JeanVictor Vojen, care ţintea şefia mişcării legionare şifăcea demersuri la Killinger şi Bova Scopa, ambasa-dorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pentru a fi eli-berat. La sfârşitul lunii februarie 1943 în lagărul Tg.Jiu a venit o comisie prezidată de colonelul de jan-darmi, C-tin Tobescu având misiunea de a tria pelegionarii arestaţi „Adus în spate, cu ochelarii debaga prinşi după urechi şi căciula mare olteneascăînfundată pe cap”, a intrat la comisie şi poetul RaduGyr20. În faţa comisiei Gyr „vorbeşte şi se tânguie. Aintrat în mişcarea legionară din idealism, din naivi-tate. El nu e om politic, n-a fost vreodată om politic.Un seraf rătăcit pe pământ. Este adevărat că a gre-şit, dar pentru greşeala lui a suferit destul. A fost şipe front, s-a luptat cu bolşevicii, şi a cântat canimeni altul acest război. Chiar acum de curând i-aapărut volumul de „Poeme de război”. Scoate volu-mul din buzunar şi citeşte din el. Comisia se emoţio-nează şi îl compară pe Gyr cu Alecsandri. Poetulaminteşte de fetiţa lui care îl aşteaptă acasă.Colonelul Tobescu l-a luat pe Gyr sub garanţia sa şia decis eliberarea lui imediată. Poetul a căzut îngenunchi spunând: „Vă mulţumesc, domnule colo-nel”, după care a ieşit plângând de la comisie. Ajunsîn cabană a pufnit în râs: „L-am dus şi pe ăsta!”. Adoua zi a părăsit lagărul21. Era un cinism real oriunul de paradă, menit să mascheze sensibilitatearănită a poetului ajuns în situaţia de a implora cle-menţă puternicilor zilei? Subiectivismul lui ZahariaStancu, în relatarea acestei scene este pus în eviden-ţă de faptul că adevărata cauză a eliberării poetuluiRadu Gyr a fost clarificarea situaţiei lui H. Sima.Fiind descoperit în Italia, H. Sima fusese readus încaptivitate în Germania ceea ce diminua considera-bil pericolul reprezentat de legionari pentru autori-tăţile antonesciene. Aceste autorităţi au apreciatcorect că teoreticienii de felul lui Radu Gyr şi ErnestBarnea nu constitutie un pericol pentru ordinea exis-tentă şi i-au eliberat. În schimb, oamenii de acţiuneprecum J.Victor Vojen, Tr. Brăileanu au rămas înlagăr în pofida intervenţiilor sus-puse în favoarealor.

Fiind eliberat, poetul „cuminţit” îşi va folositalentul creând pentru o lume mai puţin minată depericolele interpretării politice, a ideilor şi faptelorlui, lumea copiilor. În anii 1942 – 1944 poetul a scrisşi publicat 14 cărţi pentru copii („Bimbirică în lună”,„Pinochio automobilist”, „Darurile lui MoşCrăciun”etc).

Memoriile contemporanilor nu dau detalii des-pre poziţia şi acţiunile lui Radu Gyr sub impactulevenimentelor de la 23 august 1944 şi după, când oparte din legionari au rămas ataşaţi Germanieinaziste, iar altă parte a urmat poziţia forţelor demo-cratice grupate în BND şi a regelui. Noua orientarepolitică a autorităţilor române privind pedepsireacriminalilor de război, defascizarea şi democratiza-rea, asumate prin convenţia de armistiţiu a avutconsecinţe asupra lui Radu Gyr. Poetul a încercat săse sinucidă apoi şi-a petrecut convalescenţa laRâmnicu Vâlcea, oraşul soţiei22.

În martie 1945, Radu Gyr era arestat şi supusjudecăţii Tribunalului Poporului din Bucureşti. El a

fost anchetat de fostul său prieten şi coleg de liceuMihail de Mayo devenit acuzator public. Mayo i-acerut să facă delaţiuni împotriva blândului filosofVasile Băncilă. Radu Gyr „1-a sictirit oleacă peMişulică... în timpul anchetei”23. Această informaţiei-a fost furnizată lui P. Pandrea chiar de către Gyr,după ieşirea din închisoare. Zaharia Stancu scrie căîn faţa Tribunalului Poporului (1946), Gyr a adoptataceeaşi tactică de văicăreală ca şi în timpul regimu-lui antonescian (februarie 1943) susţinând că „n-afost vreodată legionar. A fost numai simpatizantlegionar... Un poet naiv, un visător rătăcit în politicăetc”24. În ultimul său cuvânt în faţa TribunaluluiPoporului, Gyr a negat că a fost antisemit – în tim-pul directoratului său fusese înfiinţat teatrulBaraşeum – şi a adus martori în acest sens 25. RaduGyr a fost condamnat la 8 ani de închisoare fiindsocotit „vinovat de dezastrul ţării”, dar de fapt pen-tru că „a scris nişte cântece patriotice devenite popu-lare în sânul grupării politice «Totul pentru ţară»grefată pe nucleul terorist al Gărzii de fier”26 apreciaavocatul şi fostul său coleg de clasă din liceu, PetrePandrea. Obţinerea pedepsei minime prevăzute delege s-a datorat nu tacticii de văicăreală adoptată deGyr, cum susţine Z. Stancu, ci influenţării factorilordecizionali de către Petre Pandrea. „M-am certat cuMihail de Mayo (colegul meu şi al lui de liceu), cuAvram Bunaciu (şeful acuzatorilor publici şi fostulmeu secretar), cu Lucreţiu Pătrăşcanu (ministruljustiţiei şi cumnatul meu) ca să pot obţine minimumde pedeapsă”27, scrie P. Pandrea.

Concomitent judecării şi condamnării poetului,noile autorităţi au adoptat măsuri pentru scoatereadin circuitul public, din conştiinţa publică, a opereipoetului. În iulie 1945, comisia pentru aplicareaarmistiţiului adopta şi publica lista „publicaţiilor ceurmează a fi retrase din circulaţie, din cauza cuprin-sului lor dăunător bunelor raporturi dintre Româniaşi Naţiunile Unite”. Pe listă figura şi cartea lui RaduGyr, „Poeme de război”, apărută în 1942 la edituraGorjan28. În 1948, Pandrea condamnat şi el în cadrullotului Pătrăşcanu 1-a întâlnit şi a stat în aceeaşicelulă cu Gyr la închisoarea Aiud. „Ne sculam şi neculcam în versuri puse pe muzică de Radu Gyr, rap-sodul popular al puşcăriilor” îşi amintea P. Pandreadupă eliberare29. Din „poet al florilor” Gyr a devenit„poetul suferinţelor cumplite ale poporului său pe

ultimele decenii (1938-1956)”, preciza P. Pandreaatribuindu-i poetului din simpatie pentru detenţialor comună în închisorile comuniste propriile concep-ţii democratice antidictatoriale şi anticomuniste.Condamnarea poetului de către TribunalulPoporului a avut consecinţe asupra familiei: soţia nua putut ocupa un loc de munca potrivit pregătiriisale şi a fost nevoită să-şi câştige existenţa confecţio-nând nasturi de lemn, iar fiica sa „a fost persecutatăde comunişti şi nu i s-a dat acces la Universitate”, eaa devenit studentă abia după ieşirea tatălui său dinînchisoare30.

După executarea celor 8 ani de închisoare,Radu Gyr a mai fost reţinut în detenţie încă 2 ani şia fost eliberat în iulie 1956. Întâlnindu-1 pe Gyr ime-diat după eliberare, Petre Pandrea constata cădetenţia nu a afectat semnificativ starea fizică şi spi-rituală a poetului. „Poetul a ieşit după 18 ani de pâr-naie, alert, lucid, politicos, dârz şi fiind ca o sabie deToledo, cavaler şi mandarin deschis geniului binelui,gata de a înfrunta geniul răului, în continuare. Nul-a intimidat nimic. E gata s-o ia d’a capo”31. În con-cepţia lui Pandrea, orice boală, orice suferinţă tecăleşte psihic, te înnobilează, iar detenţia a jucatacest rol pentru poet. Noile sale creaţii literare – poe-mul Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane! – atestădârzenia şi combativitatea poetului sesizată de avo-catul oltean Pandrea, hârşit de înfruntările la bară.

Impactul politic anticomunist al acestor creaţiiliterare, dar şi tensiunile internaţionale (revoluţiadin Ungaria, 1956) au decis ca şi altădată soarta poe-tului care a fost din nou întemniţat. Vârsta, uzuradetenţiei, absenţa unor semnale internaţionale favo-rabile schimbării l-au marcat pe poet. La ieşirea dinînchisoare, faptele ni-1 arată pe Gyr ca pe un omresemnat de tragismul existenţei, susţinut numai defilonul poeziei.

Între anii 1963 şi 1975 (anul decesului) RaduGyr a fost redactor la revista „Glasul patriei”.Revista, editată de Ministerul de Interne, era desti-nată emigraţiei şi exilului românesc şi nu se difuzaîn interiorul ţării. Printre colegii de redacţie ai luiRadu Gyr s-au numărat: Nichifor Crainic, NedicLemnaru, P.P. Panaitescu, Radu Budişteanu, C.Noica, C.C. Giurescu, I. Vinea, H.Y. Stahl, PăstorelTeodoreanu, Şerban Cioculescu, Romulus Dianu,Vladimir Streinu, Neagu Rădulescu, MirceaGrigorescu, Al. Hodoş, Petre Gheaţă, Gh. Tătărescu.Membrii redacţiei erau deci foşti deţinuţi ori intelec-tuali cărora li se luase dreptul de semnătură (de asemna ceea ce publicau). Publicaţia fusese întemeia-tă de George Ivaşcu, el însuşi fost deţinut.

„Redacţia arăta ca o curte de anchetă, după eli-berarea condiţionată a deţinuţilor. Aceştia lepădase-ră – la ordin – hainele vărgate şi trecuseră la ţinutăcivilă, la costumele din garderoba antebelică de caremai dispuneau. Ei încercau să-şi revină, să se destin-dă după regimul de carceră, să respire, să fumeze, sărecapete uzul condeiului. Aproape toţi se cunoşteauîntre ei, deşi aparţineau unor generaţii diferite saufăcuseră închisori diferite, aproape toţi, în chip spon-tan, cu impulsul primului pas „liber” au încercat săparticipe la crearea unei atmosfere de colegialitatesau de salon literar. Nu era simplu, condiţia erastânjenitoare, traumele erau prea vii, purtate de fie-care în parte, dar cei în cauză se respectau, se regă-seau, oricât de diferite fuseseră simpatiile sau opţiu-nile literare de odinioară”32. Ca redactor la revista„Glasul Patriei”, Radu Gyr devenise „crainicul uneiideologii pe care o combătuse o viaţă întreagă”33.

Dar în timp ce unii dintre foştii detinuţi,membri ai redacţiei, reintraseră ori vor reintra pescena literar-ştiinţifică, publicau, erau reeditaţi fie şiîntr-o formă cenzurată, lui Radu Gyr nu i s-a dataceastă posibilitate. „Ultimele poeme” i-au fostpublicate abia în anul 1993, la editura „Vremea”. �

20 Ibidem p.34121 Ibidem pp.341, 352, 35322 Ştefan Baciu, op. cit. pp. 501, 50223 P. Pandrea, op. cit. p.10424 Z. Stancu, op. cit. p.41425 Gh. Buzatu ş.a., Radiografia dreptei româ-

neşti (1927-1941), ed. FF Press, Buc.,1996, p. 318. 26 P. Pandrea, op. cit. p.10027 Ibidem p. 10428 Monitorul Oficial, nr. 153/10 iulie 1945, par-

tea I-a, p. 594529 P. Pandrea, op. cit. p.10030 Idem31 Idem32 Nedic Lemnaru, în N. Crainic, Zile albe,zile

negre. Memorii, vol.I,Casa editorială Gândirea,1991,pp. XXII-XXIII

33 Ştefan Baciu, op. cit. p.503

■ noutăţi editoriale

Maria PostuArca lui BrebanEditura Ideea Europeană, 2010

Festivalul Naţional al Cărţii „AxisLibri”, derulat la Galaţi, în perioada 1-6 iunie a.c., şi-a realizat misiunea!Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”,

având ca parteneri: Consiliul Judeţului Galaţi,Consiliul Local şi Primăria Municipiului Galaţi,Universitatea „Dunărea de Jos”, Inspectoratul Şco-lar, Palatul Copiilor, Editura „Eikon”, şi colaborato-rii – instituţiile Teatrul Muzical „Nae Leonard”,Teatrul „Fani Tardini”, Teatrul de Păpuşi Guliver,Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, Casa de Culturăa Sindicatelor, USR Galaţi-Brăila, Societatea Scrii-torilor „C. Negri” – şi-au unit forţele (inclusiv celefinanciare) şi au organizat o a doua ediţie a festi-valului pe care participanţii o vor păstra în memoriemult timp de aici încolo.

Încă dinainte de producerea marelui eveni-ment al urbei, directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”,prof. Zanfir Ilie, declara într-un comunicat de presă:„Dedicat tuturor iubitorilor de carte şi nu numai,evenimentul va avea loc pe Aleea Domnească, undeva fi realizat un complex expoziţional cu minimum30 de standuri mobile outdoor, 2 caravane, cuprin-zând produsele a cca 100 de edituri româneşti şistrăine. Târgul de carte îşi propune să stimulezeinteresul pentru lectură, să cultive satisfacţia dialo-gului viu între producătorii şi consumatorii produse-lor culturale specifice, dăruindu-le bucuria întâlniriicu cei mai cunoscuţi scriitori, organizând dezbaterideschise pe teme de interes cultural, aducând înatenţia lor cele mai recente apariţii, precum şi volu-mele cele mai apreciate.”

Deschiderea Festivalului a avut loc de ZiuaInternaţională a Copilului prilejuind oficialităţilorsă întâlnească un numeros public format mai alesdin copii şi tineri. Alocuţiunile rostite de Zanfir Ilie– directorul Bibliotecii „V.A. Urechia”, EugenChebac – preşedintele Consiliului Judeţului Galaţi,Dumitru Nicolae – primarul Municipiului Galaţi,Viorel Mânzu – rectorul Universităţii Dunărea deJos şi de alţi invitaţi au potenţat caracterul festiv almarii întâlniri cu cartea şi cu autorii săi. Din cuvân-tul de deschidere al directorului bibliotecii cităm:„Amploarea şi ecoul activităţilor asociate târguluil-au transformat într-un adevărat FESTIVAL înscrisca o volută în integrala «AXIS LIBRI», având dreptscop extensia culturală pentru promovarea creaţieiliterare de pe aceste meleaguri, a scriitorilor gălă-ţeni şi a lecturii în general. Biblioteca, instituţie decultură pusă în slujba comunităţii caracterizate dediversitate socială, profesională şi culturală, promo-vează proiecte care să satisfacă o arie cât mai largăde opţiuni.” Astfel, cel mai important proiect realizatde Biblioteca „V.A. Urechia” în timpul scurs de laediţia de anul trecut a prins viaţă: „inspirată de târ-gul de carte, a apărut o nouă iniţiativă pentru a răs-

punde tocmai acestui scop: de a întregi în diversita-te oferta cultural-educaţională. Am numit aici salo-nul literar „AXIS LIBRI” care potenţează demersulFestivalului şi care, la rându-i, a generat un nouproiect – editura „AXIS LIBRI”, a subliniat directo-rul Zanfir Ilie.

În deschiderea Carnavalului Cărţii – ediţia aXXX-a, subintitulat „1001 personaje de poveste”, pri-marul Dumitru Nicolae a oferit două premii specia-le, respectiv „Cel mai fidel cititor” al Bibliotecii „V.A.Urechia”, eleva Cristina-Mihaela Artene de la Şc. nr.25 şi „Cel mai mic cititor” lui Alexandru Albert-Andrei (2 ani). Totodată, este de apreciat faptul căPrimăria Municipiului Galaţi a oferit concurenţilor150 de diplome de participant şi 150 de cadouri ce auconstat în dulciuri pentru copii, iar BibliotecaJudeţeană „V.A. Urechia” a oferit 20 de premii cudiplomă şi peste 400 de cărţi. Au mai fost oferite 20de menţiuni speciale cu sprijinul Clubului de joacăpentru copii „Lumea lui Ţopăilă”, care au constat îninvitaţii gratuite la Sala de joacă. Juriul format dinbibliotecari (Constantin Bostan, directorul Bibliote-cii G.T. Kirileanu din Piatra Neamţ, Dorina Moisă,directoarea Bibliotecii Franceze „Eugene Ionesco”din Galaţi, Florica Şerban şi Camelia Găvănescu,bibliotecare la Secţia Copii a Bibliotecii Judeţene„V.A. Urechia”), dar şi o scriitoare – Speranţa Miron,au avut dificila misiune de a evalua participanţii laconcursul de interpretare a personajelor din cărţilecitite din cadrul Carnavalului.

Un alt moment mult aşteptat al primei zile afost anunţarea premianţilor la concursul pentrucopii şi adolescenţi „Scriitori români de ieri şi deazi”. Fericitul câştigător al marelui premiu la ediţiaa II-a a fost Bogdan Cătălin Mereuţă (de la categ. 8-14 ani, Şcoala nr. 40 „Iulia Haşdeu”). Din juriu aufăcut parte: Simona Antofi – conf. univ. dr.Universitatea „Dunărea de Jos”, Nicoleta Ifrim, lec-tor univ. dr. Universitatea „Dunărea de Jos”,Cristina Dobreanu şi Nicoleta Onofrei, poete şipubliciste, membre ale Cenaclului „Noduri şiSemne” din Galaţi şi Letiţia Buruiană, directoradjunct la Biblioteca „V.A. Urechia”.

În după-amiaza primei zile programul a oferitiubitorilor de literatură şi o întâlnire de neuitat cu opersonalitate culturală de peste hotare, poetul israe-lian de origine română Shaul Carmel, care a sositîmpreună cu editorul său, scriitorul şi editorul AdiCristi. Noutăţile editurii prezentate auditoriului auconstat în memoriile selective „Între Patrie şiMatrie” şi volumele de poezii „Visând pe margineatrezirii” de Shaul Carmel şi, cu acelaşi titlu – poeziide Adi Cristi. Pe parcursul prezentării, cei doi auîncântat publicul recitând poezii la care amândoi aufolosit aceleaşi titluri. În calitate de preşedinte alAsociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel,domnul Shaul Carmel a vorbit despre diasporaromânească şi fenomenul cultural de acolo şi despreproiectele sale de promovare a poeziei româneştiprin traduceri şi lecturi publice.

A doua zi de târg a fost o ofensivă a ieşenilor:Editura „Timpul” din Iaşi a venit cu un volumimpresionant nu numai prin dimensiuni: „Operapolitică” a lui Eminescu! În prezentarea directoruluiediturii, poetul Cassian Maria Spiridon, autorultomului ce cuprinde toate articolele ziaristuluiEminescu, multe inedite, viaţa de om implicat înpolitică a Poetului ne-a fost desluşită, arătând oimagine extrem de lucidă. Şi am văzut că istoria serepetă, că iar îi dăm dreptate lui Eminescu. EditorulMarius Chelaru a prezentat cu aceeaşi ocazie revis-ta „Carmina Balcanica”, dar şi experienţele traduce-rii în Orient a poeţilor români, inclusiv traducerealui Eminescu.

După amiaza o altă editură mare a Iaşiului s-aprezentat cu o colecţie impresionantă şi cu invitaţide marcă – TipoMoldova, cunoscutul istoricGheorghe Buzatu, inclus în colecţia „Opera Omnia”a editurii care cuprinde opere de la Spiru Haret laNicolae Densuşianu şi mai tînărul discipol, membruCNSAS, Florian Banu.

Romancierul Nicolae Breban a fost unul dintrenumele grele prezente în festivalul cărţii de laDunăre. Autorul romanelor „Bunavestire” şi„Animale bolnave”, cărţi de referinţă din literatura

29

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

� Eveniment � Galaţi în trei mii de semne

Letiţia BuruianăCriza trece, cultura rămâne

30

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

noastră, a avut de altfel parte la Galaţi de o zi cât unan. Lansarea recentei sale cărţi, „Trădarea criticii”,s-a bucurat de interesul numeroşilor gălăţeni pre-zenţi. Alături de directorul revistei „Contemporanul– ideea europeană” a fost poeta Aura Christi, redac-tor-şef la aceeaşi revistă, care a lansat romanul„Cercul sălbatic”. În aceeaşi zi, academicianul N.Breban şi scriitorul Aura Christi au avut şi o întâlni-re cu studenţii, profesorii şi oameni de cultură gălă-ţeni la Universitatea „Dunărea de Jos”, în cadrulcolocviului internaţional „Dialoguri ideologice şi cul-turale în spaţiul post-totalitar”. Pe parcursul zileiromancierul a vizitat şi sediul Bibliotecii „V.A.Urechia”, fiind mirat de numărul foarte mare alcelor care o frecventează. Nicolae Breban s-a arătatimpresionat îndeosebi de tezaurul de carte veche dela secţia „Colecţii speciale”.

Printre invitaţii speciali ai Festivalului „AxisLibris” s-a numărat şi generalul Emil Străinu, cerce-tător specializat în radare, arme fiziologice, climato-logice şi fenomenul OZN. În faţa unui număr marede ascultători, acesta a împărtăşit iubitorilor genu-lui câteva secrete legate de domeniul său de cerceta-re.

Festivalul Cărţii a fost şi un bun prilej de asublinia importanţa presei. Chiar dacă Internetulameninţă existenţa presei scrise, aceasta încă îi maiatrage pe tineri, e drept sub oblăduirea nostalgicilorlor dascăli. După prezentarea unor lucrări desprepresa românească din exil de către Dan Anghelescuşi Mihalea Albu, un număr impresionant de elevi,membri ai colectivelor redacţionale ale revistelorşcolare din Galaţi, şi-au prezentat emoţionaţi reali-zările. Astfel, cei prezenţi au putut lua cunoştinţă deun fenomen mai puţin cunoscut, publicaţiile:„Lumina din adâncuri”, revistă realizată de eleviişcolii 28 „Mihai Eminescu” sub îndrumarea doamneiprofesoare Stana Costianu, „Eurotrip” – revistă aaceleiaşi şcoli, aflată sub coordonarea doamneiGabriela Ciubotaru. A urmat apoi „Muguraşii”,revistă realizată de elevii claselor I-IV de la Şcoalanr. 4, „Noi”, o publicaţie ce a împlinit 7 ani, careaparţine Şcolii „Nicolae Bălcescu” şi alte două revis-te ce aparţin Colegiului Naţional „MihailKogălniceanu” – „Portret” şi „Sui Generis”. Scriitorulşi profesorul Viorel Dinescu a ţinut să amintească şide revista Liceului „Emil Racoviţă” – „Confluenţe”considerând-o printre cele mai bune reviste aleGalaţiului. Unul dintre coordonatorii acestui eveni-ment, Vasile Leonte, a prezentat revista-reportaj aColegiului Naţional „Costache Negri”.

Un numeros public a asistat la prezentarea„aşilor” Editurii Humanitas în cadrul Ediţiei specia-lă a Salonului literar „Axis Libri”. Deşi invitaţii edi-turii: Neagu Djuvara, Andrei Pleşu şi MirceaCărtărescu n-au putut participa cu volumele lor: „Ceau fost boierii mari în Ţara Românească” – prezentatde Cristian Căldăraru; „Minima moralia” – de SergiuTofan; „Note, stări, zile” – de Cătălin Negoiţă;„Frumoasele străine” şi „Nimic” – de Cătălin Enicăs-au bucurat de un mare interes.

Un alt participant activ a fost poetul ieşeanDaniel Corbu, directorul editurii „Princeps Edit” şiredactor-şef al revistei avangardiste „Feed back”,care a moderat o întâlnire între cititori, oaspeţii depeste Prut: Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, NicolaeDabija şi cărţile acestora scoase la editura ieşeană,în excelente ediţii critice. Alături de aceştia a fost şicriticul Theodor Codreanu, un vechi prieten alGalaţiului care i-a evocat pe prietenii gălăţeni dispă-ruţi: scriitorii Ion Chiric şi Mircea Mihai, editorulRadu Dorin Mihăiescu.

Plăcut impresionat de atmosferă, academicia-nul Mihai Cimpoi a remarcat: Am vizitat foartemulte saloane, am fost şi participant la saloane decărţi, târguri, am fost şi la Franckfurt pe Main, undese organizează cel mai mare târg european de carte,cu mii de edituri, dar ceea ce am văzut eu aici esteîntr-adevăr deosebit de original şi de interesant.Fantastic! (…) Sunteţi cu adevărat o capitală cultu-rală a României!

Sosit în ultima zi a festivalului, poetul NicolaeDabija, redactor-şef al cunoscutei reviste literare„Literatura şi Arta” de la Chişinău, membru de onoa-re al Academiei Române, a lansat în cadrul unei asis-tenţe emoţionate cel mai citit roman din Basarabiala ora actuală – „Tema pentru acasă”. Prezenţi laaceste întâlniri au fost şi basarabenii aflaţi în Galaţila studii sau stabiliţi în ţară. Duminica a devenitastfel, o zi cu adevărat festivă, aducând în viaţagălăţenilor sărbătoarea cărţii, o sărbătoare aflatăaproape în prag de dispariţie din cauza grijilor, acomodului televizor sau a parşivului calculator.

La reuşita Festivalului şi-au adus din plin con-tribuţia şi instituţiile culturale partenere: TeatrulMuzical „Nae Leonard”, Teatrul de păpuşi„Gulliver”, teatrul Dramatic „Fani Tardini”, CentrulCultural „Dunărea de Jos”, Casa de Cultură aSindicatelor, precum şi bibliotecile, şcolile şi cămine-le culturale din Lişti, Scânteieşti, Smârdan şiIndependenţa.

O inedită iniţiativă a fost realizarea tinerilorcititori în Campania „Să ne întoarcem la lectură”.Având motto-ul „Citeşte şi tu!” aceasta a fost semna-lul Bibliotecii „V.A. Urechia” dat comunităţii gălăţe-ne încă din prima zi a Festivalului Naţional al Cărţii„Axis Libri”. A fost amplasat şi un punct de înscrierechiar în cadrul târgului, vizitatorii având prilejul dea deveni utilizatorii bibliotecii chiar la faţa locului.Este de semnalat că la primul marş al cărţilor, eleviiŞcolii nr. 28 Mihai Eminescu împreună cu biblioteca-ra şcolii Victoriţa Tănase şi şefa Secţiei pentru Copiia Bibliotecii V.A.Urechia, Maricica Târâlă-Sava, aufăcut o prezentare în zona Târgului, ploaia împiedi-când deplasarea pe traseul propus. Copiii purtau pepiept coperte de cărţi confecţionate cu ajutorul învă-ţătoarei Eliza Agavriloaiei, împărţeau fluturaşi şiscandau în continuu îndemnul „Citeşte şi tu!”. Unnou marş al cărţii a avut un traseu cu oprire laLibrăria „Diverta”, Parcul „Eminescu” şi retur latârg, iar ultimul marş derulat duminică, 6 iunieorele 10,00, cu deplasarea de la târg la Faleza supe-rioară, a animat cu succes atmosfera urbei dunăre-ne.

Este de remarcat şi faptul că evenimenteleaceastei ediţii a festivalului au beneficiat de promo-vare prin intermediul unui supliment în trei numereal Revistei „Axis Libri”. Echipa redacţională a aces-tui buletin informativ a avut următoarea componen-ţă: coordonatori de număr – Letiţia Buruiană, VirgilGuruianu, Victor Cilincă, redactori – AndreeaNeagu, Mihaela Ropotan, Maricica Târâlă-Sava,machetare şi tehnoredactore – Cătălina Ciomaga şiSorina Radu.

Un bilanţ la sfârşit de târg arată că, dacă anultrecut au participat 83 de edituri cu 3500 de titluri,anul acesta numărul editurilor a ajuns la 187, careau prezentat 4500 de titluri. În plus, de la cei 15.000de vizitatori de la prima ediţie s-a ajuns la peste20.000 anul acesta, iar vânzările au crescut de la80.000 de euro până la aproximativ 120.000 de euro.Aşadar, gălăţenii se solidarizează prin cultură, chiarpe vreme de criză.

La Festivalul Naţional al Cărţii „Axis Libri” întopul vânzărilor pe edituri se află Editura Gama,urmată de editurile: Adevărul Holding, NemiraPublishing House şi SC Librăriile Humanitas S.A.

Cea mai vândută carte a fost şi una mult aştep-tată de gălăţeni. Este vorba de ghidul de 271 depagini intitulat „GALAŢI – Ghid istoric şi turistic”,de prof. Zanfir Ilie şi Pompiliu Comşa apărută laEditura „AXIS LIBRI” şi lansată, evident, în cadrulFestivalului. Ghidul, deschis completărilor în ediţii-le viitoare, este, aşa cum afirma jurnalistul VictorCilincă, o lecţie „de buzunar” a istoriei gălăţenilor,cuprinzând date importante, multe foarte puţincunoscute, fiind şi o prezentare a valorilor locale, darşi un îndemn la drumeţie pe câteva trasee turisticelocale şi din judeţele limitrofe. Harta municipiuluiGalaţi şi harta judeţului completează seria informa-ţiilor esenţiale pentru noi. Şi-au adus din plin contri-buţia: Camelia Toporaş, Cătălina Ciomaga de laBiblioteca „V.A. Urechia”, care au lucrat la fişareadatelor, respectiv tehnoredactarea lucrării, iar direc-torul Zanfir Ilie a ţinut să le mulţumească la lansa-re. De asemenea, a mulţumit pentru ajutor, profeso-rului Corneliu Stoica şi istoricului Tudose Tatu. Celepeste 140 de fotografii din oraş şi judeţ, precum şidin judeţele învecinate, publicate aici poartă semnă-tura lui Giani Stamati, care semnează şi ilustraţiacopertei.

Impact mare la publicul gălăţean au avut căr-ţile pentru adolescenţi şi copii, beletristică şi cele deştiinţe sociale. Pentru a-şi atrage cât mai mulţi cum-părători editurile au practicat reduceri semnificativede pâna la 25 %.

Vizitatorii Festivalului au apreciat iniţiativaculturală a Bibliotecii „V.A. Urechia” de a organizaun eveniment de o asemenea amploare şi aproxima-tiv 90% dintre respondenţi au acordat pentru organi-zarea festivalului calificativul foarte bine. În unani-mitate, participanţii la Festival au considerat preţulcărţilor de la târg ca fiind avantajos faţă de cel dinlibrării, fiind dispuşi să plătească pentru o carte deinteres un preţ estimativ între 20-40 lei şi între 40-60 lei.

Din cei chestionaţi, aproximativ 75% sunt citi-tori ai Bibliotecii „V.A. Urechia” şi consideră căîmprumutul unei cărţi de la Bibliotecă reprezintă oalternativă avantajoasă faţă de cumpărarea uneicărţi, mai ales în contextul economic actual.Carnavalul Cărţii „1001 personaje de poveste...”,lansările de carte şi momentele literar artistice dincadrul Festivalulul s-au aflat în atenţia publiculuide toate vârstele şi au primit calificativul bine şifoarte bine de la cei chestionaţi.

Toate acestea întăresc speranţa noastră că ape-titul românului obişnuit pentru carte nu a fost secatde vremurile grele, de tentaţiile post-postmodernis-te, ci rămâne constant mai ales pentru aceia caresunt conştienţi de adevărul rostit încă din prima zi afestivalului de către Valentin Ajder, directorul editu-rii partenere „Eikon”, prin parafraza: Criza trece,cultura rămâne! �

Mai mulţi comentatori ai cărţii luiNicolae Breban „Trădarea criticii”s-au întrebat în ce „gen” poate fiîncadrată această lucrare ce îmbină

rechizitoriul acut cu elogierea, care integrază unintens act meditativ, dar care, prin severitateacomentariului critic pe de o parte, prin talentul „lite-rar” al portretelor de vechi prieteni critici pe de alta,este mai mult, sau altceva decât un eseu (sau „eseucritic”). Autorul ei declară: este pur şi simplu o încer-care de a-şi înţelege timpul, cultura din care provineşi spiritul ei, în actualitate. Deci un demers de vivi-secţie a conştiinţei. A conştiinţei responsabile faţă deobiectul vivisecţiei ei, am putea spune. Un demers cene aminteşte dezideratul camilpetrescian al actuluinoocratic, ce va fi întotdeauna prin natura lui o uni-tate gemelară: „jumătate intelectualitate, jumătatepasiune”. Interferenţă resimţită dramatic. Noi spu-nem că nu „genul” (sau „răscrucea” lui) ar trebui săne preocupe, ci miza unui atare act noocratic. Or, înaceastă ordine, miza reală nu poate fi decât ontologi-că, ori nu există.

N.Breban îşi construieşte cartea punând îndeschiderea ei aparté-ul portretistic al lui IonNegoiţescu pentru motivul, desigur, că din generaţii-le de critici ivite după război, acesta este primul şipentru multă vreme singurul care a intenţionat operspectivă sintetică asupra literaturii române: oIstorie literară. Chiar dacă, dincolo de faptul de a n-ofi putut finisa, intenţia a eşuat. Motivele eşuăriisunt indicate clar: refuzul de a face, precumCălinescu, portrete de scriitori – şi caracterul sumarori lacunar al unor articole. N. Breban intuieşte unfapt major: portretele de scriitori nu sunt doar o calemai intimizată „literar” către audienţa publică, aunei cărţi de „istorie literară”, ce nu trebuie să-şineglijeze nici caracterul doct. Ele revelă o plasmăgeneratrice a operei, sunt nucleele investigabile pen-tru ce s-ar putea numi o critică genetică.

Evocarea lui Negoiţescu, cu multe şi largiinterferări asociative, îi va permite romancieruluipreocupat de un aspect esenţial neîmplinit, restant,al criticii autohtone, să întreprindă propriile opera-ţii critice asupra unui teren carent, a cărui existen-ţă a dus la o avatarizare axiologică flagrantă, a pre-zentului: „... a existat o tânără comentatoare la unprestigios jurnal literar bucureştean, care a declaratnici mai mult nici mai puţin că toate... mă urmă-riţi?... toate premiile pe care le-au dat, oferit, votatjuriile succesive ale Uniunii Scriitorilor răstimp de ojumătate de secol sunt fără valoare. Această conclu-zie pripită ca şi altele, se ascunde în confuzia dintreepocile dure staliniste, în cultură şi cele în care într-adevăr au apărut cărţi de valoare, sau sub confuziaasupra cenzurii văzute în absolutismul ei. Afirmaţiade mai sus împietează asupra profesionalismuluiunor nume din cele mai reprezentative ale criticii şiistoriei literare aflate în juriile respective, ca şi alunor creatori de primă mână. Toţi aceştia, după con-cluzia redactorului de la R.L. au fost sau imbecilisau oportunişti!”

Care este demersul noocratic de care vorbeam,al lui Nicolae Breban, în contextul acestor contestăripe cât de puerile şi dezinformate, pe atât de grosolanşi periculos dezinformante, ca prezentare desfigura-tă a trecutului? În „Trădarea criticii” Nicolae Brebanreconstituie cu o discriminare analitică minuţioasă,de perfectă obiectivitate, paradoxele ce au constituitterenul alveolar al procesului creativ al acelor ani,diferenţiaţi între ei, ai comunismului. Reconstituie oIstorie literară trăită, ce vine în întâmpinarea uneiIstorii literare aşteptate ca reală jalonare axiologică,alcătuibilă în prezentul/viitorul apropiat, pe care ceiinvestiţi cu această vocaţie profesională sunt aştep-taţi, invitaţi, somaţi să o realizeze în numele acelu-iaşi deziderat de ordin imperativ: „de a nu arunca şicopilul odată cu apa murdară din copaie”, precumspune înţelepciunea populară. Această zicală nativ-justiţiară ar putea constitui de fapt unul din motto-urile posibile, cu valoare de mesaj etic, al acesteicărţi de investire concomitent lucidă şi dureros-pasională, care propune un filtru sine ira et studioasupra adevărului istoric.

Dau, iată, câteva citate: „Astfel, dacă un Crohmălniceanu sau Tertu-

lian, vechi atacanţi a lui Maiorescu sau Lovinescu,

rămâneau pe poziţii (de „stalinişti literari” – n.n.J.M.) – pentru rafinatul Croh, tânărul Stănescu eraun scarabeu liric”. Paul Georgescu, şeful G.L. sauPetroveanu /.../ au început să-i sprijine pe ciudaţiitineri. Iar redacţia Gazetei Literare deşi publica şiarticole vehemente de demascare a spiritului bur-ghez şi reacţionar, antimuncitoresc, de care suntîmbibate unele versuri ale aceloraşi C.Baltag şiN.Stănescu, /.../ a fost şi gazdă şi oarecum rampă delansare a multor condee tinere, precum N.Stănescu,descoperit de Paul Georgescu printre studenţii de lafilologie, unde avea un curs plătit cu ora, cu care oca-zie i-a oferit un post de corector la temuta G.L.,C.Baltag, N.Velea, Matei Călinescu, E.Simion,G.Dimisianu...”

Sau despre Niculescu-Mizil:„... el m-a îndemnat să-l sfătuiesc pe Nego s-o

lase mai moale cu publicarea proiectelor explozive,să scrie cartea şi s-o aducă acolo.” „... Şi, într-adevăr,în acei ani au văzut lumina tiparului multe cărţi cuprobleme, care, citite azi, uimesc prin tonul şi radi-calismul lor”. Sau: „Cu aceeaşi ocazie, eu plângându-mă de un scandal al momentului, topirea Antologieipoeziei moderne a lui N.Manolescu, acelaşi Mizil,zâmbind levantin mi-a spus că fusese informat căaproape nu aveseseră ce topi, întregul tiraj, masiv,cum se întâmpla atunci, fusese vândut, difuzat. „Totcolegii Dumneavoastră, Stancu, Jebeleanu, Teodo-rescu, Bogza şi alţii câţiva, ne-au alarmat că segăsesc în această antologie foşti legionari precumŞt.Baciu, R.Gyr, Crainic şi alţii, aşa că...” Scriitoriierau aşadar „mai catolici decât Papa”, adică se vro-iau mai „vigilenţi” decât „Organele Partidului”.Deformare dramatică datorată unei eterne slăbi-ciuni umane: frica anticipată pentru propria piele,asigurarea securităţii personale călduţe, strategice.Autorul cărţii acesteia confesive, dar nu doar atât,numită „Trădarea criticii” – vom dezvălui puţin maitârziu de ce se numeşte aşa – păstrează întreaga sarecunoştinţă pentru Cornel Burtică, membru alC.C. – care a admis să i se tipărească primul roman,Bunavestire, „exact aşa cum l-a scris”, după ce MarinPreda i-l respinsese ca „nemarxist”. C.Burtică afăcut breşă şi pentru alte libertăţi în domeniul cultu-rii, chiar dacă până la urmă le-a plătit cu exclude-rea. Mai luminat decât alţi confraţi de partid, aîncercat să lărgească limitele ideologice, nu a fostlaş, nu s-a temut. Paradox? Poate. Oricum, era o rea-litate.

Această carte ni-l descoperă pe N. Breban cupatosul lucidităţii implantat „până în rărunchi” pre-cum se spune, în ontologic. Patosul lucid cu carecaută răspuns pentru maieutica deplină a spirituluiromânesc în creaţie, pulsiunea disperată a revendi-cării împingerii acestuia către recunoaşterea univer-sală (de care e ferm convins că o merită) arată căexamenul critic pe care îl întreprinde îi angajeazăeul profund şi nu se opreşte la proiecţia istoriei peecranele ei politice (deşi la prima vedere acestea pri-mează). Breban înţelege istoria – trecută sau pre-zentă – ca legată ombilical de fenomenologiile spiri-tului. Fără parti-pris naţionalist, el nu poate eluda,totuşi, „Semnătura” ontologică a autohtonicului, acărui rezidenţă subconştientă încearcă s-o conştien-

tizeze. Actul de trădare – al Criticii literare începe,în evaluarea brebaniană, se pare, şi de aci: dela elu-darea, sau ignorarea, sau neputinţa de ajungere la ...ontologia specifică „fiinţei” româneşti colective, dincare îşi extrag forţa de creaţie scriitorii: „De altfel nunumai amicii noştri, excelenţi teoreticieni, exilaţi înSUA, unde fac, cum se zice, o frumoasă carieră,Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, sau Toma Pavel,printre alţii, au „uitat” de literele din care purced.Manifestându-şi, cred eu, şi prin aceasta, un anumescepticism faţă de capacitatea tinerei noastrenaţiuni / .../ de a crea opere cu adevărat majore! temastudiului de faţă (s.m.J.M.) – dar nici „geniile româ-neşti” care s-au afirmat înainte şi după al doilea răz-boi mondial în Franţa şi de care acum facem caz,puţin cam ostentativ, după părerea mea, trădân-du-ne încă odată germenii unui fel de „candid opor-tunism” de care nu ne mai putem desbăra! Îi citămpe Eliade, Cioran sau Ionescu, triada ce revine acumîn coloanele revistelor şi în şpalturile editurilor cu ofrecvenţă aproape năucitoare – nu, nu au făcut niciei, în nici un fel, caz de „origini”. Sau de solul modernşi personalităţile, unele de prim rang, ale culturiinaţionale” (Îl va da ca exemplu pe Şt. Bănulescu,echivalent în valoare cu marii autori de proză fan-tastică ai Americii Latine. Caz la fel de nedreptăţitca şi sculptorul Paciurea).

În acest punct se cere să zăbovim, pentru per-spectivări mai lămuritoare decât cele care s-au între-prins până acum în comentariile critice asupra aces-tei cărţi. Mai întâi, ea, această carte, nu se vrea niciprin conţinut, nici prin titlu (care este ambiguu pen-tru simplul motiv că limba română permite atât dedes conversia dintre genitiv şi dativ în exprimare) –o provocare în sensul bătăios al termenului. Ar puteafi o provocare numai în măsura în care un rechizito-riu conţinut într-un lamento devine o indirectă pro-vocare. În esenţa ei profundă, frisonantă, dureroasăpână la măduva fiinţială a autorului, această carte eun înfiorat şi profund lamento. Iar dacă autorul netrimite spre înţelegerea comparativă a trădării laeseul lui Julien Benda „Trădarea clericilor” („clerici”,în sensul larg de „slujitori ai spiritului” – deci şi inte-lectualii şi artiştii) – care în anii critici’ 30 ai secolu-lui XX îşi neglijau vocaţia slujirii „spirituale” pentrua intra în arena istorică a politicii, nu înseamnă căaceastă comparaţie trebuie decalchiată în perfectaexactitate a termenilor ei bi-polarizaţi. Ceea ce esteidentic, este abandonarea misiunii spirituale. �

31

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Jeana MorărescuDevoratoarea luciditate (I)

■ Cartea anului 2009

„Cartea lui Breban e una puternică, neconcesivă, sulfuroasă, emoţionantă prin miza ei optimistă,prin militantismul ei paşoptist şi prin dorinţa autorului de a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul înnumele idealului tinereţii lui, care era idealul autonomiei esteticului, în numele marii creaţii –spre care a aspirat continuu – şi în numele naţiunii române, de care nu îi e ruşine să vorbească.Dar e o carte greu de clasat. Surprinzătoare prin oralitatea ei debordantă, prin colocvialitatea eidezlănţuită. (…) Seamănă cu un aeropag al destinelor trădate, preschimbat în pledoarie şi dis-curs de îmbărbătare. Şi, totuşi, ceva, în ţinuta de condotier a autorului mă îndeamnă să asociezdiscursul acestei cărţi cu acela al unui general roman după o bătălie pierdută sau indecisă,undeva în Nordul germanic, sau în faţa altei bătălii care ar trebui cu orice preţ câştigată. (…)Întregul discurs se întemeiază pe ideea de decădere a spiritului ofensiv, pe ideea de pierdere avechilor virtuţi; şi aserţiunile par a veni din partea celui care a cunoscut în tinereţe o glorie şi omăreţie greu de egalat. (…) Enunţul patetic, învolburat, al discursului lui Breban – marcat defurie, de candoare, de deznădejde şi de speranţă – este capabil să absoarbă portrete, minuna-tele lui portrete, însoţite de celebrele jerbe de epitete brebaniene. În aparteu sunt limpezitesituaţii literare (de exemplu, rolul Europei Libere şi al Grupului de Dialog Social este foarte atentşi nemilos analizat); ne sunt oferite amintiri nepreţuite pentru istoria literară, cu nu puţine idei. Peunele dintre ele le-am adoptat deja pentru că m-au convins.” (Eugen Negrici)

Nicolae BrebanTrădarea criticiiEditura IdeeaEuropeană, 2009;Ed. a II-a, 2010

CAFENEAUA VECHE

32

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Din nou exotismul

Se poate observa că opţiunea pentru cineaştiidin spaţii exotice a fost şi în acest an rezultatul mun-cii juriului principal. Ca şi la ediţia din acest mai afestivalului de la Cannes, trofeul a fost câştigat deun cineast (de fapt o cineastă) din Thailanda. Opoveste anodină, debutul în lungmetraj al tinereiAnocha Suwichakornpong, a fost socotit de juraţiicare i-au apreciat „structura neconvenţională” celmai îndrăzneţ şi înnoitor film din competiţie. Elurmăreşte sinuoasa relaţie dintre un tânăr paralizatîn urma unui accident şi infirmierul său, apropiat cavârstă, dar aparţinând unei categorii sociale infe-rioare. La început sarcastic şi dezagreabil faţă deîngrijitorul său, infirmul începe să comunice din ceîn ce mai sincer cu el, să-i vorbească despre incapa-citatea tatălui de a-i dărui afecţiune. Dezvoltată înritmul lent, propriu cinematografului asiatic, poves-tea tinde să iasă din tiparele dramei psihologice,migrând înspre cea filosofică. Brusc, cei doi nu maidiscută despre problemele lor dureroase, ci despreciclurile vieţii şi despre reîncarnare. De la imaginilecasei cu oameni care vorbesc în şoaptă se trece subitla o secvenţă ce surprinde moartea unei stele pentruca, spre final, să se includă pasaje aproape documen-tare despre o naştere prin cezariană. Juriul a apre-ciat acest melanj de elemente eclectice şi dimensiu-nea filosofică a micului film taivanez care graviteazăîn jurul întrebării: „Poţi trăi un prezent continuu,fără trecut şi viitor?”. Deşi demonstraţia regizoareiare uneori accente didactice, te laşi sedus de atmos-fera poetică (mai ales în scenele cu infirmul care sebucură de ploaia revigorantă) şi de curentul de com-pasiune transmis.

Un alt film care filosofează asupra vieţii şimorţii este şi Altiplano, o coproducţie dintreGermania, Belgia şi Olanda, semnată de PeterBrosens şi Jessica Woodworth. Întrebările esenţialeo torturează aici pe o fotografă de război care, pentrua înţelege moartea soţului ei, un medic ucis în mun-ţii Anzi, întreprinde o călătorie în Peru. Aici descope-ră, pe de o parte, o crimă ecologică de care se fac răs-punzători proprietarii unei mine de argint, pe de altăparte, atitudinea demnă a localnicilor în faţa morţii.Interesul acestei pelicule este intensificat de prezen-ţa unor interpreţi cunoscuţi: Olivier Gourmet, unactor-fetiş al fraţilor Dardenne, şi Jasmin Tataba-thai (La teta asustada).

Unul dintre cele mai interesante filme ale con-cursului, danezul R de Michael Noer şi TobiasLindhom, a câştigat Premiul pentru imagine (sem-nată de Magnus Nordenhof Jonk.) Este povestea tre-cerii prin închisoare a unui tânăr condamnat pentruatac violent, personaj care va cunoaşte umilirile şiagresiunile de neimaginat ale mediului concentraţio-nar atât de ierarhizat.

Din păcate, au rămas nereţinute în palmarestitluri interesante, ca de pildă polonezul Invers deBorys Lankosz, o comedie neagră despre spionareavieţii private în comunismul anilor 50. Un trio femi-nin format din mamă, fiică şi bunică, ajunge să ucidăaccidental un securist şi să ascundă cu măiestrieurmele, într-o suită de întâmplări groteşti şi comicefoarte subtil filmate în alb-negru. A rămas nepre-

miat şi irlandezul Nimic personal de UrszulaAntoniak, misterios love story între doi oameni carese întâlnesc în momentul în care nu mai aşteptaunimic de la viaţă. Acesta cucerise, de altfel, patruimportante premii la Festivalul de la Locarno, prin-tre care cel al criticii, FIPRESCI.

Diversitate românească

Ediţia de anul trecut a colocviului internaţio-nal Romania on the Movie Map, organizată laBucureşti la iniţiativa Asociaţiei Criticilor dinRomânia, se încheiase cu concluzia că ar fi momen-tul ca cinematograful nostru ar trebui să se diversi-fice. La ediţia de anul acesta, găzduită la Cluj, înultima zi a TIFF, critici şi filmologi de pe diferitemeridiane au putut observa că diversificarea a fostmai marcată, în urma vizionării peliculelor româ-neşti din competiţie şi din secţiunea Zilele filmuluiromânesc. A fost ediţia cea mai bogată în filme româ-neşti, care au fost remarcate de diversele jurii.

În primul rând, despre cele din competiţiaprincipală.

Lansat în premieră la TIFF, Felicia înainte detoate de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Graaf a tre-cut foarte bine testul publicului şi figurează în pal-mares cu Premiul pentru scenariu şi cel de interpre-tare câştigat de Ozana Oancea. Apreciatul scenaristRădulescu, cel care a scris sau a colaborat la scriereascenariilor unor pelicule mult premiate precumMarfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu (ambe-le de Cristi Puiu), sau Hârtia va fi albastră şi Boogie(ambele de Radu Muntean), trece în tabăra regizori-lor cu o poveste care continuă strategia „micii întâm-plări” pline de sensuri.

Aflată în vizită la părinţii din România, o feme-ie de 40 de ani care trăieşte în Olanda pierde avio-nul. În cele câteva ore în care se pregăteşte să plece,ajunge cu întârziere pe aeroport şi aleargă de la unghişeu la altul pentru a găsi loc la un alt zbor, Feliciatraversează o situaţie de criză pe parcursul căreia îşireconsideră raporturile cu familia, cu mama binevoi-toare dar cicălitoare (excelentă Ileana Cernat), cufostul soţ aflat în Olanda. Cu excelente observaţiiasupra lumii de azi, acumulând acele dialoguri„marca Rădulescu”, aparent anodine, dar pline deviaţă, filmul spune multe despre condiţia emigrantu-lui, în special a celui român, dialogul fracturat din-tre generaţii, bătrâneţe şi boală.

Cel mai intens moment al înfruntării dintreeroină şi mama ei care „o agasează”, îi ocazioneazăOzanei Oancea un admirabil moment de recital, carei-a adus actriţei Premiul pentru interpretare şiPremiul pentru cel mai bun debut al secţiuniiRomanian Cinema.

Tot la TIFF a fost lansat în premieră Medaliade onoare de Peter Călin Netzer, de două ori prezentîn palmares: cu Premiul special al juriului şi cuPremiul de interpretare acordat lui Victor Reben-giuc. Comedie amară, pelicula are drept erou un pen-sionar care primeşte, din greşeală, o „medalie pentrufapte eroice din al doilea război mondial”. Deşi îşi dăseama că recompensa e nemeritată, el profită de cre-ditul moral pe care ea i-l acordă pentru a încerca să-şi amelioreze relaţia cu fiul emigrat în Canada înain-te de căderea lui Ceauşescu şi cu nevasta. Rebengiucface foarte credibile eforturile bătrânului de a păreaaltcineva şi joacă nuanţat trecerea eroului de la eufo-rie la stupefacţie şi decepţie.

Dar filmele, cele mai aşteptate titluri au fost,fără doar şi poate, Aurora de Cristi Puiu şi Marţi,după Crăciun de Radu Muntean, abia revenite de laCannes, ambele prezentate în secţiunea Zilele filmu-lui românesc.

Revenirea lui Puiu, la cinci ani după celebrulMoartea domnului Lăzărescu, este o nouă forţare alimitelor cinematografului, pe care cineastul o facescuzându-se pentru lungime (trei ore) şi asumându-şi interpretarea rolului principal. Deşi admiratoriisăi s-ar fi putut aştepta la un nou film despre com-pasiune, regizorul ne propune acum o poveste desprecrimă, încercând să descifreze resorturile care îl facpe un inginer recent divorţat să ucidă. Deşi titlulAurora, conţinând referinţe la celebra peliculă clasi-că a lui W.F.Murnau, ne-a făcut să aşteptăm o repli-că la această poveste despre tentaţia de a ucide şirespingerea ei, filmul lui Puiu preia din acestanumai ciclul temporal de 36 de ore. Sunt ore pe carecineastul încearcă să le simţim aproape „în timpreal”, în care ne face să-l urmărim, pas cu pas, pebărbatul care rătăceşte pe lângă calea ferată, pestrăzi lăturalnice, urmărind pe cineva şi achiziţio-nând o armă. Relaţiile eroului cu diverse personajedevoalează câte ceva din problemele lui (ranchiuna

faţă de foştii socri, iritarea provocată de noul soţ almamei lui, neînţelegerile cu colegii) dar nu explicădecât parţial decizia radicală de a ucide. Regizorulpolemizează cu acele filme care „glamourizează”crima şi, deşi propune alte unghiuri de abordare a ei,se poate spune că Aurora este un reuşit film de sus-pans, la complexitatea şi subtilităţile căruia voireveni la ora premierei.

Un comentariu mai nuanţat merită şi Marţidupă Crăciun de Radu Muntean, o dramă de familiesobră şi nuanţată despre un bărbat căsătorit îndră-gostit de o altă femeie. Şi aici asistăm la o abordareînnoitoare a acestei teme, fără a se insista pe „dile-ma morală”, ci mai mult pe factorii accidentali caredetermină separarea. Un moment de recital actori-cesc este criza de nervi a soţiei părăsite, jucată impe-cabil de Mirela Oprişor.

Aminteam, la începutul consideraţiilor despreprezenţa românească, tentativele de diversificare. Sepoate observa şi încercarea de însuşire a datelorcinematografului popular, vizibilă mai ales în Eucând vreau să fluier, fluier de Florin Şerban, câştigă-torul Premiului secţiunii Zilele filmului românesc.Câştigătoare şi al unui Urs de argint la Festivalul dela Berlin, această opera prima preia „mărci” ale„minimalismului românesc” (cadrele lungi, absenţamuzicii ilustrative, o anume austeritate) dar includeşi elemente ale clasicului gen prison movie. Probabilcă are dreptate distinsul critic britanic RonaldBergen, prezent la TIFF, când spune: „Autorii potinfluenţa cinematograful popular”. Pelicula lui Şer-ban se află, în continuare, pe locul 1 în box office-ulromânesc (cu 55.000 de spectatori) şi marchează,probabil, începutul efortului sporit al Noului cinemaromânesc de a cuceri publicul. Să vedem dacă ediţiaurmătoare a TIFF-ului va confirma această tendin-ţă. �

Dana DumaUn barometru al filmului românesc

TIFF 2010TIFF 2010În plină criză, Festivalul Internaţional alFilmului Transilvania a fost unul dintre

puţinele lucruri care au funcţionat perfect, lasfârşit de mai şi început de iunie, în România.Cu un program dens şi divers, cu invitaţi de

prestigiu (mai ales Wim Wenders, preşedinteleAcademiei Europene de Film) TIFF a adus oplăcută senzaţie de normalitate într-o ţară înplin dezechilibru. Au fost multe de văzut în

competiţia internaţională şi în secţiunileparalele. Interesul a atins cel mai înalt punct

în proiecţiile cu peliculele autohtone, fieselectat în concurs, fie în cele din secţiunea

Zilele filmului românesc.

Încă o dată, pentru a 20-a oară!, AsociaţiaProfesioniştilor de Televiziune din Româ-nia (A.P.T.R.) a acordat Premiile Naţionalede Televiziune, iniţiate, de preşedintele

Asociaţiei, regizorul Dan Necşulea, la scurtă vremedupă revoluţia din decembrie ’89. Premiile A.P.T.R. audevenit, aşadar, anuale, au intrat într-o frumoasă şibenefică tradiţie, care validează şi confirmă semnifi-caţiile pozitive ale iniţiativei de-atunci. Iar faptul căorganizatorii au reuşit să menţină şi să dezvolte acestprogram chiar şi în cazul ultimilor doi ani, de recesiu-ne economică (fără a da prea tare senzaţia că avem dea face cu nişte „ediţii de criză”), reprezintă, deaseme-nea, un „argument” în favoarea acestor – deveniteprestigioase – distincţii anuale acordate celor maivaloroase producţii ale studiourilor de televiziune(anul acesta fiind înscrise în competiţie 128 de pro-grame, cu 160 de realizatori din 20 de televiziuni şidin şase case de producţie). Sunt câteva motive caremă determină, an de an, să salut cu deosebită satis-facţie acordarea acestor premii. Întâi, pentru că orga-nizatorii au rămas, de-a lungul anilor, credincioşivalorii, reconfirmând, de fiecare dată, aproape fărăexcepţie, teleaşti adevăraţi, emisiuni cu sigure virtuţiculturale şi civice, morale şi filosofice, estetice, econo-mice, ştiinţifice şi sociale, aceasta în condiţiile unornedorite (şi tot mai frecvente, din păcate) concesii degust şi a-culturale, manifestate în ultimii ani la dife-rite televiziuni. De altfel, la Gala din acest an a fostproiectat şi un emoţionant „palmares” cinematografical premianţilor A.P.T.R. din ediţiile anterioare (cumulţi teleaşti exemplari care nu mai sunt printrenoi!), o suită impresionantă de personalităţi carereprezintă, în fapt, nume-pilon în istoria televiziuniinaţionale. N-aş trece repede nici peste faptul că acor-darea anuală a Premiilor A.P.T.R. a dobândit, în timp,un evident rol stimulativ în realizarea unor programecalitativ superioare, spritul competitiv fiind, cred, debun augur, pentru reuşita unor emisiuni de facturidiferite. Premiile A.P.T.R. şi-au format, de altfel, o„echipă” a lor, după cum a dovedit-o şi juriul actualeiediţii (identic cu acela de anul trecut!), în care preşe-dintele A.P.T.R. Dan Necşulea a fost însoţit de scriito-rul şi cineastul acad. Nicolae Breban, de criticul şiistoricul de film prof. univ. dr. Manuela Cernat, derealizatoarea TV Lucia Hossu Longin, de directorulde imagine prof. Sorin Ilieşiu, de actriţa IlincaTomoroveanu, director artistic al Teatrului Naţionaldin Bucureşti şi de regizorul Dan Piţa. AsociaţiaProfesioniştilor din Televiziunea Română a organizatediţia a 20-a a Galei în colaborare cu TVR, parteneriifiind şi ei tradiţionali, Teatrul Naţional din Bucureşti(în a cărui ospitalieră sală „Amfiteatru” s-a şi desfă-şurat festivitatea de premiere) şi PrimăriaMunicipiului Bucureşti – ARCUB, principalii spon-sori fiind Romtelecom, B.C.R., Oriflame, MarshalTurism, Marshal Hotel şi Cristina Nichita.

Ca în ediţiile anterioare, premiile juriului aufost acordate „în crescendo”, către „punctul culmi-nant” de la încheierea Galei, Marele Premiu, acordat,anul acesta, unei emisiuni de înaltă ţinută culturalărealizată la TVR1, Nocturne de Marina Constan-tinescu, un plăcut şi odihnitor serial de Talk-Show-uritârzii, în care sunt angrenate personalităţi de primrang ale artei şi spiritualităţii româneşti, din ţară şide peste hotare. Premiul Special al Juriului (un alt„punct culminant” al Galei) a revenit unui alt valorosTalk-Show, aproape cotidian, Ştirea zilei, realizat la„Antena 3” de Gabriela Vrânceanu Firea, o autoare cumult bun simţ (chiar când are de a face cu nesimţiţi!)şi cu un spirit echilibrat, care abordează, firesc, în pri-mul rând, probleme socio-politice „la ordinea zilei” aleactualităţii, pe care le tratează cu pricepere şi discer-nământ. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de semnalatfaptul că juriul Galei „şi-a luat inima în dinţi” de dataasta, incluzând în palmares şi alte emisuni pe temesocio-politice „la ordinea zilei” ale „Antenei 3” (chiardacă, în unele cazuri, au simţit nevoia să ne comuni-ce faptul că premiile respective au întrunit doar majo-ritate şi nu unanimitate în cadrul juriului). Nu numaiprin numărul premiilor obţinute (pe care le voi amintila rândul lor) ci şi prin importanţa şi semnificaţiaacestora, putem considera, aşadar, că „Antena 3” şiTeleviziunea Naţională (în primul rând TVR1 dar şiTVR Cultural şi TVR2) au fost, împreună, marile câş-tigătoare ale Premiilor A.P.T.R. de anul acesta (pen-tru emisiuni realizate în 2009). Dar să parcurgem, încontinuare, palmaresul premiilor A.P.T.R. din acestan. Un Premiu de Excelenţă (deasemenea, foarteimportant) a revenit tot unui realizator de Talk-Show-uri, lui Stelian Tănase, care discută, săptămâ-nal, la „Realitatea TV”, atât cu (uneori) sclipitorulMircea Dinescu, cât şi cu câte trei personalităţi ale

realităţii româneşti contemporane, dialogurile res-pective fiind, nu o dată, incisive, substanţiale şiantrenante. Printre premiile binemeritate ale„Antenei 3” se numără şi premiul acordat (nu pentruprima oară!) emisiunilor de „Ştiri”, realizate de tineribine informaţi, la curent cu principalele evenimentesocio-politice, civice, culturale şi ştiinţifice ale uneizile, şi „auto-feriţi” de pericolul „senzaţionalului cuorice preţ” care alterează mesajul altor tele-programeinformative. Premiul „Condiţia umană” a revenitunui regizor băimărean, Gheorghe Gligan (prezentatşi premiat de scriitorul Nicolae Breban), pentru docu-mentarul Mi-e dor de mine (realizat la „Axa TVTransilvania”), o incursiune dureroasă în viaţa de fie-care zi a unor personaje eşuate (fără voia lor!) la peri-feria societăţii. Două televiziuni din provincie şi-auîmpărţit Premiul pentru Eseu, acordat, ex-aequo, fil-melor Bestiar de Diana Deleanu (TV Etalon Rm.Vâlcea) şi Racord.TVR Iaşi la aniversare de VioletaGorgos şi Relu Tabără (TVR Iaşi). M-au bucurat înmod special aceste două premii din motive „subiecti-ve”, pe care aş vrea să le detaliez într-o „parantezădeschisă”: am avut prilejul, de-a lungul anilor, să vizi-tez „acasă la ele” aceste televiziuni, apreciind şi înţe-legând atmosfera fertilă şi febrilă de lucru de-acolo,simţind de ce Diana Deleanu, de pildă, a devenit, pebună dreptate, o „abonată” a Premiilor A.P.T.R. ; câtdespre televiziunea din Iaşi, ţin să menţionez faptulcă, prin forţa lucrurilor, în urmă cu câţiva ani, mi-ampetrecut o săptămână din viaţă „la ea acasă”, şi gân-dul mi-a rămas la dăruirea şi priceperea realizatori-lor TV de acolo, nu numai când privesc ceasul de pere-te cu însemnele televiziunii ieşene din sufrageriamea, primit atunci de la ospitalierele gazde. CuPremiul pentru Documentar Politic a fost distins fil-mul Napoleon al III-lea şi tânăra Românie, realizatde Cristian Amza la TVR Cultural. M-a bucurat şiPremiul pentru Talk Show, obţinut, ca şi anul trecut,de Dana Grecu şi Radu Tudor, pentru „solida” lor emi-siune de la „Antena 3” La ordinea zilei, un programîntotdeauna bine documentat, cu diagnostice corectepe adresa bolilor social-politice şi morale ale societă-ţii româneşti contemporane. A fost acordat (ex aequo)şi un Premiu pentru Documentar istoric, unor filmediferite ca gen şi ca finalităţi, serialului Restaurare dela TVR1, produs de Ruxandra Ţuchel şi GeorgesBoisnard, şi filmului Mircea Vulcănescu – jertfă şi ier-tare de Vasile Alecu, tot pentru TVR1, creaţii care vor-besc explicit despre rostul şi finalităţile majore ale„documentarelor istorice”. A fost acordat şi un Premiupentru carte de televiziune, revenit Danielei Zeca-Buzura, care, în cadrul Galei, a primit şi multe alteaprecieri favorabile, din partea unor diferiţi vorbitori,pentru activitatea de coordonare a postului TVRCultural. Premiul pentru Portret a revenit filmuluiAlergând de la Iaşi la Los Angeles de Vasile Arhire dela TVR Iaşi, în timp ce Premiul pentru Interviu arecompensat un documentar produs de B1TV,Condamnaţii de Adriana Stoicescu. A fost acordat şiun Premiu pentru Reportaj Cultural, unei autoare cuimportante tele-reuşite la activ, o teleastă cu puterni-

că personalitate, Sanda Vişan, pentru eseul documen-tar Faust la Edinburgh (TVR Cultural). Cum antici-pam, Premiul pentru Emisiune de investigaţie politi-că a revenit ciclului de emisiuni Sinteza zilei de la„Antena 3”, program realizat de Mihai Gâdea (care, încuvântul său a amintit câteva nume de colaboratorifideli ai emisiunii, precum Valentin Stan, MugurCiuvică, Victor Ciutacu, Radu Tudor, BogdanTeodorescu, omiţând-o, însă, pe Oana Dobre, o publi-cistă mereu inspirată în „sintezele zilei”). Deşi filmulşi teatrul au devenit, în ultimii ani, nişte „cenuşăre-se” în producţia de televiziune, juriul a acordat şi unPremiu pentru Scurt metraj de ficţiune filmului Caiiliberi de Claudia Nicolau Florea (TVR2). Chiar dacă,în ciuda „crizei de producţie” cinematografică şi tea-trală, unele televiziuni au realizat câteva seriale deficţiune, este – aş zice – meritul juriului că nu s-aoprit la niciunul, după cum juriul poate fi felicitat căanul acesta – spre deosebire de ani trecuţi – nu a pre-miat nicio emisiune de divertisment, dată fiind evi-denta auto-degradare a genului, chiar a unor progra-me care, altădată, trezeau interesul unor anumitecategorii de public. Ca şi anul trecut, Premiul intitu-lat „One Man Show” a revenit, tot fără concurenţă, luiMircea Badea, pentru emisiunea sa În gura presei dela „Antena 3”, premiul fiindu-i acordat, în numelejuriului, de către scriitorul Nicolae Breban, care l-aprezentat pe laureat cu vădită simpatie. Este, neîndo-ios, un premiu binemeritat de către autorul acesteiemisiuni de real succes, cu tot mai mulţi „fani”, prin-tre care mă număr, chiar dacă, cu mai mulţi ani înurmă, pe când Mircea Badea realiza, împreună cu orecentă deputată, o emisiune matinală, am avut şi un„conflict public” („prietenii ştiu de ce”) cu respectivulcuplu de realizatori TV. Premiul pentru imagine,acordat ex aequo, a recompensat, deasemenea, doibuni profesionişti ai meseriei lor, pe Sorin Chivulescupentru Reconstituiri, şi pe Laurenţiu Popescu pentruTainică lumină, filme realizate la TVR1. Către„Antena 3” s-a îndreptat şi Premiul pentru Reportaj,primit de Anca Grădinaru, autoarea documentaruluide reală şi acută actualitate, Bibliotecă Naţională,caut casă („şi vreau să scap de şobolani”, aş adăuga).Un premiu aparte, „Memoria Televiziunii”, a revenitlui Andrei Enescu, sub conducerea căruia TVR Mediatezaurizează momente esenţiale din istoria miculuiecran, o operaţiune demnă de toată lauda în care esteimplicată, cu dăruire, şi harnica publicistă şi produ-cătoare Ioana Bogdan. S-au împlinit două decenii şide la sacrificiul pentru cauza Revoluţiei Române aljurnalistului francez Jean Louis Calderon, în memo-ria căruia A.P.T.R. a instituit, în cadrul distincţiiloranuale, Premiul „Jean Louis Calderon”, atribuit lapremieră unei teleaste „de marcă”, AlessandraStoicescu („Antena 2”), autoarea filmului Doi pentruviaţă. Premiul pentru Emisiune economică a revenitunui economist înzestrat, activ şi convingător, RaduSoviani realizatorul programului The Money Show dela „The Money Channel”. S-a acordat şi un Premiupentru Emisiune de investigaţie socială, scurt metra-jului Viaţă furată prin virament de Alina Amza(TVR1), în timp ce scurt metrajele Din România spreNobel produs de Mădălina Rădulescu (TVR1) şi Stopindiferenţei. Împreună îi putem găsi de Laura Vasiliu(„Prima TV”) au împărţit Premiul pentru Reportaj deştiri, acordat ex aequo. Am consemnat şi un Premiupentru Anchetă, obţinut de George Colgiu, autorulanchetei Yankei de România („Antena 3”), iar Premiulpentru montaj a fost obţinut, ex aequo, de doi foarteînzestraţi monteuri din generaţii diferite, AdinaGeorgescu Obrocea (colaboratoare la filmul Napoleonal III-lea şi tânăra Românie) şi Sebastian Chelu (pen-tru filmul Reconstituiri). Numărate, juriul a acordat25 de premii, câteva dintre ele (nu multe, vreo cinci)ex aequo, astfel că la această a 20-a ediţie s-au acor-dat, practic, 30 de premii, fapt care vorbeşte de la sinedespre amploarea dobândită de sărbătoarea anuală aPremiilor Naţionale de Televiziune. Chiar dacă nicianul acesta (la fel ca în anul trecut) nu au existatnominalizări pentru premiile importante ale Galei –cum s-a întâmplat în unele ediţii – , ediţia 20 aPremiilor A.P.T.R. a fost un prilej de reală bucuriepentru toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, la viaţateleviziunilor din România, dovadă fiind şi numeroşiioameni de cultură prezenţi la Gală, sau importanţioaspeţi de peste hotare (printre care şi un bun prietenal României, cineastul şi producătorul francez PierreHenri Deleau, căruia i-a revenit şi misiunea înmână-rii Marelui Premiu, şi care, în această paranteză fiespus, a jucat cândva şi un rol într-un film românesc,a fost Ghica în Proprietarii de stele de Savel Stiopul),eu având bucuria să stau alături de profesorii de laU.N.A.T.C. Ion Toboşaru şi Gheorghe Ceauşu (cu carene-am adus aminte, la zece ani de la plecarea multprea grăbită dintre noi, de minunatul critic de filmGeorge Littera, căruia foşti studenţi îi vor edita,curând, o importantă lucrare, „Istoria filmului uni-versal” – note de curs) şi alături de superba actriţă şibalerină Liliana Tudor (cu care ne-am adus aminte căam fost împreună la Festivalul de la Moscova, cu fil-mul în care a avut un rol sublim, Lumina palidă adurerii de Iulian Mihu, şi într-o seară, la „barul pre-sei”, am avut plăcerea să stăm la o masă cu NikitaMihalkov, care ne-a dat şi autografe pe manşete).Galele A.P.T.R. sunt şi un prilej de plăcute şi necesa-re întâlniri culturale, într-un timp cam duşmănospentru cultura naţională. �

33

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Călin CălimanA.P.T.R. 20 – Premiile televiziuniiîn ediţie jubiliară

CAFENEAUA VECHE

34

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

La una dintre ediţiile fostului SalonNaţional de Pictură Naivă, în urmă cuvreo cinci ani, poate chiar şase, dinmultitudinea de lucrări expuse în spa-

ţiul defunctelor galerii Etaj 3/4 de la teatrul NaţionalBucureşti, îmi atrăgeau în mod deosebit atenţia celesemnate Emil Pavelescu. Nu puteai să nu le remarci.Anulau tot ce era în jur. Şi nu doar prin dimensiuni-le destul de mari, ci, în primul rând prin forţa mesa-jului transmis direct, fără nici o şovăială. Am vrutsă-l întâlnesc pe artist şi, din fericire, chiar am reu-şit. Ideea unui film – portret dedicat lui Pavelescumi-a venit pe dată şi chiar s-ar fi materializat dacăpictorul n-ar fi fost nevoit să plece într-una dintrecălătoriile care i-au făcut celebră creaţia. Pentru căEmil Pavelescu a expus prin multe ţări şi nici prin-tre străini n-a trecut neobservat. Dimpotrivă, s-aîntors acasă cu premii şi distincţii care îl recomandăa fi unul dintre artiştii naivi de cea mai autenticăsorginte.

Din scurta conversaţie avută acum câţiva anicu artistul am reţinut, fiindcă nici nu era de uitat,faptul că meseria sa a fost una cât se poate de impli-cată în viaţa semenilor: şofer de ambulanţă înBucureşti, mulţi ani. Acesta e un detaliu biograficdeloc nesemnificativ. În mod cert, Emil Pavelescu aprivit lumea şi oamenii, din maşina salvării, într-unfel al său anume pe care pictura profesată ca o adoua meserie l-a făcut tot timpul inteligibil.

Nu e cazul să dezvolt sau să reiau acum con-ceptele care fundamentează arta naivă. E bine ştiutcă sunt destui pseudo-naivi printre artiştii plastici.La un moment dat, dădea bine să te exprimi astfel.Era un fel de curent. Trebuie subliniat totuşi că aşacum naiv nu poate fi un artist care a trecut printr-oşcoală de artă, de orice fel ar fi ea, naiv nu este niciorice amator care pictează sau sculptează în timpulliber. În primul caz vorbim de un artist cultivat caremimează ingenuitatea naivilor, în al doilea caz des-pre un neavenit care încearcă să imite, şi nu reuşeş-te, arta cultă. Iar ceea ce obţine acesta din urmă caartefact merge mai degrabă spre zona kitsch-ului, nua exprimării naive.

Emil Pavelescu a fost ferit de oricare dintreaceste două „ispite” mai sus enunţate. La el e multmai limpede. Sufletul său de artist a tresăltat în faţalumii vizibile, iar înzestrarea nativă l-a îndemnat să

găsească în pictură limbajul în care să-şi exprimetrăirile. Fără nici o intervenţie exterioară. De aici,din această realitate a sa personală, izvorăşte puter-nica impresie de autenticitate degajată de oricaredintre lucrările lui.

Cu puţine excepţii notabile, pictura lui EmilPavelescu e ancorată în universul citadin. Şi aceastăopţiune îl diferenţiază de mulţi confraţi naivi carealeg îndeobşte lumea rurală ca subiect al exprimăriilor plastice. Oraşul, şi nu orice oraş, ci chiarBucureştiul, văzut din interior, cu farmecul lui deodinioară, cu pitorescul lui indicibil, îşi dezvăluiestrăzile, casele, bisericile şi oamenii în pânzele luiEmil Pavelescu. Zonele istorice, cartierele astăzitotal sau parţial dispărute, firmele de pe magazine,restaurante şi cafenele, numele de străzi cu rezonan-ţă istorică sunt laolaltă cu oamenii reprezentaţi per-sonaje ale picturii lui Pavelescu. Ca orice naiv auten-tic, artistul acordă o importanţă majoră detaliului.Suprafeţele pictate de el suferă de cea mai clară„oroare de vid”. Nici un colţişor nu rămâne neexploa-tat. Şi de aceea orice detaliu reprezentat, fie chiar şio simplă firmă de magazin de pe Lipscani are forţade a evoca o întreagă atmosferă de epocă. În felulsău, Emil Pavelescu e un cronicar atent, serios şitotodată plin de umor al universului citadin şi alexistenţei cotidiene. De remarcat, fiindcă sare pur şisimplu în ochi, este că nici o lucrare nu e conceputăaltfel decât ca populată cu puzderie de oameni sur-prinşi, ca într-un instantaneu, în activităţile lor de zicu zi. De parcă o cameră video nevăzu-tă ar panorama strada, spaţiul public,locurile unde oamenii se întâlnesc,comunică, vând şi cumpără, se distrea-ză, dau un sens vieţii mărunte, anodi-ne, anonime. Multitudinea de persona-je în mişcare e în mod firesc susţinutăvizual prin bogăţie cromatică.Universul lui Emil Pavelescu e pestriţîn toate sensurile. Oricum ar asocia elculorile, şi în mod cert că o face instinc-tiv, nimic nu supără retina şi nu lezea-ză gustul. Dimpotrivă, bucuria, vioiciu-nea, armonia chiar, răzbat cu puteredin oricare compoziţie. După 1990,atenţia artistului se îndreaptă şi sprezona politicului din ce în ce mai agitat

şi mai greu de inte-grat în normalitate.Aşa se nasc pânzelesale parodice, adevă-rate pamflete vizualededicate politicianis-mului izvorât dinimpostură şi oportu-nism. Lupta „pentruciolan” devine după1990 încoace unuldintre subiectele fa-vorite ale pictoruluişi prilej pentru des-făşurarea bidimen-sională a unei galeriişi mai bogate de per-sonaje comic-groteşti.

O altă serie delucrări ale artistului,mai restrânsă, ededicată universuluirural văzut ca un fel de enclavăprotejată şi protectoare, cu un altfel de rânduială, diferită de cea aoraşului. Aici accentul cade pe ano-timpuri, pe activităţile sezoniere,pe ritmul cosmic respectat de per-sonajele desprinse direct dinlumea tradiţională. Satul e, înviziunea lui Emil Pavelescu, un felde stare de copilărie perpetuă. Aşacum e şi sufletul artistului: inge-nuu, plin de voioşie şi optimism.

Iar o a treia serie de subiecteexploatate vizual aparţine zoneimitologice şi religioase. De reţinutde aici compoziţiile cu Adam şi Evaşi cu Arca lui Noe, alte „pretexte”pentru pictor de a-şi exprima

viziunea faţă de om şi umanitate, începând chiar cumomentele cheie ale istoriei sale. Compoziţia „Adamşi Eva” înfăţişează un spaţiu paradiziac perfectsimetric, în care recunoaştem toate motivele livreştice susţin povestea căderii în dizgraţia divină, de laarborele cunoaşterii, până la şarpe şi măr dar undeartistul adaugă de la el şi alte motive (perechea depăsări plasate deasupra cuplului primordial) menitesă rotunjească imaginea perfecţiunii în chiarmomentul de dinaintea distrugerii ei.

Pictura lui Emil Pavelescu, incurabil atinsă deiubire faţă de orice e viu, închide într-un fel de globde sticlă, perfect rotund, o imagine a lumii, poate căpe cea de la început, tocmai pentru ca ea să fie ferităde alterare, de uitare, de distrugere. Tocmai deaceea, pictura lui Emil Pavelescu e un prilej inepui-zabil de bucurie şi de speranţă. �

Luiza BarcanEmil Pavelescu – pictorul cu suflet de copil

Emil Pavelescu s-a născut pe 14 august1943, la Cernăuţi. A început să picteze în 1970.Prima expoziţie a fost făcută în 1874, la Bucureşti,la Casa de Cultură Sector 5. De atunci a făcutpeste 30 de expoziţii personale şi a participat laexpoziţii de grup în toată lumea, pe toate conti-nentele. A luat premii în toată ţara. În 1976, a luatPremiul muncitorilor din Transporturi, la Paris,unde a obţinut medalia de aur. În 1977, a obţinutmedalia de aur în Iugoslavia iar în Slovenia, laTrebnje, placheta de aur. Tot la Trebnje, în 1982, aluat medalia de aur şi diploma de onoare a juriu-lui. În 1995 a obţinut marele premiu la Estoril, înPortugalia. În prezent, participă la o expoziţiemondială la Verneuil sur Avre, în Franta.

Expoziţii personale: Casa de Cultură Sector1, Casa de Cultură Sector 5, Teatrul Bulandra,Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, Sala Dalles,Cinematograful Miorita, Hanul lui Manuc,Galeriile Orizont.

Expozitii de grup: în America, Australia,India, Japonia, Rusia, Franţa, Italia, Olanda,Suedia, Portugalia, Spania, Grecia.

Picturile sale sunt expuse în muzee dinBacău, Piteşti, Nisa, Paris (la Muzeul de ArtăModernă – Beaubourg şi la Muzeul de Artă Naivă –Max Fourny), Philadelphia, India, Australia.

În multe ţări, picturile sale se regăsesc încolecţii particulare, cum ar fi colecţia lui JacquesChirac, cea a lui Raymond Barre şi cea a doamneiIzumi Savata, şefa clinicii de cardiologie dinKyoto.

Figurează în enciclopedii, precumEnciclopedia Mondială apărută la Belgrad în1980, Enciclopedia picturii naive apărută înJaponia în 1986, Enciclopedia de pictură naivărealizată în 1992 de ruşi şi de americani, L’albumMondial de la Peinture Naive, La Fete et LesNaifs, L’arche de Noe et Les Naifs, Criteriologie del’Art Naif, apărute la Paris, Pictura NaivăMondială şi Authentische Naive, apărute înGermania.

CALEA VICTORIEI

CÂRCIUMA LA AMANTA POPII

Apariţia, în 1972, a celui dintâi roman allui Jennifer Johnston, The Captainsand the Kings (cu toate că prima sacreaţie, publicată în 1973, este The

Gates), a trecut oarecum neobservată de critică. Cutoate acestea, romanul de debut al autoarei prefigu-ra, în mare măsură, toate calităţile pentru care, nudupă mult timp, Johnston avea să fie consideratădrept una dintre cele mai importante şi reprezenta-tive voci ale literaturii irlandeze a epocii contempo-rane (într-o modificare fundamentală de perspectivă,fără îndoială nu unică în contextul opiniilor fluc-tuante ale criticii literare de limbă engleză sau, celpuţin, a unei părţi a acesteia): precizie şi exactitatea tonului, o inconfundabilă dimensiune poetică a tex-tului, precum şi, poate mai ales, o extraordinarăintensitate, nu doar a expresiei ci şi, în egală măsu-ră, a conţinutului. Sigur că Bărbatul de la gară,romanul publicat de scriitoare în anul 1984,se dovedeşte a fi, în acest context, nu doar oaltă – o nouă – expresie a predilecţiei pe careJennifer Johnston a avut-o întotdeauna pen-tru Irlanda şi problemele specifice aceluispaţiu, ci, deopotrivă, un excelent exemplu alartei sale de a crea o atmosferă absolutinconfundabilă. Şi, fără îndoială, dovada,dacă mai era nevoie de aşa ceva, a importan-ţei pe care, chiar şi într-o lume cum e aceeaa prezentului, o au întamplările aparentuitate, cele care leagă oamenii de trecut, con-figurând, astfel, o nouă înţelegere a sensuluiprofund al istoriei şi, deopotrivă, al proprieilor deveniri, aşa cum se întâmpla, de altfel,şi în romanele unui alt irlandez, WilliamTrevor, Tăcerea din grădină (1988) şiPovestea lui Lucy Gault (2002).

Protagonista cărţii lui Jennifer Johnstoneste Helen, o pictoriţă de real talent, a căreivocaţie este ascunsă, însă, vreme de ani înşir în spatele măştii sociale de soţie şi mamăperfectă, se mută, după moartea tragică asoţului ei – datorată unui accident-atentatale cărui circumstanţe nu vor fi elucidateniciodată pană la capăt – la Knappogue, înnordul Irlandei, unde speră să poată scăpaatât de fantomele trecutului, cât şi de presiu-nea unei existenţe sociale care o făcuse săuite, practic, cine era cu adevărat şi să devi-nă, chiar şi în ochii soţului ei (sau poate maiales în ochii lui!), nesigură, retrasă şi „ciuda-tă”, aşa cum, de altfel, o caracterizeazăînsuşi fiul ei, Jack, student la TrinityCollege. Aici, departe de lumea marilororaşe, dar nu şi de eterna violenţă care a sfâ-şiat atâta vreme Irlanda, Helen îl va cunoaş-te pe Roger, pasionat de reconstrucţia gărilorşi haltelor dezafectate şi rămas invalid înurma sângeroaselor încleştări la care partici-pase în tinereţe. În ciuda hotărârii amându-rora de a nu se lăsa dominaţi de sentimente,Helen şi Roger încep să trăiască, pe nesimţi-te, o tulburătoare poveste de dragoste târzie,care îi ajută pe amândoi să întrevadă posibi-litatea unei noi vieţi, care să-i facă să sesimtă măcar împliniţi, dacă nu fericiţi pede-a-ntregul. Numai că violenţa întrerupebrutal ceea ce abia de apucase să înceapă, iarRoger, la fel ca şi fiul lui Helen, Jack, îşi pierd viaţaîn urma unui atentat stupid.

Iar dacă, de pildă, romanele lui William Trevoraveau mereu în vedere fondul general al tulburărilorprovocate în Irlanda de republicanii radicali în anii‘20 ai secolului trecut, în Bărbatul de la gară,Jennifer Johnston se axează pe o altă perioadă isto-rică, mai apropiată de prezent, dar marcată şi ea demomente tensionate, totul fiind accentuat, aici, şi defondul simbolic pe care autoarea ştie perfect cum să-lutilizeze. În primul rând, însăşi imaginea gării tri-mite la ideea de posibilă întoarcere în timp, la încer-carea, chiar dacă utopică, de a da timpul înapoi. Dealtfel, încă din The Gates sau The Captains and theKings, Jennifer Johnston se dovedise a fi o adevăra-tă specialistă în ceea ce priveşte descrierea unei lumiunde armonia familială pare a fi menită să domneas-că de-a pururi, dar care se va vedea, pe neaşteptate,

distrusă de brutala intruziune a istoriei irlandeze.La fel stau lucrurile şi în Bărbatul de la gară, undeaparenta pace ce marchează primele pagini ale căr-ţii este întreruptă de o serie de evenimente de oextremă violenţă, cu consecinţe dintre cele mai graveatât pentru personajele implicate (moartea lui Dandistrugand iluzoriul paradis al armoniei familiale alui Helen), cât şi pentru lumea patriarhală carepărea a li se potrivi tuturor atât de bine. Şi chiardacă fiecare dintre cei rămaşi în viaţă se străduieştesă păstreze cât mai bine aparenţele şi să ia, aşa cumpoate, viaţa de la capăt, atunci când va ajunge laKnappogue, Helen va trebui să constate că, practic,nimic nu mai este la fel – nici în ceea ce priveşteexistenţa sa, şi nici în ceea ce priveşte relaţiile pecare le va avea, de acum înainte, cu oamenii. Căcitotul – şi toate – par a se destrăma sau chiar a seprăbuşi în viaţia ei, ca sub puterea unui blestem,

până în momentul în care scurgerea monotonă azilelor este întreruptă de venirea în mica localitate alui Roger, cel care, pe langa cicatricile vizibile alerănilor fizice, poartă, în suflet, şi multe alte suferin-ţe. Numai că, în final, tot ceea ce părea a avea toateşansele să se termine bine, sfârşeşte într-o iremedia-bilă catastrofă.

Desigur, după o primă lectură, nu prea atentăla detalii, cititorul grăbit poate ajunge chiar să seîntrebe de ce se întâmplă toate acestea, câtă vremetotul părea destinat, până la un anumit punct, unuifoarte posibil happy-end. Numai că totul este submi-nat de eterna violenţă ce marchează, practic, toatesectoarele vieţii Irlandei. Iar Jennifer Johnston ştieperfect nu doar cum să sugereze totul, rareori spu-nând ceva până la capăt, dar şi să păstreze suspan-sul până la finalul romanului, căci adevărata semni-ficaţie a multora dintre faptele abia amintite în acest

roman se vădeşte abia la o a doua şi absolut necesa-ră lectură. Abia atunci se va vedea care a fost adevă-rata implicare în tragicele întamplări a însuşi fiuluilui Helen, Jack, şi, mai cu seamă, ce înseamnă şiunde pot duce violenţa şi extremismul scăpate desub control. Iar ceea ce, în mâinile altui autor, ar firiscat să se transforme extrem de uşor în melodramăplină de accente lacrimogen-sentimentale, devine, înBărbatul de la gară, o extraordinară radiografie nudoar a efectelor pe care istoria, în sens larg, le aresau le poate avea asupra oamenilor, ci şi a alegerilorpe care, în anumite circumstanţe, fiinţa umană leface, cartea în ansamblu devenind, pe nesimţite, unsubtil şi delicat studiu al sentimentelor şi emoţiilorcare se dovedesc în stare, până la urmă, să dea isto-riei, în ciuda violenţei sale, dimensiunea legendei şiprofunzimea mitului.

Pe de altă parte, putem remarca şi faptul căromanul capătă, pe alocuri, mai cu seamă în ceea cepriveşte arta lui Johnston de a menţine suspansul,accente care au fost, nu o dată, numite chiar gotice şiau fost analizate din perspectiva permanentei legă-turi a autoarei irlandeze cu marea tradiţie a prozeide limbă engleză, de pildă, moartea unora dintrepersonajele secundare fiind prezentată adesea înpagini pe de-a-ntregul demne de E. A. Poe, iar eveni-mentele având, adesea, ca şi în Shadows on OurSkin (1977), un alt roman al autoarei de faţă, oincredibilă capacitate de a sugera mecanismele este-tice ale poveştii de cea mai bună calitate. Desigur,toate acestea contrastează puternic tocmai cu realis-mul care domină numeroase pagini ale cărţii,Jennifer Johnston îmbinând perfect tehnica suspan-sului şi a misterului cu o extrem de bine stăpânităartă de a mânui procedeele unei perfecte – chiardacă, adesea, doar aparente – omniscienţe narative.Astfel, ea oferă, nu o dată, esenţiale puncte de repercititorului, iar vocea auctorială însăşi pare a adopta,

pe nesimţite, tonalitatea celei a unui excelentmânuitor de păpuşi, pe scena ad-hoc a propriu-lui său roman. De aici şi importanţa, la nivelnarativ, a tehnicii punctului de vedere, atât denecesară în clarificarea resorturilor, adeseaascunse, ce determină acţiunile personajelorsale.

Desigur, Jennifer Johnston a fost şirămâne, după cum ea însăşi a subliniat înrepetate rânduri, mai cu seamă o excelentăautoare de proză de atmosferă, mecanismele şistrategiile sale narative predilecte fiind, de alt-fel, evidente nu o dată şi în romanul de faţă.Căci, la fel ca în toate scrierile sale, Johnstonconfigurează o inedită hartă a conjuncţiei din-tre destinul politic al unei ţări şi cel personal,al locuitorilor săi. În plus, ca şi în cazul cărţi-lor lui William Trevor, avem de-a face, înBărbatul de la gară, cu un foarte bine realizatpersonaj feminin, Helen, care alege adesea, săse raporteze la amintiri. De aici şi compoziţiade-a dreptul muzicală a romanului, precum şistructurarea sa în funcţie de momentele binedeterminate din punct de vedere temporal, curol de veritabile puncte de fugă la nivelul nara-ţiunii.

Iar locul unde se desfăşoară acţiunea,mica localitate irlandeză de coastă şi împreju-rimile, marea şi vântul, succesiunea anotim-purilor, toate acestea definesc, o dată în plus,acţiunile lui Helen şi deopotrivă eforturileacesteia de a-şi descoperi şi afirma vocaţiaartistică. În plus, după cum autoarea nu nelasă să uităm nici o clipă, hazardul joacă, ade-sea, un rol mai important decât am vrea uneorisă credem, într-un fel întocmai ca în scrierilelui Thomas Hardy, de a căror atmosferăBărbatul de la gară se apropie nu o dată,Jennifer Johnston raportându-se, pe de altăparte, şi la atmosfera inconfundabilă dinOameni din Dublin sau din Ulise, celebrelecărţi ale lui Joyce. Astfel, romanul acesta capă-tă şi alte dimensiuni, aducând în prim planceva mai mult decât imaginea nenumăratelordrame provocate de istoria contemporană,altceva decât o simplă alegorie a singurătăţiiumane, un amănunt în plus faţă de numeroa-sele texte dedicate tensiunilor dintre catolici şiprotenstanţi, englezi şi irlandezi. Căci, pre-

luând câte ceva din intensitatea dramei Cordelieidin piesa lui Shakespeare, sau din lirismul lui Keatsori al lui Frost, toate cuprinse într-o atmosferă pedeplin comparabilă cu cea din excelenta povestireMorţii a lui Joyce, Bărbatul de la gară vorbeşte con-vingător despre capacitatea oamenilor obişnuiţi de adepăşi tragediile care, uneori, le marchează vieţile şide a învinge, în acest fel, istoria însăşi. Sau, celpuţin, de a avea curajul de a se ridica deasupra ei. �

Jennifer Johnston, Bărbatul de la gară. Traducere şi note de Antoaneta Ralian,

Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2009.

35

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

Rodica GrigoreIrlanda. Între violenţă şi melancolie

CARTEASTRĂINĂ

36

ANUL XXI Nr. 7 (700)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Modernitatea, în Bristol, se împleteştecu anticul şi modernul, ştiinţa cuarta şi istoria, totul vorbind de oîngemănare perfectă dintre trecut şi

prezent. Bristol este situat între Londra şi Cardiff,aşezat pe coline, urcuşuri pe care le străbaţi cu picio-rul sau maşina pentru a descoperi farmecul vetust aloraşului. Din punctul de vedere al arheologilor, prindescoperirile făcute, locul este vechi, tocmai dinpaleolitic, o atestă aşezările dezvăluite. Pe aici, aşacum bine se ştie şi o demonstrează orăşelul cochet dela doar 19 km de Bristol, Bath, au trecut romaniicare au dezvoltat oraşul mai sus amintit, lăsânsu-şipeste veacuri pecetea culturală, făcând din Bath unaşezământ roman. Însă, ca toate oraşele lumii,Bristol, de-a lungul secolelor, s-a dezvoltat, mărturiestau bisericile şi clădirile medievale, înscriind oraşulîn diferite etape istorice, din punct de vedere econo-mic şi cultural.

Perioada modernă poate fi descoperită atât pestrăzi, peste tot în jur, dar şi în galeriile de artă.Vizitând New Gallery am putut vedea un vernisajparticular, propriu, dar şi o expoziţie de grup.

Ione Parkin este pictoriţa, artista modernăcare, prin matricea memoriei, a pătruns în substan-ţa vieţii, datorită picturilor ei fiind apreciată în plannaţional şi internaţional.

Ione Parkin este profund interesată de mediulînconjurător, de tot ceea ce înseamnă hăţişurile vie-ţii, surprinzând în lucrările ei dinamica primară aorganicului şi procesul geologic. Preocupată fiind deistoria şi formarea pământului, aceste două compo-nente au determinat-o să evoce existenţa fiinţeiumane, să evoce evoluţia în mod organic. În tablouriprecum Crystalline Palimpsest, Integral Surface sauFragments of Infinity surprinde naturalul, relaţiadiversă dintre mediu şi lume, dintre fiinţa umană şilume. Parkin colorează pe pânză sau diverse mate-riale atât vulcanicul, suprafeţele, interioritateapământului, glaciarul, suprafaţa pietrelor, cât şipartea internă, explorând geologicul prin toateascunzişurile lui. Sursele materiale sunt diverse, dela cele clasice, cunoscute, la cele moderne, de celemai multe ori artista însăşi propunând noi forme delimbaj, prin care pictorul s-ar putea exprima. Dinpunctul de vedere al compoziţiei, Ione Parkin imagi-nează vederea micro-macrocosmică, micro-imagineaîmbinându-se cu macro-imaginea, pătrunzând astfelîn adâncul spaţiului locuit sau nelocuit, exprimândcele mai diverse forme. Imaginea texturii, astfel pre-zentată prin tehnica micro-macrocosmică, transmiteidea visceralităţii vieţii, totul fiind într-un procesneterminat, în continuă mişcare, celebrându-se fru-museţile naturii.

Picturile acesteia sunt printre cele mai binecotate pe piaţa de gen în Londra, în Baltimore(USA), Cambridge, Bath etc., având parte de expozi-ţii numeroase solo, dar şi expoziţii de grup.

Timp de peste douăzeci de ani, artista şi-ipetrece pictând, trăind din pictură. Parkin, dupăcum arată într-un articol de gen Fiona Robinson, searată a fi ingenuă şi creativă, necălcând pe drumuri-le deja bătătorite, având un modus operandi propriu.Tradiţionalul se împleteşte cu postmodernul, de lapânze clasice la rădăcini, toate ar putea constituimateriale bune pentru uzanţa artistului. Pigmenţiialeşi sunt în funcţie de tematica vizată, în funcţie dediversitatea tehnicilor folosite: Parkin combinesprintmarking techniques , palette knife, cloth, spon-ge, thread, feather… anything at hand in the studiothat is usable and adds a different dimension increating the image.

Prin calitatea unică amuncii ei, Parkin iese în evi-denţă, iese cu siguranţă dinmulţimea pictorilor dinpunctul de vedere al compo-ziţiei, al stilului, al coloristi-cii şi cel tematic. Printrelucrările cunoscute se nu-mără: Hoar Frost, SurfaceTension, Fusion, Tree Skin,Precipitation, Reef, Anomaly,Origins, Fragments of Infinity,Matter, Storm, Red MatrixIII, Red Matrix IV, BlueDispersal, Blue Freedom IV,Suffusion I, Suffusion II etc.

În cadrul expoziţiilorcolective tablourile figurati-

ve, postmoderne, cu teme romantice sau suprarealis-te te îmbiau. David Brooke este unul dintre artiştiiplatstici expuşi, fiind în acelaşi timp şi curator. Sedistinge prin tehnica propusă, avînd la activ unnumăr record de expoziţii, amintind doar de expozi-ţiile colective la Royal West of England Academy;Portrait of the Artist, Bridport Arts Centre; BathSociety of Artist; Artspace 2009, Barn Galleries.

Lucrările lui surprind portrete, figuri în mişca-re, totul ţinând de dinamica spaţiului şi timpuluiactual. Lucrează în ulei şi acrilic, într-o manierăsuprarealistă. Temele lui preferate suntluate din mitologie, imaginând altepoveşti, alte legende suprarealiste,dând dovadă de o forţă creativă ieşitădin comun. Picturile lui celebrează crea-ţia umană, intelectul, vivacitatea omu-lui. De aici ideea de mişcare a tot ce neînconjoară în spaţiu şi timp. Influenţelesunt multiple, din artă, literatură, cul-tură, ştiinţă, cum însuşi autorul afirmă.Influences – the human figure, ancientcultures, myths, folk tales. Artists –Michael Yrton, William Blake, GeorgeTooker, Max Ernst, Gustave Moreau etc.

Datorită măiestriei şi forţei decreaţie, beneficiază de expoziţii perso-nale în Anglia şi străinătate amintindaici doar de: Recent Paintings by DavidBrooke, The Electric Palace, Bridport;2008 David Brooke – Paintings ofMemory and Imagination, OctagonTheatre, Yeovil; 2003 Signs of theZodiac, Yeovil Arts Centre, Yeovil ; 2001Dorset County Museum, Dorchester;2000 Musgrove Park Hospital, Taunton;2000 Yeovil Community Arts Centre;1998 Mabon Fine Art Gallery,Crewkerne, Somerset; 1997 PollardHouse Gallery, Crewkerne, Somerset;1996 The Paintings of David Brooke,Yeovil Arts Centre, Yeovil; 1996 ThePaintings of David Brooke, Hans PriceGallery, Weston-super-Mare; 1993 ThePaintings of David Brooke, BrewhouseTheatre and Arts Centre, Taunton; 1992The Paintings of David Brooke, YeovilArts Centre, Yeovil; 1992 The Paintingsof David Brooke, Exeter and Devon ArtsCentre.

Forţa creaţiei şi maniera stilisticăproprie şi originală îi atrag diverse pre-mii ca: 2007 Stabilo Award for Best Over All Work,Society of Graphic Fine Art, Menier Gallery, London;2004 MFI Prize, South West Academy of Fine andApplied Arts, Exeter; 2000 Daler-Rowney Prize,Society for Art of the Imagination, London; 1998Artists – Illustrators Prize, National AcrylicPainters’ Association, Birmingham; 1996 KarismaDrawing Prize, Society of Graphic Fine Art, London;1996 Artists – Illustrators Prize, United Society ofArtists, London

Un alt artist plastic bine cotat, prezent la expo-ziţia din Bristol este Petre Mallison. Studiază laFine Art at Wolverhampton College of Art. Din 2007este membru al The South West Academy of Fineand Applied Arts. Aria picturală constă în portretefigurative, nuduri în ulei pe pânză. Ipostazierea dife-rită a trupului uman, caracterele umane sunt doarcâteva modalităţi de surprindere a omului şi sufletu-lui acestuia. Dinamicul şi staticul performează înportretele de grup, în grupurile statuare. Tehnicadetaliului, cât şi frumuseţea feminină îşi găsesc locîntotdeauna pe pânzele lui Peter Mallison.Diversitatea portretistică, prefigurând perfecţiuneaşi imperfecţiunea umană, i-a atras diferite premiicum ar fi: South West Academy. Exeter. 2004; BurtonGallery. Bideford. 2004; Burton Gallery. (NorthDevon Open). 2004; South West Academy. Exeter.2005; Barnstaple Museum & Art Gallery. 2005;Burton Gallery. Bideford. 2005; Burton Gallery.(North Devon Open). 2005; South West Academy.Exeter. 2007; Maynard School. (A Celebration ofArt). Exeter. 2008; South West Academy. Exeter.2008; Royal West of England Academy. Bristol. 2008;Clarence Hotel. (Academicians Show). Exeter. 2009;South West Academy. Exeter. 2009

David Cobley se distinge între ceilalţi pictori aiexpoziţiei prin uleiurile figurative. Temele sunt pre-luate din diverse arii, artistul călătorind în jurulEuropei, locuind câţiva ani în Japonia, apoi revenindîn ţara de origine, Anglia, stabilindu-se în Bath.Datorită portretisticii, în 1997 este ales membru alThe Royal Society of Portrait Painters. A avut maimulte expoziţii în Anglia şi străinătate, de asemeneai se acordă numeroase premii. Distingându-se ca unautentic portretist, David Cobley surprinde figuri descriitori, actori, academicieni, jurnalişti în viaţa dezi cu zi, în diferite ipostaze. Tablourile mediuluiînconjurător, ale naturii au un farmec aparte, paletacoloristică şi imagisticul fiind într-o ambianţă per-fectă. Însă, Galeriile şi Muzeul clasic, ambele înaceeaşi instituţie, constituie un punct de atracţie şilocuri de unde poţi învăţa şi afla multe despre ştiin-ţa şi arta englezească. Primele etaje sunt destinateexpoziţiilor geologice, păsărilor şi animalelor desuprafaţă sau marine. Datele oferite sunt bogate şiîn amănunt. De aici publicul poate afla despre cama-rasaurus, un dinozaur din Portugalia, care a trăit înperioada preistorică. Despre diferite specii de dino-zaur, care au trăit în diferite părţi ale lumii, poţi des-coperi informaţii, îi poţi vedea, fiindu-le reconstituithabitatul. La etajul superior, în alt sector, se află pie-trele frumos colorate, de diferite culori, mărimi şiforme, adevărate flori de piatră şi metale. Minera-lele, organice sau anorganice, pot încânta pe cei mai

pretenţioşi vizitatori, în special pe cei interesaţi deerele geologice, de formarea pământului şi a tot ceeste pe el. Atractive şi de importanţă ştiinţifică suntşi cristalele cu structură geometrică, bine determi-nate matematic şi fizic. Mai întâlnim şi cristale întetragon, hexagon, moniclinic şi triclinic, dovadă căgeometria şi fizica se întâlnesc peste tot în natură.

De învăţat, poţi învăţa tot atât de bine şi des-pre arta englezească, expoziţia de tablouri fiindbogată în pictori importanţi ca Edward Bird SamuelJackson, Francis Danby, William James Muller,Joseph Walter, William West etc. William West esteun pictor britanic, care a trăit între 1801 şi 1861.Pictează în ulei mediul înconjurător, natură sautablouri cu subiect religios. Coloritul perioadei victo-riene se întrevede în picturile lui West în special înnuanţele nopţii. Figurativul cu arhitecturalul seîmpletesc, după cum vom descoperi la majoritateapictorilor de secol XIX. Celebru este tabloul Ieşireaisraeliţilor din Egipt, tablou în care se pune accentulpe puterea divină, arătându-se clar că puterea vinedin cer. Perfecţiunea penelului aminteşte deRenaştere şi temele religioase ale acesteia.

Edward Bird (1772 – 1819) este un pictorenglez care şi-a petrecut cel mai mult timp înBristol. A fost specialist în scene istorice, biserici,portrete. Conform Oxford Dictionary of NtionalBiografy – Bird was elected an associate of the RoyalAcademy in 1812, was appointed historical painter toPrincess Charlotte in 1813, and elected a full emberin 1815. �

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Marian Victor BuciuVoinţa şi puterea de creaţie.Opera lui Nicolae BrebanEditura Ideea Europeană, 2009

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN AANGLIANGLIA

Lucia DărămuşAntic. Medieval. Modern

CARTIERUL URANUS

Prima dată când m-am gândit foarte con-cret la Grecia era prin 1990. Visamîntr-o zi toridă şi searbădă de vară cămă plimb, nici mai mult nici mai puţin,

decât pe Acropolele Atenei. Nu trecusem niciodatăpeste gardul de sârmă ghimpată ce înconjuraRomânia.

În anii următori s-a putut călători, dar mieGrecia mi-a rămas tot inaccesibilă încă şaptespreze-ce ani de la data acelei visări. Ea continua să însem-ne Anthony Quinn, în fabulosul rol al lui Zorba, pecare-l îl vedeam dan-sând pe o plajă a Egeei,după ce îl întrebase pevisătorul lui prietenenglez, pe care-l aduse-se în faliment şi-l scă-pase de inhibiţii, dacă avăzut vreodată un de-zastru mai minunat.

S-a întâmplat, înfine, în 2007, să călăto-resc pentru prima datăîn Grecia şi nicăierialtundeva decât înCreta lui Kanzantzakis,apoi şi la Atena, directde pe feryboat peAcropole. De atunci şipână astăzi n-a mai tre-cut nici un an în care sănu mă reîntorc înGrecia în locuri şi spaţii diferite şi de fiecare dată cunu cu sentimentul că întâlnesc ceva nou, diferit, ci cămereu şi în fiecare loc, mă reîntorc acasă, într-unParadis pierdut sau ascuns. Toate reveriile mele des-pre Grecia mi s-au dezvăluit din 2007 încoace a fifost mai degrabă amintiri despre ceva trăit şi estom-pat în faldurile timpului. Nu m-am întrebat nicioda-tă serios de unde vine această senzaţie de pseudodeja vu. Încerc pur şi simplu să-mi răspund scriinddespre tot cea am văzut şi trăit în Grecia.

Amorgos. Tărâm al misterelor aurorale.Insula exilaţilor. Cea mai vestică din ArhipelagulCicladelor. În vechime a purtat mai multe nume:Yperia, Pagali, Psihia, Karkisia.

Cel mai greu până la Amorgos e drumul. Întreopt şi nouă ore de plutit la bordul unui feryboat carepleacă din Portul Pireu. Ancorezi pe întunericîntr-un port mic şi slab iluminat. Mergi unde ai demers fără să vezi nimic în jur. Timpul până la ivireazorilor pare nesfârşit fiindcă vrei să ştii unde aiajuns. Dimineaţa descoperi cu stupoare o insulăaridă. Versanţi muntoşi de piatră seacă, de înălţimiapreciabile pe care se iţesc mici tufe de jnepeni şi ier-buri de leac. Ici şi colo răspândite pâlcuri de casealbe. Forme clare, genuine. Ce caut eu în pustietateaasta?, îţi vine să te întrebi, deşi te simţi dintr-o datărenăscut.

La Amorgos lumina electrică şi drumurileasfaltate datează de doar două decenii. Apa e folosi-tă cu grijă, căci e greu de obţinut. Regizorul francez

Luc Beson, zice-se, ar fifăcut cunoscută insulaprin filmul „Le GrandBleu”, turnat pe Amorgos.

Gazdele noastre,Irene Giannakopoulosşi familia ei, dar şiîntreg staff-ul simpozio-nului Yperia 2010, prin-tre care am întâlnit şişase români, locuiesc şimuncesc într-un hotelde lux din orăşelul-portAegialis. Irene şi soţulei au ridicat hotelul înurmă cu 20 de ani. Deopt organizează anualîntâlniri cu jurnalişti,scriitori, artişti plastici,muzicieni, operatori deturism din aproape

toate ţările Europei. Iar anul acesta au puspe roate prima ediţie a unui festival defilm documentar de scurt metraj. În celepatru zile petrecute la Amorgos am deslu-şit că întâlnirile anuale cu ziariştii suntmai degrabă un pretext. Scopul ealtul. Yperioţii vor să-şi facă cunos-cută insula. Mizează foarte inteli-gent pe faptul că după ce te întorcide acolo nu vei rezista tentaţiei de ale împărtăşi şi altora, în orice formăde comunicare posibilă, experienţatrăită. Oamenii aceia n-au nimicaltceva decât versanţi muntoşi chei,plante medicinale şi apa sărată amării. Dar din ele scot aur pur. Pe dealtă parte, am plecat spre Amorgos,invitată la festivalul de film şi tre-buind să suport doar costul drumu-lui, cu oarece îndoială, extrasă dincelebrul dicton: „Timeo Danaos et

dona ferentes”. Am greşit profund. Unii grecichiar ştiu să facă daruri. Generozitatea gazde-lor noastre (80 de invitaţi) a tradus în toatelimbile vorbite la simpozionul „YperiaConvention 2010” grecescul filoxenia (ospitali-tate). Disponibilitatea spre comunicare a insu-larilor s-a manifestat în toate cele patru zile petrecu-te în locul acela de poveste. Ne-au arătat tot ce puteafi mai frumos: sătucele şi oraşele atârnate pe stânci,bisericile lor scunde şi imaculat de albe, muzeele,tavernele cu ieşire la mare, casele bătrâneşti cu par-

fum grecesc inconfunda-bil şi chiar o distileriede uleiuri esenţiale, cos-tumele, dansurile şicântecele locului. Ladistilerie botanistulVanghelis Vassalos ne-adat să gustăm dintr-olicoare extrasă de el dinplantele insulei şi numi-tă „Elixir pentru ferici-re”. O tautologie perfec-tă. De elixirul acelaavem nevoie când neîntoarcem în România,nu când călătorim înGrecia.

Pe insulă maşinilesunt rare. Dacă vezicâteva pe zi. Mijlocul delocomoţie obişnuit a

rămas măgăruşul. E pace, aer pur, o linişte care-ţiinundă prin pori întreaga fiinţă. Nici magazine nusunt multe. Nici oameni. Doar 1800 pe toată insula.În schimb e plin de bisericuţe uninavate, cu acoperişsemicilindric, aşezate pretutindeni, cele mai multeîn locuri complet pustii şi greu accesibile. De parcăcineva de sus le-ar fi „plantat” pe versanţii pietroşi.„Pentru cine să fie ele?”, m-am întrebat cu voce tare,dacă în jurul lor nu locuieşte nimeni. „Pentru sfinţi”,mi s-a răspuns. Aceasta e o particularitate a insulei.O alta ţine tot de regis-trul vizual. Munţiisunt brăzdaţi de oreţea de ziduri scundedin pietre îmbinatefără nici un liant. Nuse ştie cine le-a ridicat,nici când.

A doua zi, deIzvorul tămăduirii, ammers într-o procesiunecu trei icoane aleMaicii Domnului întredouă biserici ale satu-lui Langada. Icoana ceprotejează insula, Pa-naghia Chozoviotissa,despre care tradiţiaspune că ar fi fost a-dusă şi ocrotită la

Amorgos în timpul prigoanei iconoclaste, e întâmpi-nată în porţi cu lumânări şi căţui cu tămâie aprinsăde bătrânii locuitori ai satului, apoi aşezată în bise-rică şi venerată. La fel şi celelalte două. Am mersapoi la Nikos, dar despre el la urmă.

Capitala Chora e o aşezare clădită din piatră,cu arhitectură organică, la scară umană, de un albdescurajant. Explorarea orăşelului printre case,biserici şi taverne, pe uliţe strâmte de piatră, îţi redăsentimentul că te mai poţi simţi la tine acasă, totuşi,pe acest pământ. O fetiţă trage clopotul bisericuţeiminute bune, în semn de bun venit adresat turiştilorce au invadat aşezarea. Împreună cu prietenii meitulceni Axenia Hogea şi Paul Prisada, poposescîntr-o tavernă scundă, dar nu mohorâtă, ci albastrăde tot (de la pardoseală la tavan), împodobită cutoate obiectele-amintire ce le are omul prin casă.Fotografiile înrămate ale moşilor şi strămoşilor suntnelipsite de pe pereţi. Ca o carte de vizită şi o emble-mă a continuităţii vieţuirii în acest spaţiu ferm deli-mitat şi personalizat. Unde fiecărei etape a vieţii i sepoate descifra cu uşurinţă sensul.

Mânăstirea Panghia Chozoviotissa e construi-tă la 300 de metri deasupra mării, într-o stâncă per-fect perpendiculară pe sol din Muntele ProfetuluiIlie. Privită de acolo marea pare că se contopeşte cu

cerul iar linia orizontului nu mai poate fi zărită.Mânăstirea respiră rugăciune neîncetată de secole.A fost fondată în veacul al IX-lea, apoi reconstruităîn secolul al XII-lea de împăratul bizantin Alexios IKomnenos.

La prima ediţie a festivalului de film Yperia amvizionat un documentar grecesc extraordinar: TheWinds Of Keros Island. Pe o insuliţă nepopulată,învecinată cu Amorgos, trăieşte un singur om: unpăstor într-o colibă de piatră. Trăieşte cu oile sale şicu Dumnezeu. Legătura lui cu lumea, adică cu insu-la Amorgos, se face printr-un telefon cu manivelă, depe timpul războiului. Mai are cu el şi un difuzor undeascultă prognoza meteo şi cântece greceşti.Bărbatul, un sihastru înţelept, conectat la ritmurilecosmice, e surprins în ritualurile sale zilnice. Celmai deştept şi mai sensibil film pe care l-am văzut înultimii 20 de ani… Insula Keros se vede cu uşurinţăde pe serpentinele ce te conduc spre Chora şi oraşulport Katapola. Când treci pe acolo, după ce ai maivăzut şi filmul cu pricina, realizezi că graniţa dintrerealitate şi convenţia cinematografică se pierdeundeva în apele profund albastre ale golfului.

Pe Nikos îl abordez ca să-l întreb cine e în pozaînrămată de pe perete, din care zâmbeşte plin deînţeles un bătrân cu narghilea. Îmi răspunde că ebunicul care i-a lăsat moştenire patru lucruri: taver-na (veche de 400 de ani), narghileaua, sprijinită şi eade un perete al locantei, un măgăruş şi o moară.Nikos Vassalos e cunoscător de literatură, muzică şipictură. Adesea gazda dezinteresată a artiştiloreşuaţi pe Amorgos în căutare de inspiraţie. Nikos eceea ce se cheamă, un Om. Terasa tavernei lui sescaldă în glicină înflorită, agăţată pe spaliere.Pisicile trăiesc într-o oarecare înţelegere cu cei doicâini şi toţi zburdă pe sub noi şi pe deasupra noas-

tră, străinii ce bem dinvinul cu extract deAmorgos al prietenuluinostru grec şi nu nedezmeticim din uimi-rea că viaţa poatearăta şi altfel.

Mai am o ultimăimagine. Noaptea, înlunile aprilie şi mai,dacă mergi pe jos peserpentinele insulei,cărarea ţi-e luminatăde zeci şi sute de licu-rici care te însoţescpână la destinaţie.Irene, îţi mulţumim! �

37

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN GGRECIARECIA

Luiza BarcanTărâm al misterelor aurorale – insula Amorgos

BISERICI DIN CHORA

CRENEL LA PANAGHIA CHOZOVIOTISSA

PORTUL AEGHIALIS

TAVERNA ÎN TOLARIA

Am ezitat o vreme să scriu despre Parispentru că nu ştiu în ce măsură o viaţăscurtă, ca de insectă, petrecută aicipoate avea dreptul să salte înspre măr-

turisire. Sunt oameni care petrec în Paris opt luni,ca alţi doctoranzi din aceeaşi generaţie din care facşi eu parte – o generaţie pentru care străinătatea econdiţie obligatorie şi de la care se aşteaptă cultiva-rea terenurilor intelectual-ştiinţifice naţionaleprintr-un soi de paşoptism reactivat. Fapt bun, faptfoarte bun, dar incredibil de periculos, căci taie dedouă ori, în realitatea ca prezent şi realitatea caposibilitate. Apoi există oameni care studiază aicitemeinic, o facultate, doi ani de master, sunt cei carelocuiesc Parisul în adânc, amplu relaţional, nu aşa,precum o insectă. Parazitar, superficial, marginal,trei luni. Pe de altă parte, textul nu este niciodatănormal, ci doar o dialectică nenorocită cu viaţa, încare fiecare termen îl conţine pe celălalt numai prinmoarte. Nu există, dincolo de o etică a bunului simţ,nici un motiv care să conceadă abandonarea expe-rienţei şi integrarea ei în discurs în funcţie de timp.Repetitivitatea dă drepturi fără garanţii tocmai înacest tip de etică, altfel suntem îndreptăţiţi să vor-bim despre orbire prin lipsă, dar şi prin exces.

Destul de evident că încă îmi fac de fapt curaj.Foarte posibil ca Parisul meu să fie de hârtie. Nu măsupăr, se poate lejer arunca la gunoi. Sau corectadupă voie. Cred mai puţin decât oricând în absolu-turi şi esenţe. În plus, dacă totul ar fi chestiune deevidenţă, îmi imaginez că idealul uniformizării ei arface să fim o monadă colosală, fericită şi transparen-tă în vreme ce mărturisirile şi comunicarea – douăşireturi vechi peste o lume precum un cadou eiînseşi. Aşadar, câteva fărâme dintr-un Paris, aşacum este el pentru mine în aceste luni. După puteri-le mele de a-l înţelege.

Mă aşteptam. Reţinerile mele faţă de limbafranceză nu sunt fapt nou. Dintotdeauna mi-a fostgroază de ceea ce poate însemna franceza în voceamea. Cea mai frumoasă limbă a lumii nu este pentrumine. N-a fost niciodată. Am învăţat-o târziu, în ulti-mul an de liceu când smulgerea mea din mijlocul şti-inţelor exacte a însemnat în multe privinţe a începetotul de la zero. Franceza a fost pentru mine limbacărţilor. Pe care am învăţat-o rapid, dar fără conver-saţiile necesare, limba tăcerii, a rupturii, a trecerii.O limbă-rit care mă duce de ani de zile înspre cevacare nu este vorbirea. Dar dacă în liceu n-am avuttimiditatea aceasta marcată pentru franceza rostită,dacă îndrăzneam să mă ascult înşirând cuvinte, întimpul facultăţii afazia mea s-a accentuat. Şi, trebu-ie să recunosc, poate nu numai cu franceza. Oricum,franceza este, pentru fiinţa inconştientă şi precarăce sunt în ciuda dozelor de raţionalitate concentratăpe care i le aplic, limba perfecţiunii, limba pe care eruşine să o vorbeşti dacă nu o poţi mânui la perfec-ţie.

Am încercat, de când sunt în Paris, să identificcauze. Cultura noastră, şcoala noastră nu ne seînghesuie să ne dezvolte competenţe discursive.Suntem blocaţi în litere, ne străduim să fim umbra

acestora, clonele lorîntru repetitivitate. Unvizual literal ne împiedi-că să ieşim afară, ne blo-chează urechile, desprecare Pascal Quinardspunea că nu au pleoa-pe, că nu le putem feride contagiunea sonoră.Prostii! Urechile suntcochilii goale. Dacă vinmelci, atunci ei vin dinafară şi sunt coercitivi.Te înfundă în tine.Realitatea este că amterminat o facultate cuprofil secundar francezăfără ca cineva să îmi

ceară să leg două propoziţii în franceză. Nici în ceaserioasă, platoniciană aproape, fără nădejde pentrunoi, nici în cea inautentică folosită în instituţiile deînvăţământ. Fără ca cineva să îmi dea peste nas cumofturile astea ale mele, că nu pot vorbi, că mă simtcomplexată, că nu pot să dansez nici în viaţă dară-mite în limbă (după mine, limba franceză e dans şiasta mă sperie). Şi îi cred pe toţi cei care îmi spun cămă prostesc. Ca şi cum m-aş ascunde mereu sub omască imbecilă, protejându-mi adevăratul nucleu de

neputinţă prin demonstraţii de retractilităţi exage-rate, emfatice. Doar că măştile se lipesc de mintemai repede decât de piele şi, până la urmă, suntemtot aici, că mă complexează teribil franceza, că aşprefera să vorbesc în rusă şi că primele zile în Parisau fost teribile.

În primele zile de Paris am cunoscut infernullingvistic. E alb şi uşor. Cuvintele îţi lasă lumea dez-brăcată şi trebuie să înţelegi totul de la început. Întimp ce călătoream cu metroul, după conversaţii, nufoarte lungi, cu cei de la Universitatea Americană –şi aici am văzut încă un semn că nu sunt, oricâtecărţi aş citi, menită Francezei, căci cine vine înFranţa pentru Sartre şi existenţialism şi ajunge toc-mai la Universitatea Americană – am cunoscut oangoasă analogă celei de moarte. Pentru prima datăînţelegeam că aruncarea omului în lume este şi oaruncare în limbă. Poate mai ales. Humboldt mi-arevenit masiv în minte. Mă cucerise în primul an de

facultate cu ideile sale, ale lui şi ale redescoperitori-lor lui. Fusesem adept convins ani de zile că, în fapt,gândirea umană este modelată de limbă, că nuputem gândi decât într-o limbă, care formează un soide cerc din care se poate ieşi prin învăţarea alteilimbi, transgresare care îţi sporeşte cunoaştereaasupra lumii. M-am gândit la toate acestea pentrucă a fi într-o limbă în care nu te-ai născut poate fiîngrozitor de incert. Nu doar afazia, cu asta suntobişnuită, ci ceea ce mi se întâmpla nou era amne-zia. Priveam în jur cu lesa cuvintelor căzută, nu maiaveam putinţa de a strânge lumea pe lângă mine şiînţelegeam că originea aruncării în limbă este neant.Atât a primei aruncări, cât şi a tuturor celorlalteconcepute ca ieşire înspre altă limbă.

De aceea, probabil, limba şi tot ceea ce ea alcă-tuieşte nu este niciodată suficientă. De aceea vorexista mereu cei care nu se vor mulţumi cu cărţile şivor dori călătoriile, contactul brut, aparent nemediatcu ţara X, cu realitatea ei. Mi-am amintit de cei caremă sfătuiau să călătoresc cât mai mult, de unchiulmeu lăsându-mă mereu fără replică: trebuie săcunoşti lumea nu numai prin cărţi, să ieşi, să vezi, săsimţi aerul. Ideea aceea a cărţilor înşelătoare pe caremulţi o au e poate, câteodată măcar, neîncredereafaţă de limbaj. Altfel, iată că nu e suficient să citeşticărţi, cuvintele despre Franţa nu îţi redau Franţa.Viclenia e că, mergând în Franţa ca să o simţi, sim-pla ei geografie este o impurificare precedentă,ascunsă, cu limbaj. Şi mai e ceva referitor la călăto-rii şi la aşa-zisul contact direct, mai e ceva care scâr-ţâie. Fotografiile. Să surprindem, spunem noi, reali-tatea. Dar nu am văzut nimic mai corupt decât foto-grafiile. Priviţi doar la modul ostentativ în carearată ceea ce au căutat cu dinadins înainte. Clădirifrumoase, peisaje tipice, feţe fericite. Amintiri, reali-tăţi, toate astea îmi par teribil de perfide pentru căevident ipocrite. Eu, pentru Parisul meu, nici nu ştiuce poze aş putea face. Nimic nu l-ar reda. Poate edoar problema mea însă. Nu mă recunosc nici pemine, nici pe ceilalţi în fotografii. Oglinzi gestuale şiteatrale încremenite peste ceva menit să moară înaltă parte. Totuşi am şi eu fotografiile mele. Am vrutsă prind în această tristă nemurire şi Turnul Eiffel,şi Notre-Dame, şi incredibilele magnolii ale Aurei, şiLuvrul. Şi, culmea glisării imaginii, tablourile dragişi regăsite în muzeele Parisului. Trebuie să mărturi-sesc însă până la capăt. În infernul expulzării dinlimbă am aflat şi o bucurie ascunsă. Am descoperitlumea ca un corp. În afara limbii am revăzut o reali-tate densă pe care o mai întâlnisem poate în copilă-rie. În afara limbii, Platon recăpăta pertinenţă onto-logică, plecând din îndelungata sa robie într-o glumăculturală seacă.

Oh, dar sunt departe de-a livra finaluri, fie şiparţiale, fericite. Impresiile acestea treceau brusc.Adevărul rămânea de partea angoasei. Mai ales căoamenii erau alcătuiţi din limbaj pur şi mă înspăi-mântau cu frumuseţea lor categorică şi lingvistică.Îmi doream doar ca nimeni să nu mă întrebe nimic.Nici măcar în română. Apoi încet, încet, singură, mi-am construit scări. Pe întuneric şi în somn am reîn-văţat franceza. Am vorbit cu oameni în piaţă, înmagazine, în alte locuri. Uneori aveam senzaţia cămă descurc chiar bine, uneori aproape vânam ocaziide conversaţie. Alteori, după zece ore de lectură înBiblioteca Naţională n-aveam niciun cuvânt pentrucele mai banale răspunsuri. Cum n-am nici pentrumine în toată povestea asta cu limba. Nu sunt un omtimid. E altceva la mijloc.

Aceasta a fost prima mea experienţă în Paris.Va fi şi ultima. Nu ştiu cum e pentru alţii, dar îngeneral, primul pas pe care îl fac într-o ţară străinăeste să ader rapid, aproape total, într-o imagine des-pre mine ca fiinţă lingvistică. Care, incredibil deuşoară, mă lasă singură. �

38

ANUL XXI Nr. 6 (699)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris

Gina Sebastian AlcalayRapsodie în alb-negru cu LeonardBersteinEditura Ideea Europeană, 2010

„Gina Sebastian este o foarte autenticăprozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile,neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensi-bilităţii care se exprimă în scrisul ei, notalor particulară, tonul lor, parfumul lor”.(Nicolae Balotă)

„Un scriitor profesionist de primă mână…O construcţie de carte extraordinară,nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”. (Alex Ştefănescu)

„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupraunor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumeacontemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu oasemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana)

CCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN PPARISARIS

Adriana TeodorescuParisul, aşa cum îl văd eu

CATEDRALĂ ÎN PORTUGALIA

Mă întorc în ţară cu avionul compa-niei iugoslave (JAT) până laBelgrad, unde fac escală pentru amerge la un congres în Voivodina.

Dar la aeroportul Fiumicino, la Roma, avionul areaproape trei ore de întârziere la decolare, din carevreo oră şi jumătate o petrecem aşteptând în avion.Contactul nemijlocit cu aceşti oameni, Sârbii,acolo, în avionul plin, îmi dă un simţământ recon-fortant de redescoperire parcă, a unor canale decomunicare interumană, în parte uitate, de solida-ritate, de căldură sufletească, exprimată nu princuvinte, dar tocmai printr-o mai mare tăcere, încare gestul discret, privirea, devin elocvente. Unpopor civilizat şi solidar, aşa percep această masăde oameni, mai reţinută dar caldă, în mijlocul căro-ra mă aflu imers dintr-odată. Mă impresioneazăaceastă personalitate, acest suflet colectiv al mulţi-mii, acolo în avion, deşi nu mai îmi amintesc figu-rile individuale, decât vag, doar a fetei de lângămine, spunându-mi într-o italiană care se percepede cât este de recentă, că nu a mai fost acasă – laBelgrad – de patru luni de zile, a bărbatului tânăr,foarte voinic, de pe şirul de scaune de pe cealaltăparte a îngustului coridor, care mă înduioşează cugingăşia pe care o are faţă de copilaşul de trei-patru ani de lângă dânsul, fiul său, de bucuria, defericirea care se citesc pe chipul lui, al acestuiuriaş, când copilaşul se joacă cu el...

Apoi, îmi amintesc de fata drăguţă, cu înfăţi-şare întru totul de domnişoară serioasă, la locul ei,pe care am văzut-o în sala de îmbarcare şi, curios,am auzit-o vorbind bine italieneşte, strecurându-midubiul că ar putea fi totuşi italiancă, dar pe careauzind-o apoi vorbind sârbeşte, mi-am dat seamacă, firesc, ea aparţinea aceluiaşi popor... După unzbor scurt, în care se recuperează din timp, ajun-gem pe la ora cinci şi câteva minute, la Belgrad.

Primul contact, vizuav şi tactil totodată, cunoua Serbie, îl am la biroul de schimb din aeroport,când privesc şi ating, cu multă curiozitate, bancno-tele acestui Stat; este tot dinarul, vechea meacunoştinţă, care mă transportă în aria geograficădin afara uriaşului conglomerat al EURO. Privescculorile, chipurile frumoase ale noilor bancnote,hârtia de bună calitate, la fel ca şi a vechilor dinariiugoslavi, de dinainte de 1992, care mă impresio-nau în comparaţie cu calitatea atât de precară abietelor bancnote româneşti, zdrenţuite, încă în cir-culaţie atunci, de pe timpul comuniştilor. Ies apoidin aeroport, luând autobuzul care face în fiecareoră naveta în centrul Belgradului şi ajung la oveche cunoştinţă, încărcată de emoţia atâtor amin-tiri ale plecărilor sau sosirilor la Belgrad. Gara cen-trală, „Glavnaia jeleznaia Stanica”. Bine lustruite,puse în evidenţă pe frontispiciul ei, revăd cifreleromane, care arată azi, cu mândrie, anul construc-ţiei: MDCCCLXXIV (1874). Las amintirile şi măîndrept către primul hotel, a cărui firmă mare,deasupra străzii, îmi iese providenţial în cale,Hotel Beograd. Providenţial, căci este un hotelmare, dar cu tarife moderate, aşa cum m-am infor-mat deja de la aeroport, din publicaţia lunară gra-tuită, „Belgrad-ul azi”, în franceză şi engleză. O

cameră cu baie, curată, foarteliniştită, dând către interior, laetajul trei, este camera mea...După un scurt contact, seara, culocurile din preajma gării şimarile bulevarde – Knez Miloş,etc. – care încep din stradaNemania din faţa gării, a doua zidimineaţă pornesc către centrulBelgradului, să revăd Terazije şicelelalte locuri cunoscute în acestoraş. Pe Balkanska ulica, stradăa vechiului Belgrad, relativîngustă, urc drumul în pantăcare duce la Terazije. Caut, înşirul amintirilor, restaurantul cuautoservire „Luxor”, care m-a

impresionat în 1990-1991, prin tacâmurile în inoxmasiv, greu – în afara bunei calităţi a bucatelor –în comparaţie cu furculiţele de tinichea, uşoare cafulgul şi strâmbe – cuţite nici nu se dădeau lamese – din autoservirile noastre de atunci, ce ară-tau o deosebire abisală în respectul faţă de cetăţea-nul client la noi şi la ei, în fond o treaptă de civili-zaţie mai sus, a Sârbilor.

Îl caut, acest mic restaurant cu autoservire,de pe Balkanska ulica, cu nume misterios şi melo-dios din vechiul Egipt, dar nu-l mai văd nicăieri.Nu mai este? Sunt toate înghiţite, rând pe rând, înaceeaşi genune fără fund, chemată „timp”, în cares-au scufundat şi miile noastre de zile, fără întoar-cere? Ajung la frumosul părculeţ cu bănci, aproapeîn vârful urcuşului ce-am făcut pe strada în pantă,de unde, deodată, se vede panorama măreaţă,peste acoperişurile şi cupolele de biserici rămasemici, în vale, a Dunării şi a Savei...

Uliţa Balkanska, cu străzile ei laterale, aremulte case vechi, în paragină, cam în acelaşi stil cucel al caselor oamenilor înstăriţi din Bucureştiulsfârşitului de secol XIX, începutul secolului XX. ÎnTerazije, este însă deodată o altă atmosferă, o altăepocă; este linia graţioasă, orizontală şi lejeră ablocurilor construite la noi după primul războimondial, cu „charme”-ul Parisului, de pe Bd.Brătianu, tip blocul Scala sau Hotelul Ambasador,arătând, la fel ca şi la noi, aceeaşi adaptare grăbi-tă, „din mers”, la lumea Occidentului. Una dintreclădiri, chiar, seamănă foarte mult cu blocul Scala.

Spre deosebire de Bulgari care s-au orientatcătre Nemţi, aici, la Sârbi, s-a scris aceeaşi paginăde istorie ca şi la noi, care are întipărită pe ea dra-gostea către Franţa. O voi constata pregnant zileleurmătoare, la Kalemegdan, unde o statuie impună-toare, în faţa intrării în cetate, poartă înscris pesoclul ei: A la France. „Noi iubim Franţa aşa cum şiea ne-a iubit pe noi”. Grea sarcină pentru Franţa,mă gândesc, în 1919, a alege între aceeaşi dragos-te, a noastră şi a Sârbilor, în Banat, la Arad şiTimişoara, unde au şovăit, între noi şi Sârbi, încazul Timişoarei, până la sfârşitul anului 1919.Dilemă, între mica şi viteaza Serbie, care a fostocupată complet de trupele austro-ungare deja din1915, dar a cărei vitează armată, transportată dealiaţi peste mare, a continuat neîntrerupt să luptepe frontul din Balcani, de la Salonic, sub comandamareşalului Sarrail, şi mai marea Românie, alcărei teritoriu Germanii nu au reuşit să-l ocupe înîntregime, fiind înfrânţi de vitezele trupe românela Mărăşeşti, dar care a semnat pacea separată dela Buftea în 1918, spre onoarea noastră niciodatăratificată de rege şi parlament... Accident saunenorocire istorică, plătită totuşi scump laConferinţa de pace, care a trasat cu câteva zeci dechilometri mai încoace întreaga noastră frontierăde vest...

Şi acest paralelism istoric coboară cu secole întrecutul îndepărtat, în luptele contra aceluiaşiinamic comun, Imperiul turcesc, faţă de care soar-ta noastră a fost totuşi mai fericită decât a Serbiei,prefăcută aproape 400 de ani în paşalâc turcesc.Paralelismul între istoriile noastre merge mai

departe în toată epoca modernă, dar se opreşte în1941, când România şi Serbia se află în taberedeosebite; urmarea e că la Conferinţa de pace în1947 Iugoslavia vine ca biruitoare, are în fruntea eiun conducător foarte capabil, mareşalul Tito, carezăgăzuieşte expansiunea sovietică şi Iugoslavia,timp de 45 de ani, cu frontierele deschise cătreOccident, face faţă de România un salt de civiliza-ţie, pe care nici tragicele evenimente de după 1992nu reuşesc să-l şteargă. Un popor de mari merite şidârzenie... Este interesant că şi limba noastră aredestule elemente în comun cu a lor.

În primul rând este înlocuirea în fraza noas-tră a infinitivului cu subjonctivul, trăsătură comu-nă şi cu limba bulgară, este formarea exact la fel aviitorului, prin verbul „a vrea” urmat de infinitivulunui verb, este apoi formarea în acelaşi fel a nume-ralelor după cifra 11 etc., precum şi numărul destulde mare de cuvinte comune în lexic. Un acelaşimare popor trac – cel mai numeros după Indieni,cum spunea Herodot – care nu a putut fi slavizat înîntregime ci a asimilat în masa sa pe invazoriislavi, cărora le-a luat limba, în cazul Bulgarilor, alSârbilor şi al Croaţilor, păstrând însă în mareparte construcţia gramaticală anterioară a sa. Amrezultat, la nord şi la sud de Dunăre, Românii,Sârbii, Bulgarii, uniţi de aceeaşi credinţă şi civili-zaţie ortodoxă greco-bizantină, al cărei fundamenteste metafizica greacă transpusă în creştinism,care lipseşte lumii protestante anglo-saxone. Înciuda limbilor diferite – dar cu unele forme grama-ticale asemănătoare – este o mare asemănare întrenoi.

Tot ceea ce la noi este neologism, la bază latin,de 150 şi mai bine de ani încoace, cu o întîrziere de4-5 secole faţă de Italieni şi Francezi, care şi-au re-latinizat limba de germanisme în secolele XIV-XV,la Sârbi a rămas în forma veche slavă: violenţă e„nasilje” (se citeşte nasilie) – cu sila – „nasilnik” eviolent, natural e „naravan” – adică, după cum e„năravul” – tentaţia e „napast”, examenul, cerceta-rea, este „ispit”, expert este „iskusan” – iscusit –atac, asalt, este numai „navala” şi multe altele lafel, care arată un destul de bogat fond de cuvintecomun, unele dintre ele căzute azi la noi într-unplan secundar, din cauza aportului („navala”!) deneologisme! Mă întreb, pe un plan istoric, dacă la1839 – epocă când Miloş Obrenovici trăia înRomânia şi avea moşia de la Herăşti, fostă a luiUdrişte Năsturel – ar fi avut câştig de cauză„Conjuraţia confederativă” plănuită de comisulLeonte Radu din Moldova, cu sprijin şi înMuntenia, care preconiza o confederaţie întreMoldova, Muntenia şi Serbia, care ar fi fost apoiistoria noastră şi a acestei părţi din Europa? �

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

IULIE 2010

39

• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propusede Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group.Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.; • 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.; • 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membrual Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa în fiecare an la concursul cu premii pentrufidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual alEditurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92; E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :

RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITERAREPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂAPLERFEDCRPA R T E N E R I :SC ERC PRESS SRLEUROPRESS MEDIA

■ Să zicem că eşti un idiot. Şi săzicem că eşti membru al parla-mentului. Dar asta înseamnădeja că mă repet.

(Mark Twain)

■ Eu cred că o ţară care încearcăsă prospere prin stabilirea detaxe mari este ca un om care,stând într-o găleată, încearcă săse ridice trăgând de mâner.

(Winston Churchill)

■ Ajutorul extern trebuie înţelesca un transfer de bani de laoamenii săraci din ţările bogatecătre oamenii bogaţi din ţărilesărace.

(Douglas Casey)

■ Guvernul este o mare invenţie,prin care toata lumea se chinuiesă trăiască pe cheltuiala altora.

(Frederic Bastiat)

■ Dacă tu crezi că sistemul desănătate este scump acum, staisă vezi cât va costa când o săfie gratuit!

(P.J. O’Rourke)

■ În general, arta de a guvernaconstă în capacitatea de a luacât mai mulţi bani de la o partede cetăţeni, pentru a o da altora.

(Voltaire)

■ Nici o viaţă, libertate sau pro-prietate nu este în siguranţă,atâta timp cât aparatul legislativeste în sesiune.

(Mark Twain)

■ Răul inerent al capitalismuluieste împărţirea neechitabilă abogăţiilor. Bunul inerent alsocialismului este împărţireaechitabilă a sărăciei.

(Winston Churchill)

■ De ce are nevoie ţara asta? Demai mulţi politicieni fără loc demuncă.

(Edward Langley)

■ Un guvern suficient de mare,încât să-ţi dea tot ce ai nevoie,este suficient de puternic să-ţiia tot ce posezi.

(Thomas Jefferson)

■ Citatele luniiCCORESPONDENŢĂORESPONDENŢĂ DINDIN BBELGRADELGRAD

Emil RaţiuBelgrad

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

� �

� �

CK

Pentru anul 2010 vă invităm să vă abonaţila revista Contemporanul. Ideea Europeană

ABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/ANABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/AN

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Asociaţia CONTEMPORANULSediu social: Calea Victoriei nr. 115, Sector 1, Bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Adresa redacţiei: Asociaţia CONTEMPORANULC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti,cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18; 0742 489 059E-mail: office@contemporanul.ro;

contemporanul@yahoo.comWeb: www.contemporanul.ro

Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A., Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A., S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. ManpresDistribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.

www.ercpress.ro

SCRISOARE DE PROTEST: „Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?”

Domnule Prim-Ministru Emil Boc,Domnule Preşedinte al României Traian Băsescu,

Domnule Avocat al Poporului prof.univ.dr. Ioan Muraru,Domnule Preşedinte al Curţii Constituţionale Augustin Zegrean,

Impunerea CAS şi CASS pe drepturile de autor şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20% ne obligă pe noi, semnatarii acestei SCRISORI DE PROTEST, creatori şi deţinători dedrepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României, Preşedinţiei şi Curţii Constituţionale să corijeze o decizie care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii dedrepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. Atragem atenţia decidenţilor din Executivul României că vom folosi, până la rezolvarea cererii noastre, toate formele legale deprotest, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. Nu avem de ce să fim impozitaţi de două sau chiar de trei ori în plus pentru creaţia noastră. Pe lângă impozitul de 16% pe venitu-rile din drepturile de autor, cât lua statul fiecărui creator până acum!, se vor adăga noi impozite sociale şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20%. Se vor impozita astfel 80% din oricecontract pe drepturi de autor şi 75% din contractele pentru operele monumentale.

Guvernul României nu trebuie să pună noi biruri sociale pe creaţie pentru că astfel îi aduce pe mulţi creatori într-o situaţie de faliment social, economic şi financiar şi îi va determinape foarte mulţi dintre aceşti creatori să părăsească România. Rezultatele acestor drepturi de autor nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scrii-tor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Creaţia fiecăruia dintre noi nu e mediată nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de o Instanţă superioară tutu-rora dintre noi. Operele noastre culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale sunt unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?

În al doisprezecelea ceas, puteţi opri exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României! Aţi putea face unpas înapoi pentru a face toţi un pas inainte!

Dan Mircea CIPARIU, scriitor, preşedintele Secţiei Poezie - Uniunea Scriitorilor din România - filiala Bucureşti; Andra ROTA-RU, scriitoare, editor coordonator www.agentiadecarte.ro; Cornelia Maria SAVU, scriitor, redactor revista „Cultura”; MihaiZGONDOIU, artist vizual, vicepreşedintele Asociaţiei EURO CULTURART; Liviu ANTONESEI, scriitor; Nichita DANILOV,scriitor; Traian T. COŞOVEI, scriitor; Ştefania COŞOVEI, scriitoare; Mircea CĂRTĂRESCU, scriitor; Ana BLANDIANA, scrii-toare; Romulus RUSAN, scriitor; Ion ZUBAŞCU, scriitor; Denisa COMĂNESCU, scriitoare; Nicolae PRELIPCEANU, scriitor;Ioan GROŞAN, scriitor; Ion MUREŞAN, scriitor; Maria RĂDUCANU, artistă (de jazz); Şerban FOARŢĂ, scriitor; Marcel TOL-CEA, scriitor; Victor Ioan FRUNZĂ, regizor de teatru; Andrei BĂDIN, jurnalist; Sorin ILIEŞIU, cineast; Mircea PRICĂJAN,scriitor, traducător, redactor revista „Familia”; Bedros HORASANGIAN, scriitor; Dorin TUDORAN, scriitor; Cristina CÂRSTEA,scriitoare; Mircea MORARIU, prof.univ.dr., critic de teatru; Monica ANDRONESCU, critic de teatru; GabrielaADAMEŞTEANU, scriitoare; Alina COSMOIU, realizator tv, scenarist; George Costin, actor, manager cultural; Claudiu CIOR-TAN, artist; fotograf; Dumitru Augustin DOMAN, scriitor, revista „Argeş”, Piteşti; Mike GODOROJA, artist, producător muzical,realizator tv-radio, jurnalist; Irina IOSIP, artist vizual; Adrian Alui GHEORGHE, scriitor, director al revistei de cultură, arte & ati-tudini „CONTA”, Piatra Neamţ; Cassian Maria SPIRIDON, scriitor, redactor-şef al revistei „Convorbiri literare”, Iaşi; Luican DanTEODOROVICI, scriitor; Denis DINULESCU, scriitor; Rudi SCHMUECKLE, membru al Uniunii Artiştilor Plastici dinRomânia, grafician şi caricaturist ( membru FECO ), Sibiu; George ARION, scriitor şi jurnalist; Gellu DORIAN, scriitor, directo-rul revistei „Hyperion”, Botoşani; Aura CHRISTI, scriitor, redactor-şef al revistei „Contemporanul”; Andrei POTLOG, editor,director general Editura EuroPress; Vlad RĂDESCU, actor; Cristian ROBU-CORCAN, scriitor; Anutza GENESCU, scriitor şi tra-ducător de literatură science-fiction; Liliana PETRUŞ, redactor-şef al Publicaţiilor „Flacăra”; Liliana TRUŢĂ, scriitor, Cluj-Napoca; Diana MORĂRAŞU, traducător; Simona VILĂU, artist şi curator independent; Claudiu POPESCU, artist vizual; CiprianCIUCLEA, artist vizual, directorul IEEB; Rareş ILEA. artist vizual, membru UAP –România; Laura BOCANCIOS, traducător;Florina ZAHARIA, scriitor, redactor-şef al revistei „Dunărea de Jos”, Galaţi; Radu Pavel GHEO, scriitor; George ANGHELES-CU, artist vizual; Robert ŞERBAN, scriitor, director editorial Editura „Brumar”; Nicolae COANDE, scriitor; Marian DOBRE,artist vizual; Simona SORA, critic literar; Lucian VASILIU, scriitor drd.UTO Gusztav, artist vizual, lector universitar; Ioana IERO-NIM, scriitoare; Ciprian CHIRILEANU, artist vizual; Dorina CIOPLEA, redactor cotidianul „Gorjeanul”; Lavinia CREŢU, artistvizual; Alexandru BACIU, scenarist; Paul CIBU-DEACONU, traducător; Andrei CREŢU, muzician, Sibiu; Silviu GENESCU,scriitor şi traducător; BALKO Mihai - sculptor, restaurator, curator, secretar „Asociatia Volum Art”; Simona BORTEANU, artistvizual; Matei ENRIC, artist vizual; Mălina IONESCU, artist vizual, scenograf de costume; Gabriel BRĂNESCU, artist plastic,Barcelona, Spania; Lidia NEAGU, jurnalist; Cristina SCHEK, traducător, artist vizual; Noris SCHEK, muzician; Dan-Silviu BOE-RESCU, scriitor şi jurnalist; Octavian UNGUREANU, comics artist, Bucureşti; Adrian SITARU, regizor de film; AlexandruTOMA, comics artist, desenator, grafician; George BODOCAN, artist vizual; Alexandra PIRICI, coregraf independent şi perfor-mer; Anca BOLDEA, scriitoare; Dan COSTE, jurnalist; Dănuţ UNGUREANU, scriitor; Rodica SĂRMAŞ FURNEA, jurnalist;Laurian POPA, artist vizual; Oana TĂNASE, critic de artă, jurnalist; Ramona GUJAN BUNESCU, editor new media; IoanCODREA, actor Aualeu-Teatru de Garaj şi Curte, Timişoara; drd. designer Mihnea GHILDUŞ, designer profesionist, freelancer;Octavian SOVIANY, scriitor; Doru DRĂGUŞIN, artist plastic; Daniel CRĂCIUN, artist plastic; Gabriela CULIC, artist plastic;Michaela NICA-CRĂCIUN, artist plastic; Ildiko GABOS-FOARŢĂ, traducătoare; Augustin IOAN, scriitor, prof.univ.dr.,Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti; Daria DUMITRESCU, director Galeria Sabot, Cluj-Napoca;Oliviu CRÂZNIC, scriitor; Alexandru ARION, publisher al Publicaţiilor „Flacăra”; Mihail COŞULEŢU, artist vizual; IonBARBU, artist & caricaturist; Iulia SIMA, jurnalist şi visual-artist; Mihai TIŢA, scriitor şi jurnalist; Linda PRICĂJAN, traducă-toare; Olivia NIŢIŞ, art critic & curator; Monica ISTRATE, VP Graphis 122 non-profit cultural organization; Mădălina LAZĂR,artist vizual; Bertha SAVU, freelancer în publicitate; Şerban SAVU, artist; Ana-Maria MUNTEANU, actriţă; Andrei OGRADĂ,graphic designer, freelance; Ina MOJOIU, jurnalist, manager proiect decosieco.ro; Elena ANDREI, artist vizual & redactor revis-ta de artă contemporană ArtClue; Alexandra Alma UNGUREANU, scenograf; Cristian TOPAN, caricaturist; Mariana GORCZY-CA, scriitoare, Sighişoara, USR - filiala Mureş; Alice CARACOSTEA, actriţă, TNB; Mădălina GHIŢESCU, actriţă; Valter HRIS-TESCU, scriitor, editor The Romanian Echo/ Oregon Portland / USA; Gabriel MIHALACHE, artist plastic, membru U.A.P; ClaraVODĂ, actriţă; Dorothea KUNDI, traducãtor; Sorin MIRON, actor; Ştefan Radu CREŢU, artist plastic; Roxana ACHIM, jurna-list; Diana Adriana SFERLE, traducătoare; Mona ANTOHI, redactor editura Humanitas, traducătoare; Rodica LĂZĂRESCU,prof.dr., autor de manuale şi lucrări-info-educaţionale; Oana BÂRNĂ, editor Humanitas; Mara PATRICHE, coordonator artistic ILove Bucharest; Otilia CADAR, artist vizual; ZOIŢA, artist vizual; Liviu G. STAN, scriitor; Steluţa SANILSAU SĂLĂJAN, tra-ducătoare; Claudiu TRIF, artist vizual, producător Antena 3; dr. Luminita GLIGA, artist vizual, membru U.A.P; Octavian BOUR,grafician; Alexandru Mike GHEORGHIU, actor, Teatrul C.I. Nottara; Nicolaie LAZĂR, scriitor, USR-filiala Sibiu; CosminMANOLESCU, coregraf, manager cultural; Valentin HOTEA, regizor de film; Adrian ROMAN, regizor de film; Marina ALBU,artist vizual; Iulia POPOVICI, PR & Events manager; Titi PALADE, producător TV; Andreea ANDRONIC, scenarist; LucianŞTEFĂNESCU, jurnalist; Mircea TIBERIAN, muzician, compozitor şi interpret de jazz; Ana DRAGOMIRESCU, traducător; PuşaROTH, scriitoare, realizator radio; Iulia GORZO, traducătoare; Cristina POTERĂŞOIU, director executiv Asociaţia Editorilor dinRomânia; Silvia COLFESCU, director editorial Editura „Vremea”; Sorin MĂRCULESCU, scriitor şi traducător; Harry Tavitian,pianist de jazz; Miron GHIU, jurnalist; Simion CERNICA, artist; Otilia BORŞ, artist plastic; Marian POPESCU, critic de teatru;Angela BACIU, scriitor; Geo STROE, scriitor; Nicolae BRÂNDUŞ, compozitor, prof.univ.dr.; Natanael MLADIN, doctorandQueen’s University of Belfast, UK, traducător; Nicolae BÂRNA, critic literar; Alina TEIANU, actriţă şi realizator radio; AngelaFURTUNĂ, scriitoare; Judit BALKO, artist vizual, preşedinte Asociatia „Volum Art”; Nicolae MACOVEI, artist plastic; SzabóKrisztina, artist plastic; Cătălin Nicolae OANCEA, sculptor; Cătălin ILINCA, artist vizual; Gabriela LUNGU, traducător, FialialaCluj a USR