REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XIX · NR. 12 (681) · DECEMBRIE 2008

NNICOLAEICOLAE BBREBANREBAN • • Puterea omului singurPuterea omului singurCCLUBULLUBUL IIDEEADEEA EEUROPEANĂUROPEANĂÎÎNN VIZORVIZOR: Ş: ŞTEFANTEFAN BBORBÉLYORBÉLYNNICOLAEICOLAE BBALOTĂALOTĂ • • „Mascarada” lui Moravia„Mascarada” lui MoraviaIIONON IIANOŞIANOŞI • • Marx, iarăşi?!Marx, iarăşi?!

Sorin Sorin OOPRESCUPRESCU:: „Să nu dezamăgesc nici o clip㔄Să nu dezamăgesc nici o clipă”DDANAANA DDUMAUMA • • Valladolid 2008: Fabule moraleValladolid 2008: Fabule morale

CCORESPONDENŢEORESPONDENŢE DINDIN AANGLIANGLIA, I, ITALIATALIA, I, ISRAELSRAEL

La mulţi ani!La mulţi ani!

2

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

BREFBref/2 MODELENicolae Breban · Puterea omului singur/ 3 Restanţele criticEi de Irina Petraş/ 4 ESEUNicolae Balotă · „Mascarada” lui Moravia/ 5 LECTURIGeo Vasile · Artist vs dictatură/ 6 CRONICA LITERARĂStefan Borbély · Fără menajamente/ 7 CRONICA LITERARĂRăzvan Voncu · Copilăria: o recuperare postmodernă/ 8 FOAMEA DE A FIAura Christi · Codul proustian/ 9 ESEUCorneliu Şenchea · „În timp ce Franţa devenea barbară...”/ 10 CĂRŢI CELEBREde Marian Victor Buciu/ 11 PE MUCHIE DE HÂRTIEMagda Ursache · Scene de democratură/ 12 LECTURIJeana Morărescu · Riscul neasumării/ 13 POLEMICEIon Ianoşi · Marx, iarăşi?!/ 14REPLICĂBoris Marian · Legionarismul ca metodă terapeutică?/15 CĂRŢIViorel Dinescu · Destinul dansatoarei în roşu/ 16 (IM)PERTINENŢEMichael Shafir · România în cercul de cretă caucazian/ 17 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂAdi Dohotaru · Pe banca de rezerve mentale/ 18 Andrada Fătu-Tutoveanu · Un profesionist: Ştefan Borbély/ 19 Iulian Boldea · Distanţările necesare/ 20 Marian Victor Buciu · Foiletonism şi afinităţi (s)elective/ 21 Florin Oprescu · Privind înapoi postmodernitatea/ 22 Aura Christi în dialog cu Ştefan Borbély/ 23CARTEA STRĂINĂRodica Grigore · Ernest Hemingway. Dincolo de singurătate// 25 TEXTE FUNDAMENTALEIosif Brodski · Muza durerii. Despre Anna Ahmatova/ 26CLUBUL IDEEA EUROPEANĂSorin Oprescu: „Să nu dezamăgesc nici o clipă”Interviu realizat de Laura Bândilă/ 28Boris Marian · Al treilea roman al lui Mirel Brateş/ 30FILMDana Duma · Valladolid 2008: Fabule morale/ 31 Călin Căliman · ANIM’EST 2008/ 32 POEMENorman Jope în traducerea lui Răzvan Voncu/ 33 ESEULiviu Pendefunda · Limbajul ritualului vieţii/ 34 CORESPONDENŢĂ DIN ANGLIALucia Dărămuş · The Breath of Literary Wind/ 35 CORESPONDENŢĂ DIN ITALIAEmil Raţiu · Insul generic sau omul fără însuşiri/ 36CORESPONDENŢĂ DIN ISRAELMirel Horodi · Emil Cioran în limba ebraică/ 37 REVISTA REVISTELOR de Boris Marian/ 37 Festivalul Balkanika 2008/ 38

AURA CHRISTI(redactor-şef)

ANDREI POTLOGCRISTIAN NEGOIMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA PREDACLAUDIU MOLOCI

Rubrici:ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ, NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU, IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU, MAGDA URSACHE, DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU, PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR, MIHAI RĂDULESCU, ADRIANA CRAINC-BOTEZ, CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IONEL NECULACorector: GENA RUSU

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a AsociaţieiPublicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roRevista este membră a Aso -ciaţiei Revistelorşi Publicaţiilor din Europa(ARPE)E-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiAPARE JOI

Partener: SC ERC PRESS SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

Asociaţia EUROBUSINESS

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Ilustrăm acest număr cu fotografii realizatede Aura CHRISTI

(Turcia, 2008)

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,SUA, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

PREMILE ZILELOR POESIS

2008

Premiul OPERA OMNIA – Prof. univ. dr. MirceaMUTHUPremiul OPERA OMNIA – Acad. Grigore VIERUPremiul pentru CRITICĂ LITERARĂ – ŞtefaniaMINCU (Douămiismul românesc, 2007)Premiul pentru CRITICĂ LITERARĂ – Prof. univ. dr.George ACHIM (Răsfăţuri şi melancolii, 2007)Premiul pentru ROMAN – Aura CHRISTI (Casa dinîntuneric, 2008)Premiul pentru MEMORIALISTICĂ – Prof. univ. dr.Alexandru MUŞINA (Epistolarul de la Olăneşti)Premiul pentru MEMORIALISTICĂ – Petru POANTĂ

(Clujul meu. Oameni şi locuri)Premiul CARTEA DE POEZIE A ANULUI 2008 – Prof.univ. dr. Andrei BODIU (Oameni obosiţi, Paralela 45)Premiul CARTEA DE POEZIE A ANULUI – MirceaPETEAN (Poemele Anei, Limes), Prof. univ. dr. Adrian Alui GHEORGHE (O dramă la vânătoare,antologie)Marele Premiu pentru Poezie „Frontiera Poesis-2008” –Petru CÂRDUMarele Premiu pentru Poezie „Frontiera Poesis-2008” –Nicolae PRELIPCEANUPremiul de Excelenţă al Asociaţiei Scriitorilor de Nord-Vest Satu Mare – Ion GHIURPremiul de EXCELENŢĂ – Poesis, 2008 – VasileDÂNCUPremiul pentru ediţii îngrijite – N. Steinhardt, Opere,vol. 6, Articole burgheze, 2008, Polirom – Viorica NIŞCOV

EVENIMENT LA CĂRTUREŞTI

Doina Ruşti a lansat cel de-al treilea roman, intitulatFantoma din moară (Ed. Polirom, col. Ego. Proză),

la Librăria Cărtureşti. În deschidere, actriţa LauraVasiliu a citit un fragment din carte, iar criticii literariPaul Cernat şi Daniel Cristea Enache au făcutprezentarea romanului. A urmat o discuţie despre realitatea istorică a lumiicomuniste şi ficţionalizarea ei, la care au participatConstanţa Vintilă Ghiţulescu, Ioan Es Pop, LauraVasiliu, Mircea Bunescu, Iolanda Malamen, Olivia Duţu.La eveniment au mai luat parte Florin Bican şi grupulsău de traducători de la ICR, ziarişti, între care MihaelaHelmis şi Lucian Mândruţă, studenţi şi o echipă de laTV Cultural.Romanul Doinei Ruşti, Fantoma din moară, porneşte dela un pretext epic simplu: o femeie cumpără o carte încare este povestită viaţa ei. Intrigată, îl caută pe autor,însă descoperă un blog care se numeşte nici mai multnici mai puţin decât Stafia. De aici încolo acţiuneacoboară în miezul unei poveşti care se ţese între pereţiiunei mori părăsite, o metaforă a lumii comuniste, dar şia universului individual, pustiit şi devastat de singură-tate. Cei doi critici literari invitaţi au subliniat calitateascriituri şi necesitatea unui astfel de roman capabil săfacă legătura între generaţia construcţiei romaneştimasive, a anilor ’60, şi literatura de azi, aflată deja înpragul ieşirii din minimalism. Paul Cernat a afirmat că„Doina Ruşti este un scriitor pur-sânge” şi „unul dintrepuţinii scriitori adevăraţi ai momentului”. Într-o formulăepică inedită, Fantoma din moară construieşte subtil unmesaj legat de sensurile decăderii morale într-o lume încare atât opresorii, cât şi oprimaţii se simt eroi.

Proiect realizat cusprijinul financiar

al Companieinaţionale „LoteriaRomână” în cadrulProgramului dedicatCentenarului USR

D

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Da, există ceva superior, afirmăm noi, chiarşi acestei noţiuni sau sintagme care ea însăşi nupoate fi prea bine definită şi acceptată. Dacă renun-ţăm, se-nţelege, la primele ei sensuri care ţin deînţelepciunea comună: sensul vieţii care se întru-pează în constituirea unei familii, a unei cariere, înrealizarea personală, profesională sau pur şi simplu– sensul vieţii care e inclus în existenţaînsăşi. – „Ce-ai făcut, amice, în tot acestlung răstimp de când nu ne-am văzut?” –„Ce să fac, răspunde cel interpelat, amtrăit! Pur şi simplu! J’ai vaicu!” E nu maipuţin adevărat că „vuietul secolelor” neface să nu mai întrezărim prea bine sen-sul sau conţinutul unor expresii, de careînsă avem atâta nevoie. Şi, se pare, onevoie atât de mare, de vitală, încât ajun-gem în situaţia paradoxală de a „o” ascun-de – această nevoie de a „şti”, de a „înţe-lege” sau, pur şi simplu, de a o „exprima”.Secolele care trag după ele o mereu altă– aşa pare! – cortină de adevăruri şi de„tendinţe”, negând şi uneori chiar ridicu-lizând „adevărurile” acceptate de o altăgeneraţie creatoare, sau, pur şi simplu,limitându-le grandoarea şi făcând, cum sespune, un pas înainte în „cunoaştere”.(Vezi întreaga dialectică a fizicii cuanticeîn raport cu legile mecanicii clasice new-toniene, care se auto-intitula, arogant,universală.) Aşa încât, în acest „turbional secolelor” şi al fervorii de a „înainta”pe drumul cunoaşterii, va trebui, uneori,în popasurile pe care le face omenireacând vrea să constate, ca un călător într-ozonă necunoscută, locul în care se află şidistanţa faţă de ţintă, să concludem că vatrebui să renunţăm, încă o dată, la „ade-vărul absolut” şi infailibil şi va trebui săne acomodăm, în lipsă de ceva mai bun,mai „palpabil”, cu adevărul secolului încare trăim, cu adevărul vremii noastre.Vom avea, astfel, un greu de apreciatavantaj – acceptarea celorlalţi şi accesulla una din ţintele eterne, mărturisite saunu, ale omului – la fericire. Deoarece,infernul, de care se face şi s-a făcutmereu atâta caz, dincolo de imaginile salecare sperie minţile simple, numeroase,există şi în forme mai „complicate”, mai„contondente”, cu adevărat distrugătoa-re: singurătatea creatorului, din oricebranşă de activitate majoră umană, arte,ştiinţe, literatură sau religie, uneori şiceea ce numim mai nou politică, singură-tate cu atât mai incomodă, periculoasă,nimicitoare chiar, sau doar detractantă,cu cât „noul” sau „adevărul” întrezărit emai capital, mai radical. Când un singurom se opune adevărului celorlalţi, ceicare din „adevăr” şi-au format nu numaio poziţie socială, admirată şi binişorlucrativă, dar şi o credinţă. O reală cre-dinţă, deoarece, nu e nimic mai atrăgă-tor, mai convingător decât o credinţă

„care funcţionează!”. Infernul celui singuratec, caree astfel deoarece crede că a descoperit o „eroare”în credinţa, adevărul sau „adevărurile” celorlalţi,din jurul său, care au puterea de a influenţa opiniapublică şi legile sociale.

„Puterea omului singur”, o spuneNietzsche, cunoscând el însuşi disconfortul teribilşi blestemul acestei singurătăţi voite, voite cu oîncăpăţânare pe care nu o înţeleg, ba o şi condam-nă, cu asprime, cei „cuminţi”. Ce e „adevărul” pecare îl proclamă un om singur, dacă el nu are„cuminţenia” şi abilitatea de a se integra unui sis-tem care, de obicei, „validează” noile adevăruri,reducându-le, într-o anume măsură, din forţa lor„distructivă”. Deoarece, aproape totdeauna, noileadevăruri posedă o anume calitate „negativă”, amspune, în ceea ce priveşte efectul lor în social şi înconştiinţa celorlalţi, care, în timp, s-au adaptat la„cele vechi”. Care, nu-i aşa, şi „ele” sunt valabile şi,„în schimb”, beneficiază de prestigiul lustruit alşcolii şi al opiniei publice. Sau de cel al puterii,mereu neîncrezătoare faţă de „nou”, deoarece baze-le ei sunt puse pe principiile acceptate. De aceea,nu-i aşa, s-a generalizat concluzia pesimistă, ironi-că şi populară că „geniile sunt neînţelese în timpullor!”. Nu, e fals, ele sunt „înţelese” şi încă foartebine de cei care ar trebui să le înţeleagă şi să apli-ce concluziile lor, şi reacţia „lor”, a depozitarilor„adevărurilor acceptate” e cu atât mai nervoasă,

mai directă, mai distrugătoare, cu cât noilerevelaţii, oricât de „interesante, de îmbietoa-re”, sunt mai în flagrantă contradicţie cuceea ce a „învins deja”. Acest proces, e obanalitate s-o spunem, e atât de vechi şi de„dinamic”, de repetitiv, încât ţine, probabil,de natura omului social şi e unul din adevă-rurile eterne ale noastre, inextinguibil şiabsolut repetitiv, dacă vrem neapărat un ast-fel de adevăr, de esenţă „eternă” – să negămşi chiar să nimicim noua faţă a Noului, a unuialt Adevăr, ca, după o generaţie sau un secol,să i ne prosternăm. Nu ţine de ceea ce unii,grăbiţi, numesc „prostia umană”, cecitate sauinvidie, ci, poate, mai degrabă de reala noas-tră constituţie psihică, formată şi întărită înistoria scurtă a speciei noastre – o formă aunei neîncrederi justificată faţă de oglinzileistoriei, ale naturii sau ale minţii umane,când ea îşi scapă din chingile „bunei obişnuin-ţe acceptate şi verificate”. Aşa suntem, ceimai buni dintre noi, aşa vom fi şi trebuie săfim până la sfârşitul veacurilor. Iar geniile,mai ales cele „mari, radicale, ultime sau pro-fetice”, n-au decât să se descurce singure. Să-şi facă praf nu numai viaţa personală, dar şisă renunţe la orice pretenţie, cât de minimă,la „înţelegere şi acceptare”. Să trăiască şi,cum spunea cineva, „să se târască pe brânci”împreună cu ceea ce cred ei a fi o „revelaţie”,un „nou şi alt adevăr, necesar, vital omeniriişi omului” şi, mai ales, să dea dovadă de un„strop de modestie”. Să renunţe nu numai laaceste cuvinte „umflate”, cum ar fi „adevăr,nou, revoluţie sau lege”, dar şi la „absurda”pretenţie de a se opune legii odată instalateşi care, cum s-a văzut, „funcţionează foartebine”. Ironia e că, de fapt, toate legile „func-ţionează foarte bine”, chiar şi cele greşite,false. Sau, mai ales acelea! Omului social îi

este în mod firesc teamă de ceea ce e „nou”, oteamă, un instinct al apărării şi al fricii care l-a aju-tat de-a lungul secolelor. La care n-o să renunţe,cum ar zice orice gospodină cuminte, tocmai„acum”! Acest „acum” care e mereu prezentul, pre-zentul psihologic, dar şi cel social, „prezentul mic”,cum îl numim noi, mic şi fugace, şi care, într-unanume fel, se opune radical „celuilalt” prezent, celcare semnifică în mod real fiinţa şi timpul ei. Poate– şi al Zeilor, care nu trăiesc, se mişcă şi iau hotă-râri, doar în acest al „doilea Prezent”. Iar când iaudecizii, cum o făceau mereu şi în toate felurile înpilduitoarea şi simbolica antichitate mitologică sau„eroică”, pentru „prezentul mic şi fugace” al celor„de jos”, al oamenilor, nu o făceau decât ca să seamuze, deoarece, Olimpul, se pare, în absenţa aces-tor jocuri cu oamenii şi destinele lor, era suficientde plicticos. De aici acuza unor înţelepţi şi scriitoriantici că „ei, zeii, ar fi cruzi şi vicleni!”. Nu, ei sejoacă doar şi, poate, Heraclit are dreptate când afir-mă că „Jupiter aruncă cu zarurile” când decidesoarta noastră!...

Fragment din volumulElogiul morţii · Profeţii despre prezent

NICOLAE BREBAN

Puterea omuluisingur

Nicolae Breban. Foto: Aura Christi

4

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

RELUÂND

Am citit cu uimire încântată cele douăpagini Către cititori de la începutul celeide-a treia cărţi a lui Ştefan Borbély (Visul

lupului de stepă, 1999, după Grădina magistruluiThomas, 1995, şi Xenograme, 1997, urmată de De laHeracles la Eulenspiegel. Eroicul, 2001, Opoziţii construc-tive, 2002, Matei Călinescu. Monografie, 2003, Cercul degraţie, 2003, Proza fantastică a lui Mircea Eliade.Complexul gnostic, 2003, Mitologie generală I, 2004,Despre Thomas Mann şi alte eseuri, 2005, O carte pe săp-tămână, 2007). Tonul cald, confesiv, rostirea în faţa cor-tinei înaintea începerii spectacolului „serios” nu erauneapărat o noutate, dar, la prima vedere, păreau unmoment de slăbiciune, fără legătură cu volumul. Pemăsură ce înaintam cu lectura, lucrurile îmi erau din ceîn ce mai limpezi – cele două pagini erau o cheie subti-lă şi, dacă bine-l cunosc pe autor, atent migălită, cuîntâmplarea redusă la neînsemnat, pentru o excelentăautobiografie mascată. L-am citit întotdeauna cu senti-mentul că, dacă i-aş cerceta foarte atent alegerile, aşdescoperi adevărul său cel mai tainic. Am făcut-o acum,nu atât de pe-ndelete cât mi-aş fi dorit s-o fac, dar cuplăcerea de a verifica, pripit, câteva presupuneri. Amdecupat din argument un şir de secvenţe: obiecte patina-te de vreme, lucruri bizare, meşteşugar latent, sihăstriepersonală, m-am născut la picioarele unui munte, oame-nii devin de prisos, singurătate, mă văd, crescând în ea[fiica de doi ani] pe mine însumi, drumuri, bucuria cucare am scris, despărţire şi moarte. Şi iată acum, cititerând pe rând, eseurile grupate în două cicluri – Temeromâneşti, Teme străine. Aş vrea să se vadăcât mai puţin lucrătura ghicirii mele, deaceea nu voi lega anume fiecare secvenţă de„alegerea” autorului. Sper să se lege de lasine şi să le recunoască, măcar în parte, Şte-fan Borbély. Primul eseu, despre LucianBlaga şi Marele Anonim. Glosări subtile des-pre redimensionarea latenţelor, despre analo-gie ca instrument privilegiat al cunoaşterii, înstare să descopere înrudiri dincolo de apa-renţe, despre fiinţa mitică şi simultaneitateaîn timp cu toate secolele. Apropierea degnoză a gnoseologiei blagiene e deopotrivăconvingătoare şi prudentă. Ea însăşi un gândvertical, verticalitatea subîntinzând, în fond,variantele acţiunii umane. Eseistul îşi conser-vă „capacitatea de nedumerire şi ghicire”.Cartea Oltului repovestită pe înţelesul intelec-tualilor hermetici, al doilea eseu, rescrie în cheie alchimi-că o carte despre râul propriei copilării, despre munte-le privit în zori pe fereastră. Insistenţa discretă asupradescrierii Ţării Făgăraşului – „echilibru, armonie, puri-tate a liniilor şi a sufletelor, frumuseţe” – e minunatpărtinitoare. „Glorios şi melancolic”, interpretul cărţiilui Geo Bogza reface cercul etern, însoţeşte fiecaretreaptă cu o ştiinţă a secondării expresive remarcabilă.În Fondul şi masca e adus în prim plan un alt TudorVianu, cel din corespondenţă. Câteva pagini de o densi-tate aproape dureroasă despre erudiţia ca evaziune, des-pre un drapel sfâşietor: „Trebuie să învingi toate triste-ţile”. Sunt sigură că bucuria de a citi şi de a scrie esteşi pentru Ştefan Borbély mântuitoare, că i se întâmplăsă fie copleşit („Să plâng, să cânt”... se întreba TudorVianu după parcurgerea febrilă a romanului JeanCristophe al lui Romain Rolland) în faţa unei pagini lite-rare mirabile şi că există o vâltoare căreia personalita-tea sa nu vrea să-i cedeze, Nietzsche fiindu-i şi lui obse-sie („Fondul sufletesc originar al lui Vianu e nietzs-chean: tulbure, extatic, mistuitor, risipit în suferinţă”).Eseul Noica despre literatură amănunţeşte, în fond,momentele când oamenii devin de prisos: „Sunt anumi-te împrejurări când trebuie să te depăşeşti pe tine princultură. Să te înstrăinezi...”. Fascinaţia pentru rostire,creditul acordat limbii în detrimentul poetului, privile-gierea limbilor cu deschidere ontologică (germana,româna) sunt amendări firave, nerecunoaşteri ale unorvini asemănătoare, simple orbiri prefăcute. Argumentelemustesc în fiecare frază scrisă de „meşteşugarul latent”.Să mai spun, fără să insist, că bobârnacele risipite icicolo la adresa contemporanilor au o doză de în răspăr,de jucăuş absolut delicioasă. Jurnalul de la Păltiniş şiRecitind Minima Moralia sunt scrise de pe poziţia disci-polului lucid, puţin dispus să creadă fără a cerceta, însădegustând cu asupra de măsură misterul contextual,bârfa subţire, „etica intervalului”, aventura „transfigura-toare” pe care o propun cărţile lui Andrei Pleşu descon-siderând „exigenţele scorţoase, cenuşii-pedante ale deta-şării academice”. Admiraţia faţă de scrisul superb al luiAndrei Pleşu are şi înţelesul unui proiect personal, alvoinţei de autocenzură a universitarului pândit de uscă-ciunea discursului catedratic. Scriind despre cărţile pen-tru copii ale lui Ştefan Aug. Doinaş, îi ceartă pe cei carele trec cu vederea – nu i s-ar fi întâmplat la fel dacă feti-ţa de doi ani nu i-ar fi colorat austeritatea?

În Temele străine, ospăţul continuă la fel de rafi-nat. Un eseu despre zaruri divaghează pe marginea jocu-lui şi a limitei: „Ceea ce omul joacă, astfel, e partea sade lumină şi partea sa de întuneric din alcătuirea dualăa universului... Ceea ce exclude zarul e neutralitatea,echilibrul...”. În De la Freud la Jung (povestea unui„paricid” sublimat) bănuiesc, nedumerită şi indiscretă, opoveste. Şi fără ea, eseul merită toţi banii. Din Tristan,

comentariu la nuvela lui Thomas Mann, transcriu câte-va rânduri: „Patria şi Orânduirea socială sunt, în sinta-xa lui Thomas Mann, etichete care separă oamenii, înloc să-i apropie... există preocupări, planuri, stări care seîncăpăţânează să nu ţină seama de convenţii, transgre-sând vesel, inconştient aproape, bariere sacrosante. Dincategoria acestor planuri fac parte boala, muzica, jocul,vrăjitoria, artisticul ca atare”. Visul lupului de stepă nue numai un eseu despre romanul lui Herman Hesse, cişi un text autobiografic despre râsul secund, despreautocenzura ironică, despre dedublare ca singură calespre armonie şi conectare la zvonuri imemoriale. Nuvreau să expediez în două rânduri eseul consistent des-pre Elegiile duineze, un text de re-citit. Transcriu doarfinalul: „Puţini ştiu la început (dar pot învăţa...) că vie-ţuim, simultan, şi aici, şi dincolo”. Secţiunea mai cuprin-de un comentariu la Zbor deasupra unui cuib de cuci şi„inadaptarea la tăvălugul social uniformizant”; un Eseudespre identitatea europeană: „Nici un alt continent nu afăcut din persoană (persona egal „mască”...) efigia unei

întregi civilizaţii, instituind, deci, obligaţia – metafizicăaproape – de a veni deghizat în lume, de a te purtaacceptabil, convenţionalizat, acolo unde ai putea-o faceintempestiv, necontrolat, vulcanic, prin pozitivitate des-tructivă, regeneratoare, cum a gândit-o Nietzsche”; şi uneseu despre Dualismul motivaţional în psihoistorie, ten-taţia psihicului de a repeta experienţe neplăcute şi figu-rarea placentei în istorie.

Imi trag sufletul, înainte de a recunoaşte cădescoperirea cu autobiografia nu e a mea, cio recunoaşte însuşi autorul în argument.

Ştefan Borbély a ajuns la o artă a disecării ideilor veci-nă cu măiestria chirurgului legendar în stare să strecoa-re bisturiul în interstiţii şi să decupeze, să amănunţeas-că, să dezvăluie taine fără a provoca sângerări.

Toate acestea îmi fac firească şi încântătoareprovocarea de pe coperta cărţii Proza fantastică a luiMircea Eliade. Complexul gnostic, 2003: „V-aţi întrebatvreodată de ce unele personaje din proza fantastică a luiMircea Eliade poartă haine anacronice, ponosite? Saude ce în numele câtorva dintre ele (Pantazi, Pandele,Pantelimon) apare silaba Pan, care este, totodată, şinumele unui zeu grec? Sau de ce Sergiu Andronic (solo-monarul misterios din Şarpele) poartă ochelari de soare,deşi este întâlnit seara, la liziera unei păduri unde ador-mise? La asemenea întrebări încearcă să răspundă car-tea de faţă”. O carte care nu-mi cere să număr crime şitrădători, nici să caut vinovaţi pentru întâmplări aleistoriei ceţoase în care nu există adevăruri absolute, ba,mai mult, face apel la mintea mea de vechi cititor şi numă consideră nici o clipă biată făptură cu creierul spă-lat, o asemenea carte, zic, e nu doar o raritate, ci şi osărbătoare.

Secvenţele alese ca mottouri din Jurnal şi dinProba labirintului vorbesc deja despre cel „străin demine însumi»; «altul» decât cel care mă ştiam: parcăvenit din altă parte”, despre ambiţia de a cunoaşte şiînţelege „rădăcinile culturii sale, ale fiinţei sale: cu pre-ţul unui îndelungat efort de anamneză”, despre obligaţiade a spune totul în respectul misterului în care ne miş-căm, căci „nu trebuie să i se dea cititorului o «poveste»cu desăvârşire transparentă”. Propunându-şi să demons-treze că Mircea Eliade a lucrat, în proză şi în studiilesale de istoric al religiilor, „de pe una şi aceeaşi poziţiegnostică”, Şt. B. ştie că „prin recursul la logica gândiriignostice clasice, generarea veşmântului de camuflaj, astructurilor de acoperire este la fel de importantă aicica şi hermeneutica inversă de decriptare şi desimboliza-re”. Analizând La ţigănci, Şarpele, Nuntă în cer, Pe stra-da Mântuleasa, Pelerina, Uniforme de general, Nouă -sprezece trandafiri, găseşte argumente pentru „normali-tatea” eroilor din proza fantastică eliadescă. Aceştia „factrecerea de la timp la atemporalitate într-o stare denedramatică abulie anamnetică”, de toropeală, zăpuşea-lă, somnolenţă. Lucru firesc, căci mitul, ritul se află

înăuntrul nostru, în profunzimea dormindă des-pre care vorbea şi Eminescu – secolii care setrezesc în noi atunci când suntem în stare să lefacem posibilă trezirea. Studiul introductiv clari-fică poziţia de pe care e lucrat întreg eseul: „Îngnoză – perspectivă de gândire privilegiată decătre Mircea Eliade – între sacralitate şi istorieexistă nu o ruptură, ci un raport de continuita-te epifanică: istoria reprezintă ipostaza «înveş-mântată» a sacralităţii, «haina» cenuşie princare sacrul fiinţează în lume. Pe de altă parte,el nu fiinţează decât aşa, drapat în forme«ascunse», terestre, profane: aşadar, între isto-rie şi sacru, departe de a fi o relaţie de iposta-ziere frustrată, se stabileşte o relaţie de necesi-tate, sacrul exprimându-se exclusiv prin interme-

diul ipostazierilor sale terestre, anodine. E o cu totulaltă interpretare aici decât aceea pe care o dă RudolfOtto sacrului, interpretare cu care Mircea Eliade estetot timpul asemănat! Sacrul nu e das ganz Andere, aflatîntr-o relaţie de exterioritate cu profanul, ci un nucleude lumină al profanului însuşi: se află în el, în straturi-le subcutanate ale profanului, poartă «veşmintele» aces-tuia şi nu se află în afara lui, într-un plan de esenţiali-tate intangibilă...”.

Dacă sacrul nu apare decât deghizat, ascuns subformele profanului, s-ar putea spune şi că existenţa sae, cumva, facultativă şi relativizată: poate nucleul delumină nici nu există, însă credinţa în el foloseşte laefortul motivat al cunoaşterii de sine. Alterii – viaţanouă, altul, înstrăinatul de sine – sunt sacrul visat camai bun fiindcă e i-realizat şi realizabil doar în cuvânt,în vreme ce realul apare ca sens integrat al eului. „Totce ni se întâmplă în lume nu reprezintă altceva decâtveşmântul unui miez secret, pe care suntem chemaţi nudoar să îl înţelegem, ci să-l retrezim, printr-un act deanamneză personală”.

Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şiconchide: „Ai fi vrut să ne spui că oricând şi oriundeputem fi fericiţi, adică liberi, spontani, creatori...” dacă„ştim cum să privim”.

Cartea lui Ştefan Borbély e o astfel de altă pri-vire, mai adâncă, eliberată şi creatoare, iar ceea ce dez-văluie merită gândit şi ruminat.

Transcriu aici, în loc de încheiere, mărturi-sirea aleasă de Ştefan pentru fişa lui dinalmanahul Cuvinte al Filialei clujene a

USR: „Nu cunosc plăcere intelectuală mai deplină decâtaceea de a-l citi pe Thomas Mann cu o complicitateşăgalnică, ironică. Să-l simţi cum se joacă: cum strecoa-ră în text sintagme şi expresii neaşteptate, cum răstoar-nă subit câte o frază sau câte un personaj, împingându-leîn direcţia ludicului, a grotescului! Întreaga sa operă eun joc al vieţii şi al morţii. Un joc, de fapt, pe care moar-tea îl joacă cu viaţa, nu invers, mângâind-o, iubind-o, aju-tând-o să fie, să trăiască, să se bucure de soare şi săexulte la umbră, pentru a o trage în cele din urmă dinnou înapoi, în întuneric. Peste acest joc se adună, înviaţa mea, eseuri şi cronici, cursuri şi conferinţe, plim-bări şi premoniţii, dar la Thomas Mann revin ori de câteori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învăţat –alături de Nietzsche, Hesse şi de alţi histrioni geniali –să arunc de pe umeri toate poverile, să fiu eu însumi,adică: să trăiesc viaţa la intensitatea ambiguă, responsa-bilă a ludicului”.

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună, munţi, înjurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lectură drept semn de carte,cu însemnări pe marginea filei. O cronică, ori două pe lună şi multepromisiuni nerespectate. Această rubrică va recupera, măcar în parte şitelegrafic, restanţele „criticei” care sunt. Fără nici o ordine sau ierarhie.

Irina PetraşFoto: Laura Poantă

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Există o tradiţie foarte italiană carepurcede din latinitatea de argint şi,poate, încă din alte, mai arhaicesurse – o tradiţie a commediei dell’

arte. Nebunul lui Shakespeare, pentru care lumea nue decât un vast teatru, atribuie omului o poziţie cen-trală într-un univers-teatru, poziţie pe care o moşte-neşte de la protagoniştii comediei italiene şi a mimus-ului antic. Arlechin, Colombina, Pantalone sunt tipuriîn cadrul cărora omul-actor joacă şi se joacă pe sine.Improvizaţia în commedia dell’ arte, improvizaţie cal-culată, închisă în cadre fixe, aminteşte libertateagesticulaţiei umane în cadrul determinat al diverse-lor contingenţe sociale, morale etc. „Lumea ca unvast teatru”, iată un motiv numai puţin fecund ca„viaţa e un vis”. Dacă spaniolii (şi, desigur, nunumai ei) au fost incitaţi de acest motiv, Calderonamintindu-şi, poate, istorisiri în acest sens, dintrecare unele le găsim încă în O mie şi una de nopţi,italienii au preferat mascarada, jocul cu măşti alunui spectaculum mundi.

Mascarada lui Alberto Moravia se înscrie pelinia acestei tradiţii a motivului „lumii ca teatru”.Joc, parabolă sau burla, farsă cu tâlc, în care perso-najele joacă teatru cu bună ştiinţă şi participă la ocommedia umană deloc tragică, deşi având un dezno-dământ sângeros, mai degrabă ironică. Este ceva înoperetta lui Moravia din ceea ce numim în mod obiş-nuit operetă. Nu e vorba doar de un opuscul, ci deun mod al viziunii. Astfel, suntem transportaţi într-oAmerică latină în care (ca într-o operetă modernă)pitorescul local al moravurilor se împleteşte cu apa-najele civilizaţiei moderne. Ceva foarte vechi şi con-sacrat printr-o imagistică populară ca aparţinândnoii Spanii sud-americane coincide cu ceva foartemodern. Tereso, generalul-dictator al unui stat oare-care din America de Sud este, în acelaşi timp, untiran de tipul secolului trecut şi un dictator aparţi-nând unei faune care a proliferat în secolul nostru.În jurul său, directori de poliţie şi poliţişti mascaţica în opereta vieneză din secolul trecut, doar cevamai puţin ingenui. O intrigă de operetă. DucesaGorina, bogată şi ambiţiosă, vrea să şi-l apropie pegeneralul Tereso Arango. Acesta cedează invitaţieiducesei doar pentru a o cuceri pe frumoasa FaustaSanchez, tânără văduvă de care Gorina se slujeşteca de o momeală. Nimic nu va lipsi din decorurile tra-diţionale ale operetei. Un castel, săli somptuoase, unparc superb, costume, măşti (căci serbarea ce urmea-ză să se dea în cinstea generalului-dictator este un balmascat) etc. Dar nu decorurile fac teatrul, deşi niciacestea nu sunt de dispreţuit de vreme ce contribuiela impresia generală de simili, de fals estetic, căci iatăcum arată locurile în care se petrece acţiunea: „înafară de falsa cabană unde dormea Sebastiano, înafară de falsa colibă australiană unde Fausta se întâl-nise cu Doroteo, se mai aflau în parc multe alte con-strucţii artificiale, false grote, false chalet-uri elveţie-ne, false chioşcuri chinezeşti, false ruine clasice,unde, în funcţie de timp, se duceau să mănânce petre-căreţii oaspeţi ai Gorinei. În ziua aceea, masa deprânz fusese pregătită într-o închipuită cavernă, căp-tuşită toată cu cochilii şi stalactite suspendate”. Iatăun theatrum mundi în toată legea.

Bineînţeles, în aceste decoruri de mucava şiplastic (căci ne aflăm în secolul al XX-lea, cu toateartificiile acestea „de epocă”), fiinţele nu pot fi niciele decât un soi de marionete care ascultă de impul-surile unei naturi tipizate şi – în ultimă istanţă – demâna sforarului, a meşterului păpuşar care le mişcă.Pe o scenă în care „sforile” au un rol esenţial, acţiu-nea se reduce, prin natura lucrurilor, la „trasul sfori-

lor”, ca şi la „trasul pe sfoară”. Fiecarevrea să-i păcălească pe ceilalţi şi chiar dacă unele per-sonaje sunt sincere şi „dintr-o bucată”, bucata aceas-ta e cel puţin subversivă, ascunzând gânduri sauintenţii clandestine. Un biet fanatic ridicol, un îndră-gostit păcălit, ca şi generalul-tiran sunt, de altfel, puşişi ei în situaţia de a se ascunde, de a se înşela nu maipuţin decât personajele a căror singură raţiune de afi este minciuna. Toţi poartă măşti, căci toţi partici-pă la o farandolă a pasiunilor şi intereselor.

Gestica eroilor e de asemenea aceea a perso-najelor unei comedii. Chiar şi cei mai univoci, în celemai autentice dintre trăirile lor, îşi joacă afectele ase-menea actorilor. „în fond, Sebastiano rămăsese unadolescent. Îi plăcea să joace teatru şi să se prefacă,faţă de sine însuşi chiar, că este o fiinţă cu totuldeosebită de ceea ce era în realitate. Şi cum mai multdecât orice pe lume se temea de plictiseală, iar din totce ar fi putut s-o genereze, mai cu seamă de pedante-rie, îşi imagina, bucuros, că viaţa era un soi de aven-tură în care nu se întâmplă nimic ireparabil sau defi-nitiv. În felul acesta, atunci când îi spunea «noaptebună» mamei înainte de culcare, îi plăcea să-şi închi-puie că aceasta, care murise în floarea tinereţii, maitrăia încă” şi „uneori Sebastiano în loc să-şi trăiascăiubirea, şi-o juca parcă pe-o scenă”. Dar în gesticula-ţia tuturor (sau aproape a tuturor) personajelor, par-tea de mimă este considerabilă.

Textul citat este revelator pentru o anume„problematică” (termen prea pedant pentru ceea cevrea să desemneze de fapt) subiacentă ficţiunilor luiMoravia. Plictiseala şi teatrul îşi dispută primatul însfera sensibilităţii eroilor săi. Aceştia par să fie balo-taţi între un pol al atoniei şi altul al febrilităţii teatra-le. Ori-ori-ul moravian este acela al inerţiei sau al agi-taţiei artificioase. Tristă alternativă când te gândeşti

că, pe temeiul ei, oamenii nu pot fi decât ori de pri-sos, ori paiaţe.

Dar să nu mergem prea departe pe calea aces-tor distincţii. Moravia nu este un filosof. El este,înainte de toate, un păpuşar îndemânatic, un fabulistde soi. Mascarada lui, ca şi naraţiunile din Epidemiasunt divertismente delectabile. Şi nu numai atât. Ţinede condiţia fabulistului intenţia satirică şi dacă numoralizatoare, cel puţin aceea a unui moralist uşorsceptic şi dezabuzat-înţelegător. Uneori satira, saugluma se îngroaşă, mai ales atunci când scriitorulvizează anume racile ale istoriei italiene din secolulnostru. În subtextul Mascaradei, poţi, astfel, recu-noaşte aluziile incisive la regimul fascist, la grotes-cul artificiilor mussoliniene. Mascarada e o parodie,un joc cu măşti, din dosul cărora iese uneori la ivea-lă rânjetul rinocerilor defuncţi.STELE RECI

O carte de iniţiere. Din primele pagini aleacestor Stele reci, de îndată ce povestirea lui GuidoPiovene îşi revelează caracterul parabolic, înţelegică autorul ei te călăuzeşte, ajutându-se cu o plasă dealuzii care te trimit de la una la alta, într-o anumi-tă direcţie. Către ce limanuri, nu este greu de pre-supus, deşi presupunerile se pot dovedi înşelătoare.Au oare aceste „stele” (care nu strălucesc de altfelpe bolta mohorâtă a acestei cărţi) ceva comun custelele către care „curat şi dornic” năzuia poetulDivinei Comedii? Mă îndoiesc. Ele sunt, după voiascriitorului, „reci”. Ele nu cunosc dantesca „iubirece roteşte sori şi stele”.

Desigur, orice iniţiere presupune otranscendere. Aceasta poate fi,însă, o încercare de depăşire, de tre-cere dincolo, fără să aibă o semnifi-

caţie mistică. De altfel, în Stele reci, nici o misticănu-i împrumută naratorului fictiv (ori celui real, luiPiovene) argumentele şi finalităţile transcenderii.Naratorul a consumat orice credinţă şi împlinirea safinală, ca şi liniştea sa cathartică (amintind-o peaceea a Naratorului din suma romanescă a luiProust, care redobândeşte paradisul timpului pier-dut doar înscriindu-l într-o carte), se datoresc deci-ziei sale de a povesti totul, de a scrie catalogul infi-nit al universului, de a săvârşi – cu alte cuvinte –

gestul preauman al numirii tuturor celor ce sunt.Aşadar, Guido Piovene a scris o parabolă cu

tâlc iniţiatic, descriind o tentativă de a „trece dinco-lo”. Unde? Eroul (de ce să nu-i recunoaştem aceastăcalitate), un funcţionar oarecare, decide brusc sărupă toate legăturile cu lumea sa – slujbă, amantă,locuinţă, oraş – şi să se retragă în recluziunea uneicase în care îşi petrecuse copilăria. Regresus ad ute-rum – ar spune psihanaliştii. În realitate, ruptura cuconvenţiile, îndatoririle şi beneficiile ori maleficiilevieţii înseamnă începutul unei lepădări de sine.Mortificare, ruptură totală de lume, de sine, de toatecâte sunt, de orice dorinţă. Personajul nu este un omsfârşit. Mizantropia sa, misoginismul său sunt relati-ve, deloc fanatice. Dimpotrivă, detestă orice fanatismca pe o falsificare a existenţei. Ceea ce-l obsedează, peplanul sensibilităţii, ca şi al intelectului, este frigulteribil pe care-l emană existenţa falsă, aparenţa uma-nităţii („Ceea ce a rămas sunt aparenţe, false fiinţeomeneşti condamnate să creadă în propria lor exis-tenţă”.) De aici, nevoia evadării dintr-un asemeneaunivers condamnat la o sinistră entropie.

(Continuare în pagina 38)

Nicolae BalotăFoto: Aura Christi

NICOLAE BALOTĂ

„Mascarada” lui Moravia

6

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Cunoscut mai ales ca regizor de teatruradiofonic, Titel Constantinescu (RâmnicuSărat 1927-1999 Bucureşti) a fost nu doarartist, prozator („Vacanţă cu lebădă”), poet

(„La umbra cailor sălbatici”, „Câmp cu margarete”),dramaturg („Crângul meu cu măceşe roşii”), ci mai ales oconştiinţă civică, dovadă şi acest roman diaristic al aniloroptzeci „Frica şi… alte spaime” (383 p.) tipărit de recentdispărutul editor Victor Frunză, care semnează şi olămuritoare, obiectivă postfaţă. Nimic nudefineşte mai bine personalitatea autoruluidecât această proprie frază: „Nu pot şi nuvreau să cred că am decăzut în asemeneahal, că nu mai avem personalitate, că nu maiam dreptul să gândesc şi să urlu când măsufocă gratiile! Dar revolta mea rămâne aici,aici şi numai aici, scrisă cu cernealăalbastră, cu un stilou defect, pe un caietdictando...”. Este definiţia literaturii desertar, a revoltei în genunchi a intelighenţieiromâneşti din opoziţie, dar care n-a riscatsă treacă la proteste publice în ţară (vezipuţinele exemple tip ing. Ursu, Paul Goma,P.M. Băcanu, Ion Uncu ş.a.), şi nici să-şistrecoare manuscrisele anticeauşiste şianticomuniste în Occident, sau să plece eiînşişi în Occident.

Nu au făcut-o nici Pleşu, nici Ana Blandiana (disidentătotuşi între 12 şi 31 ianuarie 1984 pentru cele patru vestite poeziipublicate în „Amfiteatru”, după care textele sale poetice au apărutîn colecţia BPT a Editurii Minerva, adică în tiraj de masă), niciDoina Cornea, nici Caramitru, nici Cărtărescu. Au plecat însăNicolae Breban, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici, NormanManea, Gelu Ionescu, D. Ţepeneag, Ilie Constantin, Nina Cassian,Pavel Chihaia, Virgil Tănase, Dan Cristea, ca să nu mai vorbimdespre numeroşi actori, regizori sau plasticieni care au luatdrumul pribegiei.

Adevărul este că locul lui Titel Constantinescu era maicurând la microfonul Europei Libere (decât la cel al teatruluiradiofonic), de unde ar fi trebuit auzite în direct diatribele sale încontra liderului maxim şi al savantei cu şase clase neterminate.Dacă acele caiete în care Titel Constantinescu, fiul pictorului debiserici din Râmnic, îşi vărsa focul în chip terapeutic, atât desulfuros-anticeauşiste şi antidictatoriale, i-ar fi fost dibuite deSecuritate, autorul lor ar fi fost condamnat la ani grei de temniţă.T. C. a avut o identitate dublă în sensul că a urât şi a iubit dintoată inima; a urât ca nimeni altul cuplul prezidenţial & Co.,urmărindu-l mai ales pe micul ecran cu ocazia manifestaţiilor „comunist-fasciste”omagiale, ajungând ca pe un 23 august să-şi dorească a fi unul din posibiliiucigaşi fără simbrie ai celor doi suverani paranoici, dar a şi iubit ca nimeni altulactorii, copiii, florile, cărţile, bisericile şi vechea civilizaţie a Bucureştilor (în cursde demolare), scoarţele, dealurile pline de dumnezeire ale lui Bernea, locurilenatale. Revoltat camusian în primul rând, dar şi de lipsurile de tot felul şi decozile zilnice nesfârşite (ghinionul a făcut ca la parterul blocului unde locuia săse afle o măcelărie), T. C. a preferat să rămână în ţară, rob şi scrib al artelor,să facă veritabile, superprofesioniste cronici de film străin, de teatru, de artăplastică, dar şi portretistică. Jurnalul gestaţiei propriilor cărţi interferează cupamfletul, cu notaţia critică, comentariul de atitudine, suspiciunea, ale cărorţinte sunt bineînţeles poeţii familiei voievodale din str. Primăverii, AdrianPăunescu, C.V. Tudor (un poem de 180 de versuri în „Săptămâna”, dedicat „celuimai iubit fiu”), Rusalin Mureşan, Violeta Zamfirescu, Mara Nicoară, V. Tulbure,un oarecare Ţugui, Radu Cârneci, ex-ortodoxistul Virgil Carianopol, decedat pe6 aprilie 1984, totuşi prezent în „România liberă” din 8 aprilie cu o poeziededicată comandantului suprem, Traian Iancu, (uitându-l în chip straniu penelipsitul Potopin, sau aşa ceva); de floreta ascuţită a autorului nu scapă niciSabin Bălaşa, Dinu Săraru, Octavian Sava, Octavian Paler, Th. Mănescu, TomaGeorge Maiorescu, Petre Sălcudeanu (unul dintre prozatorii care au indus ideea

că tot ce a fost mai sinistru în istoria românilor s-apetrecut în epoca Dej, vezi faimosul best-seller Bibliotecadin Alexandria, un exemplu tipic de aplicare a directivelorde stat şi de partid), Al. Stark, Silviu Brucan, DumitruPopescu, Paul Everac (acest iluzionist complice al cenzurii,deţinător al unui muzeu-mausoleu al marilor dramaturgiromâni, descris între kitsch şi sinistru) şi un oarecare şefde secţie literară radio-TV, tov. Florea Nedelcu.

Istoricii teatrului românesc pot să folosească sursaoferită de regizor prin zecile de portrete înmişcare ale unor actori români, memorabile,descrierea lui T. C. fiind o descifrare aalchimiei temperamentului şi talentuluiacestora, o carte de vizită impecabilă amomentelor de apogeu atins vreodată defiecare dintre ei pe scenă sau în studioulradiofonic: Adina Halic („Micul prinţ”),Ovidiu Iuliu Moldovan („Caligula”, recitalEminescu), Octavian Cotescu („Minetti” deTh. Bernhard), Virgil Ogăşanu („Mizan -tropul”), Mitică Popescu (în muzicalul„Mitică Popescu”), Cornel Coman, Uritescu,Mir cea Diaconu, Mălăiele, Victor Reben giuc,Valeria Seciu (Madame Bovary), GeorgeConstantin („Burghezul gentilom”, p.341-342), acesta văzut şi în varianta disperată

din interviul lui Dohotaru: „sufăr de inimă.Simt că voi muri.Frigul mă ucide. Şi peste tot e frig”. Nu lipseşte nici episodulfuneraliilor Licăi Gheorghiu şi nici măcar debutul laBucureşti al lui Dragoş Pâslaru.

Laitmotivul cărţii este păstrarea copilăriei ca pe opavăză în contra nebuniei pe vremuri de holeră ideologică,dar şi ca pe o putere de a mai crede în miracole-mediiprotective în contra a tot felul de ispite, tip compromisuri,complicitate cu cenzura, demisii morale etc. TitelContantinescu a fost un cronicar al coşmarului românilor cafiinţe subjugate pe viaţă, un mesager al victimelor dinvocaţie, sucubi ai variilor potemkiniade ce li se înscenau decătre trepăduşii conducerii superioare, nu-i aşa, de stat şi departid. Moralistul identifică mutilarea morală a majorităţii,incluzându-se făţiş şi pe sine: „Nu mai avem nimic omenescîn noi. Blazarea e cea mai odioasă plagă pe care ne-a dat-o cudiscursuri şi medalii, «socialismul» nostru”. Sau. „Nu ni secere nimic altceva decât să aplaudăm. Ceea ce şi facem”.Cartea este o succesiune pointilistă şi totodată nevrotică demeditaţii, climate, stări spirituale personale, adeseaînvecinate cu psihoza, dar şi o frescă a României din ultimii

ani ai dictaturii, din care nu putea lipsi scandalul „transcendentaliştilor”, înfrunte cu endocrinologul Mincu şi scriitorul Marin Sorescu. Pasajele poematice(anotimpuri şi flori, în special) interferează cu anecdote sau zvonuri, cum ar fiîncăierarea dintre Nadia Comăneci şi Jeanina Matei pe o plajă la mare,amândouă disputându-şi mâna delfinului Nicu C.

Pentru anul 1989 reţinem poezia lui Radu Cârneci publicată peprima pagină din „România liberă” (30 martie), însoţindportretul geniului carpatin, dar şi faptul că chiar de 10 mairegizorul a trebuit să imprime o piesă „lamentabilă despre

ilegalişti şi eroismul revoluţionar”, cu Mirela Gorea, Dan Condurache şi AdrianPintea (căruia îi dedică o nemuritoare pagină, 324). „Burghezul gentilom” de laNottara, pus în scena de Al. Dabija, interpretat de George Constantin şicomentat de Titel Constantinescu pe 1 decembrie 1989 anticipă sfârşitulcoşmarului. Autorul, cum spune Victor Frunză, a fost un disident autentic, darcare şi-a recuzat statutul, preferând clandestinitatea, viaţa dublă a eroului deroman reprezentând comportamentul şi psihismul unei întregi comunităţi. Întreglorie şi temniţă grea, Titel Constantinescu a ales a treia cale: parantezeleliteraturii.

GEO VASILE

Artist vs. dictatură

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Nepoata lui Marin, Sorina Sorescuimpune în Metacritice. Critica de tran-ziţie (Ed. AIUS PrintED, Craiova,2008) o voce puternică, neconcesivă,

care spune lucrurilor pe nume, deşi câteodată nuanţe-le şi-ar avea şi ele locul în această retorică deschisă,nemiloasă, uneori de-a dreptul brutală. „Lungul studiuintroductiv, semnat de Ion Simuţ – la ediţia Revizuirilor,2003, din opera lui E. Lovinescu, spune autoarea – plic-tiseşte. Singurele secvenţe vii ale introducerii sunt celereferitoare la documentaristică. În rest, banalităţi, genrevizuire = reevaluare...” (p. 33). Eugen Simion e lăudatpieziş pentru a fi „un bun autor de rezumate” (p. 53);în Anii ‘60-’90. Critica literară (2002), de Ion BogdanLefter „nu găsim altceva decât articlerie de ocazie, multmai îndatorată circumstanţial decât, să zicem, o retros-pectivă obişnuită de cronici. Putem întâlni [în volum]cam tot ce înseamnă notiţă efemeră: recenzii într-odoară, făcute mai mult din eschivă, pe ideea că opul încauză nu poate fi comentat, portrete de prieteni, unelefără nici o trimitere la scrierile lor, răspunsuri laanchete, completări telegrafiate pe marginea unortexte mai vechi, povestind de obicei cum a evo-luat relaţia autorului cu criticul criticat, enume-rări de titluri, fişe de citate.” (p. 58).

Aisbergul poeziei moderne, de GheorgheCrăciun e lăudat la început pe motivul că ar fi„un proiect luat în serios şi muncit, ani în şirsau chiar decenii” (cum „nu prea se mai faceasta în zilele noastre”, adaugă autoarea la pag.85), dar denunţat imediat pentru „porneala demanifest adolescentin” nedus la capăt, pripit.Monografia Eminescu de la Aula, a lui CaiusDobrescu e suprasaturată cu „capodopere deumor hermeneutic” involuntar (p. 91), în timp ceţinta predilectă a Sorinei Sorescu esteGheorghe Grigurcu, pălmuit în treacăt în repe-tate rânduri şi aruncat la pământ la pp. 108 – 109:„«Baroc» şi «flamboiant» în frază este, să zicem,Grigurcu, un critic minor, adormit în foiletonistică şi dincare, oricât te-ai strădui, nu poţi să scoţi ideile principa-le (pentru că nu există).” Alte obsesii recurente suntsupralicitarea operei de gânditor a lui I. D. Sârbu (con-ferenţiar universitar la 27 de ani, fără o operă de spe-cialitate care să justifice titlul), sau canonizarea preatimpurie a lui Daniel Cristea-Enache, noul titan bucu-reştean al criticii noastre literare, promovat cu ardoa-re de către Eugen Simion: „Nu pot să înţeleg cum de aajuns cartea de debut al lui Daniel Cristea-Enache,Concert de deschidere, să fie cea mai premiată carte decritică din ultimii ani. Mie mi se pare exasperant debanală.” (p. 178)

Însumând: Sorina Sorescu trăieşte periculos,ceea ce, în cutuma cotidiană a scrisului nostru critic,înseamnă că mesajul ei ar putea fi uşor – şi pe nedrept– distorsionat înspre discutarea polemică a unorasprimi neconcesive, în detrimentul ţinutei ideatice cuadevărat meritorii pe care o promovează textele, fiind -că e de menţionat faptul că exasperările deja amintiteale autoarei au în spatele lor o încărcătură ideaticăreală, urmărită cu consecvenţă. Sorina Sorescu polemi-zează nu pentru a marca atacuri la persoană, ci pentrua susţine principii şi idei, depersonalizarea criticii noas-tre literare, scuturarea ei de balastul relaţiilor interper-sonale prea vizibile sau al tranzacţiilor de cumetriefiind ţeluri urmărite la tot pasul. Celălalt scop îl repre-zintă sistemicitatea metacritică a ideilor, dorinţa – nuîntotdeauna detectabilă la nivelul operelor despre careautoarea scrie – ca scrisul critic să fie dublat de con-ştiinţa reflexelor teoretizante complementare, prinintermediul cărora autoarea împărtăşeşte convingerealui Adrian Marino potrivit căreia reflexivitatea criticăa unei perioade trebuie să se constituie într-un sistemde idei literare conştiente de ele însele, de încărcăturateoretizantă, generalizatoare pe care o conţin.

Incandescendenţa acestei convingeri, a căreilegitimitate nu o contestă nimeni, se sprijină, însă, pealocuri, pe dihotomizări tranşante. La pag. 81, de pildă,autoarea deplânge „întâmplarea (tragedia) de a nu fiavut limbaje denotative vreme de o jumătate de secol”,pe motivul reflexului esopic pe care l-a generat prezen-ţa abuzivă şi discreţionară a cenzurii: „Ieşim dintr-olungă perioadă totalitară, în care, în lipsă de concuren-ţă credibilă pe piaţa mesajului public, literatura de meta-fore a devenit, vrând-nevrând, centrală: principala sursăa adevărului. Foarte bine că a spus literatura, în felulei, adevărul (altfel ar fi fost doar minciunile propagan-dei). Dar normal este ca acest adevăr să înceapă să fieprodus de genurile denotative ale conştiinţei publice. Saumai ales de ele. Nu înseamnă că literaţii trebuie să tacă.Înseamnă că e cazul să vorbească – să înveţe să vor-bească – şi profesioniştii celorlalte limbaje, profesioniştiimutelor, adormitelor, înecatelor limbaje tranzitive”. Săînţelegem, de aici, că, dincolo de interdisciplinaritate,singura şansă de recontextualizare retroactivă a litera-turii noastre din vremea comunismului se poate produ-ce doar prin intervenţia unor specialişti din afara lite-raturii? A unor oameni care nu îi împărtăşesc idiosin-craziile, multe şi păstoase? Sau că e nevoie de o altăperspectivă metodologică decât cele acreditate pânăacum? Am simţit această dilemă, pe pielea mea, atuncicând am propus elaborarea unei istorii politice a litera-turii române: fervoarea cu care am fost pus la zid atâtde către estetizanţi, cît şi de către „culturalişti” ademonstrat că inerţia majoră a sensibilităţii noastreliterare derivă din lipsa de pregătire pentru relativiza-re. În acest sens, Eugen Negrici are dreptate (în Iluziile

literaturii române): literatura, la noi, a funcţionat, inclu-siv în totalitarism, ca religiozitate substitutivă, oricetentativă de demitizare fiind asimilată unei crimesacrale.

În privinţa câmpului literar ca atare, schiţa

retrospectivă a Sorinei Sorescu e cât se poate de corec-tă, ea împărţind conştiinţa critică postbelică în douădirecţii normative doar aparent comunicante: în cea„pur estetică”, practicată de către N. Manolescu, E.Simion şi alţii pe o descendenţă arhetipală călinescia-nă, şi în cea militant etică, practicată de către MonicaLovinescu, în condiţiile libertăţii speciale de exprimarepe care o îngăduia exilul. Dacă situaţia acesteia dinurmă este una aparte, fiindcă sintaxa ei protestatarăse producea în afara ţării, unde opreliştile instituţiona-le autohtone nu funcţionau, autoarei nu-i rămâne altce-va de făcut decât să incrimineze „critica estetică” dininterior pe motivul netransformării substanţei ei în dis-curs protestatar, ceea ce duce, în ultimă instanţă, laafirmaţia subsidiară a unei molcome complicităţi cusistemul: „Prin «purificarea» comunicării literare deintruziunile propagandistice, critica estetică a jucat eaînsăşi un mare rol (un rol istoric: moral şi politic) în«rezistenţa prin cultură». Dar nu l-a conştientizat caatare. Ea şi-a trăit puritatea ca pe o utopie, fără să vadăîn ea o formă de implicare antitotalitară şi blocându-seîn incompatibilitatea teoretică (specific modernistă) din-tre valoarea artistică şi valorile angajării publice.Mărturiile critice par acum să încerce conştientizarea aposteriori a angajamentului, inclusiv în termeni ideolo-gici. Să vedem unde vor duce”. (p. 102) Dacă urmărimcâteva momente definitorii din funcţionarea aripii libe-rale a Uniunii Scriitorilor din anii ‘80 (descrise înJurnalul lui Mircea Zaciu), cu decantări inerente înreviste, devine puţin probabilă „neconştientizarea caatare”; unele proteste individuale au, şi ele, menirea aa nuanţa tabloul, mai complex decât acela al „utopieiserene”. În sfârşit, se poate discuta...

În jurul acestui program de recuperare identi-tară se situează principalele planuri din programulintelectual sistematic conceput al Sorinei Sorescu:necesitatea accentuării factorului istoric în realizarearevizuirilor şi reconsiderărilor literare, fundamentareaistorică a esteticului („Pentru Călinescu, esteticul este

atemporal, pentru [Mircea] Martin, ca şi pen-tru alţi mari critici postbelici, esteticul esteînscris în timp: înseamnă situare într-o evolu-ţie a formelor artistice, înseamnă rol formantal artelor poetice, înseamnă conştiinţă a isto-ricităţii propriei paradigme” – scrie ea la p.111), articularea unei „noi specii exegetice”, şianume „mărturia critică”, în centrul căreiaeste regăsit, într-un text amplu, MirceaMartin, sau „neomodernismul” (propus ini-ţial, difuz, de către Ion Bogdan Lefter), con-

ceput de către autoare ca un sistem auctorial bazat peo individualitate puternică, „tare”, nu pe una „slabă”,de genul complexelor debile stipulate de către Vattimo.

Incluzând şi optzecismul în ecuaţie, prea„colectivist” şi „de grup” în ochii critici ai autoarei,conceperea neomodernismului ca finalitate sistemicăare câteva consecinţe retroactive importante, primadintre ele fiind declasarea postmodernismului „teleolo-gic” promovat de către optzecişti şi, a doua, relativiza-rea lui N. Manolescu în eterna competiţie cu E. Simion,Întoarcerea autorului, a acestuia din urmă, câştigândcompetiţia conceptelor în disputa cu ionicul, doricul şicorinticul, împrumutate din Thibaudet, din Arca luiNoe. Obiecţia pe care o am este că fixarea obstinată aautoarei pe critica de întâmpinare din perioada totalita-ră poate să distorsioneze dorinţa ei de reflexivitateconceptuală sau sistemică, „listele” şi culegerile ulte-rioare neavând, nici ele, darul de a oferi desluşiri rele-vante. Mi se pare excesiv şi, ştiinţific vorbind, aleato-riu, să creditezi critica de întâmpinare cu rolul vârfu-lui valoric de lance, eludând din start orice alt dome-niu de exprimare critică şi, mai ales, dând la o parteipoteza că articularea de sine a criticii noastre literarepe o linie conceptuală „metacritică”, sistematizatoare,compatibilă cu Occidentul s-ar fi putut petrece şi într-unalt perimetru decât cel strict foiletonistic, decantat dinritualistica viciată a vieţii noastre literare.

Personal, aş muta accentul pe critica universi-tară, pe Balotă, Liviu Petrescu, pe universalişti şi com-paratişti, dintre care cel dintâi loc i se cuvine pe dreptlui Adrian Marino (admirat, şi el, de către SorinaSorescu, deşi prefaţa Introducerii reeditate din 2007 eschematică). Adică: aş modifica unghiul perspectivei,creditând şi ce anume au scris criticii noştri despreautori majori din afara perimetrului naţional, pe convin-gerea că sincronizarea metacritică a discursului nostrucritic nu s-a realizat cu adevărat, în anii totalitarismu-lui, în foiletoanele României literare sau aleLuceafărului, ci în demonstraţia de vitalitate şi profe-sionalism cu care criticii noştri au scris despre Sartre,Kafka, Eco sau Roland Barthes. Am avut o criticătematistă de foarte bună factură, cum am avut şi unastructuralistă de calibru, sau una arhetipală, introduce-rea conceptuală a postmodernismului de către optze-cişti venind, cu precădere, din această direcţie erudită,universalizantă, şi nu din coregrafiile foiletonisticecomplicitare ale diverselor reviste centrale sau regiona-le, care nu făceau altceva decât să reflecte metastazeledihotomizate ale vieţii noastre literare.

Opagină erudită de Livius Ciocârlie sauMarin Mincu face, aici, cât zece cro-nici inteligente: ceea ce vreau să suge-rez este că, atunci când dezbatem vali-

ditatea metacritică a discursurilor despre literatură,trebuie să luăm în considerare întreaga plajă a sistemu-lui, şi mai ales acele puncte ale ei care se regăsescfiresc în schimbul european şi mondial de valori cultu-rale. Abia în acest fel marginalitatea prosperă a criticiinoastre literare va fi recuperată cu adevărat, ducându-nela concluzia că diversitatea şi bogăţia ei eclipsează fărăefort carenţele conceptuale ale Centrului, pe care mulţicontinuă să le recepteze – şi să le perpetueze – camituri.

ªTEFAN BORBÉLY

Fără menajamente

Ştefan Borbély

8

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Poetul Leo Butnaru, unul din-tre cei mai autorizaţi repre-zentanţi ai optzecismului dinBasarabia, este şi autorul

câtorva cărţi de proză, dintre care cel puţindouă (Îngerul şi croitoreasa, din 1998, şiUltima călătorie a lui Ulysses, din 2006), s-aubucurat de atenţia criticii literare. Îndrăznescsă afirm că noul său volum de proză, intitu-lat Copil la ruşi Leo Butnaru – Copil la ruşi,Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, merită săfie comentat mult mai insistent, fiind – atâtprin formulă, cât şi prin relaţiile pe care lestabileşte cu contextul literar – unul dintrecele mai surprinzătoare ale anului ce se pregăteştesă se încheie.

Nu este vorba, aşa cum am fi, poate, tentaţisă credem, de un volum de antropologie narativă, îngenul cărţii În căutarea comunismului pierdut (a uni-versitarilor Ion Manolescu, Paul Cernat, AngeloMitchievici şi Ioan Stanomir). Cu atât mai puţin, nuse poate vorbi de o replică la cunoscutul volum„memorialistic” Născut în URSS, al lui Vasile Ernu,cu toate că şi Leo Butnaru este născut... tot în fostaUniune Sovietică. Să fiu sincer, nici măcar nu m-aşgrăbi să spun că este un volum de proză confesivă:este cert că scriitorul cotrobăie prin străfundurilecopilăriei sale, în special ale „copilăriei mici”, însănu spre a(-şi) elucida întâmplări şi înţelesuri, aşacum fac, de regulă, memorialiştii. Imboldul de a găsiun fir evolutiv, la capătul căruia copilul Lică devinescriitorul Leo Butnaru, nu este deloc evident, dupăcum lipseşte şi preocuparea pentru regăsirea arheo-logică a însemnelor mitologiei unei epoci şi a uneisocietăţi: cea a Moldovei de peste Prut, în perioadasovietică, atât de bine conservată în amintirile luiVasile Ernu.

Mai mult decât toate acestea, autorului îiplace să povestească. Element care îl leagă de IonCreangă şi, în general, de marea tradiţie a povestito-rilor moldoveni, de la Ion Neculce, la MihailSadoveanu. Filiaţia crengistă nici măcar nu esteascunsă de Leo Butnaru. Dimpotrivă: printre aminti-rile care revin la suprafaţă se află şi cele, bogate şinumeroase, legate de marele humuleştean, deopotri-vă un reper identitar şi un model prozastic. Prozadin Copil la ruşi se naşte, întâi şi-ntâi, din plăcereade a povesti întâmplări din perioada anilor ’50-’60,petrecute într-un sat din Basarabia, pe fundalul unorîncercări extrem de dure pentru românitatea răma-să în provincia pierdută, încercări cauzate, simultan,de agresiunea identitară şi de nedreptatea structura-lă a orânduirii socialiste.

Aminteam, la începutul acestui text, de apar-tenenţa lui Leo Butnaru la optzecism, până acummanifestată aproape exclusiv în poezie. Copil la ruşine demonstrează că adeziunea scriitorului la formu-lele literare ale generaţiei optzeci este una substan-ţială, volumul fiind original atât ca materie, cât şi caorganizare a acesteia. Dacă ar fi să simplificămnepermis de mult discuţia, ar trebui să spunem căne aflăm în faţa unor Amintiri din copilărie, învariantă postmodernă. Însă ar fi o simplificare carene-ar ascunde multe dintre mizele cărţii.

Dacă vorbim de optzecism, trebuie să înce-pem prin a remarca fragmentarismul care dominătextul. Un fragmentarism structural, care guvernea-ză nu numai poetica textului, ci şi poetica rememo-rării copilăriei. Amintirile lui Leo Butnaru nu seaşază, cuminte, pe o aţă, într-o curgere graduală şi

ordonată, la ale cărei capete se află copilăria mică şi,respectiv, adolescenţa: exerciţiul de memorie executăo mişcare de „du-te-vino” între diferitele întâmplări,unele mai importante, altele, poate, cu o semnifica-ţie mai redusă. Ar fi însă o eroare să credem căhazardul este cel care guvernează actul rememorării.Acesta ascultă de starea de spirit actuală a celui carescrie, de curiozitatea lui de a peripatetiza cu sineînsuşi printre ruinele propriei memorii, iar mişcareade „du-te-vino” nu operează numai între întâmplări-le trecutului, ci şi între trecut şi prezent. Nu acura-teţea biografică a reconstituirii întâmplărilor trecuteîl preocupă pe Leo Butnaru, ci dialogul său – adesealivresc – cu ele.

Dimensiunea livrescă a cărţii nu trebuie,prin urmare, ignorată, dacă tot vorbim de postmo-dernism. Fireşte că, fiind în discuţie amintirile unuiscriitor, prezenţa cărţilor, a cuvântului scris, în gene-ral, nu trebuie să ne mire. În cartea de faţă, totuşi,palierul livresc este mult mai subtil şi mai semnifi-cativ. Leo Butnaru nu este interesat (ca alţi scriitoridin Basarabia, de ce să nu recunoaştem) să îşi

impresioneze cititorul cu precocitatea, nivelul şiîntinderea lecturilor sale. Din contră, nu se ruşinea-ză să salute funcţia enormă pe care au jucat-o în for-marea sa scriitori care astăzi sunt mult mai puţinprizaţi dincoace de Prut. De pildă, pe lângă reperulCreangă, care revine adesea, cum spuneam, unnume care lasă urme, între primele lecturi literareromâneşti ale copilului Lică, este George Coşbuc(editat, la Chişinău, sub numele, „moldovenizat” şiel, de Gheorghe Coşbuc). Dar rememorarea amintiri-lor „literare” din copilărie acordă un spaţiu maiamplu Abecedarului şi emoţiei primei întâlniri cuşcoala, cu cuvântul scris şi tipărit, cu primele exerci-ţii de scriere, cu primele exemple de versificaţie decare ia cunoştinţă. Rememorarea, în fragmente, aşcolarităţii este unul dintre momentele de vârf aletextului lui Leo Butnaru, care reuşeşte peformanţade a ne face să înţelegem sentimentul complex pecare îl trăieşte copilul român la întâlnirea cu şcoalasovietică. Duplicitatea fundamentală a vieţii spiritua-le a românilor din Basarabia transpare dureros dinrememorarea contactului cu Abecedarul în uz în anul1955. Un Abecedar redactat de necunoscuţii (astăzi)M. Afteni şi P. Doţenco şi editat de Şcoala sovietică,plin de poncife ideologice, în care, cum spune LeoButnaru, „în vreo zece rânduri [...] apare cam deşapte ori numele lui Stalin”. Căutându-l, în aniinoştri, în rafturile Bibliotecii Naţionale din Chişinău,scriitorul redescoperă, în textele şi ilustraţiile cărţii,

semnele ideologiei care încerca, în acelaşi timp, săşteargă conştiinţa naţională a românilor dinBasarabia şi să îi îndoctrineze în spiritul ideologieicomuniste. Dar, regăsindu-şi abecedarul aproapeuitat, Leo Butnaru nu poate trece peste bucuria –universală, am spune noi, dacă tot l-am pomenit peCreangă – cu care atunci, în anii întunecaţi ai stali-nismului, copilul Lică deschidea timid uşa cunoaşte-rii, învăţând primele litere... O bucurie care trans-cende epocile şi ideologiile...

E o poveste şi cu aceste litere, căci primulalfabet al lui Leo Butnaru a fost, evident, cel chiri-lic, impus cu forţa de autorităţile sovietice românilordin stânga Prutului. Un alfabet care, alături de alteinvenţii lingvistice, intenţiona să acrediteze ideea căromânii basarabeni sunt altceva decât ceea ce sunt.Totodată, însă, alfabetul chirilic este alfabetul prime-lor şapte cărţi pe care le-a publicat Leo Butnaru,cărţi care, definindu-i profilul literar, nu au fost rele-gate din biblioteca scriitorului român, revenit, după1989, la alfabetul natural al limbii sale. Copil la ruşinu este, cu toate acestea, volumul răfuielii patriotar-de cu o istorie vitregă, cu o limbă şi o cultură (cearusă) care nu pot fi făcute responsabile de utilizareaperfidă pe care le-a dat-o stăpânirea sovietică. LeoButnaru nu se desparte de trecut nici râzând, niciricanând, ci meditând. Preocupat de meandrelememoriei, de funcţia arhivistică a literaturii, nu deexploatarea clişeelor patriotice.

Nici măcar ciclul anotimpurilor nuguvernează rememorarea prin nara-ţiune a copilăriei. Aceasta, în ciudarelaţiei indisolubile dintre anotim-

puri şi viaţa la ţară, acolo, în NegureniiBasarabiei. O Basarabie care rămâne,cumva, patriarhală, neatinsă în structura eiprofundă de transformările pe care le ope-rează socialismul, unele dintre aceste trans-formări (alcoolismul indus de consumul debasamac, distrugerea ocupaţiilor tradiţiona-le ale satului) fiind profund nocive. Spredeosebire de ceea ce se petrece în dreaptaPrutului, satul basarabean este mai rezis-tent decât oraşul. Scepticismul funciar alţăranului român, conservatorismul său spi-ritual (înţeles ca încredere într-un set devalori tradiţionale) fac ca locuitorii dinNegureni să răspundă cu ostilitate noilor„valori” aduse de ocupanţi. Închiderea bise-

ricii, de exemplu, declanşează un puseu de nemulţu-mire în rândurile sătenilor, care încep să vorbeascădeschis despre traiul Basarabiei „la români” (adicăînainte de 1944) şi chiar să critice făţiş, în vorbeaspre, noul regim adus de ocupaţia sovietică.

Însă, repet, Leo Butnaru este un scriitor şiun intelectual autentic. Rememorarea sa nu poateocoli relaţiile interetnice bune care se stabilesc, însatul natal ca şi în alte sate, între localnicii românişi coloniştii aduşi de pe tot cuprinsul UniuniiSovietice. După cum fluxul memoriei nu poate ocolinici alte elemente de noutate, foarte atrăgătoarepentru lumea neştiutoare şi oarecum inocentă asatului românesc, pe care le aduce regimul sovieticîn Basarabia: cinematograful sătesc (cu filmele salede război, evident, tot sovietice), patefonul, radioul,maşinile... Prima vizită „la oraş” – la Chişinău, adică– nu este, totuşi, spectaculoasă şi nu lasă în conşti-inţa copilului Lică decât amintirea unei farse copilă-reşti făcută de un coleg, care pune capse pe şineletramvaielor din capitala „republicii...”.

Scriitorul este, însă, mai puţin interesat de„scriitura aventurii”, adică de consemnarea fidelă aîntâmplărilor edificatoare din perioada copilăriei şipre-adolescenţei. Leo Butnaru adoptă o conştiinţăpoziţional postmodernă. Este un autor care nu vreasă ştie (textual vorbind) ce înseamnă „experienţă edi-ficatoare” şi nu doreşte să impună exigenţe exterioa-re fluxului imprevizibil al memoriei ce alimenteazăfuncţia arhivistică a textului. Amintirile devin eleînsele livreşti, căci ceea ce consemnează textul nueste întâmplarea brută, ci umbra ei pe canavaua con-ştiinţei scriitorului, transformarea ei în obiect dereflecţie şi comentariu. Tocmai biografismul, caredefineşte într-o măsură atât de mare proza optzecis-tă, este cel ce se cere invocat aici, cu observaţia cătraseul din Copil la ruşi merge în sens invers faţă decel din Zmeura de câmpie: nu dinspre existenţăînspre text, ci dinspre text înspre existenţă.

Mă opresc aici cu comentariul pe mar-ginea acestui text meşteşugit şi, într-unanume sens, sucit. Leo Butnaru a

reuşit o carte remarcabilă, care cuprinde şi ameste-că alchimic, într-o reţetă foarte particulară, experien-ţa personală a scriitorului şi cea istorică. Tranzitulpermanent între cele două creează literatura.

RĂZVAN VONCU

Copilăria:o recuperare postmodernă

Răzvan VoncuFoto: Aura Christi

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Dat fiind relaţia cu totul specială, deo tuşantă complexitate, a protago-nistului romanului Swann (Du côtéde chez Swann) cu mama sa, aş

subintitula primele cincizeci-şaptezeci de pagini, maiexact Partea întâi, Combray, ale acestui opus,Somnul nedorit sau Refuzul somnului în absenţamamei. Ce mişcări profunde se petrec înlăuntrulmicului prinţ solitar în aşteptarea mamei sale, carevine seară de seară – după îndelungi, voluptuoase şichinuitoare în egală măsură aşteptări – să-i spunămult adăstatul „Noapte bună!”, dându-i nelipsitulsărut de rămas bun. Un ritual ridiculizat neobosit destâlpul familiei se transformă sub ochii lectoruluihipnotizat aproape – căci e la mijloc un detaliu oare-care, exagerat, elucidat prin prisma unei sensibilităţiuriaşe – ia, văzând cu ochii, proporţii, căpătândimportanţa unui fenomen cvasicosmic. Dependenţapuştiului – să-i spunem convenţional Marcel – demamă este bolnăvicioasă, depăşeşte relaţia obişnuitămamă-fiu taman datorită ecourilor, furtunilor, dez-măţurilor subtil-nărăvaşe care se petrec – întorto-cheat-salvator-labirintic – în forul intim al protago-nistului. Intervenită după primul somn declanşatdestul de repede, aşteptarea mamei e pândită, înain-te de toate, de enorma spaimă care nu pridideşte săfacă zeci, sute de pui, spaima că ea, zeiţa, stăpânadulce, mult adorata nu va veni, mai ales, în serilecând oaspetele casei bunicilor este nimeni altul decâtvecinul acela ciudat, încurcat între lumi, căsătorit cuo cvasicocotă – amănunt ce denotă nu tocmai groza-vele medii frecventate de straniul bărbat de prove-nienţă nobilă – Swann. Pistele proustiene devin dince în ce mai complexe, studiul interior al puştiuluiînsingurat capătă, el însuşi, nuanţele delicat drama-tice ale unui ritual abscons susţinut noapte de noap-te, alimentat, prospectat, evenimentele de zi cu zireverberând în sufletul lui Marcel în chip neaşteptat,fabulos am spune, căci totul capătă un surplus dehalucinaţie, dramatism, un surplus de suferinţăreprimată şi, cu toate acestea sau tocmai de aceea!,intens descrisă, trăită la cote neverosimile. Emoţiileabundă; frământările în spaţiul aparent protector alpatului de fier – folosit în timpul verilor sufocante –înregistrează, cunosc, destul de frecvent, excese,încât tot ce se petrece în dormitorul lui Marcel teconduce, moment de moment, spre sensibilitateaexacerbată a acestuia şi mai puţin spre temerilebunicii legate, de pildă, de lipsa de voinţă a nepotu-lui sau, în altă ordine de idei, de felul în care – fărăzăbavă – bunicul calcă interdicţia de a consumatării, această din urmă meteahnă nelipsită de o undăde tandră ironie cântărind, în ochii bătrânei, infinitmai puţin decât limitele alarmante ale nepotului.Cine este de fapt copilul, eul-copil, purtătorul vociicare narează la persoana întâi singular totul, descri-ind – cu vorbele unui alt uriaş romancier, Joyce –„frământările duhului lăuntric” ale unui puşti, aleunui „copil rătăcit printre oamenii mari”, tratat fiecu dragoste, fie cu o undă de ironie şfichiuitor-pro-tectoare?

Nu ne putem împiedica să decriptăm dedu-blarea naratorului; pe de o parte, e vocea proustianămarcată de greul stigmat al maturităţii de fier, iarpe de alta, nu putem să nu lecturăm – în cutele deabur ale acesteia, ale aceleiaşi voci adică – marelepersonaj-copil, măiestria de a vedea şi de a descrietotul prin ochiul candid al adultului şi totodată prinatrocele ochi sensibil – de o sensibilitate monstruosatentă – al copilului fiind impresionantă, dacă nu de-adreptul absolut fabuloasă!

Scrise cam în aceeaşi epocă – fluctuaţiiletemporale sunt insignifiante de-a dreptul – paginileromanului rilkeean consacrate unui alt mare copilmarcat de o atroce sensibilitate sunt, în bună parte,asemănătoare: Malte seamănă enorm cu Marcel atâtîn ceea ce priveşte fondul sufletesc subtil-dramatic –de un dramatism nuanţat până la suferinţă – cât şiîn nu puţine alte privinţe: sensibilitatea, ritualurilede seară, atmosfera de fin du siècle gustată şi des-crisă cu un exces luxuriant-gânditor de amănunte înmiezul unei familii de burghezi din înalta societate.

Conţinând istorii pasagere, povestiteîn treacăt de către cei adunaţi laCombray, istorii ţinând de existenţavecinilor sau de viaţa mondenă a

capitalei îndepărtate şi mereu prezentă indirect prinpersonajele-i notorii (Swann, „o fiinţă completă şivie”, eroul cel devenit pentru Marcel „obiectul uneipreocupări dureroase”, obiect învecinat de poveşti cuThetis şi misterios suferinda Genoveva de Brabant,dar poate în aceeaşi măsură contele de Paris, elega-nţii membri ai Jockey-Clubului, principele de Galles,membrii înaltei societăţi din Saint-Germain etc.etc.), acestea totuşi sunt trecute discret oarecum înumbră, personajele vizate în special serile dând pringreutatea şi elocvenţa lor locul cuvenit mai ales copi-

lului şi frământărilor sale, menţinând întâmplărileîntr-o oarecare „înţepenire” tensionată, nu atât lip-sită de strălucire, cât marcate fiind laolaltă de omuţenie adăstândă: „Lucrurile păreau şi ele înţepeni-te într-o încordare mută ca să nu tulbure clarul delună, care, îndoind sau îndepărtând fiecare obiectprin extinderea în faţa lui a reflexului său, mai densşi mai concret decât el însuşi (s.n.), subţiase şi mări-se în acelaşi timp peisajul ca un plan, până atunciînfăşurat, care se desfăşoară”. (Menţionăm că tradu-cerea capodoperei proustiene îi aparţine lui RaduCioculescu, aceasta fiind publicată în întregime –şase romane – de Editura Leda, parte componentăa Grupului editorial Corint – un eveniment de primrang în cultura română, mai exact unul dintre eve-nimentele de vârf ale anului 2008 neconsemnat înnici una dintre publicaţiile de cultură, excepţia, încazul nostru, fiind evidentă.) Astfel încât „tot ce

simţea nevoie să se mişte, vreun frunziş de castan,se mişca. Dar freamătul său, mărunt, total, executatpână la cele mai mici nuanţe şi cu ultima gingăşie,nu tulbura restul peisajului, nu se contopea cu el,era mărginit”.

În realitate, tot ce se întâmplă în afara luiMarcel – numit convenţional aşa de către noi, fără aluneca în păcatul, evident, blamabil al identificăriiprotagonistului-narator cu autorul însuşi, confuziaaceasta ducându-ne rapid cu gândul la inutila, înacest context, frivolitate vehiculată de nu puţinicomentatori ahtiaţi de coincidenţele vânate întreoperă şi pura biografie – înregistrează mişcări inte-rioare nebănuite de cei din preajma sa decât rareori,cum a fost bunăoară cea interceptată de tatăl atot-dominator şi subtil, când puştiul o aşteaptă pe holulde la etaj pe maică-sa, amândoi fiind surprinşi, aşaîncât stâlpul familiei, în loc să-şi pedepsească proge-nitura, o invită pe consoartă să-şi însoţească„micuţul necăjit”; ba mai mult decât atât: să doarmăîn patul mai mare din camera puştiului; îndemnulîntărit apăsat-tandru prin acel „haide, doar nu sun-tem călăi”, firesc, nu admite comentarii, nici mişcăricontrarii. Marcel se bucură de compania gingaşă amamei sale, beneficiind – în loc de aspra pedeapsăaşteptată pentru călcarea cuvântului părinţilor de amerge la culcare – de darurile pe care le-ar fi primit,

altminteri, peste o zi sau două, chiar de ziua lui:câteva romane de sorginte rurală, semnate deGeorge Sand. După anunţul făcut de maică-sa apro-po de cadourile pe care le-ar fi primit de ziua lui,urmează un lung şi exhaustiv excurs pe margineadarurilor cultivate de bunica.

Pentru Marcel, fiecare detaliu des-prins din realitatea propriu-zisă, dinrealitatea aşa cum e (să-i spunemconvenţional aşa, cu toate că, ay, în

cazul în care ne-ar fi auzit C.G. jung vorbind astfel,ne-ar fi taxat probabil fără un piculeţ de ezitare!!), eun pretext de plonjare epică în culoarele trecutului,în pâlniile obieciurilor specifice prunciei sale şi înacelaşi timp în abisul senzaţiilor. Alunecările deacest fel devin, nu rareori, de la un punct încolo cap-tivante, spectaculoase pentru un ochi atent, aplecatasupra abisurilor eului propriu. Iată unul dintremotivele pentru care nu încetează să ne mire decla-raţiile unor confraţi referitoare la frecvent invocatulplictis inexplicabil, deşi perfect inteligibil până la unpunct, de care se lasă cuprinşi la lectura lui MarcelProust; o lectură, e adevărat, dificilă, căci presupuneun consum interior pe muchie, o atenţie tensionată,mereu la pândă, aptă însă de a-ţi oferi – când nu teaştepţi – multiple, rarisime daruri, insistăm, lectoru-lui pasionat de cetirea propriilor abisuri. NicolaeBreban, apropo, sugera unui coleg ce-şi propusese săcitească integral Proust şi se plângea de gradul spo-rit de dificultate a textului şi de accesele de plicti-seală de care se lasă câteodată învins, să aibă răbda-re, să încerce să găsească codul proustian şi dacă vareuşi, da, abia atunci lectura va curge ca de la sine.

Codul proustian. Ce va să însemne? Să citeştio pagină-două, fiind pregătit să reiei pasajul în cazulîn care îţi scapă un detaliu anume, un cifru? Saupoate mai degrabă e vorba de ritmul subteran al pro-zei marelui francez, care e pendulat între ipostaza demonden consacrat şi eremit al literei? Da. Ritmul vis-ceral interceptat numai dacă atingi un anume gradde intimitate cu romanele genialului sacerdot astma-tic. E un ritm, fireşte, unic, un murmur subteran,care te prinde, cucerindu-te, nedându-ţi liniştea scon-tată decât după ce te laşi dus de fluviul epic, te laşicondus spre marginile unui continent de o profunzi-me neaşteptată, tulburătoare, decelabilă la o lecturălentă, aplicată, care îţi îngăduie luxul revenirii asu-pra paginii abia ingurgitate. Da. Avantajul oferit fărăvoie de magul din camera nu prea mare, căptuşităcu plută, e că poţi să citeşti din romanele lui – per-cepute, construite ca un templu, precum se mărturi-seşte nu o dată – aşa cum citeşti, serile, din SfintaScriptură, până te familiarizezi cât de cât cu textulei, cu aerul măreţiei sfintelor figuri singulare, pen-tru ca apoi, într-un târziu, să-ţi faci curaj şi să reieilectura metodic, da capo.

* Proust, Swann, trad. de Radu Cioculescu, EdituraLeda, parte componentă a Grupului Editorial Corint,2008

Foamea de a fi

AURA CHRISTICodul proustian

FOTO: NICOLAE BREBAN

Oraşe ca Bucureştii şi Iaşii, cu reputaţia lor de capi-tale domneşti, au concentrat cum era şi firesc încădin secolele XV–XVI floarea aristocraţiei româ-neşti, în goana ei după favorurile domniei şi după

agonisirea averii. Cele două obiective urmărite constant de aceas-tă boierime pământeană, căreia din secolul al XVII-lea i se adaugăşi una grecească, au devenit unul şi acelaşi odată cu secolul fana-riot. Dregătoriile, de cele mai multe ori cumpărate, decât câştiga-te prin merite, aveau darul de a spori averea celui care le deţinea,conferind şi un spor de prestigiu social. În cele ce urmează ne vomocupa numai de Bucureşti, unde averea şi iu-birea (dacă putea exista aşa ceva fără prima,vă puteţi întreba, iar noi vă vom dovedi că înBucureştii vechi a existat) au legat şi au dez-legat idile şi căsătorii întocmai ca într-un ro -man sau într-o telenovelă (care la noi încă nus-a produs).

Trebuie spus că, încă în prima jumă-tate a secolului al XVIII-lea, Bucureştii aveaureputaţia unui oraş al păcatului, mai cu sea -mă al ispitelor carnale. Prin 1736 călugărulgrec Daponte, cel care lăuda aşa de frumosbiserica Colţea, scria astfel despre Bucureşti:„E frumoasă Vlaho-Bogdania… Cine însă sedu ce, frate, la Vlaho-Bogdania şi nu-şi întinătrupul său şi-şi păstrează fecioria, este maifericit decât un închinător la mormântul Dom -nului, este cu adevărat fericit. Afrodita şi-aavut mai întâi domnia numai în Cipru, dupăistorie; acum are pretutindeni tronuri şi împă-răţii, dar cu deosebire, cum socotesc eu, în Vlaho-Bogdania. (Al. Alexianu, Unbucureştean de altădată: risipitorul logofăt Dudescu, Editrice Nagard, Roma, f. a.p. 18).

Se cunoaşte cazul unui boier Brâncoveanu care ţinea în casa lui sclavecare-i făceau vânt cu evantaie din cozi de păun, dar poate nimeni nu-şi impresio-na oaspeţii prin fast, senzualitate orientală şi opulenţă, mai mult decât spătarulşi cărturarul Ienăchiţă Văcărescu. Episcopul Grigorie de Argeş a descris atmos-fera sibarită şi lascivă din casele lui Văcărescu de pe Podul Mogoşoaiei, în faţastrăzii Franceze (strada Carol I), pe locul actualei clădiri CEC, cu ocazia uneivizite efectuate la invitaţia marelui boier care-l întâlnise pe prelat în timpul uneislujbe de Paşte la Mitropolie, unde prelatul era arhimandrit:

„Dar când mă apropiai de poarta cea mare deodată mă oprii; văzui o mul-ţime de oameni înarmaţi cu tot felul de arme, Seimeni, Slujitori, Arnăuţi,Panduri; fel de fel de strigări s-auzeau, deodată răsunând trâmbiţele, surlele şitobele, mulţime de cai, mulţi armăsari nechezând, povolnici, iedecuri cu harşalede sus până jos strălucind de aur şi de argint. Mă strecurai cum putui până lângăpoarta scării; acolo întâmpinai pe alţii, înarmaţi cu suliţe lungi, cu buzduganegroase, cu puşti, cu pistoale; tare spăimântat păşii tot înainte, nevăzând pe cine-va care să mă oprească, ajunsei la uşa sălii cei mari; acolo îmi străpunse vede-rile lumina flăcărilor de nişte mangale de tombak poleit; un sunet plăcut de viori,de naie, de tambure amestecat cu glasuri femeieşti, dulci şi pătrunzătoare măfermecară şi pare că îmi legară mâinile şi picioarele în fiare; nu mai ştiu cumdeodată mă aflai sculat repede şi, în fuga mare, trecând peste câte spusei, abiaam nemerit poarta cea mare a curţii şi am mulţumit lui Dumnezeu, căci m-amvăzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite.”

Opulenţa şi explozia de lux afişată de Ienăchiţă nu ne poate duce cu gân-dul decât la intenţia boierului de a rivaliza în fast cu domnii fanarioţi, casa luifiind nu numai un adăpost al luxurii orientale dar şi o curte princiară şi milita-ră în miniatură cu suita de arnăuţi şi seimeni şi cu tapajul iscat de pistoalele şi

puştile acestora. Rivalitate care s-a manifestat violent încă dintinereţe, boierul demonstrând nu cu rare ocazii un spirit defrondă chiar cu riscul temniţei sau al exilului. FamiliaVăcăreştilor s-a dovedit contestatară a puterii (în ciuda dregăto-riilor importante pe care le-au deţinut) încă sub domnia luiConstantin Cehan Racoviţă, domnul răpus de patima beţiei, şi afratelui său Ştefan Racoviţă, cel care băgase spaima nu o datăcu arnăuţii săi în bieţii bucureşteni, ridicaţi împotriva fiscalită-ţii excesive provocate de lacomul dregător grec Stavrache.Moartea tatălui lui Ienăchiţă, spătarul Ştefan, otrăvit de bucăta-

rul lui Constantin Cehan Racoviţă la via sade la Săcuieni, l-a întărit şi mai mult petânărul de numai 23 de ani în ura sa împo-triva domniei. Episodul cel mai spectaculosal luptei lui Ienăchiţă cu puterea fanariotăs-a consumat sub domnia lui NicolaeMavrogheni. Boierul, recunoscut pentruvirtuţile lui diplomatice atunci când, ca spă-tar al domniei, a călătorit la Viena pentrua aduce înapoi pe beizadelele Constantin şiDimitrie, fiii domnului Alexandru Ipsilanti,fugiţi în Occident, se pare că nu l-a impre-sionat prea mult pe fiorosul Mavrogheni.Ienăchiţă a scăpat de arnăuţii şi galeongiii(marinari înarmaţi) acestuia conduşi deostroveanul Sava (viitorul Bimbaşa Sava),dar spiritul său nesupus avea să-l coste câţi-va ani buni de surghiun la Rodos,Filipopole şi Rusciuk. Faima lui Ienăchiţăde mare seducător se pare că o egala pe

aceea de contestatar al domniei, faimă (mă refer bineînţeles la cea de Don Juan)al cărei ecou se mai păstrează în versurile medicului Perticari, unul dintre oas-peţii frecvenţi ai boierului: „Ce mai boier Enăchiţă! Binecuvântat să fie!/ Peniciuna n-a lăsat-o fecioară./ Ei, e şi asta faptă mare şi boierească!” (MirceaConstantinescu, Când toca la Radu Vodă, p. 109).

Fire romanţioasă, Ienăchiţă a lăsat posterităţii câteva poezii carecititorului de azi îi vor părea cu siguranţă siropoase şi naive, darel are meritul, împreună cu fiul său Alecu şi cu nepotul său,Iancu, de a reprezenta o „dimineaţă a poeţilor” în literatura

română, (după formula domnului academician Eugen Simion, autor al unuivolum intitulat astfel), pionierat care le face cinste. În cele ce urmează vom pre-zenta câteva mostre din creaţia acestui trubadur întârziat. De exemplu, iată cum„îşi descria patima printr-o glumeaţă alegorie” cum scrie Odobescu în studiul său„Poeţii Văcăreşti”: „Într-un copaciu zarifior/ Un şoim prins în lăţişor,/ Strigăamar ciripind,/ Norocul său blăstemând:/ - Multe paseri am vânat Şi-mi ziceauŞoim minunat!/ Iar aici laţ fiind întins,/ Cum am dat pe loc m-am prins,/ Deinimă…, nu de cap!.../ N-am nădejde să mai scap!” Sau iată cum îşi compara iubi-ta necunoscută: „Tu eşti puişor canar! Nu te hrăneşti cu zahar,/ Nici măcar cucânepioară;/ Ci hrăneşti o inimioară/ Ce-ai făcut-o jertfă ţie!.../ Ce-ai cu ea degând, nu ştie!” Şi Odobescu continuă trecerea în revistă a stărilor variate încer-cate de poetul îndrăgostit prezentându-ni-l şi în postura de amorez respins careîi arată „tiranului său cu inimă de piatră” (cum i se adresa contesei Olivia sha-kespearianul duce al Iliriei Orsino din piesa A douăsprezecea noapte) deopotrivă„reprobarea lumii şi desperarea lui”: „De-a avea milostivire,/ Nu-i lucru pestefire,/ Şi cei ce au simţire/ Nu pot tăgădui./ Iar firea arătată/ De-a fine’nduplecată,/ De obşte-i defăimată,/ N-am ce povăţui.”

L-am văzut pe Ienăchiţă în postura de îndrăgostit fericit şi nefericit. Ceverigă ar mai putea lipsi din lanţul slăbiciunilor erotice ale boierului muntean?Odobescu îi întregeşte portretul adăugându-i sfiala (sau nehotărârea), dar şi gelo-zia: „Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare/ Ca de lumină./ S’o tai sestrică!/ S’o las mie frică/ Că vine altul/ Şi mi-o ridică!” Şi tot Odobescu nu uităsă observe misterul contradicţiei din sufletul acestui poet care întreţinea în case-le sale de pe Podul Mogoşoaiei un adevărat harem. Să emane oare sinceritateversurile sale sau doar un moft ori adaptarea la gustul timpului? Din păcate ştimdoar că poetul a fost căsătorit de trei ori, dar nu cunoaştem vreo muză care să-l fi făcut să suspine sau să se lanseze în tribulaţii de amant gelos. Şi totuşi, spresfârşitul vieţii, un ultim act de răbufnire antifanariotă s-a asociat, se pare, cu odramă de adulter, care poate fi doar bănuită. Aceasta se întâmpla sub domniatânărului fanariot Alexandru Moruzi. Despre acesta gazeta franceză LeSpectateur du Nord în numărul din decembrie 1801 scria: „În timp ce Franţadevenea barbară (se referea la Revoluţia Franceză, şi nu trebuie uitat că ziarulîn cauză era gazeta aristocraţiei franceze alungată din 1789, n. n.) existau ţăribarbare care deveneau franceze şi când cel mai curat sânge al nostru înroşeapâraiele străzilor din Paris (se referă la ghilotinările cronice din timpul Teroriiiacobine a lui Robespierre) la Curtea din Bucureşti se jucau tot felul de jocurispirituale; domnul însuşi, crescut ca un francez, prieten al francezilor, vorbindlimba noastră aproape tot atât de lesne ca noi înşine, înconjurat de vreo şasedintre compatrioţii noştri exilaţi, din care-şi alcătuise cercul său intim, le dădeapilde cum să introducă cugetarea şi morala până şi în cele mai uşuratice distrac-ţii…” Avem, aşadar, portretul unui principe condus de raţiune, în spiritulSecolului Luminilor (care se apropia de sfârşit), dar care, în relaţiile cuVăcăreştii, se va dovedi prin violenţa de limbaj (în cazul lui Ienăchiţă) şi de acţiu-ne (în cazul fiului Alecu) mai degrabă un personaj din teatrul lui Racine, inca-pabil să-şi controleze pasiunea şi ura.

Răsplătit cu dregătoria de mare ban, Ienăchiţă s-a dovedit un sfet-nic bine intenţionat, cu toate că purtarea infatuată a domnitoru-lui îl ultragiase în aşa fel încât hotărâse să nu mai calce la Curte.O întâmplare care stă mai mult sub semnul anecdotei l-ar fi

determinat pe boierul nostru să părăsească vremelnica sa mizantropie: o dublăcalamitate care s-a abătut atunci asupra ţării – ciuma şi foametea. La chemareadomnului, care avea nevoie de sfatul său, Ienăchiţă a pus condiţia să fie accep-tat cu işlicul pe cap, pretextând o durere de măsele. Fără îndoială că o aseme-nea pretenţie nu putea fi decât un alt afront adus domnitorului. Cu toate aces-tea sfatul lui Ienăchiţă, acela de a se cere Porţii să uşureze Ţara Românească dezaherea [dare specială către Poarta otomană constând în alimente, în timp derăzboi pentru serhaturile (fortăreţe sau unităţi militare de frontieră) turceşti depe malurile Dunării], până trece necazul, s-a dovedit salvator, mântuind domniade pericolul unei revolte a localnicilor şi mai ales a bucureştenilor.

(fragment)

10

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

CORNELIU ŞENCHEA

„În timp ce Franţa devenea barbară...”

11

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Relatare a locotenentului Ragaiac, Rusoiaca, 1933, de Gib I.Mihăescu (1894-1935), este un roman matur, ca structură, tipo-logie, moduri de expunere, stil, roman în sensul propriu al con-ceptului, ficţional şi nu o travestire superficială a referinţei

memorialistice ori diaristice. Locul acţiunii configurează exoticul autohton,Basarabia de dinainte de a fi reluată de Rusia, acum bolşevică.

Nimic nu-l mântuie, nimic nu-l alter-ează în sensul acceptat, pe Ragaiac:realul, livrescul, miticul, religia. Ragaiac este, fundamental, un inadaptat.Aspiraţiile sale n-au orizont rezonabil. Ele generează himere, fără, însă, a impu-ne un clivaj lucidităţii. Patetismul este cenzurat, controlat, chiar dacă analepticori proleptic şi nu sincronic, de ironie. Ragaiac vede, în „vârtejul fantasmagorii-lor stupide”, femeia livrescă, homerică (Elena, Andromaca) sau mitică (Junona,Calipso, Pallas Athena, Diana – aceasta din urmă, Diana, îi obliterează reveria,coborâtă în „realitatea goală” a „divinei” ţigăncuşe Diana, dar recluziunea în„ascetismul matematic”, „necesitatea religioasă”, în meta-psihologic şi trans-mundan, îl proiectează în orizontul invizibil al iluziei). Livrescul este şi el mun-dan şi angoasant, prin urmare psihologic. Ragaiac nu ezită să se demistifice: eleste un „cărturar ratat”, scriitor, da, dar de rapoarte grănicereşti privitoare lafugarii din infernul bolşevic. Fapt revelator, nici lectura Bibliei nu-l înseninează.Dimpotrivă. Abia ea îl transformă, dintr-un ins cât de cât liniştit, cum singurrecunoaşte, într-un monstru. Tocmai pentru a eluda metamorfoza teratologică,se contaminează de demiurgomanie, voind să trăiască într-o lume hedonică, ocreaţie a dorinţei sale de Pygmalion gnostic, o echivalenţă a femininului origi-nar. Lecturile doar îl întreţin şi îi modelează himera. Ragaiac se vrea (se crede)un mag pus în serviciu propriu exclusiv, un căutător al purităţii iubirii, neştiu-tor şi totodată lucid: „În ce carte nouă de semne trebuie să-mi întrevăd pe nouaaleasă?...”.

Visul mistuitor şi înfricoşat al pasiunii zămisleşte o „imagine proteifor-mă”: „un suflet de fată, aşa cum stă scris în cărţile ruseşti...”, „fantomatică ama-zoană”, călăreaţă a stepei din împărăţia gerurilor, rusoaica este o imagine pate-tică, generatoare de plăcere şi suferinţă, schizoid-mazochistă, dar o imagine pecare luciditatea ajunge adesea să o şteargă, să-i impună intermitenţa.

Ragaiac avea toate datele personajului-kitsch. Îl animă o dorinţă deschimbare regeneratoare: „aici voi deveni alt om, cel mai liber dintre toţi”.Voluntarismul histrionic i se pare suficient. Schimbă rolul unui Don Juan demahala sau, oricum, de târg, loc unde nu se petrece nimic, în afara şoaptelor, amicilor zvonuri (dar se întoarce la rol, pe care Niculina şi Măriuca i-l „încoro-nează”!), devenind un Don Quijote sedus de prezumtive şi prezumţioase aventurişi miracole. Din jalea reveriei demiurgomane, rusoaica nu se întrupează. Lucidul(„eu, nemernicul”) visător o pierde şi pe rusoaica reală, Marusea. AdevăratulRagaiac este însă inhibat sau cel puţin îngrijorat de erosul păcătos. Nu i se reve-lează altă mistică decât aceea a cărnii, abia aceasta „celestă”, „divină”, pentrucă pământul este succedaneul păgân al cerului. Lucidul Ragaiac poartă în perso-nalitatea sa schizoidă un dublu demonic. Un demon îl stăpâneşte, îl (îi) vorbeş-te, în afara acelui demon colectiv al grănicerilor („oameni ai dracului”).Locotenentul are conştiinţa damnării; simbolul, stereotip, al acesteia este negrul.

Configurează romanul lui Gib I. Mihăescu o mitologie frivolă, convenabi-lă micului burghez? Prin ironie şi parodie, mai curând o desfigurează, în căuta-rea realului, nu ştiu, însă, cât de convenabil. Oricum, trivialitatea, mediocritatearealităţii, triumfătoare, în excipit-ul Rusoaicei, nu vor fi ratate, graţie singureicondiţii necesare: a lucidităţii.

Ragaiac îşi face din Rusoaică o iluzie, dar şi o farsă. O vreme, el esteagent, dar şi pacient. Pentru că nu poate persevera în posibil, pentru că realulîl înfrânge, el dispare chiar ca „autor” al „mitului”, căruia îi rămân pradă, victi-me, camarazii săi. Mit şi farsă, iată o asociere mult mai veche decât s-ar crede.Există în ciclul epic al narţilor de la oseţii din Caucaz, într-o variantă, un per-sonaj feminin, o prinţesă cu numele, bizar pentru noi, Satana. Ea este frumoa-să, deşteaptă, harnică, are darul premoniţiei şi vindecării. La cerkezi şi abhazi,citim în Mit şi epopee de G. Dumézil, şi asta ne-ar putea interesa, prinţesa repre-zintă „modelul ideal al oricărei nobile femei”. Prezenţa ei era magică, dar malig-nă. Albeaţa pielii ei era atât de orbitoare, încât scufunda corăbiile pe mare. Iaraceasta era chiar Marea Neagră, prin urmare ne aflăm nu departe de aria geo-grafică a aşteptării Rusoaicei. Prinţesa iradia o căldură şi o lumină inenarabile,prezenţa ei „făcea de prisos soarele şi luna”. Era supranumită Suverana de aur.Într-un moment de delir logoreico-erotic, Ragaiac înşiră aceste cuvinte: „Iubitamea era vastă ca infinitul, hotarul ei trecând nemăsurat chiar dincolo de nenu-măratele jaloane de aur...”. Două variante ale epopeii narte balizează mitul prinfarsă. În varianta osetă, „falsa logodnică” este un tânăr, a cărui funcţie actanţia-lă era victimizarea, prin farsă, a celor bogaţi. În varianta latină, ţăranca AnnaPerenna, reprezentând partida plebeilor, îl păcăleşte pe Marte, patronul carica-tural al aristocraţiei, deghizată în haine de muncitoare.

Citim aici un roman realist şi idealist, cotidian şi aventuros, cu persona-je aflate între două lumi cu sisteme instituţionale diferite. Romanul acesta devi-ne, într-un mod involuntar, şi unul politic. De aceea n-a putut fi reeditat, deşiavusese mai multe ediţii până la comunizarea României. Referinţa dominantăeste viaţa militară de la graniţa cu Rusia bolşevică, marea închisoare din careevadează oamenii opresaţi ori cei dedaţi afacerilor necurate. Naratorul nu esteautocentrat, ci deschis către psihologia, ori mai curând psihoza, erotică a milita-rilor, naturi viscerale şi himerice, care imaginează femei spiritualizate în bineori în rău, exacerbate trupeşte şi misterioase sufleteşte. Rusoiaca ajunge o fixa-ţie erotico-onirică, o sinteză a acestor femei, femeia ideală sau de vis, completă,complexă, dar incertă, despre care se emit numai supoziţii. Rusoaica este o uto-pie a idealităţii erotice.

Ioana, 1934, roman, de Anton Holban

În Ioana, 1934, de Anton Holban (1902-1937), incompatibilitatea inte-lectuală, culturală, artistică, este depăşită de potrivirea afectivă.Ioana pleacă de la cazuistul Sandu, dar se întoarce pentru a fi eacea care îi animă gelozia. Îi mărturiseşte acestuia vina de a se fi dat

altuia, pentru a-l transforma. El ajunge la erosul extrem, psihotic, iar ea la eti-cul apăsător. Holban a mărturisit că a pornit de la piesa Bérénice a lui Racine:„doi oameni care nu pot trăi nici împreună, nici separaţi”. Iată un caz al erosu-lui în două ipostaze întâlnite în anularea libertăţii individuale, prin senzitivitatemasculină şi afectivitate feminină.

Dacă este aşa cum crede N. Manolescu, că aici „Naratorul urmăreşte sălase impresia că scrie romanul pe măsură ce se petrec evenimentele din el”,proustianul Holban vine în proximitatea psihologismului temporalizat în prezental lui Joyce. Structura fragmentaristă, intensivă, de adâncime, şi deliberat anti-extensivă, opusă suprafeţei, este adecvată poeticii metaromanului depotrivă trăitşi scris de Sandu în relaţie cu Ioana. Sandu, ca scriitor, este un chinuit moralfără evaziune metafizică, doar cu un succedaneu al imaginaţiei, lansând în fic-ţiunea „diaristică” un pseudo-expresionist „ţipăt către oameni”. Citim un roman„diaristic” al afectivităţii dezafectate, desfăşurat într-un cadru ardent şi patetic,la Cavarna estivală, un loc preferat al artiştilor. Lumea naraţiunii este o expre-sie a eului autoscopic, glisând, pe de o parte, între luciditatea şi rectitudineamorală, iar pe de altă parte, între cvasi-delirul fantasmării maniacale. Obsesiaculpei vine din absenţa iubirii, trăită ca stare a unei deliberări fără limită. Trăiriautodistructive, necontrolate, nedirijate, sunt reproiectate sub semnul existenţeitragice. Sandu aspiră aici la autocunoaştere reală, de tip socratic.

E. Lovinescu a făcut constatări elementare, precise, dar n-a observatintenţiile artistice înnoitoare. Acuzata lipsă de compoziţie era o deliberată des-tructurare, adecvată lumii interioare a personajului. Apoi, „simple[le] înseilări denotaţii pregnante prin autenticitate” erau anticipări ale expansiunii descriptivis-te din naraţiunea „ilizibilă” a simulacrului de tip neoavangardist, textualizant.Nu mai era deloc cazul să-i ceară romancierului să fie povestitor, devreme cechiar şi criticul ideologic şi conservator N. Iorga ajunsese la ideea anacronismu-lui povestitorului, când scria despre inovatoarea H. Papadat-Bengescu. Romaneleerau într-adevăr „statice, acumulative”, în nota previzionată a descriptivismuluiobiectualist francez. Romanul uzează de notaţia detaliată, nuanţată, pătrunzătoa-re, într-un limbaj nuanţat, dar riguros, la obiect, centrat asupra analizei morale.Stilul asumat prolix, adecvat evanescenţei sufleteşti şi psihotice, este motivat destările şi trăirile personajelor, în ansamblu de substanţa existenţială a naraţiu-nii.

Holban este un emul lucid şi declarat (complex cultural de superioritatetipic scriitorului dintr-o literatură marginală) al lui Proust. Insistenta anamne-ză, psihologismul feminin nubil, misterul ori mistica lucidităţii, stilistica discon-tinuităţii spus-nonspus sunt desigur raporturi cu marele roman ciclic al luiProust. Locul preferat al investigaţiei este intimitatea conştiinţei existenţialemoderne, sigilată de cultură şi de artă. Viaţa rămâne cu totul dedată culturii şiartei. În afara lor, există moartea netragică, aceea care poate fi îndepărtată.Holban nu este nici el un proustian pur, ortodox. Atinge autenticismul şi meta-romanescul lui Gide. Dar şi conştiinţa literară la care ajunge trece nu doar prinProust, dar şi prin Joyce.

Memoria sa funcţionează liber, natural, nedirijată metodic. Romancierulnu-şi deghizează în esenţă naratorul. De aceea ajunge, inevitabil, la metaroman,la romanul narat de un scriitor, unul, desigur, ficţional, diferit de cel implicit,Holban însuşi. El este un romancier al bio-graficului, întrucât romanescul săuînglobează memorialisticul şi diaristicul, dar şi discursul unor specii critice.Debutase, de altfel, în critică literară, 1924, iar în 1936 a fost cronicar la „Viaţaliterară”.

Programul său literar rămâne esenţial restructurator, pornind chiar şide la recunoaşterea respiraţiei epice scurte, într-un interviu din 1934: „nu amsuflu epic”.

Inovator uluitor în câteva aspecte capitale ale prozei, are ambiţia de aporni de la nimic, ceea ce devine la el expresia unei conştiinţe, cel puţin intuiti-ve, (inter)textualiste, autoreferenţiale. „A face ceva din nimic. Suprema ambiţiea lui Racine. Se poate ambiţie mai mare?”. Putea prelua pariul literar nu de laun dramaturg clasic, dar şi de la un prozator realist critic cu anticipări moder-ne, e drept că nu unul de stil autenticist, dar calofil, G. Flaubert. Putem vorbila el de deliteraturizare şi antiliteratură. Fără a fi un avangardist, în sensul poe-tologic, Holban este un înnoitor fixat în proximitatea antiliteraturii. El se vreaun adversar al convenţiilor literare tradiţionale, epuizate şi, de aceea, interesatde noi convenţii literare, considerate radicale în epocă. Faţă de literatura curen-tă, manifestă o susţinută înclinaţie pentru deliteraturizare. Practică mimetismulde tip emulativ, întrucât adoptă şi nu instituie procedee. Este un sincronizatoral modelelor, şi el confiscat de un anume eclectism: Proust, Gide, dar parcă şiJoyce, dacă transcrie realitatea în derularea ei.

Personal rămâne în substanţa prozei. Materia este deci autobiografică,urmează sugestia autoficţională, numită în epocă de Petru Comarnescu experien-ţialistă.

CĂRŢI CELEBRE

MARIAN VICTOR BUCIURusoiaca, 1933, roman, de Gib I. Mihăescu

12

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Domnule Nicolae Breban,

Am revenit. Spuneam că încep a credecă solidaritatea între scriitori nu-iposibilă. Că a fost precară în socia-lism şi că este la fel de precară în ne-

socialism. Cei mai mulţi dintre condeierii noştri,înregimentaţi, înrolaţi în anume tabără, se adorăîntre ei sau îi căsăpesc pe ceilalţi, din tabăra adver-să. Ce românărie literară!, exclamă, din TurnulSeverinului, Mihai Rogobete.

În anii cincizeci a existat un consens, dar alnulităţilor. Aşa s-a făcut că moştenirea Brâncuşi afost refuzată, actul ruşinos fiind încheiat şi parafatde Leonte Răutu, de Constanţa Crăciun (semna:ţesătoare şi, dedesubt, ministrul Culturii), deTeohari Georgescu, tipograf cu patru clase, ministrude Interne. Scria în act: „Operele lui Brâncuşi nuajută cu nimic la edificarea Socialismului”. Adevărat,ce-i drept! Mult mai târziu, în ‘66, cum istorisiţi înMemorii I, după ce-a citit în manuscris În absenţastăpânilor, Titus Popovici v-a întrebat: „ia, spune-mi,cu ce serveşte acest roman societatea socialistă?!”.

În epoca dominată de bardul de la Urziceni şide poetul bardei, eliminările din literatură se făceaupe bandă rulantă. Ofelia Manole, adjuncta lui Răutu,avea ce-avea cu Eminescu: „Eu nu ştiu ce găsiţi laIeminiescu ăsta”. După scoaterea lui Arghezi dinreviste şi din edituri, Traian Şelmaru cerea, în şedin-ţa din iulie ‘49, din sediul CC al PMR, ca „putrefac-tul” să fie urmat „şi de alţi otrăvitori care circulă”.Lista neagră continua cu Ion Pillat, Dan Botta,Voiculescu, Vinea, Adrian Maniu, Al. Philippide etc.

În ultima vreme, au tot apărut (meritul editu-rilor Vremea şi Nemira, în principal) documenteleacestor procese groteşti, la care cereau cuvântul acu-zatorii N. Moraru, I. Vitner (când nu era raportor),Mihai Novicov, Petre Iosif, Petru Dumitriu, VicuMândra, Paul Georgescu, Crohmălniceanu, HoriaLiman, Corin Grossu, Beniuc, Z. Stancu şi, ceva maireţinut, Cicerone Theodorescu. Lua cineva parteascriitorilor incriminaţi pentru „lipsa de ascuţime”(N. Moraru) în a critica duşmanul burghez? Nu,nimeni. Erau sprijiniţi de cineva cei ameninţaţi de„spectrul devierilor” (Petre Iosif)? Ori cei bănuiţi a fisovietofobi? În astfel de şedinţe lărgite, plenare saucum se mai numeau, se recomanda eliminarea scep-ticilor, capitulanţilor, trădătorilor. În ograda de-ală-turi, a plasticienilor, Boris Caragea, autorul Mo -numentului V.I. Lenin, dărâmat în ‘90, îl turna adu-nării pe Lucian Grigorescu pentru formalism şi peVlasiu pentru că figurile proletarilor nu erau „cores-punzător” tratate: „nu-i recunoşti deloc pe munci-tori”. La muzicieni, Ovidiu Varga îi blama în plen pecei care nu compuneau cântece de masă: IonDumitrescu, Ludovic Feldman, Zeno Vancea,Andricu etc., în timp ce Mauriciu Vescun îi punea lacolţ pe compozitorii care nu vizitaseră închisoareaDoftana.

Acuzele concheranţilor stalinişti: agitaţie con-tra regimului, răspândire şi deţinere de materialeinterzise, comentarea posturilor străine, elogiereaexponenţilor esteticii burgheze trimiteau automatintra muros.

Ceauşescu a „eradicat” polemica (numai unii,ca Eugen Barbu, aveau drept să-i acuze de „denigra-rea realităţilor socialiste” pe cei „în defect”), dar urainterbreslaşi a rămas. Probă, jurnalele pline de amin-tiri adverse (sintagma lui Ion Ianoşi), ca acela al luiMircea Zaciu, răfuindu-se cu „prietenul” GustiBuzura.

Existau, aşa este, domnule N. Breban, priete-nii literare, dar ce repede se desfăceau când trebuiaogoită pohta de funcţie. Decupez dintr-un interviuluat recent de Călin Ciobotari, în „Dacia literară”, luiCorneliu Ştefanache, debarcat ca incomod de la„Cronica”: „De altfel cele mai dese turnătorii dinperioada respectivă intelectualii le-au făcut. La unmoment dat, devenisem persona non grata. Trebuiausă scape de mine. Cei cu care am lucrat – MagdaUrsache, Sângeorzan şi alţii, ştiu că voiam să depă-şesc limitele cenzurii. La vremea aceea trebuia să segăsească un post pentru un domn care venea de laParis. L-au numit redactor şef la „Cronica”. Spunfără nici o infatuare: după ce am plecat eu, revista acăzut”. Ca şi în cazul „Cronicii”, după plecarea luiDRP la Bucureşti, pentru conducerea revistei„Tribuna” s-au bătut Vasile Rebreanu, director RadioCluj din ‘69 şi adversar DRP, cu Augustin Buzura,

susţinut atunci de profesorul Zaciu şi, din spate, deMoşu Gogu Rădulescu. „Tribunul” Mircea Vaida-Voevod a fost întâi, după câte ştiu, de partea luiRebreanu, apoi s-a aliat cu Buzura. S-a uzat un ande pile şi de relaţii, apoi a tras sfori şi a câştigat…Vasile Sălăjan, cu stagiu la judeţeana de partid.

„Ieşirea din sistem” Dvs. aţi plătit-o cu „sără-cie, singurătate şi «ridicol social»”, ridicol pe care îlcunosc şi eu atât de bine. După ce m-au scos de la„Cronica”, bunul amic N. Turtureanu nici nu măsaluta pe stradă, parcă aveam vreo boală transmisi-bilă. Sau, poate, era jenat de faptul că-mi luase loculla Secţia poezie, mai ştii? La întoarcerea înRomânia, în ‘72, după ce v-aţi opus Tezelor din Iulie‘71 făţiş, direct, deschis şi aţi fost exclus din PCR şidin conducerea USR, prietenii v-au ocolit. „Da, îmispunea cineva, dar graniţa a cedat pentru Breban, afost publicat în vest”. „A şi riscat pentru asta”, i-amrăspuns.

N-am ştiut (acum ştiu, din Sensul vieţii, vol. I,Polirom, 2003) că în ‘85, la apariţia volumuluiBunavestire la Flammarion, familia Eugène Ionesco,dar şi soţii Ierunca v-au „stopat”: „Cred că de peatunci s-a «forjat» termenul de «agent de influenţă»lipit de numele meu”.

Bunavestire fusese – fapt grav – roman ata-cat într-o plenară; cărţile v-au fost scoase din biblio-teci. Şomaţi, eraţi marginalizat. Aveaţi destui colegibine plasaţi în posturi administrative, în scaune înal-te. Nu v-au ajutat. Iar Eugen Barbu (Pagini de jur-nal, 1982, publicate în revista „Pro Saeculum”) nota,la 11 octombrie:

„Ieri, întâlnire cu Breban, pe stradă. Aratădestul de ponosit (…) Înţeleg, a câta oară, că omul ede la poliţie. Cine-l trimite şase luni pe an afară?Opoziţia lui e numai formă de deghizare”.

Când pomeniţi de solidaritatea şaizeciştilorcontra dogmaticilor, a literaturii „pe linie” aveţidreptate. Prin ‘65, Crohmălniceanu se mai lupta cu„evazionişti” ca Nichita Stănescu, Al. Lungu, IonRahoveanu, Ioniţă Irimia, să-i aducă înapoi, la rea-lism-socialism. Pe I.D. Sârbu îl turna că „denigreazăla modul cel mai grotesc întreaga noastră realitate”.Între ‘72 şi ‘81, însă, s-au desfăşurat marile manevreîntre tabere, manevre care au dus la dizolvarea orga-nizaţiei PCR a USR şi la blocajul şedinţelor de con-siliu. Ultimul congres al scriitorilor a fost în ‘81,deşi, conform statutului, trebuia ţinut o dată lapatru ani. Bogza, Jebeleanu, Deşliu s-au grupat ver-sus Eugen Barbu, Păunescu, Paul Anghel,Lăncrănjan. Şi l-am uitat pe Dan Zamfirescu, celcare-i declara lui Ceau., la o consfătuire cu scriitorii,că exista fir direct între conducerea USR şi postulEuropa liberă. Tabăra Barbu voia să spargă-n douăUSR, să formeze o alta, a scriitorilor „curat-comu-nişti”, opusă celorlalţi, elemente ostile comunismu-lui. Încercare de divizare reluată în ne-socialism,cînd a apărut ASPRO, uniunea „profesioniştilor”, cei-lalţi fiind ce? Veleitari, desigur.

Din păcate, după acel Decembrie, cei care secred „dincolo de bine şi de rău” au găsit cu cale săînteţească lupta. Şi-mi amintesc de un anunţ, apărutpe contracoperta cărţilor editate de Humanitas, cumcă editura are libertatea de a publica doar pe cinevrea ea. Humanitas crede în pluralitatea vocilor şi-ndiversitatea opiniilor dacă restricţionează semnături-le în felul ăsta? Liiceanu v-a refuzat Spiritul româ-nesc în faţa unei dictaturi şi rău a făcut. Acest eseuscris la ceas greu este şi ce ziceţi Dvs. că nu este: şisociologie culturală, şi filozofie a istoriei, şi studiudespre blamatul specific etnic.

Sigla democraturii noastre pare a fi telefonuldefect din proza lui Mircea Cărtărescu, altfel spus:vorbirea fără convorbire, incomunicarea. În acestsens, Florentin Popescu a consemnat o replică a luiDan Grigorescu, excedat de monologul fără dialog:„Scuză-mă că m-ai întrerupt când vorbeam”.

S-a dovedit că Dinescu nu poate sta lângăDRP, nici Blandiana lîngă Ţoiu; N. Manolescu lângăEugen Simion ori optzeciştii Ţeposu/ Buduca/Cistelecan lângă „expiraţii” de şaizecişti: Breban,Sorescu etc. Se discută în termeni ca jigodii şi ne-jigodii.

Optzeciştii erau uniţi, se ştie, debutauîn bloc: mă refer la blocul Nedelciu/Iaru/ I. Bogdan Lefter/ Ion Stratan/Danilov. Ei bine, s-a spart şi el.

Muşina şi Cistelecan şi-au dat „demisia” din genera-ţia optzeci. Postmoderniştii au fost acuzaţi că ar fidiluat prin ironie, aluzie culturală etc. discursul net

anticomunist/ anticeauşist, de unde şi permisul deliberă tipărire dinspre cenzură, biletul de voie sem-nat de Dumnezeu-Popescu. Nu se ţine cont că s-a eva-dat din realismul socialist cum s-a putut, dar s-a eva-dat.

Brifând, trei sunt cauzele principale de dezbi-nare: apartenenţa politică, vârsta, funcţia. Activii înjocul politic îi acuză pe pasivi. Neimplicarea (fostaangajare) în lupta politică a fost admonestată: cinese sustrage e netrebnic. Dar care să fi fost baricadadreaptă, ca să nu zic justă, indiscutabilă? „Nimeni nueste nici atît de bun, nici atît de rău cît pare” (LaRochefoucauld). Duşmanii au fost identificaţi iarăşidupă apartenenţa la un anume partid: „boşorogiifără dinţi” ai lui Coposu, baronii iliescani, securiştiilui Felix Motanu (ca şi cum n-ar fi în toate partide-le „albaştri”). Tăricenii dau în stolojani, că-s mai libe-rali şi reciproca; fanii lui Băsescu îi beştelesc pe ceicare l-ar vrea debarcat pe amiral. „Zeţaru Ivan” dela „Academia Caţavencu” îi categoriseşte dinozauriroşii pitici pe Răzvan Voncu, pe Nicolae Iliescu, peMircea Micu. Poate că editorialul „României litera-re” din ianuarie ‘90, semnat de Augustin Buzura,Fără violenţă! n-a fost atât de anapoda, cum l-aucatalogat cârtitorii. Mai ales fără violenţă verbală(trivială, incoerentă sau numai cinică).

Vocabulele puse la bătaie: delapidator –escroc – borfaş, trădător – vândut, haimana-golan,porc – reptilă – măgar, jeg şi neg. Celor trei invecti-ve comunistule/ fascistule/ securistule trebuie să leadăugăm şi un apelativ descoperit pe un forum deRodica Zafiu: europenizatule!

Lovim întîi, dăm explicaţii după (Balzac înMonographie de la presse parisienne: frapponsd’abord, nous nous expliquerons après”) pare a fideviza presei non-literare, dar şi literare.

În bătălia pentru funcţii orice e folosit pentrudenigrare: de la notele de pe diplomă la religie (cato-lic versus ortodox). Ce principii când sunt conflictede interese la mijloc? Iar conflictele de interese ducrepede la insulte, la acuze peste acuze. Patapieviciacuză turnătoria benevolă a românului şi-i prieten(la greu) cu Sorin Antohi.

Trec în silă peste bătăliile vechi de cândîi lumea ne-lume între ocupanţii defuncţii şi outsideri ca să ajung la ceamai reprobabilă, după mine, sursă de

vrajbă: vârsta, ceea ce mă duce la spusa lui GustavMahler: „Parcă omul trebuie neapărat să moară casă fie lăsat să trăiască?” Lupta firească, normalăîntre generaţii a căpătat forme patologice, lupiitineri negând înverşunat tot ce s-a scris până la ei:literatura obosiţilor şi defazaţilor. Se practică discri-minarea de vârstă, atacurile răzbite la generaţia pre-cedentă. Cei trăitori în comunism fiind, la hurtă,taxaţi drept tinichele şi lichele, cu convingerile lorînvechite, cu idealurile lor expirate, cu valorile lorvetuste. Ştiutorul de carte, omul cultivat e ironizatca desuet, demodat, şenilă.

Canonul, reţeta, maniera au fost contestatemereu, depăşite mereu, de acord, dar extazul ineptal criticii de întâmpinare faţă de trişerii (traduse învest, prin grija ICR) e reprobabil. Şi ca băgăreţii (dela Băgău, roman premiat de USR) să-şi facă loc înfaţă, trebuie distrus Grundul. Scriitorul român nupoate accepta autoritatea literară a predecesorului; ise pare că, acceptând-o îi este negată valoarea pro-prie. Când moartea celor contestaţi îl ajută, săgeţilepostume sunt şi mai veninoase, ca în cazul Sorescu.

Articolul lui Geo Vasile, Marius Tupan vs. ure-chiştii denigrării a fost respins după moartea lui (6dec. 2007) de noua echipă de la „Luceafărul”; GeoVasile l-a publicat în „Conte”, iulie 2008.

Vă citez din învăţăturile unei profesoare deromână către clasă:

„De ce n-a luat Nichita Stănescu premiulNobel?,” a întrebat o elevă.

„Pentru că n-a meritat”.Noroc că Nichita Stănescu şi-a găsit prieteni

fideli lângă Dunăre (de văzut numărul omagial alrevistei „Amfitrion”, 1-2/2008) şi peste Dunăre.

La noi, discreditarea culturii române, terfeli-rea personalităţilor ei, se practică răzbit. OctavianPaler, până s-a dus, a tot cerut să deosebim „polemi-cile care slujesc idei, de cele care slujesc doar intere-se, pasiunile care iau foc, de cele care vor doar sădea foc”.

Cum? Ar trebui un izvor vindecător de boalăboala urii şi invidiei, cum scrie la scripturi.

Dvs., în Sensul vieţii (Memorii I, p. 282-283),împărtăşeaţi un vis:

„Am visat însă, întotdeauna, un «inamic»inteligent, calm, în ciuda resentimentului său, unbun, un atent lector al paginilor mele, un «Diavol»talentat, «contemporan» cu mine şi cu ideile mele,perspicace cât de cât în faţa noutăţii literare pe careîncerc să o aduc în cultura în care m-am născut”.

Nu pot decât să vă doresc unul.

PE MUCHIE DE HÂRTIE

MAGDA URSACHEScene de democratură (II)

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

La sfârşitul anului trecut apărea, laEditura Pontica, O panoramă criticăa poeziei româneşti din secolul alXX-lea de Marin Mincu, lucrare cu

perspectivă sintetizatoare aptă să concentreze intere-sul celor preocupaţi de viaţa şi cotele poeziei.Această Panoramă critică include utilizarea unor maivechi lucrări ce au preparat-o – din care ar trebui săamintim cel puţin Poezia română actuală, în treivolume, având ca obiect poezia română postbelică şiPoezia română în secolul al XX-lea. De la Macedonskila Magda Isanos. Criteriul selectiv dezvăluit în intro-ducerea numită „Scurtă privire a poeticităţii româ-neşti” („privire” care nu e totuşi prea scurtă are labază o perspectivă epistemologică personală, intro-dusă în circulaţie de Marin Mincu ca teoretician – şidevine obligatoriu ca discuţiile asupra selecţiei să fiepurtate numai pe acest teren al reperelorpropuse, prin conceptele sale, de cătreautorul Panoramei critice. Abia desci-frând aceste concepte, pătrunzând îninteriorul justificării lor ontologice,putem conchide dacă ele sunt sau nusuficiente, dacă ele acceptă sau nu amen-damente ori prelungiri în adâncime, alepropriilor arii.

Conceptul-turnantă folosit deMarin Mincu este cel de poeticitate, aflatîn raport de complementaritate cu con-ceptul „tradiţional” de liricitate. Într-ade-văr, se pare că acest concept de poeticita-te oferă legitimitatea metodologică pecare critica literară autohtonă trebuia,odată şi odată, să şi-o recupereze.

Poeticitatea implică o „copulare”între actantul poetic şi realul obiectiv cese livrează subiectivului (sau e captat deacesta) prin proiecţia în el. E o „copula-re” ce poate căpăta n individuaţii, dar eşi un aspect generaţionist al creaţiei, careindică unghiul sau orizontul mai larg-parametrabil al „nuntirii”, specific întimp solicitărilor unei etape „X”, cu con-jecturile ei psiho-socio-istorice particula-rizate. În schimb, conceptul de liricitatee unilateral şi priveşte doar forţa vibra-ţională a subiectului. E, în fond, un con-cept de sorginte impresionistă: nu poateevalua palierele sintetizatoare semantic,la nivelul semiotic al textului.Poeticitatea ca act esenţialmente structu-rant al textului poetic reprezintă marcajulcantităţii – şi al calităţii – „forajului”întreprins – prin intermedierea provoca-toare a realului obiectiv – în adâncimeasubiectului. „Subiectul” e iniţial doarliric; dar primind în el amprente ale rea-lului din afara sa, eul liric devine un eupoetic – „eul poetic” fiind în fapt un „făt”al „eului liric” ce reprezintă numai peunul dintre „părinţi”. Obiectul textuluipoetic nu e o „realitate” anume – niciexterioară nici psihologică – ci e eul poe-tic ca „făt” al unei mirabile întâlniri dintre universulsubiectiv şi o parte din universul obiectiv. Spre omai clară înţelegere: eul poetic întemeiază spaţiulenergo-spiritual al unui al treilea real: Este realuldemiurgit de om – în (meta)spaţiul în care se reali-zează ceea ce Ion Barbu numea „un joc secund maipur”. El se constituie ca o „supraentitate” şi deaceea, e impersonal.

Eul poetic îşi dobândeşte corporare în textulpoetic. Text poetic nu înseamnă textul grafiat. Nicimăcar cel oral emis. Textul poetic se finalizează –noţional şi semantic – în creier – odată cu actul depoeticitate care a generat o ipostază oarecare de eupoetic. Deci textul are, prin circuitarea acolo - produ-să, a configurărilor lingvistice ce-l obţin, un corpussemiotic energetic pe care poetul îl „transportă” învoce sau pe hârtie. Textul scris e un fel de „ierbar”al textului viu formulat de creier. Rădăcinile teoreti-ce ale textualismului ca teorie literară ne conduc lacaracterul viu al textului. (Care poate deţine gradedefinite de poeticitate) Textul viu e, aşadar, „trupul”eului poetic – un trup ce se construieşte mai aproa-pe sau mai departe de perfecţiunea scontată.„Perfecţiunea” în cazul de faţă nu e de ordin estetic– ci de corelare semiotică adaptată la intenţionalita-tea semantică.

Faptul că în mod curent textualismul pare săfacă referire la textul scris se datorează împrejurării

că „reanimarea” lui, adică pur şi simplu „re-învierea”– ce are loc prin lecturare tot într-un creier (sau ncreiere) – e intermediată de Văz: Nu mai e mâna ceacare transportă textul „în afară” de creier, ci e văzulcel care-l re-transportă din afară în „înăuntru”,către un creier lecturant. Marin Mincu însuşi, accep-tase opiniile celor care, în consens textualist, inte-grau critica (= lectura) ca parte, în „procesul textua-lizării” – „în cadrul dialecticii perpetue dintre scrii-tură şi lectură”, aşa precum spune chiar autorulPanoramei. „Eul poetic” e supus unei metamorfozeistorice prin adiţionarea de unghiuri mereu noi aleactului „copulativ” ce-l re-regenerează. Astfel apar„mutaţiile” care justifică schimbarea „macazuluicanonic” şi „curentele”.

Acest demers epistemic va pune totuşi încumpănă dilematică neaşteptată criteriul poeticităţii

– deşi învedererea evoluţiei ei „scalare” prin „deve-ninţele” nou decupate, ale eului poetic, e deplin legi-timă din punct de vedere ontologic. Cumpăna senaşte între legitimitatea dezvăluirii treptelor conquis-tadoriale ale eului poetic, care-şi metamorfozeazăaria de poeticitate şi revendicarea axiologicului. Amconstatat că mai mulţi comentatori de până acum, ailui Marin Mincu, au comis eroarea de a confunda cri-teriul poeticităţii, aşa cum e folosit el de autorulPanoramei, cu un (nou) criteriu axiologic. O lecturăfoarte atentă a cărţii arată însă că Marin Mincu econştient de această bifurcare a procesului evaluativ,atrăgând în mai multe rânduri atenţia că noutatea„eului poetic” nu trebuie confundată cu valoarea, cinumai densificarea lui semantică, în sensul concen-tratului paradigmatic. La Eminescu, spune pe bunădreptate Marin Mincu, încă nu se poate vorbi decuagularea (din eul liric – n.m.J.M) unui eu poeticintegral. Tot Marin Mincu înregistrează faptul căinfluenţa catalitică în timp, a lui Macedonski arebătaie mai lungă decât a lui Eminescu – deşi faceprecizarea netă că acest lucru nu trebuie confundatcu valoarea. Din punctul de vedere al acestei „aporii”,„Panorama” lui Mincu apare întrucâtva suferindă,eludând criteriul în sine al valorii.

Subliniind aporia evaluativă la care ajungeMarin Mincu, nu putem respinge criteriul poeticităţiiprin care D-sa face totuşi o cotitură în teoria litera-

ră aplicativă a criticii/istoriei literare, în România.Îmi voi permite să aduc însă, în lărgirea conceptuluipropus de Marin Mincu, două amendamente de fond:

a) Dacă în mod teoretic un criteriu axiologicpur e greu de stabilit, el ar putea fi totuşi aproxi-mat prin ceea ce ar fi o dublă constituentă a euluipoetic. În „nuntirea” celor două reale – realul subiec-tiv şi realul obiectiv –eul poetic nou conturat îşi obţi-ne un spor ontologic cantitativ, rezultat din schimba-rea „macazului canonic”. Dar, concomitent, el obţineşi un spor calitativ al ontologiei sale, care nu eneapărat direct–proporţional cu cel considerat „can-titativ” – ba, uneori poate ajunge chiar până la„invers-proporţional”. Acest spor calitativ trebuiecăutat în abisarea tensiunii existenţiale pe care oobţine, sau nu, în felul ei, fiecare din poeticile înve-derate, dar ea se obţine şi individual, de un repre-zentant sau altul, al acestor poetici. Se poate întâm-pla prea bine ca această abisare să se fi realizat pepalierele unor curente de poeticitate (din cele unspre-zece enumerate) deja depăşite, dar prin gradul săusă menţină o valută de perenitate care să învingă, întimp, pe cea scontată sau nu de curentele literare cei-au urmat. „Forajul calitativ” al poeticităţii se gene-rează, aşadar, tot în adâncimea actului generativ alacesteia – numai că versantul pe care poate fi urmă-rit e unul „nodal”. Face cu alte cuvinte „nod” cu ver-

santul canonic al textului literar, având,faţă de acesta, un vector energo-spiri-tual similar braţului opus al unei cruci.Cred că panoramarea critică completăar fi trebuit să urmărească în mod con-comitent cei doi versanţi ai poeticităţii,urmărire fără de care apar absenţe ne-motivate, de autori/opere poetice cu pro-fil personificat remarcabil – deşi aceas-tă absenţă pare autorului motivată prinexplorarea orizontului univectorial alpoeticităţii. Valoarea ne poate fi sugera-tă numai de media comună a celor doiversanţi ai eului poetic.

b) Ar trebui să ţinem seama şide dublul sens ontologic (intern-extern)pe care-l include orice mişcare fiinţia-lă - inclusiv mişcarea „fiinţială” a textu-lui poetic. „Desfăşurarea” – care de faptnu e o ascendenţă, deşi are caracter isto-ric, ci e o descendenţă: o auto-discrimi-nare a unui Eu absolut în conjecturi detimp, spaţiu, şi individualitate psiho-umană – şi „Înfăşurarea”, care e o ten-siune re-ascendentă către sinteză.

Marii poeţi, care au realizat sal-turile revoluţionare ale „paradigmei”poetice din secolul al XX-lea (Arghezi,Blaga, Ion Barbu, Bacovia, NichitaStănescu), sunt întotdeauna „nodali”: eiaparţin în primul rând procesului de„înfăşurare” a eului poetic întrucât rea-lizează sinteze din cumulul poetic al pre-decesorilor. Sintezele sunt însă atât deînnoitoare, încât „Înfăşurarea” devinecapul de pod al unei noi „Desfăşurări”.Sunt însă şi poeţi care nefiind cu adevă-rat sintetici, sunt pronunţat „agluti-nanţi”, aglutinările nefiind, în cazul lorinfluenţe neasimilate, ci sunt organic –filialele unui eu poetic compozit, ce facesă coexiste într-un perpetuat „legato”trăsături ale mai multor tendinţe/etape– consumate sau prezente. Sunt cei lacare eul poetic „înfăşoară” rebifând, re-validând, descoperind, ca stadiu de pre-

sinteză, „vasele comunicante” ale „etapelor”.

Poate că celor cinci „înfăşurători” degraţie li s-ar putea adăuga şi MarinSorescu – printr-un proces foarteinteresant de „captură” a eului poetic

– care mie mi se pare că lui Marin Mincu îi scapă.Dincolo de insolitul formulei de comunicare, prelua-tă din oralitatea populară a zonei oltene – şi adusăla etajul „textualizat” al poeziei culte – cazul lui mise pare unicat prin cota iniţială foarte aproape dezero a eului liric – şi constituirea indirectă a euluipoetic pe un traiect retrovers: pornit de la conştien-ţa „paremiologică” a vieţii - care implică o „trăire”apriori – mentalizată şi o luciditate semantică. Motivpentru care eul poetic se manifestă indirect, prinprocedeele de „proză” ale „punerii în situaţie”. MarinSorescu „maieutizează” un eu liric dintr-unul devenitdeja poetic, prin „plăcerea” reflexivităţii cu poantăironică –adică din „plăcerea” percepţiei fruste a para-doxelor – care devin – ca fapte comune de viaţă,purtătoare de procură ale paradoxelor ontic/onto -logice. Astfel, el nu ucide metafizica, ci o extra-ge/reinstituie din „declasarea”ei.

JEANA MORĂRESCURiscul neasumării

14

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

La începutul anului 2008 au fost reluate vechile injurii la adresa luiMarx.

Schema îmi e cunoscută până la saţietate, de ani şi ani. Premisa întâi: nu îi plăcea să se spele (şi despre Eminescu s-a spus, cu tăi-

nuită satisfacţie, că era murdar), de aceea şi avea furunculoză, îl chinuiau hemoroi-zii, s-a încurcat cu slujnica familiei, i-a trântit un copil, pe care nu l-a recunoscut şinici n-a vrut să-l vadă măcar, i-a transferat lui Engels îndatorirea adopţiunii, dupăcum tot de el s-a lăsat întreţinut toată viaţa; îi convenea să toarne copii legali, nusă le asigure şi întreţinerea, a fost permanent un trântor, întreţinut de prieten, ser-vit de biata lui soţie, vai!, fiică de aristocraţi; pe scurt, viaţa privată i-a caracterizat-o mizeria trupească şi morală.

Premisa a doua: scria, într-o proză indigestă, numai lucruri infame, pamfle-te violente, în care ataca pe oricine, inclusiv pe apropiaţii lui de ieri, în care mai cuseamă chema la violenţă, la răsturnarea ordinii de drept; batjocorea tot ce e sfânt –familie, proprietate, guvernare, stat; jinduia după dictatură, şi nu numai a proleta-riatului – pe care nici nu-l cunoştea – ci şi a sa proprie, voia mereu şefia, voia cael să dicteze în banda de nelegiuiţi pe care o crease; aşa-zisa ştiinţă cu care umplu-se atâtea volume o folosea pentru propria sa înălţare şi înstăpânire; aşadar, scrieri-le lui nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Concluzia: a fost o nulitate haină, nu şi-a legat numele decât de şirul totali-tarismelor care i-au urmat întocmai aberaţiile, a fost cel mai diabolic rău întruchi-pat al istoriei, pe care, din fericire, lumea a ajuns să-l ignore, căci, în cel mai buncaz, tot ceea ce merită e să fi fost dat uitării.

De neînţeles rămâne ignorarea în Occident a acestor filipici autohtone nesă-ţioase. Cum de nu pricep caracterul lor irefutabil atâţia germani, francezi, italieni,spanioli, portughezi, englezi, americani? De ce se încăpăţânează o sumedenie de uni-versităţi vest-europene şi nord-americane să asigure permanente cursuri ori ilustrecicluri de prelegeri despre concepţia sa? Pentru ce îi publică „Opere”, „Opere alese”,„Opere complete” atâtea edituri şi institute prestigioase: Gallimard (şi încă în seria„Pléiade”), PUF sau Fayard, Penguin Books, Macmillan, Oxford University Press şiCambridge University Press? Ce rost a avut să preia seria MEGA („Marx EngelsGesamtausgabe”, „Ediţia completă Marx-Engels”) „Institutul internaţional de istoriesocială” din Amsterdam, locul unde sunt păstrate manuscrisele originale ale celordoi, proiectate să completeze iniţialele 45 de volume berlineze până la totalul de133?! Cum putea Terrell Carver să editeze în 1991, şi tocmai în seria „The CambridgeCompanion”, consacrată marilor gânditori ai lumii, studiile Marx, cu reeditări înSUA în 1992, 1994, 1995, 1996, 1997, 1999, apoi în deceniul următor, în timp ce eli-tele noastre intelectuale au dezavuat mereu orice tentativă de a-i consacra vreun stu-diu? Şi cum de a publicat Jacques Attali biografia Karl Marx ou l’esprit du monde,în anul de graţie 2005, când publiciştii noştri erau de-acum edificaţi pe deplin asu-pra inexistenţei şi găunoşeniei acestui „spirit”? Attali însă, deşi precizează, de laînceput, că nici n-a fost vreodată „marxist”, nici n-a cunoscut, până târziu, opera luiMarx, totuşi, după ce l-a înţeles, acesta nu „m-a părăsit vreodată”, „m-a fascinat prinprecizia gândirii sale, forţa dialecticii lui, puterea raţionamentului său, limpezimeaanalizelor lui, ferocitatea criticilor sale, umorul trăsăturilor lui, claritatea concepte-lor sale”, iar acum caută să „conştientizeze extrema actualitate a acestui destin extra-ordinar, privit în toate contradicţiile lui” şi să pătrundă felul cum, „caricaturizândidealul său, au fost edificate unele dintre cele mai rele dictaturi din secolul trecut”.Iar toate astea într-un tom de peste 500 de pagini, cu o imensă bibliografie finală(ca şi studiile din volumul lui Carver), aşezat după apariţie la loc de frunte pe raf-turile şi în vitrinele librăriilor pariziene, cu o publicitate pe măsură, în presa fran-ceză. Oare occidentalii ăştia chiar nu pricep că a fost un criminal?!

Întorcându-mă la oile noastre, amintesc două articole tipărite la o săptămâ-nă distanţă la începutul anului.

Unul, cum se zice, mă şi acroşa en passant, pasămite ca făcând parte dinacel „gen” dornic „să exonereze doctrina originară”, considerându-l pe Marx un„vinovat fără vină”, asociindu-l fără îndreptăţire destinului lui Nietzsche, când, înrealitate, Marx anume (ajutat de Engels) „a scris pamfletul incendiar numit«Manifestul Partidului Comunist», document clasic al gândirii revoluţionar-apocalip-tice”, şi a urmărit „distrugerea ordinii sociale şi economice burgheze” ş.a.m.d.Autorul (vechi cunoscut şi mai recent critic de-al meu), deşi îmi acceptă presupune-rea că Ceauşescu a fost „un ignorant în privinţa tradiţiei filosofice marxiste” şi „unexponent al bastardizării celei mai penibile a acestei doctrine”, în ochii lui toate aces-tea nu anulează „marxismul lui Ceauşescu”, provenienţa lui, ca stalinist înfocat, toc-mai din Marx.

Ce aş putea să spun, de vreme ce nu obişnuiesc să-mi contrez criticii,nici pe recidivişti? Că titlul citat a fost modificat, încă antum, înManifestul Comunist, cu suprimarea cuvântului „partid”, iar eseul mi-a

prilejuit o analiză detaliată, corectă ori ba, oricum de nimeni luată la cunoştinţă? Căla fel am păţit cu studiul despre cei doi „vinovaţi fără vină” ai istoriei, asociaţi, penedrept, cred eu, cu nazismul şi stalinismul? Că în cele „1234 fragmente” din Marxam reţinut şi niscaiva alte scrieri, nu numai „pamfletul incendiar”? Că în măsura încare Ceauşescu a fost „marxist”, putea fi şi madame Ceauşescu „chimistă”, iar vino-văţiei lui Marx pentru întârziatul său „urmaş” i-am putea adăuga, la „renumele mon-dial” al descendenţei, vinovăţia lui Mendeleiev de a fi fost chimist (oare întrucâtva,totuşi, fără vină)?!

Prefer modul de a polemiza rezumat de celălalt text, din enciclica papală SpeSalvi („Mântuiţi întru nădejde”). Benedict al XVI-lea nu e mai puţin antimarxistdecât a fost Ioan Paul II. Dar iată, aflu că, a doua sa enciclică, recentă, pe lângă fap-tul că abundă în trimiteri erudite, alături de Părinţii Bisericii şi de Şcoala de laFrankfurt (Max Horkheimer şi Theodor Adorno) – şi de aici citez articolul în cauză:„pare să-i facă lui Karl Marx – aşa cum observa surprins cardinalul Albert Vanhoye– „o «adevărată apologie», evidenţiind «forţa limbajului şi a gândirii», «vasta capaci-tate analitică», «acurateţea analizei şi clara indicare a instrumentelor necesareschimbării radicale»”; abia după care îi reproşează lui Marx eroarea „de a fi pierdutdin vedere omul şi libertatea sa”, îi reproşează „materialismul” şi dorinţa de a edi-fica „noua cetate a Ierusalimului” „prin exproprierea abuzivă” şi „socializarea mijloa-celor de producţie”.

Obiecţiile fundamentale sunt uşor de înţeles din partea unui papă catolic, şiîncă unul dintre cei mai conservatori. Dar încă de pe când era cardinalul JosephRatzinger, erudit în atâtea domenii, i-a aprofundat, în limba lui şi a lor, atât pe „mar-xizanţii” germani cât mai ales pe Marx, a pătruns calităţile de gândire şi de expre-

sie ale acestuia, a fost dispus chiar să le accentueze – desigur, ca pe o con-diţie prealabilă de onestitate ştiinţifică, pentru a nu-l accepta, pentru a se delimitaapoi hotărât de el, în propria sa calitate de înalt prelat creştin. Ce n-aş da ca aceas-tă manieră a refuzului, oricât de categorică, să se încetăţenească printre „maeştriiculturii” noastre, dornici să nu-l accepte pe Marx, după ce îi vor fi parcurs textele,cu scrupulul datorat oricărei autentice înfruntări de idei! Şi ce n-aş da ca intelectua-lii noştri de vârf să caute să-i disocieze pe cei detestaţi, pe Stalin de Lenin, pe Leninde Marx, pe Marx de filosofii Luminilor; să încerce să nu-l înghesuie în aceeaşi oalăpe Marx cu Ceaşescu şi Kim Ir Sen, cu Enver Hodja şi Pol Pot! E o chemare a meapermanentă şi iluzorie, fără vreun ecou, fără şansa de a fi măcar auzit.

M-am jucat la un moment dat cu gândul să mimez „descoperirea” unui autoranonim şi să prezint, fără nume, grupaje surprinzătoare din manuscrisele lui acope-rite de praful uitării. În condiţiile în care textele lui Marx rămân efectiv necunoscu-te la noi, tertipul ar fi putut păcăli destulă lume, înainte ca să dea în vileag cinevasursa reală.

Iată posibile mostre din substituirea imaginată.Acest autor straniu consideră propria sa reclamă, publicitate nu doar ca dău-

nătoare şi „sub demnitatea unui om de ştiinţă”, dar notează că a lăsat fără răspunssolicitarea unui prestigios dicţionar enciclopedic de a-i trimite „o biografie”; şi amanifestat, zice, o atât de mare „repulsie faţă de orice formă de manifestare a cul-tului personalităţii”, încât nu a îngăduit „niciodată ca numeroasele manifestări încare mi se recunoşteau meritele şi cu care eram asaltat din diferite ţări, să devinăpublice; nici măcar nu am răspuns vreodată la ele, decât foarte rar, printr-o mustra-re”. Ce om carismatic, eventual conducător (oare de stat? de partid?) să fi fost într-atâtde ostil „cultului personalităţii” sale? Şi să se lepede de presupunerea oponenţilorcum că „năzuiesc spre dictatură!”, exclamând indignat: „Quelle horreur!”; deşi, cureferire la Napoleon, concede „că despotismul unui geniu este mai uşor de suportatdecât acela al unui idiot”. Să fi fost şi el francez?

In orice caz, lăuda „drepturile omului în forma lor autentică, în formape care o au la descoperitorii lor, nord-americanii şi francezii”. Poate eraamerican, întrucât elogia modernitatea instituită peste ocean. „ÎnAmerica de Nord – scria – găsiţi fenomenul natural al libertăţii presei

în forma sa cea mai pură.” Susţinea oare libertatea presei? Asta par să-i sugereze manuscrisele: „liber-

tatea este esenţa generică a întregii existenţe spirituale, prin urmare şi a presei”;„pentru a combate libertatea presei trebuie să aperi teza eternei lipse de maturitate aspeciei umane”; „libertatea presei este spovedania deschisă a unui popor faţă de sineînsuşi”. Libertatea însăşi îi era vădit pe plac: „libertatea rămâne libertate, indiferentdacă se exprimă în cerneală de tipar, în proprietatea asupra pământului, în conşti-inţă sau într-o adunare politică”; libertatea înseamnă „sentimentul demnităţiiumane”; în consecinţă „nici un om nu combate libertatea; el combate, cel mult, liber-tatea celorlalţi”.

De aici derivă şi oripilarea resimţită de el faţă de cenzură: „cenzura porneş-te de la punctul de vedere că boala este o stare normală sau că starea normală –libertatea – este o boală”; „legile împotriva convingerilor au la bază lipsa de convin-geri”; „ceea ce ar lecui în mod radical cenzura ar fi desfiinţarea ei”.

Să fie acestea doar însemnări din tinereţe, ca şi speranţa că filosofii, „arma-ta celor diferiţi”, va surclasa guvernele, armata „celor uniformi”? Descopăr însă şiîn textele lui de maturitate idei similare. Fragmentul târziu: „imperiul libertăţii înce-pe de fapt abia acolo unde încetează munca impusă de nevoie şi de oportunitateaexterioară”. Constatarea de mai demult: „când robul devine stăpân pentru o zi, înacea zi stăpânesc instinctele brutale”.

Această „zi”, a împilării altora, poate dura veacuri. Publicistul susţinea deci,prin toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, libertatea unor ţări subjugate: aPoloniei – de către Rusia, a Italiei – de către Austria, a Irlandei – de către MareaBritanie.

Găsesc variate notaţii despre India, China, Japonia, un interes deosebit pen-tru specificul ţărilor şi rânduielilor asiatice; dar această preocupare insistentă nu-islăbeşte atenţia amintită faţă de Statele Unite ale Americii, în care straniul euro-pean continua să vadă modelul principal demn de a fi urmat.

În plus, acest autor desfidea „ideologia” şi pe „ideologi”, prima echivalată cu„falsa conştiinţă”, ultimii dispuşi să acopere totul cu „abstracţiile teoretice ale dez-voltării istorice”. Şi asta, deşi dezvoltarea reală atesta rolul „cât se poate de revolu-ţionar” jucat tocmai de „burghezie”, care, ea anume, „a demonstrat ce este în staresă realizeze activitatea omenească”. Dar în viitor? În cel preconizat nu se mai recu-nosc „antagonisme”, întrucât „evoluţiile sociale” vor înceta „să mai fie revoluţii poli-tice”. Oare când?

Hotărât lucru, pe autorul nostru îl preocupa domeniul public. El nu dispre-ţuia însă familia, de vreme ce „familia şi societatea civilă constituie premisele statu-

ION IANOŞIMarx, iarăşi?!

15

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

lui”. Era foarte legat de familia sa, până a compune un soi de imn de slavă soţieiplecată temporar la mama bolnavă. Îi trimite o scrisoare lungă şi înflăcărată: dindepărtare ar putea transpune versurile lui Ovidiu din Libri Tristium, poetul „îndepăr-tat doar de împăratul Augustus”, „eu însă sunt îndepărtat de tine”, dar „te iubescmai mult decât a iubit cândva maurul din Veneţia”, încredinţat că nu iubirea „pen-tru proletariat, ci iubirea pentru o iubită, şi anume pentru tine, face pe om un omadevărat”.

Oricum, nici pomeneală de vreun om scorţos; dimpotrivă, avem în faţă peunul plin de haz, plasând câte o remarcă ironică în mijlocul analizelor savante.Pentru el, „valoarea mărfurilor se deosebeşte de văduva Quickly prin aceea că nuştii cum să o iei”, în opoziţie cu Falstaff, care ştia, în Henrik al IV-lea, de unde s-oia pe văduva respectivă. Nu se dădea în lături să lanseze ironii la adresa proprieisale persoane, ultima dată cu trei luni înainte de a muri, într-o scrisoare trimisă fii-cei sale: „sunt pe lume destui măgari tineri, la ce bun să-i mai ţii în viaţă şi pe ceibătrâni?”.

Un om greu lovit de soartă, căruia pe rând i-au murit trei băieţi, apoi şinepotul iubit, el însuşi măcinat de boli, căutându-şi în zadar remediul, trăind într-osărăcie permanentă, marginalizat, calomniat, hăituit, în timp ce studia neîncetat,făcea notiţe, expedia scrisori, îşi elabora cărţile, multe dintre care fie n-a vrut, fie n-amai ajuns să le şi publice.

Toate citatele de mai susle-am extras, relativ laîntâmplare şi amestecân-du-le dezinvolt, din antolo-

gia pe care am alcătuit-o şi pe care apublicat-o, înotând de asemenea contracurentului, Editura Fundaţiei CulturaleIdeea Europeană, în 2004, Karl Marx în1234 fragmente. Pot să-l las la o parte, aşa-dar, pe „autorul” necunoscut şi să revin laidentitatea sa ştiută.

A-l reduce pe Marx, într-adevărpuţin cunoscut ori recunoscut în timpulvieţii sale, la aceleaşi obsesii, cu privire la„proletariat”, „lupta de clasă”, „revoluţie”,„dictatura proletariatului”, nu este decâtun reducţionism simplificator, pe care,personal, nu-l agreez. Proletariatul şilupta de clasă au fost pe atunci evidenţe,comentate în mod curent, revoltele şirevoluţiile s-au succedat în multe ţări, dic-tatura avută în vedere preluase accepţiu-nea romană a termenului, nicidecumteroarea, preconiza, adică, o putere exer-citată temporar, de dragul depăşirii ei.

Cine crede că diagnosticele luiMarx exprimă numai „resentimenteleînvinşilor” faţă de „învingătorii” competi-ţiei capitaliste – perpetuată, pasămite, şiulterior, în ura rataţilor faţă de elite –transpune într-o psihologie primitivăraporturi sociale complexe din ultimelesecole. Un astfel de „critic” elimină, dintr-uncondei, realităţi definitorii ale modernită-ţii, polarizări, marginalizări şi excluziuni,pe care le-au detectat şi caracterizatnumeroşi istorici, economişti, sociologi,atât contemporani cu Marx, cât şi ulte-riori acestuia, autori majoritar de cu totulalte orientări. Confruntarea şi înfrunta-rea grupurilor sociale, aflate în situaţii şicu interese adverse, nu este invenţia cuiva; iar a le cantona în mecanisme resenti-mentare este simplist şi iluzoriu – hrănit, într-adevăr, de resentimente, doar că desens opus.

Nu înseamnă că nu pot fi aduse obiecţii dure presupunerilor lui Marx. Elear fi îndreptăţite şi în raport cu alţi exegeţi şi publicişti din epocă, astăzi ca şi uitaţi,printre ei şi promotorii anarhismului, pe atunci faimoşi, în Franţa, Elveţia, Italia,Spania, Rusia ori SUA, ale căror scrieri au ajuns să fie ignorate aproape cu desăvâr-şire. Cine îşi mai bate capul cu textele lui Stirner, Bakunin sau Kropotkin? Ei nucontează, fiindcă cei care li se pretindeau urmaşi n-au reuşit să le transpună ideileîn practică.

Totuşi, neşansa lui Marx a derivat din chiar norocul lui: transpunerea repre-

zentărilor sale, deşi nu în Germania şi alte ţări vest-europene, cum nădăjduise, ciexact acolo unde nici prin gând nu-i trecuse că ar putea ele să prindă cheag, tocmaiîn Rusia, ţara pe care o denunţa pentru înapoiere, despotism, privarea de drepturiatât a propriilor cetăţeni, cât şi a ţărilor călcate în picioare de ea. Acest pseudo-norocs-a abătut asupra lui ca un blestem, de care nu vor să-l elibereze, o dată şi o dată,cei care îi cunosc, eventual din auzite, doar un singur text de tinereţe, mereu incri-minat, Manifestul Comunist, pe care îl suprapun, pe rând, inclusiv teroriştilor cares-au autointitulat „comunişti”. Şi nu interesează care din aceste revendicări „comu-niste” sunt îndreptăţite şi câte – total gratuite.

Ţin să fiu precis în diagnostic, recunoscând ceea ce este de recunoscut. Da,Marx a avut o fire impulsivă, a fost un polemist agresiv, un radical, un maximalist,un iacobin, un adversar al capitalismului (lăudat constant pentru înfăptuirile sale,considerate însă temporare), un promotor al socialismului – în viziunea lui, treaptădoar incipientă a comunismului, pe acel râvnit comunism îmbelşugat el opunându-lmereu „comunismului rudimentar”.

Acestor precizări consider necesar să le adaug nuanţări suplimenta-re: în vremea aceea, au existat numeroşi revoluţionari nu neapăratmai concesivi în dorinţa de a schimba în mod violent ordinea insti-tuită; textele lui Marx au acoperit o gamă mult mai largă de preo-

cupări decât cele asupra cărora îşi focali-zează atenţia criticii săi; posteritatea idei-lor şi scrierilor sale e, la rândul ei, de obogăţie mult mai mare, cu adevărat decon-certantă pentru oricine preconizează ceeace, la un moment dat, s-a numit „economiagândirii”.

Vorba trivializată: ce-i de făcut?Nimic altceva decât să ne exersăm în deli-mitări între „marxişti”, între fiecare dintreei şi Marx, între enunţurile sale proprii deun fel ori altul. El nu are pentru ce fi ridi-cat la „înălţimi ameţitoare”, ci doar la unnivel de la care să poată fi integrat organicîn secolul al XIX-lea şi în modalităţile încare a fost invocat, folosit, maltratat de celurmător.

În familie şi de către prieteni Marxa fost numit „Maurul”. În Europa de Est ela devenit un nigger, în accepţia americanădepreciativă de pe vremuri.

Aştept un viitor, fără îndoială înde-părtat, când diverşi autori „de stânga”,ignoraţi sau falsificaţi în această parte alumii, vor reintra în făgaşul moştenirilornormale şi al dezbaterilor fireşti.

Printre ei se numără atât Bakunin,cât şi Marx. Ţine de „poveste” şi felul încare, în timpul vieţii, s-au tot bătut aceştidoi cosmopoliţi, probabil mai agresiv neam-ţul din Anglia decât rusul din Elveţia, che-stiune şi de temperament; apoi, după ce audispărut amândoi, încă vreun secol, adepţiilor presupuşi, de la războiul civil spaniolpână pe meterezele, uneori chiar baricade-le, tinerilor francezi, germani, americani.

Sunt multe „poveşti” de acest fel.Asupra tuturor grevează partizanate diver-se sau inverse.

Încăpăţânarea mea în a descâlciunul dintre ele se datorează mai alesîmprejurărilor: mă aflu într-un loc şi timp,

unde această încâlceală durează cam de o jumătate de veac, cu mult dinainte decâtpresupun necunoscătorii istoriei, din vremuri când stima afişată faţă de Marx aco-perea ignorarea lui şi antipatia faţă de el. La noi, în orice caz, n-a prea fost norocosacel „noroc”!

Încerc să-l reaşez în contextul originar, printre textele originale. Aş vrea săîncepem a ne raporta la el ca la orice alt autor controversat, cu toate argumenteleposibile contra şi pro.

Un gânditor important merită mai mult decât să fi fost greu încercat – şicând a fost în viaţă, şi de când este mort.

Poate că secolul XXI îi va face, şi în România, mai multă dreptate.

Istoria nu poate fi privită obiectiv, deoarece fiecaredintre noi participăm, vrem sau nu vrem, într-unfel la ea. De aceea dialogul, inclusiv polemica suntcăi de clarificare, cel puţin pentru unii. După căde-

rea Zidului Berlinului a început o altă eră în Europa. In Româniaacest zid a căzut în decembrie 1989, de Crăciun, zi neguroasăpentru mult timp de acum înainte, pentru că s-au descărcat ener-gii în două sensuri, adică spre plus şi spre minus infinit. Nusunt, precis nu sunt, un nostalgic al dictaturii de nici un fel, iarca evreu nu pot iubi nici dictatura roşie şi nici pe cea brună-neagră – verde (cea neecologică), de nici un fel. Au căzut miturişi se înalţă altele. Oare nu putem privi cu mai multă obiectivita-te în urmă? Dacă aveam înainte pe clasicii marxişti, apoi peCeaşcă, pe unii scriitori îi urca propaganda „pe culmi nebănui-te”, acum se înalţă, fără nici un ochi critic alţi idoli. Cartea luiSorin Lavric, un autor, se spune, foarte bun, dar cine nu e buncând atinge o temă inflamantă ( infamantă?).?

Cartea a fost elogiată de unii, ca V. Tismăneanu, demirare, din multe motive, de Stefan Borbély (recent în„Contemporanul”), dar şi aspru criticată de Laszlo Alexandruş.a. Se numeşte cartea „Noica şi mişcarea legionară” (corect arfi numele mişcării de tristă amintire să le scriu cu litere mari,dar nu pot). Cineva se lăuda că l-a cunoscut pe Noica, un omdeosebit de inteligent, poate cel mai important logician dinRomânia, foarte posibil, iar altcineva a întrebat, dar nu era şi unbun înotător, deoarece amintirea cu Noica era legată de o întâl-nire la un ştrand. Lăsând gluma deoparte, vom cita din Noica

cel tânăr, fără a atinge cumva memoria acestui valoros logician,filosof, etc. „Prezenţa Căpitanului nu putea să ne lase nepăsă-tori... Totul era mistuire şi totul era lumină... Trebuia pentru fie-care din noi să vină cineva şi să ne ridice... Miracolul ei ( n.b. alLegiunii) este de a fi singurul organism înăuntrul căruia progre-sul să fi fost cu putinţă”. Am citat din „Buna Vestire” anul IVnr. 19 din 29 sept. 1940, ca şi din conferinţa ţinută la Radio înseara zilei de 5 oct. 1940. Ce a urmat? Masacrul de la Jilava, uci-derea lui Iorga, Madgearu şi, ca „apogeu” Pogromul antievreiescdin Calea Văcăreşti şi Dudeşti, în 21-22 ianuarie 1941. Cine vadovedi că alţii au făptuit aceste crime poate să vină oricând şioriunde să dovedească. Dacă Nichifor Crainic, un iubitor al luiHitler, cândva, a recunoscut că Legiunea s-a înecat în propriulsânge, dacă însuşi ideologul „magistrul” Legiunii, filosoful NaeIonescu căuta scuze pentru excesele pe care tot discursurile salele provoca, dacă însuşi acel „înger„ numit Codreanu şi-a începutcariera politică împuşcând în plină stradă, la .lumina zilei un pre-fect, pe Manciu din Iaşi, în numele tinerimii revoltate de perse-cuţiile antilegionare, atunci despre care idealuri vorbim? Am cititdin pură curiozitate „Cărticica şefului de cuib”, publicată chiarde, neolegionari, care există bine mersi, să fie cât mai puţini,sperăm. Între o sumedenie de sfaturi pentru disciplinarea, păs-trarea sănătăţii fizice şi morale a tinerilor legionari, găsim unarticol scurt, scurtissim – Există o problemă „jidovească” înRomânia, Legiunea o va rezolva. Codreanu n-a spus cum, nu aapucat, ceva a ştiut el după cum decurgeau lucrurile înGermania, vezi legile rasiste de la Nürnberg. Carol II, un regeaventurier şi corupt, evident, a pus capăt vieţii lui Codreanu.Dar, înseamnă că Moţa, Marin, Codreanu, alţii au fost automateroi legendari, sfinţi, etc.? Te poate absolvi moartea de graveincitări, acte de natură să distrugă vieţile altora?

Ştefan Borbély, pentru că datorită lui, care este unpublicist cunoscut şi apreciat, am intervenit într-o polemică dusăde câteva luni bune, afirmă, corect, că situaţia actuală, la noi,este exasperantă, din cauza corupţiei, a unei false democraţii.Trei obiecţii aş avea la articolul hiperelogios al lui ŞtefanBorbély, din Contemporanul (oct. 2008). Primo – Moţa şi Marin

au murit pe frontul din Spania. Care era idealul naţional – creş-tin – ortodox ce i-a mânat să lupte pentru Franco? Probabil, pre-zenţa comuniştilor din Europa. Deci, legionarismul nu era o miş-care pur spirituală, ci avea, evident, fapt cunoscut, un caracteranticomunist, la fel de pronunţat ca şi cel antidemocratic, anti-occidental, antievreiesc, prea mulţi anti pentru ceva pur spiri-tual. Mai aproape s-ar regăsi Legiunea de fascismul italian şi maiaproape de nazismul german. Acest aspect este permanent ocul-tat de unii comentatori gen Lavric, Borbély ş.a. Citind articoleledin „Buna Vestire” – anul 1940, anul cotropirii a peste jumăta-te de Europă, oricine poate înţelege ce mult iubea conducereaLegiunii pe Hitler. Acesta era idolul adevărat? Unde era acel purnaţionalism, după ce Germania urma să dea nordul ArdealuluiUngariei, aşa cum URSS lua, cu acordul lui Hitler, Basarabia şiBucovina? Secundo – Borbély citează direct din Lavric şi anumeteza cu privire la concurenţa evreiască, în secolul al XIX-lea, careatingea interesele, orgoliile naţionale ale majorităţii populaţiei.În România, azi mai sunt câteva mii de evrei. În secolul al XIX-leaerau circa 200.000, e adevărat, unii arendaşi, unii cârciumari,unii bancheri, unii industriaşi, unii filologi, unii eroi în războiulde Independenţă, unii meseriaşi, unii chiar agricultori. Când ieiun arendaş şi faci din el un prototip, un popor, este la fel cuma făcut Nae Ionescu şi i-a spus lui Sebastian – „Iuda trebuie săsufere”. Cum numim acest mod de a gândi? Nu este nevoie să-lnumim. Astăzi lucrurile merg rău la noi, zic la noi, pentru că şieu sunt cetăţean al acestei ţări. De ce merg rău? Există explica-ţii – „ Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, nu? Nu este aşa căevreii domină lumea? Invit pe cei de bună credinţă să citească ocarte puţin comentată – „Zeii cei răi” a lui George Voicu, profe-sor universitar (Ed. Polirom, 2000), ca şi „Problema evreiască”publicată de Editura Ideea Europeană (2006), ediţie alcătuită deAura Christi, redactor-şef al publicaţiei Contemporanul. Ideeaeuropeană (director Nicolae Breban). Le mulţumim! Ce terapiene propune Borbély? Parcă ar spune, parcă n-ar spune. Dar gene-ralul Stănculescu, dar Chelariu, dar nostalgicii lui Antonescu?Ehei, unde o fi şi Tepeş, Doamne? Aceasta ar fi a treia obiecţie.În rest, articolul este de necitit.

BORIS MARIANLegionarismul ca metodă terapeutică?

16

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

La sfarşitul lecturii „paso doble”,recentul volum al Katiei Nanu, nerelevă ca o ţesătură densă deîntâmplări reale şi imaginare pre-

zentată cu o expresivă voluptate a detaliului careînsă nu devine un scop în sine, având doar rolulde a limpezi simbolurile principale, deci ca un felde lanterne într-un spaţiu confident. Nu intenţio-năm, totuşi, să începem cu sfârşitul.După un mai vechi obicei, pentru cascrierea Katiei să poată fi căutată maiuşor prin librării, vom nota aici câtevadin datele „de stare civilă” ale cărţii:avem de-a face cu un roman în adevăra-tul înţeles al cuvântului (cartea are 315pagini şi apare la Editura Senior –Călăraşi, coperta şi tehnoredactarea –ing. Camelia Lupu, ilustraţia, AncaTofan culegere şi corectură, lucru inte-resant, aparţine autoarei, altminteri spe-cializată în acest domeniu. Pe KatiaNanu o întâlnim în coperta a III-a privin-du-ne prin lentilele ochelarilor, iar pecoperta a IV-a găsim o lungă listă a scrie-rilor sale (15 titluri) apărute la diverseedituri din Bucureşti şi Galaţi.

În lectura noastră, titlul cărţiiexprimă o simbolistică complexă sugerând, în prin-cipal, existenţa paralelă a două planuri existenţia-le care se confruntă şi se potenţează reciproc pefundalul unei societăţi sfâşiată de contradicţii. Dar,să căutăm în pagini şi intenţia autoarei. Chiar dela bun început (pag. 4), într-o formă lirică voalată,Katia Nanu ne sugerează propria sa viziune. Înain-te de a ne hazarda să tragem propriile noastre con-cluzii, vom căuta să adâncim, tot cu ajutorul autoa-rei însăşi semnificaţia probabilă a dansului dintitlu: „Paso doble”, dans în care femeia este instru-mentul docil în mâna partenerului. Ea este cauza,capa roşie ca sângele… şi, în altă parte, dar la felde explicit, găsim o extrapolare: „nu câştigăm unpas, că pierdem altul ca-ntr-un dans nesfârşit. Pasodoble, viaţa e o coridă. Cine pierde, cine câştigă?Spectatorul, pe care între matador şi taur îl furamereu imaginea tremurândă a capei roşii, mlădiin-du-se insinuant sub lupa picăturilor gemene desoare.” (p.311).

În lumina acestor fragmente, veritabileprecizări auctoriale, „dansatoarea în roşu” careapare încă de la (p.10-13) devine personajul cheieal cărţii, iar dansul ei o zbatere zadarnică în cău-tarea „dublului spiritual” nu este, totuşi, o apariţieabstractă, căci imaginea ei este cât se poate depământeană prezentată, evident, într-o aură liricăadecvată dansului: „…tipa în roşu îşi trage parte-nerul în mijlocul cercului, ondulându-se vijelios înjurul lui. Dansează ca o flacără, până la epuizare.

Sânii i se balansează sinucigaş, funduleţul se roteş-te, mâinile fac valuri printre suliţele cu care doam-nele de pe margine o săgetează conştiincios. Parepierdută într-o mare de sunete, pe care numai eale aude şi trupul subţire se mlădiează înmugurindbănuite flori albe de cireş” (p.12).

Dacă ar fi să ne luăm după GastonBanchelard, aici putem decala, înacest personaj, o anumită iposta-zare subiectivă şi ireală a înseşi

autoarei. Până si Zola spunea: „Doamna Bovarysunt eu!” „Dansatoarea în roşu” va mai reveni încontext. Acum e cazul să ne ocupăm şi de altedimensiuni ale romanului. De exemplu, spaţiulambietal este zugrăvit cu mare iscusinţă. KatiaNanu ştie carte, culorile ei sunt proaspete şi atrac-tive, cu inevitări de farse caragialeşti. Peisajul, demulte ori aglomerat, cu detalii aparent anecdotice,care finalmente se dovedesc a fi convergente înraport cu economia generală a cărţii. Prin sesiza-rea necontenită a unor amănunte semnificativecare, în afară de încărcătura lor semantică, poartăşi ecouri şi aluzii, se naşte o cadenţă subiacentăîntr-un interior care potenţează sublim mesajulexplicit al povestirii. Aşa ar fi spre exemplu, pasa-jul cu inspiratul zbor al păsărilor de la pag. 159-163, text caleidoscopic cu dublă semnificaţie. Darsunt şi altele…

În pofida unor largi elanuri lirice, KatiaNanu nu ţine neapărat să evadeze din realitate,din eveniment, chiar dacă modalităţile de recepta-

re a întâmplărilor sunt suncrete sau virtuale.Aceste două canale sunt paralele, aparent contra-dictorii, în ultimă instanţă sunt congruente, sepotenţează reciproc printr-un joc inteligent alnegaţiei şi al afirmaţiei, atât culorile cât şi umbre-le dovedindu-se neapărat necesare („se-ngână şi-şirăspund”). Aşa stând lucrurile, nu lipsite de inte-res sunt şi scenele care înfăţişează, subliniat şi

polemic, societatea larvară, meschină şimercantilă a zilelor noastre. Aici, KatiaNanu dă dovada unui excelent spirit deobservaţie, tipic feminin, exprimarealucidă şi insidioasă şi cu un dram decleveteală pusă pe seama unor matroa-ne purtătoare fudule de brelocuri şi toa-lete pariziene de import, nu lipseştenici chiar o subtilă complicitate cu tac-ticile sau cu gesturile nepremeditate aleseducţiei feminine.

Societatea gasteropodală carene este listată ca un contrapunct aldoamnei dansatoare în roşu, (care aiciare o soartă comparabilă cu cea din„Pescăruşul” lui Cehov) beneficiază devalorile pe care le merită. Întâlnim totsoiul de lideri de pricopseală care se aula mână unii pe alţii, apar Juliete afuri-

site, negociate în bunuri materiale (zestre, hecta-re, relaţii, neveste îmbuibate şi împarfumate, cică-litoare şi împopoţonate, personaje de fond, dezo-lante şi apoi rubedenii şi clienţi complici în afaceriirosite ,senatori grosolani, agresivi şi concupis-cenţi, feciori de bani gata, uneori romantici şineajutoraţi (pentru contrast). Nu lipsesc, din fres-ca autoarei Katia Nanu nici lupte-bumeranguripolitice prin caracterul lor, chipurile accidental, elesunt mai convingătoare decât toate incriminăriledemagogice pe care o dictatură a mitocanilor cufilozofia ei de aprozare, o promovează zilnic înecranele televizoarelor şi în presă. Departe de noiintenţia de a povesti ce se mai întâmplă prinpagini. Naraţiunea clară şi fluentă este la îndemâ-na oricărui cititor. Este profitabil, totuşi, să atra-gem atenţia asupra unor elemente neostentativecare îmbogăţesc mult averea de fond a romanului.Le notăm aici, telegrafic: dansatoarea e imbrăcatăîn roşu, deci vrea să atragă atenţia, ceea ceînseamnă că se consideră altceva decât contempo-ranii şi că talentul ei o condamnă la singurătate;ea este profesoară la o şcoală de surzi, iar frateleei geamăn, Daniel este orb, ceea ce înseamnă căgestul, dansul ei, este singurul loc de comunicarecu lumea. Paradoxală şi întrucâtva nefirească paredragostea dintre doi fraţi gemeni care duce maiîntâi la acceptarea unui viol şi, ultima dată ar fi,ulterior, chiar şi la sinucidere, dar aici credem cărelaţia este forţată tocmai pentru a sublinia valoa-rea de simbol a personajelor respective. Se spunecă dorinţa de comunicare a omului de talent estenecruţătoare şi jertfa povestitorului este, într-oformă sau alta, aproape inevitabilă. Finalmente,autoarea ne oferă şi o soluţie consolatoare, intro-ducând un copil, în fapt surdo-mut şi bolnav careîntinde mâinile să fie luat în braţe de femeile care-lînconjoară. Nu împingem această psihanaliză preadeparte, întrucât preocuparea principală a comen-tatorului este doar o analiză a teatrului. De aceea,vom coborî puţin nivelul corespondenţelor literareîntr-un spaţiu comparatist conjecturând că dansa-toarea poate fi o traviată romantică eterne neferi-cită, iar esenţa finală a copilului orfan, un amă-nunt consolator în atmosfera dramatică a romanu-lui.

Katia Nanu reuşeşte să dea un aerconfesiv naraţiunii sale folosindun limbaj accesibil, actual, presă-rat cu termeni nonconformişti sau

chiar argotici, mergând până la câteva cuvinte, îngeneral, ostracizate. Autoarea doreşte şi reuşeştesă rămână o contemporană a tinerelor generaţii,multe din angoasele personajelor oglindind proble-me nesoluţionate ale vieţii cotidiene. Povestea setermină într-o stare de tensiune proprie marilorspectacole clasice. În secvenţa finală, autorul îşiimaginează o scenă de teatru pe deasupra căruiadansatorii au desenat cu creta un cerc: „Îşi potri-vesc paşii după ea, străduindu-se să nu o calceprea des. Din cauza asta, mijlocul scenei le rămâ-ne străin, şi-l interzic singuri” (p.314).

Urmează, după părerea noastră, „aşteptareînfiorată”, romanul Katiei Nanu, „Paso Doble” aremarele merit de a ridica, dincolo de cuvinte, multedin problemele lumii contemporane. Talentul şicompetenţa autoarei sunt indubitabile.

VIOREL DINESCU

Destinul dansatoareiîn roşu

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Cum e şi natural, conflictul izbucnitîn prima săptămână a lunii august lao distanţă de numai 1.500 de kilo-metri de graniţele României pre-

ocupă analiştii noştri. Deşi nuanţele diferă, aşspune că aceştia se împart în două tabereprincipale. Pe de o parte, îi găsim pe ceicare reproşează fostului marinar aflat azila cârma ţării inconsecvenţa declaraţiiloranterioare cu examenul sever al practiciila ora punerii acestora în aplicare. De ceînghiţirea spanacului declarativ privindnecesitatea blocării transformării MăriiNegre într-un „lac rusesc” nu este urmatăîn practică de umflarea muşchilor şi, aido-ma simpaticului Popeye, de lichidareaadversarului cel rău? Pe de cealaltă parte,îi aflăm pe cei care îi reproşează luiTraian Băsescu o hiperactivitate care, maipe româneşte spus, s-ar numi „aflarea întreabă”. Ambele tabere au dreptate, ceeace echivalează cu a spune că ambelegreşesc deopotrivă.

Criza georgiană nu face decât săconfirme că da, ruşii sunt ferm hotărâţi sănu permită cu niciun chip ca semihegemo-nia lor din Marea Neagră să fie pusă subsemnul întrebării. Spun semihegemonie,pentru că, de fapt, în acest punct interese-le ruseşti converg cu cele ale celuilaltsemi-hegemon, Turcia. Chiar vizita-fulgerpe care Traian Băsescu a făcut-o la 20-21august în cinci state riverane, printre careşi Turcia, a reconfirmat că Ankara nu estedispusă să renunţe la prevederile Con -venţiei de la Montreux. Şi atunci, cu ceinstrumente ar putea acţiona România,din moment ce Turcia, se bucură în cadrul NATOde drept la veto asupra oricărei acţiuni militarecare i-ar afecta interesele? Organizaţia de Coope -rare Economică de la Marea Neagră? Sau poateFondul Mării Negre? Nici măcar Blackseafor, încare sunt membere atât Turcia cât şi România nueste diferită, ca să nu mai vorbim de forţa maidegrabă simbolică a acesteia.

Mai rămîne, desigur, Uniunea Europeană, şinu este întâmplător că de la bunul început al crizei,Bucureştiul a subliniat cu orice ocazie că politicilesale se îndreaptă mai degrabă către mobilizareaeforturilor în cadrul Uniunii pentru găsirea uneisoluţii care să satisfacă ambele tabere aflate înconflict. Numai că, o ştie şi un copil osset aflat lagrădiniţă, Uniunea Europeană este în primul rânddivizată cînd este vorba de intervenţii militare, înal doilea rând impotentă şi nu în ultimul rînd,dependentă de livrările ruseşti de hidrocarburi.Cea mai bună ilustraţie a acestei „situaţiuni” a fostchiar summitul extraordinar de la Bruselles, de laînceputul lunii septembrie. Când Rusia te laudăpentru „responsabilitatea” de care ai făcut dovadă,e ca şi cum te-ai fi întors acasă cu o umbrelă, flu-turând în mână hârtioara care asigură, pasămite,căldurica în iarna viitoare. Mai lipsesc pălăria,mustaţa, şi ilustrul nume Chamberlin.

Chiar dacă este exagerată afirmaţia cămotivul principal al intervenţiei ruseşti s-ar afla înefortul de a împiedica Georgia, ţară transit pentruproiecte alternative care ar ocoli Rusia reducândastfel dependenţa Europei de gazele şi petrolul ru -sesc, nu încape îndoială că şi acesta se numărăprintre motivele brutalei acţiuni. Cele două con-ducte, cea petroliferă (Baku-Tbilisi-Ceyhan) şi ceade gaze naturale (Baku-Tbilisi-Erzurum) stau ca unghimpe în ochii premierului-preşedinte VladimirPutin şi ai succesorului său, Dimitrii Medvedev,fost director al giganticului concern de stat rusescGazprom. Din acest punct de vedere, afirma, nu demult, Stephen Kotkin de la Foreign Policy ResearchInstitute, Rusia ar putea fi analizată sub titlul„Kremlin, Inc.” Proiectul Nabucco la care esteangajată şi România, ar urma să transporte gazdin Azerbaidjan (dar şi Turkmenistan) prin

Georgia, Turcia, Bulgaria, Ungaria şi Româniaajungând în cele din urmă la un terminal vienez.Numai că proiectul se aseamănă cu autostradaBechtel. Se face mare vâlvă de importanţa lui, şimai nimic pentru implementare. Dar pentru

Bechtel s-au încheiat cel puţin acordurile şi saufăcut nişte plăţi. Nici măcar acordurile iniţiale nuau fost încă semnate în cazul Nabucco. Între timp,Rusia a contracarat cu proiectul alternativSouthstream, care pedepseşte România ocolind-o,trecând în schimb prin Bulgaria, Serbia şi Ungaria(ţară care practic anulează în acest fel participareala Nabucco, deşi dezminte oficial acest lucru), ter-minându-se (ce coincidenţă bizară, ar spune EugenIonesco!) exact în punctul terminus de la Vienaunde s-ar fi încheiat şi proiectul Nabucco.

Si totuşi, în cursul vizitelor sale din20-21 august, preşedintele Băsescu aafirmat că în cursul recentului con-flict, s-a dovedit că traseele hidrocar-

buice ce traversează Georgia nu sunt ţinta atacu-lui rusesc, Moscova ferindu-se să le vătămeze.Kremlin, Inc. s-ar fi împuşcat în propriul picior(cum ar spune unul de la Texaco, Inc.) dacă ar fiprocedat altfel. Scopul rusesc nu este acela de adeclara război făţiş Europei, ci de a demonstra căo Georgie instabilă pereclitează intereseleeuropene. Iar „stabilitatea” nu va putea fi decâtuna “controlată”. De cine şi de unde, se înţelege dela sine. A greşit, deci, Băsescu, în aprecierile sale?Nu cred că aşa stau lucrurile. Afirmaţia era maidegrabă destinată urechilor Kremlinului, cu care,tardiv, preşedintele României încearcă să resta-bilească un dialog, demonstrând astfel că Româniade după cele două aderări poate fi un util canal decomunicare între est şi vest. Un Băsescu în pantoficeauşişti? O fi avînd şi geopolitica constaţele ei!

Motivul principal al invaziei ruse în Georgia,servit involuntar de acţiunea pripită a lui MihailSaakaşvili la 7-8august, rămâne împiedicarea extin-derii NATO în Georgia şi Ukraina împreună cumenţinrea convenabilei situaţii de aşa numită„instabilitate controlată” în regiune. România şi-aexprimat clar suportul pentru extindere. Şi atunci,cum ar mai trebui să acţioneze? Să examinămalternativele. S-a subliniat că preşedintele românnu s-a alăturat celorlalţi şefi de state din fosteleţări comuniste care, în mod simbolic au zburat laTbilisi pentru a-şi exprima solidaritatea cu MihailSaakaşvili şi poporul său. S-a dovedit însă ulterior

că niciun alt stat, cu excepţia Israelului, nu livrasearmament Georgiei, şi nu a fost, desigur, întâmplă-tor că a fost acela tocmai Serghei Bagapsh, liderulAbhaziei secesoniste, care a afirmat că îndepozitele subterane georgiene din defileul Kodoris-au găsit mari cantităţi de arme de producţieamericană şi românească. Că propriul nostru mi -nis tru al Apărării Naţionale, Teodor Meleşcanu, adezminţit iniţial livrările pentru a-şi înghiţi maitârziu cuvintele, e o problemă de altă natură. Esteînsă puţin probabil ca Băsescu să nu fi fost infor-mat de către SIE, instituţia care l-a „corectat” ulte-rior pe Meleşcanu. Ar fi fost interesele solidarităţiiservite mai bine de o prezenţă simbolică la Tbilisi,pe care ruşii, fără îndoială, ar fi exploatat-o din

plin asociindu-i la „complot” pe cei treipreşedinţi baltici şi pe cel polonez?

Celaltă alternativă este nu -mai sugerată, niciodată însăexaminată până la sfârşit înceea ce priveşte concluziile

pu ne rii sale în practică. Se arată că Stra -tegia Naţională de Securitate a României,adoptată în 2007, defineşte statul nostrudrept „un vector dinamic al securităţii şiprosperităţii regiunii”. Ce fel de vector omai fi acela, se întreabă aceşti analişti,care stau cu mâinile (şi braţele) încru-cişate când la numai 1.500 de kilometrisecuritatea regională este serios afectată?Curios însă, nu am văzut până acum penimeni care să se întrebe: oare este aceas -tă definiţie realistă? Ca să fii un vector alprosperităţii regiunii trebuie mai întâi săfii tu însuţi prosper. Nu este cazul. Amputea, cel mult, să redirecţionăm „căpşu-nari’ de la vest spre est, dar rezultatele arfi catastrofale. În est şi în vest. Dar maiales la noi. Suntem, cel puţin, un vectorde securitate? Atâta timp cât nu ni se ceremai mult decât să participăm la (în sineînsele chestionabile) acţiuni de securitatecolectivă şi menţinere a păcii (prinrăzboaie) în Afghanistan şi Irak, da, sun-tem. Dar exportor de securitate, să fimserioşi, nu am fost niciodată în istorie.

Cum spuneam, o fi având şi geopolitica constan -ţele ei!

Ne putem îmbăta cu apă rece cît dorim sub-liniind rolul nostru extraordinar în promovareademocratizării regionale, tot aşa cum ne atribuim(şi în acelaşi timp ne explicăm „înapoierea dura-bilă”, cum fericit o numeşte Daniel Barbu înPolitica pentru barbari) şi rolul de „apărători aicreştinismului la porţile orientului”. O fac şi sâr-bii, şi bulgarii, cam tot din aceleaşi motive. Dar nune întrebăm niciodată dacă acele catedrale care nus-ar fi ctitorit fără noi în Occident chiar nu s-ar ficonstruit, sau dacă „Revoluţia Trandafirilor” înGeorgia sau cea „portocalie” din Ukraina au fostun minuţel condiţionate de precedenta revoluţieportocalie de pe Dâmboviţa. Poate că ceea ce secere reexaminat nu este implementarea doctrineide apărare naţională, ci doctrina însăşi.

Să fim bine înţeleşi: nu mă transform,Doamne Feri (am voie, sunt acum Ardelean cupatalama!) în avocatul abandonării noilor noastrealianţe. Vreau numai să fim luaţi în serios încadrul acestora. Şi mai vreau să luăm în serios cepot face noii noştri aliaţi pentru noi. Dar şi ce nupot face. Indiferent dacă motivul este neputinţasau nedorinţa. Pentru că rezultatul (întrebaţifemeile!) este acelaşi, indiferent de scuzele şi deexplicaţiile pe care le vom auzi „după”. Capeteînfierbântate gen fraţii Roncea şi activismul lordincolo de Prut ne-ar dori cu arme zăngănitoare pemalurile Nistrului. Ar fi cea mai bună reţetă pen-tru a redeveni clienţi ai „politicii de bună vecină-tate” a Uniunii Europene.

În sfârşit, aşa cum avea să recunoascăBăsescu aflat în turul celor cinci state riverane,nimeni nu a mandatat Bucureştiul să intermediezeşi nici măcar să prezinte noi idei. Eufemisticvorbind, nu mă număr printre admiratorii preşe -dintelui. Şi tocmai de aceea mi se pare că fluieră-turile ce s-au auzit la adresa sa trebuiau să-i aducămai degrabă aplauze. Am avut, în sfârşit, de-a facecu un om de stat conştient de responsabilităţiesale mai degrabă decât cu un vânător de ovaţiielectorale. Pour vu que ça dure!

(IM)PERTINENŢE

MICHAEL SHAFIRRomânia în cercul de cretă caucazian

18

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Când un reporter TV merge la un inte-lectual acasă pentru un interviu îlplasează neapărat cu spatele labibliotecă, încadrat de cărţi. În rân-

durile care urmează nu am de gând ca jurnalist să îlîndes pe profesorul Borbely între cărţile sale şi să ile comentez eventual. Prefer să fie povestit de treidintre studenţii săi, pentru ca pe final să vin şi eucu mărturia mea despre Ştefan Borbély, niţel răută-cioasă, în ciuda respectului pe care i-l port, o parabo-lă a condiţiei intelectualului în zilele noastre. GraţianCormoş este jurnalist freelancer, critic literar şi unfoarte bun baschetbalist. Nu degeaba am pomenit deultima sa caracteristică. Am impresia că persoanelecu valenţe intelectuale şi care au practicat, totodată,sport în tinereţe (cum era Borbély cu voleiul) saupractică în continuare sunt mai afini, după cum şistilul lor de exprimare e mai elastic, direct, fibros.Graţian a predat o vreme seminarii la Facultatea deŞtiinţe Politice, Secţia Jurnalism. „L-am întâlnit peprofesorul Borbély la masteratul de Jurnalism şi pen-tru mine a avut atunci valoarea unei revelaţii, cu atâtmai mult cu cât restul profesorilor de la acel maste-rat, cu excepţia a încă unu-doi, erau sub limita peni-bilului. Obişnuit din facultate cu profesori foarteslabi, pentru prima dată mi-am dat seama că poateexista izolat şi sporadic câte un act de cultură şi depedagogie autentică, pentru prima dată am văzutbibliografii şi planuri de seminar coerente, discuţiinormale etc. Împreună cu alţi colegi aşteptam cunerăbdare cursul de marţi legat de imaginarulRăzboiului Rece, singurul curs pentru care citeam 3-4cărţi săptămânal! Când vorbeam între noi despre el,nu îi mai aminteam numele, ci îi spuneam «maes-trul». Trecând discuţia în alt registru mi se pare căvolumele lui Stefan Borbély, unele de excepţie în cul-tura română, pe care poate alţi universitari improvi-zaţi le citesc cu dicţionarul în mână, suferă de undeficit de receptare, deoarece autorul nu este adep-tul lansărilor zgomotoase nici al prieteniei cointere-sate cu potenţialii recenzenţi, preferând să trăiascădiscret într-un fel de Castalie atemporală”.

Ioana Şigovan este doctorandă a profesoruluiVoia de la Literele clujene, dar şi a lui Borbély. E cap-tivant portretul profesorului creionat de ea, cu nuan-ţe mai întunecate, mai ales că instinctul de apărarei-ar spune în mod normal unui doctorand să desene-ze luminos, ca la carte. „Ştefan Borbély este o pre-zenţă care te marchează ca student, ca un «acord»perfect între coordonarea exterioară şi interioară apersonajului. Luminos şi glacial în afară, se mişcă

ideatic într-un spaţiu tenebros şi melancolic. Nupoate fi romanţată o întâlnire cu acest personaj his-trionic, dar ideile pe care le răscoleşte sunt posibili-tăţi ale unor teorii care se nasc din plăcerea demons-traţiei şi gustul pentru paradoxuri. Bibliografiile cur-surilor nu documentează o vedere unitară, ci suscităinteresul pentru contradicţiile şi posibilităţile de aso-ciere pe care le creează. De aici, aud, nu o dată, des-pre «perversitatea» fixării unor teme de referat ca«sintaxa culturală a secolului al XX-lea», sau alte titluricare cuprind arii vaste şi totuşi presupun o tranşareşi o sintetizare din care rezultă acel tablou ludic alipotezelor şi intuiţiilor care construiesc sintaxa,natura legăturii dintre fenomene şi nu o istorie cul-turală ca muncă documentară. La început, însă, ast-fel de teme te pot buimăci. O remarcă personală sereferea la posibilitatea de a fi, faţă de student, „magi-cianul” lui Fowles, un manipulator şi un tiran inte-lectual, din acelaşi motiv pentru care fără Inchiziţiecultura europeană nu ar fi progresat eliberându-se.Recomandă câteodată cărţile descoperite recent de elînsuşi, dar atunci cu entuziasm, apoi zâmbeşte mali-ţios, cu aerul: «să vedem ce vei face cu ea», presim-ţind că va declanşa un scurtcircuit şi cu satisfacţiape care ar fi avut-o scriind cartea. Aceasta este şiuna din calităţile profesorului – este un provocator:când discută despre un nume, o carte, este clar căîncepi să sapi cu suspiciune şi interes. Este un pro-fesor căruia îi place să descopere, să bombardeze cuşocuri culturale şi să vadă «ce iese». Apoi jubilează,când e cazul, cu note personale şi calificative indivi-duale pentru fiecare referat «Excelent!». «Biblio -grafia» acestui subiect ar coincide cu biografia lupu-lui de stepă, coincidenţă pe care o semnaleazăBorbély însuşi. Între timp, în public, lupul se meta-morfozează în pisica de rasă (aristocrată), languroa-să şi impasibilă care doarme pe un tom gros legat înpiele”.

Oana Caputinschi e studentă în anulII, tot la Litere. Nu mai ştiu exact lace secţie. Ne tot întâlnim prin barurişi mă mir că e mai tot timpul frumu-

şică şi singură. „Borbély este unul dintre profii meipreferaţi, deci o sa fiu cât de subiectivă am să pot.Am făcut cu el «Omul Politic şi Literatura» şi«Nietzsche în Literatură»... Este genul de om care teîntărâtă să-ţi pui întrebări asupra existenţei tale.Prof relaxat care te destinde la cursuri! Îmi amintescun seminar despre cartea „Siddharta” a lui Hesse(cartea mea preferată), la care Borbély ne-a adus unfilm despre viaţa lui Buddha. Se vedea de la o poştă

că tehnologia îi cam dă bătaie de cap pentru că seîncurca acolo în cablurile alea, la un moment datchiar împiedicându-se… Nu este proful care să-ţi deape tavă o idee măcinata din interiorul lui... Îţi dădatele, o biografie, şi în rest… îţi pavezi tu calea. Ceapreciez la el cel mai mult este că imprimă studentu-lui conştiinţa faptului că scopul vieţii lui nu este înşi printre hârtii, ci undeva deasupra societăţii, empi-ricului etc. Ne-a recomandat la un curs cartea ta des-pre mişcările protestatare din anii 1960 în SUApărând încântat că a fost lansată într-o uzină şiregretând că nu a putut să ajungă... Nefiind omulcare să îţi dea cu lopata ideile, ne-a lăsat pe noi săne facem o impresie despre carte şi doar ne-a intro-dus în contexul anilor ‘60. Este un profesor cu multăenergie pozitivă, mult mai tânăr decât mulţi dintrestudenţii săi, care participă cu interes la formareastudenţilor (ceea ce mi se pare esenţial pentru rolulunui profesor), responsabilitate pe care mulţi dintreprofesorii noştri de la Litere refuză să şi-o asume.Ioi, zici că l-am făcut un fel de guru!”.

Stefan Borbély e într-un top 5 al profe-sorilor pe care i-am prins în cinci anide şcoală. Din păcate, l-am prins doarla masterul de la Litere, după patru

ani de Jurnalism. După cum am povestit şi cuGraţian, anii petrecuţi la Jurnalism puteau fi compri-maţi ca învăţătură într-un singur semestru, dacă nuam fi avut profesori ca Ruxandra Cesereanu şiMiruna Runcan. Borbély mi-a dat cărţi foarte utilepentru volumul meu despre anii ’60 în SUA, iar lacursuri recomanda lecturi suculente ideatic. E calm,non-intruziv în timp ce predă. Nu încearcă să te con-vingă de ceva anume, să îţi inoculeze propriile valori,e un ghid blând, de la distanţă, temător că ar puteadeveni acel Magus al lui Fowles. Povestea la un cursde Malraux şi de scrierea sa fascinantă – Ispita Occi -dentului. Eram în aripa dinspre stradă a Facultăţii deLitere. După-amiaza, ora cinci, noiembrie, vrememohorâtă, lume adormită, geamuri subţiri. E perioa-da cu trafic greu pe B-dul Horea... maşini, claxoane,tramvaiele cu uruitul lor metalic. Nu se aude cespune profesorul. Îi spun să ridice puţin vocea. Oface câteva minute, apoi revine la tonul iniţial. Încer-căm să ciulim urechile, dar strada îl acoperă pe pro-fesor. Cred că asta se întâmplă în general cu intelec-tualii de azi, care se manifestă cu precădere în afaraspaţiului public, pe nişe universitare ori în cărţi cuun tiraj maxim de 1.000 de exemplare. LimbajulEvului Media i-a scos de pe teren, din spaţiul public,şi i-a aşezat pe banca de rezerve mentale.

ÎN VIZOR

ŞTEFAN BORBÉLY

ADI DOHOTARUPe banca de rezerve mentale

Cu Nicolae Breban şi Mircea Muthu. Cluj. Caravana Gaudeamus. Aprilie. 2008Foto: Aura Christi

Ştefan Borbély.Foto: Aura Christi

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Propunerea revistei Contemporanul dea fi autoarea uneia dintre piesele depuzzle ale acestui dosar-portret al cri-ticului şi eseistului Ştefan Borbély

mi-a oferit posibilitatea unei retrospective şi, dacămai era necesar, a recunoaşterii rolului pe care aces-ta îl joacă de mai mulţi ani în formarea unor noi (ter-menul e ingrat) generaţii de comparatişti. Pers -pectiva bidimensională de cititori fiinddublată pentru mine şi colegii mei deşansa de a-i fi fost, pentru mai mulţi ani,studenţi sau colaboratori (de a trece dinco-lo aşadar de o cunoaştere indirectă şi par-ţială, prin cărţile sale), recunosc ca para-doxală (fericită, dar şi ingrată) ipostaza dea scrie despre un om valoros aflându-te înacelaşi timp în proximitatea sa profesiona-lă. Domnul Ştefan Borbély mi-a fost din2001 şi până în 2005 profesor de literatu-ră comparată la Facultatea de Litere aUniversităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, celdintâi cadru universitar cu care am stu-diat această disciplină şi care (nu numaidin acest motiv) mi-a şi marcat definitoriuopţiunile ulterioare pentru acest domeniude cercetare. În diversele sale ipostaze, dela profesia didactică la implicareapolemică din publicistică sau laorganizarea şi moderarea de eveni-mente culturale, Ştefan Borbély ademonstrat mereu capacitatea de aechilibra formaţia academică, preci-zia detaliului sau lecturile eruditecu o deschidere (o combinaţie despirit polemic şi ludic) pe care stu-denţii i-o recunosc şi de care sesimt provocaţi. Privind înapoi într-unmoment de bilanţ, apreciez aşadarca pe o şansă importantă posibilita-tea de a fi colaborat cu domnia sa(ca studentă, masterandă şi ulte-rior ca doctorandă a Catedrei deliteratură comparată) în cadrul maimultor proiecte culturale, de cerce-tare, editoriale etc., ghidate de fie-care dată de domnia sa cu egalinteres. Nu ştiu dacă e frecventădublarea unui model livresc deunul uman, însă aici e cazul uneiastfel de mărturisiri: am dorit să-isemăn deopotrivă în scriitură (viva-ce, polemică, însă elegantă şi armo-nioasă) ca şi în ipostaza sa de pro-fesor (desăvârşit pregătit, sobru şigeneros deopotrivă): scriitor şi dascăl Profesionist.

* * *

Apropiind lentila, am optat pentru a notacâteva idei pe marginea volumului semnat ŞtefanBorbély, Despre Thomas Mann şi alte eseuri(Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005). Integratăprogramatic unui tip universalist de lectură, ce parea fi determinat structural („citesc tot, notează auto-rul – volume, publicaţii, reclame, fluturaşi primiţi pestradă – din pură plăcere, chiar şi cărţile care măexasperează...“), cartea are un caracter mărturisitcompozit, prilejuind cititorului său un banchet deîntâlniri şi senzaţii dintre cele mai diverse. Acesteasunt presimţite încă de la savurosul text despre Bon-

Bon al lui Poe, aşezat „în loc de prefaţă“, text ceintroduce printr-un joc faustic universul interpretativextrem de rafinat al autorului. Deşi curge firesc catonalitate şi tehnică, fără fracturi între eseurile ce ocompun, volumul poate fi totuşi secţionat tematic,aşa cum o mărturiseşte de altfel şi titlul, între o zonăprincipală, dedicată lui Thomas Mann şi o alta, maivariată la nivelul subiectelor, un evantai de lecturi şi

analize de imagini oscilând între diverse paliereinterpretative, de la literar, mitologic sau sacral, laanaliză psihoistorică ş.a.

Capitolele Copiii în opera lui Thomas Mann(I. Tadgio, II. Nepo, III. Hanno) şi Tristan se ocupă,în economia ansamblului literar la care fac referinţă,nu de teme/subteme colaterale cum s-ar putea bănui,ci de structura esenţială a scriiturii autorului ger-man. Perspectiva copilului şi bolii funcţionează aicica simboluri ale artisticităţii şi morţii, autorul desci-frând, cu ochiul exersat pe literatura lui Mann, nuan-ţe problematice ale viziunii filosofice ce stau la bazaacesteia. Nota determinant funestă ce marchează

copilăria la Thomas Mann este explicată în contextuldihotomiei nietzscheene între apolinic şi dionisiac,acea dualitate persistentă între rigurozitate, discipli-nă, luminozitate şi factorul de artisticitate şi disper-sie. Capitolul Autoportret în oglindă are filiaţii vizibi-le cu precedentele, prin descifrarea, în textul luiHesse, Ultima vară a lui Klingsor, a unor elementemarcate esenţial de viziunea nietzscheeană, în spe-

cial prin trimiterile solare la „amiaza” dinAşa grăit-a Zarathustra. Oarecum într-oaltă sferă, predominant sacrală, se poziţio-nează textul O imagine din Tacit, imago-ulanunţat fiind cel din ritualul Semnonilor(„cei mai vechi şi cei mai de viţă dintreSuebi”) de a intra înlănţuiţi în pădure,ritual marcat de asemenea de interdicţiaridicării celui căzut la pământ. Eseul pre-zintă deschideri multiple (unele dintre elede nebănuit iniţial) către palierele mitolo-giei şi istoriei religiilor, autorul compa-rând neobosit sursele şi interpretându-lecritic, într-o analiză de imagini şi genealo-gii. Unul dintre capitolele cele mai capti-vante este cel despre Unicorn, fascinaţiadetaliului regăsindu-se în analiza tapiserii-lor aflate la New York, dar şi a celor de la

Cluny şi a literaturii de specialitateprilejuită de acestea. Spaţiu propiceunei astfel de abordări hermeneuti-ce, universul artei medievale, baza-tă pe imagini şi asocieri semnifican-te, reflectă prin simbolistica vegeta-lă, dar şi animală sau magico-reli-gioasă a tapiseriilor, un complexcaracteristic de relaţii şi un imagi-nar propriu. Provocator, următorulstudiu îşi propune explicit să discu-te anumite „adevăruri dilematicelegate de tematica biblică a celorzece porunci”, într-un act compara-tist de anvergură între diverseletexte ale Vechiului Testament. Suntluate în discuţie chestiuni de nuan-ţă privind „imaginea” divinităţiii îniudaism, interdicţiile şi diferitelepaliere de interpretare ale acestora(sacral, social etc.) Eseul O plimba-re prin agora ia în discuţie, plecândde la Republica platoniciană relaţiacetăţeanului atenian cu cetatea:centrul se desacralizează prin sub-stituirea actului ritualic, religios, cucel politic, agora funcţionând canucleu. Democraţia devine nu doar

formula unei implicări maxime la nivel decizional aindividului, ci deopotrivă contextul unei acaparări„disciplinare” de către polis a întregii energii indivi-duale, cum observa autorul citându-l pe Fustel deCoulanges („cetăţeanul, întocmai ca funcţionarul dinzilele noastre, aparţinea cu totul statului”). Un savu-ros pasaj trimite la cunoscuta „cenzură” platonicianăfaţă de Mythos, şi în special de epopeile homerice,într-o ecuaţie în care formulele ludicului întâlnesc ointerpretare atentă a viziunii greceşti asupra morţii.Ultimele două texte, mai sobre, aduc în discuţie douătipuri de perspectivă, una filosofică, relativistă, a luiLeszek Kolakowski şi cealaltă cultural-interpretativă,a psihoistoriei, în abordarea dramei Holocaustului.În prima dintre analize, ideea centrală, pornind de laviziunea filosofului de origine poloneză, este cea afragilităţii fiinţei umane în raport cu Absolutul, deri-vată din „raportul inegal dintre cunoaştere şi expe-rienţă”. Concepte fundamentale în sintaxa acesteiraportări la Absolut sunt spaima metafizică, durata/temporalitatea, raţiunea etc., într-o perspectivă fun-damentată, aşa cum observa de altfel şi titlul, pe pro-blemele culturii prezente. În fine, ultimul studiu,Holocaustul în interpretare psihoistorică, familiarizea-ză cititorul cu instrumentele şi metodologia unei ast-fel de discipline, aplicată pe un caz esenţialmenteproblematic al secolului XX. Interpretarea conduce laelemente şocante, atât la nivel de informaţie cât maiales în ceea ce priveşte concluziile: Holocaustul arconstitui un act de lustraţie faţă de o traumă colecti-vă, generaţională, act redirecţionat către o alteritatecare ţine, paradoxal, de propria interiorioritate,„străinii” aflaţi printre „noi, cei puri” (p.166). Unadintre concluziile cele mai surprinzătoare, dar în ace-laşi timp articulată şi logică la care ajunge psihoisto-ria este faptul că războiul tinde să fie provocat nu deo naţiune în derivă, ci mai degrabă de una ce trăieş-te „momente pozitive, amplitudinare”. Lucrarea sem-nată de Ştefan Borbély nu este, în ciuda caracteruluisău eterogen, un dosar de studii sau un simplu jur-nal de lectură: dacă pe de o parte diversitatea teme-lor implică cititorul într-un caleidoscop fascinant aldescoperirilor şi re-descoperirilor, fiecare text reuşeş-te în mod fericit să obţină un echilibru între actulştiin ţific şi acea (cu o expresie asumată a autorului)„intensitate ambiguă, responsabilă a ludicului”.

ANDRADA FĂTU-TUTOVEANU

Un profesionist:Ştefan Borbély

Cu Nicolae Breban. Cluj. 2008Foto: Aura Christi

Nicolae Breban şi Mircea Muthu. Cluj. Caravana Gaudeamus. Aprilie. 2008Foto: Aura Christi

20

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Volumul lui Ştefan Borbély O carte pesăptămână (Ed. Ideea Europeană,2007) nu vrea să pară nici mai mult,dar nici mai puţin decât este. Autorul

îşi asumă, de la bun început, condiţia criticii foiletonis-tice, care completează fericit vocaţia sa de comparatistşi de eseist. În prefaţa cărţii, intitulată Către cititori,criticul simte nevoia de a-şi explicita opţiunile pentrudemersul de acest tip: “O carte pe săptămână reprezin-tă norma decentă pentru un critic de întâmpinare, cuatât mai mult cu cât el mai scrie şi studii sau eseuri,îşi duce copilul la şcoală, plimbă câinele pe trasee lungi,dinainte calculate, petrece mult timp printre studenţi lacursuri şi seminarii, formează oameni tineri şi încura-jează debuturi, fiind prezent câteva ore zilnic şi peInternet, pentru a prelua comenzi de colaborare sau casă onoreze unele mai vechi, cu scadenţe în generalrespectate. Cartea de faţă prezintă jumătatea pedantă,disciplinată a celui care a scris, ca un program personalde evaziune, Visul lupului de stepă: 52 de texte, dedi-cate scriitorilor români, formează aici un «an ideal»consacrat literaturii recente, compus din respect pentrumunca altora, din admiraţie şi entuziasm, dar şi dinresponsabilitatea critică a disocierilor lucide, tranşante,atunci când cazurile o impun. Practicând cu plăcerecronica de întâmpinare de mai bine de 30 de ani,autorul cărţii de faţă ştie prea bine că nu laude aşteap-tă în primul rând scriitorul român din partea criticuluisău, ci înţelegerea obiectivă a demersului literar şionestitate. În consecinţă, se prea cuvine ca recenzentulsă rămână un om marginal şi să privească vedetele dinpenumbră. În ultimă instanţă, critica de întâmpinaredevine stil prin coregrafia subtilă a distanţărilor reci-proce: a scriitorului de sine însuşi prin intermediulcriticului său, şi a acestuia din urmă de propria sa fix-aţie, prin mijlocirea cărţilor mereu noi pe care leciteşte”. Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, VirgilIerunca, Andrei Pleşu, Ion Ianoşi, Ion Vlad, PaulCornea, Adrian Marino – sunt câţiva dintre criticii şieseiştii examinaţi în această carte, dintr-o perspectivăsimpatetică, dar, în acelaşi timp, şi cu echidistanţanecesară. Elanul contructiv, ca şi resortul empatic, suntcele două resurse ale scrisului lui Ştefan Borbély pecare volumul de faţă le pune în lumină. Mircea Popasugerează principalele merite ale cărţii lui ŞtefanBorbély atunci când afirmă că “alternând creaţia demare întindere pe subiecte atractive din literatura com-parată cu activitatea de critic de întâmpinare, el îşiadună periodic cronicile literare în volume, care îlreprezintă tot atât de mult ca volumele tematice. DupăCercul de graţie din 2003, el vine acum din nou în faţapublicului cititor cu o culegere de «priviri» în literatu-ra contemporană, dovedind, o dată în plus, că e un cri -tic cu program. Căci, înainte de toate, Ştefan Borbélyconcepe actul lecturii săptămânale sau zilnice ca pe odatorie faţă de sine însuşi, în sensul obligaţiei (şiplăcerii) de a se ţine la curent cu mersul la zi al litera-turii actuale. Ce a mai produs un scriitor sau altul, cinea debutat şi cu ce, sub ce zodie se aşază noile orientăriale scrisului românesc pot fi intuite ca întrebăricurente care îl frământă şi cărora încearcă să le dearăspuns”. Spirit aplicat şi metodic, Ştefan Borbély îşitrădează, în paginile sale foiletonistice, şi erudiţia, oerudiţie decomplexată şi lipsită de ostentaţie. Atent lanuanţele textului pe care îl dezbate, criticul recurgeadesea la instrumentele comparatismului, pentru a rea -lize racorduri rapide, dar necesare, între opere, epociliterare sau stiluri de creaţie, într-o manieră degajată,ce nu îngăduie abuzurile interpretative sau relaxărileconceptuale.

Între figurile critice pe care le urmăreşteŞtefan Borbély în cartea sa, cea a luiLivius Ciocârlie ocupă un loc privilegiat.Este deconstruit, în paginile acestei cărţi,

portretul cărturarului, cu faţetele sale multiple, cu pro-teismul reprezentărilor sale deconcertante: “În con-secinţă, Maestrul (pe post aulic, de supraeu, mai tandrudecât cel clasic, freudian), Profesorul (ca eu freudiansuferind, rezultat al unui incert proces de individuaţieezitantă) şi o proiecţie cârtitoare a acestora, numită cuafecţiune Bibulie (folosită pe post de subconştient ludic,răzbunător, adică autentic) îşi dispută întâietatea, de lacaz la caz, printre faptele şi persoanele vieţii. Primii doisunt falşi, fiindcă depind de context, pe care se muleazăadaptativ, pentru a păstra aparenţa. Al treilea e con-stant, mereu prezent şi autentic, chiar dacă pe alocuritinde, în mod vinovat şi pasager, să oblomovizeze”.Relevant este şi “patriotismul indirect” pe care îl ilus-trează Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin inter-mediul paginilor lor, în care patosul acuzator se îmbinăcu o limpede conştiinţă morală: “Virgil Ierunca şiMonica Lovinescu au trăit – poate nu e excesivă formu-

larea – un patriotism indirect; dar nu unul al urii, ciunul al sancţiunii. Motivul se datorează – cred – libe -ralismului proeuropean pe care l-au întâlnit în anii lorde formare, mai ales în spaţiul de iradiere spirituală allui E. Lovinescu. Aş spune, de aceea, că tipul de criticăliterară pe care ei l-au practicat în Franţa se poate sub-suma – privit fiind din perspectiva originilor – unuiaşa-zis lovinescianism justiţiar: unei radicalizări a mor-fologiei perceptive liberale prin prisma unei diho-tomizări funcţionale de ordin moral, specifice rigorilorcontrastive ale Războiului Rece, care-i apropie pe ceidoi, şi mai ales pe Virgil Ierunca (volumul Trecut-auanii… stă mărturie în această privinţă) de mari numeale scenei intelectuale franceze din anii ’50: Merleau-Ponty, Camus, tânărul Ricoeur, la al cărui doctoratIerunca şi asistă de altfel”. Formulările, sintetice şiplastice totodată, ale cronicarului reuşesc să contureze,din linii ferme, sugestive, profilul unui autor, tiparulstilistic ce tutelează o anume personalitate artistică,dinamica şi rezonanţa unei scriituri. Ilustrativ în maremăsură e, în acest sens, un fragment din cronica lite -rară consacrată cărţii lui Andrei Pleşu Despre îngeri:„Sub aspect stilistic, volumul corespunde sincretismelorasociative ale postmodernismului, oferind o formulăpersonală mai degrabă şăgalnică. Ca întotdeauna, Pleşuîncântă prin inedit, bogăţie şi profunzimea decomplex-ată a ideilor, în interstiţiile cărora filosoful tinde, niet-zschean, către artisticitatea formulei memorabile.Subtila tensiune dintre luxurianţa aparenţei şi austeri-tatea sublimă a temei e întărită de acuta inactualitatea domeniului: autorul îşi îndeamnă studenţii să seexerseze şi în «teme inactuale», fiindcă numai în acestfel temporalitatea lor se poate închide în acolada armo-nioasă dintre clipă şi eternitate (…). Tipologic, revelaţiaangelologică e produsul – cartea insistă în repetate rân-duri asupra acestui aspect – unei experienţe proiectivea intervalului. Îngerii nu sunt, decât în măsura în careajung să fie creaţi de către experienţa celui care îi con-templă”.

Comentariile la cărţile lui Ion Ianoşi, compre-hensive, fără însă a exclude unele observaţii critice, lec-tura atentă a cărţii lui Ion Vlad Romanul universurilorcrepusculare, cu numeroasele racorduri de ordin com-paratist, ca şi celelalte cronici consacrate unor figuri deprim rang ale criticii literare româneşti ne pun în faţaunui comentator abil, care ştie să-şi dozeze resursele, săargumenteze când şi cum trebuie, într-un discurs criticdeloc tern, dimpotrivă, alert şi dezinhibat, străbătândcu voluptate teritorii diverse ale literaturii, cum înacest fragment ce sublimează figura unuia dintre ceimai importanţi cărturari români postbelici, PaulCornea: “Exasperat – la modul senin, detaşat – deRoland Barthes, suspicios faţă de psihanaliză, supăratfoc pe impresionism, tratând cu eleganţă, de sus,devianţa tematistă şi exprimându-şi serioase dubii faţăde Nietzsche şi urmaşii săi, Paul Cornea optează pen-tru Wittgenstein, Gadamer, Popper şi cercurile intelec-tuale vieneze, ceea ce situează din start cartea în zonaculturală a siajului iluminist, marcată de înţelegereamesajului literar ca structură de comunicare şirealizare sociologică. Mefient, în doze lucide, faţă despeculaţia senzuală de tip francez, autorul merge cuprecădere către germani, al căror intelectualism sobru,post-iluminist îi oferă şi soluţia cărţii, potrivit căreiainterpretarea reprezintă suprapunerea controlată,nedogmatică dintre raţionalitate şi imaginaţie, pornităde la textul finit, concret al operei, şi nu de la intenţi-ile germinative ale autorului sau de la dileme colateralepe care textul nu le susţine”. Ştefan Borbély se orien-tează, însă, şi spre figurile de anvergură ale literaturiinoi. Cronicile sale consacrate unor autori mai tineri,precum Andrei Bodiu, Ioana Bot, Caius Dobrescu sauCristian Cheşuţ, Florina Ilis sunt, la rândul lor, carac-terizate de precizie a formulărilor şi percutanţăanalitică. Criticul captează sensul iradiant al operelor,revelând totodată simţul construcţiei sau asumareaunei estetici implicite, acolo unde este cazul. Cartea luiŞtefan Borbély se încheie cu o Addenda ce conţine ojustificare a necesităţii conturării unei istorii politice aliteraturii române. Iată câteva consideraţii ce argu-mentează un astfel de proiect de incontestabilă noutate:„Ne propunem aşadar, prin acest proiect, să readucemîn cercetarea noastră literară fundalul politic şi de men-talitate al istoriei, să înţelegem modul în care se arti -culează ideile estetice, filosofice, ideologice şi politicedintr-o anumită perioadă într-o integralitate eterogenă,suplă, dialogală – uneori chiar conflictuală – pentru ase decanta apoi în expresia estetică a unei opere dura-bile sau a unei capodopere. Suntem, aşadar, de părerecă o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este,metodologic vorbind, o fantasmă perimată, deşi ea estepracticată în continuare pe scară largă, ca o cutumă

comunitară greu de surmontat. Esteticul se dovedeştea fi, şi el, o funcţie de context, cu determinări precise,personale, politice, ideologice, filosofice şi de altănatură, pe care o înţelegere integrativă a fenomenuluiliterar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine”.Rămâne să vedem cum va reuşi să concretizeze, printr-oabordare proprie, Ştefan Borbély un astfel de proiect.O carte pe săptămână ilustrează din plin acea regiedialectică a distanţării şi participării ce face parte dindemersul cronicarului literar, „fiinţă marginală”, darnu mai puţin responsabilă şi dedicată vocaţiei sale.

În principal simţim că autorul e atras maicu seamă de situaţia ultimilor sosiţi, decare se ocupă cu o înţelegere paternalăsau ca „o foarte caldă formă de soli-

darizare”, cum se exprima el despre Livius Ciocârlie, acărui prestaţie critică o urmăreşte cu multă simpatie şiînţelegere. Dintre criticii vârstnici, el simte nevoia uneisolidarizări cu scrisul lui Matei Călinescu, VirgilIerunca, Andrei Pleşu, Ion Ianoşi, Ion Vlad, PaulCornea, Adrian Marino, dar, în cadrul celor 52 de croni-ci, de o carte pe săptămână, spaţiul cel mai extins esteacordat tinerilor. Cu o rară comprehensiune, el seataşează de o serie de tineri şi cărţi care dovedescdeschideri reale pentru literatura universală sau pentrusubiecte mai puţin abordate, cum ar fi Andrada Fatu-Tutoveanu, cu volumul Literatură şi extaz artificial,Caius Dobrescu, cu Semizei şi rentieri, Carmen Andraş,cu o carte de imagologie, Ion Manolescu, cu Videologia,Cătălin Avramescu, cu Filosoful crud s.a. Sunt apoi oserie de critici si istorici literari din generatia de mijloc,precum Petru Poanta, Irina Petras, Gh. Perian, MihaiDragolea, Gh. Craciun, Andrei Bodiu, care intrunescsufragiile sale si, pe deasupra tuturor, e criticul IonSimuţ, în care vede un posibil îndrumător de generaţielăudat şi pentru curajul acestuia de a aborda problemespinoase de actualitate. În general, după cum se poateobserva, Ştefan Borbély vrea sa ridice provincia lanivelul capitalei şi nu ezită să polemizeze cu criticiimportanţi de acolo în apărarea unui punct de vederepe care îl socoate important: acela de a oferi alterna-tive la critica foiletonistica, vinovată de a fi neglijatnumeroase alte formule care ieşeau din raza de interesa criticii curente. Vinovat de această stare de lucruri îlgăseşte mai cu seamă pe Alex. Ştefanescu, critic grăbitşi superficial, autor de „inepţii” şi „perle” de tot felul,cu o Istorie, numită drept „o colecţie de stereotipii, col-portaje, repudieri şi certificate de glorie redactate la unghişeu secund, dar foarte vanitos, al României lite -rare”, „locotenent servil” al lui Manolescu, care îşiexercita din plin „poziţia de putere”. Pagina critică a luiŞt. Borbély e atractivă, prodigioasă, redactata într-unstil agreabil, ceea ce face din el un excelent misionar şiapărător al scrisului de calitate.

IULIAN BOLDEADistanţările necesare

Ştefan Borbély.Foto: Aura Christi

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Critic al criticii (sau chiar al culturii)impresionist-foiletonistice, ca şi maes-trul său, probabil cel mai important,A. Marino, Ştefan Borbély practică el

însuşi, ori chiar „teoretizează”, foiletonul. DupăCercul de graţie, 2003, O carte pe săptămână, Ed.Ideea Europeană, Bucureşti, 2007, este, la un inter-val de timp scurt, a doua sa culegere de aceste spe-cimene – foiletonul e şi el o specie a criticii. Marinoe trădat în acest punct. El s-a folosit de eficacitateaşi notorietatea, chiar autoritatea, conferită de foile-ton, dar nu l-a trecut Styxul, din revistă în volum. Aşnota că chiar şi lui G. Călinescu articolele i-au fosteditate în carte de către alţii, fără acordul său; pos-tum, când nici interdicţia testamentară nu devineneapărat (co)operantă.

„Optzecistul” (termen generaţional frecventat,indirect acceptat şi pentru sine) clujean reaminteştecititorilor săi că scrie studii, eseuri, dar şi cronici.Aici sunt adunate cele din 2003-2005, o parte dintr-oproducţie îndelungată de peste trei decenii.Precizarea sa trimite, poate, la recordul temporal (şicantitativ) „uluitor” al lui N. Manolescu, în fond,iată, uşor şi chiar des surclasat. Performanţa realăeste ecoul post scriptum. Ce uită de data aceasta cro-nicarul antifoiletonist este sinteza. A început una,despre eroic, publicând doar primul volum, în 2001,dintr-o proiectată trilogie. În acest ritm, celelaltedouă ar urma să o sfârşească prin2015. Nici un gând nu dezvăluie des-pre un alt proiect de sinteză indivi-duală. Aspiră, însă, la proiecte degrup, cu volume de istorie politică aliteraturii române, cu termeneanunţate care încep să devină întâr-ziate. Dacă pulsul inimii critice eameninţat în privinţa sintezelor, celal foiletonistului anti-impresionist şi– atipic, un alt termen de el frecven-tat – anti-foiletonist (în sens disocia-tiv, explicat, la care mă voi întoarce)este normal. Iar prin comparaţie cuprima acţiune auctorială, de sintetist(termen de avangardă, la noi!), pul-sul critic ajunge chiar accelerat,dacă nu sufocant. Sigur, ritmurile,privitor la formele criticii, sunt deregulă inegale. Vocaţia criticii „tota-le” rămâne rară. „Totalitarismul”critic nu e o obligaţie aptă să substi-tuie vocaţia. Identificarea vocaţieipresată de voinţă apare ca o condi-ţie (auto)critică minimală, abia eaobligatorie.

Cronicarul acesta insistent şipersistent are un program minimal,etic şi estetic, pe care îl dezvăluie cititorilor în 2007.Cititor el însuşi, respectă, admiră şi se disociază, cu„înţelegere obiectivă”, distantă. Nimic original, nimicstrident. Totul pare ceva mai degrabă neutru şi sche-matic, depăşit anterior de direcţia maioresciană pre-lungită în istoria inter şi postbelică: mai puţin, aşa-dar, decât tipic! Şi nu doar pentru spaţiul românescal domeniului. Nu este ceva diferit nici în criticabazată pe afinitate artistică (trimiţând vag spre şcoa-la geneveză, de asemenea inter şi postbelică, a criti-cii de identificare, dar absentă la el ca reper):„Criticul este, şi el, un artist ingenuu şi avizat…”;observ limitele foarte lărgite, dar nu identific niciaici un element teoretic singularizant.

Numai că acest cuvânt introductiv rapid nueste ultimul său cuvânt. Programatismul critic devi-ne la el chiar obsesiv, recurent, în chiar practica lec-turii analitice şi interpretative. Ne obligă, deci, să-lurmărim. Încerc să mă ţin de textul cronicarului lite-rar şi să descopăr ce au aparte foiletoanele foiletonis-tului supărat pe foiletonişti.

Prima cronică e destul de liberă, decon-certant de divagantă. Ea comentează,cu o „imensă plăcere complicitară”, peL. Ciocârlie, la care descoperă că „are

şi geniu: (…) unul blând, tandru şi cuminte”.Afinitatea pentru autor pare – şi nu doar în acestcaz – a o depăşi (iar uneori chiar a o substitui: voiexemplifica) pe aceea pentru carte. Cât despre carte,Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, ea ar transforma„spaima în monolog estetic”. Să fie autorul ei unmoralist fără morală? Admiratorul său, care, maicurând, din nou programatic, lărgeşte esteticul pânăla neant, trecând totul prin teza etică, mi se pare dedata aceasta neatent, deci nedrept, prin reducţie. Săfie din cauza divagaţionismului, dornic să dezbată

propunerile actualităţii şi să ajungă de la tema senec-tuţii la inflaţia poeziei, dar şi la memorialistica inau-tentică şi subiectivistă? Autorul trialogic (în Trei peo galeră), aşadar triplat, nu pur şi simplu dedublat,epico-teatral, îi e comentatorului apropiat şi ca „unuldintre primii postmoderni instinctivi”. El ar pune

grila comică pe orice-l reţine, ca scriitor. Cât despreom, s-ar fi levantinizat la Bucureşti, „consecvent cuprogramul său estetic”. Observaţia e de reţinut doarpentru sarcasmul antibucureştean al criticului tran-silvan (complex provincial aparte, amestec de inferio-ritate şi superioritate) şi nu pentru ţinta comentariu-lui. Sigur, ţintuirea în estetic a originalului prozatormiră mai cu seamă prin derogarea critică antiprogra-matică.

Sensibilitatea umană tinde să o copleşească peaceea critică. Se decide greu să comenteze (nu şi săcitească) Portretul lui M, 2003, de Matei Călinescu.Cartea, despre „exorcizarea unei suferinţe persona-le”, crede că, poate, nici nu trebuia scrisă. Dar scri-sul literar face minuni. Atât de inconfortabilul – pen-tru nu puţini – postmodernism ajunge un „stil”trans-individual (Barthes i-ar fi zis scriitură) care i-armai fi atenuat autorului din suferinţa părintească.Acroşul critic este astfel realizat. El se produce spon-tan la lectura cărţii despre Ionesco. Matei Călinescu,ne reaminteşte cronicarul (şi monograful său), esteun scriitor exemplar prin angajarea sa lucidă, maiales în exil, dar şi în ţară, după lămurirea sa în pri-vinţa capcanei introdusă prin esteticul post-mono-ideologic. Mutaţia ideologică a esteticului în diversecontexte istorice îi produce criticului „optzecist”plieri şi replieri nuanţate. Cu care, cel puţin princi-pial, sunt în acord.

Admiraţia etică nu este la fel de intensă şi înreceptarea interpretării lui M. Călinescu. Acest privi-legiu critic este acordat Martei Petreu, mult maireceptivă la „condiţionarea contextuală”, la timpulistoric: „În multe piese, isteria şi absurdul aparţin nu

persoanei, ci contextului, timpului concret, istorieidin jur, care a luat-o razna”. Dar nici contextualiza-rea istorico-literară nu ajunge satisfăcătoare. Refuzullui Ionesco de a admite influenţa lui I. L. Caragialeşi Urmuz n-ar fi trebuit – ni se propune – respectatde exegetul româno-american, care ar fi avut ceva despus celui occidental. (Se simte programul compara-tist al lui A. Marino, est-european, „naţionalist”, cri-tic faţă de autocentrarea occidentală). Observaţiilesunt şi nu sunt unele de esenţă. Cronicarul aşteaptăde la comparatistul M. Călinescu „sinteza completă”a interbelicului. Începută cu M. Eliade, prozatorulficţional („decriptarea «cheilor» istorice şi ideologi-ce”), Ionesco (teme identitare şi existenţiale), „sinte-za” ar continua cu lectura lui Cioran. Interbelicul arfi, în opinia cronicarului, complet, dacă l-ar includepe C. Noica. Mirabilă concepţie, ultraselectivă, des-pre sinteza completă. Să mai specific că, programatic,adeptul, împreună cu alţi semnatari, din 2005, alistoriei politice a literaturii române, anunţă – într-unmod contrariant – lucrul cu serii de autori şi opere,nu cu anumite cazuri particulare.

Lipsa de argumentaţie poate merge până laeludarea referinţelor, absenţă descumpănitoare la unerudit. Poate ne va spune cândva care sunt „textelemari de critică ale Monicăi Lovinescu”. Cred căimportanţa textului ca întreg rămâne perspectivaexactă în acest caz.

Dar eludarea referinţelor ajunge încămai puţin gravă decât reprimareareferinţei fireşti, opera, textul.„Ieruncii” (nume peiorativ admis cu

detaşare şi de afini) sunt validaţi în potenţial maimult decât în real. Ideea devine loc comun în evalua-rea afinilor: gazetarii postului de radio „EuropaLiberă” au sacrificat cariere occidentale, şi sunt aici

comparaţi, ca personalitate, cuMerleu-Ponty, Camus, tânărul, deieri, Ricoeur, fiind totodată severdisociaţi de I. P. Culianu şi tână-rul, de azi, C. Bădiliţă, ultimiitaxaţi drept inadmisibil de ireve-renţioşi faţă de aşa-zis congelatacultură română. Dacă vrem să fimnuanţaţi, V. Ierunca a comis o sin-tagmă apropiată de cea a luiCulianu, neuitat pentru expresiacare echivala cultura şi spiritulromânesc comunizat, sovietizat, cuîngheţata Siberie. Eu cred că niciCulianu n-a fost un antipatriotcuprins de pătimire odioasă. Şi el,nu doar V. Ierunca, poate fi privitca un justiţiar. Să-i recunoaştemlui Culianu un back-ground cultu-ral mult mai mare şi o expresie apersonalităţii mult mai complexăşi acută – iată o observaţie compa-ratistică de bun simţ. Şi Culianufusese stăpânit de un patriotism„al sancţiunii”, dar nu al urii. Latransformările de context istoric,aceste judecăţi vor cădea în bana-litate.

Despre îngeri, „cartea-sinteză a vieţii lui AndreiPleşu”, carte „aproape mistică”, „o superbă măiestriea erudiţiei majore”, ar avea o „teză” uluitor de sim-plă: îngerii îi face sau nu-i face fiecare să existe. Iatăo banalitate teologică, în fond, încât te întrebi: doaratât? Nu. Mai rămâne stilul admirabil, bine(re)cunoscut, al autorului. Un stil – fireşte – postmo-dernist, datorat „sincretismelor asociative”. De cepostmodernist, când Mihail Bahtin constata demultîn sincretismul idiomurilor condiţia esenţială a per-formării stilistice în general? Cronicarul mai remar-că ceva numit de obicei erudiţie vie. Bibliografia nue suficientă. Pleşu, gânditorul universitar, e şi el ungânditor particular. Aşază scolastica într-o baie per-sonalizantă. Cronicarul, care, am constatat, poate fiuşor nedumeritor în elogiu, poate contraria şi prinunele adeziuni individuale, altfel respinse programa-tic. Citând din Pleşu: „O viaţă bine condusă e o viaţăal cărei program constant e identificarea temei onto-logice proprii.”, nu poţi să nu te miri, şi nu doar filo-sofic. Pleşu „ontologist”? Adică inclus în categoriarespinsă programatic de Marino, dar admisă de maitânărul descendent?

Pentru a nu abuza de spaţiul tipografic, măopresc aici, nu înainte de a observa că O carte pesăptămână nu este un volum oarecare de cronici lite-rare, ci unul provocator. Despre cronicarul antifoile-tonistic, dar permiţând unora sinteza foiletonistică,despre literatura citită politic, antiestetism, recontex-tualizare, generaţionism şi regionalism şi nu în celedin urmă despre metodologiile inter/trans-disciplina-re şi postmoderne – sper să pot glosa în alte locuri.Mă obligă atitudinea fermă, angajarea vie în culturaromână a criticului şi universitarului de la Cluj.

MARIAN VICTOR BUCIU

Foiletonism şi afinităţi (s)elective

Cu Constantin CubleşanFoto: Aura Christi

22

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Indecizia, dezorientarea, nehotărârea cedefinesc dificultatea de opţiune întrepostmodernitate şi postmodernism con-firmă şi astăzi veşnica instabilitatea doc-

trinară a fenomenului. Este cert însă faptul căperioada postbelică a marcat şi în cultura română unadevărat bruiaj de „postmodernităţi” născute dinspuma învolburată a modernităţii. De la obsesiageneraţiilor literare până la naşterea grupărilorartistice din jurul revistelor culturale s-a remarcatpredispoziţia spre creaţia ancorată în imediat şi bul-versată de mirajul noului de tip postmodern.Disonanţa tonalităţilor postmoderne mai constituieîncă o provocare absolută şi pentru critica de întâm-pinare românească, la rândul ei aflată în dificultateade a stabili un canon literar al fenomenului literaractual.

În acest context, al afirmărilor şi renunţări-lor, al confirmărilor şi infirmărilor, lecturile lui Şte-fan Borbély ne apar ca unele de prospeţime şi fermi-tate exegetică. În colecţia „Istorie şi Critică literară”a energicei şi inimoasei edituri Ideea Europeană aapărut în 2007 volumul O carte pe săptămână sem-nat de reputatul critic clujean. Volumul reuneşte, aşacum mărturiseşte chiar autorul, texte din perioada2003-2006 publicate în reviste precum „Apostrof”,Observator cultural”, şi Viaţa Românească” şi estemarcant pentru ceea ce Ştefan Borbély înţelege princritica de întâmpinare, adică „stil prin coregrafiasubtilă a distanţărilor reciproce”, a scriitorului şi acriticului.

În aparenţă, un demers de coagulare a unorpagini contextuale între cotoarele unui volum, marcăa unei unităţi tematice şi stilistice, pare a fi supusunui eşec asumat. Riscul ni-l reprezentăm prin căde-rea în heteroclit, adică fiind generat tocmai de carac-terul eterogen al unui asemenea volum, fenomen dealtfel tipic şi pentru perioada postmodernă, marcan-tă în opţiunea de lectură a criticului. În esenţă însă,O carte pe săptămână îşi câştigă dreptul la exegezăunitară şi coerentă printr-un fir director subtil, cevizează rafinamentul lecturii, şi anume perspectivafermă şi nuanţată asupra fenomenului postmodernîn literatura română. Poetica implicită a postmoder-nismului, nuanţată cu aplomb de Ştefan Borbély înpaginile de cronică literară, este susţinută indirectprin lecturi ample ale unor texte reprezentative aleperioadei. Aşadar, pe lângă unitatea stilistică funda-mentală, Ştefan Borbély reuşeşte să impună în ochiicititorului un postmodernism românesc reactualizatşi privit veşnic prin ochii lucizi şi intransigenţi aiprofesionistului literar.

Volumul reuneşte 42 de texte ce urmăresc cuaplomb atât evoluţiile unor scriitori din generaţiileanterioare care marchează încă literatura românăactuală, dar şi impactul creatorilor tineri asupratransformărilor literare de azi. În consecinţă, aceas-tă imparţialitate exemplară a criticului susţine douădirecţii: renaşterea creatorilor în actualitate şi noilevoci literare ale prezentului. Bunăoară, cartea începeşi se sfârşeşte cu două cronici care propun lecturaunor texte ce aparţin unor autori afirmaţi deja înain-te de 1989, ambele volume discutate apărând în anul2005. Primul text, intitulat Rafinamentul senectuţii, îlare în prim plan pe Livius Ciocârlie cu a sa carte:Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei (2005), în timp ceultimul, intitulat Piatra tombală a foiletonisticii româ-neşti, îl vizează, în spiritul cel mai polemic, pe AlexŞtefănescu prin prisma volumului: Istoria literaturiiromâne contemporane. 1941-2000 (2005). Dacă primultext se naşte dintr-o lectură de empatizare, cartea luiCiocârlie fiind parcursă de critic „cu imensă plăcerecomplicitară”, ieşită din asumarea estetică şi rafina-tă a bătrâneţii şi a morţii, al doilea text citat presu-pune o negare vehementă a polemicii lucrării a luiAlex Ştefănescu. Fie cititor rafinat şi estet nobil alfragmentelor şi meditaţiilor cioranienei ale lui LiviusCiocârlie, fie inchizitor intransigent, operând cu pre-cizie de laser critic în Istoria… lui Alex Ştefănescu,Borbély reuşeşte între paginile glosarului său pos-tmodern să construiască imaginea vie a unei litera-turi între polii ei cei mai reprezentativi.

Din generaţiile care revin în literatura româ-nă cu o constanţă ce este marcantă pentru vitalita-tea unui scriitor, criticul se opreşte asupra unorimportanţi creatori ai spaţiului literar românesc, pre-cum Matei Călinescu în două ipostaze distinctei,acestuia dedicându-i de altfel şi o monografie, asupralui Ion Ianoşi, Dan C. Mihăilescu, Adrian Marino,Irina Petraş, Gheorghe Crăciun, Andrei Pleşu,Norman Manea.

Pe de altă parte, sunt salutare venirile şi(re)venirile în literatură ale unor autori semnificativiai timpului nostru, precum Florina Ilis, Ioana Bot,Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Ion Manolescu.

Spre exemplu, privind obiectiv contri-buţia lui Dan C. Mihăilescu în criticaromânească postdecembristăii, cutoate că animat de o evidentă simpa-

tie constructivă, Borbély admite pe bună dreptate că„Dan C. Mihăilescu este, în mod incontestabil, celmai bun critic de întâmpinare de care dispune înacest moment literatura română”. Stilul acestuia,liber şi nonconformist, desprins de sub dominaţia,uneori acaparantă şi rinocerizantă, a criticii tradiţio-nale, plin de verva unui cititor dinamic îi apare luiBorbély ca unul autentic şi tonic pentru critica româ-nească actuală. Pactizând implicit cu Dan C.Mihăilescu în ceea ce priveşte destinul ratat al „nouă-zecismului” şi deci cu promovarea optzecismului ca„ultimă generaţie istorică”, Borbély admite totuşiintransigenţa critică a acestuia în ceea ce priveştegeneraţia ’80, sperând, ironic şi aluziv, ca „şi noi,optzeciştii apocaliptici, să ieşim mai bine…”, deciconştientizând valoarea supremă, constructivă anegaţiei.

Din seria optzecismului postmodern suntreprezentative textele care îl au în prim plan peGheorghe Crăciun, de la receptarea critică a romanu-lui Pupa russa, privit în totalitatea „polifoniei supra-feţelor de text intersectate”, până la textele cu carac-ter panegiric cauzate de moartea prematură a auto-rului. Dacă în cronica romanului criticul admite „per-formanţa de marketing” explicată din punct de vede-re sociologic prin „căderea unor bariere de pudoareşi de cenzură” după momentul 89, în celelalte douătexte, „La plecarea lui Gheorghe Crăciun” şi „Prinocheanul întors”, este evocată personalitatea acestu-ia, fie în ipostaza de „lider tacit al generaţiei noas-tre”, fie prin citirea unei „autobiografii indirecte”,aşa cum o regăsim în eseul „Prin oceanul întors”, dinvolumul În căutarea referinţei.

Cu ochiul întors spre literatura clujeană deultimă generaţie, Ştefan Borbély admite succesul debox office al Florinei Ilis pe care îl recunoaşte şi aici,prin lectura a trei texte ce explorează universul lite-rar al autoarei în contextul noii generaţii, dar şi alpostmodernismului reactualizat. Este vorba despreCruciada copiilor, Cyberpunk şi Romanul japonez alFlorinei Ilis. Criticul recunoaşte şi importanţa publi-cării studiului Fenomenul science fiction în culturapostmodernă. Ficţiunea cyberpunk, carte ce se înscrieîn seria de analize ale „imaginarului şi culturii vizua-le a Internetului”. Actualitatea şi importanţa studiu-lui, în înţelegerea lui Ştefan Borbély, reies nu numai

din „sintaxa culturii virtuale pe care o sintetizează,oarecum în premieră la noi, dacă ţinem cont şi depreocupările congenere ale lui Ion Manolescu(Videologia), ci şi din faptul că oferă o «cheie» de lec-tură pentru romane…” De altfel, Videologia, pentrua rămâne în acelaşi spaţiu imaginar de tip postmo-dern, este considerat de critic „Un volum catalitic”,într-o deplină descendenţă blagiană fără Blaga, căciBorbély anticipă efectul determinant pe care arputea să-l aibă acest volum pentru studiile ce voravea în prim plan era informatică pe care o trăim,dar şi prin faptul că acest studiu „va răspunde uneicrize identitare pe care o trăim”. Iată de altfel unturn de fildeş pe care criticul încearcă să-l deschidăcu minuţiozitate şi aplicaţie de cititor actual şi veş-nic actualizat.

Pe de altă parte, Turnuleţul de hârtie allui Ştefan Borbély este dovada prom-ptă a „criticului ingenuu şi avizat”, acititorului de literatură specializat al

timpurilor noastre, când simpatetic şi generos pânăla asociere, când vehement şi inchizitorial până lanegaţia absolută. Desprinsă din cenzura atitudinală acriticii tradiţionale, lectura critică a lui ŞtefanBorbély ne reconfirmă, dacă mai era cazul, unicita-tea acestuia în peisajul critic actual, prin înţelegereadeplină a funcţiei reflexive a discursului critic, pozi-ţie incomodă, vulnerabilă, dar singura care susţineturnul în picioare, fie el şi de hârtie.

1 Însă fără pesimismul malign al lui Cioran, dar cu aceeaşi pre-ponderenţă pentru memorabilul eseistic.2 Fie cea din „categoria memorialisticii îndoliate” prin Portretullui M, fie cea din monografia Eugène Ionesco: teme identitare şiexistenţiale.3 Mai ales prin Literatura română în postceuşism.

FLORIN OPRESCU

Privind înapoi postmodernitatea

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

AURA CHRISTI: Sunteţi unul dintre cei mai vii oameni de cultură ai Clujului delitere; într-un timp, gândindu-mă la dvs. şi la Irina (Petraş), începusem să cred în ubicui-tate. Ştiu – din surse bine informate! – că lumea literară a epicentrului cultural alArdealului se împarte în câteva categorii: scriitorii despre care a scris Ştefan Borbély, scrii-torii despre care n-a scris Ştefan Borbély şi, în ultimă instanţă dar nu în ultimul rând,scriitorii despre care s-ar putea să scrie Ştefan Borbély. La Ideea Europeană stăm la fel.Mărturisesc că este o înregimentare la mijloc, ca să mă exprim astfel, o înregimentare carenu-mi displace nici pe departe, da, tocmai mie, celei ce are o reacţie de recul în faţa înre-gimentărilor. Dragă Ştefan, cum reacţionează un critic consacrat la asemenea zvonuri? Îngeneral, cum reacţionaţi la „industria” zvonurilor? Ce rol are legenda, picanteria, mitul înviaţa de litere? Dar în istoria unui popor?

ŞTEFAN BORBÉLY: N-o spun din ipocrizie, ci din luciditate: „consacrarea” de carevorbiţi e destul de relativă, în mod incontestabil exagerată. Nu cred, foarte sincer, călumea se împarte între oameni despre care am scris şi oameni despre care urmează săscriu, ci între oameni care mă respectă pentru identitatea mea culturală – chiar dacă ofac ŕ contre coeur câteodată, scrâşnind din dinţi sau dându-şi ochii peste cap – şi oamenicare mă urăsc (virulent, spumos, revendicativ). Caut să fiu un profesionist plauzibil, şinu întotdeauna reuşesc, teama mea fiind aceea de a nu surprinde în mod corect formu-la spirituală a volumelor despre care scriu, adevărul lor lăuntric, integral. Am şi greşitpe alocuri, fiind cel dintâi care a recunoscut această eroare, dar nu cred să fi greşit vreo-dată din rea-voinţă sau din premeditare. Am, cu cărţile despre care scriu, o relaţie indi-cibilă, inefabilă, bazată pe instinctul pe care mi l-au rafinat cei 30 de ani petrecuţi înslujba literaturii: le deselectez prompt pe acelea care nu îmi spun nimic, sugerându-letuturor că selecţia implicită înseamnă, în exerciţiul foiletonistic pe care îl practic, unfenomen de valorizare.

În privinţa zvonurilor, le ascult, le savurez pe alocuri, dar caut să trăiesc depar-te de ele, tot aşa cum caut – şi nu întotdeauna îmi reuşeşte – să trăiesc marginal, la odepărtare relativă de scriitori şi de vedete. Proximitatea epidermică a literatului poatefi catastrofală pentru un critic, fiindcă îi afectează libertatea obiectivă de a spune ade-vărul sau de a greşi, ambele fiind la fel de plauzibile. Nu ascund că savurez cu o tăcutăîncântare vanităţile din viaţa literară, „simt” imediat cine dă din coate, unde, şi pentruce, am în jurul meu o mulţime de oameni pentru care literatura nu e decât o platformătranzacţională pentru vedetism sau glorie, însă – poate şi din slăbiciune – caut să fiucât mai puţin prezent efectiv printre scriitori, marginalitatea melancolică fiind, pentrumine, atât o formă reprobabilă de orgoliu, cât şi una de structurală insecuritate comu-nitară.

Mama dvs. este de origine maghiară. Unde aţi învăţat să scrieţi excelentromâneşte? În afară de Ion Ianoşi, sunteţi singurul caz în literatura româ-nă de scriitor de origine maghiară (cu deosebirea că Ianoşi este evreu

maghiar), care se înzideşte în detectarea, lansarea şi propagarea valorilor literaturii româ-ne într-o splendidă limbă română… Singurul caz de asemenea nivel, vreau să zic. Ce amin-tire le păstraţi părinţilor dvs.? Ce culoare a ochilor avea Mama dvs.? Dar Tatăl? Vă invitsă le faceţi fiecăruia dintre părinţii dvs. câte un portret… Cine v-a influenţat mai mult?Din ce motive aţi ales să deveniţi critic literar? Făgăraşii predispun la literatură? Iertaţi-mi cascada de întrebări…

Ambii mei părinţi sunt maghiari, mama s-a născut la Baraolt, la margine deSecuime, iar tata la Cluj, în zona locuită de hoştezenii de pe dealurile din Gruia. Mamaa murit în iunie 2008, după cel de-al treilea atac cerebral pe care nu l-a mai putut duce,iar tata mai trăieşte, fiind una dintre legăturile – nu multe... – pe care le am cuFăgăraşii mei natali, în afara convingerii, din ce în ce mai ferm articulate, că bătrâne-ţea mi-o voi petrece acolo, în singurul apartament de care dispun. Am moştenit artisti-citatea mamei mele – a fost fotografă – şi aplecarea spre meşteşuguri solitare, anacro-nice – convertite, la mine, în nostalgie – a tatălui meu, care are şi acum o „moşie” (casadărăpănată a bunicilor mei) şi un atelier, pe care nu vrea să le părăsească, în ciuda fap-tului că puterile îl cam lasă. Bunicul meu a fost dogar, alţi membri ai familiei noastreau lucrat, de asemenea, lemnul, al cărui miros mă îmbată şi acum, şi-l caut cu volupta-te, tot aşa cum, în drumurile mele prin Occident, am căutat magazinele de tutun, deşieu nu fumez. Mi-am calculat dintotdeauna şansele în funcţie de structura fiziologică şipsihologică a părinţilor mei: îmi place, de pildă, refuzul de a nu „sfârşi pe o bancă, înparc, ca pensionarii”, a tatălui meu, tot aşa cum mi-a plăcut dintotdeauna disponibilita-tea de a călători a amândurora: se sculau dimineaţă cu alte planuri, dar peste o oră erauîn maşină, convinşi fiind că a sta pe malul râuleţului de la Complexul Sâmbăta de Susînseamnă, oricând, mai mult decât punerea pe iarnă a unui borcan de zacuscă.

Mama fuma: nu ştiude ce a început, probabil dinfrondă adolescentină, deemancipare, dar a sfârşit prina practica fumatul ca peformă de personalitate, înciuda faptului că prin anii ‘50,cel puţin, stârnea ridicări desprâncene şi cuvinte de admo-nestare. În mod paradoxal, dela ţigara cotidiană a mameiam deprins prima lecţie deconcesie pe care mi-a oferit-oviaţa: dacă un detaliu dincomportamentul tău te facediferit, în ciuda faptului căceilalţi nu-ţi iartă această dife-renţă, trebuie să ai curajul săîl cultivi mai departe. Nu cape un gest de orgoliu, sau dediferenţiere vanitoasă, ci cape unul de consecvenţă. Pă -rin ţii mei au fost, mai presusde toate, consecvenţi cu eiînşişi şi cu ceilalţi: nu sociali-zau excesiv, dar erau mai tot timpul în natură (excursiile spre munţi erau la ordinea zileiîn Făgăraş), aveau fobii fixe şi stăruitoare, bine conturate, ceva din inflexiblitatea lorseveră transmiţându-mi-se şi mie.

Am crescut sub un nor de porumbei, bunicul meu având, la un moment dat,chiar şi sute de exemplare, unele cu titluri de viteză de rang republican, câştigate în dife-rite concursuri. Prezenţa lor mi s-a părut a fi dintotdeauna paradoxală, fiindcă buniculmeu era un om chivernisit, prea puţin dispus să arunce banii pe pasiuni excedentare;prin urmare, nu am prea înţeles cum de se explică superbul nor de aripi care mă sculaîn fiecare dimineaţă, până când mi-am dat seama că e forma lui, aproape ingenuă, degratuitate. Pragmatic fiind, avea nevoie de un debuşeu de artisticitate, şi l-a găsit înimensa volieră care-i străjuia atelierul: se oprea din când în când din lucru, se uita sprecerul ocupat de zburătoarele sale, şi îl contempla scurt, intens, înainte de a se întoarcela butoaiele pe care le pritocea ca şi cum ar fi opere de artă (perfecţiune pe care şi tatălmeu a moştenit-o).

Relaţia mea faţă de ei am conceput-o mai degrabă ca pe o alteritate, motiv pen-tru care mai primesc şi acum reproşuri de inadecvare. Cu mine, toate firele pragmaticeale familiei s-au frânt (aşa cum numele se va stinge, atunci când voi muri): n-am învăţatarta lemnului – deşi mi-aş fi dorit -, cum nu am învăţat, strict tehnic vorbind, nici artade a face fotografii, mulţumindu-mă cu analiza lor critică. Sunt omul în persoana căru-ia s-au năruit mai multe tradiţii, convertite acum în fantasme: colţul meu de lucru aratăca un atelier improvizat, cu o dezordine destul de artistică de-a lungul şi de-a latul mesei,mă imaginez în vechi ateliere de metalurgie sau alchimie, visez să trăiesc între ziduri decetate ruinată, cu solitari insoliţi trecându-mi pragul (ca-n Ultima vară... a lui Hesse).Spaţiul meu de elecţiune este cel german, aşa cum se vede şi pe coperta Visului lupuluide stepă: străzi boltite, culoare înguste de trecere, un gotic sincretic, adumbrit şi melan-colic, pe care-l mai găsesc în catedrale.

Opţiunea mea pentru identitatea culturală românească e una care a venit cuanii, fără să fie în vreun fel impusă sau forţată: Făgăraşul nu are liceu maghiar, dacă aşfi dorit să continui şcoala în această limbă, ar fi trebuit să plec din oraş, să stau în inter-nat sau la gazde, ceea ce nu ştiu dacă părinţii mei şi-ar fi putut permite. Împreună cualţi colegi de clasă, am optat pentru „Radu Negru”, un liceu foarte bun, tranziţia lingvis-tică nefiind câtuşi de puţin traumatică: într-un oraş multicultural, cum era Făgăraşul,stigmatul inadecvării lingvistice sau culturale nu exista. L-am dobândit abia ulterior, lafacultate, într-un Cluj cu multe accente naţionaliste, şovine, chiar şi printre intelectualiispilcuiţi, rafinaţi. Atunci când am început să scriu la Echinox, unul dintre ei m-a chematla el, cu foarte bună intenţie, şi mi-a sugerat să îmi iau un pseudonim românesc, fiindcăaş răzbi mai uşor. Din respect pentru părinţii mei, am refuzat, dar „stigmatizarea” arămas: din când în când, chiar şi după zece cărţi publicate, mai sunt felicitat pentru foar-te bunul traducător discret care-mi transpune textele în limba majorităţii şi pe care,pesemne, îl ţin ascuns în buzunar, fiindcă mă ajută şi pe la cursuri. Acuzele de inadec-vare terminologică sau lexicală sunt la ordinea zilei, pe motive ticăloase sau fanteziste;uneori, ele se convertesc în scenarii prosteşti de pervertire ideologică: port, altfel spus,o povară care mă ţine într-un spaţiu de indeterminare, nici înăuntru, nici afară, nici asi-milat cu totul, dar nici refuzat integral. Situaţia poate deveni dramatică – am impresia– doar din momentul în care nu-ţi dai seama sau nu vrei să accepţi perspectiva abstru-ză din care te priveşte majoritatea; dacă, dimpotrivă, eşti conştient de faptul că rămâipentru totdeauna un ditamai ou de cuc într-un drăguţ cuib de privighetoare, bizareriacomplexului identitar poate deveni chiar sursă veselă, decomplexată de putere.

Vorbiţi-mi despre Făgăraşii copilăriei dvs. Îndemnându-vă să faceţi o incursiune înacest univers fabulos, nu-mi pot reprima dorinţa, iată, de a cita un vers din Rilke, maiexact, din Sonetele către Orfeu: „Grei sunt munţii, grele sunt mările”. Pentru ca de înda-tă să trecem la spaţiul românesc de litere, la Blaga: „Greu e totul, timpul, pasul,/Grea pur-cederea, popasul,/Grele-s umbrele şi duhul,/Greu pe umeri chiar văzduhul./Greul cel maigreu, mai mare/Fi-va capătul de cale./Să mă-mpace cu sfârşitul/Cântă-n vatră greieru-şa:/Mai uşoară ca viaţa/E cenuşa, e cenuşa…”

Făgăraşul e mai puţin fabulos de cum vă imaginaţi; în alcătuirea arhitectu-rală aleatorie de acum, marcată de obsesia lui Ceauşescu potrivit căreiaCetatea trebuie să devină un centru perspectivic indiferent din ce parte ai

privi-o (motiv pentru care s-a demolat sălbatic, întreaga amprentă săsească a oraşului dis-părând pentru totdeauna în moloz), e chiar jalnic. Dar rămâne muntele, ca decantareinterioară, ca realitate convertibilă în ordine morală. Am rămas din copilărie cu convin-gerea – poate întrucâtva exagerată, fiindcă se baza pe o stăruitoare intuiţie, cu vagi pre-lungiri livreşti – că puterea muntelui sancţionează spontan orice aplecare cătreorgoliu, fiindcă înţelegi de timpuriu că există ceva mai presus de tine, cu care ezadarnic să te lupţi. Am făcut din munte o normă morală: l-am învins de câteva

ŞTEFAN BORBÉLY (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar laFacultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şicomparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debu-tat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas. A mai publi-cat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel.Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003),Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic(2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), Ocarte pe săptămână (2007). A coordonat volumul colectiv Experienţa externă (1999)şi a realizat câteva traduceri. Este membru al Uniunii Scriitorilor. Face parte dincolectivul de coordonare al revistei Observator cultural. A colaborat la numeroasevolume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV),Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de OpereLiterare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York,2008). Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de sta-gii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999) şi Statele Unite: bursier Fulbrightîn 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, ColumbiaUniversity, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000) şi la Universityof North Carolina, Chapel Hill (2001). Publică frecvent în Apostrof, Observator cultu-ral, Euphorion, Viaţa Românească, Contemporanul/Ideea Europeană şi CaieteleEchinox.

Aura Christi în dialog cu Ştefan Borbély„Am crescut sub un nor de porumbei…”

La New Delhi în balconul palatului Nehru

�

24

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

ori, urcând chiar şi pe Moldoveanu, dar m-a şi strivit cu câteva prilejuri, arâtându-mi câtde slab pot fi în jocul stihiilor pe care-l dezlănţuie. În mod oarecum paradoxal, muntelea fost prima percepţie a morţii pe care am avut-o: ştiam că muntele poate ucide, am şivăzut c-o face, şi am rămas cu această fixaţie până în ziua de azi. Strâng, febril, istoriilegate de alpinism, am sute de fotografii cu munţi celebri, „ştiu” traseele din Himalaya,de sub Everest sau K2, tot aşa cum „ştiu” cum se urcă pe Matterhorn, muntele meu pre-ferat, pe care nu cred să-l văd pe viu vreodată. Sunt pe pragul de a crede că am trans-format muntele într-o realitate bovarică: e unul dintre indiciile senectuţii timpurii caremă încearcă...

Într-o zonă complementară de sensibilitate, Făgăraşul mi-a dezvoltat pasiunealiniştită a ruralităţii, ca refugiu, vacanţele copilăriei mele ducându-mă de regulă spreSâmbăta de Sus, ca oaspete al unei familii pe care o îndrăgesc şi astăzi. Nimic nu măpoate reenergetiza mai mult decât o săptămână într-o căsuţă, la ţară, impulsul de a fugidin oraş fiind aproape permanent, deşi, structural şi prin naştere, sunt un citadin. Mi s-a întâmplat o dată să ajung într-un asemenea loc împreună cu o ploaie deasă, care a ţinutdouă săptămâni, fără oprire: am citit Pendulul lui Eco, alte cărţi groase sau subţiri, nuştiu să fi fost, vreodată, mai fericit. Stăteam în pat şi citeam, aruncându-mi din când încând privirea spre gemuleţul care se prelungea într-o pâclă groasă: o indolenţă aproapeoblomoviană, pe care nu am mai regăsit-o de mult, cum nici casă în care să mă retragnu mai am, deşi ea există undeva, unde am plantat patru mesteceni, am făcut câtevabăncuţe de lemn negheluit, rustic şi am crescut iepuri luaţi cu împrumutul.

Şi… la şcoală cum a fost? În ce limbă i-aţi citit prima dată pe Eminescu, Blaga,Bacovia? Care dintre profesori v-a influenţat? Ce atmosferă v-a marcat în anii de şcoală?

În româneşte, desigur. Am avut noroc la liceu, fiindcă profesor de română mi-afost Cornel Moraru (fostul redactor-şef de la Vatra), căruia îi datorez, în bună parte, for-maţia mea. Ştia să cizeleze vocaţii, avea har pedagogic şi un patetism grav, intelectuali-zat, care ne fascina. Lucra în răspăr cu programa: am stat luni întregi la Blaga sau IonBarbu, ne vorbea despre Spengler, Schopenhauer, Nietzsche, ne-a adus cărţi de Cioransau Eliade, avea multă literatură interbelică, pe care ne-o punea la dispoziţie, după careo procura – aşa se spunea... – de la un librar celebru din Capitală. Celălalt noroc a fostcă, aproape simultan cu mine, promoţiile de atunci au generat câţiva literaţi de clasă(Mihai Coman, Marian Dopcea, TiberiuPaskuy) care au transformat cenaclul literaral liceului într-un spaţiu formativ foarte sti-mulativ. Excela Mihai Coman, care mi-a fostcoleg de bancă şi coechipier în echipa de voleia liceului, cu care am bătut ţara, văzând omulţime de monumente celebre şi...rafinându-mi gusturile gastronomice, prin includereaunor savori regăţene, meridionale, care în ora-şul meu erau cam dispreţuite.

Sunt recunoscător destinului că amcrescut într-un oraş mic, în care termenul decomunitate axiologică avea încă rostul său sti-mulativ, funcţiona ca normă. Cele două liceeaveau, în această privinţă, o situaţie aparte,fiind incluse într-un soi de exigenţă spectacu-lară comunitară: ceea ce se întâmpla acolo eracunoscut de către toată lumea, „cultura ruşi-nii” a lui E.R. Dodds regla multe comporta-mente, de la micii insurgenţi care refuzau săîşi pună la şcoală emblema liceului, la ceimari, care se făceau vinovaţi de impardonabi-le delicte. Atunci când am intrat la facultate„din prima”, părinţii mei au devenit, preţ decâteva zile, subiecte de efervescenţă socială:erau opriţi pe stradă chiar şi de către necu-noscuţi, felicitaţi, reuşita mea se constituiseîntr-un mic eveniment comunitar, fiind consu-mat ca atare.

Pe de altă parte, am trăit Făgăraşulanilor mei de liceu şi de formare într-un soide abulie politică paradoxală, aproape nevero-similă, de care aveam să-mi dau seama abiamai târziu, când am fost pus şi eu în situaţiade a recupera un trecut pe care, la vremea respectivă, îl primisem filtrat, edulcorat degrija anturajului de a nu intra în situaţii nedorite. Am mai povestit aceste lucruri şi înaltă parte, într-o cronică la cartea Copil la ruşi a lui Leo Butnaru: am crescut, efectiv,sub zidurile Cetăţii, care a funcţionat până în 1973 ca închisoare – aveam să aflu ulte-rior că şi Balotă trecuse pe acolo –, şi n-am conştientizat insula de oroare care-mi marcaprivirile la orice ieşire din casă: Cetatea era, pentru mine, un ansamblu de ziduri inex-pugnabile, nimic altceva. Nu avea conotaţie politică; nu avea, dacă îmi amintesc bine,pentru niciunul dintre colegii sau prietenii mei de atunci. Nu înţeleg nici azi cum de amputut persista într-o asemenea mistificare, dar, în afara faptului că nu avem voie să neapropiem de ziduri, nu prea ştiam nimic de uriaşa construcţie care domina arhitecturaloraşul.

Tot o recuperare, mai mult iluzorie, decât reală, aveam să trăiesc şi cu saşii,foarte numeroşi la Făgăraş în anii tinereţii mele. Nu prea erau agreaţi în oraş: trăiaufrumos, intracomunitar, în fiecare duminică traversau oraşul cu raniţe în spate şi urcaula munte, aveau bebeluşi care, la vârsta suzetei, făcuseră deja toate vârfurile şi creasta,adăpostiţi în rucsacuri, fireşte, fiindcă de urcat pe propriile lor picioare nu puteau urca.Era un grup care-şi trăia, foarte autosuficient, alteritatea, comunicând cu ceilalţi doarcât era necesar, pentru a-şi asigura supravieţuirea economică. Elitismul meu vine oare-cum din decantarea personală a frustrării de a nu le aparţine; pe de altă parte, m-amformat învăţând să admir oameni, dimensiune pentru care îi sunt de asemenea recunos-cător Făgăraşului.

Numele dvs. este strâns legat de gruparea de la Echinox. Putem spune că pentrudvs. Echinoxul a fost o iubire, ca şi pentru Marian Papahagi, ca şi pentru Doru Vartic,ca şi pentru atâţia clujeni de prima linie? Sau o şcoală de ucenicie?

Clujul universitar a fost, pentru mine, o opţiune bazată pe afinitate electivă, fiin-dcă făgărăşenii plecau, îndeobşte, la Bucureşti: era tren direct, în patru ore erai acolo(acum eşti în...şase!), nu erai obligat să faci transbordarea de la Braşov sau Sibiu.Iubeam Bucureştiul, cu toată încărcătura sa de pitoresc levantin, decadent, aşa cum îliubesc şi acum, dar am ales Clujul universitar ca şi cum ai alege soliditatea în locul dis-persiei: se potrivea mai bine formulei mele sufleteşti, în care intra şi o foarte bună dozăde pedanterie k.u.k., construct tot livresc, fireşte, fiindcă la faţa locului nu aveam s-o văddecât foarte târziu, în vara anului 2008, cu prilejul unei călătorii de agrement pe caream făcut-o la Viena.

Locuiam în cămin la Cluj, opt într-o cameră, Echinoxul răsfirându-se pe coridoa-re ca mit normativ, locuit de semizei pe care-i vedeam zilnic în sala de mese şi în cea destudiu, privilegiul de a ne fi adresat câte un cuvânt făcând imediat înconjorul grupuluide veleitari care eram, în rândul cărora nu-mi amintesc să fi aspirat cineva cu bună şti-inţă la calitatea de membru al redacţiei. Pentru noi, Echinoxul a venit firesc, în prelun-girea profesorilor de excelenţă pe care îi aveam, majoritatea dintre ei (Ioana şi LiviuPetrescu, Mircea Muthu, Ion Pop, Marian Papahagi, Doina Curticăpeanu – cu Ion Varticam lucrat puţin, era plecat din ţară) fiind la vârsta maximei efervescenţe intelectuale. Pemine m-a ales Mircea Muthu, cu care susţinusem un examen foarte decomplexat la sfâr-şitul primului an, când am scris un eseu despre Godot: m-a oprit pe Horea, cam în drep-tul sinagogii, s-a uitat sever la mine şi mi-a spus să mă duc la redacţie, spunându-le„ălora” că m-a trimis el. Ceea ce eu, fireşte, nu am făcut, de sfială că nu voi corespun-

de: am debutat doar mai târziu, în aprilie 1974, cu un eseu despre Eminescu, girat decătre profesorul Scridon, care făcea un grupaj tematic.

Mi-am verificat, cu Echinoxul, toate complexele psihologice aberante, fiindcă măpăstram psihotic la margine, oricând gata să fug, dacă lucrurile nu mergeau bine saudacă mi se refuza vreun text. Echinoxul era o excelentă şcoală spontană: aşteptammomentele când vedetele dispar şi camera boltită de la etajul clădirii Józsa Béla se umplede linişte, şi mă aşezam la maşina de scris, trudind texte peste limita de timp îngădui-tă de câte un paznic vigilent, care mă dădea, în cele din urmă, afară. Scriam mult maigreu decât o fac acum, deşi propensiunea neologistică a rămas la fel de vie şi – în ochiiunora – exasperantă.

Despre oamenii de la Echinox s-a tot vorbit, erau formidabili şi foarte primitori,Marian Papahagi a fost singurul care s-a oferit să îmi care mobila atunci când m-ammutat, de Ion Pop mă leagă şi acum o dragoste delicată, tensionată, pe care îmi place s-o cultiv. Eu m-aş opri nu la oameni ci, în schimb, la o coincidenţă stilistică fericită, care- nu numai pentru mine - a avut un rol formativ, funcţionând oarecum sinestezic, nuexclusiv intelectiv. E vorba de tematism: ne-am format în spiritul criticii tematice, IonPop şi Ion Vartic stimulau, într-un fel, această fericită selecţie a conjuncturii, trăiam sen-zorial literatura, ca pe un sincretism elevat de imagini olfactive, materialitate exuberan-tă şi împlinire. Venea Jean-Pierre Richard, ne spunea că Baudelaire a fost un poet feri-cit, şi demonstra apoi, pe pagini întregi, frenezia subversivă a acestei poetici a plinuluiexistenţial, care pe noi ne umplea de încântare, deşi ştiam că o bună doză de mistifica-re hiperinteligentă nu are cum să lipsească din aceste pagini, fiindu-i structurale. Făceamdin literatură un scenariu existenţial, în care conta şi adevărul, dar şi senzorialitatea dia-fană a percepţiei, translată în hermeneutici abisale, spectaculoase, drapate uneori – şinu de puţine ori... – în suprainterpretare.

Cred că, dincolo de stil, de solidaritate, de orgoliul de a aparţine unei „caste”care supravieţuise publicistic fără să fie obligată să pună Proletari din toate ţările, uniţi-vă! pe frontispiciu, Echinoxul a fost, pentru noi, o şcoală de inteligenţă, extrapolată întrăirea literaturii – chiar şi de către critici! – ca efervescenţă existenţială completă.Contrar a ceea ce s-a spus ulterior, nu eram în competiţie cu colegii noştri de la Bucureşti(Dan C. Mihăilescu, Dan Arsenie, din nou Mihai Coman etc.), sau cu Dialogul de la Iaşi,

fiindcă ne întâlneam, toţi, în bucuria literaturiica descoperire de sine continuă, indiferent degenul pe care se întâmpla să îl practice cineva.Pentru foarte mulţi dintre literaţii generaţiilortinere de acum, literatura e o simplă convenţie,a cărei propensiune către iluzionare trebuiedeconspirată la fiecare pas, denunţată prin teh-nică. Pentru noi, dimpotrivă, autenticitatea exis-tenţială a literaturii avea un sens total, de aspi-raţie, acelaşi lucru putându-se spune şi desprefilosofie, psihologie sau hermeneutică.

Mă bucur că am prins acea perioadă deformare, focalizată pe erudiţie, melancolie şi sis-tem, care m-a ajutat să înţeleg mai uşor, ulterior,chiar şi deconstructivismul. Incandescenţa aces-tei percepţii este socotită un anacronism azi, eucaut să le-o reinoculez studenţilor prin interme-diul unei obsesii pentru exuberanţa dionisiacă alui Nietzsche, dar nu întotdeauna reuşesc, pentrusimplul fapt că, în ochii multora dintre ei, litera-tura nu are nici o legătură cu viaţa, e o simplămaterie de studiu, cu etichete de bibliotecă foar-te atent rostuite. Îmi amintesc, aproape anecdo-tic, de panica sinceră a unui student atunci cândi s-a spus că aş fi optzecist, şi că optzecişti titraţimai sunt în facultate. În mod normal, se cuveneasă fiu mort, fiindcă optzecismul e un fenomen deistorie literară, care se învaţă în manuale. Eindecent că mai trăim: citesc o foarte elaboratădefăimare a optzecismului în critica noastră lite-rară acum, suntem ţinte de atac predilecte, dar,în primul rând, formule anacronice gata încheia-te, ca şi cum nimic nu mai urmează. De multeori îmi spun că optzecismul e şi prima generaţie

literară de după 1945 care-şi trăieşte vesel supravieţuirea: ajuns la concluzia că eşti uncadavru literar inadecvat, ţi se deschid, cu adevărat, toate bucuriile posibile, inclusivaceea a lumilor ficţionale din postmodernism.

Apropo de anii de ucenicie ai lui Ştefan Borbély… cine v-a fost maestru? Sunteţiun nordic prin definiţie, prin afinităţile şi pasiunile literare (mă refer la Thomas Mann,Hermann Hesse, Friedrich Nietzsche); aşadar, intuiesc că relaţia maestru-ucenic face partedin preocupările dvs. de profesor universitar, exeget, critic şi istoric literar…

M-am luat cu vorba şi am răspuns, în parte, la prima jumătate a întrebării, înpasajele de mai sus. Germanismul meu, atât cât este, e mai degrabă unul decadent, dis-persiv, decât cristalizant. În mod concret, e formula lui Aschenbach, din Moartea laVeneţia a lui Thomas Mann, în care sudul dizolvă nordul, sau aceea a lui Harry Hallerdin Lupul de stepă (H. Hesse), unde protagonistul e atras de interioare burgheze corec-te, apretate, ca modalitate vremelnică de apărare din faţa morţii care îl deconstruieşte,îl dizolvă. Am fost dintotdeauna atras, chiar fascinat de locul în care punctul se conti-nuă în dispersie: de fragilitatea exuberantă a vieţii ca atare, de jocul formelor deschise,ceea ce m-a adus, în mod necesar, în proximitatea lui Thomas Mann, a lui Schopenhauerşi a lui Nietzsche.

Ciudat e doar faptul că, dacă stau să mă gândesc bine, recapitulând nişte etape,am ajuns la acest înţeles pozitiv, exuberant al spiritului în urma unei reconversii a nega-tivului în pozitivitate: în facultate îi citeam topit pe maeştri replierilor existenţiale nega-tive, am avut luni bune când nu am citit decât Kafka, apoi am ajuns la Kierkegaard (celdin Conceptul de angoasă, nu cel din Jurnalul seducătorului), au venit în mod firesc siCamus sau Sartre (cu Mitul lui Sisif sau Fiinţa şi neantul), eram plin de goluri, de rup-turi, de abisuri, aveam chiar o voluptate a crevaselor ucigătoare, din care făcusem unprogram existenţial mai degrabă iluzoriu, decât real, până când, încetul cu încetul, n-amdescoperit şi formele ludice, exuberante ale vieţii, asociate degenerescenţei expansive,obiectuale a organicului, pe care o preluasem de la Spengler. Peste asta s-a suprapus inte-resul pentru mitologie, interesându-mă atât structurile clasice, oarecum pure (decantateca modele euristice ale modernităţii arhaice), cât şi punctele în care mitul sau ritulmoare, resorbindu-se în sincretisme complicate, spectaculoase.

De aici am ajuns, în mod inevitabil, la cursurile despre decadenţă şi despre punc-tul de întâlnire dintre mitologie şi creştinism, şi tot de aici la înţelegerea morţii creatoa-re din gnoză sau din opera lui Mircea Eliade. Cu Aschenbach, la început, a fost la fel:eram fascinat de dispersia exuberantă paradoxală a personajului, de moartea care îi urcăîn fiinţă la Veneţia: nu întristător sau angoasant, ci vesel, de-a dreptul histrionic. Aş scrieo carte, pentru sufletul meu, despre jocul morţii – şi jocul cu moartea – din operele luiHesse şi Thomas Mann: parţial am şi făcut acest lucru, ajungând să îl înţeleg pe ThomasMann ca pe unul dintre marii comedianţi pe care i-a avut literatura universală (incontes-tabil, după mine: cel mai mare). Le spuneam studenţilor mei, care mustăceau cândvedeau „cărămizile” numite Muntele vrăjit, Doctor Faustus sau Iosif, că trebuie să ajungăla conştiinţa decomplexată că Thomas Mann se joacă cu sine şi cu cititorul, dimensiuneludică prin care se înţelege, cu precădere, marele joc pe care moartea îl joacă cu viaţa.Oricum, când sunt obosit şi vreau să mă odihnesc, sau când ajung în depresie şi dorescsă mă remontez, iau o carte de Thomas Mann: e cel mai bun exerciţiu catharctic pe careîl ştiu.

În salonul casei Freud. Viena

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Încă de la primele sale cărţi, Three Stories and Ten Poems (1923), sauIn Our Time (1925), Hemingway pare a găsi tonul care îl va consacraîn literatură. Pentru el, scriitorul experimentează mereu şi descoperă

(este silit să descopere) prin intermediul acţiunii sau acţiunilor în care se impli-că, arii tot mai largi atât ale fiinţei sale interioare, cât şi ale crizei exterioare încare se vede prins fără prea multe posibilităţi de scăpare. Aici este de găsit şidiferenţa esenţială dintre Hemingway şi marele său prieten şi rival, Fitzgerald:dacă autorul Marelui Gatsby alegea să se apropie de ceea ce în mod curent poar-tă numele de „societate”, Hemingway mergea mereu spre marginile acesteia,explorând întâlnirile eului cu egoismul sau eroismul, puse, întotdeauna, să seînfrunte direct. Tocmai de aceea, aflându-se la Paris, într-un exil voluntar, el vaalege să scrie despre luptele cu tauri din Spania, despre războiul din Italia, des-pre vânătoarea în Africa sau despre înfruntările care au sfâşiat Spania anilor‘30. E ca şi cum, pentru el, stilul de viaţă ar fi totuna cu stilul de a scrie, de aiciacel celebru, de acum, „minimalism”, economia mijloacelor de expresie pe careo prezintă opera lui Hemingway, cel care a căutat toată viaţa, după cum el însuşia mărturisit, să scrie „propoziţia adevărată”. Iar dacă Fitzgerald exprima, înromanele sale, diferitele slăbiciuni omeneşti, Hemingway aduce în faţa cititorilorsăi altceva, şi anume acea forţă interioară şi acele lucruri pe care, în ciuda tutu-ror greutăţilor, omul nu le poate pierde. Şi face asta întotdeauna cu o precizie astilului şi simplitate a mijloacelor de expresie care lui Fitzgerald, de exemplu, casă ne mărginim doar la această comparaţie, i-au lipsit. Pentru că Hemingway pre-zintă mereu viaţa umană dintr-o anumită perspectivă, acea viaţă în care senti-mentele, suferinţele şi toate trăirile rămân pe jumătate ascunse sau sunt expri-mate printr-un limbaj frust şi exact. Desigur, unii au considerat că această teh-nică narativă este asemănătoare doctrinelor moderniste ale impersonalităţii sauacelora care clamau „corelativul obiectiv”, nefiind străină nici de modul de lucrual pictorilor postimpresionişti pe care scriitorul îi admira. În plus, amănunt delocde neluat în seamă, nici experienţa personală nu este, în opera lui Hemingway,dată deoparte, ci formează, ea însăşi, o parte însemnată a „inspiraţiei”.

Dacă, pe bună dreptate, s-a spus adesea că poezia americană a anilor ‘30a reuşit să găsească acel mod privilegiat de a rosti, cu claritate, marile adevă-ruri ale naţiunii, acelaşi lucru se poate afirma şi în legătură cu proza primeijumătăţi a secolului XX. Acest lucru este evident chiar şi de la simpla parcurge-re a numelor principalilor săi reprezentanţi: Scott Fitzgerald, John Dos Passos,Ernest Hemingway sau William Faulkner. Poate că acest lucru s-a întâmplatdeoarece toţi aceştia aveau deopotrivă o viziune modernă, dar şi acel simţ al con-tradicţiei culturale identificabile la numeroase niveluri în societatea americană,care privea, pe de o parte, mereu înapoi, raportându-se la trecutul mitizat şi miti-zant al continentului, dar şi la acel prezent al vitezei care se îndrepta către unviitor al înstrăinării tot mai evidente a fiinţei umane într-un univers ostil.Tocmai de aceea, nu o dată, noile forme şi strategii narative au reprezentat,cumva, un protest la adresa vechilor structuri ale societăţii americane, dar, înegală măsură, şi unul adresat Europei, cea care, se spunea, răpise pentru tot-deauna străvechea inocenţă americană.

In acest context, este evident că proza lui Ernest Hemingway, poatecă mai cu seamă povestirile, ocupă un loc aparte, poziţia lui fiind pri-vilegiată din mai multe motive. În primul rând, prin raportarea sa la

o temă literară mai puţin explorată pe continentul nord-american, aceea a vână-torii, cu toate implicaţiile sale mitice şi simbolice. Modelul lui Melville şi liniaepopeică pe care a deschis-o acesta în literatura americană prin Moby Dick este

important, desigur, dar el nu este şi singurul valabil din punct de vedere esteticpentru Hemingway, cel care are mereu în vedere şi povestirile lui Turgheniev,mai cu seamă în ceea ce priveşte modul de abordare a naturii şi relaţia profun-dă stabilită între fiinţele umane şi diversele manifestări sau forme naturale, fiecă e vorba de animale, aşa cum se întâmplă în Scurta viaţă fericită a lui FrancisMacomber, fie de cadrul general în care e plasată acţiunea, ca în Zăpezile de peKilimanjaro. Dar, cum dincolo de aparenţe se găseşte întotdeauna şi altceva, şipovestirile lui Hemingway reuşesc să aducă în faţa cititorului de fiecare dată şialte aspecte, şi să spună ceva esenţial despre oameni şi relaţiile interumane, des-pre singurătate şi imposibilitatea comunicării. De aici neînţelegerile, tăcerea,retragerea din societate, sentimentul eşecului, convingerea ratării, dar, deopotri-vă, dorinţa de a lupta până la capăt. Aspecte care apar în toate culegerile depovestiri ale lui Hemingway, de la Câştigătorul nu ia nimic, Bărbaţi fără femeisau Primele patruzeci şi nouă, şi până la volumele apărute postum.

Vorbind despre importanţa lui Hemingway în configurarea unei noi para-digme a prozei americane a secolului XX, Ihab Hassan lansează, în cunoscutulsău studiu Radical Innocence, o serie de ipoteze menite a explica, tocmai prinaceastă „inocenţă radicală”, retragerea din societate şi readucerea în prim plana unor teme considerate, de suficienţi critici, cam prea tradiţionale. În plus,situaţia aceasta este, cel puţin parţial, complicată deoarece personajul tipic alpovestirilor lui Hemingway e compus pe de o parte dintr-un element constructiv,iar pe de alta dintr-unul distructiv, cazul lui Harry, din Zăpezile de peKilimanjaro, sau cel al lui Margot, soţia lui Francis Macomber, fiind perfect ilus-trative în acest sens. E vorba, desigur, despre o adevărată dialectică a iniţierii,nemaiîntâlnită în asemenea forme în literatura americană, constând pe de oparte în confruntarea eroului cu experienţa, iar pe de alta în experienţa eşecu-lui, de unde rezultă, evident, victimizarea.

Acest gen aparte de proză reprezintă, în fond, o continuă dezbatereşi o luptă neîncetată între Utopia şi Eden, între voinţa activă miş-cându-se mereu înainte, în spaţiu şi în timp, şi conştiinţa reflexi-

vă. La prima vedere, motivul utopiei pare o proiecţie afirmativă a eului în faţavieţii active, iar cel edenic o retragere nostalgică a aceluiaşi. Dar ambele repre-zintă o ieşire din incertitudinile şi compromisurile care compun lumea exterioa-ră. Tocmai în acest sens s-a şi vorbit uneori, în studiile critice, despre discrepan-ţa între mitul american şi conştiinţa americană, altfel spus între Utopie văzutăca speranţă şi Eden, privit ca retragere în trecut şi memorie. Consecinţa aces-tui fapt e că protagonistul, fapt evident în numeroase povestiri ale luiHemingway, nu va mai reprezenta nici ideea liberală de victimă, nici pe aceeaconservatoare de paria, dar nici pe cea radicală de rebel. Poate că e câte cevadin fiecare în parte, sau nimic din toate acestea, ori, mai sigur, o expresie adorinţei de a afirma, împotriva tuturor vicisitudinilor, tocmai sensul uman al vie-ţii. Iar dacă, uneori, personajele lui Hemingway nu acceptă prea uşor moarteasau înfrângerea, trebuie remarcată, fără îndoială, diferenţa între structura inti-mă a eroului şi caracterul distructiv al experienţelor în care se va vedea impli-cat, cu sau fără voia sa. Se întâmplă aşa deoarece în proza scurtă a luiHemingway se schimbă, adesea, tocmai raporturile dintre eu şi lumea exterioa-ră, iar protagonistul, reprezentat odinioară de figura iniţiatului, sfârşeşte carebel sau victimă, trăind, în orice caz, mereu sub ameninţarea morţii. Iar dacăalege să se retragă, aceasta e tot o strategie deliberată şi, din păcate, doar o sal-vare iluzorie. De aceea, „a învăţa să trăieşti aşa”, cu şi în această lume, nu pen-tru că ar fi cea mai bună dintre lumile posibile, ci pentru că e singura pe careo avem, după cum se exprimă, la un moment dat, Jake în The Sun Also Rises,pare a deveni principala preocupare a textului însuşi, ca şi a formulei narativea lui Hemingway. Singurătatea poate fi depăşită – temporar, desigur – doar prinafición, de exemplu, prin participarea şi implicarea deplină în lumea dură a lup-telor de tauri de la sărbătoarea tradiţională de San Fermin de la Pamplona, oriprin partide nesfârşite de vânătoare din Africa sau de pescuit din Cuba. Suntatitudinile tipice ale multora dintre cei care au trăit războiul, încercând să supra-vieţuiască şi perioadei de după el, dar respingând cu hotărâre şi cu dispreţ toatevechile şi grandioasele promisiuni eroice, în care, în mijlocul unui secol marcatde atâtea războiae, nimeni nu mai e capabil să creadă.

Ernest Hemingway, Noaptea dinaintea bătăliei şi alte povestiri.Traducere şi note de Ionuţ Chiva, Polirom, 2008

•CARTEA STRĂINĂ

RODICA GRIGOREErnest Hemingway. Dincolo de singurătate

26

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Dintre eseurile scrise de novelistul rus-american IosifBrodski, cel despre Anna Ahmatova este tulburător. Îlreproducem aici, în paginile revistei noastre, într-o tradu-cere remarcabilă, aparţinându-i Marianei Vraciu, învreme ce pregătim pentru lectorii noştri o surpriză: o edi-ţie Iosif Brodski, în pregătire la Editura IdeeaEuropeană.

Aflînd că fiica sa doreşte să publice într-orevistă din capitală nişte poezii, tatăl i-acerut să-şi găsească un pseudonim şi să

„nu aducă ruşinea asupra unei familii onorabile”. Fiicas-a supus, iar în literatura rusă, în loc de AnnaGorenko, a intrat Anna Ahmatova.

Nu a existat nici o îndoială în privinţa propriu-lui talent şi a alegerii corecte a drumului său şi nici nua căutat acel profit pe care i-l dă scriitorului dihotomia;cel mai important lucru era necesitatea de a păstra apa-renţele, deoarece în familiile de vază (şi familiaGorenko era o astfel de familie) priveau de sus profesiade literat, considerînd-o potrivită pentru cei care nuputeau să se facă remarcaţi altfel.

Pretenţiile tatălui au fost, probabil, exagerate.La urma urmei, Gorenko nu aparţinea nobilimii cutitlu. Pe de altă parte, ei locuiau la Ţarskoe Selo – reşe-dinţa de vară a familiei ţarului, şi o asemenea vecină-tate de mulţi ani arareori trece degeaba, însă pentrufiica în vîrstă de şaptesprezece ani cel mai importantlucru era altul: cu o sută de ani în urmă la Liceul dinŢarskoe Selo „înflorea, lipsit de griji”, Puşkin.

În ceea ce priveşte pseudonimul, printre stră-moşii Annei Gorenko pe linie maternă fusese unAhmat-han, un urmaş al lui Gingis, ultimul conducătoral Hoardei de Aur. „Sînt cinghiză”, spunea ea, nu fărăde mîndrie. Pentru urechea unui rus, „Ahmatova” sunăoriental, mai exact tătăreşte. Ea nu urmărea exotismul.Dimpotrivă: în Rusia tot ce este tătar este întîmpinatmai curînd cu prejudecăţi decît curiozitate.

Dar cinci „A” – uri deschise (Anna Ahmatova)fermecau, iar dînsa s-a statornicit la începutul alfabe-tului poetic rus. Aceasta a fost probabil primul său versreuşit, turnat impecabil din punct de vedere acustic, cuun „Ah” născut nu din sentimentalism, ci din istorie.Pseudonimul ales este o mărturie elocventă a intuiţieişi auzului rafinat al fetiţei de şaptesprezece ani, în acte-le şi în scrisorile căreia au început să apară în curîndaceeaşi semnătură: Anna Ahmatova.

Viitorul îşi aruncă umbrele – alegerea s-a dove-dit prorocitoare.

Ahmatova face parte din acei poeţi care nu aunici genealogie, nici vreun fel de „evoluţie” cît de cîtvizibilă. Poeţi ca dînsa pur şi simplu se nasc. Ei vin pelume cu o dicţie deja formată şi cu o structură sufle-tească anume. Ea a apărut înarmată cu toate cele tre-buitoare şi niciodată nu a adus în minte pe alţii, lucrucare poate fi şi mai important, nici unul dintre nenu-măraţii ei imitatori nici nu s-a apropiat de nivelul ei.Toţi au semănat mai mult unii cu alţii decît cu dînsa.

De aici urmează că fenomenul Ahmatova nu sereduce la rafinamente stilistice, ci, mai degrabă, estelegat de partea a doua a celebrei ecuaţii a lui Buffondespre „Eu”.

Divina irepetabilitate a personalităţii sale eraaccentuată în acest caz de frumuseţea ei uluitoare. Oprivire aruncată îţi tăia răsuflarea. Înaltă, cu părulnegru, smeadă, zveltă şi incredibil de mlădioasă, cuochii de culoare verde deschis ai unei pantere albe, peparcursul unei jumătăţi de secol a fost desenată, picta-tă, sculptată în ghips şi marmură fotografiată de cîţi şimai cîţi, începînd cu Amedeo Modigliani. Versurile carei-au fost dedicate ar putea alcătui mai multe tomuridecît propria ei creaţie.

Toate acestea le spun pentru a arăta că înfăţi-şarea „Eu”-lui ei te năucea. Partea ascunsă a făpturiicorespundea pe deplin înfăţişării, lucru dovedit de ver-suri, care le-au eclipsat pe ambele.

Discursul ei nu poate fi separat de o autoînfrî-nare autoritară. Ahmatova este poetul ritmurilor seve-re, a rimelor exacte şi a frazelor scurte. Sintaxa ei esimplă, nu e supraîncărcată de construcţii participialea căror structură în spirală în mare parte susţin litera-tura rusă. Prin simplitatea gramaticală limba ei esteînrudită cu engleza. Printre contemporanii săi ea esteJane Austen, iar dacă vorbele îi sînt obscure de vină nueste gramatica.

Într-o epocă a experimentărilor tehnice în poe-zie, ea s-a detaşat în mod demonstrativ de avangar-dism. Versurile ei se apropie mai curînd (şi aceasta înmod exterior) de ceea ce a fost impulsul spre înnoireapoeziei ruse şi universale la hotarul dintre veacuri, decatrenele omniprezente precum firele de iarbă ale sim-

bolismului. Dar această asemănare exterioară Ahma -tova o cultiva în mod conştient, nu de dragul simplifi-cării, ci a complicării obiectivului propus. Ca şi în tine-reţe, păstra aparenţele.

Nimic nu dezvăluie mai bine slăbiciunea unuipoet decît versul clasic, de aceea acesta se întîleşte rarîn formă pură. Nu există sarcină mai grea decît să scriidouă versuri care să sune aparte şi să nu fie ecoul ridi-col al versurilor altcuiva. În cadrul unei metrici respec-tată cu stricteţe, ecoul se aude cu o forţă aparte şi nupoate fi salvat de saturarea laborioaasă a versului cudetalii concrete. Versurile Ahmatovei nu au fost nicio-dată imitative, ea ştia dinainte cum să-l învingă pe duş-man.

Arma ei era combinaţia lucrurilor care nu potfi combinate. Pe de o parte, dînsa alătură lucruri întrecare la prima vedere nu există nici o legătură. Cînderoina vorbeşte într-o singură suflare despre forţa sen-timentului care înfloreşte şi despre mănuşa pentrumîna stîngă pusă pe dreapta, suflul versului – dimen-siunea – sincopează, încît uiţi cum era la început. Cualte cuvinte, ecoul se stinge în diversitate, conferindu-iunitate. Din formă devine normă.

Mai devreme sau mai tîrziu aşa ceva se întîm-plă şi cu ecoul literaturii clasice* şi cu diversitatea des-crierilor. În versul rus, acest lucru l-a făcut AnnaAhmatova: prin acel unic „Eu” purtat de numele ei.Cred că „Eul” ei interior auzea cum apropie limba,prin intermediul rimei, lucruri ce par că nu pot fi apro-piate, iar „Eul” exterior, de la înălţimea staturii ome-neşti, vedea cu ochii înrudirea lor. El unea ceea ce fuse-se deja legat în viaţă şi în limbă – pe veci, în ceruri.

Iată unde îşi află izvorul maiestuozitatea dis-cursului său, căci ea nu pretindea la noutate. Rimele eisînt uşoare, dimensiunea lejeră. Uneori ea renunţă la osilabă-două în ultimul şi penultimul vers al catrenului,creînd astfel efectul de întretăiere a răsuflării sau aunui penibil spontan provocat de supratensiunea emo-ţională. Dar mai departe de atît nu a mers, nu a avutnevoie: ea se simţea în largul ei în spaţiul versului cla-sic şi nu considera că altitudinea şi realizările ei ar ficeva deosebit în comparaţie cu eforturile predecesori-lor, care recurseseră la aceeaşi tradiţie.

Desigur, există aici un element de autode-nigrare căutată. Nimeni nu absoarbe tre-cutul atît de deplin cum o face poetul,

chiar şi numai din teama de a nu păşi pe un drum dejastrăbătut. (Iată de ce poetul este atît de des înaintea„timpului său”, ocupat, de regulă, cu ajustarea vechilorclişee). Orice ar avea de gînd să spună poetul, înmomentul rostirii cuvintelor el este conştient de înca-drarea sa într-o tradiţie. Marea literatură a trecutuluismereşte trufia urmaşilor prin măiestria şi amplitudi-nea cuprinderii. Poetul întotdeauna vorbeşte despredurerea sa cu reţinere, pentru că în privinţa necazuri-lor şi durerilor cu adevărat el este Jidovul Rătăcitor. Înacest sens Ahmatova este, fără îndoială, absolvantaşcolii petersburgheze a poeziei ruse, care, la rîndul său,se bazează pe clasicismul european şi începuturile anti-ce. Pe lîngă aceasta, cei care au creat-o au fost aristo-craţi.

Faptul că Ahmatova era zgîrcită la vorbe seexplică parţial prin înţelegerea moştenirii pe care urmas-o ducă în veacul cel nou. Şi aceasta era smerenie, căcitocmai moştenirea primită a făcut din a un poet al seco-lului douăzeci. Ea se considera pur şi simlu, cu toateculmile şi deschiderile sale, un postscriptum la letopise-ţul înaintaşilor, în care aceştia şi-au lăsat o imagine avieţii lor. Scrierile lor sînt tragice, după cum e şi viaţa,iar dacă postscriptumul este obscur, înseamnă că lecţiaa fost pe deplin însuşită. Ea nu-şi pune cenuşă în capşi nu hohoteşte pe ruguri, căci ei niciodată nu au făcutaşa ceva.

Primele culegeri de versuri au avut un succesimens la critică şi la cititori. Un poet adevărat se gîn-deşte cel mai puţin la faimă, dar să ne amintim cînd auapărut cărţile. Erau anii 1914 şi 1917, începutul Primu -lui Război Mondial şi al Revoluţiei din octombrie. Pe dealtă parte, oare nu în acest urlet asurzitor al evenimen-telor de pe plan mondial şi-a căpătat vocea poetului tim-brul şi vitalitatea irepetabile? Şi iar sare în ochi carac-terul prorocitor al începutului creaţiei sale: de pe acestdrum nu s-a abătut pe parcursul unei jumătăţi de veac.Valoarea prorocirii e cu atît mai mare cu cît în Rusiatunetul evenimentelor a interferat cu bolborosirea insis-tentă, lipsită de sens a simboliştilor. Cu timpul ambelemelodii s-au întîlnit, închizînd cercul teribilului uruitpolifonic al noii ere, iar pe acest fond i-a fost datAhmatovei să vorbească toată viaţa.

Volumele de început – Vecer (Seara), Ciotki(Mătăniile), Belaia staia (Stolul alb) – sînt dedicatetemei căreia i se dedică întotdeauna primele volume –temei iubirii. Versurile seamănă cu notarea rapidă, inti-

mă a însemnărilor de jurnal. Ele povestesc un eveni-ment din existenţa exterioară, psihologică şi nu depă-şesc şaisprezece, maximum douăzeci de versuri în lun-gime. Se reţin din zbor şi s-au învăţat şi se învaţă înRusia de mai multe generaţii.

Dar nu lungimea sau tema trezesc dorinţa de areţine neapărat aceste versuri. Nici una nici alta nusînt o noutate pentru un cititor experimentat. Nouăeste abordarea de către autor a unei teme vechi.Părăsită, chinuită de gelozie sau de conştiinţa vinei pro-prii, eroina sfîrtecată se învinuieşte cel mai adesea pesine decît să se mînie, iartă mai elocvent decît învinu-ieşte, preferă să se roage decît să plîngă. Din prozarusă a secolului al XIX-ea îşi ia dînsa delicateţea sufle-tească şi exactitatea motivelor psihologice, iar poezia oînvaţă sentimentul demnităţii. Doza de ironie şi detaşa-re, nu tocmai mică, nu este drumul cel mai scurt cătresmerenie, ci amprenta spiritului şi a personalităţii sale.

Mai este oare necesar să vorbim cît de oportunau ajuns versurile ei la cititor*; mai mult decît alte artepoezia este o şcoală a sentimentului, iar versurile carele rămîn în sufletul cititorilor Ahmatovei le-au călitsufletele împotriva agresiunii vulgarităţii. Empatizareacu drama personală adaugă stoicism participanţilor ladrama istoriei. Nu rafinamentul aforistic îl căutauoamenii în versurile ei; adeseori aceasta a fost o reac-ţie instinctivă. Oamenii erau mobilizaţi de instinctul deautoconservare: pasul asurzitor al istoriei se auzea totmai tare.

Ahmatova l-a auzit cu ani înainte: lirismul pro-fund personal din Stolul alb era deja umbrit de motivulgroazei latente. Obişnuinţa de a ţine în frîu pasiunileunei firi romantice s-au dovedit de folos cînd frica le-acuprins pe toate. Frica pătrundea în porii pasiunii, pînăce ele formau un aliaj emoţional unic, apărut întîi detoate, în Stolul alb. Odată cu apariţia volumului poeziarusă a păşit în „adevăratul secol douăzeci, necalendaris-tic” şi a înfruntat trei confruntări.

Spre deosebire de majoritatea contemporanilor,Ahmatova nu a fost luată prin surprindere de celeîntîmplate. La momentul revoluţiei împlinise deja două-zeci şi opt de ani – prea mult pentru a crede şi preapuţin pentru a justifica. Fiind femeie, a considerat cănu se cuvinte nici să ridice în slăvi nici să blesteme celepetrecute. Schimbarea ordinii sociale nu i-a slujit dreptimpuls pentru a refuza versul auster şi dezagregarealegăturilor asociative. Arta nu imită orbeşte viaţa, dinfrica de a deveni un set de clişee. Ahmatova şi-a păstratşi vocea şi intonaţia şi, ca mai înainte, nu a reflectat,ci a refractat lumea prin prisma inimii. Doar aglomera-rea detaliilor, care mai înainte atenuau tensiunea emo-ţională, iese parcă de sub control şi creşte, ecranîndrestul.

Ea nu s-a întors cu spatele la revoluţie, nua adoptat o atitudine de judecător. A pri-vit lumea cu luciditate şi a văzut o explo-

zie populară de nestăvilit, care aducea fiecărui om înparte un volum neştiut de suferinţă şi mîhniri. Acestpunct de vedere ea l-a adoptat nu pentru că a avut osoartă atît de cumplită, ci în primul rînd prin forţaharului său. Poetul se naşte democrat, şi problema nue aceea că poziţia sa în societate este arareori unafermă, ci că el se adresează întregii naţiuni pe limbaacesteia. Tot aşa şi tragedia, de aceea poezia şi trage-dia sînt întotdeauna alături. Ahmatova, care în vers seapropia de graiul popular, de măsura cîntecului popu-lar, nu era îndreptăţită să se detaşeze de popor maimult decît heralzii de atunci ai manifestelor literare şiale altor manifeste: ea împărţea cu el durerea.

De altfel, cuvintele despre comuniunea cu popo-rul fac aluzie la o anumită chibzuială, de neînchipuitfără versificare, în multe cuvinte. Era o mică partedintr-un întreg mare, iar pseudonimul său accentuacaracterul difuz al „apartenenţei de clasă”. Pe deaasu-

IOSIF BRODSKIMuza durerii. Despre Anna Ahmatova

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

pra, ea se ferea de trufia din cuvîntul „poet”: ”Nu înţe-leg vorbele mari: poet, biliard…”. Nu juca rolul mirono-siţei, ţinînd mereu în minte perspectiva lucidă a prezen-tului. Fidelitatea faţă de teme religioasă în versuri indi-ca, de asemenea, apropierea de oameni. Singurul lucrucare o făca altfel era nesupunerea eticii la circumstan-ţele istorice de moment.

În rest, era ca toată lumea; şi nici vremurile nuîncurajau detaşarea. Versurile ei nu au devenit voceapoporului doar pentru că niciodată poporul nu vorbeş-te pe o singură voce. Dar vocea Ahmatovei nu aparţi-nea cremei societăţii, îi lipsea cu desăvîrşire idolatriza-rea maselor populare, pe care intelligentsia rusă o aveaîn sînge. Prin acel „noi” apărut aproximativ pe atunciîn versurile sale, Ahmatova încerca să se ascundă deindiferenţa ostilă a istoriei, şi nu dînsa, ci alţi purtătoriai limbii au extins sensul pronumelui pînă la limita lin-gvistică. Viitorul a reţinut „noi” pentru totdeauna şi aîntărit poziţia celor cărora le aparţinea.

Între versurile”patriotice” ale Ahmatovei dinperioada revoluţiei şi a războiului nu există o diferenţăpsihologică, chiar dacă intervalul reprezintă aproxima-tiv treizeci de ani. „Rugăciunea”, de exemplu, dacăfacem abstracţie de data cînd a fost scrisă, poate fi uşorpusă în legătură cu orice moment al noii istorii ruseşti,iar alegerea impecabilă a titlului dovedeşte snsibilitateapoetului şi faptul că munca sa este întrucîtva uşuratăde istorie. Istoria îşi asumă atît de multe, încît poeţiievită versurile prorocitoare, preferînd descrierea simplăa sentimentelor şi a faptelor.

Versurile Ahmatovei sînt de asemeneanominative - şi în general, şi în particu-lar în acea perioadă. Ea înţelegea că îşi

împarte gîndurile şi sentimentele cu foarte mulţi, iartimpul, care se repetă perpetuu, le conferă un caracteruniversal. În ochii ei, istoria şi soarta au opţiuni foar-te puţine. Poeziile ei „patriotice” se uneau organic cufluxul liric general, unde „noi” practic nu se diferenţiade „eu”, care se utiliza mai des şi cu o încărcătură emo-ţională mai mare. Suprapunîndu-şi sensurile, ambelepronume cîştigau în exactitate. Numele fluxului liricera iubire, iar despre epocă şi Patrie ea scria cu o inti-mitate aproape deplasată, în timp ce versurile desprepatimă căpătau o sonoritate epică, lărgind albia fluxu-lui.

În ultimii ani ai vieţii, Ahmatova respingea cumînie încercările criticilor şi ale cercetătorilor de areduce creaţia ei la versurile de dragoste de la începu-tul secolului. Avea, desigur, dreptate. Cele scrise înurmă cu patruzeci de ani ale vieţii sale le transforma şicantitativ şi din punct de vedere al importanţei. Totuşicriticii erudiţi pot fi înţeleşi: din 1922 pînă la moarteaei în 1966 Ahmatova n-a reuşit să-şi vadă tipărit nici unsingur volum, iar ei au fost nevoiţi să lucreze cu ceeace aveau. Dar încă un alt motiv, mai puţin evident şimai greu de înţeles, a atras atenţia cercetătorilor asu-pra Ahmatovei.

Pe parcursul vieţii, timpul ne vorbeşte maimulte limbi – limbajul copilăriei, al iubirii, al credinţei,experienţei, istoriei, oboselii, cinismului, vinei, căinţeietc. Limbajul iubirii este cel mai accesibil. Dicţionarulei cuprinde toate celelalte noţiuni, discursul ei absoar-be natura vie şi natura moartă. Un cuvînt din limbajuliubirii are un glas profetic, aproape inspirat deDumnezeu, în el se îngemănează patima pămînteană şitîlcuirea lui Dumnezeu după Sfânta Scriptură. Iubireaeste materializarea infinitului în finit. Această legăturăduce la credinţă sau la poezie.

Poezia de dragoste a Ahmatovei este, înaintede toate, poezie, la suprafaţa ei stă un principiu nara-tiv, iar toţi cititorii au minunata posibilitate de a desci-fra durerile şi mîhnirile eroinei după gustul lor. (Înimaginaţia inflamată a unora, versurile au fost o dova-dă a „poveştilor de iubire” dintre Ahmatova şi Blok saucu Înălţimea Sa Imperială, cu toate că ea era cu unrang mai talentată decît primul şi cu vre 15 centimetrimai înaltă decît cel de-al doilea. Semiautoportret, semi-mască, ea – eroina – exagerează caracterul tragic alvieţii cu o rîvnă teatrală, de parcă ar fi încercat limite-le durerii şi rezistenţei posibile. În alte versuri tatonea-ză într-un mod asemănător limita fericirii posibile. Cualte cuvinte, caracterul realist serveşte ca mijloc deatingere a Predestinărilor Superioare. Şi toate acesteaar fi fost doar o nouă încercare de a insufla viaţă în tra-diţia unui gen vechi dacă n-ar fi fost versurile însele.

Nivelul versurilor ei face ridicolă abordarea bio-grafică sau freudiană, căci destinatarul concret se dizol-vă, servind doar de pretext pentru discursul auctorial.Arta şi instinctul de perpetuare a speciei sînt asemănă-toare în aceea că ambele sublimează energia creatoare,şi de aceea au drepturi egale. Un motiv aproape obse-dant al liricii timpurii a Ahmatovei este nu atît renaş-terea iubirii, cît predispoziţia pentru rugăciune. Scrisecu diverse ocazii, născute din viaţă sau din imaginaţie,versurile sînt stilistic omogene, deoarece conţinutul ero-tic limitează posibilităţile căutării formale. Acelaşilucru se poate spune şi despre credinţă. Pînă la urmă,omenirea nu are chiar atît de multe mijloace de a expri-ma sentimente puternice, ceea ce, apropo, explică apa-riţia ritualurilor.

Naşterea perpetuă a unei iubiri mereu noi înversurile Ahmatovei nu reprezintă reflectarea unorpasiuni arse, este dorul finitului de infinit. Iubirea adevenit limbajul ei, un cod de comunicare cu timpul, unminimum pentru reglarea pe frecvenţa acestuia.

Limbajul iubirii i-a fost deosebit de apropiat. Ea nutrăia prin viaţa sa proprie, ci prin timp, prin acţiuneatimpului asupra sufletelor omeneşti şi asupra glasuluiei, glasul Annei Ahmatova. Solicitînd atenţie faţă deversurile sale tîrzii, ea nu s-a dezis de imaginea femeiitinere plină de dor de iubire, dar glasul şi dicţia au ple-cat mult înainte în încercarea de a face audibil uruitultimpului.

În esenţă, totul s-a transformat în altceva dincel de-al cincilea şi ultimul volum – Anno DominiMCMXXI. În unele poezii, uruitul veşniciei absoarbeglasul autorului atît de mult, încît ea trebuie să cizele-ze caracterul concret al detaliului sau al imaginii, pen-tru ca să le salveze, iar odată cu acestea, şi pasulinuman al ritmului. Contopirea totală, mai exact dizol-varea în eternitate, vor ajunge la dînsa mai tîrziu.Deocamdată ea s-a străduit să-şi protejeze noţiunile des-pre lume de p r o s o d i a atotdevoratoare, căci proso-dia ştie mai mult despre timp decît poate să încapăîntr-un suflet viu.

Neprotejarea de această cunoaştere, de aminti-rea despre timpul fărîmiţat, a ridicat-o la o înălţime spi-rituală deosebită, unde nu mai sînt posibile intuiţiileprovocate de noile aspecte ale realităţii, de nouapătrundere a esenţei lucrurilor. Nici un poet nu poatedepăşi această prăpastie. Cel care ştie despre ea, coboa-ră tonul şi estompează glasul, pentru a se apropia derealitate. Uneori acest lucru se face din impulsuri purestetice, pentru a micşora elevarea şi preţiozitatea,potrivite pe scenă. Adeseori scopul unei mascări deacest fel este protejarea propriei personalităţi. Aşa afost cu poetul ritmurilor severe Anna Ahmatova. Şi cucît s-a ascuns mai atent, cu atît mai inevitabil glasul eise topea în al Altcuiva, care te făcea să te cutremuriîncercînd să-l vezi, ca în Elegiile hiperboreene, ce seascunde în spatele pronumelui „ei”.

Soarta pronumelui a fost şi soarta celorlaltepărţi de vorbire, care păleau sau, dimpotrivă, prindeauputeri în perspectiva prosodică a timpului. PoeziaAhmatovei este concretă la limită, dar cu cît mai con-cretă este imaginea, cu atît mai neaşteptată o făceapiciorul ritmic ales. Poezia scrisă de dragul subiectuluieste ca viaţa trăită de dragul unui necrolog. Ceea ce senumeşte muzica versului în realitate este timpul, altfelcroit, ca să transpună conţinutul versurilor rimate înfocarul irepetabilităţii lingvistice.

Melodia devine receptacolul timpului, fundalulpe care versurile capătă o construcţie stereoscopică.Forţa Ahmatovei stă în puterea ei de a exprima stihiasuprapersonală, epică, a muzicii, în armonie cu adevă-ratul conţinut al realităţii, mai ales începînd cu anii ’20.Efectul unei orchestraţii de acest gen este cumplit:parcă, obişnuiţi să vă sprijiniţi de perete, descoperiţideodată că vă puteţi sprijini numai de orizontul acestu-ia.

Cele spuse trebuie să le aibă în minte cititorulîntr-o altă limbă, căci un orizont deschis dispare printraducere, iar pe hîrtie rămîne „conţinutul” unidimen-sional. Pe de altă parte, cititorul rus a fost şi el multtimp lipsit de o cunoştinţă adevătată cu Anna Ahmato -va. Traducerea şi cenzura au multe în comun, în ambe-le cazuri la bază stă principiul posibilului, iar barieralingvistică este comparabilă în înălţime cu un statsupraînălţat. Ahmatova este înconjurată şi de una şi dealta, şi numai prima începe să se fisureze.1.

Culegerea Anno Domini MCMXXI a fostultima pentru dînsa. Timp de patruzeci şipatru de ani nu i-a apărut nici o carte. E

adevărat că după război versurile ei au fost editate dedouă ori – lirica de dragoste, o reeditare, diluată de ver-suri patriotice de război, grosolane care slăveau venireazilelor de pace. Cu ultimele spera să-l ajute pe fiul său,care oricum a stat prin lagăre timp de optsprezece ani.Aceste culegeri nu pot fi nicidecum considerate deautor, ele au fost alcătuie de funcţionari ai editurii destat şi au văzut lumina tiparului pentru a convingepublicul, mai ales pe cel de peste hotare, că Ahmatovae în viaţă, are o stare materială bună şi este loială. Înacel volum au intrat aproximativ cincizeci de poezii,care nu reflectau nicidecum cele create de dînsa pe par-cursul a patru decenii.

Ahmatova a fost înhumată de vie şi pe tumuls-au aruncat două pietricele pentru a nu confundalocul. Forţe diverse s-au coalizat ca să o sugrume, darrolul principal l-a deţinut istoria, a cărei principalăcaracteristică este vulgaritatea, iar principalul împuter-nicit este statul. Către Anno MCMXXI, adică către1921, statul nou născut a avut timp să ajungă şi pînă laAhmatova, condamnîndu-l la împuşcare pe primul eisoţ, Nikolai Gumiliov (nu e exclus ca acest lucru să fifost făcut cu ştiinţa lui Lenin). Plecînd de la principiulprimitiv „ochi pentru ochi”, autorităţile nu erau îndrep-tăţite să aştepte nimic de la dînsa în afară de setea derăzbunare, mai ales legat de tendinţa general recunos-cută a versurilor ei.

Probabil aceasta a fost logica statului, care adus la distrugerea în următorii cincisprezece ani aîntregului ei cerc, inclusiv pe prietenii cei mai apropiaţi– poeţii Vladimir Narbut şi Osip Mandelştam. În celedin urmă, i-a fost arestat fiul, Lev Gumilev, şi cel de-aldoilea soţ, criticul de artă Nikolai Puni, care în curînda murit în închisoare. Apoi a început războiul.

Probabil, în istoria Rusiei nu au fost ani maicumpliţi decît cei cincisprezece de dinainte de război.Nici în viaţa Ahmatovei n-au fost ani mai întunecaţi.

Viaţa în anii aceia, sau, mai exact, multitudinea de vieţiîntrerupte atunci, i-au încununat muza cu laurii durerii.În locul versurilor de dragoste, au apărut versuri dedi-cate memoriei celor dispăruţi. Moartea, care înaintepărea o ieşire din fundătura patimii, a devenit un ele-ment cotidian, care nu depindea de nici un fel depatimi. Dintr-o imagine poetică, moartea a trecut încategoria de proză a vieţii.

Ea n-a lăsat pana, în primul rînd fiindcăprosodia include şi moartea şi, în al doi-lea, considerîndu-se vinovată pentru că a

rămas în viaţă. În esenţă, versurile ei scrise în memo-ria celor care au murit nu sînt altceva decît o încerca-re de a-i prinde sau măcar de a-i introduce în texturastructurală a poeziei. Majoritatea lor au reprezentatmîndria literaturii ruseşti s-au imortalizat singure.Poeta s-a străduit să facă faţă absurdului existenţei,deschisă deodată ca un hău în faţa sa prin distrugereasurselor de sens, să domesticească infinitul chinuitor,populînd veşnicia cu umbrele celor apropiaţi. Versurilededicate memoriei morţilor, numai ele reuşeau să ţinăvorbirea articulată la limita urletului dement.

Oricum în versurile ei de atunci se aude geamă-tul: în repetarea obsesivă a rimei, în versul sfîrtecatcare întrerupe curgerea lină a vorbirii, dar acele versuriîn care se vorbea direct despre moartea cuiva sînt eli-berate de aceasta. De parcă s-ar teme să nu jigneascăpe cei dispăruţi prin rîurile de lacrimi, şi în teama dea li se alătura pe faţă se aude un ecou al versurilor eide dragoste. Ea vorbeşte cu morţii ca şi cu cei vii, fărăa recurge la stilul tradiţional „La moartea lui ***”, şinu încearcă să facă un ideal din cei dispăruţi, parteneride conversaţie perfecţi pe care îi caută poeţii şi îigăsesc printre răposaţi ori printre îngeri.

Tema morţii reprezintă hîrtia de turnesol a eti-cii poetice. Genul in memoriam este adeseori folositpentru a exprima autocompătimirea, pentru exerciţii demetafizică care dovedesc superioritatea subconştientă acelui rămas în viaţă faţă de cel dispărut, a majorităţii(celor vii) faţă de minoritate (cei morţi). La Ahmatovanu există nici urmă de aşa ceva. Ea nu-i generalizeazăpe cei răposaţi, ci vorbeşte în amănunt despre fiecare.Ea se adresază minorităţii căreia îi vine mai uşor să ise alăture decît majorităţii. Moartea n-a schimbat nimicdin personalitatea lor, atunci cum ar putea fi ei folositca punct de plecare pentru cugetări înălţătoare şi eleva-te.

Astfel de versuri, fireşte, nu puteau fi publica-te şi nici retipărite şi notate. Ele se păstrau în aminti-rea autorului şi a altor cîtorva oameni ca să rămînăacolo mai bine. Din cînd în cînd ea făcea un inventar:i se recita cîte un fragment sau altul. Vigilenţa nuputea fi suficientă, oamenii dispăreau şi pentru lucrurimai puţin grave decît un petec de hîrtie. Ea nu setemea atît pentru sine cît pentru fiu pe care timp deoptspezece ani încercase să-l elibereze din lagăr. Unpetec de hîrtie ar fi putut costa mult prea scump, pen-tru el decît pentru dînsa, care pierduse totul în afarăde ultima speranţă şi de raţiune.

Ei doi ar fi trăit puţin timp dacă Requiem-ul arfi ajuns pe mîna autorităţilor. De astă dată versurilesînt indiscutabil autobiografice, iar forţa lor stă din nouîn caracterul comun al biografiei Ahmatovei. Requiem îiplînge pe cei aflaţi în suferinţa mîhnirii de după pier-derea celor dragi: pe mama care şi-a pierdut fiul, pesoţia care şi-a pierdut soţul; Ahmatova a trecut prinambele drame. În această tragedie corul moare înainteaeroului.

Compasiunea faţă de eroii Requiemului se poateexplica prin religiozitatea fierbinte a autorului, înţele-gerea şi iertarea a tot şi a toate, care par să depăşeas-că limita închipuirii se nasc din inima, conştiinţa, sen-timentul timpului la poetă. Nici un fel de credinţă nuva da forţa pentru a înţelege, ierta, cu atît mai puţinde a depăşi moartea adusă de regim celor doi soţi, des-tinul fiului, patruzeci de ani de lipsire de posibilitateade a vorbi şi persecuţii. Nici o Anna Gorenko nu ar fifost în stare să suporte astea; Anna Ahmatova a reuşit,cea care, alegînd pseudonimul, a prevăzut tot ceea ceavea să vină.

În istorie există vremuri cînd numai poeziaeste în stare să facă faţă realităţii de nepătruns pentruraţiunea omului obişnuit, să o aşeze într-un cadru final.Într-un anume sens, în spatele numelui AnnaAhmatova se află întregul popor, ceea ce explică popu-laritatea ei, ceea ce i-a dat dreptul de a vorbi în nume-le tuturor oamenilor direct. Poezia ei, citită, persecuta-tă, zidită de vie, aparţinea oamenilor. Ea a privit lumeamai întîi prin prisma inimii, iar apoi prin prisma isto-riei vii. Omenirea nu are nevoie de asemenea optică.

Prosodia, timpul, păstrat în limbă, a adunatdouă perspective într-un focar unic. Ştiinţa de a ierta agăsit-o tot aici, căci iertarea a tot şi toate nu este o vir-tute religioasă, ci o calitate a timpului, terestru şi meta-fizic. Versurile ei vor dăinui indiferent dacă vor fi saunu publicate, deoarece ele sînt saturate de timp, căcilimba e mai veche decît statul, iar prosodia mai puter-nică decît istoria. Şi prosodia nici nu are nevoie de isto-rie, ea are nevoie de p o e t – de cineva ca AnnaAhmatova.

Traducere de Marina Vraciu* Text preluat revista „Junost” nr.6/

28

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

De mai bine de zece ani, încercăm să obţinem de la Primăria Capitalei fonduripentru editarea revistei CONTEMPORANUL – mai e nevoie să spunem? – o vecheşi prestigioasă publicaţie culturală, înfiinţată în 1881, revistă căreia după 1991romancierul Nicolae Breban, directorul acestei nave-amiral, îi adaugă subtitlul

IDEEA EUROPEANĂ, domnia sa şi echipa construită în timp, iar în ultimii ani şiFundaţia Culturală Ideea Europeană, editorul acestei foi de cultură, făcând eforturi –câteodată, da-da, eroice; menţionăm acest amănunt în pofida surâsurilor sarcastice aleunora dintre iluştrii noştri colegi care au în spate magnaţi şi concerne – de a o menţi-ne în viaţă, de a o întârzia pe linia de plutire. De câteva ori, ajunşi în pragul dezamă-girii, în pragul falimentului – cultura, se ştie, costă, iar a ţine în viaţă o revistă de cul-tură, a rezista în condiţiile de azi, adesea ostile culturii de prim rang, este literalmenteun lux (da, interesează, înainte de toate, scandalul, fotomodelele, fotbaliştii, politicieniide calitate dubioasă şi miliardele câştigate de X sau Y…), adică o necesitate!! – amvrut să renunţăm… Şi totuşi…Întocmeam epistole peste epistole… proiecte după proiecte. Adunam promisiuni alăturide alte promisiuni. Date de actualul preşedinte al statului, Traian Băsescu, pe cândera primar general. Apoi, de către Adriean Videanu. Pe urmă, de Romeo Pop, preşe-dintele Comisiei pentru Cultură, Învăţământ şi Culte, un bun actor de mâna a doua,care ne-a promis solemn că va transforma Contemporanul (Conte, îi spunem noi, ceidin tribul de la Ideea Europeană)… într-o carte de vizită a oraşului Bucureşti, într-ocarte de vizită a României. Apropo, dl Pop ne-a îndemnat să modificăm drastic preţulde vânzare al revistei noastre, anunţându-ne că proiectul Contemporanul. IdeeaEuropeană va fi aprobat cu această condiţie… Cine se află în posesia artei de a elabora o publicaţie, ştie prea bine că nu poţi modifi-ca preţul de vânzare, respectiv, preţul unui abonament de la o zi la alta. Riscul, debună seamă, este de a-ţi pierde abonaţii fideli. Mai e nevoie să spunem că am fost –într-un mod incalificabil – duşi cu vorba, că nava noastră s-a clătinat?… Mai e nevoiesă spun că aşa nu se face? De vină am fost noi, iarăşi noi, fiindcă, de bună-credinţăfiind, am crezut în promisiunile unui funcţionar public, care s-au dovedit în timp de -şarte. Dacă am învăţa să nu aruncăm promisiuni goale, să nu-i încurcăm pe cei dinpreajma noastră, în mod cert, am trăi într-o lume net diferită.Dacă am fi aşteptat sprijinul Primăriei Capitalei fără a ridica un deget, această vechepublicaţie ar fi dispărut de mult. Dacă am publica toată corespondenţa ţinută cu ediliiPrimăriei… s-ar vedea că nenea Iancu e în clădirea de pe Bulevardul ReginaElisabeta… la el acasă, se simte ca peştele în apă. Se simţea mai exact. Entuziasmul şi deschiderea actualului primar general Sorin Oprescu ne îndeamnă sămai facem un efort, să mai vrem să credem o dată că Primăriei Capitalei îi pasă,totuşi, de valorile ei de prim nivel. Ne vom alege din nou cu… teascul iluziilor deşarte? Sau…?Deocamdată publicăm acest dialog. Şi în luna noiembrie vom redepune proiectulContemporanul. Ideea Europeană.

AURA CHRISTI31 octombrie 2008

Am aşteptat trei ore să intru la interviul cu domnul primar general, SorinOprescu, respectând, altfel, ora fixată, cu o săptămână în urmă, de consilierul deimagine. Bănuiesc că, fiind de la o revistă literară, colegii de la biroul de presă, auconsiderat că e bine să mă lase la finalul întâlnilor programate în cursul acelei seri, cujurnaliştii. Despre cât şi cum se investeşte în cultură, poate vorbi primarul general şidacă este puţin obosit. Nu fac nimănui reproşuri, am înţeles, de la început, care îmiera locul, după ce, pe rând, am spus nume-le publicaţiei, în sala de aşteptare (Sala deConsiliu de lânga Cabinetul primaruluigeneral). Numele meu de cod era „Conte”,dar concuram cu titluri mai vehiculate pepiaţă. Situaţia în care mă aflam, m-a duscu gândul la povestea parfumată a celebru-lui dandy, Beau Brummel, care dorind săreintre în graţiile prinţului regent, se folo-sea de cumnata moştenitorului la tron. Înfine, după trei ore de aşteptare (se făcusedeja ora 21.00), timp în care am vorbit des-pre filme, fotografii, istorie, economie şisport, aproape uitasem unde mă aflu şimai ales de ce mă aflu. Ne tot împuţinam,lumina era difuză, se făcuse linişte, frig,geamurile sălii în care ne aflam erau des-chise. Mă zgribulisem în scaun, îmi înghe-ţaseră picioarele în botine şi era cât pe cesă mă răpească somnul, când MarieJeanne, consiliera de imagine a primarului,din schimbul doi, mi-a făcut semn să intru.Recunosc, am fost surprinsă să-l văd peedilul Bucureştiului zâmbind amabil, proba-bil întrebările colegilor de dinainte nu l-auderanjat prea mult. „Eu am obosit aştep-tând, dar dumneavoastră aveţi încă ener-gie”, domnule primar, îi spun admirativ.„Ei, mă prefac doar”, mi-a răspuns.

LAURA BÂNDILĂ: Aţi mai acordatinterviuri vreunei reviste culturale?

SORIN OPRESCU: Mai puţin revis-telor culturale. Pentru că acestea devininteresate când factorii lor decizionalisunt convinşi că, într-adevăr, vrei să faciceva pentru cultură.

Domnule doctor, la ce v-a trebuitprimărie?

Chirurgia, acest batalion de elităal medicinei, mi-a dat şansa să fac bine

multor oameni. Şi spun asta cu toată modestia, recu-noscând că unora nu le-am mai putut face nimic.Acum încerc să fac bine şi altora. De ce? Pentru că amiubit oamenii şi pentru că îi iubesc. Am luat-o şi-nbarbă de o mulţime de ori.

Dar cum vă alegeţi partenerii, prietenii?După instinct. Îmi plac oamenii dinamici,

oamenii cu idei. Nu am avut niciodată prejudecăţi defelul celor care să mă facă să cred că dacă un om emai tânăr, nu poate fi mai deştept decât tine. Asta mise pare o prostie. Cred că mi-am format instinctul.Credeam, e mai corect aşa. Mai dau şi greş uneori.

Şi cum vă feriţi de duşmani?Nu mă mai feresc pentru că mi-am construit o platoşă şi morală şi fizică.

În plus, am apreciat întotdeauna oamenii cu verbul la îndemână. Chiar dacă logi-ca lor nu este identică cu a mea. Tot simţurile mă avertizează cu cine am de-aface. Şi după aceea vin şi certitudinile.

Atunci când luaţi o decizie apelaţi la raţiune sau la instinct?Încerc să apelez la raţiune, dar nu uit niciodată că este raţiunea mea. Şi

pe mine m-a condus toată viaţa şi mă conduce încă aserţiunea unui mare filozofcare spunea aşa: „Poartă-te în aşa fel, încât dacă universul stă să se ia după tine,24 de ore, lumea să nu ajungă la haos”.

Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum fiecare faptă a ta ar deveni lege universală –Immanuel Kant.

Da. Mi-a plăcut mie când am citit-o. Cred că eram prin clasa a X-a, aXI-a, nu ştiu dacă am înţeles-o foarte bine atunci. Dar dupăaceea, viaţa mea a consolidat-o. Mi s-a părut suprema formă deexprimare a unui echilibru, a unei normalităţi. Nu cred că sun-

tem deosebiţi unii de ceilalţi. Nu suntem însă egali, decât după ce murim. Scrieşi în Biblie: „M-am uitat în groapă şi n-am văzut unde zace soldatul şi unde zaceîmpăratul”. Dar normali putem fi cu toţii. Unora, mai tineri, la cincisprezece, şai-sprezece ani, copiilor teribili, li se iartă multe lucruri de către societate, pentrucă fiecare îşi aduce aminte că cel puţin dimensiunea nesupunerii a avut-o şi el,în urmă cu ani şi ani. Dar atunci când anii trec, omul, fireşte, capătă experien-ţă, dar rămâne acelaşi copil care încalcă regulile de convieţuire şi se apropie deceea ce societatea nu mai poate accepta. Însă există o soluţie care în vremurilecomuniste se traducea aşa: nu ştii, te învăţăm, nu poţi, te ajutăm, nu vrei, teconvingem. Cred totuşi că e o condiţie ca societatea să funcţioneze normal.Atenţie, normal! Nu vorbesc despre dimensiunile interplanetare ale societăţii dedezvoltare. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred cu tărie că nimeni nu ştie cum o săarate societatea de mâine. Fac congrese internaţionale, vorbesc toţi despre socie-tatea postindustrializată. Eu cred că bat câmpii.

Vă îngrijorează criza economică, cu care ne confruntăm astăzi?Da. Pentru că asta înseamnă recesiune. Să ne gândim la filmele america-

ne care parcă ne-au pregătit din timp pentru ce urmează să se întâmple. Părereamea este că al Treilea Război Mondial va fi cel economic.

Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?Este un răspuns la care stau să mă gândesc. Cred că ultimul film pe care

l-am văzut a fost Candidatul, cu multe luni înainte de a mai parcurge un cicluelectoral. Un film destul de interesant, despre cum arată politica în America,ţara tuturor posibilităţilor, ţara democraţiei, cum le place lor să spună...

Sunteţi ironic domnule primar, zâmbiţi pe sub mustaţă, cum se spune...Păi, zâmbesc. Pentru că mie îmi este foarte clar, oriunde, oamenii trăiesc

bine, prin aleşii lor. [Îşi aprinde o ţigară – n.n.].Tutunul nu e sănătos!La asta n-am decât un singur răspuns. Nu e bine să faci ce face popa şi

doctoru´, e bine să faci ce spun popa şi doctoru´. Într-o zi, un bolnav a venit ladoctor şi l-a întrebat: „Doctore, dacă n-am să mai fumez, n-am să mai beau, n-am să mai mănânc, n-am să... voi trăi mai mult?” Răspunsul a venit promt: „Nu,dar o să ţi se pară mai... plictisitor!”

Domnule primar, dumneavoastrăaţi făcut carieră în medicină, dar veţiintra în istoria Bucureştiului ca primaral capitalei…

Da. Îmi place să scriu istoria, darasta e prea mult. E deja infatuare. Să-idetermin pe alţii să o scrie, prin votullor. Şi-atunci grija care apare, şi pecuvântul meu că mă apasă chestia asta,e să nu-i dezamăgesc nici o clipă. Ampromis ceva. Şi eu n-am fost un om caresă facă promisiuni. Mie mi-a plăcut săfac şi după aceea să raportez, cu ghili-melele de rigoare. Să le raportez lor,celor cărora le-am făcut promisiunile. Şipentru ce le-am făcut şi de ce şi cumle-am gândit. M-aţi întrebat adineauride decizii. Pe ce mă bazez? Am învăţatîn viaţa asta că este mult mai păgubossă nu iei nici o decizie. Este atât depăgubos cum nici nu puteţi să vă închi-puiţi. Mai bine iei o decizie, atunci cândeşti forţat să o faci, după care poţi săvezi dacă a fost bună sau dacă a fostproastă. Dacă a fost proastă este foarteelegant şi foarte frumos, adevărat şionest să spui: „Am greşit, dar am greşitpentru că eram sub influenţa altor hotă-râri sau am crezut că asta este dorinţavoastră, se poate repara în felul urmă-tor şi asta am să şi fac”. Când nu ieinici o decizie, ceilalţi se plictisesc, nu temai aşteaptă şi fiecare face ce vrea.

Care sunt primele cinci virtuţi pecare le apreciaţi la o persoană?

Onestitatea, onestitatea,onestitatea, onestitateaşi după aceea, buna-creş-tere. Să mă explic: e

vorba de cei şapte ani de-acasă. Deci, de

SORIN OPRESCU:„Să nu dezamăgesc nici o clipă”

patru ori ONESTITATE şi EDUCAŢIE. Educaţiade şapte ani când maica-ta te-a învăţat să nuscuipi pe jos, să saluţi primul femeia de serviciucând te duci la şcoală, să saluţi oamenii bătrâni,să te ridici, să le faci loc, atunci când eşti în tram-vai, buna-creştere de a nu te repezi întotdeauna cuvorba şi de a-i asculta pe cei cu mai multă expe-rienţă. Într-un cuvânt, un echilibru pe care euîncerc să-l menţin şi astăzi şi pe care îl exprimdeseori aşa: dacă bătrăneţea ar putea şi tinereţeaar şti atunci lucrurile ar sta bine în orice fel desocietate. Eu am fost şi sunt un fan al acestui pro-verb. Sunt la vârsta la care nu mă mai impresio-nează diplomele de pe pereţi. Nu mă mai impre-sionează că eşti preşedintele Academiei deManiere Elegante. Mă interesează educaţia debază a omului. Sunt unii care au ars etapele înviaţa lor, sunt unii care nu au avut parte de aceas-tă educaţie, fie că părinţii nu au putut să se ocupe,fie că nu au dorit, sunt şi din aceştia sau au făcut-ofoarte puţin. Aceştia rămân nişte malformaţisufleteşte. Şi nu vreau să-i jignesc. Dar sunt mal-formaţi în gândirea lor. Au altă logică. Nu-i intere-sează decât propria persoană, sunt egoişti. Eu ştiucă mulţi sunt inhibaţi, că unii intelectuali nuexprimă ceea ce gândesc pentru că toată lumeadupă aceea îi acuză, chiar şi lumea lor. Spun căaruncă ditirambe, că vin să ne spună poveşti. Amcitit de curând, nu vreau să-mi aduc aminte nume-le, un articol în revista 22, în care un distins, dealtfel, om de litere, vorbea despre faptul că… înfine, ce-i aia identitate de român? De ce aţi luptatpentru identitatea asta şaizeci de ani sub regimulcomunist, nu vedeţi că s-a ales praful?, renunţaţila ideea asta! Voi sunteţi cetăţeni europeni!Formidabil! Ce să spun, uite, asta era problema!Identitatea asta o simţi sau n-o simţi, vezi oame-nii din jurul tău, îi iubeşti sau nu-i iubeşti, îi res-pingi pentru că... ai motivele tale, te apropii de eipentru că... Depinde cum vrei să trăieşti. Vrei sătrăieşti pentru tine, trăieşti pentru tine şi greşeşti.Vrei să trăieşti şi pentru ei şi împreună cu ei,atunci arzi şi pentru ei. Nu simţi lucrurile astea,eşti un… bou.

[Zâmbesc, primarul Sorin Oprescu are undiscurs pasional.]

Domnule primar, unul din motivele pentrucare aţi candidat. Cred că nu v-a plăcut cum eguvernat Bucureştiul.

Trăiesc în oraşul ăsta de 57 de ani [Îi împli-neşte pe 7 noiembrie, a.c. „La mulţi ani!”] Amvăzut o mulţime de lucruri, am văzut şi aberaţii şilucruri frumoase. Am avut şi o viaţă liniştită şi oviaţă agitată, am simţit şi lipsuri generale, lipsurigenerale ale administraţiei, am văzut şi bătrâni, mi-am văzut profesorii care nucerşeau, se apropiau doar de maşină. Nu se poate! NU SE POATE! [Silabiseşteapăsat.] Tot ce ţi se întâmplă, ţi se întâmplă din cauza primăriei, într-un oraş.Ai gunoi în faţa casei dimineaţa când pleci la serviciu, nu poţi să scoţi maşinadin garaj fiindcă un tâmpit şi-a lăsat-o pe stradă, nu poţi să o scoţi de pe stra-dă din rândul maşinilor pentru că a parcat cineva în popoul maşinii şi eşti blo-cat, nu vine autobuzul la timp, mănâncă bătaie copilul tău când se întoarce dela şcoală, nevastă-ta nu se duce…, mă rog, dacă o ai, decât în anumite pieţe casă nu aibă surpriza că se întoarce fără sacoşă şi portmoneu. Şi aşa mai depar-te. Asta-i viaţa în fiecare zi. E praf în oraş. S-a acreditat ideea, ani de zile, căBucureştiul nu e guvernabil. Nu-i adevărat! Bucureştiul e guvernabil. Problemae să fii intransigent, să hotărăşti ceva, dar ceva pentru binele celorlalţi, nu pen-tru anumite grupuri de oameni, ci pentru toţi. Altfel, presiuni sunt, slavă dom-nului.

– Pune-mi doamne, mie primul apă! – Formidabil!, ce vorbeşti! De când te-ai mutat în casa asta nouă? – De trei săptămâni! – Păi, lasă că aşteaptă unii de un an şi opt luni. Dar deocamdată sunt

cu muncitorii acolo. Lasă-mă să termin şi vom pune şi pe strada voastră apă.Sunt multe de făcut. E nevoie de o prioritizare a obiectivelor. Ce vă pro-

puneţi pentru început?Echilibrarea sectoarelor Bucureştiului. Unele s-au dezvoltat spre nord

mai altfel decât s-au dezvoltat celelalte. Unii au ajuns să trăiască la periferie, eadevărat, în mici enclave care parcă sunt în comuna primitivă: n-au apă, n-aucanalizare. Nu se poate, trecem în 2009, suntem în mileniul III, ce facem aici,facem numai pentru unii ceea ce trebuie? Nu, facem pentru toţi. Cât poţi cubanii pe care îi ai la dispoziţie. Şi important este să le poţi spune oamenilorunde sunt banii şi să nu vină nimeni să te acuze. Deşi încearcă unii să te jig-nească. Pe de altă parte, eu nu am nevoie să mă laude nimeni pe tema asta!

Dar să facem şi centrul vechi al Bucureştiului, domnule primar, mi-e ruşi-ne să-mi invit prietenii în capitală!

Aşa este! Centrul Istoric este provocarea mea. Am promis că-l fac. Şi-lvoi face. Ştiu cum trebuie făcut. Am aflat şi eu, m-am instruit, m-am informat,am început să coagulez nişte formaţiuni de arhitecţi. Aşa încât, după ce termincu străzile – şi pe cuvântul meu că termin – o să mă apuc de clădiri. Sunt omulţime de probleme.

Ştiaţi asta.Nu mă plâng, le ştiam, le intuiam. O să le fac. Am promis că în 2011

sunt gata cel puţin cu trei străzi, am semnat. M-au pus să semnez la Pro TV.Eu vreau să le fac o surpriză şi să fiu gata cu două treimi din Centrul Istoric.

Domnule primar, bucureştenii şi-au pus mari speranţe în dumneavoastră.Aşteaptă să mutaţi munţii din loc. Aici în câmpie, e cam greu, dar poate mutaţiDâmboviţa.

Da, sunt o mulţime de lucruri care trebuie reparate şi nu pot să le facsingur, ci cu o echipă de oameni informaţi, pricepuţi, practici, mai bătrâni saumai tineri.

Oraşul este inegal în dezvoltare, înarhitectură...

Da, cu multe malformaţii. Arhitecţiiau o vorbă. Când greşeşti arhitectonica, aco-peri cu iederă, chirurgul îşi acoperă greşeli-le cu pământ.

Am înţeles că vi s-a propus să faceţiun parc al artiştilor?

Prima dată au început cu aleea artiş-tilor din Herăstrău, cu palmele pe caldarâm,gen Hollywood. Las că-i bine, respect pentruoamenii aceia! Şi m-am dus într-o duminicădimineaţa acolo… Dom´le, parcă-s niştecripte. Sunt nişte nume sonore. Mi-e şi ruşi-ne să spun. Le-am zis, schimbaţi-le, vă rogfrumos, ne batem joc! Astea trebuie să arateoarecum, să fie plăcute, să le observi de sus,să poţi citi de la înălţimea trupului cine eacolo, să-ţi aduci aminte cine e, dacă trăieş-te… Noi le facem aşa, la... „´utui mă-sa”!

Cum am făcut şi pista de biciclete…Pista de biciclete primeşte şi aportul

nesimţiţilor care îşi lasă maşinile la jumăta-te, lasă tomberoanele de gunoi, numai bici-clist să nu fii şi să trebuiască să treci pepista aia.

Aţi fost la Paris? De-acolo spunea fos-tul primar că s-a inspirat…

Am fost.Şi aţi văzut cum arată!Am văzut. Am văzut că cei tineri,

dacă eşti pe pistă, intră în tine de nu ai aer. Dar, apropo de artişti, tot la Paris,

aproape de Piaţa Bastiliei, pe canalul SaintMartin, pe aleea unde, până la ora prânzu-lui, 6 zile pe săptămână, se vând alimenteproaspete, o zi este rezervată artiştilor con-temporani. Un târg de artă cu vânzare, înprezenţa creatorilor... se vând acolo de labijuterii la obiecte vestimentare, de la picturăla fotografie, artă plastică şi decorativă.

Doamnă, mă credeţi că trag de colec-ţionari să vină pe „Edgar Quinet”? Dar nuvin, s-au obişnuit să stea în curtea PalatuluiŞuţu. Nu vor să se mute nici din faţaUniversităţii. „Lasă-ne domn´ primar, cuprostiile lu´ matale!” „Bine, faceţi cum vreţivoi!” Să mă apuc acum să mă cert cu socie-tatea civilă, pentru nimicuri din astea. Înţe-leg să mă cert pe probleme de fond, dacă esă mă cert pe ceva.

Acestea în raport cu problemele mariale Bucureştiului par lucruri mărunte, de -sigur. Dar e vorba despre estetica oraşului,

despre încurajarea artiştilor contemporani, despre informarea şi sensibilizareabucureştenilor. Anul viitor capitala împlineşte 550 de ani de la prima atestaredocumentară. Cum ar trebui să se schimbe până la aniversare?

Să înceapă să se învârtă după soare. Eu m-am hotărât să stau doisprezece ani la primărie. Sigur, dacă mă vrea

populaţia.Populaţia poate vă vrea la preşedinţie... atunci ce veţi face? Veţi candida?Nu, nu. Am senzaţia că n-aş fi un om împlinit dacă aş pleca oriunde în

altă parte, înainte de a termina ce mi-am propus. Am promis ceva. În viaţa mean-am vrut să dezamăgesc pe nimeni. Oi fi dezamăgit, că nu sunt eu Gigi nede-zamăgitoru, dar atunci când am apucat să promit ceva, mă ţin cu dinţii pânăîndeplinesc acea promisiune. Dacă plec, aş pleca cu desaga goală. Aş avea sen-zaţia unui tip laş care nu urmăreşte decât un scop. Or, eu, doamnă, n-am fugitdupă funcţii în viaţa mea. Eu le-am primit ca pe nişte responsabilităţi. Alea pecare le-am avut, le-am primit cu multă seriozitate. Am primit responsabilitateade a fi şef de clinică. Am luptat pentru asta. Am luptat cu oameni buni, cuoameni de talie. Am ajuns şef de clinică, am ajuns profesor universitar, mi-amvăzut visul cu ochii. Ce pot să mai vreau acuma decât binele tuturor. Nu vreaudecât atunci când plec de la primărie – va veni şi momentul acela – să o fac înmodul cel mai degajat şi să mă pot uita în ochii oamenilor pe stradă.

Bucureştenii s-au cam săturat. Au tot aşteptat ca lucrurile să se schimbe,dar acum şi-au pierdut răbdarea şi vor dintr-odată minuni! Cu toate astea, râdcând le vorbiţi despre autostrada suspendată.

Da, e normal. Nu mai cred în nimic acum bucureştenii. I-au păca-lit destul cu străzile de dedesubt. Eu o să fac chestiunea asta.Nu fac caz de ea, sunt în faza de început, însă în fiecare zi pri-mesc dovezi că nu greşesc când vorbesc despre autostrăzi aduse

în oraş. Mi-am imaginat soluţia asta şi acum o pun în practită. Am promis căo fac, o fac, şi atunci toată lumea o să fie mulţumită. Creşte şi generaţia careo să intre în Bucureşti prin pasajul subteran al lui Orban şi o să se suie peautostrada suspendată a lui Oprescu ca să facă 13 minute până în CartierulMilitari şi 18 minute până în partea de sud a capitalei. Şi atunci o să se liniş-tească şi n-o să mă mai înjure aşa rău. Iar cârtitori or să fie. O să spună că eprea mult zgomot. Ei bine, o să fac o autostradă cu un design de o să le placăşi lor să umble în patru labe pe ea, dacă vreau eu şi dacă opresc circulaţia.

Dar până atunci să terminăm şi pasajul de la Universitate.Pasajul de la Universitate vreau să fie gata înainte de sărbători. [Aş fi vrut să continui interviul cu domnul primar general, dar ceasul

bătea spre ora 22.00 şi arhitectul şef aştepta încă să intre la discuţii, dacă nucumva se plictisise şi plecase. Aşa că am căzut de acord să continuăm altădată.]

Interviu realizat de LAURA BÂNDILĂ28 octombrie 2008

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

30

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Al treilea roman al lui Mirel Brateş este un experiment, princontopirea a două romane anterioare, care au avut succes,Zaţ (199O) şi Israel fără horoscop (2003). Cititorul va judeca,poate, mai bine, dacă acest experiment a reuşit sau nu, mai

cu seamă, dacă nu a citit primele două romane. Autorul este unul dintre ceimai bine cotaţi scriitori de limbă română din Israel, pe coperta a patra suntcitate elogiile aduse autorului din partea lui George Bălăiţă („un scriitor ade-vărat”), Tudorel Urianu, care scrie şi prefaţa, cronicar la revista RomâniaLiterară, care îl compară cu Antonio Lobos Antunes, Nicolae Oprea.Scriitorul are într-adevăr o mână sigură, cităm prima frază: „Chelnerul spil-cuit care se prelingea în urma draperiilor îl luase ca pe unul „de-ai casei”,salutându-l respectuos, aproape conspirativ”. Avem ceva din stilul prozei luiG. Călinescu, dar fără amploarea gesticulaţiilor, declaraţiilor din romanelecunoscute ale maestrului. Ne cerem scuze că nu am pomenit de chiar titlulnoului roman al lui Brateş: „Clarenfeld – evreul necesar”, titlu incitant, lacare cititorul nu găseşte o explicaţie decât aluzivă şi poate că aşa este bine.Acest Clarenfeld „se ascunde” în România sub numele de Constantineanu,nume străveziu, prin care eroul prozei se autoumileşte, pentru că un militarîl şi „ reperează ”, spunându-i IŢIC. Am vrea să ne oprim la acest aspect.Schimbarea numelui din cel evreiesc într-un nume luat din onomastica majo-ritarilor are o lungă tradiţie, nu numai în România. Dar orice evreu poate săconştientizeze faptul că se supune unui risc, uneori inutil. Există o anecdotăla ruşi, în care doi evrei se vaită că se apropie un pogrom. „Dar pe mine măcheamă Ivanov, aşa scrie în acte”, spune unul dintre ei, iar celălalt îi răspun-de: „ Au să ne bată mutrele şi nu actele” (în ruseşte, exprimarea este mailimpede). Aceasta este drama lui Clarensfeld, care are chiar un nume frumos,în germană. A doua dramă este cea a represiunii ideologice, a aplicării neabă-tute a cenzurii partinice, pentru că eroul nostru este şi gazetar. Partea adoua a cărţii este etapa israeliană cu probleme noi, cu principala problemă– aceea a convieţuirii şi supravieţuirii în condiţiile unui permanent pericolcreat de terorismul „verilor” palestinieni. Bine scris, cu nerv şi spirit deobservaţie, eliminându-se pasaje din romanele anterioare, care diluau nara-ţiunea, romanul recent al lui Mircea Brateş oferă cititorului din România oimagine cu totul credibilă a evreului care nu mai rătăceşte, a revenit la matcastrămoşilor, eliberat de temeri seculare, dar cu noi griji, ale cetăţeanuluiisraelian. Ceea ce este absolut meritoriu.

Noam Chomsky

Una dintre personalităţile marcante ale secolului XX astăzieste Noam Chomsky, specialist în lingvistică, observator poli-tic cu un spirit critic extrem de ascuţit, psiholog cu studii îndomeniu, scientolog, solicitat adesea la emisiuni de largă

audienţă. Profesor universitar la una dintre cele mai cunoscute instituţii deînvăţământ din SUA şi din lume, MIT (Massachusetts Institute of Tchnology),este o celebritate în mediile academice şi universitare, considerat părinte allingvisticii moderne, cel care a introdus noţiunea de „genom uman” pentrulimbaj. În 1950 a expus teoria despre „gramatica generativă”, apoi a propustermenul de „comportament verbal”, provocând o revoluţie în psihologie, cureferire la teoria cunoaşterii, la behaviorism (teoria comportamentistă). Caobservator politic şi chiar formator de opinie, Chomsky s-a remarcat prin cri-tica virulentă la adresa politicii externe şi acţiunilor militare ale SUA, înce-pând cu războiul din Vietnam. Se autocaracterizează drept un socialist liber-tarian (termen intraductibil), de fapt un liberal de stânga, cum erau liberaliiîn veacul al XIX-lea. Este unul dintre cei mai citaţi autori în lucrări ştiinţifi-ce de referinţă, în special în perioada 1980 – 1990. S-a născut la 7 decem-brie 1928, lângă Philadelphia, statul Pennsylvania, tatăl fiind originar dinUcraina, iar mama din actualul Belarus. În casă s-a vorbit un timp idiş, ebrai-că, dar mediul fiind ostil evreilor, din cauza unor tensiuni create de fanaticiirlandezi, familia a trecut la exprimarea exclusiv în engleză, ceea ce pentruChomsky a fost, cum s-a exprimat el, o ieşire din ghetou. Totuşi educaţia evre-iască din primii ani nu s-a pierdut. În interviurile sale, Chomsky revine ade-sea asupra acestui subiect – intoleranţa religioasă a unor iezuiţi, antisemitis-

mul cunoscut în copilărie. Primul articol a fost scrisla vârsta de zece ani şi se referea la căderea republi-cii spaniole sub loviturile lui Franco, iar la circa 13ani el se considera un anarhist revoluţionar. A stu-diat la Central High School of Philadelphia, filosofia,matematica, lingvistica, reuşind în scurt timp să

îmbine aceste cunoştinţe care l-au condus către structuralism. În 1949 s-acăsătorit cu Carol Schatz, care era tot lingvistă, având cu ea două fiice, unfiu, toţi remarcabili în domeniul filologiei şi în alte domenii. O familie deoameni dăruiţi ştiinţei comunicării. Prima lucrare cunoscută a lui Chomskya apărut în 1957, cu titlul „Structuri sintactice”, pe care o extinde şi o publi-că sub titlul „Structura logică a teoriei lingvistice”, în 1975. Legătura dintrecreier şi limbaj este ambivalentă, dezvoltarea copilului, sub aspect intelectual,este condiţionată de limbaj, iar limbajul funcţionează ca un „motor” care seautoperfecţionează. Cibernetica, tehnica din domeniul computerelor au bene-ficiat de contribuţiile lui Chomsky. În domeniul gramaticii, Chomsky a intro-dus noţiunea de ierarhie în puterea de exprimare, adică gramatica generati-vă.

În studiul istoriei, Chomsky a propus introducerea unor metodestrict ştiinţifice, la fel în luarea deciziilor politice, el considerândiluminismul, liberalismul clasic, anarho-sindicalismul repere înorientarea pe viitor a politicii „raţionale”. Este limpede că savan-

tul rămîne totuşi un idealist incorigibil. Influenţa sa a fost considerabilă şiîn alte domenii – biologie (studiul sistemului imunitar, pornind de la dezvol-tarea teoriei gramaticii generative – premiul Nobel acordat Niels Jerne în1984 s-a datorat acestei aplicaţii), în conducerea afacerilor private şi de stat,dezvoltarea mijloacelor mass media, în probleme de securitate internă, inves-tigaţii juridice, etc. A fost distins cu nenumărate premii internaţionale, ono-rat ca membru al unor foruri academice şi universitare. În circa 5o de ani apublicat tot atâtea lucrări

Reeditate şi traduse în lume. Acesta este Avram Noam Chomsky, încâteva fraze.

BORIS MARIANAl treilea roman al lui Mirel Brateş

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Ca unul dintre cele mai bune festivaluride film din Europa, cel de la Valldolid aîncercat, la a 53-a ediţie, să-şi menţinăsemnele de identitate care i-au asigurat

prestigiul, lăsând, mai mult ca altădată, loc pentruînnoire. El a rămas, din fericire, un spaţiu privilegiat alcinematografului de autor, unde un public de o cinefilieardentă urmăreşte cu pasiune cum se configurează uni-versul specific al fiecărui cineast. Cei familiarizaţi custrategia competiţiei din fosta capitală aSpaniei au avut ocazia de a-şi aduce la ziprofilul unor autori cunoscuţi (şi premiaţila ediţii anterioare ), precum Doris Dörrie,Atom Egoyan, Mika Kaurismaki, JanTroell, Carlos Sorin, Amos Gitai, dar şi dea descoperi noi regizori pe viitorul căroras-a pariat aici.

Consacraţii

Noile pelicule ale consacraţilor maisus amintiţi n-au produs nimănui decepţii.Dimpotrivă. Cum să nu apreciezi, de pildă,atmosfera densă şi frumuseţea portretului

feminin din Maria Larsson, momente de neuitat de Jan Troell, premiat pentruimagine şi pentru interpretarea Mariei Heiskanen? Regizorul suedez care a fostnominalizat la Oscar pentru memorabilul Emigranţii aduce acum pe ecran poves-tea unei tinere care, după ce descoperă lumea prin obiectivul camerei de foto-grafiat, îşi înnobilează destinul.

Rămas, din păcate, în afara palmaresului, canadianul Atom Egoyan, pre-miat altădată la Valladolid pentru Sweet Hereafters, Exotica sau Ararat, a sem-nat unul dintre cele mai interesante filme ale ediţiei, Adoraţie. Explorând unfilon de suspans, scenariul porneşte de la povestea adevărată a unui palestiniancare, în anii 80, şi-a urcat logodnica însărcinată într-un avion, punându-i în bagajo bombă, fără ştirea ei. Această întâmplare reală devine ficţiunea creată de unadolescent şi postată pe internet, ficţiune care îl proiectează în rolul teroristu-lui pe propriul său tată. Istoria „personală” postată pe blog are un efect devas-tator, pentru că apar, ca reacţie, victime ale unei catastrofe aviatice inventate şicomentarii pline de pasiune în jurul evenimentului. În excelenta sa conferinţă depresă, Egoyan a declarat că microcosmosul familiei adolescentului reflectă pro-blemele lumii de azi. Internetul a democratizat informaţia, dar are şi efecte per-verse, căci poate credita ca adevărate drame care n-au avut loc, poate manipulaşi relativiza adevărul.

Un alt film care porneşte de la secretele unei familii, pentru a sugera otragedie colectivă, este Mai târziu, vei înţelege de Amos Gitai. Cunoscutul regi-zor israelian revine la tema Holocaustului în această producţie franceză care folo-seşte admirabil registrul discreţiei şi în care străluceşte Jeanne Moreau într-un rolmemorabil.

O veche cunoştinţă a festivalului de la Valladolid, germana Doris Dörriesemnează una dintre cele mai emoţionante pelicule ele ediţiei, Cireşi în floare.Este o poveste despre moarte şi despre iubirea care îi supravieţuieşte. După cesoţia lui moare ducând cu ea secretul bolii lui incurabile, un bărbat de 65 de aniîşi reconsideră şi îşi reconfigurează viaţa marcată de rutină. Descoperind târziupasiunea celei pierdute pentru Japonia şi pentru spectacolul de dans Butho, elpleacă în ţara Soarelui Răsare în încercarea de a recupera trecutul. Regizoareainvesteşte în acest film propria ei iubire pentru cultura japoneză, vorbeşte nuan-ţat despre bucuriile pe care ni le refuzăm de-a lungul vieţii şi îşi cucereşte pri-vitorul cu discursul vizual dominat de frumuseţea fragilă a cireşilor în floare.

Tot asupra morţii ne propune să medităm şi Carlos Sorin înFereastra, premiat cu Premiul FIPRESCI (al criticii internaţiona-le). Regizorul argentinian care ne-a obişnuit cu registrul ironic înBombon, căţelul sau în Istorii minime, alege acum tonul elegiac

pentru a povesti ultima zi din viaţa unui scriitor care a suferit un atac de cord.Micile întâmplări acumulate de la răsăritul şi până la apusul soarelui se acumu-

lează într-o admirabilă metaforă a trecerii timpului, asingurătăţii în moarte. Lucrată în filigran, atmosferadensă în care tăcerile sunt pline de sens aminteşte deuniversul lui Bergman, cineast pe care Sorin îl recu-noaşte drept model. Pornind de la povestea morţii luiCehov, Sorin preia din teatrul acestuia şi sugestia con-trapunctului ironic ce îmbogăţeşte peisajul uman dinFereastra. Dialogurile cu acordorul de pian sau cu vii-toarea noră obsedată că nu are semnal la telefon asigu-

ră aceste inserţii ironice care nu fac decâtsă potenţeze drama din final.

Şi tot o cunoştinţă mai veche apublicului de la Valladolid este mexicanulRodrigo Plá, remarcat anul trecut cu Zona,revenind la ediţia a 53-a cu Deşertul inte-rior. Conceput ca o fabulă morală şi ca osaga de familie, filmul demonstrează conse-cinţele dezastruoase ale fanatismului reli-gios. „Cheia” peliculei este livrată de o inte-resantă formulă vizuală care suprapunepeste imaginile strict realiste pasaje de ani-maţie ilustrând delirul eroului obsedat săobţină iertarea lui Dumnezeu. Şi, în fine,printre autorii care au confirmat interesulfaţă de creaţia lor se numără şi finlandezulMika Kaurismäki, semnatarul tragicomicu-lui Regii magi şi argentinianul AlbertoLecchi, premiat cu Premiul „Spicul de

argint” pentru Eprubeta (coproducţie Spania-Argentina), o comedie dulce-amăru-ie despre un cuplu în aparenţă nepotrivit.

Noii sosiţi şi noutatea

Debuturile au fost în număr de cinci în selecţia oficială a acestei ediţii afestivalului şi au făcut să se scrie şi să vorbească mult despre ele. Nu e de mira-re că a fost aşteptată cu interes opera prima semnată de Amy Redford, fiicacelebrului Robert Redford. Actriţă de teatru şi cinema, ea debutează în regie cuChitara, o poveste cu tâlc despre o tânără care află că mai are de trăit numaidouă luni şi îşi schimbă radical stilul de viaţă. Un mic film independent care sepriveşte cu plăcere şi graţie interpretei principale, Safron Burrows. Puţin maiconvenţională este cealaltă peliculă venită din Statele Unite, Pierderea diaman-tului în formă de inimă, semnat tot de o regizoare cu antecedente de actriţă:Jodie Markell. Pornind de la un scenariu inedit de Tennessee Williams, poves-tea cinematografică plasată într-un orăşel sudist aduce pe ecran obsesii cunos-cute ale scriitorului: barierele sociale, evadarea dintr-o comunitate sufocantă,erotismul reprimat.

Un debutant din Danemarca, Henrik Ruben Genz asigurat prin Teribilde fericit unul dintre momentele de cinema înnoitor unanim apreciate. Povesteaunui poliţist eşuat într-un orăşel plin de secrete murdare este plasată într-oatmosferă ce aminteşte de David Lynch, dar şi de peliculele compatroţilor săi ceumăresc principiile de austeritate ale Dogmei 95. Pe bună dreptate acest titluapare de două ori în palmares, fiind premiat pentru scenariu şi pentru muzică.

Nu a trecut neobservat nici debutul regizorului spaniol Abel GarciaRoure cu documentarul ficţionalizat Un anume adevăr, o incursiune în lumeatorturată a bolnavilor de schizofrenie.

Dar debutul cel mai norocos al ediţiei rămâne cel al brazilianului MarcusJorge, a cărui comedie neagră Stomacul a câştigat Marele Premiu „Spicul deargint” şi Premiul „Pilar Miro”, acordat prin tradiţie celui mai promiţător regi-zor tânăr. Povestea unui băiat de la ţară care se iniţiază în arta gastronomiei,pe care o foloseşte apoi pentru a supravieţui în închisoare, poate fi de aseme-nea asociată categoriei „Fabulă morală”. Regizorul are ştiinţa dozării atunci cândrecurge la exagerare şi la caricatură. Delirul culinar se interferează cu cel ero-tic în scene de o pregnantă senzorialitate în această operă prima imaginativă,viguroasă şi impertinentă care face din bucătărie o metaforă a lumii.

Un bun eşantion al tendinţelor cinematografului internaţional,Festivalul de la Valladolid a rămas şi o bună ocazie de a exami-na şi starea celui spaniol (foarte vizibil şi în secţiunile Punct deîntâlnire şi Spanish Cinema). Cu un bun echilibru între genera-

ţii, între filmul de autor şi cel de succes popular, cinematograful din Spania amai câştigat un Premiu special al juriului cu Întoarcere la Hansala de ChusGutierrez, o nouă abordare cinematografică a dramei emigranţilor clandestinidin Maroc, Premiul publicului cu Intimi şi străini de Ruben Alonso şi Premiul aldoilea al secţiunii Timp de istorie cu excelentul documentar Hollywood contraFranco de Oriol Porta, un excelent documentar despre felul în care Mecca cine-matografică a reflectat războiul civil în peliculele sale.

DANA DUMA

VALLADOLID 2008:Fabule morale

MARI

VEDETE

MARILYN MONROE

32

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Cu aproape patru decenii în urmă,mai exact în anul 1970, se desfăşu-ra la Mamaia cea de a treia ediţie aFestivalului internaţional de anima-

ţie şi întâmplarea făcea să fac parte, alături de pre-şedintele juriului Ion Popescu Gopo, de americanulWilliam Littlejohn, de francezul Manuel Otero, derusul Boris Stepanţev, de italianul RiccardoRichard, de polonezul Jerzy Kotowski, personalităţimarcante ale filmului mondial de animaţie, dinjuriul internaţional al ediţiei. Mai erauinvitaţi, atunci, la Mamaia – unde festiva-lul se organiza din doi în doi ani, în alter-nanţă cu reputatul festival francez de laAnnecy, care avea atunci loc în anii impari– mari cineaşti ai lumii, precum englezulJohn Halas, rusul Ivan Ivanov-Vano, bulga-rul Todor Dinov, cehul Jiri Brdecka, belgia-nul Raoul Servais, italianul Bruno Bozzeto,japonezul Yoji Kuri, canadianul ChuckJones, polonezul Daniel Szczechura, ungu-rul Atilla Dargay. Dar acea a treia ediţie aFestivalului internaţional de animaţie de laMamaia – la care, printre filmele premia-te, figura şi un film românesc, În pădurealui Ion de Adrian Petringenaru – avea săfie şi ultima. Mărturisesc că ani mulţi larând (mai ales după ce şi Studioul„AnimaFilm” – care, până în 1989, atinsese para-metri artistici superiori – a intrat într-o lungăperioadă de letargie) am păstrat cu nostalgie amin-tirea celor trei ediţii de prestigios festival interna-ţional animat la Mamaia, dotat cu „pelicani de aur”şi „pelicani de argint”, premii invidiate pe meridia-nele lumii, aducând aminte mereu - în ceea ce măpriveşte – cu diferite prilejuri ulterioare, că „pe vre-muri” România organiza un prestigios festival mon-dial de animaţie, iar filmele româneşti de gen eraucunoscute şi recunoscute pe mapamond. Au trecutaproape 40 de ani de când Mamaia-Annecy şi, apoi,Mamaia-Annecy-Zagreb reprezenta o axă principalăa filmului mondial de animaţie. Iată că, după mulţiani de „pauză”, prezentul ne oferă surprize dintrecele mai plăcute, un leac eficient pentru vindecareanostalgiilor. Doi inimoşi iubitori ai genului,Laurenţiu Brătan, preşedintele fundaţiei organiza-toare ESTENEST, şi Mihai Mitrică, directorul festi-valului, au lansat în anul 2006 festivalul „Anim’est”,ajuns şi el la ediţia a treia. Încă de la prima ieşireîn lume a festivalului, am simţit că s-a produs unmiracol: deşi studioul specializat „AnimaFilm” ieşi-se, practic, din viaţa publică, animaţia româneascăexista în continuare (organizatorii întocmiserăchiar un program dens de animaţie românească,descoperind creaţii şi autori necunoscuţi) şi aveaposibilitatea să se confrunte cu realizări marcanteale cinematografiilor lumii. Echipa „Anim’est”, încatalogul festivalului de acum, consemnează contex-tul nu tocmai fericit al animaţiei româneşti în pre-zentul imediat, întrebându-se (şi răspunzând) încontinuare: „Să fie, aşadar, un lux organizarea unuifestival internaţional de animaţie în România, înacest context? Să fie oare un lux prezenţa înRomânia, în condiţiile date, a unor nume importan-te ale animaţiei mondiale – Bill Plympton, JohnDilworth sau Juan Pablo Zaramella? Noi credem cănu. Dimpotrivă, sperăm ca acest festival să atragăatenţia autorităţilor române asupra situaţiei în carese află animaţia românească azi şi, în acelaşi timp,sperăm ca această situaţie să se schimbe radical.”Chiar dacă autorităţile române n-au reacţionat încă,echipa „Anim’est” şi-a făcut, neîndoios datoria faţăde filmul animat, festivalul iniţiat în urmă cu treiediţii crescând an de an, cucerindu-şi unmeritat loc fruntaş în cadrul competiţiilormondiale, stima şi preţuirea unor maeştriactuali ai genului din lumea întreagă. Ediţiaa treia a Festivalului a depăşit, prin amploa-rea şi semnificaţiile sale, ca şi prin calitateaprincipalelor creaţii cinematografice prezen-tate (în competiţii şi în afara lor), cele douăediţii anterioare, demonstrând, astfel, sen-sul ascendent al acestei importante manifes-tări internaţionale dedicate filmului de ani-maţie.

În programul „Anim’est” 2008au figurat câteva competiţii dis-tincte: cea a lung metrajelor şiscurt metrajelor internaţionale,

concursul filmelor studenţeşti, competiţiavideoclipurilor şi a reclamelor, precum şicea consacrată filmului naţional. Au existatşi trei jurii pentru aceste întreceri, juriulpentru lung şi scurt metraj (din care aufăcut parte francezul Francis Gavelle,argentinianul Juan Pablo Zaramella şiMatei Branea), juriul pentru filmele realiza-te de studenţi şi al competiţiei româneşti

(cu slovenul Igor Prassel, grecul Georges Sifianos şiViorica Bucur), precum şi juriul pentru videoclip şireclamă (alcătuit din Mihai Dobre, Cristian Ştefă-nescu, Vasile Alboiu). Înainte, însă, de a comentapalmaresele concursurilor paralele, să menţionămcâteva dintre programele prezentate „hors-con-cours”, edificatoare pentru amploarea şi complexita-tea actualei ediţii a festivalului. Invitaţii la„Anim’est” 2008 au cucerit asistenţa prin spectaco-le de excepţie. Îndelung aplaudat a fost, de pildă,cineastul american Bill Plympton, îndeosebi pentrufilmul său Idiots and Angels, o „comedie neagră” de-adreptul pasionantă, datată 2008, cel de-al cincilealung metraj al autorului, o personalitate proeminen-tă a animaţiei mondiale, care, pentru creaţii maivechi, a fost nominalizat chiar la Premiile Oscar. Dereal succes a fost şi seara consacrată regizoruluiargentinian Juan Pablo Zaramella, cineastul careprimea Premiul Publicului, pentru filmul Lapsus,anul trecut, la „Anim’est” şi care, anul acesta, a ofe-rit publicului alte scurt metraje din filmografia sacaptivantă şi originală, printre care Sfidarea morţii,Mănuşa, Călătoria pe Marte. Cu sprijinulInstitutului Cervantes din Bucureşti, „Anim’est” aavut, într-o zi, şi o ţară invitată, Spania, cu filmerealizate de studenţii şcolii superioare „Esdip” dinMadrid şi cu producţii prezentate la festivalul inter-naţional „Animadrid”, iar într-o altă zi, invitat afost un alt festival, „Animateka” din Ljubljana,Slovenia. Din „Mozaicul internaţional” de lungmetraje hors-concours au făcut parte şi filmul danezPoveste cu doi ţânţari de Jannik Hastrup şiFlemming Quist Moller, filmul coreean AAchi &SSipak de Jo Bum-Jin, filmul spaniol Nocturna deVictor Maldonado şi Adriá Garcia, precum şi Max& Co. (coproducţie Elveţia, Franţa, Belgia, MareaBritanie). De mare interes au fost şi filmele de lungmetraj prezentate în seara de deschidere şi în searade închidere a festivalului, respectiv Vals cu Başirde Ari Folman (o călătorie documentară prin întu-necatul Beirut, în timpul masacrului din septembrie1982 din taberele de refugiaţi palestinieni Sabra şiShatila, un film grav care a participat, anul acesta,în selecţia oficială a festivalului de la Cannes) şiTemeri de întunerec, un original film francez descheciuri (realizate de Blutch, Charles Burns, Marie

Caillou, Pierre di Sciullo, Lorenzo Mattotti, RichardMcGuire). Câteva „programe speciale” au comple-tat programul manifestării: revenit în România(după ce retrospectiva creaţiei sale a constituitpunctul central de interes al primei ediţii„Anim’est”), cineastul John Dilworth, unul dintrecei mai reprezentativi autori contemporani ai filmu-lui de animaţie, a captat din nou atenţia publicului;o masă rotundă a fost consacrată animaţiei dinBalcani; animaţia britanică a beneficiat, de aseme-

nea, de un program aparte; două progra-me speciale (unul cu animaţie internaţio-nală, altul cu filme româneşti) au fostdestinate copiilor. N-a lipsit din programnici retrospectiva unui reputat regizorromân de animaţie, Ion Truică (cu douăprograme de superbe filme ale sale reali-zate între anii 1968-1999), în timp ce altcreator din ţara noastră, Valentin Eliseua susţinut un „curs de animaţie” 2D, cares-a bucurat de o largă participare.

Trofeul „Anim’est” 2008 arevenit unui valoros filmargentinian de şase minu-te, El empleo (Angajatul)

de Santiago „Bou” Grasso, povestea uneizile normale de lucru din viaţa unui anga-jat, într-o lume depersonalizată, populată

cu oameni-obiecte. A fost acordat şi un Premiu pen-tru cel mai bun lung metraj, filmului Die DreiRäuber (Cei trei hoţi) de Hayo Freitag dinGermania, un film dramatic şi nostim deopotrivă,cu o fetiţă inventivă care reuşeşte să-i păcălească petrei hoţi fioroşi care terorizau ţinuturile de povesteale basmului cinematografic. Premiul pentru celmai bun scurt metraj a fost acordat filmului francezSkhizein de Jérémy Clapin, un ingenios artificiugrafic, povestea stranie (skizo) a unui personaj care-şiduce existenţa la aproape un metru de sine, văzân-du-şi propriile reacţii şi atitudini de viaţă. Cel maibun film studenţesc a fost considerat Életvonal(Linia vieţii) de Ducki Tomek din Ungaria, o echili-bristică riscantă pe „sârma” liniei vieţii. Juriul apreferat la categoria „cel mai bun film românesc”crochiul de percepţii vizuale întru câtva autobiogra-fic The Self-Portrait of Andreea Bogdan de AndreeaBogdan şi Rareş Kövesdi. Pentru filmele româneştia fost acordat un premiu şi de un juriu special„Cinemagia”: premiul a revenit filmului elegant şipoetic Marile speranţe de Alexei Gubenco, student laFacultatea de Arte „Hyperion”. Întrerup puţin par-curgerea palmaresului pentru a arunca o privireasupra selecţiei româneşti, care, prin forţa lucruri-lor, ne interesează în primul rând la „Anim’est”2008. Organizatorii au reuşit să selecteze pentrucompetiţie 20 de filme româneşti, datorate mai alesunor tineri sau foarte tineri realizatori (unul singur,Ion Octavian Frecea – prezent în concurs cu Iarnapinguinului – având o experienţă mai mare în dome-niu), într-o întrecere antrenantă, în care s-au remar-cat îndeosebi filmele foarte personale ale uneiautoare clujene, Cecilia Felméri (Pentru aceeaşiLucia şi Poveşti de un minut), autoare distinsă, dealtfel, cu menţiunea specială pentru film românesc,dar şi alte câteva creaţii au reţinut atenţia, printrecare Opere alese... neînţelese, tot de Alexei Gubenco,Terra Nova de Leonardo Costache, precum şi foar-te scurtele metraje semnate de Bogdan Con -durache, Bertóti Attila, Octavian Anton, FlorinDrăgoi. M-am bucurat că printre filmele aplaudatede public s-a numărat şi „gluma” de un minut şijumătate a fiului meu, Valeriu Căliman În apă sevede invers. Au mai fost acordate menţiuni speciale

pentru scurt metraj, pentru filmstudenţesc, pentru advertising, afost acordat şi un Premiu alPublicului, filmului A Sunny Dayde Gil Alkabetz din Germania.Un binemeritat Premiu deExcelenţă a revenit cineastuluiIon Truică, a cărui retrospectivăa fost un moment de vârf al fes-tivalului: în cuvântul său de mul-ţumire, regizorul şi-a amintit de„punctul de pornire” al impresio-nantei sale creaţii, filmul Pe unperete, prezentat în 1970 la festi-valul internaţional de la Mamaia(de care îmi aminteam şi eu laînceputul acestor rânduri). Caredintre tinerii debutanţi de azi,devenit important regizor, îşi vaaminti, peste 40 de ani, că şi-aprezentat primul film la„Anim’est” 2008?

CĂLIN CĂLIMAN

ANIM’EST 2008

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Vânturi comercialeprin Devonport, Richmond Walk, către NewPassage Hill

* * *

Străbătând opt decenii de graffitiuri,săniile din basorelief se târauîntre inscripţia din Tennysonşi declaraţiile de bune intenţii

PENTRU REGEPATRIEDRAGOSTE FRĂŢEASCĂŞI CUNOAŞTERE.

Există un azimut către Antarcticaaproape că n-a mai reuşit să atingă pământuldupă ce s-a intersectat cu maidanezulcare traversează poteca mea –

pe acest azimut, călătoreşte un aisbergdeghizat în feribotul către Roscoff

AŞ PUTEA FI ODATĂRepet – ca şi cum aş fi fost dat din nouamanet frigului.

Balta secată e colorată în albastru muşcat deîngheţpe fondul carmin aprins al Muntelui Edgecumbe.Statuia regelui Billy acoperă braţele tot mai sub-ţiri ale estuaruluicu un rânjet ca al mumiei lui Benthamîntr-un loc de plecări, nu de sosiri.

Deasupra insulei Drake,Clipeşte Eddystone,de gardă la goluldin ochii exilaţilor.

Mai e posibilă o singură plecaredintr-un oraş al căilor de fugă.

* * *

Dincolo de Little Mutton Monster,se află un trio de blocuri-turn şi un mănunchi defelinare,cu fire smulse, pe o pătură de sticlă.

La capătul străzii Ker, Britannia se urcă pesteprimăria din Foulston cu frizura ei de vampăşi rujul ei este ameţit de stâlpul de luminăce trage cu ochiul din apartamente şi din tem-plul masonic.

Geometria e făcută terci.Arhitectura stă în drumşi blochează râul Tamarcu apartamentele sale ieftine din granit,cu bibliotecile sale încuiate cu lacătul.

Plăţile compensatorii alunecă pe roţiîn timp ce negustorii scot la mezat PiaţaCumberlandşi mă privesc de sus în joscu ochi sfioşi.

* * *

Sârma ghimpată încoronează zidulacolo unde oficiul „Routeways into Work” eînchis.

E linişte aici departe de trafic,nici un sunet-fantomă nu se abate dinspre SouthYard.Oraşul aboliteste expus fără rost

acolo unde atelierele fotografice de dinainte derăzboicontinuă să lucrezeca nişte reconstituiri ale scenei crimei.

Stafie a următorului loc din litania CV-ului meu,evadez din această harababură, rămân lamentabilde uşorîn timp ce străzile care obişnuiau să fie aici

se năpustesc direct spre minefictive ca săbiileunei cutii magice.

Nu a existat niciodată.Nu am fost aici –urma mea e la fel de uşoară ca mânacare alungă banii cât colo.

* * *

Pe pajiştea pe care ai voie să calci,o girafă de plastic stă de pază –

ignorată de părinţi unici grăbiţi,atât de tineri, atât de bătrâni că las baltă subiec-tulîn timp ce ei scot cărucioare de copii prin uşiîmbrăcate în tablă şi dungate de afişe.

La capătul străzii Marlborough,deasupra expoziţiei Task Force,dealul Kit se vede în stângaunei macarale de pe chei

şi, la dreapta Clubului Flotei Regale,catargul lui Caradon zgârie norii.

Şantierul naval Balti e închisdar Cheery Buys rămânepentru că e ursit să aibă succes.

* * *

Oamenii trec îmbrăcaţi în tricouri amorfe,pantaloni la mâna a doua cu câţiva centimetrimai lungişi jachete ce mai păstrează conturul foştilor lorproprietari.

În cafeneaua Valbone, ceaiul costă patruzeci depence canaşi aforisme laminate împodobesc pereţiica să le aducă aminte clienţilor că speranţa e deplastic.

Un om cu ochi ce se bălăbănesc ca nişte candela-brerefuz să mă las prins de afirmaţia lui că

PE VREMEA MEACU UN PENNY CHIAR PUTEAI CUMPĂRACEVA –

deoarece nu e limpede cu cine vorbeşte,iese, mormăind, lăsându-şi ceaiul pe jumătatenebăut

în timp ce vântul şuieră ca melodia „WildcatBlues” a lui John Surmanpe deasupra magazinelor care ar putea umple opunte.

* * *

Vântul de la celălalt pol,cel pe care Scott l-a ratat,ridică în aer cartofi prăjiţi şi ambalaje.

Îl înghesuie pe asistatul socialîn acest borcan de tablă de pe trotuarde culoare gri ca butoiaşul puştiiîn lumina mată a zilei,

în care cele 40 de pence ale mele sunt un mor-man de aramăaşezat în palma pustie a unui cerşetor.

Dar, înconjurând globul,vântul trece mai departe.

Ca într-un film derulat mai repedeciuperca plină de spori a oraşuluiîncolţeşte şi putrezeşte,iar apoi se risipeşte,

împrăştiată ca şi exilaţii săi,luând-o din nou de la capătpe locuri virane ce aşteaptă investiţiişi unde curgerea pare fără speranţă.

În româneşte de RĂZVAN VONCU

NORMAN JOPE

Norman JOPE s-a născut în Plymouth, undes-a şi stabilit în ultimii ani, după ce a locuitsuccesiv în Swindon, Bristol şi Budapesta.

Din 2002 este administratorul academic al Colegiului Sf.Marcu şi Sf. Ioan, din cadrul Universităţii din Plymouth.

Ca poet, s-a făcut cunoscut în special prin volumulFor The Wedding-Guest (Pentru nuntaş), publicat de Strideîn 1997, şi care s-a bucurat de o bună primire din parteacriticii anglo-saxone. Publică frecvent poezie în majoritatearevistelor literare de limbă engleză, ca şi în publicaţii digi-tale, fiind unul dintre cei mai activi poeţi contemporani. Obogată culegere din poezia sa din ultimul deceniu, intitula-tă The Book of Bells and Candles (Cartea clopotelor şi alumânărilor), va apărea luna aceasta la Waterloo Press,Brighton. Activitatea poetică este dublată de o bogată şicompetentă activitate critică, desfăşurată în prestigioasepublicaţii de specialitate din Regatul Unit.

Norman JOPE este, totodată, şi un devotat editor.Împreună cu Ian Robinson a îngrijit în 2006 antologia InThe Presence Of Sharks (Phlebas & Arts Council England),care conţine creaţiile reprezentative ale poeţilor dinPlymouth. Pregăteşte, de asemenea, împreună cu profeso-rul Paul Scott Derrick, de la Universitatea din Valencia,volumul Salt Companion to Richard Burns, care va apăreaîn primăvara anului viitor.

Călătoreşte frecvent în Europa Centrală şi de Est,unde se documentează asupra poeziei şi artelor contempo-rane. A vizitat de două ori România. (R.V.)

34

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Singura iniţiere de care avem nevoie estede a intra în inima lui Dumnezeu, astfel încât

inima Lui să intre în noi.1

Încercând elementele de meditaţie,autori precum Arnd şi AstridHollweg2 arată că doar astfel putempune împreună actele mnemice ale

ideilor analitice, în realitate atât de diferite. Biblicvorbind tot ceea ce se întâmplă între naştere şimoarte este relaţia între transcendenţă şiimanenţă, între lumea exterioară şi cea interioară,între experienţele spirituale şi sensoriale ale exis-tenţei noastre fizice. Relaţiile dintrecredinţa creştină şi conştiinţamodernă, masonică şi rosicruciană,ambele rspectând dogma tradiţiei, neconduc într-o realitate a experienţelorelementare, născute din viaţa istoricăşi socială de fiecare zi, unde noi înşi-ne urmăm un ritual noetic, pe planmental în litera Cuvântului. În aceastălume de fiecare zi nu mai putem utili-za instrumentele şi metodele herme-neutice ale gândirii obiective din şti -inţa analitică. Ceea ce ştiinţa consi-deră în mod obişnuit ca aparţinândconştiinţei umane, trebuie raportat lastructurile de arc reflex noetic, întreom, ca parte şi divinitate ca întreg,revelaţie a adeptului în context almesajului Cărţii Sfinte. Ce este real şice doar aparenţă în mituri şi în legen-dele sacre?

Modelele gândirii matematicesau fizice bazate pe separarea dintrefiinţa umană şi lume au realizat ouriaşă gaură neagră în haosul reali-tăţii. Realitatea lumii în care trăimîntrebarea despre adevăr, desprelumină apare doar când vorbim de cre-dinţă, de doctrina unui ordin şi nu pri-vind lucrările ştiinţifice care împăr -tăşesc un rezultat al inteligenţeiumane. Când religiile conţin întreguladevăr al lumii, putem oare aplica cer-cetarea ştiinţifică umană asupra infor-maţiilor primare conţinute de acestea?Sau, este căutarea ontologică, indisolubil legată derelaţia cu realitatea? Oricum, ideile noastre con-verg epistemologic către aceleaşi concluzii: gândi-rea liberă a făuritorilor de istorie, cum sunt numiţifraţii Ordinului Universal, a accesat acel ceva carese întâmplă în întreaga lume şi în toate timpurile.Cartea Sfântă este mărturia istorică a Regatuluilui Dumnezeu pe pământ, a măreţelor construcţiidin viaţa individuală, a comunităţilor care I-auîmpărtăşit prezenţa şi care şi-au pus împreunătrăirea sub îndrumarea Duhului Sfânt.

Pentru creştini accesul la istoria Domnuluieste prin credinţa în Iisus Hristos. Dar această isto-rie nu a început cu El. Prin El, mulţimea a avut

acces la istoria scrisă înainte în Israel, înlocuindu-l şinegându-i existenţa, importanţă realizată abiadupă oribilul holocaust al secolului al XX-lea.Această substituţie şi-a găsit expresia intelectualăprin faptul că în creştinismul timpuriu istoriabiblică a fost înlocuită în totalitate prin înţelegereaneistorică, metafizică şi ontologică a lui Dumnezeuprin Sfânta Treime, cheia de acces a Israeluluirămânând doar prin Dumnezeul VechiuluiTestament3. Trăim totuşi sub grija aceluiaşi MareArhitect dintotdeauna, indiferent de numele Lui,Abraxas4. Când cunoaşterea naşte din cunoaştere,ritualurile lumii transmit ca o placă turnantă

aceeaşi experienţă. Şi mă simt obligat să pun diag-nosticul fiinţelor umane pe care le văd azi în peri-col de a fi captivate de o lume abstractă, artificialcreată din cunoştinţe culese arbitrar în conexiunecu experienţa istorică. Mai exact spus, lumea rosi-cruciană poate sugera neiniţiaţilor o apropiere exo-terică de religii şi că doar francmasoneria repre-zintă cu adevărat poarta către lumile originaleprin care am fost de atâtea ori şi care nu pot deri-va dintr-o epistemologie ştiinţifică, ci numai dintranscendenţa lor. Prin ştiinţă pot studia fenome-nele care le am în faţa ochilor şi atunci lumea pecare iniţierea ne-o deschide este o realitate iluzo-

rie numai pentru că nu o avem obiectiv în faţaochilor? Epistemologic şi experimental accesulcătre această lume este diferit.

Cât de mult ne-au schimbat timpurile! Măpot schimba şi eu într-un obiect al propriei meleminţi sau într-o funcţie a unui proces tehnologic,dar nu şi ontologic. O lume de obiecte şi funcţii arînlocui totul şi omul contemporan nu e departe deun astfel de drum. Inteligenţa artificială conduceşi ea la noi relaţii care depersonalizează, frus-trează, duce la nihilism, adicţii, tulburări compor-tamentale. Non-realitatea nu poate fi în avantajulmeditaţiei, generează un fals misticism. În spirit,fiinţa umană poate fi capabilă să părăsească tru-pul, să se perceapă pe sine, rămânând în relaţiecontinuă, trecând într-o lume care nu e cea a tru-pului şi simţurilor sale. Răspunsul la acestecăutări nu este numaidecât cel istoric sau uman,dar cu siguranţă este unul transcedental. În con-trast cu acesta, răspunsurile date de revelaţiilebiblice sunt determinate de Logos, de Spiritul

divin descoperindu-ne înspre lumea Sa.Când fiinţa umană întâlneşte peDumnezeu în Hristos, printr-o autotran-scendenţă, schimbă această pătrundereîn Spirit, deschizându-se Creatorului încare găseşte destinul final. Atunci cândDivinul Arhitect şi sinele uman se întâl-nesc percepem Regatul lui Dumnezeu şiputerile Sale. Şi toate acestea par a fineutre religios, procese tehnologice pecare le împărtăşim între credinţă şimuncă.

Şi care este religia muncii?Francmasoneria.

Şi care este religia credinţei?Rosicrucia nismul.

Amerge în Spirit, cumspune Sfântul Paul,înseamnă că activitateaunei inteligenţe instru-

mentale defineşte o dominaţie a Spiri -tului divin în Iisus Hristos, în realitateaexperimentală a fiinţei umane. Nu trebu-ie să uităm că prin munca DuhuluiSfânt, Dumnezeu ne dăruie dragoste,adevăr şi pace. Minciunile, decepţiile,ura, toate duc la perversiune, îndepărta-re, distrucţia realităţii relaţionale şi înfinal la moarte. Puterea credinţei esterăspunsul nostru la chemarea Domnuluişi cu responsabilitatea noastră în contextmilenar descoperim locul unde EternulMare Arhitect vine prin Duhul Sfânt săne conducă în lumea relaţiei cu El. Esteformidabil să realizezi că un text scris

acum două milenii ni se adresează nouă, celor deazi, că un ritual practicat în urmă cu sute de miide ani ne ajută să ne împlinim acum, în timpurilecând mesajul cuprins în desfăşurarea şi simbolisti-ca lor este mai actuală ca niciodată pentru profani,dar mai ales pentru iniţiaţi.

1 Louis Claude de Saint-Martin (1743-1803)2 Arnd and Astrid Hollweg, Biblischer Glaube und neuzeitlichesBewusstsein: aufgezeigt und enfaltet am Leitfaden derWochensprüche des Kirchenjahres, Wien 19993 A. Hollweg, Theologie und Empirie, Stuttgart 19764 John Hick, God Has Many Names 1982

LIVIU PENDEFUNDALimbajul ritualului vieţii

RICHARD POULINCopiii prostituaţiEditura Ideea Europeană

CRIŞU DASCĂLUColivia belgrădeanăEditura EuroPress Group

BOGDAN MIHAI DASCĂLUIarna îngerilorEditura EuroPress Group

ANDREI FISCHOFIzgonirea din iadEditura EuroPress Group

PIERRE-HENRY CASTELIzgonirea din iadEditura Ideea Europeană

PHILIPPE PALINIEclipsaEditura Ideea Europeană

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Pentru a vorbi despre Anglia cultura-lă îţi trebuie nu săptămâni, ci aniîntregi, pentru a acoperi tot ceînseamnă literatură, pictură, muzi-

că, dans, arhitectură de ieri şi de azi. Muzeele,cum am mai spus şi cu altă ocazie, sunt cu intra-re liberă, cele de stat, cele patronate de guvernulenglez, la fel casele memoriale şi, cum majoritateaau un astfel de statut, te poţi bucura de graţiileculturii engleze. Mă opresc de această dată înYorkshire, promiţând să revin în alt material înLondra. Zona (Yorkshire) este de o sălbăticie cuce-ritoare, cum doar în cărţile surorilor Brontë –Charlotte, Emily, Anne - mai întâlneşti, cu dealuripe vârfurile cărora urlă parcă tot timpul un câineascuns în vântul ce bate dinspre Marea Nordului.Verdele este cu totul special, păstrându-şi prospeţi-mea chiar şi în toiul iernii, contrastând cu maroulroşiatic al cărămizilor din care sunt construitecasele, vilele şi palatele, fără nici o excepţie,vechiul cu noul îmbinându-se, precum e cazul fai-moasei Rievaulx Abbey , dăinuind de peste 800 deani. In Haworth, la doar trei mile de Keighley, maispre N situându-se Leeds şi bătrânul, din vremeaîmpăratului roman Hadrian, oraş York, se aflăBrontë Parsonage Museum Haworth. Muzeul teîmbie cu felurite obiecte aparţinând familiei, cudate istorice exacte, informaţii de tot felul despreviaţa deloc uşoară a celor trei surori, fără a-i omitepe fratele acestora şi pe tată. Chiar de la intrare,indiferent dacă vreodată ai luat sau nu contact cugeniul familiei Brontë, eşti informat precis, fiindîn acelaşi timp provocat să participi la manifestăriad hoc, literar-artistice, având ca punct de plecareopera literară a celor trei: „The Brontës are, per-haps, the world’s most famous literary family andHaworth Parsonage, now the Brontë ParsonageMuseum, was their home from 1820 to 1861. Theirshort, brilliant lives have fascinated people eversince. Charlotte, Emily and Anne Brontë were theauthors of some of the best-loved books in Englishlanguage. Charlotte’s novel Jane Eyre, Emily’sWuthering Heights, and Anne’s The Tenant ofWildfell Hall were written in this house and theirpower still moves readers today”. Extrem de rar seîntâlneşte un asemenea fenomen, ca dintr-o singu-ră familie să se evidenţieze puternic trei genii lite-rare, făcând istorie universală. Desigur, engleziisunt foarte mândri de tot ce le aparţine, avândgrijă chiar şi de cei mai neînsemnaţi artişti înviaţă, dar care ar putea face istorie şi cinsteAngliei peste timpuri. Întorcându-ne la casamuzeu, aceasta este simplă, în stil georgian, păs-trând atmosfera discretă a timpului, găzduind căr-ţile copilăriei celor trei surori. Există şi o societa-te Brontë – The Brontë Society – care promoveazăopera literară a celor trei scriitoare, oferind bursede cercetare tinerilor literaţi, organizând conferin-ţe care dezbat problemele atinse în cărţi sau celeale timpului respectiv, or, pur şi simplu, organi-zând manifestări literare, concursuri bazate pecreativitate, urmărindu-se promovarea literaturiişi operei surorilor Brontë. Aerul visător al muzeu-lui se răsfrânge asupra întregului sat. De-a lungulstrăzii pietruite, toate casele, până la BrontëParsonage Museum, cu magazinele la parter saucamere speciale pentru ceai – tearooms – îţi amin-tesc de lumea creată de scriitoare, oferindu-ţi-selângă ceaiul comandat şi un eventual citat din vreocarte semnată Brontë, plasat discret pe măsuţă, orpe şerveţel, or pe ceaşcă... S-ar zice că ei fac busi-ness, desigur, însă pe mine m-a încântat să citescpe pereţii ceainăriei fragmente din nuvelele scrii-toarelor Charlotte, Emily, Anne, să ţin în căuşulpalmelor ceaşca pe care era gravat chipul uneiasau alteia dintre cele trei. M-am întrebat automatde ce nu ştim oare şi noi să spunem străinilor,care beau în ceainăriile noastre, că veşnicia s-a năs-cut la sat, că avem şi noi filosofii noştri – Blagacă povestea copilului universal n-a fost rostitădoar de scriitori de pe alte meleaguri, ci strigatăcu tălpile goale de pe prundul Humuleştiului, căsensibilitatea feminină, puterea interioară a feme-ii şi inteligenţa ei sclipitoare au fost puse în pagini

şi în literatura română, de o scriitoare cu nume defloare – Hortensia... etc. În Anglia, cultura o întâl-neşti la tot pasul, într-o formă academic aşezată,aşa cum şi trebuie, dar şi în maniera ei de masă,adresându-se tuturor, şi astfel fiind puternic scoa-se spre în afară valorile culturale.

Tot în nordul Angliei, în Yorkshire, se aflăKiplin Hall, reprezentând patru sute de ani deistorie. Chiar dacă cele două Războaie Mondiale audistrus-o parţial, englezii au ştiut s-o refacă, să-iconserve stilul propriu, redându-i farmecul victo-rian. Casa, avându-i drept curatori pe câţiva repre-zentanţi ai familiei doar până în 1904, a adunat,timp de patru secole, picturi în original, portrete,mobilă stil, de epocă, articole personale. Picturilesunt semnate de Angelica Kauffman, Marchionessof Waterford, Joachim Beuckelaer etc. Kiplin Hall– Jacobean Country House – iniţial fusese con-struită ca o casă de vănătoare pentru GergeCalvert, secretar de stat, pe lângă James I, în1602. De-a lungul timpului, colecţia de piese deartă se îmbogăţeşte, la sfârşitul secolului al XIX-lea,Beatrice Carpenter proiectând şi executând diferi-te obiecte de mobilier, precum şi lucrări de artă,pe care le expune în jurul casei muzeu. Ca maitoate muzeele, casele memoriale, turnurile şi pala-tele englezeşti, Kiplin Hall – Jacobean CountryHouse se bucură de un spaţiu extrem de generosdestinat grădinilor. Manifestările artistice au locpe parcursul întregului an, cum au fost sau vor fişi în acest timp: Victorian Life in VictorianPainting, Ilustrated talk by art historian, SandraPollard; Watercolour and Pastel Workshop, HeatherDormer; The Prisoner of Zenda, Open-air perfor-mances by North Country Theatre of their adapta-tion of Anthony Hope’s Victorian adventurenovel... Sewerby Hall & Gardens se află în estulYorkshire-ului , întinzându-se pe o suprafaţă de 50de acri. Casa muzeu nu este atât de importantă cavechime, aceasta fiind doar de la începutul secolu-lui al XIX-lea. Importanţa casei muzeu constă în

camerele care găzduiesc arta veche, dar şi contem-porană, Sewerby Hall & Gardens organizând în fie-care an un festival de artă contemporană, expozi-ţie de fotografie non-convenţională, pictură, grafi-că etc. Vom găsi în interiorul muzeului expoziţiipermanente, picturi semnate de John Collier (1850– 1934), fondator al The Royal Society of PortraitPainters. Pe lângă portretele artistice pictate deacesta, putem admira portretele unor personalităţiştiinţifice şi culturale – Charles Darwin (realizat în1882) şi Rudyard Kipling (realizat în 1891). Chiarla intrare, te întâmpină portretul lui CharlesGreenwood, făcut de Sir Thomas Lawrence (1769– 1830) în anul 1828. Foarte aproape de SewerbyHall & Gardens, în Old Town, se află Church St.Mary, de la mijlocul secolului al XIII-lea, generoa-să în a găzdui concerte de orgă, manifetări cultu-rale, lecturi publice în prezenţa autorilor şi deautori, expoziţii de pictură sau artă fotografică.Spectaculozitatea Sewerby Hall & Gardens iese înevidenţă şi prin grădinile aranjate regal, fiecare cuun specific anume, despărţite între ele de ziduri decărămidă, de unde şi numele grădinile înzidite.Specii de plante ca Helenium Gold, Echepia,Rosemary, Donnelly, Violet, Fern, Savory şi alteplante rare cresc în imediata apropiere a unei gră-dini zoologice, unde maimuţe, pinguini, lame,fazani etc. se bucură de tânguirea pescăruşilorcare aduc din depărtare glasul Mării Nordului.Însă istoria Yorkshire-ului începe cu foarte multesecole în urmă, oraşul York găzduind încă vechileziduri de pe timpurile romanilor, dar şi urme alevechilor vichingi. Despre întâlnirea erelor, a cultu-rilor, vorbeşte Scarborough Castle, ţinutul fiinddatat arheologic de peste 2.500 de ani, acesta tre-când prin diferite turbulenţe, începând cu EpocaBronzului, traversând zbuciumul armelor romane,zguduit de invazia vikingilor, trecut prin armeleregilor medievali şi, târziu, ţinând piept războaie-lor moderne. Însă, istoria şi cultura Yorkshire maiînseamnă şi: Whitby Abbey; Pickering Castel;Thornton Abby; Kirkham Priory; Brodsworth Halland Gardens; Richmond Castle, Middleham Castle;Roche Abby; Rievaulx Abbey; Helmsley Castle;Byland Abby, Clifford’s Tower; Mount Grace Priory;Aldborough Roman Site, toate datând de secole.Însă, despre fiecare casă memorială, despre poves-tea fiecărui muzeu în parte, despre ruinile biseri-cilor, despre fiecare castel, în alte numere. Certeste că în Anglia te întâlneşti cu istoria, cultura latot pasul, ca şi în România, de altfel, diferenţa con-stă în modul de a privi lucrurile, unii preţuind-o,ceilalţi dispreţuind-o.

CORESPONDENŢĂ DIN ANGLIA

LUCIA DĂRĂMUŞThe Breath of Liberary Wind

36

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Drepturile inspirate de Declaraţia Drepturilor Omului nu potinclude întreaga bogăţie şi diversitate a vieţii omeneşti. Cumdrepturile, de asemenea, nu pot fi despărţite de datoriile omu-lui, inspirate de decalogul biblic sau de alte formulări – destul

de asemănătoare – ale altor civilizaţii.Nu se poate rezuma viaţa la drepturile abstracte ale unui ins generic, eli-

berat de particularismile, diversităţile sale spaţiu-temporale, redus la un arhetipde laborator, supus unei enumerări reci de cod juridic. Ar fi ca şi cum toatăbogăţia vieţii ar fi rezumată la o înşiruire mecanică, un studiu de piese anato-mice, care evident, nu se pot suprapune vieţii reale. De altfel, un drept al omu-lui este acela de-a continua să trăiască în contextul unei civilizaţii, de multe oricu rădăcini milenare, pe care geniul acelui popor, sufletul lui, a dezvoltat-o. A i-o lua,a i-o schimba, în numele presupuselor valori ale unei alte civilizaţii, este o nega-re a drepturilor primordiale ale omului, acela de-a nu fi alienat de patria şi cul-tura sa.

A impune altora propriile valori înseamnă a reduce lumea la acestea şila propria persoană, denotând dispreţul pentru civilizaţia şi valorile altora, înconvingerea superiorităţii – de nimic demonstrată – a propriilor valori. Este ace-laşi conflict, ca şi cel provocat de încercările în cursul istoriei noastre, de pildă,de a ni se impune o altă lege, cea musulmană, sau, mai recent, cea comu nis ta -tee; căci drepturile sunt imaginea unor valori, în lipsa cărora se produce o des-umanizare a persoanei, o golire a ei dinăuntru. O libertate totală a individuluifaţă de comunitate, poate fi percepută tocmai ca o lipsă de valori a unei socie-tăţi, de către o societate organică unde existenţa şi fericirea individului nu vinegândită, programată de către acesta în mod indiferent faţă de alţii, ci în modsolidar.

A impune altora propriile valori, este repetiţia gândirii iluministe deacum două secole, când schema filosofică a unui om generic a fost promovatăpe un plan politic şi social.

Eminenţi filosofi ai istoriei ca Simmel sau Spengler, ca şiToynbee, afirmă că nici o valoare şi nici un adevăr nu pot supra-vieţui civilizaţiei cărora aparţin şi pe care le exprimă. Aşa cumpiramidele şi civilizaţia vechiului Egipt, cu concepţia sa despre

viaţă şi moarte, deşi a avut atâtea contacte cu lumea antică, nu i-a supravieţuit.Civilizaţiile au propriul lor geniu şi propriile valori, drepturile omului trebuindsă-şi găsească corolarul în dreptul popoarelor. Cei care au acţionat în numeleunor idei universale, au creat încă din Evul Mediu prigoana contra evreilor, înnumele ideii creştinismului universal, au distrus apoi, în numele aceleiaşi idei,civilizaţiile băştinaşilor din America centrală, au colonizat Africa şi în parte,Asia. În numele aceleiaşi idei a unei civilizaţii superioare şi universale, s-a justi-ficat distrugerea la sfârşitul secolului XIX a civilizaţiei indienilor nord-americani;i-au urmat, în numele altor pretinse superiorităţi, holocaustele din secolul XX.

La începuturile epocii moderne, Montesquieu, în faimoasa sa carte„L’esprit des lois”, arăta deja că legile sunt diferite, în funcţie de trecutul isto-ric, de geografie, de moravurile popoarelor, punând astfel bazele gândirii euro-pene moderne, întemeiate pe diferenţă şi nu pe impunerea unei gândiri unice şiconformiste, de excludere a diversităţii. Aceasta este baza gândirii liberale şidemocratice.

În secolul al XX-lea, structuralismul refuză ideea unei evoluţii lineare aculturii: orice civilizaţie este întemeiată pe criterii diferite de ale altora şi ideeaînsăşi de societate primitivă este falsă, întrucât presupune, în mod arbitrar, ade-vărul exclusiv al valorilor proprii ale civilizaţiei occidentale, afirmă Levy-Strauss.Foucault, (filosof structuralist) are o viziune a istoriei de tip discontinuu, în carediferitele structuri epistemice, cum le numeşte dânsul, generează istorii diferite,cu ritmuri de dezvoltare diferite. Structurile epistemice, care caracterizează şiproduc fiecare moment istoric, sunt reductibile la structuri formale, abstracte şiatemporale, care au în ele însele propriile lor reguli de transformare. Ilu -minismului, care a creat ideea omului universal, generic şi fără rădăcini, i-au răs-puns eminenţi cugetători ca Max Horkheimer, Theodor Adorno, Erich Fromm,între mulţi alţii; Max Horkheimer, în „Eclipsa raţiunii. Critica raţiunii instru-mentale”, analizând conceptul de raţionalitate care stă la baza modernei culturiindustriale şi căutând defectele care-l viciază în esenţă, ajunge la concluzia că setratează de o raţionalitate bolnavă, pentru că este născută din dorinţa de-a domi-na lumea sau natura. Voinţa de-a domina a produs formarea unei organizaţiibirocratice şi impersonale care a redus omul la simplu instrument, dezumanizân-du-l, astfel că progresul pe această cale ameninţă să distrugă omul, puterea sade critică şi de creativitate. Nu mai este raţiunea a stabili ce este bine sau rău,ci Puterea, sistemul, care stabileşte ce este bine şi ce este rău. Raţiunea a ajunsastfel „ancilla administrationis”, adică o servă a sistemului economico-industrial,conclude Horkheimer. Gândirea critică, gândirea negativă, cum o numeşteHerbert Marcuse, plecând de la triada dialectică hegeliană, a fost eliminatăaproape în întregime de către sistemul economico-industrial de putere, întinzândpeste lumea de sub influenţa sa, vălul opac al gândirii unice, conformiste, almediocrităţii celor care nu mai pot gândi.

Cu termenul de iluminism, Max Horkheimer şi Th. Adorno, în„Dialectica iluminismului”, înţeleg curentul de gândire care a caracterizat seco-lul al XVIII-lea – „l’age de la raison”, „Aufleuchtung” - care, afirmă ei, a făcutdin raţiune un instrument pentru a manipula şi domina lumea şi natura.Raţiunea a fost transformată în raţiune instrumentală iar ştiinţa a fost redusăla tehnică. Insul singur, în faţa puterii economice, a fost redus la zero, dar, „înstatul injust, neputinţa şi manipularea masei creşte proporţional cu cantitateade produse care-i este oferită”.

Celor care au susţinut existenţa unor legi necesare, imuabile, ale proce-sului istoric, ca odată Marx, inspirat din Hegel, le-a răspuns Karl Popper, în fai-moasa sa carte „Mizeria istoricismului”, punând în evidenţă precaritatea episte-mologică a istoricismului, adică a teoriei care a pretins să transforme istoria înştiinţă exactă, în numele unor pretinse legi obiective care ar determina istoria.

Societatea tehnologică contemporană, afirmă Theodor Adorno, acreat printre principalele sale instrumente, un aparat formidabil:industria culturală, prin care Puterea impune insului valori şimodele de comportament, creează necesităţi –false- şi stabileşte

un limbaj comun. Aceste valori, necesităţi, comportamente şi limbaje sunt înmod esenţial, uniforme şi sterile. Dacă, de fapt, uniformitatea permite să seajungă la toţi, sterilitatea ideilor împiedică emanciparea indivizilor, frâneazăcreativitatea, obişnuind la o atitudine de recepţie pasivă. „Industria culturală, înmod perfid, a realizat omul ca ins generic: el însuşi, ca individ, e absolut înlo-cuibil, este o cantitate neglijabilă”, conchide tragic Adorno, despre ideea de pro-gres a societăţii noastre contemporane.

Adică insul generic ce se vrea exportabil, universal.

CORESPONDENŢĂ DIN ITALIA

EMIL RAŢIU

Insul generic sau omul fără însuşiri

PROUST

În căutarea timpului pierdut1. SwannTraducere de Radu CioculescuPrefaţă de Cornel Mihai IonescuLEDA CLASIC

PROUST

În căutarea timpului pierdut2. La umbra fetelor în floareTraducere de Radu CioculescuLEDA CLASIC

PROUST

În căutarea timpului pierdut3. GuermantesTraducere de Radu CioculescuLEDA CLASIC

PROUST

În căutarea timpului pierdut4. Sodoma şi GomoraTraducere de Radu CioculescuLEDA CLASIC

PROUST

În căutarea timpului pierdut5. Captiva fugaraTraducere de Eugenia şi RaduCioculescuLEDA CLASIC

PROUST

În căutarea timpului pierdut6. Timpul regăsitTraducere de Eugenia CioculescuLEDA CLASIC

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

Suplimentul de cultură şi literatură al importantului ziar ebraic„Haaretz” din 8 octombrie a dedicat prima pagină, (redactată deBeni Tzipor), lui Emil Michel Sioran, „unul din cei mai mari sti-lişti ai literaturii franceze din a doua jumătate a secolului XX”.

Trebuie să recunosc că mi-a luat ceva vreme, pînă am înţeles, din datele biogra-fice, că era vorba despre Emil Cioran (1911-1995), al cărui nume transcris înebraică din franceză este... Sioran! Cît priveşte numele intermediar – Michel,este vorba de o interpretare arbitrară a iniţialei M., pe care Cioran a adoptat-oîn Franţa, fără nici o legătură cu vreun nume. De altfel, aşa cum consemneazăSanda Stolojan, în jurnalul ei parizian „Nori peste balcoane”, Cioran se gîndisesă adopte un pseudonim în Franţa (E.M. Foster). Poate pentru a i se pierde urmaşi a-şi crea o nouă identitate...

Dori Manor, autorul cuvîntului introductiv al materialului publicat în„Haaretz” şi traducătorul din franceză al aforismelor lui Cioran, scrie: Cioran „acunoscut în tinereţe operele lui Nietzsche, Dostoevski şi Schopenhauer – treicreatori care l-au influenţat prin concepţia lor pesimistă”. La vîrsta de numai 22de ani, Cioran a publicat prima sa carte intitulată „Pe culmile disperării”.Autorul prezentării notează: „Tînărul Cioran a fost asociat un timp cu oamenii<Gărzii de Fier>, mişcarea naţionalistă şi xenofobă românească (ca şi prietenulsău apropriat, istoricul religiilor Mircea Eliade). În 1936 el a publicat„Schimbarea la faţă a României”, carte în care şi-a exprimat concepţia sa denatură fascistă ca şi ideile sale antisemite”. Autorul prezentării notează căCioran a eliminat din ediţiile următoare toate afirmaţiile antisemite.

Dori Manor îşi continuă informaţiile biografice consemnînd că Cioran apărăsit România în 1939, stabilindu-se la Paris, unde a trăit pînă la moartea sa.În Occident a evitat orice activitate politică, devenind „un nihilist jurat”. A trăitmodest, aproape ca un ascet, deşi făcea parte din celebra „bandă” româneascăde la Paris, alături de Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. Printre prietenii săiapropiaţi erau dramaturgul Samuel Beckett şi poetul Henri Michaux. Cioran s-astins din viaţă în 1995, suferind de boala lui Alzheimer.

Concluzia lui Manor este că „gînditorul român – care niciodată nu acerut cetăţenia franceză – a fost un scriitor francez de prima mînă şi unul dinpuţinii păstrători al stilului rafinat francez în perioada postbelică.” Cărţile sale,care se situează pe graniţa dintre filosofie şi literatură, cuprind cu precădereaforisme, domeniu în care Cioran a excelat. „Opera lui Cioran, conclude Manor,se caracterizează prin scepticism extrem şi pesimism fără limite, dar în acelaşitimp găsim în ea un umor subţire, care o umanizează şi o bogăţie lexicalădeosebită”.

„Haaretz” publică în traducere ebraică 61 de aforisme din capitolul „Timpşi anemie” din volumul „Silogismele amărăciunii (1952). Public mai jos cîteva dinaceste aforisme, în traducere românească: Paloarea ne arată în ce măsură cor-pul înţelege sufletul; Toate apele au culoarea înecului; Plictisul este anxietate înstare de incubaţie; depresia este ură în stare de vis; Într-o lume fără melanco lieprivighetorile ar începe să scuipe; Boala unui om se măsoară prin frecvenţacuvîntului „viaţă” din vocabularul lui; Interesul pe care îl arătăm timpului provi-ne din snobismul bolnavilor care nu au leac; Dacă ai fost odată în viaţă trist fărămotiv, ai fost, fără să şti, trist fără motiv, toată viaţa; Necazurile spre deosebirede plăceri, nu te satură; Tristeţea: o poftă pe care nici o nenorocire n-o satură;Disperarea este impertinenţa necazului, o formă de provocaţie, o filosofie pentruperioade fără ruşine.

La sfărşitul acestor însemnări, nu pot să nu-mi exprim satisfacţia că EmilCioran, filosof fără sistem, moralist cinic, sceptic nevindecabil, „nihilist jurat” alsecolului său, „marele stilist francez de origine română”, este făcut cunoscut,acum, publicului cititor de limbă ebraică, în paginile unuia din cele mai impor-tante ziare din Israel, fără a se ascunde „păcatele angajării sale legionare dintinereţe”.

CORESPONDENŢĂ DIN ISRAEL

MIREL HORODIEmil Cioran în limba ebraică

OBSERVATOR CULTURAL, nr.185/ 2-8 oct. a.c. oferă o relatare a luiOvidiu Şimonca despre Zilele Culturale Româneşti din Bazinul Ruhrului,în care se aduc severe critici Institutului Cultural Român, pentru modulde organizare. Liviu Cangeopol aduce omagii lui Paul Goma cu prilejulîmpliniri a 73 de ani de viaţă a fostului dizident anticomunist, actualmen-te locuitor la Paris, care, nu se ştie exact de ce, nu vine nici în vizită înţară, probabil supărat pe mulţi confraţi. Din apologia făcută deCangeopol lipseşte un amănunt: scriitorul a intentat un proces unor per-

soane juridice (Administraţia Prezidenţială, Federaţia Comunităţilor Evreieşti, redacţiaOservatorului cultural ş.a.) şi fizice (jurnalişti, scriitori, unii chiar foarte cunoscuţi) sub motivul căel, Paul Goma a fost numit „antisemit”, ceea ce îi aduce daune morale. Cine va citi, chiar peInternet, Săptămâna Roşie, care a ajuns la 452 de pagini (rivalizează, oare, Goma, cu Soljeniţîn?),va înţelege, credem, cum stă chestiunea. Numărul „pârâţilor” este de 24. Liviu Cangeopol deplân-ge degradarea situaţiei în România de azi. Ce propune el? Sau omagiatul Goma, cu adevărat, uni-cul dizident cunoscut în România anilor ´70? În numărul din 9-15 oct., Geo Şerban scrie desprerevista Unu din interbelic, despre Saşa Pană şi Geo Bogza. Cezar Gheorghe semnalează un romande excepţie al lui Jonathan Safran Foer, Totul este iluminat, despre un american care caută înUcraina urmele antecesorilor săi, evrei ucişi în Holocaust. Un roman despre omenie şi neomenie,despre suferinţa oamenilor, indiferent de etnie, dintr-o vină absurdă, aceea de a fi evreu. În numă-rul din 23-29 oct. aflăm despre prezenţa lui Norman Manea la Târgul de Carte de la Frankfurt,despre apariţia unei cărţi a lui Liviu Ornea, matematician şi publicist, fiul regretatului Z. Ornea,născut la 14 iulie 1960. Cartea are titlul Varietăţi conexe (Editura Curtea Veche). Numărul din 30oct. aduce un omagiu, pe patru pagini, recent dispărutului cărturar de prestigiu, prof. dr. DanHoria Mazilu, fost decan al Facultăţii de Litere, specialist în slavistică, bizantologie, literaturăveche românească. Despre devastarea Cimitirului Evreiesc din Şoseaua Giurgiului (22-23 oct. a.c.)scrie Riri Sylvia Manor, medic şi scriitor israelian de limbă română, sub titlul Cele trei morţi alebunicii. Era necesar, credem şi un comentariu din partea redacţiei.

Revista 22. În numărul din 7-13 oct., Gh. Schwartz ne atenţionează, mai bine zis ne întristează,cu o analiză la obiect, a crizei presei culturale din România, care se difuzează tot mai greu, fiindconcurată de rechinii politico-economici, stare mai gravă decât existenţa cenzurii ideologice pece-riste. Foarfeca economică taie tot, fără discernământ. În acelaşi număr, Andrei Oişteanu încearcăo deblocare a situaţiei create prin conflictul dintre Mihai Şora şi Mircea Martin, privitor la edita-rea operelor lui Benjamin Fondane (Fundoianu). În 14 oct. Gabriela Adameşteanu scrie despreSertarele exilului, cartea de dialog Manea – Volovici. (Editura Polirom) Numărul din 28 oct. neinformează despre sesiunea inaugurală a Institutului de Istorie a Religiilor, al cărui director esteAndrei Pleşu. Revista continuă să facă reclamă Editurii Antet, editură ce s-a remarcat, în anii eide existenţă, prin cărţi cu vădit caracter antieuropean, antiamerican, antiisraelian (şi, evident,antisemit), autorii cultivaţi de această casă de edituri fiind Gustave Le Bon, Nae Ionescu, VladHogea, Norman Finkelstein cu cartea sa de mizeră notorietate Industria Holocaustului, teorii con-spiraţioniste, prolegionare (Nae Ionescu) ş.a. Regretabil. Daniel Cristea Enache scrie despre roma-nul lui Nicolae Breban, Ingerul de ghips, oferind şi un citat masiv din carte. Bianca Burţa-Cernatevocă o scriitoare cvaziuitată, Cella Serghi, care merită reintegrată în galeria prozatorilor valoroşiai literaturii române. A fost în relaţii apropiate cu Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian(acesta o aminteşte în Jurnal).

ROMÂNIA LITERARĂ a împlinit 40 de ani de existenţă (serie nouă). Felicitări! Revista îşi men-ţine ştacheta ridicată prin semnături de prestigiu, Dimisianu, Alex Ştefănescu, Ştefan Cazimir,Mircea Mihăieş, Gabriela Melinescu, Ilie Constantin, Barbu Cioculescu, ca şi regretatul LucianRaicu, prezent mereu prin scrisorile sale dintr-un Paris pe care l-a părăsit de mult pentru un Parisdin Ceruri. Reţinem Canetti şi Pascal. Sorin Lavric scrie despre Vladimir Tismăneanu, admiraţiacelor doi fiind reciprocă. „Irepetabilul trecut” nu este o carte „blândă” cum încearcă Lavric să neexplice, ci o ruptură cu un trecut care pentru părinţii lui V. Tismăneanu, vrem, nu vrem să recu-noaştem, a constituit o iluzie fundamentală, iar cine nu trăieşte şi cu iluzii ajunge la marasm, cre-dem noi. Vorbim despre psihologia unor oameni, nu despre ce este corect politic. Este semnalatărecenta carte a lui Mirel Brateş Clarenfeld, evreul necesar, care nu este dintre cărţile reuşite aleautorului, ci un remake din două cărţi anterioare. Ioana Pârvulescu îl evocă pe Eugen Ionescu, unpersonaj şi un scriitor inepuizabil prin moştenirea lăsată.

DILEMA VECHE din 2 oct. oferă, pe lângă multe alte articole de interes, o tabletă în stil RaduCosaşu, scrisă de el însuşi, „De Anul Nou la evrei”, referindu-se la vizitele scriitorului în Israel, larude, în urmă cu 16 ani. Anul Nou evreiesc s-a sărbătorit la 29 septembrie 2008, fiind anul de laFacerea Lumii 5769. În numărul din 16-22 oct. Dan Shafran declară: „Cultura românească esteconsiderată un fenomen în Suedia”. Dan Shafran s-a născut în 1948, în România, fiind rudă cufostul Sef Rabin dr. Alexandru Şafran. Este director al ICR din Stockholm, traduce din scrierilea numeroşi autori români şi este, el însuşi, scriitor.

IDEI IN DIALOG nr. 10 (49)/2008 se încheie (din modestie, probabil) cu eseul directorului publi-caţiei, H.R. Patapievici, Valorile Europei, temă generoasă, dar şi provocatoare de scepticism, deci,dificilă. Tot la finele revistei citim un eseu al lui V. Tismăneanu, despre intelectualii din Europade Est, legăturile care se refac cu greu dintre Estul socializat şi politizat şi Vestul care se acomo-dează cu prezenţa unor noi concepţii post-comuniste, de o mare diversitate. Interesant articolullui Mircea Mihăieş despre Leon Wieseltier, scriitor american, care a scris proza Kadish (în ebrai-că este rugăciunea pentru cei morţi). Mihai Neamţu îl prezintă pe Carl Schmitt, autor la modă,între teologi şi filosofi, care se referă la relaţia dintre politică şi religie. Dar nu este numai acestaspect – Carl Schmitt a fost de trei ori încarcerat, după căderea celui de-al Treilea Reich, el fiindun funcţionar superior al magistraturii, sub Hitler, specialist în drept civil. Ce putea fi mai răupentru un jurist cu înalte studii? Valentin Constantin îl numeşte „omul fără calitate” (ar fi fostmai exact, poate, „fără calităţi”, după romanul lui Robert Musil – n.n.). Marius Balan vede oare-cum diferit personalitatea lui Schmitt, aducându-i elogii, de parcă regimul nazist şi dictatura per-sonală a lui Hitler s-ar fi putut baza pe un drept constituţional, în condiţii normale. Există o con-fuzie în aceste încercări de a trezi interesul unor cititori. Ernst Jung, cu care Schmitt a fost, separe, în relaţii amicale, a detestat regimul, deşi era militar şi trebuia să se supună unui regula-ment. Georgiana Perlea scrie despre un troţkist refugiat în Franţa, din Grecia, CorneliusCastoriadis. Considerat un teoretician mai radical decât Sarte, a făcut oareşce valuri în lumea inte-lectuală pariziană. Oricum, extremismul său nu este un reper raţional pentru un viitor cetăţeanal Europei. Mai semnează Alex leo Şerban, Sorin Lavric ş.a.

VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr.10/2008, destul de voluminoasă, peste 100 de pagini, dar subiecte res-trânse, puţine semnături. Reţinem prezentarea şi traducerile lui Leo Butnaru din Marina Ţvetaie-va, evocarea unei artiste, Martha Wilson, de la New York, semnată de Valery Oişteanu, nume rarîntâlnit la noi, de ani de zile, o „rara avis”, poet în acel mare şi zgomotos oraş. Revista – cu untrecut impunător, cu o istorie nepreŢuită la justa-i valoare – este destul de puŢin vizibilă în pei-sajul presei actuale, culturale, deşi competenŢa redactorilor nu poate fi pusă la îndoială.

CONVORBIRI LITERARE nr.9/2008, o revistă de tradiŢie, cu multe subiecte. ReŢinem elogiuladus de Vasile Andru Istoriei literaturii a lui Marian Popa, cea mai voluminoasă lucrare de acestgen după G. Călinescu. Ceea ce se poate reproşa lui Marian Popa este o excesivă politizare şi „etni-cizare” a istoriei despre scriitori, unii români, alţii maghiari, evrei; se subliniază rolul fiecăreietnii, ceea ce, credem, compromite în bună măsură ideea de obiectivitate, pe lângă erori inerentela un număr impresionant de scriitori pomeniţi, de ordinul sutelor, poate al miilor. Mai semnea-ză Dan Mănucă (despre Sebastian), Ion Papuc, despre comunism, Adrian Dinu Rachieru, despreCelan, Daniela Petroşel despre Cioran, Tiberiu Brăilean despre Şcoala de la Frankfurt. CassianMaria Spiridon conduce o revistă de interes naţional.

POEZIA nr.3 (45)/2008, revistă trimestrială, cea mai generoasă revistă pentru poeţi, condusă deacelaşi C.M. Spiridon merită un elogiu, poeţi noi, traduceri din cei consacraţi, eseuri, poeţi de pealte meleaguri, recenzii. Greu să cităm ceva, totul este high level.

MAGAZIN ISTORIC din octombrie a.c., cu o difuzare extrem de... difuză, din motive indepen-dente de realizatori, oferă multe informaţii. Menţionăm comunicarea lui Manase Radnev, prelua-tă din The Sunday Times Magazine. Desptre un spital evreiesc în capitala Reichului nazist, con-dus de un colaboraţionist, dr. Walter Lustig. Naziştii protejau un număr de evrei, pentru eventua-litatea unor tratative cu Aliaţii. O pagină cu totul inedită.

CULTURA din 9 oct. propune câteva cărţi – Accidentul de Mihail Sebastian (Editura Minerva),Jurnal moscovit de Walter Benjamin (Editura Ideea Design, Cluj). Mihai Iovănel scrie despreSebastian şi Eliade, temă des abordată. Comentariul nu pare a aduce noutăţi. Este tragedia uneiprietenii distruse de extremismul politic al unuia dintre personaje. Vasile Andru reia şi în CUL-TURA diatribele adresate controversatului (eufemistic vorbind) Marian Popa.Despre Proust scrie cu aplicaţie Rodica Grigore.

APOSTROF (Cluj) nr.10/2008 conţine, printre alte articole, o prezentare a cărţii lui MirceaŢuglea, Paul Celan şi avangardismul românesc (Editura Pontica). Semnează prezentarea ŞtefanBorbély, care apreciază „opţiunea tematică dificilă” a autorului, nivelul intelectual al tratării temei.Ciprian Bota îl omagiază pe Ion Ianoşi, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Filosof, scriitor, tradu-cător, Ianoşi a fost omagiat în câteva publicaţii. Ne alăturăm urărilor de viaţă rodnică.

BORIS MARIAN

38

ANUL XIX ♦ Nr. 12 (681)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

à •••CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2008 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO60RNCB0072049676950002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

•••CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2008 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeanăla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notând adresadvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A. revistaare Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fărămajorările de preţ provocate de inflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

(Continuare din pagina 5)

Până aici nimic nou. Ştim că motivul fugii,al ruperii dintr-o lume obosită, falsificată,are o tradiţie în literatura occidentală. Unprototip viu al evadaţilor din societate

este Jean-Jacques Rousseau. Dar vocaţia fugii care sepoate deştepta brusc şi care implică o mai mult ori maipuţin acerbă gâlceavă a insului cu lumea nu-şi mai găseş-te, în timpurile moderne, reduitul ultim în sihăstriile firiisau în cele ale unui claustru. În romanul lui Piovene, eroulgăseşte mijlocul de a uni, în recluziunea sa, sălbăticianaturii şi zidurile delabrate ale unui destul de vast edifi-ciu aproape pustiu.

În această pustietate, insul se goleşte de sine.Într-un fel, el se supune la o asceză. Desigur, mortificareanu este reglementată de o morală. Purgarea de oricepofte, aspiraţii, starea de ataraxie spre care tinde perso-najul lui Piovene este unită însă cu o iluminare spirituală.Prezenţă catalizatoare, un cireş înflorit constituie obiectulpreferat al contemplaţiei sale: „Copacul se exprima printr-unvocabular, imens, dar lucrul cel mai uimitor era că toatecuvintele fuseseră legate deja în toate felurile, toate gân-durile fuseseră spuse în aceeaşi clipă, chiar dacă eu nuputeam urmări decât câte unul, fără a-i înţelege sensul:acelaşi lucru se întâmplă şi cu visele, cu animalele şi cumorţii. Certitudinea acelui mod de a vorbi, deşi de neînţe-les pentru mine, îmi dădea un sentiment de pace”.Inefabilul, ca şi plenitudinea înţelesurilor sunt asociate înaceastă viziune extatică a cireşului înflorit.

Dar cireşul e doborât şi locul său în zidul pe care-l

surpa crescând în vigoare se dovedeşte a fi o poartă mis-terioasă. Această poartă se deschide într-o parabolă pecare Guido Piovene o înscrie în cartea sa: dialogul cuDostoievski.

Năstruşnică idee a naratorului-eseist. UnDostoievki întors de dincolo care vorbeşte despre „lumeacealaltă”, despre moarte – ca stare, nu ca eveniment.Motivul morţii este, de altfel, prezent – ca un bas conti-nuu – în aproape toate paginile acestei cărţi. Mortificareaeroului, lepădarea de sine, ruptura de corpul comun alumanităţii, adâncirea în răceala contemplaţiei pure, toatecomunică cu viziunea sa, a frigului universal, stelar („totule răceală”), cu numeroasele aluzii la moarte şi în sfârşitcu perspectiva pe care pseudo-Dostoievski o deschide asu-pra lumii de dincolo. Perspectivă infernală. Cel care seprezintă, în franţuzeşte: „Mon nom est FeodorDostoievski”, omul al cărui chip este aidoma unei fotogra-fii pe care Ana Grigorievna i-o făcuse soţului ei înGermania, nu este un emisar al întunericului, o figurădemonică; întâlnirea cu el are ceva din întâlnirile de tainăale unui Faust ori Ivan Karamazov. Dar, încă o dată, acestDostoievski este şi rămâne om chiar şi după experienţastranie a hălăduirii prin imperiul morţii. Descrierea aces-tui imperiu, ca şi a acelei „holote obscure” (cum ar numi-oPhilippide, poetul care are o înclinaţie spre asemeneaînchipuiri ale celor „ad inferos”), a jalnicei umanităţi ce setârăşte disputându-se, aminteşte mai curând anticulHades decât viziunea creştină a „lumii de dincolo”.Caracterul esenţial al acestor umbre aşa cum le imaginea-ză Piovene este lipsa identităţii. Nici conştiinţă de sine,nici conştiinţă morală. Nu este însă aceasta starea ultimăcătre care tindea mortificarea Naratorului? Lepădarea desine atunci când nu e concomitentă cu dăruirea pentrualţii duce la această stare absurdă a cadavrului viu, a mor-ţii ambulante.

În Stele reci, Piovene care nu o dată îşi exercităironia – prin gura Naratorului său fictiv ori a lui„Dostoievski” – împotriva propovăduitorilor, misionarilor,credincioşilor de tot soiul nu ne propune o lecţie etică.

Asceza eroului, mortificarea sa sunt căi, nu scopuri.Convertite într-o finalitate, ele înseamnă moarte. Şitotuşi, finalul acestei cărţi, adeseori sumbru-tulburătoare,este luminos. O, nu e lumina unui optimism factice.Piovene nu-şi obligă personajul să se întoarcă în lumea pecare a părăsit-o, să guste din nou din înşelătoarele luminiale marelui oraş. Îl lasă în recluziunea sa, dar face dintr-însulun om care veghează.

Infernul lui Dante se termină prin versul: „Equindi uscimmo a riveder le stelle”. Este o asemenea „ieşi-re” şi în cartea târzie a lui Guido Piovene. Naratorul fic-tiv se preschimbă în scriitor, în autor al unei comedii uni-versale, al unui catalog infinit al obiectelor, făpturilor şifaptelor lumii acesteia. El trece acum de partea faptelor:„Jucam pe tabla lor de şah, nu pe a mea”. Lecţia esenţia-lă o primise tot de la acel cireş înflorit-cuvântător. Nu-şispusese el, încă la începuturile recluziunii sale, că ar tre-bui „să observe toate lucrurile cu aceeaşi atenţie pe carei-o acordase cireşului”? Şi iată-l catalogând, recuperândtotul. Desigur, el ştie prea bine că, vorbind despre crăpă-tura vreunui trunchi, despre reflexele vreunui geam, vor-beşte de fapt despre sine, dar aceasta fără a se numi pesine vreodată, „deoarece eram în lumea lor”. Convertireala o viziune a universului pentru univers implică o etică şio estetică. „Sunt convins că opera mea e tot una cu cea aUniversului, scopul însuşi al existenţei sale”.

Este în acest final, în perspectiva unuiscriitor deschis asupra lumii – care etotodată aceea a lucrurilor şi a cuvintelor– ceva asemănător cu perspectiva lui

Ernst Jünger din ficţiunea sa nu mai puţin parabolică, Pefalezele de marmură. Ca şi studioşii plantelor din carteascriitorului german incluzând în largi ierbare o întreagăordine a spiritului, tot astfel eroul scriitor al lui Pioveneeste convins „că totul există pe lume doar pentru a fi cata-logat”. Să nu dispreţuim o asemenea îndeletnicire de arhi-var al universului, de om care vrea să păstreze totul încuvintele omului. Căci cuvântul îi este dat omului pentrua triumfa asupra morţii.

NICOLAE BALOTĂ„Mascarada” lui Moravia

Ce este Festi -va lul „Balka -nika”? Este o

prestigioasă asociere cul-turală a şapte case edito-riale din şapte ţări est-europene. Iniţiativa de aînfiinţa o asemenea aso-ciere îi aparţine prozato-rului bulgar NikolaiStoianov. Din această aso-ciere fac parte editori dinţările: Albania, Bulgaria,Grecia, Macedo nia, Ro -mânia, Serbia şi Turcia.Fundaţia Balka nika estepractic primul act real decooperare între structurineguvernamentale din ţă -rile balcanice. Este un pasînsemnat în depăşireaunor lupte vechi şi a unordiscrepanţe între naţiuniledin această zonă geografi-că, în numele perfecţiunii

lor spirituale. Pentru acest scop, a fost stabilit premiulanual pentru cea mai bună scriere din Balcani (sau EstulEuropei), punându-se astfel în lumină, pentru circa 150 demilioane de locuitori ai acestei macrozone, valori cultura-le comparative cu cele europene. Premiul Balkanika estedesemnat de un juriu internaţional, care alege între nomi-nalizările făcute de fiecare ţară-partener. Preşedinţii juriu-lui, până acum, au fost: Fernando Ainsa din Uruguay,scriitor şi consilier UNESCO pentru Balkani; Vasile Andruscriitor din Bucureşti; Andrew Wachtel, profesor laUniversitatea din Chicago. Membrii juriului (sesiuneaBalkanika 2008): Vasile Andru (România); Diana Culi(Albania); Igor Cipev (Bulgaria); Dimitris Sotakis (Grecia);Adriana Marcetici (Serbia); Timur Muhidime (Turcia);

Elisabeta (Macedonia). Pentru Premiul Balkanika au fostnominalizaţi scriitori însemnaţi ai macro-zonei Balkania,cum ar fi: Ismail Kadare (Albania), Nedium Gursel(Turcia), Svetislav Basara (Serbia). Dintre scriitoriiromâni nominalizaţi în ediţiile anterioare: George Bălăiţă,Ioan Flora, Ioan Es Pop, Călin Vlasie, Constantin VirgilNegoiţă.

Pentru ediţia din 2008 a fost nominalizat, din par-tea României, scriitorul, poetul şi romancierul AuraChristi, cu volumul de poeme Elegii nordice în versiunegermană, Elegien aus der Kälte, editat de Editura PopVerlag (Germania), în traducerea lui Edith Konradt.

Laureaţii Premiului Balkanika, până acum, aufost: David Albahari (sârb care locuieşte în SUA), pentruromanul BAIT (1997); Anton Doncev (Bulgaria, 1998),pentru romanul Cavalerul Cărţii de taină; Nikos Bakolas(Grecia, 1999), pentru romanul Cuvântul de onoare; VasileAndru (România, 2000), pentru romanul Păsările cerului;Venko Andonovchi (Macedonia, 2001) pentru romanulOmbilicul lumii; Fatos Kongoli (Albania, 2002), pentruromanul Visele lui Domocles; After Tunch (Turcia, 2003),Părinţii mei ar vrea să facă o vizită (etno-roman); DimiturŞumnaliev (Sofia, 2004), pentru Poveştiri de dragoste;Maro Douka (Atena, 2005) pentru romanul Inocent şi vino-vat; Tachin Youcel (Turcia, 2006) pentru romanul Zgârienori; Vladislav Bajac (Serbia, 2007), pentru romanul Cutianeagră

Cartea premiată urmează să fie tradusă în celeşapte limbi ale ţărilor partenere. Premiul Balkanika esteprogramat prin similitudini cu alte premii macrozonale,cum ar fi Goncourt, Herder sau Booker, şi are o valoarede 10.000 de Euro. Festivitatea de premiere, ca şi alteacţiuni culturale, se desfăşoară anual, toamna, prin rota-ţie, în fiecare ţară din cele şapte ţări partenere, la fineleultimei săptămâni a lunii septembrie. În anul 2008, cea de-aunsprezecea ediţie a Festivalului „Balkanika” s-a desfăşu-rat la Scopje, Macedonia, într-o atmosferă relaxantă şiîncinsă în egală măsură, România fiind reprezentată deastă dată de Aura Christi. Născută la Chişinău, AuraChristi a absolvit Liceul teoretic român-francez „Gh.Asachi” (1984) şi Facultatea de Jurnalism a Universităţiide Stat (1990). Debut absolut – 1983. În 1993 părăseşteChişinăul şi se mută la Bucureşti. E angajată la revistaContemporanul. Ideea Europeană în calitate de redactor derubrică; în 1999-2001 este redactor-şef adjunct, iar din2002 redactor şef la aceeaşi revistă. Înfiinţează – înoctombrie 2003, împreună cu Andrei Potlog – FundaţiaCulturală Ideea Europeană, Editura Ideea Europeană,

apoi, în 2005, Grupul Ideea Europeană & EuroPress.Semnează în prestigioase reviste din România, Franţa,Germania, Belgia, Italia, Suedia, Rusia, S.U.A. Este pre-zentă în antologii publicate în Franţa, Suedia, România,S.U.A., Germania, Rusia, Republica Moldova, Belgia. Estemembru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-Clubului. Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei,1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; ValeaRegilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimulzid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice,2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003. Cărţi de eseuri:Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005;Celălalt versant, 2005; Exerciţii de destin, 2007; Religia viu-lui, 2007; Trei mii de semne, 2007. Roman: tetralogiaVulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noapteastrăinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006;Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008.Cărţi de publicistică: Banchetul de litere. Dialoguri cu…,2006. Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie şi destin, 2001;Valerii Voronţov, România, 2003.

Ediţii alcătuite şi îngrijite: Romanul românescîn colocvii, 2002; Nicolae Breban · 70, 2004; Problema evre-iască, 2006; Ion Ianoşi 80. Cărţi publicate în străinăta-te: Geflüster/Şoptirea, poeme, 2002 (Editura Dionysos, tra-ducere de Christian Schenk, Germania); Elegien aus derKälte/Elegii din sfera frigului, poeme, 2008 (Editura PopVerlag, traducere de Edith Konradt, Germania). Premiiliterare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii,1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996;Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor şi al EdituriiVinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilordin Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”,1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al FilialeiDobrogea a Uniunii Scriitorilor, 2001; Premiul pentru poe-zie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman alrevistei Convorbiri literare, 2004; Premiul „Autorul anului”(Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România,2007); Premiul pentru proză al revistei „Poesis”, romanulCasa din întuneric (2008).

Până acum, toate ţările, exceptând România,au găzduit o dată sau de două ori Festivalul„Balkanika”. La fel, toate ţările, exceptând

România, au găzduit şi colocviii, simpozioane sau atelierede traduceri, de două sau de trei ori. Pentru anul 2009,Festivalul „Balkanika” se preconizează să fie organizat înBucureşti, România.

Eveniment · eveniment

Festivalul „Balkanika”.2008 (Scopje, Macedonia)

39

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

DECEMBRIE 2008

•Aura Christi, Casa din întuneric•Leo Butnaru, Copil la ruşi•Mihail Gălăţanu, Stradivarius•Rainer Maria Rilke, Jurnale de tinereţe •Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea ( vol. I)•Velimir Hlebnikov, Joc în iad şi muncă-n rai•Alain Labrousse, Geopolitica drogurilor•Jean-Dominique Giuliani, Lărgirea hotarelor Europei•Michael Martin, Împotriva creştinismului•George Bacovia, Cu voi • Con voi · antologie bilingvă•Corneliu Şenchea, Prinţ şi profet•Viorica Răduţă, Hidrapulper•Ileana Cudalb, Baia Balcan•Gheorghe Săsărman, Vedenii•Mihai Bogdan Dascălu, Era măritată şi se plictisea•Crisu Dascălu, Zeii locuiesc lângă Olimp•Nicolae Balotă, Literatura germană · Ediţii definitive•Liviu Antonesei, La „Morrison Hotel” subtitlu: Povestiri de până azi · Ediţii definitive•Paolo Ruffilli, Camera obscură · antologie bilingvă•Edgar Reichmann, Rachel · Roman•Bianca Balotă, Maşina de fugit în lume ( vol. I) · Ediţii definitive•Monica Săvulescu Voudouris, Strada •Leonid Dobicin, Întâlnirile cu Liz •Ion Petrovici, De-a lungul unei vieţi •Dinu Flămând, Corzi • Superstrings •Diana Adamek, Vasco da Gama navighează•Ralita Constantinescu, Caietul mamei · Jurnal•Adrian Sustea, Sphera mundi•Cassian Maria Spiridon, 101 dialoguri în libertate vol. I•Nicolae Breban, Riscul în cultură · Ediţii definitive•Nicolae Balotă, De la Homer la Joyce•Nicolae Balotă, Caietul albastru vol. I + vol. II · Ediţii definitive•Magda Ursache, Pe muchie de hârtie•Aura Christi, Exerciţii de destin•Aura Christi, Religia viului•Aura Christi, Zăpada mieilor· Roman•Aura Christi, Trei mii de semne· Jurnal•Marian Victor Buciu, Ionesco•Marian Victor Buciu, Dieter Schlesak•M. V. Buciu, Zece prozatori exemplari (perioada comunistă) · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•Leon Volovici, De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi•Ştefan Borbely, O carte pe săptămână•Gherghe Glodeanu, Poetica romanului interbelic•Crişu Dascălu, Poetikon•R. Marian, F. Şerban, Dicţionarul Luceafărului eminescian, · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•Mihaela Gligor, Mircea Eliade · Anii tulburi: 1932-1938•Daniela Cutaş, Genetica reproducerii•Mariana Neţ, Şocurile cotidianului · CODUL BUNELOR MANIERE PENTRU MILENIUL III•Paul Aretzu, Scara din bibliotecă•Mihai Cimpoi, Europa, sarea Terrei...•Ion Lazu, Scene din viaţa literară•Ion Ianoşi, Autori şi opere. Culturi occidentale•P.P. Negulescu, Filosofia în viaţa practică•Diana Adamek, Melancolii portugheze•Ovidiu Pecican, Troia. Veneţia. Roma Vol. I•Mihai Cimpoi, Sfinte firi vizionare•Constantin Cubleşan, Din mansarda lui Cioran•Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus•Ilie Constantin, Entuziasmul melancolic•Corina Cristea, Femei nebune după bărbaţi•Corneliu Şenchea, Glorii şi păcate bucureştene•Irina Airinei, Sortiţi să vadă •Eugen Cojocaru, Şocul viitorului•100 mari evrei · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•100 mari genii · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•100 de mituri şi legende celebre · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•Eduard Kirshbaum, Alina Eremeeva, Psihologia apărării•I.G. Vilunas Cum să învingi diabetul•Lev Khuglyak, Noi vrem copii•A.A. Nalceagian, Enigma morţii•M. KEDROVA, Secretele Cleopatrei•INESA ŢIPORKINA, Un aspect fizic de invidiat•V. G. Krasiko, Psihologia socială •A.I. NIZOVSKI, N.N. NEPOMNIAŞCI · 100 de enigme ale lumii · Colectia Dicţionare · Enciclopedii•R.V. RÎJOV, E.V. RÎJOVA · 100 de proroci · Colecţia Dicţionare · Enciclopedii•SERGHEI BEZZUBŢEV, Psihologia afacerilor•MARIA RIPINSKAIA · Vânătoarea de bărbaţi•ELENA POPOVA · Psihologia învingătorilor•A. P. NAZARETEAN · Panica în masă şi zvonurile•SERGHEI MAMONTOV · Strategii de negociere•INGA LADÎNINA · Reţetele frumuseţii•T. IVANOVA · Arta de a câştiga bani•MARIA KEDROVA, Oţetul de mere•A.V. TUKMANOV · Cel puternic are dreptate•INESA ŢIPORKINA · 4 grupe sanguine•IGOR VAGHIN, ANTONIA GLUSCHAI, Manipularea erotică•IULIA DRIBNOHOD, 1.000 de reţete ale frumuseţii•IVAN OGNEV · Psihologia Succesului •IVAN OGNEV · Universul Magiei · manual de vindecare •NATALIA BARATOVA · MARIA RIPINSKAIA · Cum să manipulezi bărbaţii •IVAN OGNEV · Securitatea psihologică •IVAN OGNEV · Cum să câştigi la LOTO · Best-seller•S. KARATOV · Cartea de vise şi destine

•Nicolae Bud, Neliniştile unui parlamentar•Erich Feigl, Mitomania armenilor · stoc epuizat•Eldar H. Hasanov, Infracţionalitatea în domeniul drogurilor şilupta împotriva ei în UE •Eldar H. Hasanov, Drug-related crime and fight against addictions in the European Union •100 de enigme ale lumii, 2006•100 de proroci, 2006•Rilke, Ţvetaieva, Pasternak · Roman epistolar · 1926, trad. deJanina Ianoşi, adaptarea notelor şi comentarii de Ion Ianoşi,2006 •Eugen Cojocaru · Big Bangs Back, roman, 2006 •Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române, 2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română, 2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M. Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006•Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006•Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia, trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006•Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006•Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 •Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005•N. Baratova M. Ripinskaia, Cum să manipulezi bărbaţii, 2005•Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005•Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005•Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia, Traducere de Bogdan Ghiu, 2005•Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005•Nicolae Breban •Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005•Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005•Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005•Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005•Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005•Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005•Aura Christi · Celălalt versant, 2005•Aura Christi · Labirintul exilului, 2005•Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005•Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005•M. V. Buciu · Cioran. Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005•Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005•Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005•Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005•Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005•Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita Stănescu, 2005•Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005•Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005•Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005•Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005•Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005•Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005•Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005•CD George Călinescu · Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent – Ediţia Princeps/pentru prima dată în versiune electronică, 2005•Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 •Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004•Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004•Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004•Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004•Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004•Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004•Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 •Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004•Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău, Trad. de V. Scoradeţ, 2004 •Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 •Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004•Laura Pavel · Antimemoriile lui GrobeiEseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004•S. Damian · Aripile lui Icar, 2004•Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004•Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comWeb: www.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :

RADIO ROMÂNIA CULTURALCONVORBIRI LITERAREAGENŢIA AMOS NEWSPOEZIATIMPULDACIA LITERARĂ APLERPARTENERI :SC ERC PRESS SRLNETVISION SISTEM

EUROPRESS MEDIA

CROSMEDIA

IIDEEADEEA EEUROPEANĂUROPEANĂ & E& EUROUROPPRESSRESS GGROUPROUP

DeDe 55 ani citim împreună

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro www.ideeaeuropeana.ro

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XIX · NR. 12 (681) · DECEMBRIE 2008

DANIEL LIGOUDicţionar de francmasonerie

IRINA PETRAŞLiteratură română contemporană