Ministerul Educației al Republicii Moldova

„Universitatea de Studii Europene din Moldova”

Facultatea de DreptCatedra: Drept public

Raport la Protecția internațională a drepturilor omului

Tema: “Dreptul la viață”

A realizat: Profesor:Nichita RodicaSturza Mariana,anul 2, gr. 204

Chișinău – 2015

Cuprins

Introducere..................................................................................................................................3

I. Noțiuni introductive.................................................................................................................4II. Natura juridică a dreptului la viață.........................................................................................4

A. Dreptul personal la viață....................................................................................................4B. Dreptul detașat la viață......................................................................................................5

III. Atingerile voluntare ale dreptului la viață.............................................................................5A. Suicidul neasistat medical.................................................................................................5B. Eutanasia și suicidul asistat medical..................................................................................5

IV. Atingerile non-voluntare ale dreptului la viață.....................................................................6A. Atingerile licite ale exercitării dreptului la viață...............................................................7

1. Avortul voluntar............................................................................................................72. Pedeapsa cu moartea......................................................................................................8

B. Atingerile ilicite ale exercitării dreptului la viață............................................................10V. Obligațiile statelor în raport de respectarea dreptului la viață.............................................10

A. Obligațiile negative ale statelor.......................................................................................10B. Obligațiile pozitive ale statelor........................................................................................11

Concluzie..................................................................................................................................12Bibliografie...............................................................................................................................13

2

Introducere

Una din particularitățile dreptului internațional contemporan constă în faptul că în cadrul acestuia există o ramură distinctă consacrată protecției drepturilor omului. Ramura dată este cunoscută fie sub denumirea de drept internațional al drepturilor omului, fie sub cea de protecție internațională a drepturilor omului.

Astfel, dreptul internațional al drepturilor omului reprezintă un ansamblu de norme juridice internaționale ce vizează apărarea drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute individului pe plan internațional prin intermediul garanțiilor instituționale create în acest scop.

Conform definiției date de A.Năstase drepturile omului sunt “prerogativele conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric al unei societăți.”

Potrivit actelor internaționale drepturile omului se clasifică în: civile și politice, pe de o parte, și economice, sociale și culturale, pe de altă parte. Unul dintre drepturile civile, dreptul suprem, este dreptul la viață pe care îl și voi analiza în cadrul acestui raport. Urmează să analizez atât natura juridică a acestui drept, atingerile voluntare și non-voluntare ale dreptului la viață cât și obligațiile statelor in raport de respectarea dreptului la viață.

3

I. Noțiuni introductive

Dreptul la viață privește prerogativa care aparține oricărei ființe umane, de a exista ca atare, odată cu apariția sa în lume. Dreptul la viață, care protejează valoarea umană, pe care se grefează toate celelalte drepturi și libertăți fundamentale, este “cel mai fundamental” drept al persoanei, după expresia Comitetului drepturilor omului din cadrul ONU. Este un drept civil, ce protejează viața biologică, existența ca atare a ființei umane și nu garantează un anumit nivel de trai sau o anumită calitate a vieții.

Dreptul la viață este garantat atât la nivel național, cât și internațional.Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) stipulează în art.3 că “Orice fiinţă umană

are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.”1 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice garanteaza dreptul la viață în art.6,

par.1 “Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”2

Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește în art.2, par.1 că “Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.”3

În Republica Moldova, dreptul la viață este garantat prin art.24 al Constituției “Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă și la integritate fizică și psihică”.

Totuși dreptul la viață rămîne incert ca și conținut. Deși textele internaționale enunță dreptul la viață, ele nu definesc viața.

II. Natura juridică a dreptului la viață

Dreptul la viață al oricărei persoane interesează, pe lîngă persoana vizată (dreptul personal la viață) și societatea în general (dreptul detașat la viață). În lipsa respectării oricărui alt drept, consecințele sunt o diminuare a calității vieții, însă societăți întregi pot supraviețui în lipsa respectării acestora. Fără o respectare a dreptului la viață, societatea umană, ca formă socială, se stinge.

A. Dreptul personal la viață

Interesul personal, cel care privește strict persoana în cauză, este cel protejat între momentul apariției acelei persoane și momentul decesului acesteia. Relativ la momentul nașterii acestui drept protejat, este evident punctul la care apare ființa umană, ca și persoană. Acest moment nu trebuie confundat cu momentul nașterii persoanei, ci se situează anterior acestui punct, fiind momentul la care fătul ar putea supraviețui independent de mama sa, care îl poartă.

1 Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite2 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, în vigoare de la 20.11.1974, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 19933 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată de Consiliul Europei, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953

4

În Statele Unite s-a adoptat teoria viabilității, în numeroase state, copilul nenăscut fiind considerat a fi persoană, începînd cu săptămîna a 28-a. Astfel, orice tip de avort, în orice circumstanțe poate fi interzis prin legislația penală.

În alte state, Spania, Italia, Portugalia s-a admis existența unui drept la viață a copilului nenăscut de la momentul concepției.

B. Dreptul detașat la viață

Dreptul detașat la viață este constituit de interesul societății, reprezentată de stat, de a avea membri, de a le proteja viața, pentru a se reîmprospăta, pentru a evolua și pentru a supraviețui. Acest drept apare odată cu apariția embrionului uman, motiv pentru care dreptul detașat la viață este protejat de la momentul concepției.

III. Atingerile voluntare ale dreptului la viață

În categoria atingerilor voluntare ale dreptului la viață intră suicidul personal, neasistat medical, eutanasia și suicidul asistat medical. Nu intră în această categorie avortul voluntar, deși în acest caz există un acord, intrucît acel acord exprimă un consimțămînt raportat la dreptul femeii însărcinate de a dispune de propriul corp, ca element al vieții sale private.

A. Suicidul neasistat medical

Suicidul neasistat medical reprezintă actul benevol al unei persoane prin care aceasta își curmă viața fie printr-o acțiune, fie printr-o omisiune. Este absolut obligatoriu ca actul sinucigaș să fi fost rezultatul voinței neviciate a persoanei în cauză. Atunci cînd fapta este rezultatul voinței libere a sinucigașului, însă decizia luată este determinată sau încurajată de altă persoană, majoritatea sistemelor de drept impun o sancțiune penală a terțului. Este una dintre expresiile protejării interesului detașat al societății, în condițiile în care interesul personal nu a fost lezat.

B. Eutanasia și suicidul asistat medical

Eutanasia este intervenția medicală efectuată în scopul întreruperii vieții, la cererea pacientului. Ea poate fi:

1. Activă – atunci cînd medicul administrează anumite substanțe letale sau în doze letale;2. Pasivă – atunci cînd medicul omite să administreze un anumit tratament care să

prelungească viața pacientului;3. Indirectă – atunci cînd decesul se produce datorită administrării de către medic a unor

medicamente indispensabile bolnavului, însă care provoacă efecte secundare cu efecte fatale pentru situația pacientului.

Suicidul asistat medical constă în ajutorul medical acordat unei persoane, pentru a-și lua viața, prin oferirea de mijloace de natură să întrerupă cursul vieții.

5

În Spania, jurisprudența a stabilit că eutanasia, în considerarea dreptului la viața privată, nu este incriminată dacă sunt îndeplinite două condiții:

1. O cerere serioasă, expresă și lipsită de echivoc a persoanei în cauză; 2. Acesta din urmă să sufere de o boală gravă, care conduce indubitabil la moarte și care

produce dureri grave, permanente și dificil de suportat. În Italia se face distincție între diferite forme de eutanasie. În cazul eutanasiei pasive, dacă

bolnavul are discernămînt, acesta are dreptul de a se trata medicamentos sau de a refuza tratamentul, medicul avînd obligația de a respecta decizia pacientului. În cazul celui fără discernămînt, este consacrată obligația medicului de a-l trata înainte ca moartea cerebrală să survină. În ceea ce privește eutanasia indirectă, actul medicului este considerat licit. Eutanasia activă este incriminată, fiind sancționată cu pedeapsa pentru omor într-o formă atenuată. La fel se întîmplă și în Elveția și Germania.

În Belgia și Olanda eutanasia a fost legalizată, însă, în niciun caz, în opinia instanței europene, art.2 al Convenției nu oferă individului dreptul de a pretinde statului să-i faciliteze decesul.

Conform Codului penal al Republicii Moldova „Lipsirea de viaţă a persoanei (eutanasierea) în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.”4

Conform „Legii ocrotirii sănătății”, „rugămintea pacientului de a i se scurta viaţa prin mijloace medicale (eutanasie) nu poate fi satisfăcută. Aparatura medicală care menţine viaţa pacientului în caz extremal poate fi deconectată numai după constatarea morţii creierului. Modul de constatare a morţii şi de luare a deciziei de deconectare a aparaturii medicale este stabilit de legislaţia în vigoare. Pacientul are dreptul de a primi sau de a refuza ajutor spiritual şi moral, inclusiv din partea unui slujitor al religiei sale. Pacientul are dreptul să moară în demnitate.”5

Conform Codului penal, fiind o formă atenuantă a omorului, eutanasia se realizează, ca şi omorul, printr-o activitate de ucidere. Pentru atenuanta în cauză, legea înaintează două cerinţe cumulative:

1. Omorul persoanei care suferă de o maladie incurabilă sau cu caracter insuportabil al suferinţelor fizice;

2. Omorul săvârşit la dorinţa victimei sau a rudelor acesteia în cazul minorilor.6

IV. Atingerile non-voluntare ale dreptului la viață

Atingerile non-voluntare ale dreptului la viață sunt acele acte ori omisiuni ale statului, ale agenților săi ori ale unor persoane de drept privat, prin care este lezat dreptul la viață al unei persoane, fără acordul acesteia.

Chiar dacă se afirmă frecvent că dreptul la viață ar fi un drept absolut, acesta este totuși subiect al unor limitări implicite sau explicite. Astfel, se poate afirma că atingerile aduse exercitării dreptului la viață pot fi clasificate în două mari categorii:

4 Codul penal al Republicii Moldova, art.148 „Lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasia)”5 Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411-XIII din 28.03.1995, art.34 „Încetarea acordării asistenţei medicale”6 Comentariul Codului penal al Republicii Moldova, art.148 „Lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasia)”, p. 5, 6

6

1. Atingerile licite ale dreptului la viață;2. Atingerile ilicite.

A. Atingerile licite ale exercitării dreptului la viață

În această categorie intră acele acte ori omisiunea care lezează dreptul la viață al unei persoane, însă sunt permise prin lege, astfel că nu impun sancționarea vreunei persoane. Intră în această categorie avortul voluntar, pedeapsa cu moartea, faptele comise în condițiile existenței unor cauze justificative ori care înlătură vinovăția.

1. Avortul voluntar

Prin avort voluntar se înțelege întreruperea cursului sarcinii. Aproape toate statele admit existența unui drept de avort din partea femeii însărcinate, ca expresie a dreptului acesteia de a dispune de propriul corp. Totuși, ca urmare a necesității protejării dreptului detașat al societății și, de la momentul viabilității, a dreptului personal la viață al copilului nenăscut, statele limitează acest drept.

Astfel, în Statele Unite, potrivit deciziei Curții Supreme în afacerea United States v. Casey din 1992, s-a stabilit că femeia are dreptul de a întrerupe sarcina printr-o intervenție medicală, înainte ca fetusul să fie viabil. Anterior, decizia de principiu în materie fusese stabilită în afacerea Roe v. Wade, 1973, prin care s-a legalizat, la nivel federal, avortul. Cele două hotărîri conturează actuala situație legală la nivel federal privind avortul. În Europa, toate statele cu excepția Irlandei permit avortul, stabilind, de regulă, o limită a exercitării acestui drept la finele primului trimestru al sarcinii.

La nivelul Convenției, organele care au asigurat aplicarea acesteia au refuzat constant să ofere o poziție clară asupra subiectului. Astfel, fosta Comisie s-a mulțumit să afirme că limitările dreptului de a avorta, ca și ingerințe în exercitarea dreptului la viața privată, sunt justificate în raport de dispozițiile art.8, „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, par.27, fiind create cu scopul protejării vieții potențiale și că art.2 nu interzice avortul terapeutic, practicat în prima fază a sarcinii. La rîndul ei, Curtea a precizat expres că nu dorește să determine dacă Convenția garantează un drept de a avorta ori dacă aceasta garantează dreptul la viață al fetusului, de la momentul concepției acestuia. Fără să excludă posibilitatea ca fetusul să beneficieze de o oarecare protecție, în baza art.2. Curtea acordă statutului o putere de apreciere discreționară în acest domeniu atît de delicat. Mai mult, prin hotărîrea în afacerea Vo, Curtea impune aceeași soluție și în ipoteza avortului involuntar, realizat fără acordul mamei, stabilind că punctul de la care pornește recunoașterea dreptului la viață este un domeniu lăsat la latitudinea statelor.

Oricînd, în cursul sarcinii, dacă sacrificarea fetusului este necesară pentru prezervarea vieții mamei sale, este evident că dreptul la viață al mamei va prevala asupra dreptului la viață al copilului nenăscut, indiferent de stadiul de dezvoltare în care se află, fiind evident că viața prezentă prevalează, în condițiile stării de necesitate, față de viața potențială. Mai mult, dată fiind obligația statelor de a proteja viața persoanelor, s-a stabilit, de scurt timp, în SUA, că statele trebuie, obligatoriu, să impună realizarea unui avort în astfel de împrejurări.

7 Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. (art.8, par.2 Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

7

O situație specială apare în cazul în care se constată, după expirarea primelor luni de sarcină, că fetusul suferă de malformații sau maladii extrem de grave, necunoscute într-un stadiu anterior al sarcinii și care, chiar dacă nu înseamnă lipsa de viabilitate a copilului pe termen scurt, conduc la decesul acestuia, la un interval de timp relativ scurt după naștere. Într-o astfel de ipoteză, se admite, de regulă, posibilitatea realizării unui avort. Această formă de eugenie8 nu este însă cunoscută în toate statele. În lipsa unei norme legale exprese, care să permită eugenia – așa cum există în Franța, Marea Britanie – o astfel de practică nu poate fi permisă.

În Republica Moldova, conform “Legii ocrotirii sănătății” „Femeilor li se acordă dreptul să-şi hotărască personal problema maternităţii. Operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată pînă la sfîrşitul primelor 12 săptămîni de sarcină în instituţii medico-sanitare publice sau private. Modul de efectuare a acestei operaţii după primele 12 săptămîni de sarcină este stabilit de Ministerul Sănătăţii.”9

În conformitate cu Ordinul Ministerului Sănătății cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă, “În cazul unei intervenţii medicale de urgenţă, necesare pentru a salva viaţa femeii gravide, cînd aceasta nu-şi poate exprima voinţa, iar consimţămîntul reprezentantului său legal nu poate fi obţinut la timp, personalul medical, abilitat în modul stabilit de legislaţie, are dreptul de a lua decizia respectivă în interesul femeii.” 10 “Întreruperea voluntară a cursului sarcinii după primele 12 săptămîni de sarcină se efectuează doar în instituţiile medico-sanitare publice. Întreruperea voluntară a cursului sarcinii după primele 12 săptămîni şi pînă la sfîrşitul săptămînii a 21-a de sarcină se efectuează la indicaţii medicale şi sociale.”11

2. Pedeapsa cu moartea

La nivel european, pedeapsa cu moartea este interzisă prin art.1 al Protocolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Același text, în art.2 permite totuși o excepție de la art.1, prevăzînd că statele pot totuși să prevadă în legislația națională o asemenea pedeapsă pentru fapte comise în timp de război sau în caz de pericol iminent de război.

La nivel mondial, pedeapsa capitală rămîne, în ciuda unei opoziții crescînde, o soluție în multe state. Argumente contra pedepsei capitale sunt numeroase. Principale pot fi socotite următoarele: viața umană este sacră, iar nimeni nu poate vota, judeca ori decide asupra acestei valori; justiția nu este ferită de posibilitatea unor erori judiciare, iar pedeapsa capitală este singura ireversibilă; studiile comparative între statele americane, precum și între SUA și Canada arată că aplicarea pedepsei capitale nu are nici un efect în scăderea criminalității; pedeapsa capitală presupune și aplicarea unui tratament inuman prin așteptarea în culoarul morții; este un act de răzbunare care legitimează violența, deși justiția ar trebui să acționeze contra violenței și răzbunării; pedeapsa capitală lovește, de regulă, în persoane aflate la limita societății, care nu au resurse pentru a se apăra și sunt, de cele mai multe ori, membre ale unor minorități; este specifică regimurilor totalitare, în care justiția este supusă presiunilor politice; Curtea penală internațională a abolit

8 Eugenia, denumită și eugenism, este o teorie socială care susține îmbunătățirea geneticii umane prin diferite mijloace de intervenție. Scopurile declarate sunt acelea de a crea oameni mai sănătoși, mai inteligenți, economisirea resurselor societății și curmarea suferinței umane. Metodele inițiale de atingere a acestor scopuri se bazau pe alimentație selectivă, dar cele moderne se concentrează pe controale parentale, analizele fetușilor, consiliere genetică, controlul sarcinilor,fertilizare in vitro și inginerie genetică.9 Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411-XIII din 28.03.1995, articolul 32 „Întreruperea voluntară a cursului sarcinii”10 ORDIN Nr. 647 din 21.09.2010 cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă, art.2011 ORDIN Nr. 647 din 21.09.2010 cu privire la efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă, art.36-37

8

pedeapsa capitală pentru crimele cele mai odioase, precum genocidul, astfel că nu există justificare pentru aplicarea acesteia în cazul unor fapte mai puțin grave.

Presiunile pentru abolirea pedepsei capitale sunt destul de intense la nivelul organelor ONU, care invocă un consens internațional tot mai puternic în favoarea renunțării la aceasta. În acest context, Comisia Națiunilor Unite a stabilit mai multe restricții în aplicarea sancțiunii cu moartea, afirmînd că nu se poate admite un sistem care impune sancțiunea capitală ca și pedeapsă unică pentru orice infracțiune de omor, că nu se poate impune o astfel de pedeapsă decît în urma unei proceduri caracterizate de o echitabilitate specială și că nu se poate admite o cerere de extrădare din partea unui stat, în care persoana în cauză riscă aplicarea sancțiunii capitale, formulată în fața unui stat în care pedeapsa cu moartea a fost abolită.

De asemenea, textele internaționale convenționale permit cauzarea morții în anumite cazuri în care ea rezultă dintr-o recurgere la forță devenită absolut necesară. Utilizarea forței trebuie, în toate cazurile, să fie proporțională cu scopul urmărit. Această proporționalitate se apreciază în funcție de natura scopului urmărit, de pericolul existent în ceea ce privește viețile oamenilor și integritatea lor corporală și de amploarea riscului ca forța utilizată să producă victime.

Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, cele trei cazuri sunt:

1. Asigurarea apărării oricărei persoane împotriva violenței ilegale;2. Efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane legal deținute;3. Reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecții.12

Prima excepție de la regula respectării absolute a dreptului la viață este o aplicare a principiului legitimei apărări. Ea vizează doar apărarea persoanelor în fața violenței, nu și a bunurilor acestora.

A doua excepție, necesitatea efectuării unei arestări regulamentare sau de a împiedica evadarea unei persoane deținute în mod regulamentar poate justifica și ea atingerea adusă vieții, atît timp cît recursul la forță este absolut necesar. S-a precizat, astfel, că utilizarea armelor pentru a opera o arestare nu trebuie niciodată să rezulte din intenția de a ucide, iar moartea nu trebuie să fie decît consecința involuntară a acestei utilizări.

Cu privire la cel de-al treilea caz, doctrina a subliniat că această dispoziție nu presupune ca forțele de ordine să se afle în legitimă apărare, pentru că astfel primul și cel de-al treilea caz ar fi similare, dar că aceste forțe trebuie să se găsească în fața unei situații de o gravitate extremă, ce ar risca prejudicii importante, chiar excepționale persoanelor sau bunurilor.

Republica Moldova, prin modificările operate în art.24 din Constituţie a abolit necondiţionat pedeapsa cu moartea.13 Pedeapsa nu este aplicată nimănui – un termen care cuprinde toate persoanele care se află sub jurisdicţia Republicii Moldova.14

Prevederea constituţională care interzice pedeapsa cu moartea este relevantă și pentru situaţiile când un stat solicită asistenţă în materie penală. Conform legii, Republica Moldova va refuza extrădarea unei persoane către statele care nu îndeplinesc sau care nu respectă prevederile Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, precum și prevederile Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu moartea.15

Prin art.15, par.2, CEDO autorizează decesul rezultat din “acte licite de război”. Această excepție face parte dintr-un sistem ce permite statelor ca, în caz de război sau de alt pericol public

12 DEX, INSURÉCȚIE, insurecții, s. f. Formă de luptă armată, având ca scop înlăturarea regimului politic existent sau a unei armate ocupante.13 Legea Nr. 351 din 12.07.2001 pentru modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova14 Comentariul Constituției, art.24, al.(3)15 Ibidem

9

ce amenință existența națiunii, să se îndepărteze și chiar să înlăture textul Convenției și să ia măsuri derogatorii. Această dispoziție face implicit trimitere la regulile dreptului umanitar, așa cum este dezvoltat în cele patru Convenții de la Geneva din august 1949 și protocoalele acestora.

V. Obligațiile statelor în raport de respectarea dreptului la viață

Statele sunt obligate, în temeiul art.2 din Convenție, la două tipuri de obligații:

1. Negative;2. Pozitive.

Obligațiile negative constau în interdicția provocării intenționate a morții unei persoane prin agenții săi.

Obligațiile pozitive constau în obligațiile statelor la necesitatea protejării efective și eficace a vieții persoanelor aflate sub jurisdicția lor, prin măsuri de ordin legislativ sau administrativ.

A. Obligațiile negative ale statelor

Obligația negativă se referă la abținerea de a provoca moartea în mod intenționat. Convenția europeană prevede în art.2 că agenții statului pot să producă moartea unei persoane în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute ori pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

Instanța europeană a analizat destul de strict noțiunea de “recurs absolut necesar” la forță. Curtea verifică necesitatea recursului la forță al organelor de stat, plecînd de la două aspecte: riscurile care se produceau în lipsa recursului la forță și proporționalitatea ripostei organelor puterii executive.

Principiul necesităţii

Utilizarea forţei letale a fost examinată pentru prima dată în detaliu în hotărârea McCann şi alţii împotriva Marii Britanii. Astfel, art.2 nu admite excepţii de la dreptul la viaţă decât dacă folosirea forţei este „absolut necesară”, aceşti termeni indicând faptul că trebuie aplicat un criteriu al necesităţii mai strict şi imperios decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică”. Cererea se referea la decesul a trei membri IRA suspectaţi că transportau asupra lor un detonator pentru a declanşa o bombă la distanţă. Ei au fost împuşcaţi în stradă de soldaţii din Special Air Service (SAS), în Gibraltar. Curtea a constatat încălcarea art.2, pe motiv că operaţiunea ar fi putut fi organizată şi controlată astfel încât să nu fie necesară uciderea suspecților.

Principiul proporţionalităţii

Principiul proporţionalităţii nu apare în redactarea art.2, dar este clar stabilit în jurisprudenţa Curţii.

Finogenov şi alţii împotriva Rusiei (20.12.2011). Cererea se referea la atacul, în octombrie 2002, asupra teatrului moscovit „Dubrovka” de către separatiştii ceceni şi la decizia de a-i înlătura pe teroriști şi de a-i elibera pe ostatici prin folosirea de gaze.

Art.2 nu a fost încălcat în ceea ce priveşte decizia de a soluţiona criza ostaticilor prin recurgerea la forţă şi folosirea de gaze.

Încălcarea art.2 din cauza defectuoasei planificări şi puneri în aplicare a operaţiunii de salvare.10

Încălcarea art.2 din cauza lipsei caracterului efectiv al anchetei privind acuzaţiile de neglijenţă din partea autorităţilor legate de planificarea şi punerea în aplicare a operaţiunii de salvare şi lipsa asistenţei medicale pentru ostatici.

B. Obligațiile pozitive ale statelor

Obligațiile pozitive presupun luarea de măsuri pentru protejarea efectivă și eficace a vieții unei persoane aflate sub jurisdicția statului și la rîndul lor sunt de două tipuri:

1. Obligații preventive;2. Obligații procedurale.

În cadrul obligațiilor preventive, întîlnim în primul rînd obligația statului de a crea un sistem legislativ în care atingerile aduse vieții să fie sancționate, în care să existe o reglementare clară a protecției indivizilor în domeniul sănătății publice, a activităților periculoase. De asemenea, este necesară crearea unui aparat de aplicare în practică a acestei legislații. Tot la nivel preventiv întîlnim și obligația acestui aparat creat de stat de a proteja un anumit individ dacă există indicii rezonabile de a crede că o atingere va fi în mod iminent adusă vieții sale, fie în caz de risc de sinucidere a unei persoane, mai ales dacă se află în custodia autorităților statului, fie prin expunerea persoanei la un pericol real și previzibil, provenind din partea unei alte persoane sau generat de factori obiectivi, precum o boală. În acest context este de menționat faptul că dacă respectarea dreptului la viață nu interzice, prin sine, extrădarea sau expulzarea către o țară a cărei legislații prevede pedeapsa cu moartea, ar putea interzice o asemenea măsură dacă ar fi vorba despre o țară în care persoana ar risca moartea pentru fapta comisă, chiar în contextul în care această pedeapsă ar fi aplicată în urma unei proceduri judiciare echitabile.

Obligația principală a statului intervine după producerea unei atingeri dreptului la viață, indiferent dacă atingerea provine de la un agent al statului sau de la un particular și presupune ca statul să inițieze, din oficiu, o anchetă oficială și independentă, care să permită în mod efectiv stabilirea circumstanțelor în care a avut loc atingerea dreptului la viață, identificarea făptuitorului și eventuala sa tragere la răspundere. Răspunderea făptuitorului nu este esențial a fi angajată la nivel penal, în cazul atingerilor neintenționate o răspundere civilă sau disciplinară fiind suficientă. Ancheta trebuie să permită administrarea probelor, inclusiv a celor cerute de părți, să fie rapidă și să ofere rudelor victimei posibilitatea reală de a participa la desfășurarea anchetei. Nu în ultimul rînd, rezultatul anchetei trebuie să poată fi supus controlului unei instanțe, ca organ independent și imparțial.

Concluzie

11

Concluzionînd acest raport menționez că dreptul la viață este un drept inerent oricărei ființe umane și reprezintă condiția necesară pentru garantarea tuturor celorlalte drepturi. Este un drept civil, ce protejează viața biologică, existența ca atare a ființei umane și nu garantează un anumit nivel de trai sau o anumită calitate a vieții.

Dreptul la viață este garantat atît la nivel național cît și la nivel internațional.În Republica Moldova acest drept este stabilit în art.24 din Constituție. Acesta implică faptul

că nimeni nu poate fi privat de viață în mod arbitrar. Pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dreptul la viață a fost garantat și prin incriminarea în Codul penal al Republicii Moldova a infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei.

La nivel internațional, dreptul la viață este garantat prin Declarața Universală a Drepturilor Omului, prin Pactul privitor la drepturile civile și politice, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a asigura respectarea dreptului la viață statele au anumite obligații: pozitive și negative.

Obligațiile negative constau în interdicția provocării intenționate a morții unei persoane prin agenții săi.

Obligațiile pozitive presupun luarea de măsuri pentru protejarea efectivă și eficace a vieții unei persoane aflate sub jurisdicția statului și la rîndul lor sunt: obligații preventive și obligații procedurale.

Bibliografie

12

1. Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411-XIII din 28.03.1995;2. Legea Nr. 351 din 12.07.2001 pentru modificarea şi completarea Constituţiei Republicii

Moldova;3. MINISTERUL SĂNĂTĂŢII, Ordin Nr. 647 din 21.09.2010 cu privire la efectuarea

întreruperii voluntare a cursului sarcinii în condiţii de siguranţă;4. Codul penal al Republicii Moldova;5. Comentariul Codului penal al Republicii Moldova;6. Comentariul Constituției Republicii Moldova;7. http://www.echr.coe.int/ - Fișă tematică – Dreptul la viață;8. Raluca Miga Beșteliu, Catrinel Brumar, “Protecția internațională a drepturilor omului” –

Note de curs, Ediția a V-a, Universul Juridic, București, 2010;9. Radu Chiriță, „Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, Comentarii și explicații,

Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2007;10. Bianca Selejan-Guțan, “Protecția internațională a drepturilor omului”, Ediția a IV-a, Editura

C.H. Beck, București, 2011.

13