UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ŞI TEOLOGIE CATEDRA DE LIMBI ROMANICE

UNITERM REVISTĂ ELECTRONICĂ DE TERMINOLOGIE

7/2009

TIMIŞOARA 2009

Coordonator ştiinţific: Lector univ. dr. Mariana Pitar

Colectivul de redacţie: Prof. univ. dr. Maria Ţenchea

Conf. univ. dr. Eugenia Arjoca-Ieremia Conf. univ. dr. Georgiana Lungu-Badea

Lector univ. dr. Adina Tihu

ISSN 1842-0052 Orice corespondenţă se va adresa Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi

Teologie, Bd. Vasile Pârvan, nr. 4, 300223, Timişoara, Jud. Timiş, ROMANIA, Tel/Fax: 0040256/592164

All correspondence will be addressed to The West University of Timişoara, The Letters, History and Theology Faculty, Bd. Vasile Pârvan, nr. 4, 300223, Timişoara, Jud. Timiş, ROMANIA,

Tel/Fax: 0040256/592164

UNITERM

CUPRINS

1. ARTICOLE

Georgiana LUNGU-BADEA, Interpretarea simultană. Caracteristici (1), 4 Olga CAZAN, Evoluţia stilului juridico-administrativ în limba română, 10 Iulia Cristina FRINCULESCU, Limbajul medical românesc în sincronie şi diacronie, 21 Adriana SFERLE, Néologie juridique en roumain, 33 Lavinia SUCIU, Elena-Claudia CONSTANTIN, Utilizarea retorică a limbajului în discursul organizaţiei, 51

2. RECENZII

Jean Delisle, La terminologie au Canada. Histoire d’une profession, Montréal, Linguatec éditeur inc., 2008, 468 p (Georgiana Lungu Badea), 59 Mariana Pitar, Manual de terminologie şi terminografie, Timişoara, Mirton, 2009, 184 p (Georgeta Ciobanu), 69

3. BAZE DE DATE

Elena-Alexandra GHERGA, Veşminte şi insemne liturgice ortodoxe şi catolice, 72

nr. 7/2009 2

UNITERM

1. ARTICOLE

nr. 7/2009 3

UNITERM

Interpretarea simultană. Caracteristici (I)

Georgiana Lungu-Badea Universitatea de Vest din Timişoara

Résumé L’objet de cet article est de présenter succinctement les caractéristiques d’un « mode de communication très spécifique » (Seleskovitch, Lederer, 1993) : l’interprétation simultanée. Nous montrons (cf. Gile, 1995) les opérations correspondant à chaque étape du processus d’interprétation qui se déroule en cabine et les facteurs (eg. les caractéristiques prosodiques — voix tremblante, ton agité, nervosité, monotonie, etc. —, le décalage et le degré de simultanéité entre le discours d’origine et le discours interprété) qui influent sur la décodification du dit. La compétence linguistique et la compétence interprétative permettront à l’interprète de gérer le traitement et la reproduction de l’information reçue dans un rythme imposé par l’orateur.

0. Introducere Interpretarea este o traducere orală care include toate elementele

producerii sensului : interlocutorii nedespărţiţi de timp şi spaţiu formulează un mesaj într-o limbă contemporană, subiectele abordate aparţin unor realităţi şi experienţe comune, marcate cultural1.

Interpretarea simultană (IS) se efectuează respectând ritmul normal de exprimare spontană a oratorului. Interpretul se confruntă cu două probleme : prima privitoare la înţelegere, adică la prima ascultare a informaţiei exprimată în limba sursă (LS), a doua referitoare la reformularea acestei informaţii astfel sesizate în limba ţintă (LŢ), într-o formă care să îi permită publicului ţintă (PŢ) să o înţeleagă imediat.2

Vom prezenta în cele ce urmează operaţiile caracteristice IS (Gile, 1995) şi factorii care garantează receptarea discursului sursă (DS) de interpretat, urmând să prezentăm într-un alt articol modul de funcţionare a discursului, enunţarea, simultaneitatea şi restructurarea sintactică şi informaţională a DS.

Atât cât durează, semnele lingvistice orale oferă celor care au cunoştinţele necesare (tematice, terminologice şi lingvistice) posibilitatea de a decoda mesajul pe care ele îl vehiculează. Dar discursul oral, pronunţat o singură dată, prezintă şi riscul de a nu fi înţeles, fiindcă unele dintre aceste semne nu au fost distinse corect şi, deci, au fost recodate incorect. Reluarea sau refomularea nu sunt deloc inutile. Ele permit prelungirea timpului de percepere şi, respectiv, a celui de reflecţie. Repetiţiile, obositoare pentru cititor, sunt vitale pentru auditor datorită ritmului de „volatilizare” a discursului sursă (DS). Acestea îi facilitează PŢ sesizarea sensului. Incorectitudinile gramaticale, frazele neterminate, anacolutele care distrug continuitatea lecturii trec cvasi neobservate în cazul receptării orale; iar intonaţia poate conferi enunţurilor, incoerente la citit, un sens limpede la receptare orală.

Caracteristicile oralităţii îi marchează în grade diferite pe oratori, oricare ar fi limba (maternă şi / sau sursă) de prezentare a discursului, aşadar ele marchează şi calitatea interpretării a cărei formă, prin definiţie, este

1 Seleskovitch, Lederer, Interpréter pour traduire, 179. 2 Seleskovitch, Lederer, Interpréter pour traduire, 37.

nr. 7/2009 4

UNITERM

reconsiderată şi improvizată. Nici interpreţii nu se exprimă mai bine decât oratorii. Trebuie reamintit că destinatarul real al interpretului realizează o receptare auditivă şi nu vizuală a DS. Ceea ce umăreşte destinarul sau PŢ este sensul intervenţiei. Ezitările şi reluările sunt, adesea, de o mare utilitate pentru interpret întrucât îi creează acestuia posibilitatea de a diminua densitatea informativă a mesajului şi, totodată, îi permit să reflecteze mai mult asupra unor părţi din mesaj. De acest din urmă beneficiu se bucură şi PŢ.

1. Operaţiile interpetării simultane (IS) Cele două operaţii imediat observabile sunt ascultarea sau perceperea

auditivă şi enunţarea sau restituirea DS în limba ţintă (LŢ). Aceste operaţii sunt cvasi simultane: în timpul ascultării unui segment B din DS, interpretul restituie un alt segment A din DS şi, paralel cu restituirea lui B, va efectua ascultarea unui alt segment de discurs C:

Percepere auditivă: BBBBBBB CCCCCC Restituire : AAAAAAA BBBBBB Pentru ca restituirea segmentului B să fie posibilă în timpul perceperii

segmentului C, este necesar ca interpetul să-l fi conceptualizat deja în timpul restituirii segmentului A. Transformarea segmentului B în amintire cognitivă face posibilă restituirea acestuia.

Pe lângă realizarea cvasi simultană a celor două etape ale IS, interpretul trebuie să aibă conştiinţa mediului profesional înconjurător şi să exercite un control auditiv asupra DŢ produs. Interpretul joacă simultan două roluri: 1) când percepe DS, se află în situaţia de receptare a interlocutorului şi 2) cînd restituie DŢ, execută rolul locutorului. În această din urmă calitate, îşi percepe propria voce şi îşi controlează dicţia, debitul, elocuţiunea.3

IS nu este marcată doar de operaţii fundamentale şi secundare, ci şi de fenomene intermitente. Procesul de interpretare nu este uniform. Dacă, în majoritatea cazurilor, ceea ce emite interpretul decurge din conceptele de enunţat şi este reflectarea ideii de exprimat, în alte situaţii se impune ca acesta să redea semnificanţi exacţi. Interpretul trebuie sa recunoască dublul aspect al limbajului oral utilizat de locutor — limbajul reflex şi cuvintele alese deliberat — şi să le păstreze în interpretarea sa.

Să adăugăm operaţiilor deja menţionate înţelegerea limbii, care se disociază de conceptualizarea conţinuturilor enunţate, şi traducerea lingvistică, cel de-al treilea generator al exprimării interpretatului4.

În total opt operaţii (Gile, 1995) pot fi detectate în etapa de percepere auditivă caracteristică IS, fiecare dintre ele putând să survină în acelaşi timp

3 Aceste operaţii evidente se manifestă diferit de la un interpret la altul. De exemplu, manifestarea unui aspect extralingvistic este clară şi împărtăşită de interpret PŢ (schimbarea de oratori, de pildă), în timp ce altul poate opta pentru a nu informa PŢ, presupunând că acesta observă singur că s-a produs o schimbare de orator. Nesemnalarea acestei schimbări poate produce confuzie în cazul în care PŢ nu realizează, datorită monotoniei vocii interpretului, rămas acelaşi, că oratorul s-a schimbat. 4 Precedentele două sunt : enunţatare impusă de aminitirea cognitivă şi enunţarea determinată de redarea semnificanţilor specifici.

nr. 7/2009 5

UNITERM

cu altele. În mod cert, interpretul nu le gestionează întotdeauna în acelaşi timp, el efectueză o navetă între mai multe operaţii.

2. Tipuri de operaţii

În interpretare intervin operaţii permanente cu o manifestare constantă şi operaţii permanente discontinue.

2.1. Operaţii permanente, cu o manifestare constantă.

2.1.1. Perceperea auditivă a DS. Interpretul realizează această operaţie în acelaşi timp cu 2.1.2., 2.1.3. şi 2.1.4. Perceperea auditivă este suportul acustic al IS. Calitatea DS influenţează calitatea restituirii în LŢ. Oratorul este preocupat să îşi exprime intenţiile, gândurile, nu să facă exerciţii de dicţie, de aceea, urechea interpretului se confruntă adesea cu situaţii în care nu percepe complet sunetele care formează cuvintele pronunţate în lanţul vorbirii. La rândul lui, interpretul este concentrat să înţeleagă în vederea efectuării operaţiilor intelectuale indispensabile înţelegerii DS şi mai puţin să reconstituie forma sonoră a DS. Acesta este şi motivul pentru care unii interpreţi, fără stagii lingvistice în ţara LS, preferă să inverseze sensul interpretării din limba maternă (fiind foarte sensibilizat la ascultarea ei) spre limba străină.5 Dacă perceperea auditivă se desfăşoară în condiţii defectuoase, interpreţii se vor confrunta cu dificultăţi sporite. Doar experienţa lingvistică, terminologică şi interpretativă pot contribui la depăşirea şi rezolvarea acestor probleme. Dintre formele orale pe care le receptează interpretul, doar unele trezesc un ecou cognitiv.6 Impedimentele perceperii substantivelor proprii ori a siglelor, tot mai prezente în dezbateri şi reuniuni, determină omiterea acestora. Şi cuvintele tehnice pot ridica uneori probleme similare: atunci când interpretul ignoră forma lor verbală, acestea devin imposibil de înţeles şi, deci, de redat. Adesea însă, forma lor este cunoscută fiindcă limbajul tehnic împrumută cu uşurinţă termeni existenţi cărora le

5 Fenomenul este frecvent. Un aspect care merită menţionat şi ridică probleme este pronunţarea substantivelor proprii, mai ales a toponimelor exonime franţuzeşti care solicită interpretului eforturi suplimentare de recunoaştere a endonimelor. Astfel, pentru exonimele franţuzeşti Ancône, Brèche, Brindes, Calabre, Crémone, Gênes, Haut-Adige, Livourne, Mantoue, Milan, Naples, Ombrie, Ostie, Pérouse, Trente, Turin etc. se reportează direct endonimele italiene Ancona, Brescia, Brindisi, Calabria, Cremona, Genova, Alto Adige, Livorno, Mantova, Milano, Napoli, Umbria, Ostia, Perugia, Pisa, Siena, Torino, Trento, Verona etc. ; exonimele franţuzeşti Aix-la-Chapelle, Bade, Brême, Cologne, Iéna, Mayence, Munich, Nuremberg, Saint Hyppolite, Sarrebruck, Trèves, Tubingue, Tyrol etc. sunt reportate în română din germană: Aachen, Baden, Bremen, Jena, Köln, Maintz, München, Nürenberg, Saint Pölten, Saarebrücken, Trier, Tübingen, Tirol, Wolfsburg ; Cadix, Cordoue, La Corogne, Grenade, Majorque, Minorque, Pampelune, Saint Jacques de Compostelle, Salamanque, Saragosse, Séville, etc. sutn redate prin endonimele spaniole Cadiz, Córdoba, La Coruña, Granada, Mallorca, Menorca, Murcia, Pamplona, Salamanca, Santiago de Compostela, Zaragosa, Sevilla (sau Sevilia) ; Cantorbéry, Cornouaille, Douvres, Édimbourg, Lancastre, prin reportarea endonimelor engleze Canterbury, Cornwall, Dover, Edinburgh, Lancashire. 6 În unele situaţii, pentru traducerea cifrelor, interpretul trebuie să perceapă forma completă a cuvântului (cazul numeralelor compuse din franceză).

nr. 7/2009 6

UNITERM

oferă un conţinut nou. O problemă de percepere auditivă ridică termenii care apar sub formă de secvenţe, precum: acide glutamique décarboxylase (GAD), acide gamma-aminobutyrique transaminase (GABA T). Gradul de familiarizare cu aceşti termeni diferă la locutorii (profesionişti în domeniu) care îi folosesc regulat şi la interpret care îi aude şi utilizează rar. De aici şi exprimarea uneori anevoioasă.

2.1.2. Înţelegerea LS. Etapă a procesului de interpretare, înţelegerea se realizează cvasi simultan cu perceperea auditivă. Pentru realizarea înţelegerii, interpretul apelează la o serie de elemente, precum contextul situaţional (reprezentând contextul de emitere / producere a textului de origine, semnificanţa sursă), contextul cognitiv, contextul verbal, contextul socio-verbal general sau extralingvistic.

2.1.3. Conceptualizarea (formarea unei amintiri cognitive prin integrarea fragmentelor succesive din lanţul vorbirii în bagajul cunoştinţele anterior asimilate), fenomen eminamente intern, demonstrează maniera în care se asociază înţelegerea elementelor lingvistice cu informaţiile şi cunoştinţele aduse de DS.7

2.1.4. Enunţarea bazată pe memoria cognitivă este o operaţie de aceeaşi natură ca şi precedenta. În acest caz, exprimarea lingvistică este determinată doar de cunoaşterea tematică.

2.2. Operaţii permanente şi discontinue sau cu manifestare

intermitentă 2.2.1. Conştientizarea situaţiei. Elementele situaţionale care exercită

o influenţă asupra perceperii auditive şi a înţelegerii lanţului vorbirii8 sunt cele care interesează aici. Gestionarea incorectă a elementelor situaţionale poate duce la erori de sens. Factorul vizual permite identificarea fără dificultate a oratorilor care se succed, observarea a ceea ce se petrece în sala şi la tribună.

2.2.2. Controlul auditiv9. Interpretul nu se limitează la a reda informaţia pe care o aude, el îşi ascultă vocea (ca orice locutor) pentru a verifica concordanţa dintre intenţia sa de reformulare şi expresia formulată în LŢ. Controlul auditiv se exercită (trebuie să se exercite) permanent şi contribuie la ameliorarea exprimării stângace, corectarea lapsusurilor punctuale şi pasagere10. În

7 De exemplu L’hiver 98/99 redă rom. Până la sfârşitul iernii, februarie 1999… Precizând l’hiver (oratorul face trimitere la anotimp), interpretul utilizează complementele cognitive. 8 Să luăm un exemplu de complement cognitiv pe care situaţia îl furnizează semnificatului. De pildă, într-o conferinţă, un participant cu o intervenţie în PowerPoint, prezentare de diapozitive etc. îi spune tehnicianului: „Lumina, vă rog!”. Tehnicianul va stinge luminile, pentru ca după cîteva minute să le reaprindă la aceeaşi comandă. Contextul situaţional permite înţelegerea accepţiei contextuale a cuvântului „lumină”. 9 A se vedea : … discuter immédiatement de la …du problème de la période d’essai ; L’Iran accepte de exporter… d’exporter. 10 Cuvinte cu forme asemănătoare celor pe care vrea şi trebuie să le pronunţe, din cauza unei utilizări mai frecvente, pot veni mai repede în minte şi „pe limbă”. Transcodarea impropie a unor sigle, datorată aceloraşi asemănări : SNCF (Société nationale des Chemins de Fer de

nr. 7/2009 7

UNITERM

simultană, interpretul ia cunoştinţă de cuvintele pronunţate atunci când se pregăteşte să le pronunţe, astfel că, dacă îşi ascultă propriul discurs, poate să se întrerupă şi să revină asupra lui pentru a se corecta. În mintea interpretului de IS se află două prezenţe auditive : a oratorului care emite DS şi a propriei voci care exprimă DŢ. Între aceste două instanţe trebuie să îşi împartă atenţia auditivă şi să se concetreze asupra uneia sau a alteia, în funcţie de exigenţele discursului. Controlul auditiv îi mai permite interpretului să anticipe DS, caz în care interpretul îl ascultă doar pentru a verifica dacă ceea ce a prevăzut este confrom cu DS. Sunt posibile două anticipări ale DS : una lingvistică (vizând colocaţiile, sintagmele fixe, conectorii logici11 etc.), în care un element anunţă prezenţa iminentă a următorului; cealaltă de ordin intelectual, intervenind atunci când, după enumerarea câtorva argumente, interpretul deduce concluzia şi încheie DS sau reflecţia înaintea oratorului. Cele două tipuri de anticipare îi permit interpretului să îşi slăbească pentru câteva secunde atenţia auditivă. Totuşi, interpretul trebuie să păstreze în memorie şi forma şi conţinutul dat fiind că se poate întâmpla ca DS să îi infirme anticiparea, obligându-l să restructureze fraza.

2.3. Operaţii discontinue şi punctuale

2.3.1. Transcodarea, reportul sau redarea automată a unei unităţi de traducere (UT) din DS. Uneori cuvintele sunt calchiate după LS, ceea ce sugerează o asociere automată între LS şi LŢ.

2.3.2. Evocarea semnificanţilor specifici sau restituirea prin evocare (descriere) deliberată a unui termen din LS este o operaţie asimetrică, neregulată, care se produce atunci când interpretul, străduindu-se a găsi cuvântul adecvat, optează în cele din urmă pentru determinologizare. Rezultatul acestei operaţii este oarecum asemănător cu cel al operaţiei 2.1., dar mecanismele diferă. În primul caz asocierea este automată, în al doilea, este evocat termenul specific. Nu natura cuvintelor este în discuţie, ci mecanismul vorbirii. Interpretul asociază intenţionat un semnificant determinat cu sensul lui.

3. Receptarea DS este garantată de perceperea auditivă, de conştientizarea

situaţiei ambientale(v. 2.2.1.) şi de controlul auditiv (v. 2.2.2.). 3.1. Receptarea textelor oralizate. Problemele de receptare şi de

integrare cognitivă a textelor oralizate cresc şi mai mult în situaţia în care oratorul alege să citească în loc să vorbească liber. Memoria imediată a interpretului este adaptată emisiei procursive şi

France) şi sigla căilor ferate române SNCFR. Pericolul este mai mare între limbile apropiate, alunecarea fonetică având tendinţa de a înlocui, neinspirat, traducerea. 11 Reţinem câteva exemple de anticipări lingvistice pentru conectorii care introduc argumente. Pentru primul argument : în primul rând, mai întâi de toate, să începem prin, trebuie amintit mai întâi că ; pentru argumentele următoare : în al doilea rând, în plus, în continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai... ci şi, pentru ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în ultimul rând.

nr. 7/2009 8

UNITERM

spontane a vorbirii, astfel încât particularităţile verbale (locvacitate, concizie, rapiditate, lentoare) sunt acceptate cu uşurintă de destinatar şi de interpret. Spre deosebire de oratorul care îşi elaborează discursul pe măsură ce îl gândeşte, oratorul care citeşte nu îşi foloseşte memoria imediată procursivă şi comprehensibilitatea DS este drastic diminuată. Dacă citeşte prea repede, o avalanşă de cuvinte năvăleşte în mintea destinatarului sau publicului sursă (PS) şi a interpretului afectând receptarea; dacă citeşte prea lent, cuvintele ies din intervalul mnezic care îi permit ascultătorului să reconstituie sensul global al DS. Neputând fi asimilate cu aceeaşi uşurintă ca DS spontane, textele oralizate sunt tratate şi redate în IS la nivelul limbii, ceea ce duce la apariţia a numeroase interferenţe şi probleme de restructurare sintactică.

3.2. Controlul auditiv (v. 2.2.2.).

Concluzie Pentru a garanta trecerea de la un DS la un DŢ coerent şi corect,

interpretul se confruntă cu aceleaşi obstacole ca şi traducătorul, dar constrângerea suplimentară care apare este legată de cvasi simultaneitatea producerii DŢ care nu îi mai permite să reflecteze îndelung asupra soluţiilor de reformulare în LŢ. Cunoaşterea caracteristicilor IS, antrenarea memoriei şi a atenţiei auditive, controlul exercitat asupra fluxului vorbirii, alături de competenţele lingvistică, tematică şi terminologică îi pot asigura interpretului bagajul profesional necesar îndeplinirii unei activităţi de calitate.

Bibliografie Gile, Daniel (1995): Regards sur la recherche en interprétation de conférence, Lille, Presses Universitaires de Lille. Lederer, Marianne (1981): La traduction simultanée, Paris, Minard. Seleskovitch, Danica, Lederer, Marianne (1993) : Interpréter pour traduire, Paris, Didier Éruditions, 4e édition, coll. „Traductologie”. Seleskovitch, Danica, Lederer, Marianne (2002): Pédagogie raisonnée de l’interprétation, Paris, Didier Éruditions, 2e édition coll. „Traductologie”.

nr. 7/2009 9

UNITERM

EVOLUŢIA STILULUI JURIDICO-ADMINISTRATIV ÎN LIMBA ROMÂNĂ (PERIOADA 1780-1860)

Olga CAZAN

Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca

Résumé : Le présent article représente un aperçu diachronique du style juridico-administratif dans la langue roumaine à la fin du XVIII-ème siècle et au début du XIX-ème siècle. Sans négliger la syntaxe et la morphologie, nous accordons une attention particulière à l’aspect lexical du style juridico-administratif. Une série de termes juridiques sont attestés au XVIIème siècle dans les documents et surtout dans les œuvres de Dimitrie Cantemir, mais le vocabulaire juridique roumain connaît une profonde transformation depuis la fin du XVIIIème siècle jusqu’en 1860, période dans laquelle la terminologie juridique est impliquée dans un procès de création, d’innovation et de constitution. Les linguistes qui ont analysé l’évolution du style juridico-administratif soutiennent que cette période se caractérise par la coexistence des termes anciens avec les emprunts néologiques. On observe deux tendances : la sauvegarde des formes consacrées et l’adaptation immédiate aux besoins du moment. En Moldavie et Munténie, la terminologie juridique est influencée par la langue turque, grecque et russe. Les emprunts du turque ont été moins importants parce qu’ils exprimaient des objets concrets, fonctions qui ne sont plus actuels. Quoique les emprunts grecs aient joué un rôle important dans la modernisation du roumain juridique, ils furent éliminés et remplacés par les néologismes latino-romans. Les emprunts russes ont connus une diffusion considérable dans la langue roumaine, mais les termes empruntés du russe ont été insignifiants parce qu’ils appartenaient au domaine administratif et militaire. La langue russe a joué plutôt un rôle essentiel en tant que filière pour certains néologismes latino-romans. En Transylvanie et Banat, le vocabulaire juridique a emprunté de la langue latine, allemande et magyare. Après 1830, la principale source de la modernisation du lexique juridique constitue les emprunts néologiques latino-romans, qui éliminent progressivement les vieux emprunts. Depuis cette période, la quantité des termes juridiques d’origine latino-romane a augmenté d’une manière impressionnante, attribuant un aspect moderne au vocabulaire juridique. Mots-clés: évolution, terminologie juridique roumaine, style juridico-administratif, modernisation du roumain juridique, emprunts néologiques latino-romans.

1. Introducere. Fără a neglija particularităţile morfologice, sintactice şi, în anumite cazuri, chiar fonetice în crearea unui stil funcţional, vom acorda, în acest articol, o atenţie deosebită aspectului lexical al stilului juridico-administrativ din perioada menţionată în titlu. De altfel, în evoluţia stilului juridico-administrativ, cel mai afectat este vocabularul, fapt explicabil prin legătura directă a acestuia cu viaţa materială şi spirituală a vorbitorilor limbii respective.

O serie de termeni juridici sunt atestaţi încă din secolul al XVII-lea în scrierile cronicarilor, în documente, în calendare, dar mai ales în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Cu toate acestea, vom descrie şi analiza stilul juridico-administrativ de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până pe la 1860, perioadă în care terminologia juridică este implicată într-un proces de creare, îmbogăţire şi perfecţionare.

Lingviştii care au analizat evoluţia stilului administrativ susţin că particularitatea cea mai importantă o constituie coexistenţa termenilor vechi cu împrumuturile neologice.

nr. 7/2009 10

UNITERM

Din prima categorie fac parte termeni provenind din straturi lexicale diferite ca vechime şi origine: termenii juridici moşteniţi din latină (a judeca, a jura, lege, martor), împrumuturile vechi din slavă (dijmă, jalbă, pravilă), maghiară (bir, pârcălab, vamă), greacă ( folos „profit”, prisos „surplus de venit”). Cei mai mulţi termeni vechi reprezintă, însă, cuvinte preluate din limba comună (a adeveri „a atesta, a certifica”, a aduna „a întruni”, a apăra „a pleda”, a arăta „a arăta cu probe”, a asculta „a audia”, a aşeza „a hotărî, a decreta”, aşezământ „hotărâre, lege”, a aşterne „a prezenta un fapt, un document, o dispoziţie”, a căuta „a delibera”, a cerca „a dovedi”, a cere „a pretinde, a reclama, a revendica”, a certa „a pedepsi”, a chema „a convoca”, a se chivernisi „a administra”, curgere „cursul judecăţii”, dreptate „adevăr, temei, dreptate, cauză dreaptă, drept legal”, a face arătare „a dovedi”, a grăi „a scrie într-un punct de lege”, a ispiti „a cerceta”, a împăciui „a concilia”, a se închide „a include”, îndireptate „modificare”, închietură „concluzie”, încredinţare „adeverinţă”, a îndrepta „a modifica”, a se întinde (despre o lege) „a acţiona”, judeţ „judecată, judecătorie”, a se legiui „a se judeca”, mijlocitor „intermediar”, nelegiuire „crimă”, ocă „cauză, motiv”, poruncă „lege, decret”, a păzi (pravilele) „a nu încălca legea”, a pârî „a reclama”, a prepune „a bănui, a suspecta”, preştiinţă „premeditare”, a se scula „a revendica”, sfârşit „scop”, silă „abuz”, soroc „termen”, a se stinge „a expira”, a strica „a anula”, a tălcui „a traduce, a interpreta”), care au căpătat accepţiuni specializate o dată cu dezvoltarea societăţii şi, implicit, a activităţilor în domeniul vieţii publice. Multe din aceste elementele se mai întâlnesc în vorbirea populară care este, în general, mai conservatoare. O parte din aceşti termeni vor constitui dublete sau sinonime, apărând deseori ca elemente explicative în glosarele de neologisme.

Fenomenul cel mai important în lexicul documentelor administrative de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea rămâne pătrunderea masivă a împrumuturilor neologice.

Prof. Gheorghe Ivănescu scria în „Istoria Limbii Române”: „limba aceasta (1780-1830 n.n.) nu dispunea de multe neologisme de origine occidentală sau modelate după limbile romanice occidentale, ea avea un caracter grecesc, rusesc şi turcesc în Principate, german şi latino-maghiar peste munţi… Poporul român şi-a făcut întâi o limbă literară modernă, apelând, în ceea ce priveşte lexicul, la limbile de cultură înconjurătoare.”12.

Materialul lexical a fost extras, în mare parte, din următoarele texte de legi:

Pravilniceasca condică – sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, din 1780, aplicată în Ţara Românească până în 1818 când a fost abrogată de Codul lui Caragea.

Sobornicescul Hrisov – al lui Mavrocordat, din 1785, aplicat în Moldova.

Legiuirea Caragea – al lui Ioan Gheorghe Caragea, domnitor fanariot (1812-1818), din 1818, aplicată în Ţara Românească.

Codul civil a lui Scarlat Calimach – din 1817, aplicat în Moldova. Regulamentul organic – promulgat în 1831-1832 de către autorităţile

imperiale ruseşti în Moldova şi Valahia.

12 Ivănescu Gheorghe, 1980, p. 623.

nr. 7/2009 11

UNITERM

2. Aspectele lexicale ale stilului juridico-administrativ în Muntenia şi Moldova. Foarte mulţi termeni juridici de origine turcă (aiar „verificare”, agă „ofiţer din armata otomană”, arzmahzar „cerere adresată porţii”, berat „diplomă de investitură dată de Poartă la numirea în funcţie a domnului sau a unui înalt demnitar”, capuchehaie „reprezentant al domnului la Poartă”, ferman „ordin emis de sultan pentru numirea consulilor sau agenţilor consulatului”, hatişerif „ordin către domn semnat de sultan”, hainlîc „răzvrătire”, buiurdismă „dispoziţie”, devlet „Poarta otomană”, huzmet „funcţie”, irat „venit”, isnaf „breaslă”, lipcan „curier diplomatic”, madea „problemă”, paialîc „titlu onorific dat boierilor din Ţările Române”, peşcheş „cadou”, raia „teritoriu ocupat şi administrat direct de autorităţile militare turceşti”, salahor „muncitor necalificat”, sinet „act”, surghiunluc „deportare”, tacrir „proces-verbal”, taxidar „persoană care strângea dările”, taht „subprefectură”, tescherea „permis de călătorie, paşaport”, telal „negustor ambulant”, teslim „predare”, zelum „nedreptate”) şi neogreacă (amelie „neglijenză”, anaforă „decizie judecătorească”, a canoni „a pedepsi”, catahrisis „abuz”, catastasis „situaţie”, dichiomă „pretenţie, revendicare”, embereclisi „a anexa”, evghenie „nobleţe”, hrisov „act prin care se recunoştea un drept sau un privilegiu”, ideat „specialist”, paradosi „a preda”, periusie „avere”, perilipsis „dare de seamă”, praxis „experienţă”, pronomion „privilegiu”, simfonie „acord”, theorisi „a cerceta”) au intrat în textele administrative româneşti, în special, în cele moldoveneşti şi munteneşti, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi chiar în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Dacă elementele turceşti denumesc funcţii oficiale, obiecte concrete, biruri, elementele greceşti aproape la fel de numeroase sunt folosite mai ales pentru a exprima idei abstracte, nume de acţiuni. Este de remarcat faptul că multe neologisme greceşti circulau într-o formă neadaptată în textele din această perioadă.

Termenii turceşti şi greceşti încep să piardă teren odată cu încetarea domniilor fanariote (1818), fiind înlocuiţi cu cei de origine rusă (cilen „membru”, cinovnic „funcţionar”, delă „afacere”, comandir „comandant”, gubernie „guvern”, otnoşenie „atitudine”, cislă „cifră”, cupeţ „negustor”, cvitanţie „recipisă”, danie „donaţie”, dejurstva „de serviciu”, diac „scriitor de cancelarie”, doclad „dare de seamă”, iscălitură „semnătură”, ispravă „reuşită”, izvod „registru de cheltuieli”, întovărăşire „împrietenire”, jalbă „plângere”, otcup „bun sau venit al statului dat în arendă”, parucic „locotenent”, pitac „decret de ridicare la rang boieresc”, plocon „cadou”, podorojnă „dispoziţie”, polcovnic „colonel”, pomojnic „ajutor de subprefect”, povod „motiv”, pravilă „lege”, predlojenie „propunere”, predmet „obiect”, staroste „şef”, stolnacealnic „şef de masă într-o cancelarie”) care au circulat, în special, în epoca Regulamentului organic (1831-1848). Dat fiind specificul împrumuturilor de origine rusă (în mare parte denumind noţiuni din domeniul administraţie, poliţie, armată), tendinţa de eliminare a turcismelor şi grecismelor se manifestă mai puternic în stilul administrativ decât în alte stiluri ale limbii literare. Gh. Bulgăr afirmă că „Circulaţia neologismelor depindea şi de destinaţia pe care trebuia să o aibă actul oficial. Dacă Divanul discuta cu şeful armatei ruse, neologismul era inevitabil. Dacă porunca se adresa către autorităţile din interior, se foloseau mai ales termeni populari sau turceşti, neogreceşti, mai rar ruseşti. Este interesant de constatat că după 1812, când trupele ruseşti pleacă din ţară, documentele administrative cuprind mai puţine

nr. 7/2009 12

UNITERM

neologisme apusene.”13. Influenţa rusă este considerată pozitivă pentru că modernizează lexicul administrativ prin eliminarea terminologiei greco-turce şi transmiterea neologismelor latino-germanice.

Fenomenul cel mai vizibil în lexicul limbii literare, inclusiv în stilul administrativ, de la începutul secolului al XIX-lea, afirmă Gheorghe Bulgăr, este pătrunderea masivă şi rapidă a neologismelor latino-romanice şi, în mai mică măsură, germanice (atestat „certificat, adeverinţă, dovadă”, duplicat „copie”, a protocoli „a înscrie în registru, a înregistra”, registratură, arestant „deţinut”, poliţai „şeful poliţiei dintr-un oraş”, benefit „beneficiu”, bilanţ, ştraf „amendă în bani”). Deşi delimitarea împrumuturilor latino-romanice pe limbi (latină clasică, franceză, italiană) este destul de dificilă, vom încerca, în cele ce urmează, o identificare a acestora. Termenii împrumutaţi din latina clasică se referă, în general, la relaţiile de proprietate. Unii din ei au pătruns sub formă neadaptată (adventicia „zestre care provine din altă sursă decât din averea tatălui”, arbitrium „arbitraj”, communio „indiviziune în cadrul unei proprietăţi sau al unui drept”, laudum „hotărârea arbitrilor”, legatum „donaţie prin testament”, precarium „permisiune de a folosi temporar un lucru sau un drept”, prinţipium „principiu”, profecticia „zestrea dată de tată sau de un străin”, solarium „taxă plătită, pentru dreptul de cultivare a unui teren, proprietarului acestuia”, vindicatio „reclamarea dreptului de proprietate asupra unui bun”) De asemenea, rămân neadaptate câteva construcţii latineşti (ab intestato „fără desemnarea moştenitorului”, imputatio iuria „imputarea dreptului”, in solidum „în comun”, jus virtuale „drept virtual asupra unui lucru”, mortis causa „din motive de deces”, res fungibiles „lucruri cheltuitoare”). Majoritatea termenilor de origine latină au reuşit, însă, să fie adaptaţi (extract, plenipotent, pretendator, a publica, punct, servitute, sumă, termen, titlu, tractat, vistier).

Termenii împrumutaţi din italiană aparţin, în special, domeniului financiar (cambie, casier, cualita „calitate”, daraveră, drit, falit, fatură, firmă „semnătură”, guardie, nulità, piaţă, poliţă, priorità, proprietà, semplice, sudit, tarifă).

Termenii împrumutaţi din franceză, direct sau prin filieră rusă, cuprind diverse domenii (amploiat, ancraj, anecs, avanpost, bagatel, bilă (de vot), cod, conduită, contractant, curent (adj.), curier, departament, deviz, a dispoza, domen, dosar, edicta, grefă, grefier, indemnizaţie, nobleţă, ordonanţă, pensionar, a recomanda, santinelă, seanţă, superarbitru, supleant, şef).

Gh. Bulgăr14 afirmă că la începutul secolului al XIX-lea, tratatele şi corespondenţa internaţională se redactau în limbile franceză şi italiană. Cu toate acestea, limbajul juridic conţinea numeroase elemente eterogene. Neologismele apusene sunt permanent combinate cu elementele populare şi regionale, textul tinzând în acest fel să capete (specific stilului administrativ) maximum de claritate pentru toţi membrii societăţii. De atunci şi până astăzi, volumul termenilor juridici de origine latino-romanică a crescut în mod impresionant, imprimând un aspect modern stilului administrativ.

3. Aspectele lexicale ale stilului juridico-administrative în Transilvania şi Banat. Ca urmare a realităţilor sociale diferite, a traducerilor,

13 Bulgăr Gh., 1962, p. 98. 14 Bulgăr Gh., 1962, p. 85.

nr. 7/2009 13

UNITERM

a surselor diferite de influenţă, terminologia administrativă din Transilvania şi Banat prezintă o serie de caracteristici proprii, care o diferenţiază, în multe privinţe, de terminologia administrativă din Moldova şi Muntenia a aceleiaşi perioade. Romulus Todoran şi Ecaterina Ţăranu, elaborând studii pe baza textelor transilvănene, susţin că, în timp ce termenii turceşti şi greceşti sunt prezenţi în Moldova şi Ţara Românească, în Ardeal apar o serie de neologisme latine, germane şi mai puţin maghiare, ca rezultat al plurilingvismului Imperiului Austro-Ungar. Datorită traducerilor dispoziţiilor de lege din latină, limba oficială a acestui imperiu multinaţional, împrumuturile latineşti au stat la baza creării terminologiei juridico-administrative din Transilvania. Această idee este argumentată de Romulus Todoran astfel: „În condiţiile feudalismului din Transilvania, limba latină se bucura de un mare prestigiu. Ca şi în apusul Europei, aici (şi în întreaga Ungarie) ea era limba instituţiilor orânduirii feudale, inclusiv a justiţiei. Lucrările juridice, cărţile de legi, decretele etc. erau scrise în limba latină. Terminologia juridică era, în mod firesc, latinească. Când se pune problema în Transilvania, de a se forma o terminologie românească odată cu dezvoltarea burgheziei româneşti, se înţelege de la sine că cei ce îşi iau sarcina de a o crea (Samuil Micu şi V. Aaron) apelează în primul rând la limba latină, limba cărţilor traduse sau utilizate de ei ca surse de documentare”15. Este de remarcat faptul că, dacă o parte din elementele neologice latineşti au rămas în fondul pasiv al limbii sau au devenit termeni cu circulaţie regională, o altă parte din cuvintele latineşti s-au păstrat până astăzi. Fenomenul se explică şi prin faptul că legislaţia lui Napoleon I, bazată pe Dreptul Roman, a fost adoptată mai târziu în toată Europa. Iată câteva exemple de termeni latineşti care şi-au păstrat sensul în stilul juridico-administrativ actual cu aceeaşi formă: comisie, condiţie, economie, declaraţie, execuţie, informaţie, inspecţie, intimat, investigaţie, intenţie, proces, protecţie, recurs, regulă, relaţie, arest, candidat, notar, prefect, decret, deliberat, dispoziţie, lege, normă, paragraf, sarcină, extract, preambul, protocol, comisar, ministru, prefectură, poliţie, populaţie. O categorie şi mai largă de termeni sunt valabili şi astăzi, fixându-se, însă sub altă formă: assistenţie, apartinenţie, acuraţie, autentificaţie, asiguraţie, aprobaţie, absenţie, a aplicălui, a bonificălui, competenţie, a comunicălui, cvalificaţie, compenzaţie, a declărălui, a dictălui, direptar, execuţionalicesc, a exemenelui, equivalent, a formălui, interpretaţie, a leghitimălui, melioraţie, multiplicaţie, proţădură, politicesc, prinţipum, a publicălui, , sentenţie, subşcripţie, articuluş, decretum, tractatus, tituluş, a autenticălui, atestatum, lighitimaţie, orighinal, deputatus, inşpector, individum, status. Influenţa latină în Transilvania este o constantă, comparativ cu influenţele multiple exercitate în stilul administrativ din Moldova şi Muntenia. De aceea, multe elemente latino-romanice care vor pătrunde în Principate, în urma contactului cu civilizaţia apuseană, existau deja în actele oficiale ale Transilvaniei, constituind un factor de permanenţă şi continuitate.

Textele administrative din Transilvania au fost influenţate destul de puternic şi de limba germană. Ecaterina Ţăranu observă că „Multe foi volante erau traduse din limba germană şi publicate adeseori paralel cu textul german, mai ales după data la care împăratul Iosif al II-lea a decretat limba

15 Todoran Romulus, 1962, p. 111.

nr. 7/2009 14

UNITERM

germană ca limbă oficială a Imperiului Austriac.”16. Termenii împrumutaţi direct din germană nu sunt prea numeroşi (clasănştaer „dare”, craizmat „autoritate financiară”, creiţar „monedă”, feldmareşal „grad militar”, graf, grafină „titlu nobiliar”, răţăpisă „dovadă”). Mai numeroşi sunt termenii latineşti care au putut intra prin filieră germană (acţie – lat. action, germ. Aczie; arest – lat. arresta, germ. Arrest; argumentum – lat. argumentum, germ. Argumentum; conşcripţie – lat. conscriptio, germ. Konscription; intenţie – lat. intentio, germ. Intention; investigaţie – lat. investigatio, germ. Investigation; proţes – lat. processus, germ. Prozes; recurs – lat. recursus, germ. Rekurs; soţietet – lat. societas, germ. Sozietät).

Textele juridice erau influenţate în Transilvania şi de limba maghiară care le transmitea, în special, neologisme de origine latină şi germană. Termenii maghiari care se întâlnesc foarte frecvent în stilul administrativ sunt chibzuire, haznă, mirui, nemeş, răvaş, varmeghie etc. O serie de termeni juridici de origine latină au pătruns în limba română prin filieră maghiară (apelălui – lat. apello, magh. apellal, canţelarie – lat. cancellaria, magh. Kancellária, confiscălui – lat. confiscare, magh. konfiscal, convenţie – lat. conventio, magh. konvenció). Există elementele la care putem presupune un triplu etimon latin, german, maghiar (candidat – lat. candidatus, germ. Kandidat, magh. Kandidatus, comisie – lat. comisio, germ. Komission, magh. Kommissio, compenzaţie – lat. compensatio, germ. Kompensation, magh. Kompenzació, privilegium – lat. privilegium, germ. Privilegium, magh. Privilegium, protocol – lat. protocollum, germ. Protokoll, magh. Protokoll, revizie – lat. revisio, germ. Revision, magh. revizio).

O primă observaţie care se impune când privim comparativ stilul juridico-administrativ din Muntenia, Moldova şi Transilvania este că în această din urmă provincie, datorită menţinerii relaţiilor socio-economice cu administraţia Imperiului Habsburgic, terminologia va fi înnoită abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, conferind textelor administrative transilvănene un caracter oarecum învechit.

4. Câteva aspecte sintactice ale stilului juridico-administrativ. Studiind o serie de documente emise în perioada 1800-1820, Gh. Bulgăr susţine că textele juridice aveau un aspect pitoresc cu fraze lungi, greoaie şi o mulţime de subordonări, în special din cauza formulelor de protocol interminabile impuse de Poartă care exprimau funcţii, biruri (A sa Mărire, Înălţia Sa, Mărirea Noastră, urmate de un şir de substantive apozitive)17.

Structura complicată şi de multe ori nefirească a frazelor conferă limbii scrise a documentelor un aspect mai puţin accesibil cititorului modern. Ecaterina Ţăranu constată că „Din dorinţa de a nu neglija nici un amănunt privitor la punerea în practică a poruncii sau indicaţiei respective, de a nu scăpa din vedere nici o clauză sau justificare redactorul recurge la fraze complicate, aglomerate, uneori chiar obscure, cu o topică deosebită de cea a limbii vorbite, multe dintre ele lipsite de elementul esenţial al comunicării curente: concentrarea.”18. Concentrarea, atribut atât de necesar stilului administrativ, este încă un deziderat. După părerea noastră, lungimea uneori exagerată a frazelor nu înseamnă, de cele mai multe ori, aglomerări de subordonate în jurul unei principale, ci se datorează, mai ales, lungimii 16 Ţăranu Ecaterina, 2001, p. 94. 17 Bulgăr Gh., 1962, p. 95. 18 Ţăranu Ecaterina, 2001, p. 53.

nr. 7/2009 15

UNITERM

excesive a propoziţiilor. De aceea, simplificarea şi precizarea frazei se realizează în textele juridice moderne prin reducerea enumerărilor („oricare din nedibăcie, din nesocotinţă, din nebăgare de seamă, din neîngrijire sau din nepăzirea regulamentelor va săvârşi omor fără voie[…]” Codul Penal 1882:84) şi a inversiunilor din cadrul grupului nominal („a sa vieţuire”, „a sa conduită” Codul Penal 1882:10).

Principala tendinţă în evoluţia sintaxei stilului juridic-administrativ este simplificarea şi specializarea structurilor sintactice şi a elementelor de relaţie pentru a asigura o exprimare coerentă, logică şi clară, care să evite echivocul sau interpretările subiective ale legii. Sunt înlăturate treptat construcţiile nefireşti, după modele străine, rezultat al influenţei izvoarelor de drept folosite pentru alcătuirea primelor coduri româneşti moderne. Adriana Stoichiţoiu-Ichim susţine că „textele de legi din Ardeal şi Bucovina s-au modernizat mai lent, menţinându-se încă, până la formarea statului unitar român, frazele lungi, cu multe determinări, construite sub influenţa textului german după care se făcea traducerea.”19. Ecaterina Ţăranu susţine că fraza lungă şi complicată era datorată influenţei limbii latine şi din cauza traducerii perifrastice a termenilor neologici20. Ar fi exagerat să considerăm, fie şi numai pentru stilul juridico-administrativ, că toate particularităţile sintaxei acestei epoci sunt rodul unor influenţe de afară. Cei care s-au ocupat de caracteristicile limbii secolului al XVIII-lea au constatat că ea era încă dependentă de normele limbii vechi şi populare.

Lipsa de concentrare în exprimare şi construcţiile sintactice greoaie se păstrează vreme îndelungată. Din acest motiv, unii cercetători au considerat că la jumătatea secolului al XIX-lea stilul juridico-administrativ se afla „într-un stadiu mai puţin evoluat decât al altor varietăţi funcţionale ale limbii române.”21. Ecaterina Ţăranu precizează însă că limba documentelor administrative constituie, în mod evident, un progres, dacă este raportată la textele administrative anterioare22.

Considerăm demnă de semnalat practica, la care s-a renunţat, în bună măsură, de antepunere a atributului, factor pe care în stilul administrativ de astăzi îl întâlnim doar accidental. Continuă însă să fie frecvente, în cadrul subordonatelor, propoziţiile explicative şi, în special, atributive. Potrivit cercetătoarei Mioarei Avram, apar elemente conjuncţionale noi: înainte ca să, deoarece, din cauză că, din pricină că, ca şi cum, cu condiţia ca, chiar când, chiar dacă, chiar de.

Ion Gheţie consideră că la modernizarea sintaxei literare române au contribuit doi factori: influenţa vorbirii curente, în special populare, şi structura sintactică a limbilor romanice, în special franceza. Prin urmare, considerăm că sintaxa stilului juridico-administrativ, de asemenea, datorează francezei rigoarea şi echilibrul, însă ea a câştigat în simplitate şi supleţe în urma contactului strâns şi permanent pe care l-a menţinut cu limba vorbită. În aceeaşi ordine de idei, ar fi exagerat să considerăm, fie şi numai pentru stilul juridico-administrativ, că toate particularităţile sintaxei acestei epoci sunt rodul unor influenţe de afară. Cei care s-au ocupat de caracteristicile limbii secolului

19 Stoichiţoiu-Ichim Adriana, 2001, internet. 20 Tăranu Ecaterina, 2001, p. 122. 21 Şerban Elena, 1958, p. 133. 22 Tăranu Ecaterina, 2001, p. 121.

nr. 7/2009 16

UNITERM

al XVIII-lea au constatat că ea era încă dependentă de normele limbii vechi şi populare.

5. Câteva aspecte morfologice ale stilului juridico-administrativ. O dată cu termenii străini pătrund în limba română şi o serie de elemente de derivare sau compunere. Sufixele şi prefixele care apar în acest domeniu sunt, în general, cele curente în limba comună, puţine dintre sufixele şi prefixele pătrunse odată cu împrumuturile neologice devin productive la acea dată.

Substantivele deţin, sub raport numeric, preponderenţa în stilul administrativ, fapt normal, dacă ţinem cont de caracteristicile acestuia. O particularitate specifică limbii epocii o constituie numărul mare de împrumuturi romanice cu sufixului -ţie. Romulus Todoran23, realizând un studiu bazat pe două lucrări juridice în manuscris24, afirmă că este foarte probabil că unele neologisme latine cu sufixele -ie , -ţie, -enţie, -anţie atestate între anii 1802-1805 au pătruns în limba română din Transilvania şi Banat nu prin filieră rusă (cum este cazul în Muntenia şi Moldova), ci prin cea maghiară (administraţie, comisie, competenţie, ţircumstanţie, finanţie, instanţie, rezidenţie, condiţie, contribuţie, combinaţie, convenţie, declaraţie, direcţie, dispoziţie, fracţie, informaţie, investigaţie, operaţie, poziţie, rezoluţie). Prin urmare, neologismele cu sufixul -ţie au o etimologie multiplă – din latină în Transilvania şi din franceză prin filieră rusă în Muntenia şi Moldova. Având în vedere diversitatea împrumuturilor pătrunse concomitent sau succesiv în stilul juridico-administrativ în perioada cercetată, etimologia multiplă este un aspect deosebit de important în studierea neologismelor. Alexandru Graur [1963:18], creatorul acestui concept, subliniază faptul că etimologia multiplă reprezintă o realitate lingvistică şi nu o soluţie comodă de analiză.

Se observă o preferinţă accentuată pentru pluralul neutru în -uri (capitaluri, mezaturi, amendamenturi, acturi, atestaturi, consulaturi, departamenturi, documenturi, interesuri, paragrafuri, puncturi, prinţipaturi, regulamenturi).

N.A. Ursu susţine că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele patru decenii ale secolului al XIX-lea, terminologia era foarte bogată în calcuri lingvistice, care constituiau o necesitate din cauza nivelului cultural scăzut şi al sărăciei vocabularului. Ele aveau drept scop popularizarea cunoştinţelor. Lingvistul ieşean afirmă că intelectualii au încercat să imite limbile străine (neogreaca, rusa, germana, maghiara) fără să ştie sau să ţină seama de faptul că româna nu oferă aceleaşi posibilităţi de formare a cuvintelor. Calcurile lingvistice, frecvente în acea perioadă, vor fi înlocuite treptat prin neologismele corespunzătoare. Adriana Stoichiţoiu-Ichim susţine că, în textele juridice din primele decenii al secolului XX, existau, de asemenea, foarte multe calcuri, care nu se mai datorează insuficientei dezvoltări a limbii, ci sunt expresia unor atitudini puriste ca o reacţie împotriva excesului de neologisme de la sfârşitul secolului al XIX-lea25. Utilizarea formaţiilor româneşti urmărea să răspundă cerinţelor de a asigura înţelegerea normelor juridice de către populaţia lipsită de cunoştinţe de specialitate. Legiuitorul român din 1864, în graba lui pentru introducerea codului penal francez, a lăsat în rândul pedepselor şi unele denumiri care erau neînţelese românilor, cum ar fi aceea 23 Todoran Romulus, 1962, p. 132. 24 Statuta Saxonum şi Practicească învăţătură şi îndreptare în praxisul forumurilor bisericeşti. 25 Stoichiţoiu-Ichim Adriana, 2001, internet.

nr. 7/2009 17

UNITERM

de recluziune. Ori de câte ori era pronunţată de judecători această pedeapsă, acuzaţii se întrebau ce înseamnă aceasta. De aceea, s-a căutat să se repare această greşeală, înlocuind denumirea de recluziune prin aceea de temniţă grea (în Codul Penal 1936:40-41), denumire consacrată în vechile legi şi care putea fi uşor de înţeles de oamenii de rând.

Aproape toţi cei care s-au ocupat de încadrarea verbelor neologice în limba română de la sfârşitul secolului al XIX-lea au remarcat că în această perioadă conjugarea a IV-a era mai bogată şi mai productivă decât conjugarea I care devine prioritară după 1830-1840. În aceeaşi etapă, în Muntenia şi Moldova, datorită influenţei neogreceşti, nu numai verbele provenite din această limbă, dar şi o mare parte din cele latino-romanice şi de alte origini, s-au încadrat la conjugarea în -i cu ajutorul sufixului grecesc -isi (cu variantele sale -alisi, -arisi, -erisi, -irisi, -asi, -osi, -psi): din greacă (canonisi, iconomisi, paragrafisi), din rusă (predstavlisi), din franceză (corespondarisi, publicarisi, expederisi, declarisi, anularisi, reclamarisi). Paralel în Transilvania şi Banat, influenţa limbilor maghiară şi germană a dus la încadrarea verbelor neologice provenite din alte limbi, în special din latină, la conjugarea a IV-a cu sufixul -ălui (cu variantele –elui şi -irui): aplicălui, comunicălui, declărălui, exponălui, formălui, informălui, introducălui, leghitimălui, multiplicălui, publicălui, prezentălui, prenotălui, reghestrălui, reprezentălui, rezolvălui, tăxălui, trăctălui, visitălui etc.

În perioada în discuţie, modurile care-şi dispută întâietatea sunt conjunctivul şi condiţionalul. Frecvenţa conjunctivului, ca mod al poruncii, este semnalată şi de Gh. Bulgăr. Observând că frecvenţa modurilor conjunctiv şi condiţional este mult mai mare în secolul al XVIII-lea, se poate trage concluzia că stilul administrativ era mult mai puţin impersonal decât astăzi.

Adjectivul nu este partea de vorbire cea mai caracteristică a stilului administrativ, care îl foloseşte numai acolo unde se impune o determinare. Latina medie îşi formase deja un sistem, derivând determinativele adjectivale cu ajutorul sufixului -alis din substantive denumind termeni administrativi. Aceste adjective sunt încadrate în limba română, aproape în exclusivitate prin sufixul slav -icesc (execuţionalicesc, finanţialicesc, maghistratualicesc, proporţionalicesc, patentualicesc), productiv până în 1830 când este înlocuit cu sufixul -ic. În unele sintagme, determinanţii au un caracter obligatoriu, ei fiind, de fapt, purtătorii sensului, elementele de particularizare semantică: poruncă stăpânească, deţimă regalicească, moşii stăpâneşti şi ţărăneşti, moşii birnice, anul milităresc, comisia de curte ţăntrală, rezoluţie privileghiată, iscălitură notarialicească, urbalicească regulaţie. Remarcăm în această listă că ordinea substantiv-adjectiv este prioritară, antepunerile fiind un procentaj destul de scăzut.

Un fenomen frecvent în textele din această perioadă este larga utilizare a prefixului mai vechi ne- în crearea antonimelor: substantive, adjective şi adverbe (nepază, nemilostivire, neascultare, negrijă, nefiinţă, neslobod, neprevăzut, nesmintit, neagonisit, netrebuit, necasnic, nemişcător, neîndată). Observăm că toate aceste derivate au la bază cuvinte din fondul comun al limbii, nici un derivat nu pleacă de la un neologism. În evoluţia ulterioară a limbii, unele din aceste formaţii au fost înlocuite cu neologisme cu prefixul in-, de tipul: inutil, invalid, imobil, inegal. Acest prefix are un caracter extrem de selectiv, el nu se găseşte ataşat decât la teme neologice, în special adjectivale.

nr. 7/2009 18

UNITERM

6. Concluzii. Stilul juridico-administrativ din perioada corespunzătoare jumătăţii a doua a secolului al XVIII-lea şi primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, numită aproape unanim perioada de tranziţie de la epoca veche la cea modernă, se află într-un proces de creare, înnoire şi constituire. Pentru ţările române, această epocă este eterogenă atât din punctul de vedere al mutaţiilor economico-social-politice, cât şi din punctul de vedere al evoluţiei cultural-lingvistice. Observăm două tendinţe: păstrarea nealterată a tradiţiei formelor consacrate şi adaptarea imediată la necesităţile momentului.

Majoritatea elementelor constitutive ale terminologiei juridice româneşti reprezintă împrumuturile neologice, în timp ce termenii populari sau creaţi pe teren românesc sunt mai puţini la număr. Împrumuturile din limbile străine s-au realizat pe mai multe căi şi diferă de la o perioadă la alta sau de la o regiune la alta.

Manuela Saramandu distinge două subperioade a căror graniţă o formează aproximativ deceniul 1830-1840. Cele două subperioade se deosebesc între ele atât în ceea ce priveşte valoare diferitor influenţe externe, cât şi în ceea ce priveşte modul de adaptare a acestor împrumuturi la sistemul limbii. Astfel, în prima subperioadă, terminologia juridică se află, în Muntenia şi Moldova, sub influenţa turcă, greacă şi rusă, iar în Transilvania şi Banat sub influenţa latină, germană şi maghiară. Împrumuturile turceşti au fost mai puţin importante, pentru că exprimau obiecte concrete, biruri, funcţii care nu mai sunt actuale. Deşi împrumuturile greceşti au fost destul de importante, marcând o primă etapă în modernizarea românei actuale, ele au fost, ulterior, aproape total eliminate din terminologia juridico-administrativă, fiind înlocuite de neologismele latino-romanice Numai un număr foarte mic de turcisme şi grecisme s-au menţinut în terminologia juridică. Împrumuturile ruseşti au cunoscut o răspândire considerabilă în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, numărul termenilor împrumutaţi din rusă a fost neînsemnat, aproape toţi termenii aparţinând domeniilor administrativ şi militar. Mai important a fost rolul limbii ruse ca filieră pentru unele neologisme latino-romanice. Împrumuturile germane şi maghiare au fost puţine şi nesemnificative pentru terminologia juridică actuală. Alături de aceste împrumuturi, încep să apară neologismele latino-romanice. Adaptarea fonetică şi morfologică a acestor împrumuturi se face, în general, în conformitate cu normele vechii române literare. După 1830, principala sursă a modernizării lexicului o constituie împrumuturile neologice latino-romanice, care mai întâi concurează şi apoi elimină treptat vechile împrumuturi. Ele au o importanţă deosebită din punctul de vedere al structurii, al varietăţii şi al frecvenţei. De atunci şi până astăzi, volumul termenilor juridici de origine latino-romanică a crescut în mod impresionant, imprimând un aspect modern, predominant romanic stilului juridico-administrativ.

Prin urmare, în perioada studiată, terminologia juridică cunoaşte un proces evolutiv de la faza unor structuri învechite, rudimentare, greoaie, fluctuante, la faza unor structuri moderne, stabile, esenţial latino-romanice.

Bibliografie Bulgăr, Gheorghe (1962): „Despre limba documentelor administrative la începutul secolului trecut (1800-1820)”. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, volumul al III-lea, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, p. 75-102.

nr. 7/2009 19

UNITERM

Bulgăr, Gheorghe (1969): „Evoluţia stilului administrativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea”. Studii de istoria limbii române literare: secolul al XIX-lea, primul volum, Bucureşti, Editura pentru Literatură, p. 167-199. Diaconescu, Paula (1974): Elemente de istorie a limbii române literare moderne, Bucureşti, Editura n.s. Gheţie, Ion (1978): Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica. Graur, Alexandru (1963): Etimologii multiple, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Române. Ivănescu, Gheorghe (1980): Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea. Rosetti, Alexandru / Cazacu, Boris / Onu, Liviu (1971): Istoria limbii române literare, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva. Saramandu, Manuela (1980): „Un procedeu de îmbogăţire a terminologiei juridic-administrative din perioada 1780-1850: derivarea”. Limba Română, Bucureşti, nr. 5, p. 547-550. Saramandu, Manuela (1986): Terminologia juridic-administrativă românească în perioada 1780-1850, Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti. Şerban, Elena (1958): „Observaţii asupra lexicului unor documente de la 1848”. Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, volumul al II-lea, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, p. 115-134. Todoran, Romulus (1962): „Contribuţii la studiul terminologiei juridico-administrative româneşti din Transilvania de la începutul secolului al XIX-lea”.Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, volumul al III-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 103-136. Ţăranu, Ecaterina (2001): Limba română în documentele administrative din Transilvania, Banat şi Bucovina (1750-1830), Iaşi, Editura Junimea. Ursu, N.A. (1962): Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

nr. 7/2009 20

UNITERM

LIMBAJUL MEDICAL ROMÂNESC ÎN SINCRONIE ŞI

DIACRONIE

Iulia Cristina FRÎNCULESCU

Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” Timişoara

Abstract

This paper is an overview of the Romanian medical language, viewed in synchrony

and diachrony. After a brief survey of the historical evolution of this particular type of

specialized language, the present article highlights some of the problems the Romanian

medical language raises nowadays. In a steady effort to keep up with the new over-

specialized terminology, whose prime vehicle of transmission is English, the Romanian

language of medicine is on the way of becoming more and more heterogeneous and

unsupervised. That is why this research suggests some measures to be taken in order to help

avoid ambiguities and correct errors, resulting from the language contact.

Keywords: Romanian medical language, synchrony, diachrony

1. Introducere

Deoarece unităţile sale lingvistice de bază provin din limbile latină şi

greacă, limbajul medical are unul dintre cele mai stabile şi uniforme

vocabulare, ceea ce asigură atât o echivalenţă lexicală importantă, între

diferitele limbi vernaculare, cât şi un pariu câştigat cu monosemantismul.

Monosemantismul termenilor medicali şi uniformitatea terminologică

reprezintă, însă, doar o structură de suprafaţă. La o investigaţie lexico-

semantică mai atentă, găsim, în limbajul medical, lexii polisemantice

(împrumuturi alogene sau cuvinte preluate din vocabularul general, cu

modificări de sens) care formează, de cele mai multe ori, alături de alte

elemente lexicale, sintagme specifice domeniului. Există două posibile nivele

de analiză ale lexicului medical, unul de suprafaţă, vizând termenii de origine

greco-latină, uşor identificabili şi analizabili, în general neechivoci şi

monosemantici, şi un nivel de analiză profund, la care se situează un număr

important de cuvinte polisemantice, sinonime şi omonime, care pot îngreuna

procesul comunicării ştiinţifice.

nr. 7/2009 21

UNITERM

Yves Gentilhomme (1984: 29-37) nuanţează şi mai mult aceste

observaţii, afirmând că există faţete ascunse ale discursului ştiinţific, care ar

repune în discuţie reputatul concept de monosemantism. În opinia sa,

monosemia termenilor specializaţi, rezultând dintr-un pariu epistemologic

pentru simplitate maximă, este greu de menţinut, în contextul mutaţiilor

ştiinţifice diacronice şi al contactului permanent dintre limbile diverselor

domenii specializate. Mergând chiar mai departe, Loïc Dépecker (2002)

studiază termenii specializaţi prin prisma sensurilor lor figurate, a polisemiei şi

a încărcăturii metaforice. Pe de altă parte, referindu-se la sinonimie, care se

doreşte eliminată din limbajele specializate, Solomon Marcus (1970)

consideră că există o relaţie de echivalenţă a conţinuturilor semnificative, în

ansamblul producţiilor discursive ştiinţifico-tehnice, în timp ce în limba poetică

(limba comună situându-se între cele două) nu există echivalenţe, orice

discurs caracterizându-se printr-un conţinut distinct, aşa-numita proprietate de

„inefabilitate”.

Specificul limbajului medical nu se reduce la caracterul denotativ al

semnelor şi la relaţia privilegiată a acestora cu obiectele realităţii. Limbajul

medical nu este doar un vocabular care reflectă realitatea, iar unităţile sale

constitutive nu sunt numai etichete aplicate referenţilor; limba este un tot, un

sistem ordonat ierarhic, în interiorul căruia sensul şi valoarea termenilor

rezultă din relaţiile pe care aceştia le stabilesc între ei (Saussure, 1916: 159).

Mai mult, limba trebuie privită ca un sistem interactiv, pe care se bazează

comportamentul comunicativ real. O analiză pertinentă a limbajului medical nu

poate fi doar o descriere taxinomică a morfemelor, lexemelor sau propoziţiilor,

modele modulare dezvoltate atât de lingvistica structurală descriptivă, cât şi

de gramatica generativă şi transformaţională. Investigaţia lingvistică trebuie să

treacă de graniţa propoziţiei, spre studiul paragrafului, textului şi chiar al

discursului medical. Chiar dacă analiza porneşte de la un termen, termenul nu

funcţionează decât în cadrul sistemului limbii, prin raporturile pe care le

stabileşte cu celelalte semne lingvistice, profilul combinatoriu al termenilor

fiind mai important decât termenii înşişi, iar limba devine, prin actualizarea sa

în text, dintr-un sistem virtual, de opţiuni disponibile nefolosite încă, un sistem

actual (Beaugrande/Dressler, 1996: 35). Ca orice alt tip de text, textul medical

poate fi văzut ca un sistem care respectă o serie de principii constitutive şi de

nr. 7/2009 22

UNITERM

principii normative (Searle, 1969) şi care adaptează permanent funcţiile

enunţurilor sale constitutive (Beaugrande/Dressler, 1996 : 36), aducând, de

asemenea, explicaţii în privinţa ambiguităţilor care apar în structura de

suprafaţă şi sugerând procedeele prin care acestea pot fi rezolvate. Studiul

contextului înţeles mai larg poate fi util şi pentru stabilirea unor particularităţi

ale discursului ştiinţific. În limbajul medical s-au delimitat tipuri diferite de

discurs, după cum este vorba despre fişa medicală, scrisoarea medicală,

prezentarea de caz, foaia de internare sau de externare, textul ştiinţific, textul

de popularizare; particularităţile lingvistice şi ştiinţifice ale contextului în aceste

discursuri medicale diferite pot fi puse în relaţie cu sarcini diferite ale

medicinei: de diagnostic, de prescripţie, de codificare ş.a.

Aşa cum afirmă Angela Bidu-Vrânceanu în lucrarea Lexic comun, lexic

specializat (Partea III, Terminologiile ştiinţifice. Probleme generale, 2002: 9),

„în ciuda caracteristicilor de cod închis manifestat în mod univoc,

monoreferenţial, non-ambiguu şi implicit, decontextualizat al termenilor

medicali, rolul contextului este, de multe ori şi în diverse feluri, foarte

important”. Libertăţile contextuale sunt relative, de cele mai multe ori

constatându-se preferinţa pentru atragerea altor termeni ştiinţifici în contextul

imediat, chiar şi în sintagmele medicale foarte precise. Combinarea cu

termeni medicali condiţionează sensul specializat din acest domeniu al unor

cuvinte din limba comună sau este necesară pentru realizarea sensului

medical când termenul e provenit din alte terminologii. Contextul aduce, de

asemenea, explicaţii în privinţa ambiguităţilor care apar în structura de

suprafaţă şi sugerează procedeele prin care acestea pot fi rezolvate.

2. Privire diacronică şi sincronică asupra limbajului medical

românesc

Din perspectivă diacronică, limbajul medical românesc a avut ca sursă

de inspiraţie terminologică, o bună perioadă de timp, mai precis prima

jumătate a secolului al XX-lea şi marea parte a sfârşitului secolului anterior,

limba franceză. Termenii medicali de origine franceză, mulţi dintre ei fiind

concepuţi prin compunere savantă, cu prefixe, sufixe şi rădăcini greco-latine,

s-au adaptat în general cu succes la lexicul românesc. Atâta timp cât s-a aflat

sub influenţa franceză, limba română din domeniul medical a continuat să fie

nr. 7/2009 23

UNITERM

cultivată. Astfel, lucrările medicale româneşti din anii 1940-1960 (cf.

Haţieganu-Goia, 1941, 1942; Haţieganu, 1955; Benetato, 1962) nu abundau

în neologisme, iar termenii noi, împrumutaţi, în cele mai multe cazuri, din

franceză erau folosiţi cu prudenţă la început, explicaţi între paranteze, iar apoi

adaptaţi la pronunţia şi morfo-sintaxa limbii române, împrumuturile neologice

fiind, astfel, asimilate în mod corect. O dovadă a grijii acordate îmbogăţirii, dar

şi apărării şi conservării limbii române folosite în medicină o constituie faptul

că neologismele pătrunse în limbă în acea perioadă au rezistat până în

prezent.

Către sfârşitul secolului al XX-lea, limba franceză a fost înlocuită din

poziţia de limbă internaţională a ştiinţei şi tehnicii de către limba engleză. Din

acea perioadă şi până în prezent, limba engleză (britanică şi americană) a

dominat evoluţia terminologiei medicale româneşti, devenind noua lingua

franca a comunicării medicale. Din anii 1990, ofensiva limbii engleze asupra

românei medicale a început să se manifeste deosebit de puternic, nefiind

limitată doar la împrumuturile lexicale („de altfel, prin intermediul lexicului se

realizează împrumuturi de sunete, mărci flexionare, tipare sintactice”) (cf.

DSL, 2005: 279), ci cuprinzând împrumuturi semantice şi calcuri lingvistice de

diferite tipuri (lexicale, gramaticale, frazeologice), astfel încât, prin acumulare,

fenomenul a determinat modificări la nivel micro- şi chiar macro-structural,

având efecte asupra morfo-sintaxei, deci asupra scheletului limbii.

Cu toate acestea, spre deosebire de atenţia întemeietorilor

terminologiei medicale româneşti pentru cultivarea acesteia, dar şi a

continuatorilor lor, din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care

supravegheau traducerile din alte limbi şi adaptau fonetico-fonologic şi morfo-

sintactic împrumuturile, terminologia medicală românească actuală, scutită de

privirea atentă şi critică a lingviştilor şi într-un efort permanent de a ţine pasul

cu limba engleză, are un caracter din ce în ce mai puţin supravegheat,

neomogen. Discursul medical, scris sau oral, transpune de multe ori

mecanic/ad litteram texte englezeşti, ceea ce reflectă o comoditate regretabilă

din partea utilizatorilor săi şi lipsa raportării conştiente a acestora la limba

naţională.

Unul dintre exemplele grăitoare în acest sens este traducerea

românească a unui tratat medical scris în engleză, Harrison’s Principles of

nr. 7/2009 24

UNITERM

Internal Medicine26 (2005), traducere reprezentativă pentru problemele cu

care se confruntă în prezent literatura ştiinţifică medicală românească.

Harrison’s Principles of Internal Medicine (2005) este o lucrare

medicală de referinţă la nivel mondial, publicată pentru prima oară în Statele

Unite ale Americii în 1987, cu ediţii noi la fiecare 4 ani. Deşi cartea, tradusă în

română şi publicată la editura Teora, este inclusă în bibliografia fundamentală

a tuturor examenelor importante de medicină din România (rezidenţiat,

examenul de medic specialist şi cel de medic primar etc.), traducătorii săi, în

mod ciudat, nu sunt menţionaţi şi, deci, rămân anonimi pentru marea masă de

cititori, atât specialişti cât şi nespecialişti. În România anilor noştri, anonimatul

se pare că este o modă printre traducătorii de texte medicale, iar acest lucru

se întâmplă deoarece, în marea majoritate a cazurilor, traducerile medicale

româneşti nu sunt făcute de traducători profesionişti, asistaţi de specialişti ai

domeniului în discuţie, aşa cum ar fi normal, ci de medici care nu cunosc

îndeajuns particularităţile limbii din care traduc, specificul limbajului medical,

dar mai ales aspecte legate de procesul traducerii. Foarte puţine sunt situaţiile

în care lingviştii se ocupă de traducerile medicale specializate. Aportul

lingviştilor la traducerile medicale sau la asistarea lingvistică a lucrărilor din

acest domeniu este minimal, dacă nu cumva inexistent.

Rezultatele acestei atitudini se văd în ediţia românească a tratatului

Harrison’s Principles of Internal Medicine (2005): împrumuturi din limba

engleză, prea numeroase pentru a fi asimilate cu succes, ele producând, în

multe cazuri, confuzii, atât terminologice, cât şi noţionale, cuvinte din limba

donatoare greşit înţelese, alterate în semnificaţi, prin glisare semantică de la

sensul originar, pseudo-sinonimie sau polisemie. Ambiguităţile şi erorile din

acest tratat, întâlnite, însă, şi în multe altele, sunt tributare, de cele mai multe

ori, împrumuturilor abuzive, calcurilor forţate, perifrazelor neadecvate,

polisemiei termenilor-sursă, interferenţelor lingvistice (manifestate sub forma

26 Cartea acoperă toate domeniile medicinei interne, de la specialităţile clasice până la cele moderne, precum genetica şi medicina moleculară. Fiecare specialitate este abordată complet, incluzând noţiuni de etiologie şi clinică, de la explorarea modernă şi diagnostic până la principiile terapeutice complexe. Tratatul se adresează atât studenţilor, pentru pregătirea examenelor medicale şi a examenului de rezidenţiat, medicilor de familie, ca răspuns la numeroasele probleme puse de practica medicală şi medicilor specialişti şi primari. În contextul evoluţiei rapide a medicinei din ultimii ani, „Harrison“ este permanent „la zi“. Cartea nu poate lipsi din biblioteca niciunui medic, indiferent de specialitate, în contextul interdisciplinarităţii medicinei moderne (Harrison, 2003: Prefaţă, XXX).

nr. 7/2009 25

UNITERM

„prietenilor falşi”), suprapunerii câmpurilor semantice ale noţiunilor vecine, sau

impreciziei în desemnarea noţiunilor, şi uneori bazelor latino-greceşti, care

funcţionează diferit în diverse limbi. Semnele lingvistice englezeşti, în

ansamblul lor, sunt, de asemenea, greu de acomodat la un sistem lingvistic

nou, din cauza structurilor lingvistice şi a comportamentelor intelectuale

diferite ale limbilor aflate în contact. În acest sens, sunt de acord cu ideea

conform căreia tendinţa de internaţionalizare a terminologiilor şi de

neutralizare parţială a diferenţelor interlingvistice ar trebui echilibrată printr-o

încercare de adaptare creatoare a terminologiei, în scopul păstrării, în măsura

posibilă, a diversităţii lingvistice (Matei, 1996: 56).

Fac o scurtă incursiune în realitatea medicală românească

extralingvistică de după 1990. Cerinţele tot mai multe şi mai diversificate ale

activităţii profesionale din acest domeniu ştiinţific, cu accent pe cantitate, în

defavoarea calităţii – publicarea de articole, cărţi, participări la conferinţe

naţionale şi internaţionale – fac ca rezultatele să fie marcate de

superficialitate, cel puţin din punct de vedere lingvistic, aspectul care

interesează acest studiu. O simplă confruntare a literaturii medicale româneşti

mai vechi (cf. Haţieganu-Goia, 1941, 1942; Haţieganu, 1955; Benetato, 1962)

susţine întru totul acest punct de vedere. Lucrările medicale mai vechi sunt

scrise cu atenţie şi cu acurateţe lingvistică, în acord perfect cu normele şi cu

sistemul limbii române literare.

În sprijinul afirmaţiilor de mai sus vine chiar mărturia unui titan al

medicinei româneşti actuale, prof. dr. Ion Socoteanu. Astfel, referindu-se la

consecinţele numărului mare de autori care colaborează pentru scrierea unei

lucrări medicale, Ion Socoteanu afirmă următoarele în introducerea cărţii

Tratat de patologie chirurgicală cardiovasculară (2007: XXV): „Participarea

unui mare număr de autori în scrierea unei cărţi are două consecinţe diferite

sau chiar opuse: una pozitivă şi anume sumarea experienţelor şi

competenţelor foarte numeroase şi diverse şi antrenarea colegială a tuturor

celor care sunt implicaţi în această specialitate, pentru ca fiecare să-şi poată

expune sau valida competenţa; consecinţa negativă, recunoscută la vremea

lor de cei mai remarcabili autori ai unor asemenea tratate: John Kirklin, Sir

Brian Barrat-Boyes, Doright McGoon, care considerau că e prea mult chiar

numai o „mână” de colaboratori – se reflectă în pierderea uniformităţii stilului,

nr. 7/2009 26

UNITERM

expresiilor şi nomenclaturii; inconsecvenţă sau contradicţii; suprapuneri

inexacte cu pierderea preciziei şi organizării materialului fiecărui capitol etc.”

Aplicând observaţiile doamnei Rodica Zafiu (1995) dintr-un articol

referitor la limbajul informatic, la limbajul medical de după 1990, se poate

spune că „importul” terminologic din engleză, un fenomen viu, în curs de

desfăşurare, medicina fiind o ştiinţă supusă permanent schimbării, ridică, în

română, dar şi în alte limbi, probleme de integrare lingvistică, la diferite nivele.

În registrul formal, al limbajului de specialitate, folosit în tratate medicale,

articole şi comunicări ştiinţifice, traduceri sau manuale, eforturile terminologice

sunt în general mai mari, sunt căutate echivalenţe, se evită - instinctiv sau

programatic - barbarismele; „nevoia de precizie şi de transparenţă

internaţională acţionează însă în sens contrar, manifestându-şi presiunea” (cf.

Zafiu, 1995). Există şi un jargon al specialiştilor, mai puţin supravegheat, în

care amestecul lingvistic e mai puternic, iar ambiguităţile, improprietăţile şi

erorile sunt mai frecvente. Cât despre zona de pătrundere a terminologiei în

limba comună (reţete, prescripţii de medicamente, discuţii televizate, informaţii

şi sfaturi apărute în ziare şi reviste de popularizare), aici interesul lingvistic ar

trebui să fie mai mare, iar reacţiile publice mai puternice.

Din păcate, spre deosebire de receptivitatea lingviştilor şi a locutorilor

obişnuiţi pentru alte limbaje specializate (cum sunt, spre exemplu, limbajul

informaticii şi cel publicistic), limbajul specializat medical, având o circulaţie

limitată, chiar ezoteric, folosit doar de iniţiaţi, nu stârneşte reacţii publice la fel

de puternice în ţara noastră. Prin cele câteva exemple de mai jos încerc să

arăt că materialul lingvistic pe care ni-l pune la dispoziţie medicina

românească actuală este cel puţin unul interesant, iar un studiu ştiinţific poate

să îl analizeze, să îl completeze şi să îl corecteze.

3. Aspecte ale limbajului medical românesc actual

Textele pe care le-am ales ilustrează câteva aspecte ale limbajului

medical românesc actual: problema „prietenilor falşi” din terminologia

medicală românească, rezultatul proceselor de interferenţă dintre engleză şi

română (engl. drug/rom. drog; engl. insult/rom. insultă), interferenţe lexicale şi

fonetice (engl. destruction/rom. distrucţie; engl. to supress/rom. a supresa),

împrumuturi din limba engleză, incomplet sau deloc adaptate (trial, ortodonţi,

nr. 7/2009 27

UNITERM

graft, slice) sau calcuri gramaticale neadecvate (în populaţia). Textele sunt

foarte recente (de după 2000) şi actualizează tipuri diferite de discurs medical:

[1], [2] şi [7] fac parte dintr-un tratat medical, [3] şi [5] sunt lucrări colective

publicate în reviste medicale, iar [4], [6], [8], [9] şi [10] sunt lucrări prezentate

la congrese medicale şi publicate în volum. Termenii şi construcţiile

„problemă”, nu sunt, din păcate, utilizări izolate sau accidentale, ci apar

sistematic în limbajul medial, făcând parte din terminologiile unor specialităţi

medicale diferite: medicină internă, stomatologie, tehnică dentară şi

cardiologie.

[1] „Se poate ca o creştere a 1,25-dihidroxivitaminei D (care are o contribuţie

placentară) să fie evenimentul primar care să conducă la creşterea absorbţiei

de calciu, scăderea PTH-ului şi hipercalciurie. Când în timpul sarcinii apare

hiperparatiroidism cu hipercalcemie, nou-născutul va manifesta semne de

tetanie, datorită supresiei secreţiei fetale de PTH.” (Harrison, 2003: 32).

[2] „Alte cauze de hipertensiune secundară apar cu frecvenţă egală la femei şi

la bărbaţi. Atât eficacitatea, cât şi efectele adverse ale diferitelor droguri

antihipertensive par să fie comparabile la femei şi la bărbaţi” (Harrison, 2003:

26).

[3] „Dr. Marcus Flather (Directorul Departamentului Clinical Trials and

Evaluation Unit), recunoscut prin expertiza în sindroame coronariene şi

trialuri clinice […] Dr. Mallick a mulţumit tuturor colaboratorilor săi, în special

doamnei Prof. Maria Dorobanţu şi echipei sale de investigatori formată din

medici tineri” (Mărgineanu, 2003: www.stetoscop.ro).

[4] „Curând ortodonţii sunt consideraţi un „tabu” profesional, iar pe batrânul

continent „cei ce lucrează la copii” într-un areal profesional strict delimitat,

concept ce dăinuie în unele ţări până în deceniul VIII-IX” (Milicescu et al.,

2008).

[5] „Studiu clinic deschis, randomizat, prospectiv care a inclus 590 pacienţi la

care s-a practicat revascularizare miocardică prin BAC cu graft arterial

(mamară internă, radială, gastroepiploică) sau venos (vena safenă inversată),

în Institutul de Boli Cardiovasculare „C.C.Iliescu" în perioada 1 Ianuarie 2002 -

1 Mai 2004.

Pacienţii au fost randomizaţi să primească:

nr. 7/2009 28

UNITERM

1. Lotul A: Betaxolol po 20mg/24h în priză unică

2. Lotul B: Metoprolol po 2 x 100 mg/zi (la 12h)” (Iliuţă et al. 2005:

www.stetoscop.ro).

[6] „Prevalenţa, tratamentul şi controlul hipertensiunii arteriale în populaţia

adultă din Români” (Dorobanţu et al., 2006).

[7] „Apariţia cancerului esofagian a fost, de asemenea, asociată ingerării altor

carcinogeni, cum ar fi nitriţii, opiaceele fumate şi toxinele fungice din legumele

murate, precum şi altor afecţiuni ale mucoasei cauzate de unele insulte fizice

ca expunerea îndelungată la ceai fierbinte, ingerarea de leşie, leziuni induse

prin iradiere şi acalazia cronică.” (Harrison, 2003: 620).

[8] „Asamblarea sliceurilor permite generarea de structuri tridimensionale

care oferă o imagine de ansamblu a zonelor investigate. Importarea acestora

în programe de simulare numerică cu opţiunea plasării exacte şi reale a

defectelor existente permite executarea de evaluări neinvazive teoretice a

comportamnetului structurilor investigate.” (Negruţiu, 2008).

[9] „Restaurarea distrucţiilor coronare în zona estetică o abordare

multidisciplinară. Orice restaurare dentară trebuie să refacă morfologia

funcţională a coroanelor clinice.” (Vâlceanu et al., 2008)

[10] „Distrucţiile coronare de la nivelul dinţilor frontali superiori se evaluează

din mai multe puncte de vedere: localizarea leziunilor, calitatea şi cantitatea

structurilor dentare restante şi a ţesuturilor învecinate şi vârsta pacientului”

(Vâlceanu et al., 2008)

4. Concluzii

Găsirea soluţiilor viabile pentru rezolvarea „erorilor de diagnostic”

(numesc astfel ambiguităţile, improprietăţile şi erorile, care pot să apară apar

la contactul dintre limbi) din limbajul medical şi constituirea unui vocabular

medical sistematic, precis şi standardizat, care să se supună legilor clarităţii şi

ale limbajului, fiind totodată în concordanţă, până la un punct, cu uzajul,

pentru a nu se îndepărta de realitate, sunt probleme care ar trebui să se afle

în centrul preocupărilor lingviştilor. Un domeniu în care tehnicile, metodele de

diagnosticare şi de tratament evoluează atât de rapid, iar tipurile de

medicamente devin din ce în ce mai diversificate şi mai performante, merită

nr. 7/2009 29

UNITERM

un limbaj pe măsură. Problema neologismelor, a creării cuvintelor noi, prin ce

procedee, metode se pot crea termeni, cât de departe se poate merge cu

neologismele sunt aspecte care trebuie studiate cu atenţie, mai ales că există

un conflict temporal fundamental între nevoia de a denumi un concept, atunci

când acesta se naşte, şi standardizarea denumirilor. Un aspect care trebuie,

de asemenea, abordat este cel al standardizării nomenclaturilor. În acest

sens, modelul abordat de francezi, acela al unui comitet de studiu al

termenilor medicali (Comité d’étude des termes médicaux, cf. Eyraud, 1974:

13-27), ar putea funcţiona şi în ţara noastră, în condiţiile în care se stabileşte

şi se doreşte în mod real o cooperare între lingviştii şi medicii români. O

soluţie în acest sens ar putea fi, pentru început, ca să ne menţinem în

domeniul de ai cărui semnificaţi şi semnificanţi am încercat să mă apropii,

constituirea ghidurilor terminologice medicale, după imaginea ghidurilor din

medicină27, care reflectă consensuri conceptuale internaţionale. Ghidurile

terminologice medicale ar trebui să reflecte consensuri terminologice,

naţionale şi internaţionale, care să expună diferenţele între diversele utilizări

ale termenilor medicali, unităţile lexicale, semantice şi structurile gramaticale

care trebuie evitate şi să justifice alegerea termenilor privilegiaţi.

Bibliografie

Lucrări lingvistice

Beaugrande, Robert-Alain de/Dressler, Wolfgang Ulrich 1996: Introduction to

Text Linguistics, London and New York: Longman

Bidu-Vrânceanu, Angela (coordonator)/Ene, Claudia/Savulescu, Silvia/Toma,

Alice 2002: Lexic comun, lexic specializat, Universitatea din Bucureşti:

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vranceanu/index.htm

27 Ghidurile medicale (din engleză - „guidelines”) sunt documente care orientează atât algoritmul diagnostic cât şi conduita terapeutică. Ele identifică şi standardizează, la nivel internaţional, după o prealabilă evaluare, cele mai recente metode de prevenţie, diagnostic, terapie şi medicaţie.

nr. 7/2009 30

UNITERM

Dépecker, Loïc 2002: „Linguistique et terminologie: problématique ancienne,

approches nouvelles”, Bulletin de la Société de linguistique de Paris, vol. 97,

no. 1, Paris: Peeters, pag. 123-152

DSL = Bidu-Vrânceanu, Angela/Călăraşu, Cristina/Ionescu-Ruxăndoiu,

Liliana/Mancaş, Mihaela/ Pană Dindelegan, Gabriela 2005: Dicţionar de ştiinţe

ale limbii, Bucureşti: Ed. Nemira

Eyraud, Daniel 1974: „Bilan d'une décennie”, META, vol. 19, no. 1, Montréal:

Les Presses de l’Université de Montréal, pag. 13-27

Frînculescu, Iulia Cristina 2008: „Diagnosticul ambiguităţilor din limba

medicală”, Studia in honorem Profesor univ. dr. Dr. h. c. mult. Maria Iliescu,

Craiova: Editura Universitaria, pag. 120-127

Frînculescu, Iulia Cristina 2008: „English as a Lingua Franca in Medicine”,

Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice, Limbi străine aplicate,

anul IV, nr. 1-2/2008, Craiova: Editura Universitaria, pag. 40-44

Gentilhomme, Yves 1984: „Les faces cachées du discours scientifique;

Réponse à Jean Peytard”, Langue française, vol. 64, no. 1, Paris: Armand

Colin, pag. 29-37

Marcus, Solomon 1970: Poetica matematică, Bucureşti: Editura Academiei

Matei, Dan 1996: „Banca de date terminologice a TERMROM şi problemele ei

neologice”, în: Dan Tufiş (ed.), Limbaj şi Tehnologie, Bucureşti: Editura

Academiei Române, pag. 53-66

Pitar, Mariana 2009: Manual de terminologie şi terminografie, Timişoara:

Editura Mirton

Saussure, Ferdinand de (1916), publié par Charles Bailly et Albert Séchehaye

1995: Cours de Linguistique générale, Paris: Éditions Payot, Grande

Bibliothèque Payot

Searle, John 1969: Speech Acts, London: Cambridge University Press

Zafiu, Rodica 1995: „Limbajul informaticii (II)”, România literară, nr. 47,

http://old.romlit.ro/

Lucrări de medicină

Benetato, Grigore (sub redacţia) 1962: Elemente de fiziologie normală şi

patologică, vol. I, Bucureşti: Editura Medicală

nr. 7/2009 31

UNITERM

Dorobanţu, M./Bădilă, E./Darabonţ, Roxana/Datcu, G./Rădoi, M./Muşetescu,

R./ Avram, Harrison, Tinsley R. 2003: Tratat de Medicină Internă, ed. a XIV-a,

Bucureşti: Editura Teora

Harrison, Tinsley R. 2005: Harrison’s Principles of Internal Medicine, 16th

edition, New York: Mc Graw-Hill

Haţieganu, I. 1955: Clinică şi patologie medicală, probleme şi lecţiuni,

Bucureşti: Centrocoop

Haţieganu–Goia 1941: Tratat elementar de semiologie şi patologie medicală,

vol. II, ediţia a II-a, Sibiu: Tipografia „Cartea Românească din Cluj”

Haţieganu–Goia 1942: Tratament elementar de semiologie şi patologie

medicală, vol. I, ediţia a IV-a, Sibiu: Tipografia „Cartea Românească din Cluj”

Iliuţă, Luminiţa/Săvulescu, Camelia/Moldovan, H./Gherghiceanu, D.P./Vasile,

R./ Filipescu, Mărgineanu, Alina 2003: „Rezultatele studiului RACS

(Romanian Acute Coronary Syndromes)”, Stetoscop, nr. 20,

www.stetoscop.ro

Milicescu, Viorica/Teodorescu, Elina 2008: „Variabilitatea conceptului

interdisciplinar în ortodonţie şi ortopedia dento-facială”, Congresul

Internaţional Interdisciplinaritate în Medicina Dentară Actuală, Timişoara

Negruţiu, Meda-Lavinia 2008: „Metode alternative de identificare a defectelor

de material a diferitelor tipuri de proteze dentare”, Congresul Internaţional

Interdisciplinaritate în Medicina Dentară Actuală, Timişoara

Socoteanu, Ion 2007: Tratat de patologie chirurgicală cardiovasculară, vol. I,

vol. II, Bucureşti: Editura Medicală

Vâlceanu, Anca S./Leretter, Marius/Stratul, Ştefan I./Anghel, Mirella 2008:

„Restaurarea distrucţiilor coronare în zona estetică o abordare

multidisciplinară”, Congresul Internaţional Interdisciplinaritate în Medicina

Dentară Actuală, Timişoara.

nr. 7/2009 32

UNITERM

NÉOLOGIE JURIDIQUE EN ROUMAIN

Adriana SFERLE

Université Paul Valéry Montpellier

Summary

With this study we intend to improve the knowledge of legal terminology in Romanian.

Romania has been faced lately, particularly since January 1st 2007, when it joined the

European Union, with a real need for terminological studies, for dictionaries and data bases in

all fields relating to translation and interpreting.

Key words: legal terminology, legal translation (French – Romanian), Neologism

1. Propos liminaires

Actuellement plusieurs domaines tels la traduction, l’interprétation, la

lexicologie, la terminologie et encore le journalisme ou le marketing, sont

utilisateurs et même créateurs de néologie. Nous pouvons distinguer deux

grands secteurs : la néologie de la langue commune et la néologie des

langues spécialisées, plus difficile à maîtriser, avec des passerelles entre les

deux.

La lexicologie définit la néologie comme l’incorporation d’éléments

nouveaux dans le lexique d’une langue. Quand on essaie d’identifier les

néologismes concrets dans des textes, on est renvoyé à une définition qui

semble être plus pratique que théorique, lexicographique plutôt que

lexicologique, et qui fait appel au dispositif ad hoc du corpus d’exclusion.

C’est-à-dire que le néologisme est un mot relevé dans un texte, mais qui ne

se trouve pas dans un corpus de dictionnaire supposé représenter l’état

actuel de la langue et du registre concernés. Ce problème est commun aux

études de la néologie en langue générale et en langue de spécialité.

La néologie est un phénomène dû à la nécessité de dénommer des

nouveaux concepts. Nouveaux concepts ou nouveaux objets qui vont être

l’occasion d’une création néologique permettant d’actualiser et de moderniser

même le langage juridique. Elle permet de traiter des nouvelles situations que

l’on rencontre par exemple dans le droit de la famille (autorité parentale, juge

nr. 7/2009 33

UNITERM

aux affaires matrimoniales), dans le droit communautaire (acquis

communautaire, sauvegarde, principe de subsidiarité). Les néologismes sont

surtout destinés à refléter les transformations profondes du droit.

2. La néologie dans le contexte de la langue roumaine

Tout comme les autres langues romanes, le roumain garde la structure

du latin mais, de toute évidence, avec de nombreuses modifications résultant

de l’évolution normale à laquelle toute langue est soumise.

À noter que la langue roumaine est issue du latin vulgaire des colons

romains adopté par les Daco-Gètes à l’époque de la colonisation romaine et

complété tout naturellement par l’idiome daco-gétique parlé avant la

romanisation. La situation géographique du pays (dans les Balkans) imprime

à la langue un aspect différent par rapport aux autres langues romanes. Sa

position explique donc le contact plus ou moins étroit, que le roumain a eu à

travers les siècles avec d’autres langues non-romanes : slaves, turque, néo-

grecque, hongroise, etc.

L’histoire sociale et culturelle des Roumains a été tournée vers l’Orient

jusqu’à l’époque moderne. Vu sa position géographique, la population

roumaine, la seule d’origine latine de religion orthodoxe, n’a pas fait appel au

latin que l’Occident roman a employé dans les écoles, dans l’administration et

surtout à l’église. Alors que les langues romanes occidentales ont été

renouvelées, tout au long des siècles, en puisant dans le latin des mots et des

tournures de phrases, le roumain a été marqué par l’influence du slave

ancien, qui était alors la langue cultivée de cette région de l’Europe. Mais ce

contact avec le slave ancien et les autres langues n’a pas reussi à modifier la

strucure latine du roumain.

Dans le cadre du processus de modernisation de la langue roumaine,

la diffusion des néologismes fortement marquée par l’influence française a été

nommée par certains linguistes roumains la période de « ré-romanisation de

nr. 7/2009 34

UNITERM

la langue roumaine »28. Bon nombre de mots d’origine slave, grecque, turque,

etc. ont disparu de la langue et cela parce que les mots français les ont

évincés grâce à divers facteurs favorables (prestige, nouveauté, mode,

expressivité) et parce que la civilisation occidentale a remplacé les anciennes

institutions, formes de vie. Le français a ainsi contribué à « ré-romaniser » le

fonds lexical de la langue, remplissant en roumain le rôle que le latin a joué à

l’époque de la Renaissance dans l’histoire de la langue française [NANDRIŞ,

1956 : 184–185].

Le français a pénétré profondément et son influence ne se borne pas

aux milliers de mots dont il a enrichi le vocabulaire roumain. Il a déterminé

dans une certaine mesure de la façon de formuler les pensées, la pensée

juridique notamment. Cela s’explique par le fait que le français se répand à

partir du XIXe siècle dans le milieu intellectuel quand on peut parler d’une

période de bilinguisme et quand le français exerce sur le roumain une

influence autrement profonde que celle que nous révèle une liste de mots

empruntés, de calques et de structures syntaxiques. Cette influence se

maintient encore et les mots introduits actuellement en roumain se répandent

infiniment plus vite que ceux d’il y a cent ans.

L’étude de l’influence d’une langue sur une autre permet de distinguer

les néologismes, l’évolution sémantique, les changements qui se produisent

dans le système de la langue, dus à l’insertion dans l’énoncé des éléments

extérieurs à ce système.

Dans le cadre du processus de modernisation de la langue roumaine,

un grand nombre de mots tombent en désuétude et disparaissent petit à petit,

remplacés par des néologismes. Des nouvelles possibilités d’expression

s’imposent dans la langue. Avec l’introduction des notions nouvelles,

apparaissent des mots capables d’exprimer ou de nuancer les valeurs

sémantiques de certains mots autochtones.

L’enrichissement du vocabulaire roumain représente donc le résultat

de toute une évolution, soit par des moyens internes, soit par des moyens 28 S. PUŞCARIU, Limba română (La langue roumaine), t. I, Bucarest, 1940, p. 370. Ce processus a été nommé aussi „re–latinisation” (Al. GRAUR, « L’importance du roumain pour les études de linguistique romane », in Les Travaux du Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes, Bucarest, 15–20 avril, 1968, p. 9 et La romanité du roumain, Bucarest : EA, 1965). I. IORDAN (Linguistique romane, Bucarest : EA, 1970) évite d’employer ce terme, qu’il considère impropre, car il pourrait prêter à des interprétations erronées.

nr. 7/2009 35

UNITERM

externes (emprunt et calque). L’emprunt doit être observé sous un angle

synchronique et diachronique à la fois. Et cela parce que, on le sait bien, les

mots traduisent les réalités sociales, en reflétant au cours de leur évolution les

circonstances historiques qui ont contribué à leur formation. C’est la raison

pour laquelle nous avons considéré nécessaire d’évoquer les contextes

sociaux et politiques, de tenir, donc, compte des rapports historiques,

économiques et culturels qui ont présidé à cette influence et à ces emprunts.

L’intégration européenne a impliqué une grande activité de traduction à

tous les niveaux. Après la traduction en roumain des noms des institutions et

des structures économiques et juridiques européennes, il a fallu trouver des

équivalents ou bien créer des termes pour les nouveaux concepts autrefois

inexistants dans le contexte roumain. La traduction, on le sait bien d’ailleurs,

est un domaine important de création néologique.

3. Classification des néologismes juridiques en roumain

Les néologismes se forment soit par emprunt, dont l’étymologie

renseigne sur les origines, soit par dérivation, ou par composition.

Si pour le néologisme, il y a parfois des hésitations dans la définition et

l’acception du terme, en revanche, l’emprunt est le mot qui provient d’une

autre langue. Plus les concepts nouveaux se répandent et se généralisent

dans la société, plus les emprunts acquièrent, à leur tour, de la notoriété et

s’implantent dans le vocabulaire. Il y a une liaison directe, une

interdépendance étroite entre l’adaptation du néologisme et la nécessité. Les

emprunts ont une valeur historique indéniable. Grâce aux emprunts nous

reconnaissons la trace de tous les contacts qui peuvent s’établir entre

plusieurs pays, cultures, la preuve aussi de la perméabilité des civilisations.

L’emprunt est le phénomène socio-linguistique le plus important dans tous les

contacts de la langue.

À côté de l’emprunt, le calque représente un autre moyen

d’enrichissement de différents syntagmes et structures grammaticales.

Procédée très productif dans la langue, le calque est la transposition soit

rigoureuse, soit approximative d’une construction. C’est une imitation

nr. 7/2009 36

UNITERM

automatique d’expressions d’un modèle étranger avec des moyens

linguistiques propres. Quant à la différence entre l’emprunt et le calque, Ch.

Bally29 considérait qu’ils diffèrent dans leur forme extérieure, mais très peu

par leur origine et leurs caractères fondamentaux, ils ont une seule et même

raison d’être et une égale influence dans la formation du vocabulaire.

Entre les moyens externes (les emprunts) et les moyens internes (la

formation des mots nouveaux par dérivation, composition, etc.), le calque

linguistique se place juste au milieu, parce qu’il imite partiellement ou

intégralement un modèle : c’est une sorte de cliché d’après le mot ou le

groupe de mots étrangers, en copiant sa structure formelle soit lexicale, soit

syntaxique, soit sémantique. Créé dans le processus de la traduction, le

calque est le résultat du contact entre les deux langues qui s’est produit dans

un contexte précis.

Au niveau de la terminologie juridique en roumain on remarque :

Le calque lexical

- qui se distingue de l’emprunte de sens parce qu’il produit un mot nouveau :

Calques de structure qui introduisent dans la langue une

construction structurale nouvelle en imitant la structure d’un

néologisme, en empruntant la forme interne d’un mot étranger ; on

reproduit le moyen d’organisation du complexe sonore de telle manière

qu’il corresponde au sens que le mot exprime.

Le calque partiel ou semi-calque — lorsqu’on emprunte

soit l’affixe, soit le thème du néologisme. C’est le procédé

par lequel on traduit une seule partie d’un mot étranger,

l’autre partie étant empruntée, comme c’est le cas de :

roum. menţine < fr. maintenir (main + tenir > men + ţine),

roum. surprinde < fr. surprendre (sur + prendre > sur

+prinde).

Le calque intégral ou total — lorsqu’on traduit les deux

parties composantes ; affixes et thème. On emprunte

seulement la forme interne du mot et le complexe sonore

29 Cf. Traité de stylistique française, 2e éd., I, Paris, 1921.

nr. 7/2009 37

UNITERM

est remplacé ou traduit par un ou des correspondants

autochtones. Ainsi : roum. întreprinde < fr. entreprendre.

Dans le processus de l’influence du français sur le roumain, le

calque de structure apparaît assez fréquemment :

Mots dérivés à l’aide des préfixes : roum. consimţi < fr.

consentir, roum., roum. demers < fr. démarche, roum.

întrevedea < fr. entrevoir, roum. extraparlamentar < fr. extra-

parlamentaire, roum. interzicere < fr. interdiction (roum.

interdicţie – néologisme), roum. nedespărţibil < fr.

inséparable (roum. inseparabil – néologisme), roum.

prestabili < fr. préétablir, roum. sustrage < fr. soustraire, etc.

Mots dérivés à l’aide des suffixes : roum. colaborator < fr.

colaborateur ; roum. irevocabil < fr. irévocable, roum.

seninătate < fr. sérénité, etc.

Calques sémantiques — tout en respectant la structure du syntagme de la langue emprunteuse qui change d’aspect sémantique. C’est un emprunt de sens ou l’addition au sens courant du terme, d’un sens emprunté à la langue initiale. On attribue un sens nouveau à un mot ou à un système existants déjà en langue :

Le verbe roum. a destinde (fr. détendre) formé d’éléments

roumains a acquis des sens figurés empruntés au français : roum.

« situaţia politică s-a destins în ultimul timp » — fr. « la situation

politique s’est détendue dernièrement » ;

roum. act (< fr. acte, lat. actum) enrichit le champ sémantique

avec les expressions : roum. actele de justiţie (fr. les actes de justice),

roum. actele de acuzare (fr. les actes d’accusation), roum. a face act

de prezenţă (fr. faire acte de présence) ;

roum. cauză (< fr. cause, lat. causa) se trouve dans des

expressions comme : roum. a fi în cauză (fr. être en cause), roum. a fi

afară din cauză (fr. être hors de cause), roum. a fi în cunoştinţă de

cauză (fr. être en connaissance de cause), roum. a face cauză comună

cu… (fr. faire cause commune avec…).

Le calque phraséologique

Si le calque lexical imite la structure d’un seul mot, le calque

phraséologique ou de syntagme reproduit la structure d’un groupe de mots,

nr. 7/2009 38

UNITERM

plus ou moins complexe, qui exprime un contenu unique et forme une unité

phraséologique. C’est une traduction littérale d’une expression idiomatique.

Le calque phraséologique suppose la reproduction de la structure et du sens

d’un groupe de mots qui forme une unité. C’est une construction propre à une

langue qui se traduit par le caractère stabilisé de la combinaison qu’elle

constitue. Il reste une combinaison lexicale à sens unitaire et avec une

autonomie sémantique propre, l’ordre fixe des éléments composants et

l’impossibilité de la dislocation des termes : roum. cu titlu de împrumut (fr. à

titre de prêt), roum. Consiliu de Stat (fr. Conseil d’État), roum. Camera de

comerţ (fr. Chambre de commerce), roum. Adunare constituantă (fr. Assemblé

constituante), roum. proces de intenţie (fr. procès d’intention), roum. proiect

de lege (fr. projet de loi), roum. a intra în vigoare (fr. entrer en vigueur), roum.

conform normelor în vigoare (fr. conformément aux normes en vigueur), roum.

a fi în posesia (fr. être en possession), roum. a fi în legitimă apărare (fr. être

en légitime défense), roum. a pleda cauza cuiva (fr. plaider sa cause), etc.

Dès le XIXe siècle les emprunts à la langue française remplacent

en roumain au fur et à mesure les mots d’origine slave, grecque, turque

dans le contexte de la tendance générale de remplacer les mots

provenant des langues non-romanes qui sont éliminés dès que

l’occasion se présente. Ainsi, concernant la terminologie juridique les

termes qui ont été éliminés sont remplacés par des néologismes

d’origine française : jalbă (<sl. zaliba) remplacé par reclamaţie (< fr.

réclamation), pricină (< bg. pricina) remplacé par cauză (< fr. cause),

diata (<gr. ∆ιατα) / testament (<fr. testament, lat. testamentum), epitrop

(< gr. Επιρος) / tutore (< fr. tuteur), protimis (< gr. Προτιμησις) / prioritate

(< fr. priorité) ; dicasterie (< gr. ∆ικαστηριον), tribunal (< fr. tribunal) ;

sinet (< tc. senet) / act (< fr. acte) ; d’autres anciens disparaissent au

profit de néologismes français, qui commencent à être de plus en plus

utilisés : obştesc (< sl. obistije) perd du terrain en face de comun (< fr.

commun), pârî (< sl. pireti) circule à côté de reclama (< fr. réclamer).

Les néologismes français se sont vite et facilement imposés dans tous

les styles de la langue avec leur sens précis de la langue d’origine. Pourtant,

jusqu’à la fixation définitive, ont existé certaines oscillations et tâtonnements

d’adaptation au système de la langue roumaine. Lorsque deux systèmes

nr. 7/2009 39

UNITERM

linguistiques sont en contact, et que pour des raisons socioculturelles, un

terme passe d’un système à l’autre, il y a une intégration de celui-ci dans le

système propre de la langue qui emprunte. Cette intégration est à la fois

phonétique, morphologique et syntaxique30.

Certains mots reproduisent en roumain la variante écrite de l’étymon

français :

roum. criminologie (< fr. criminologie) ;

roum. incident (< fr. incident) ;

roum. mandat (< fr. mandat).

D’autres termes ont été romanisés d’après la forme orale du français :

roum. cazier (< fr. casier) ;

roum. anchetă (< fr. enquête) ;

roum. replică (< fr. réplique).

D’autres, comme roum. appel (< fr. appel) et roum. pledoarie (< fr.

plaidoirie) reproduisent partiellement la forme écrite et la forme orale.

Les sons français [y] et [oe], inexistants en roumain, ont été rendus par

[u] et [o], conformément aux lois traditionnelles d’adaptation des emprunts

turcs et hongrois, qui avaient des sons voisins [ADAMESCU, 1938 : 25] :

roum. imputabil (< fr. imputable) ;

roum. putativ (< fr. putatif)

ou

roum. acuzator (< fr. accusateur) ;

roum. procuror (< fr. procureur)31.

E final muet du français est passé d’habitude en ă :

roum. amendă (< fr. amende) ;

roum. amprentă (< fr. empreinte) ;

roum. crimă (< fr. crime) ;

roum. recidivă (< fr. récidive).

30 Voir les observations concernant ce sujet par J. DUBOIS, Grammaire structurale du français : le verbe, Paris : Larousse, 1968, p. 31 et p. 86–149. 31 Le son [oe] devient [o] dans les néologismes d’origine française terminés en –eur.

nr. 7/2009 40

UNITERM

Le processus d’adaptation de ces termes au système morphologique

du roumain a été fait sous l’action des lois qui ont déterminé, en général,

l’intégration des néologismes latino-romans, dans la structure de la langue

actuelle, et aussi, sous l’effet des règles spécifiques pour la transformation

des emprunts au français.

Voici maintenant les moyens internes de formation des néologismes,

comme la dérivation, la composition et la conversion par mutation

grammaticale32.

Dérivation par suffixation

La suffixation demeure la plus utilisée dans le vocabulaire juridique :

les suffixes de dérivation en roumain comme en français sont porteurs d’une

signification :

Les suffixes –or (roum.) et –eur (fr.) marquent plus spécialement

l’action : roum. vânzător / fr. vendeur, roum. donator / fr. donateur,

roum. furnizor /fr. fournisseur, roum. apărător /fr. défenseur, etc.

Les suffixes –ar (roum.) et -aire (fr.) indiquent soit la réception d’un

profit, la jouissance d’un bienfait ou d’une position avantageuse soit

la titularité d’un droit ou d’une fonction : roum. beneficiar / fr.

bénéficiaire, roum. depozitar / fr. dépositaire, roum. mandatar / fr.

mandataire, roum. rezervatar /fr. réservataire, roum. proprietar / fr.

propriétaire, etc.

Les suffixes –il ou –ate (roum.) et -ible, -able, -uble ou –ate

(roum.) et –ité (fr.) indiquent des possibilités, des virtualités, des

potentialités : roum. posibil / fr. possible, roum imposibil /fr.

impossible, roum. posibilitate / fr. possibilité, roum. alienabil / fr.

aliénable, roum. inalienabil / fr. inaliénable, roum. alienabilitate / fr.

aliénabilité, etc.

Les suffixes -oriu (m.), -orie (f.) en roum. et -oire (fr.) marquent des

objectifs, des fins, des finalités à atteindre : roum. compromisoriu

(clauză compromisorie) / fr. compromissoire (clause), roum. 32 Nous suivons le schéma proposé par Armelle LE BARS, Cours de terminologie juridique, Université Paris III Sorbonne Nouvelle, 2006 / 2007, p. 24–30.

nr. 7/2009 41

UNITERM

derogatoriu (clauză derogoatorie) / fr. dérogatoire (clause), roum.

interogatoriu / fr. interrogatoire, roum. rogatoriu (comisie rogatorie) /

fr. rogatoire (commission), etc.

Les suffixes –iv (roum.) et -if indiquent un effet, une fonction ou une

tendance : roum. legislativ / fr. législatif, roum. abrogativ / fr.

abrogatif, roum. estimativ / fr. estimatif, etc.

Dérivation par préfixation

La composition par préfixation est une source abondante

d’enrichissement du vocabulaire juridique : ce sont en général les mêmes

préfixes qui continuent d’être des modes privilégiés d’expression.

Fonction d’association : le préfixe co- en français et en roumain

de l’adverbe latin cum- : roum. colocatar / fr. colocatairs, roum.

coproprietar / fr. copropriétaire, roum. cobeligerant / fr.

cobelligérant, roum. coautor / fr. coauteur, roum. colegatar / fr.

colégataire.

Fonction modificatrice : les préfixes sub- (roum.) / sous- (fr.),

ante- (roum.) / fr. avant-, pre- (roum.) / pré- (fr.), supra- (roum.)

/ sur- (fr.), modifient de manière différente les termes auxquels

ils viennent donner un sens nouveau ; à ce propos, il est très

important de noter le sens donné par Gérard Cornu à cette

préfixation :

« Sous-, caractérise une opération secondaire conclue entre

l’une des parties à une opération principale et un tiers, et

reconsidérant, dans le rapport subséquent de l’objet du rapport

originaire, sans effacer celui-ci » [CORNU, 2005 : 166].

Subîchiriere Sous-location

Subantrepriză Sous-entreprise

Subafretare Sous-affrêtement

Ce même préfixe se charge de significations différentes et

variables dans les termes suivants :

Subachiziţie Sous-acquisition

nr. 7/2009 42

UNITERM

Subordin Sous-ordre

Subprefectură Sous-préfecture

Le préfixe ante- (roum.) / (fr.) avant (du latin ab et ante) sert à désigner

une opération antérieure qui, destinée à préparer une opération

principale, n’apporte pas en elle-même de solution définitive, et ne

comporte en général aucun engagement33 :

Antecontract Avant-contrat

Le préfixe pre- (roum.) / pré- (du latin prae « en avant, devant »)

désigne en général ce qui vient en premier dans le temps (ce qui est

fait, peut être fait ou doit être fait d’abord) :

Preaviz Préavis

Premeditare Préméditation

Preempţiune Préemption

Cependant cette antériorité chronologique est parfois ce qui

reste de l’action de venir en premier dans l’espace, de marcher

devant :

Preambul Préambule (lat. praeambulum de prae

« avant » et ambulare « marcher »)

Prealabil Préalable (même étymologie)

Precedent Précédent (lat. praecedus, du verbe

praecedere « marcher devant »)

Cette priorité est aussi devenue le symbole d’une supériorité.

Ainsi dans :

Prezidenţă Présidence, de président, (lat. praesidens du

verbe praesidere, être assis devant).

Prerogativă Prérogative, (latin juridique praerogativa, qui

désignait d’abord la centurie qui votait la première).

La place dans l’espace a laissé d’autres traces :

Pretenţie Prétention (du lat. praetendere, tendre en

avant)

Preliminar Préliminaire (avant le seuil lat. prae limen)

Prenume Prénom (qui précède le nom)

33 Voir à ce sujet Armelle LE BARS, Cours de terminologie contrastive : principes et méthodes, Université de Paris III, Sorbonne Nouvelle, Paris : 2006 / 2007, p. 28.

nr. 7/2009 43

UNITERM

Preferinţă Préférence (de préférer, praeferre, porter en

avant)

Prescriere Prescription, (de praescriptio, de prescribere,

écrire en tête)

Prezent Présent, (lat. praesens, de preesse, être en

avant).

Le préfixe supra- (roum.) / sur- (fr.), du latin super ou supra, « en

dessus, au-dessus, par-dessus » désigne ce qui vient après, en plus et

par le haut, d’où :

Soit une idée de supériorité :

Supraveghere Surveillance

Supralicitaţie Surenchère

Soit une idée d’adjonction, de supplément :

Suprasarcină Surcharge

Suprabundent Surabondant

Suprataxă Surtaxe

Fonctions d’oppositions : les préfixes contre, de-, non, a-

Rapports d’opposition pouvant englober l’adversité, la contradiction, l’inversion, le renversement, la contrariété, la privation, la négation, soit même l’échange : typologie de rapports dont le droit est marqué aussi bien dans le mouvement des actions, des agissements, des comportements ou des tendances que dans la démarche de la pensée et la définition des concepts34.

Contra- / Contre- :

opposition à une prétention ou à un acte :

Contradicţie Contradiction

Contrazis Contredit

Contra-anchetă Contre-Enquête

S’insurger contre une règle :

Contrabandă Contrebande

Contravenţie Contravention

Action supplémentaire ou de complément :

Contrasemnătura Contreseing

34 Ididem, p. 29.

nr. 7/2009 44

UNITERM

Mais le fr. Contre-assurance se traduit en roumain par neasigurare (il

s’agit du préfixe ne- en roumain qui marque ne négatif) ; fr. contre-

dénonciation par nedenunţare.

Le préfixe dé- exprime en général soit l’action de dépouiller un élément

existant de l’un de ses caractères, soit de défaire ce qui avait été fait.

D’où la fréquence de ce préfixe comme source de néologismes dans

une période de transformation. En roumain ce préfixe se transforme en

des (devant la consonne c), dez devant les voyelles) :

Demilitarizare Démilitarisation

Demonetizare Démonétisation

Descentralizare Décentralisation

Dezarmare Désarmement

Le préfixe dé- exprime aussi sous de multiples nuances, les idées de

séparation, privation, détachement [CORNU, 2005 : 169].

Le préfixe non- marque la contrariété dans les concepts comme dans

les actes, il peut aussi être remplacé par une autre sorte d’opposition

préfixée en i. En roumain le préfixe ne le remplace parfois :

Neaplicare a legii Non application de la loi

Neintervenţie Non-intervention

Neasimilare Non assimilation

Mais : Non-opozabilitate Non-opposabilité et inopposabilité

Non-équivoque Non équivoque

Non-valoare Non-valeur

Préfixes divers :

Le préfixe a- (du grec α privatif) : amnistie, anarchie, anonyme,

anormal, apatride (roum. aministie, anarhie, anonim, anormal,

apatrid)

Ana-, (une autre fois) analogie (roum. analogie)

Anti- (en échange, contre, à l’opposé) antidote, antinomi (antidot,

antinomie)

nr. 7/2009 45

UNITERM

Apo- (loin, sur, hors de) apocryphe, apologie (apocrif, apologie)

Auto- (soi-même) autonomie, autographe (autonomie, autograf)

Mono- (seul, unique) monoparental, monogamie (monoparental,

monogamie).

La composition - est une manière très fréquente de créer un néologisme, elle peut associer

deux substantifs :

Donaţie-partaj Donation-partage

Testament-partaj Testament-partage

Vânzare-cumpărare Achat-vente

Asigurare-credit Assurance-crédit

Juxtaposition d’un substantif et d’un adjectif :

— Le déterminant est parfois devant le déterminé :

Buna credinţă Bonne foi

Bune moravuri Bonnes mœurs

— Le déterminé précède le déterminant :

Prestare compensatorie Prestation compensatoire

Autoritate parentală Autorité parentale

Juxtaposition indirecte avec un article, une préposition ou un adverbe :

Cesiune de creanţă Cession de créance

Contract de muncă Contrat de travail

Acte de comerţ Acte de commerce

Intrare in vigoare Entrée en vigueur

Dată de plată Date en paiement

Composition avec verbe :

Având drept, având cauză Ayant droit, Ayant cause

Pretinzând dreptul Prétendant droit

en fr. savoir-faire, mais en roumain — un nom competenţă.

en fr. faire-valoir, mais en roumain — un syntagme nominal

drept pentru care.

nr. 7/2009 46

UNITERM

Séquences figées :

Acte sub înscris privat Acte sous seing privé

Acţiune de dobândire a paternităţii Action de recherche en

paternité

Lipsa bazei legale (temeiului legal) Manque de base légale

Măsuri judiciare de protecţie Mesures judiciaires de protection

Recurs pentru exces de putere Recours pour excès de pouvoir

Partant des séquences figées selon J.-L. Sourioux et Pierre

Lerat [1975 : 31] nous signalons quelques expressions néologiques en

roumain :

Atteinte à la sûreté de l’État Atingere la siguranţa statului

Attentat aux mœurs Atentat /Ultraj la (bunele) moravuri

Clause de la nation la plus favorisée Clauza naţiunii celei mai

favorizate

Communauté réduite aux acquêts Comunitate redusă doar la

bunurile dobândite în cursul căsătoriei

Contrainte par corps Constrângere corporală

Descente sur les lieux Descindere la faţa locului (la locul faptei)

Jugement par défaut Judecare (Hotărâre judecătorească dată)

în lipsă

Mise en demeure Somaţie, Înştiinţare

Pacte sur succession future Pacte asupra succesiunii viitoare

Participation aux acquêts Participare la bunurile dobândite

împreună

Prise de possession Luare în posesie

Rationalisation des choix budgétaires (RCB) Raţionalizarea

alegerilor bugetare

Recours pour excès de pouvoir Recurs pentru exces de putere

Rescision pour lésion Resciziune (distrugere sau anulare a unui

act pentru leziune)

Taxe sur le chiffre d’affaires Taxă pe cifra de afaceri

Taxe à la valeur ajoutée (TVA) Taxă pe / la valoarea adăugată

nr. 7/2009 47

UNITERM

Nous remarquons que le vocabulaire du langage juridique peut

connaître la même évolution que la langue commune lorsqu’il s’agit de

dérivation par préfixation ou suffixation et qu’on peut rencontrer même

d’autres types de néologismes formés suite à une conversion avec mutation

grammaticale [Guilbert : 1975, 58–59] — qui consistent à substantiver des

participes présents : roum. contractant (< fr. contractant), des participes

passés : roum. adoptat (< fr. adopté), roum. asociat (< fr. associé), roum.

refugiat (< fr. réfugié), etc. ; un adjectif qui devient substantif : le pénal pour le

droit pénal.

Il est certain que l’apparition des nouvelles réalités, objets,

disciplines, etc., ainsi que le contact permanent entre les langues

entraînent la formation et la rénovation du lexique. Les néologismes

apparaissant dans le domaine juridique sont la conséquence directe de

l’évolution de la langue et de la société roumaines. C’est donc inutile

d’aborder l’opposition néologisme / archaïsme, parce qu’il ne s’agit pas

d’un vieillissement des termes remplacés par d’autres, mais des termes

désignant des concepts nouveaux. Dans ce cadre, nous avons évoqué

et insisté sur l’influence française sur la terminologie juridique en

roumain. Toutefois nous devons signaler que pour les termes du droit

commercial ou des contrats de commerce international, l’influence

anglaise est importante. Pour exemplifier, voici la terminologie utilisée

en roumain pour les contrats de financement, de crédit-bail : contractul

de leasing (contractul de lease-back, contractul de leasing experimental,

contractul time-sharing, contractul de renting, contractul de leasing

acţionar, master leasing, laveraged lease), contractul de factoring. Cela

est dû au fait que l’anglais est devenu une langue internationale dans

des domaines comme le commerce, le marketing, etc. Du point de vue

linguistique, l’anglais possède certaines caractéristiques qui favorisent

les emprunts dans des domaines spécialisés : c’est une langue

synthétique, pragmatique.

En guise de conclusion : la langue est dans une perpétuelle rénovation

et tout ce qui est fondamental continue toujours d’exister. C’est une

nr. 7/2009 48

UNITERM

observation déjà faite par beaucoup de linguistes pour ne citer que

Darmesteter35 : « s’il est une vérité banale aujourd’hui (sic), c’est que les

langues sont des organismes vivants » et que « toute langue est dans une

perpétuelle évolution, proie de deux forces opposées, conservatrice et

révolutionnaire ».

BIBLIOGRAPHIE

ADAMESCU, Gheorghe. Adaptarea la mediu a neologismelor (L’adaptation

contextuelle des néologismes), in « Memoriile secţiunii literare ale Academiei

Române », seria 3, t. 8, memoriul 5, Bucureşti : 1938.

BALLY Ch. Traité de stylistique française, 2e éd., I, Paris, 1921.

CORNU Gérard. Linguistique juridique, 3e éd., Paris : Montchrestien, 2005.

COŞERIU Eugen. Sincronie, diacronie şi istorie (Sinchronie, diachronie et histoire),

Bucureşti: EŞE, 1997.

DARMESTETER A. La vie des mots étudiés dans leur significations, Paris :

Delagrave, 1887.

DUBOIS J. Grammaire structurale du français : le verbe, Paris : Larousse, 1968.

GOLDIŞ-POALELUNGI Ana. L’influence du français sur le roumain (Vocabulaire et

Syntaxe), Société Les Belles Lettres, Dijon, 1973.

GRAUR Alexandru. « L’importance du roumain pour les études de linguistique

romane », in Les Travaux du Congrès International de Linguistique et Philologie

Romanes, Bucarest, 15–20 avril, 1968.

GRAUR Alexandru. La romanité du roumain, Bucarest : EA, 1965.

GUILBERT Louis. La créativité lexicale, Paris : Larousse. 1975.

HUMBLEY John. La néologie : interface entre ancien et nouveau, in « Langues et

cultures : une histoire d’interface », GREENSTEIN Rosalind (dir.), Paris : Publication

de la Sorbonne, 2006, p. 91–104.

IORDAN Iorgu. Linguistique romane, Bucarest : EA, 1970.

LE BARS, Armelle. Cours de terminologie contrastive : principes et méthodes,

Université de Paris III, Sorbonne Nouvelle, Paris : 2006 / 2007.

LERAT Pierre, SOURIOUX Jean-Louis, Le langage du droit, Paris : PUF, 1975.

LERAT Pierre, Les langues spécialisées, Paris : PUF, Coll. « Linguistique nouvelle »,

1995.

NANDRIS Octavian. L’influence française en Roumanie in « Le français moderne »,

no 3–4, 1956.

35 La vie des mots étudiés dans leur significations, Paris : Delagrave, 1887, p. 234.

nr. 7/2009 49

UNITERM

NICULESCU Alexandru. Les emrunts –t(ie) –(ţ)iune ; un aspect socio-culturel de

l’occidentalisation romane du roumain, in RRL, XIX, nr. 6, p. 519–524, 1974.

PUŞCARIU S. Limba română (La langue roumaine), t. I, Bucarest, 1940.

SABLAYROLLES Jean-François. La néologie en français contemporain. Examen du

concept et analyse de productions néologiques récentes, Paris : Champion, Coll.

Lexica mot et dictionnaires, 2000.

SABLAYROLLES Jean-François. L’innovation lexicale, Paris: Honoré Champion,

2003.

SFERLE Adriana. L’influence française sur la terminologie juridique roumaine, in

« Actes du colloque de Sciences du langage », p. 28–33, Paris, Presses

Universitaires de la Sorbonne Nouvelle, 2005.

nr. 7/2009 50

UNITERM

Utilizarea retorică a limbajului în discursul organizaţiei

Lavinia SUCIU Elena Claudia CONSTANTIN

Departamentul de Comunicare şi limbi străine Universitatea „Politehnica” Timişoara

Résumé : La communication d’entreprise a l’intention de créer et de faire perdurer une relation positive avec le public. Conformément à la double orientation de la communication, vers l’extérieur et vers l’intérieur, cette relation surprend deux aspects, celui de la confiance et, respectivement, celui de la loyauté. Nous nous proposons, dans cet ouvrage, d’analyser le comportement verbal de l’entreprise afin de relever le fait que le choix des structures lingustiques, subordonné au but proposé, obéit à des critères d’ordre argumentatif et persuasif. Ayant comme objet d’étude le discours-signature de l’entreprise, on s’évertue à révéler la dimension rhétorique du langage institutionnel. En ce sens, on décèle au niveau de l’énoncé des marques lexicales, syntaxiques, des figures de style dont l’utilisation confère au discours une force argumentative. D’autre part, la description des fonctions du langage qui se manifestent dans ce type de discours nous permet de soutenir l’utilisation rhétorique du langage dans le discours institutionnel.

1. Introducere Actualizarea comunicării organizaţiei surprinde o diversitate de forme, de la comunicarea verbală, orală sau scrisă, la cea nonverbală, cunoscută, în literatura de specialitate36, sub numele de politica de vizibilitate proximală (vizite în organizaţie, contacte cu personalul de conducere etc.) ori în acte ca sponsorizarea şi mecenatul. Orice înfăţişare ar lua, comunicarea instituţională constituie suportul unei imagini elogioase, expresie a politicii organizaţiei. Rolul său este de a realiza un echilibru între starea de lucruri şi aspiraţia la o stare superioară, între realitatea şi misiunea organizaţiei. Tributară eticii, comunicarea instituţională reflectă, de fapt, un angajament pe care şi-l asumă organizaţia faţă de societate. Sintetizând, se pot decela patru trăsături definitorii prezente în toate modalităţile prin care se materializează comunicarea instituţională: exprimarea unui proiect privind evoluţia organizaţiei; fundamentarea pe cultura acesteia; tendinţa de a se detaşa de concurenţă şi dorinţa de a produce un efect pozitiv asupra tuturor segmentelor de public. Reprezentarea cea mai frecventă şi mai eficientă, valorificând în manieră optimă aceste elemente specifice ale comunicării organizaţionale, este mesajul verbal, scris şi oral, sub aspectul discursului. Dintre tipurile de discurs instituţional, lucrarea de faţă îşi propune studiul discursului tip semnătură, considerând că el ocupă un loc special în cadrul politicii comunicaţionale a organizaţiei, menită să creeze şi să menţină deopotrivă încredere şi loialitate. 2. Discursul-semnătură – caracteristici

Cea mai concisă formă de comunicare instituţională, discursul-semnătură îşi datorează numele atât poziţiei ocupate, fiind alăturat numelui

36V. Staicu, Marcela M. Stoica, A. Stoica, 1997: 64

nr. 7/2009 51

UNITERM

organizaţiei, cât şi rolului îndeplinit. Relativ la registrul combatant al organizaţiei, raportabil la aspectul profesional, discursul concentrează şi exprimă esenţa spirituală a acesteia, cea care îi guvernează activitatea, preocupările, întreaga existenţă şi care ţine loc de pecete. Prin analogie cu sigiliul marilor familii nobiliare din trecut, discursul se conturează ca expresie a valorilor spirituale ce fundamentează identitatea organizaţiei, conferindu-i individualitatea prin care ea este recunoscută în comunitate. Prin caracterul autoreferenţial al mesajului, unde referentul este o realitate (organizaţia cu tot ceea ce se întâmplă în interiorul ei), discursul-semnătură se integrează în categoria discursului profesional al mediului afacerilor din domeniul economic (industie, comerţ, asigurări, bănci), constituind o verbalizare a realităţii37. Din această perspectivă, el ilustrează, în mod explicit, dar şi implicit, faptele, actele, protagoniştii şi relaţiile dintre ei (puterea, de pildă, este un raport care, nu numai că apare înscris în discurs, mai mult, este preferat ca modalitate de delimitare integrată strategiei argumentative de singularizare). Semnificativ, în accepţia discursului-semnătură ca tip de discurs profesional, este caracterul său interacţional38. Discursul are menirea de a transpune în cuvinte actele organizaţiei, conform preceptului: BIEN FAIRE ET LE FAIRE SAVOIR, care exprimă, de fapt, esenţa politicii organizaţionale: întreaga activitate a organizaţiei stă sub semnul utilităţii pentru societate, fapt ce trebuie precizat prin comunicare. Prin informaţia adusă, prezentarea misiunii organizaţiei într-o imagine valorificatoare, discursul instituţional urmăreşte producerea unui efect: obţinerea încrederii şi, prin urmare, a adeziunii interlocutorului.

Se reperează astfel în planul formei, mărci enunţiative (lexicale, sintactice), dar şi figuri de stil, care au valoare argumentativă. Studierea discursului-semnătură din prisma realizării sale argumentative se bazează pe concepţia noilor teorii ale persuasiunii, a căror specificitate rezidă în corelarea valorilor de eficacitate şi reactivitate, proprii epocii moderne, cu reînvestirea retoricii antice. Eficacitatea şi reactivitatea plasează incidenţa folosirii retoricii în domenii diferite de cele cunoscute, cum este cazul domeniului economic. Acest tip de discurs profesional economic revendică, în construcţia lui, apelul la retorică, manifestată prin organizarea argumentativă şi prin latura afectivă. Aceasta din urmă este ilustrată în discurs prin maniera de utilizare a limbajului. Cu alte cuvinte, în spiritul lui C. Perelman39, vom considera figurile de stil drept un caz aparte de argumentaţie şi ne propunem, în continuare, o ilustrare a funcţiei lor argumentative în acest tip de discurs.

O altă perspectivă a folosirii retorice a limbajului este oferită de abordarea funcţiilor limbajului după schema elaborată de R. Jakobson40. În acest sens, stabilirea unei ierarhii în interiorul funcţiilor este elocventă atât pentru scopul persuasiv al discursului-semnătură, cât şi pentru particularizarea acestui tip de discurs.

37 S. Moirand, 1990: 52-63 38 Termenul interacţional este folosit aici cu sensul din psihologia socială, unde interacţiunea reprezintă dorinţa de a-l influenţa pe celălalt. 39 C. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca, 2000. 40 R. Jakobson, 1963.

nr. 7/2009 52

UNITERM

3. Funcţia argumentativă a figurilor de stil în discursul-semnătură Urmând tipologia figurilor retorice elaborată de J.-J. Robrieux41, identificăm în mesajul autoreferenţial al organizaţiei figurile semantice, lexicale (bazate pe jocurile lexicale şi sonoritate ), structurale (de construcţie) şi logice (de gândire), a căror acţiune în vederea persuadării receptorului o vom expune în cele ce urmează. 1. Figurile semantice. În plan semantic remarcăm: a.Polisemia, în exemplele: Connex: Viitorul sună bine, unde: a suna = a se înfăţişa, a se profila, a se întrevedea; a suna = a produce un anumit zgomot ( despre o sonerie, un telefon ) – Connex este o societate de telefonie mobilă. Cosmorom: Un serviciu de cuvânt, în care. (de) cuvânt (v. a se ţine de cuvânt sau a fi de cuvânt) = [care inspira] încredere, siguranţă, certitudine; cuvânt = mijloc de comunicare ( Cosmorom este o societate de telefonie mobilă). b. Antonimia, formulată explicit, în: West Bank: O bancă sigură ... într-o lume nesigură; Eu – Ro Instalaţii: Noi suntem diferiţi de ceilalţi. Diferenţa este preţul; Sami Plastic: Soluţia noastră la problemele dumneavoastră şi implicit (noi – ceilalţi): Reximaco: Noi punem apa la locul ei! UME B: Cu noi, reuşită sigură!

c. Transformarea categoriei gramaticale, prin care numele Instituţiei (nume propriu) este generat de verbe reprezentative pentru domeniul respectiv:

Connex – conectare gratuită; Asirom: Într-o lume nesigură, Asirom vă asigură. 2. Figuri lexicale

a. Diafora, în:

Integral Technic Trade: Efortul nostru INTEGRAL Pentru voi CONFORT TOTAL!.

b. Asonanţa, aliteraţia, armonia:

Nederlanden: Dă valoare vieţii tale; Asirom: Într-o lume nesigură, Asirom vă asigură; Petrom: Esenţa mişcării; Alliantz: Este puterea de partea ta. 3. Figurile logice (de gândire)

a. Hiperbola: toate discursurile prin care organizaţia se autodefineşte ca autoritate absolută sunt construite pe ideea hiperbolei,cu scopul de a atrage atenţia şi de a se distanţa de celelalte organizaţii cu activitate similară.

Dialog: Face totul posibil; 41 J.-J. Robrieux, 1993.

nr. 7/2009 53

UNITERM

Acqua lux: Realitatea depăşeşte orice imaginaţie. b. Paradoxul: transgresarea principiului non contradicţiei se articulează pe antiteză şi are ca efect captarea atenţiei destinatarului. De exemplu:

Schneider Electric: Viitorul electricităţii, azi! 4. Figuri de construcţie: simetria, paralelismul, recurenţa, structurile ritmate conferă un caracter de inedit prin prezenţa lor într-un mesaj serios. Fără să atenueze responsabilitatea sau seriozitatea prin care Instituţia doreşte să se remarce, figurile de construcţie au menirea de a facilita reţinerea enunţului de către interlocutor: Butler: Primul în lume, primul în România; Commercialunion: Cu tine, pentru tine; Romtelecom: De la om la om; Integral Technic Trade: Efortul nostru INTEGRAL Pentru voi CONFORT TOTAL!; Mediana Construct: Profesionalism şi promptitudine!. Valoarea argumentativă a figurilor retorice constă în contribuţia adusă la crearea, pe de o parte, a statutului de autoritate suverană a organizaţiei (hiperbola), pe de altă parte, a imaginii familiare a acesteia, de entitate cordială, proximă, prin tonul jovial impregnat discursului. Cele două reprezentări ale organizaţiei se construiesc argumentativ cu ajutorul locurilor, cel al calităţii şi cel al proximităţii. Analiza detaliată a discursului Integral Technic Trade: Efortul nostru Integral/ Pentru voi/CONFORT TOTAL! pune în lumină crearea unui efect argumentativ generat de jocul lexical şi al sonorităţii, dar şi de cel al construcţiei şi de grafie. Prezenţa în conţinutul explicit al termenului efort, al cărui sens este consolidat de adjectivul integral, generează următoarea interpretare: Integral Technic Trade înseamnă efort integral, ceea ce determină calitate, competenţă, superioritate. Deci Integral Technic Trade înseamnă superioritate. Semnalăm prezenţa diaforei, figură retorică, constând (aici) în reluarea primei părţi a numelui organizaţiei pentru a exprima modalitatea de desfăşurare a activităţii ei. Efectul dorit este de a întări convingerea interlocutorului în ceea ce priveşte echivalenţa dintre numele organizaţiei şi calificativul ce desemnează modul ei de lucru. În sprijinul efectului produs de suprapunerea imaginilor, evidenţiem rolul simetriei pe care o provoacă diafora. Simetria, sub forma antitezei: Efortul nostru integral; pentru voi confort total se bazează pe două opoziţii semantice: nostru (noi) – voi şi efort – confort şi are drept consecinţă punerea în valoare a fecăruia dintre polii opuşi, de către celălalt. Jocul sonorităţii se manifestă prin prezenţa unor figuri care îşi găsesc justificarea în intenţia locutorului de a atrage atenţia, de a frapa, deoarece este uşor neobişnuit ca mesajul unei organizaţii, unitate economică, să aibă un anumit ritm, rimă, simetrie, ori altă figură retorică. În acest sens, subliniem prezenţa paronomazei efort – confort , a aliteraţiei (t – g – d) şi a asonaţiei (e, o), dar şi dispunerea sub forma unor versuri scurte ce rimează (integral – total). 4. Funcţiile limbajului în discursul-semnătură

nr. 7/2009 54

UNITERM

Prin crearea efectelor de limbaj, figurile retorice atestă actualizarea uneia din funcţiile atribuite de R. Jakobson limbajului, funcţia poetică. Prezenţa figurilor de construcţie şi a celor lexicale relevate anterior conferă enunţului un ton familiar, amical, mai mult, ele imprimă discursului configuraţia unui joc. Paralela cu jocul, fără a intenţiona diminuarea sau chiar anularea caracterului responsabil şi serios al discursului, semnalează manifestarea funcţiei psihologice a imaginarului în cadrul simbolismului social al discursului-semnătură. Metafora jocului trimite la semnificaţia acestuia din punctul de vedere social, de activitate colectivă, socială care presupune o asociere de mai multe persoane. Prin urmare, mesajul sugerează destinatarului său o asociere, o coparticipare susceptibilă de a pune în mişcare imaginarul individual pentru a crea reprezentarea socială a organizaţiei, de comunitate unitară, în interior, şi de actor social responsabil, pentru exterior. Funcţia referenţială este, de fapt, una autoreferenţială în acest discurs, deoarece mesajul este centrat nu pe un obiect, ci pe subiectul emiţător, organizaţia. Ea se materializează prin specificarea numelui organizaţiei, care precedă enunţul propriu-zis şi are rol determinant în constituirea definiţiei ca argument. Aspectul informaţional implicat de funcţia autoreferenţială constituie premisa care declanşează raţionamentul destinatarului, menit să-l conducă la convingere. Considerată argument quasi-logic, definiţia îşi datorează valoarea argumentativă formulării unei idei care este admisă în mod confuz de către destinatar. Ea are rolul de a-l pregăti pe acesta să realizeze un raţionament prin care să dezvolte elementele oferite de locutor. Recurgând la această formă de exprimare, definiţia condensată sau definiţia-slogan, organizaţia urmăreşte să atragă, să frapeze imaginaţia printr-o anumită vigoare în asocierea ideilor. Din perspectivă socială, sloganul constituie o formulă familiară şi un obiect de consens, fiind uşor de recunoscut şi de acceptat, din punct de vedere ideologic. Discursul-semnătură are forma unei ecuaţii care exprimă o relaţie de echivalenţă între organizaţie şi modul particular în care îşi derulează activitatea sau vocaţia ei deosebită. Legătura dintre cele două elemente ale relaţiei se realizează printr-un verb subînţeles – a fi/ a insemna/ a reprezenta – care, de altfel, face posibilă şi substituirea lor (Alliantz: Este puterea de partea ta oferind o interpretare de tipul: Când spun Allianz spun putere, dar şi invers, Când spun putere spun Allianz). Funcţia emotivă este prezentă prin subiectivitatea limbajului. În planul enunţiativ, modalizarea reflectă urmele organizaţiei-emiţător în enunţ, distanţa faţă de obiectul enunţului, marcată cu ajutorul pronumelui personal noi. Funcţia emotivă contribuie la desfăşurarea procesului reflexiv, mai exact la formularea concluziei potrivit căreia este imposibil să nu doreşti ceea ce noi putem oferi, şi anume, calitate/competenţă/excelenţă/încredere. Se ştie că, de cele mai multe ori în limba română, realizarea subiectului cu ajutorul pronumelui personal noi are valoare emfatică. În situaţia de faţă, nu numai că se actualizează gradul maxim de personalizare, ci se face referire şi la postura de autoritate a subiectului enunţător (Trocal: Noi am creat prezentul). Semnificativ, pentru acest discurs profesional, este faptul că asistăm la suprapunerea funcţiilor referenţială şi emotivă, datorită faptului că organizaţia elaborează un discurs despre ea însăşi. Identitatea subiectului emiţător presupusă de funcţia emotivă conţine identitatea subiectului despre care se vorbeşte în enunţ, legată de funcţia referenţială. Altfel spus, organizaţia-

nr. 7/2009 55

UNITERM

emiţător este organizaţia totală, cu identitate dublă, care însumează aspectul profesional şi pe cel comunicativ, iar organizaţia, obiect al mesajului, cea despre care se comunică, are doar identitate realizatoare. Funcţia conativă priveşte adresarea către interlocutor şi se realizează în conţinutul explicit al enunţului prin pronumele personal de persoana a II-a singular sau plural (tu/voi), pronumele de politeţe (dumneavoastră) sau prin formele verbale implicative şi imperative. Orientarea argumentativă a mesajului rezidă în asocierea dintre informaţia privitoare la calitatea excepţională a organizaţiei, aflată în enunţ, şi informaţia relativă la starea marcată negativ, aparţinând conţinutului implicit al discursului. Exemplul Euromedia: Afişează-te cu cei mai buni, în care decelăm un conţinut explicit: există Euromedia a cărei competenţă este remarcabilă şi unul implicit: în jurul tău întâlneşti multă incompetenţă, este susceptibil de a produce următorul raţionament la interlocutor: Într-o lume în care există incompetenţă, Euromedia este o organizaţie competentă care îţi poate oferi calitate şi în care poţi să ai încredere; dacă îţi doreşti calitate, competenţă, nu se poate să nu-ţi doreşti, trebuie să-ţi doreşti, o poţi obţine de la Euromedia. Funcţia fatică se concretizează în utilizarea unor caractere distincte (majuscule), a poziţionării speciale a discursului (vezi infra, discursul Integral Technic Trade), a semnelor de punctuaţie (punctele de suspensie, semnele de exclamaţie). De asemenea, remarcăm, în unele discursuri, şi caracterul redundant al repetiţiei generate de numele organizaţiei (care este o societate sau o bancă) urmat de o societate, o bancă (tautologia): Banca Agricolă: Banca ta de încredere. Funcţia metalingvistică este reprezentată prin componenta de relaţie deţinută de orice comunicare. În conformitate cu perspectiva propusă de Şcoala de la Palo Alto, funcţia comunicării este de a stabili, de a menţine şi de a schimba relaţii, care, la rândul lor determină natura comunicării. Prin disocierea comunicării într-o componentă de conţinut, materializată printr-un cod digital (limbajul), şi alta de relaţie, mijlocită de codul analogic (semnele nonverbale ce însoţesc comunicarea) se subliniază funcţia metacomunicativă a relaţiei, care clasează conţinutul. Pretenţia de autoritate în domeniu pe care o afişează organizaţia în discurs constituie, în fapt, marcarea poziţiei emiţătorului în schimbul comunicaţional (Eu sunt organizaţia X, o autoritate, şi afirm că sunt o autoritate). Dincolo de enunţ, în planul enunţării, sesizăm atitudinea organizaţiei-emiţător faţă de mesajul său: asumarea declaraţiei, adeziunea, implicarea. Aşadar, enunţarea conţine indici raportabili la modul în care trebuie descifrat sensul enunţului, ceea ce reprezintă tocmai aspectul metacomunicaţional al discursului. 5. Concluzie

Perceperea argumentării ca mecanism intrinsec al discursului-semnătură, dezvăluie utilizarea retorică a limbajului, atât prin figurile de stil, cât şi prin funcţiile pe care le îndeplineşte. Funcţiile limbajului concură la producerea şi evoluţia raţionamentului logico-argumentativ, dar şi la realizarea laturii afective. Felul în care este folosit limbajul se supune realizării funcţiilor îndeplinite de acest tip de discurs, comunicativă, socială, politică şi estetică, astfel încât se poate releva o corespondenţă între funcţiile limbajului şi funcţiile discursului. Prin urmare, observăm că funcţia

nr. 7/2009 56

UNITERM

referenţială a limbajului sprijină funcţia de comunicare, funcţia emotivă susţine funcţia politică (discursul fiind o modalitate de exprimare a misiunii organizaţiei), cea conativă se subordonează funcţiei sociale a discursului, iar funcţiile poetică şi fatică ţin de funcţia estetică. Pentru a conchide considerăm că, prin utilizarea sa retorică, limbajul serveşte la conturarea simbolismului discursului, adică la satisfacerea funcţiei simbolice, având rolul de a crea o reprezentare a organizaţiei, ca joncţiune a ideii de eficienţă pusă în slujba societăţii şi a celei de unitate internă.

Bibliografie:

Jakobson, Roman (1963), Essais de linguistique générale, Paris, Editions de Minuit. Moirand, Sophie (1990), „Décrire les discours produits dans les situations professionnelles”, Le français dans le monde (Numéro spécial août-septembre 1990). Recherches et applications. Publiques spécifiques et communication spécialisée, Paris, Hachette, p. 52-63. Perelman, Chaïm, Olbrechts-Tyteca, Lucie (2000), Traité de l’argumentation, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 5-ème édition. Robrieux, Jean-Jacques (1993), Eléments de Rhétorique et d’Argumentation, Paris, Edition Dunod. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela, Stoica, Adrian (1997), Relaţii publice: succes şi credibilitate, Bucureşti, Editura CONCEPT Publishing.

nr. 7/2009 57

UNITERM

2. RECENZII

nr. 7/2009 58

UNITERM

Jean Delisle, La terminologie au Canada. Histoire d’une profession, Montréal, Linguatec éditeur inc., 2008, 468 p.

Imperativitatea prezenţei terminologiei ca garant al realizării schimburilor culturale şi, în mod deosebit, al comunicării specializate a solicitat atenţia cercetătorilor care s-au aplecat asupra acestui domeniu, aparent nou, pe care l-au sistematizat şi căruia i-au conceput un sistem de funcţionare valid. Studiile şi articolele destinate istoriei terminologiei (canadiene, Kerpan; irlandeze, Anders Ahlqvist sau ruse, V. A. Tatarinov42), vocabularele specializate din diferite domeniii (hochei pe gheaţă, mediu încojurător etc.), dar şi lucrări mai ample (precum Histoire de la terminologie maritime, Erba amara e dolce rugiada: note sulla terminologia del gusto del té in Cina de Marco Ceresa ori Histoire de la terminologie économique et financière — Le temps des arrêtés de terminologie 1973-1994) consituie dovezi ale încercărilor de sistematizare parţială a reperelor evoluţiei unei ştiinţe, discipline şi profesii. Obiectivul este atins de Jean Delisle43 în lucrarea La terminologie au Canada. Histoire d’une profession.

Dezvoltarea explozivă cunoscută de terminologia canadiană a determinat apariţia a numeroase şcoli şi instituţii de formare a terminologilor şi centre de cercetare terminologice. Demonstrând că nu doar lingvistica are nevoie de terminologie şi de metalimbaj (Colombat şi Savelli (dir.) 2001), Jean Delisle trasează istoria unei profesii, dovedind o înţelegere aparte atât a aspectului intelectual al profesiei, cât şi al ipostazelor culturală, socială şi, mai ales, umană ale dezvoltării terminologiei canadiene (Alain Rey, p. XXV). `

Introducerea (p. 1-4) prezintă succint obiectivele auctoriale detaliate în cele opt capitole: I. Genèse d’une profession, p. 5-44, II. Le courant aménagiste, p. 45-95; III. Le courant traductionnel, p. 97-150; IV. Organisation et reconnaissance de la profession, p. 151-168; V. Théorie, méthode et terminotique, p. 169-210; VI. Les banques de terminologie, p. 211-269; VII. Fomation et manuels, p. 271-285; VIII. Réseaux d’entreaide et terminologie juridique, p. 287-316; Conclusion; p. 317-321. Acestea sunt însoţite de un bogat şi documentat aparat critic format din Anexa I: Figuri reprezentative ale terminologiei canadiene (p. 323-348), Anexa II: Repere cronologice 1902-2008 (p. 349-397), bibliografia împărţită pe surse nepublicate — documente manuscrise, mesaje electronice, scrisori, surse ale figurilor reprezentative — (p. 399-406) şi surse publicate (p. 406-456), iar în final un index de nume proprii (p. 457-468).

Prologul intitulat „Qu’est qu’un terminologue?” ar putea cu uşurinţă constitui un interesant şi substanţial articol de dicţionar. Autorul ne elucidează asupra naturii profesiei şi atribuţiilor specialistului în domeniu. Face totodată o pledoarie pentru statuarea aceastei profesii, pe care ar putea-o împrumuta legislaţia oricărei ţări civilizate, pentru înscrierea ei în nomenclatorul ocupaţiilor şi legitimarea terminologiilor, dar şi pentru menţionarea specializării printre ofertele facultăţilor de profil. „Discriminarea” profesională este prezentă la nivel internaţional. Nici Carta FIT (Federaţia Internaţională a Traducătorilor) din 1994 nu conţine prevederi referitoare la profesia de terminolog. Daca traducătorii sunt neapreciaţi ori depreciaţi, terminologii sunt nedescoperiţi, 42 Istoria terminologiei în Rusia: E.K. Drezen, „Voprosy Jazykolznanjia”, 3/1993, 113-119. 43 Renumit profesor, didactician, traductolog, traducător şi terminolog canadian.

nr. 7/2009 59

UNITERM

aşadar ca şi inexistenţi (Lisa Trottier). Scurte istorii ale terminologiilor diferitelor domenii se regăsesc inserate în istoria evoluţiei domeniilor în discuţie (arhitectural, creştin, gramatical, lingvistic, matematic, maritim, religios), restabilind echilibrul.

Asemenea scribilor antici, traducătorii şi terminologii îşi desfăşoară activitatea în arrière-plan. Cu toate acestea nu locul pe scenă conferă locul în nomenclatorul profesiilor, meseriilor şi ocupaţiilor (codul CAEN în România). Ce îl determină nu ştim încă. Deşi nu se află în luminile rampei, terminolog există, la fel ca şi scriitor de vagoane care are codul (413 320) şi pe care nu îl asemuieşte nimeni cu scriitor. Să fie mai acceptabile — se întreabă retoric şi ironic autorul — confundarea unui terminolog (fr. terminologue, engl. terminologist) cu un specialist în boli terminale ori în schimburi (izolaţii) termice sau, nu neapărat mai surprinzător, un exterminator de insecte dăunătoare (p. XXVII)?

Cu respectul cu care doar terminologii pot defini şi folosi termenii, Delisle defineşte mai întâi: 1) terminologia, din punct de vedere terminologic, drept delimitarea noţiunilor specifice unei sfere de activitate, lucrul cu nomenclatorul, elaborare de vocabulare şi glosare tehnico-ştiinţifice pentru garantarea calităţii comunicării. Cu titlu de anecdotă sunt amintite exporturile greşite de peşte şi cereale, şi returnarea calcanului exportat în loc de cambulă, a porumbului primit în locul grâului; ulterior 2) terminologul, drept artizan în materie de precizie a vocabularului, iar, câteodată, un „făcător” de cuvinte a cărui „meserie este de a se ocupa de cuvinte” (Mac Donald, 1985, p. 19, citat de J. Delisle, p. XXVIII). Etimologia termenului aduce precizări suplimentare. Terminologul este un „limbist”44, specialist (angajat într-o întreprindere, societate comercială) în probleme de limbaj şi de terminologie (cf. A. Rey 2000, II, p.1973, în J. Delisle, p. XIX)

Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Germania, termenul de terminologie a fost introdus în Franţa, în 1801, de Sebastien Mercier, cu accepţia revolută astăzi de „abuz de termeni savanţi şi greu de înţeles”. În română, termen vine din lat. termen, -inis, iar terminologie din fr. terminologie ori din germ. Terminologie. Începând cu secolul al XIX-lea, termenul francez a dobândit sensul modern de „ansamblu de termeni specifici unui domeniu de activitate, unui câmp al cunoaşterii”, deşi în 1873, Emile Littré indica încă în dicţionarul său că „această pretinsă ştiinţă nu este decât o inutilă terminologie”. În 1930, termenul dobândea o nouă accepţie: „studiul sistemelor de noţiuni şi al denumirii lor prin termeni” (Auger 1985, Rey 2000). Începea epoca terminologiei modernă cu Eugen Wüster şi D.S. Lotte. În 1936 se înfiinţa ISA, Asociaţia Internaţională de Standardizare, şi în 1947, ISO, Organizaţia Internaţională de Standardizare. De la empirismul anilor 30 s-a ajuns în prezent la o rigoare metodologică şi ştiinţifică de mare precizie. Accepţia modernă a termenului nu datează decât de la jumătatea secolului al XX-lea. Ca disciplină, terminologia se ocupă cu „studiul sistematic al denumirii noţiunilor ce aparţin domeniilor de specialitate ale experienţei umane şi care sunt luate în considerare în cadrul funcţionării lor sociale.” (R. Boutin-Quesnel

44 Termen pe care îl împrumutăm de la Titu Maiorescu pentru nu îl confunda cu lingvist ori gramatician: „Toate erorile limbistice44 (nu gramaticale) în traducere provin din nepotrivirea cantităţii de sensibilitate ce la auzirea aceluiaşi cuvânt se deşteaptă în conştiinţa a două popoare diferite, sau, cu o expresiune tehnică: din incongruenţa sferelor cuvântului original şi a celui tradus.” (Maiorescu 1966, 27)

nr. 7/2009 60

UNITERM

et collab. 1985, 17). Cu toate acestea, preistoria terminologiei sau prima etapă a preterminologiei datează de multă vreme. Imediat după inventarea alfabetelor şi a scrierii, au apărut şi primele liste de cuvinte, examinate din punct de vedere al polisemiei şi grupate pe câmpuri lexicale (nume de meserii, animale domestice de talie mare, G. Mounin 1974, 53).

Jean Delisle trasează reperele apariţiei, evoluţiei şi definitivării formei standardizate a denumirii franceze a ştiinţei şi disciplinei pe care o cunoaştem astăzi, conchizând echidistant că nu trebuie exclusă posibilitatea formării cvasi simultane, în Europa şi Canada, a termenului terminologue (p. XXIX-XXX). Aminteşte totodată că A. D. Khaiutin a propus termenul de terminografie45, ştiinţă al cărei demers onomasiologic se deosebeşte de cel terminologic, fiind în esenţă o terminologie aplicată şi descriptivă (p. XXXI). Termenul de terminograf a fost introdus în franceză, în 1975, de Édouard Natanson.

Numărul mare de denumiri utilizate pentru a desemna profesia de terminolog decurge din varietatea sarcinilor ce îi sunt atribuite, din legăturile strânse dintre terminologie şi alte ştiinţe ori discipline şi din orizonturile formative diferite din care provin terminologii (E. Wüster, de pildă, fondator al teoriei generale a terminologiei, inginer şi om de afaceri, a demonstrat „caracterul eminamente tehnic al terminologiei”, p. XXX). Aceste denumiri coincid cu o serie de specializări şi desemnează terminologi salariaţi sau liber-profesionişti: terminolog (am putea spune generalist?), terminolog-specialist, terminolog-comparatist, terminolog-lingvist, terminolog-jurist, traducător-terminolog, terminolog- lingvist, traducător-lexicograf specializat etc.

Delisle dezvăluie cum cercetătorii în domeniu au stabilit că spre deosebire de termenul polisemantic terminologie, termenul de terminografie, prin raportare la cel de lexicografie, este mai puţin ambiguu. Activitate practică, terminografia are ca scop regruparea variatelor activităţi de asimilare, compilare şi administrare a termenilor din domenii mai specializate decât cele abordate de lexicografie, aplică metode de lucru diferite de cele lexicografice, demersul său fiind mai degrabă onomasiologic decât semasiologic. Teoretică, terminologia este mai critică, obiectivul ei constând în definirea, criticarea şi ameliorarea practicii terminografice, denumită şi terminotică (Gouadec 1993).

Observator, martor şi consilier, terminologul este descris de Delisle ca un gardian, un agent de la serviciile de imigrare care triază termenii indezirabili, propunând aclimatizarea ori împrumutarea altora, dacă dicţionarele nu au înregistrat încă ultimele neologisme (p. XXXI). Rolul terminologului depăşeşte, aşadar, graniţele limbii şi se face simţit în aria socialului şi a domeniilor de specialitate. Lucien Forgues, în domeniul asigurărilor, Phillipe Tessier, în domeniul economico-politic, de exemplu, sunt traducători-terminologi care au marcat prin cercetările lor victoria preciziei terminologice asupra vorbăriei, exprimării greoaie, neclarităţii şi poverii tradiţiei (p. XXXII). Este, totodată, o bună ocazie — salutară, credem — pentru Delisle de a trage un semnal de alarmă privitor la falsa superioritate terminologică a limbii engleze şi de a pleda pentru dezvoltarea terminologiilor naţionale (p. XXXIII), alteori terminologii au colaborat cu specialişti mai

45 Despre neologismele terminographe şi terminographie, desemnând practicianul şi terminologia practică, a se vedea A. Rey, în Delsile, p. 174)

nr. 7/2009 61

UNITERM

„vizibili” şi, astfel, mai autorizaţi pentru a impune puncte de vedere logice şi competente (colaborarea lingvistului Stephen Harper şi a jurnalistului Michel Vastel, în domeniul legislativ, p. XXXIV).

Conştient de importanţa trecutului pentru conturarea genezei şi a valorii actuale a unei profesii (p. 5-44) dar, totodată, şi pentru asigurarea viitorului acesteia, Jean Delisle, începe redactarea istoriei moderne a terminologiei pornind din 1902 — data de referinţă la care apărea primul studiu terminologic realizat de Joseph-Évariste Prince (p. 1, 8-9) — şi se opreşte la anul 2008 — data apariţiei istoriei sale —, an a numeroase aniversări cu referinţă terminologică, regăsibile în Anexa II (p. 349-397). Recunoscând utilitatea terminologiei în traducere, autorul reţine prin motto-ul din Robert Dubuc, autor al primului manual de terminologie, că aceasta nu este aservită traducerii (p. 5). La temelia înfiinţării terminologiei canadiene se află sistemul de autoconservare a limbii franceze scrise şi vorbite, puternic contaminată de engleză la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din numeroasele etape ale evoluţiei terminologiei, reţinem: 1) tendinţa de a limita hegemonia limbii engleze şi sărăcirea limbii franceze, în sec. al XIX-lea (p. 5); 2) conştientizarea necesităţii de a revigora şi resuscita limba franceză canadiană, cu predilecţie în centrele urbane şi industriale, mai expuse influenţei engleze decât cele rurale, mai închise, prin publicarea de articole şi studii normative, didactice, patriotice. Anglicismele erau considerate „un păcat contra firii” (p. 5), aşa cum în secolul al XIX-lea, în spaţiul lingvistic românesc, se cerea deosebirea traducerilor folositoare de cele nefolositoare, repudiindu-se imitaţiile (după franceză) care „omor[au] duhul naţional” (Kogălniceanu 1956, 59-60); 3) în Canada, s-a mers până acolo încât puţin a lipsit ca greşeala de limbă să fie considerată greşeală de ordin moral. Ruperea relaţiilor cu Franţa şi preluarea puterii economice şi administrative de către englezi şi americani au dus la metamorfozarea structurilor instituţionale din Quebec după modelul britanic (p. 6). Modelele lingvistic şi administrativ au câştigat teren în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Eradicarea anglicismelor şi a influenţelor de toate tipurile s-a realizat iniţial prin întocmirea de liste şi repertorii de „expresii vicioase” (p. 6) de corectat şi evitat. Scriitorii, jurnaliştii, istoricii şi clericii au militat pentru redresarea obiceiurilor lingvistice; în acelaşi scop, traducătorii (Eugène-Philippe Dorion, Alphonse Lusignan, Sylva Clapin, Jules-Fabien Gingras ş.a.) au realizat lucrări lexicografice, terminolingvistice şi filologice.

Abordând istoria profesiei în Canada, Delisle trasează şi istoria studiilor şi revistelor de terminologie canadiene, determinate şi ele ca şi traducerile de Legea constituţională din 186746 (p. 8). Dintre cele mai importante cercetări în domeniul terminologiei reţinute de autor notăm câteva. Terminologia căilor ferate de Joseph-Évariste Prince, prima ca dată istorică, reprodusă integral (p. 9); studiile din revista anuală Les Annales a IFCO (Institutul Canadiano-Francez din Ottawa, p.12-13), institut indisociabil de ATLFO (Asociaţia tehnologică de limbă franceză din Ottawa, p. 19). Până în 1925, la dispariţia ei, revista Les Annales a reprezentat mijlocul esenţial prin care traducătorii şi-au difuzat rezultatele cercetării terminologice. Ulterior, au publicat vocabulare şi glosare de specialitate, pe domenii (agricultură, automobilism, comerţ, industrie, radio etc., p. 19). Dintre importanţii terminologi citaţi îi reţinem pe Adjutor Fradette, Gerard Lafontaine, iar dintre instituţii, AFNOR (Asociaţia

46 British North America Act, document ce ratifică independenţa Canadei.

nr. 7/2009 62

UNITERM

franceză de standardizare) şi ISA (Federaţia internaţională a asociaţilor naţionale de standardizare), create în 1926 (p. 26). Delisle menţionează prima lucrare colectivă de anvergură — desuetă astăzi — care simbolizează un moment crucial în istoria terminologiei din Canada (p. 19). Rezultat al colaborării Biroului de traducere al guvernului canadian cu Secretariatul de război al S.U.A., cooperarea a fost concretizată prin publicarea Dictionnaire militaire anglais-français, français-anglais (Dicţionarului militar englez-francez, francez-englez) sub egida Ministerului Apărării naţionale din Canada, 1945 (p. 16). Metoda de lucru este descrisă detaliat în prefaţă de coordonatorul lucrării, Pierre Daviault (1945, p. IX-X, citat de Delisle, p. 17-18). O menţiune specială merită lucrările lui J.-Lucien Hudson care publica în 1925 un Lexique technique anglais-français: automobilisme et radio, iar in 1939, Lexique de la radio (sans fil), cele trei repertorii ale lui Pierre Daviault, Questions de language (1933), L’expression juste en traduction (1936) şi Traduction… (1941), reunite în Language et traduction, reeditate în 1972 şi 1973. Daviault a colaborat cu Jean-Paul Vinay şi Henri Alexander la realizarea Dictionnaire canadien français-anglais, anglais-français (1962).

Pentru a corela evoluţia terminologiei canadiene şi internaţionale, Jean Delisle aminteşte principalele cercetări din domeniu, acordând o atenţie particulară tezei lui Eugen Wuster, Internationale Sprchnormung in der Technik, besonders in der Elektrotechnik (Standardizarea internaţională în domeniile tehnice, mai ales în cel electrotehnic, 1931) care a revoluţionat lumea lingvistică internaţională de până atunci prin varietatea problemelor ridicate în cele cca. 400 pagini. Teza s-a impus cu autoritate drept „teoria generală a terminologiei” (p. 28), iar autorul ei a devenit coordonatorul primului vocabular electrotehnic internaţional francez-englez-german, publicat în 1938 şi conţinând cca. 2000 termeni.

Tot în categoria primelor manifestări sunt înregistrate: primul congres mondial FIT (Paris, 1954), ocazie cu care Canada aderă la FIT şi apariţia, în 1955, a revistei federaţiei, Babel (p. 29).

În pofida acestor manifestări care atestă saltul terminologiei către un nou stadiu de dezvoltare, unii traducători şi terminologi renumiţi (Edmond Cary, de pildă) erau sceptici. În Europa anilor 50, profesia de terminolog începea să se organizeze, la fel şi metodele de lucru ale terminologiei; în Canada, această organizare ţine de jurisdicţiile provinciilor. În 1954 era creată STIC (Societatea Traducătorilor şi Interpreţilor din Canada) devenită CTIC în 1971 (p. 32-33). Delisle relevă rolul socialului în viaţa traducătorilor, terminologilor şi interpreţilor: Revoluţia liniştită (1960), formarea Comitetului de lingvistică al Radio Canada (1960), apariţia OLF (Oficiului de limbă franceză) din Quebec, în 1961. În 1964, OLF şi Academia canadiano-franceză încep să recunoască rolul terminologilor prin creionarea serviciilor de documentare tehnico-ştiinţifică. De altfel, 1964 este o dată istorică. Patru traducători, mandataţi de STIC pentru a examina starea terminologiei în Canada, J.-P. Vallée, R. Aupy, G. Dubeau, Ph. Tessier (p. 34) au sugerat formarea unei comisii de documentare cu obiective ferme, corelate şi cu cele ale instituţiilor internaţionale (p. 34). Primul ecou al acestei iniţiative: colocviul Stanley House din 1965 care îşi propunea inventarierea resurselor disponibile, studierea posibilităţilor de a asigura o coordonare mai bună, atât la nivelul cercetării cât şi la cel al difuzării, crearea unui viitor centru naţional de terminologie şi lingvistică (p. 34-36). Cu aceeaşi ocazie a fost examinată

nr. 7/2009 63

UNITERM

fişa terminologică —format, câmpuri, cuvinte-vedetă, definiţie, domenii, sursă, limite de utilizare, tipologia fişelor, utilizarea culorilor etc. Cu toate că acest colocviu a marcat începutul reflecţiei asupra metodologiei şi organizării terminologie, precum şi al informatizării ei, conceptul de terminolog rămânea încă vag (p. 37).

Activitatea terminologică, afirmă Delisle, rămânea legată de efortul colectiv de refrancizare a limbii franceze scrise şi vorbite în Canada franceză, efort care nu a venit din partea administraţiei oficiale decât în 1969, prin adoptarea de către Parlamentul canadian a trei legi cu caracter lingvistic (p. 44). În această legislaţie lingvistică intra şi legea 63 de promovare a limbii franceze în Quebec, devenită limbă oficială a provinciei în 1974 (p. 51).

Pornind de la ideea lui Pierre Auger conform căruia „terminologia este un instrument de schimbare lingvistică şi socială”, în capitolul al doilea L’aménagement linguistique, dedicat dezvoltării armonioase a unei limbi în cadrul unei societăţi (p. 52), Jean Delisle arată că Revoluţia liniştită a marcat năzuinţa Quebecului de a redeveni în întregime francez — cuvinte, terminologie, instituţii, medii sociale şi de lucru —, de a reface şi retrăi armonia originală. Realizările terminologice ale OLF, publicate în buletinul „Mieux dire” (din oct. 1962 până în mai 1969), cuprindeau vocabulare specializate, felurite articole teoretice, cronici de standardizare a limbii (p. 47). În subordinea şi atribuţiile OLF intră centrele de documentare, biblioteca OLF (cuprinzând în 1967, 6000 titluri, 120 reviste şi un fişier terminologic cu 30000 de fişe), fundamentarea teoretică a doctrinei şi garantarea canadianismului de bună calitate (p. 48). Lipsa de planificare în realizarea lucrărilor terminologice a mai domolit entuziasmul OLF, dar nu l-a împiedicat să protejeze limba franceză pentru toţi vorbitorii din Quebec, nu doar pentru intelectuali (p. 49).

Autorul profită de acest context pentru a distinge „politica lingvistică” de „legislaţia lingvistică” (p. 52). Armonizarea lingvistică şi cea terminologică sunt, în opinia lui Delisle, inseparabile. Prima este procesul conştient de concepere, elaborare şi actualizare a terminologiilor în vorbirea reală a unui grup ţintă (Auger 1982a, 1 în Delisle, p. 53); a doua include toate aspectele activităţii terminologice: de la căutarea termenilor la implementarea lor în mediile socioprofesionale ţintă.

Fréderic Phaneuf, unul dintre pionierii francizării întreprinderilor, a prezentat administraţiei într-un document de 19 pagini (1971) cea mai adecvată strategie de francizare. Pe lângă terminologi, o funcţie semnificativă în francizare au avut-o reprezentaţii întreprinderilor publice şi private, sindicatele şi funcţionarii din ministerele aferente (p. 54-55). 1972 este o altă dată memorabilă pentru evoluţia terminologiei canadiene şi a francizării: OLF intră sub tutela ministerului educaţiei şi apare CLE (Centrul de lingvistică a întreprinderilor). Procesul de francizare era imens: era necesar ca milioane de termeni englezi folosiţi în diferite domenii de activitate să îşi găsească echivalentul în franceză. Le français dans l’entreprise: Guide général d’implantation a facilitat modificarea situaţiei lingvistice (p. 57). În acelaşi scop, notează Delisle, au fost multiplicate acordurile şi misiunile de colaborare dintre întreprinderile canadiene şi cele europene şi au fost create comitete intra-întreprindere şi inter-întreprinderi (p. 58-61). Marile şantiere terminologice şi neologice din diferite sectoare economice şi manufacturiere au demonstrat că lucrările terminologice fac parte din procesul de

nr. 7/2009 64

UNITERM

implementare terminologică în toate domeniile, au „îmblânzit”47 neologismele „sălbatice” şi au limitat abuzul de împrumuturi, asigurând dezvoltarea coerentă a limbii franceze din Quebec. Precedat de semnificative încercări, începând cu La comptabilité bilingue (1917), Dictionnaire de comptabilité (1977) marchează un alt episod important.

Adoptarea Cartei limbii franceze (1976) a pus în funcţiune adevăratul mecanism de standardizare terminologică oficială din Quebec, subiect căruia i-au arătat o atenţie particulară şi guvernul din Quebec şi OLF.

Delisle remarcă faptul că terminologii au avut o misiune esenţială în procesul de standardizare, fiind şi responsabili de procesul de francizare. La realizarea francizării au mai contribuit, relevă autorul, periodicele terminologice, sutele de repertorii ale organismelor profesionale, studiile şi lucrările terminologice din diferite domenii. Numărul mare de publicaţii a fost întreţinut de OLF care a încurajat şi iniţiativa terminologică individuală (p. 83). În anii 80, climatul economico-social a influenţat direct peisajul infrastructurii terminologice din Quebec, din cauza letargiei economiei. Totuşi, observă Delisle (p.87), eliberaţi de sub tutela centralizării lingvistice pariziene, dominante în conştiinţa colectivă din ultimele două secole, inovarea lingvistică, mai ales lexicală, nu a regresat în Quebec. O dovedesc Multidictionnaire de la langue française de Marie-Éva de Villers şi Dictionnaire terminologique visuel de Corbeil şi Archambault (p. 88).

Conştientizarea importanţei limbii ca factor de autodeterminare lingvistică şi teritorială, regională, s-a împlinit cvasi simultan cu conştientizarea terminologică ce a dus la delimitarea ariei de cercetare şi la definitivarea identităţii profesionale (p. 91)

În capitolul al III-lea, Courant traductionnel, Delisle evocă dificultăţile cu care se confruntă un traducător specializat fiindcă, neavând a traduce texte pure, cu un conţinut tematic univoc, ci texte tratate din toate perspectivele posibile, are nevoie de terminologi ca să nu „dezerteze”. Terminologii sunt cei care i-au scos pe traducători din solitudinea profesiei, eliberându-i de povara documentării tematice şi terminologice (p. 97).

Art. 163 din Legea constituţională din 1867 autoriza folosirea francezei şi a englezei în dezbaterile parlamentare şi în şedinţele tribunalelor federale, ceea ce explică prezenţa bilingvismului în procesele verbale, legislaţie, jurnalele celor două camere parlamentare. Dar abia Legea asupra limbilor oficiale din 1969 a conferit englezei şi francezei un statut, drepturi şi privilegii egale în instituţiile Parlamentului şi guvernului Canadei. Sunt notabile realizările după această dată: legislaţia bilingvă, crearea primului oficiu de terminologie, armonizarea terminologiilor, Raportul interimar asupra necesităţilor terminologiei efectuat de Guy Rondeau, reorganizarea majoră a serviciilor şi reţelelor terminologice care formau Direcţia de cercetare terminologică şi lingvistică şi înfiinţarea DGTD (Direcţia Generală de Terminologie şi Documentare), conturarea noilor direcţii de dezvoltare a terminologiei canadiene (p. 116-119), pluralitatea formelor de sprijinire şi încurajare a redactării şi multiplicării lucrărilor de specialitate din anii 80 (p. 119-123) şi numeroasele publicaţii terminologice apărute (p. 123-130). Toate

47 Cu o situaţie asemănătoare s-a confruntat limba română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stare criticată cu obiectivatte de Titu Maiorescu în Beţia de cuvinte sau În contraneologismelor.

nr. 7/2009 65

UNITERM

reprezintă escale importante ale unei călătorii de peste 40 ani în fascinanta lume a cuvintelor şi a terminologiei.

Delisle trece în revista centrele de standardizare şi alte centre terminologice care fac din Canada nu doar o mare forţa traducătoare, ci şi o autoritate în materie de terminologie, liderul mondial al standardizării terminologice (p. 137). Instituţionalizarea bilingvismului canadian a impus centralizarea şi coordonarea activităţii terminologice. Curentul traductiv îşi are originea în lucrările membrilor ATLFO şi ale altor traducători care au elaborat şi publicat glosare şi vocabulare bilingve a căror însemnătate a fost atestată de trecerea timpului. Dintre toate serviciile terminologice care au contribuit la facilitarea muncii traducătorilor, DNT (Direcţia de Standardizare terminologică) a avut un impact naţional, celelalte, la fel de utile, monopolizând atenţia regională. Prin activitatea lor cotidiană, terminologii, adepţi ai curentului traductiv, au contribuit semnificativ la ameliorarea activităţii traducătorilor şi redactorilor, la păstrarea nealterată a căilor de comunicare (p. 150).

Creşterea numărului terminologilor, ca urmare a exigenţelor francizării întreprinderilor şi a înfiinţării băncilor de terminologie din Montréal, Québec şi Ottawa, şi amploare terminologiei ca activitate explică buna organizarea şi recunoaşterea profesiei tratate în capitolul al IV-lea. În 1971, Comitetul de terminologie din cadrul STQ (Societatea traducătorilor din Quebec), în a cărui componenţă intrau Darbelnet, Beaulieu, G. Belle-Isle, W.-G. Coté, şi-a axat cercetarea pe terminologia de administrare a societăţilor. Eşecul proiectului i-a convins că rolul societăţii profesionale consta nu în a se lansa în proiecte de anvergură, ci în a grupa membrii profesiei şi a le oferi pe lângă varietatea serviciilor şi promovarea profesiei (p. 151). În perioada expansiunii terminologice şi a noilor condiţii de lucru s-a produs şi disocierea funcţiilor de terminologie şi de traducere, specializare distinctă în şcoli din 1969 (p. 152). Se contura o nouă etapă: constituirea asociaţilor de terminologi. Începând din 1970 a fost recunoscută autonomia activităţii terminologice, s-a lucrat la legitimarea statutului de terminolog printr-un text legislativ, care să îi confere drepturi egale cu ale celorlalte profesii din aceeaşi sferă, traducător şi terminolog au devenit profesii distincte şi au început să se constituie asociaţii profesionale specifice. După recunoaşterea internă (în cadrul profesiilor limbajului) a profesiei de terminolog a urmat şi recunoaşterea externă, a publicului. S-a urmărit rentabilitatea şi vizibilitatea profesiei de terminolog, diferit reflectate în sectorul privat şi de stat.

Unul dintre cele mai interesante capitole, al V-lea, Teorie, metodică şi terminotică, se apleacă asupra reflecţiei terminologice şi numeroasele proiecte realizate după 1970, când cercetătorii canadieni au reuşit să cartografieze un teritoriu insuficient explorat până atunci.

Colaborarea dintre terminologi, lingvişti, traducători, cercetători şi administratori a dus la instaurare unei „sinergii durabile şi fertile” (Gaudin 2005, 83, în Delisle, p. 209). Colocviile din perioada 1970-1980 au avut o însemnătate semnificativă la structurarea profesiei de terminolog şi la consolidarea relaţiilor dintre terminologi. Astăzi, graţie tehnicii şi infrastructurii informatice, terminologii s-au transformat în agenţi indispensabili în aplicarea marilor politici lingvistice din Canada şi Quebec, orizontul idilic din anii 70 devenind realitate.

nr. 7/2009 66

UNITERM

În capitolul al V-lea, Delisle arată că băncile de terminologie sunt rezultatul necesităţilor, al nerăbdării traducătorilor de a-şi rentabiliza munca şi al dorinţei miniştrilor de a standardiza şi delimita interferenţele.

TERMIUM, o bancă pentru bilingvism, printre ai cărui arhitecţi se află şi Ph. Tessier (p. 228, 248), şi BTQ-GDT, o bancă pentru francizare, concepută în anii 70 ca un sistem foarte centralizat (246, 259), coexistă armonios, fără a fi sunt singurele din Canada. Le grand dictionnaire terminologique accesibil gratuit online din septembrie 2000 cuprinde trei milioane termeni englezi şi francezi şi 800 000 fişe terminologice (p. 262). Acestuia i se alătură Inventerm cu un corpus de 650 000 termeni (p. 263). Alte baze de date, în construcţie, sunt consacrate serviciilor de traducere. Spre deosebire de traducători, terminologii au exploatat mai bine informatica şi traducerea automată. Limba evoluează, se transformă. Dicţionarele fotografiază un moment din evoluţia limbii, spre deosebire de băncile terminologice care ţin pasul cu evoluţia limbii prin actualizările constate pe care le presupune.

Marea „bancă unică şi universală” (Vennat 1974, 38, în J. Delisle, p. 268) este demult un concept desuet (André Saint-Martin, 1987), viitorul se anunţă al mini-băncilor terminologice, capabile să răspundă unor aşteptări particulare, şi care se vor constitui, probabil, în constelaţii. (p. 269).

Din istoria unei profesii nu putea lipsi un capitol (al VII-lea) dedicat formării terminologilor şi manualelor de terminologie, pentru că „nici o tehnică, nici o ştiinţă, sub ameninţarea sclerozei, nu se poate dispensa de aparatul teoretic al învăţământului universitar hrănit de cercetare” (p. 272) şi fiindcă nimeni nu se naşte terminolog, cum nu se naşte nici traducător (Auger 1979 b, 466, în Delisle, p. 284). În aşteptarea autonomizării terminologiei ca specializare, în Canada nu există încă un program de învăţământ complet terminologic, ci grupuri de cursuri specializate sau opţionale despre principalele metode şi principii terminologice. Aşadar, terminologia continuă să se grefeze pe o altă specializare (p. 284), rămânându-i tributară.

Capitolul VIII care decurge logic din precedentul abordează reţelele de întrajutorare şi terminologie juridică. Astfel de reţele au şi scop didactic, oferind membrilor diferite posibilităţi de formare şi perfecţionare. În anii 80 s-au constituit trei asemenea reţele: grupul de traducere Rx&D (1981) preocupat de terminologia farmaceutică, reţeaua ETS în domeniul sănătăţii şi RTE, reţeaua traducătorilor şi traducătoarelor din domeniul educaţiei. Toate aceste reţele sunt foarte apreciate de membrii lor (p. 287) pentru energia cu care urmăresc armonizarea terminologică în domeniile lor, pentru facilitarea schimbului de informaţii, recomandările de uniformizare terminologică, promovarea normelor care promovează difuzarea informaţiei în domeniu, crearea de dicţionare de specialitate şi bilingve, publicarea rezultatelor cercetării în reviste de specialitate (în Mots et Remèdes, pentru ETS), deschiderea către noi membri pe baza de recomandare etc. (p. 292-295). Recunoscută naţional şi internaţional, RTE respectă obiectivele fundamentale iniţiale, adaptându-se la schimbările pieţei muncii şi la realităţile sociale, contribuind astfel la promovarea unei terminologii precise în domeniul educaţiei (p. 303).

Mai mult decât în alte domenii, în domeniul juridic precizia este indispensabilă. Avocatul Joseph-Évariste Prince a jucat un rol considerabil, la fel şi L.-J. de La Durantaye, nefiind totuşi singurii preocupaţi de acest subiect. În Canada nu existau, înainte de 1937, semnalează Jean Delisle, dicţionare

nr. 7/2009 67

UNITERM

juridice bilingve, se utilizau dicţionare străine mai vechi. Lacuna a fost remediată de Annie MacDonlad Langstaff, prima femei licenţiată în drept (French-English, English-French Law Dictionary, 1937), considerată pioniera terminologiei bilingve (p. 305-306). Bilingvismul oficial şi bijuridismul canadian au stimulat contactele şi schimburile între cele două sisteme juridice, practicarea dreptului şi redactarea legilor (p. 307). Programele de cercetare Juriterm şi Neolog — acum două bănci terminologice, comercializate pe cd-rom — au facilitat substanţial activitatea traducătorilor şi a terminologilor (p. 310). Jean Delisle arată în concluziile ultimului capitol cum Canada se prezintă ca un paradis al traducătorilor, terminologilor şi, nu în ultimul rând, al asociaţiilor profesionale, structuri care au permis evoluarea pe baze riguros ştiinţifice a activităţii şi recunoaşterea internaţională unanimă în domeniu .

Mai mult decât un artizanat, o profesie, o tehnică, o artă sau o ştiinţă — încheie Delisle (p. 317-321) —, terminologia este o activitate intelectuală axată pe comunicare (p. 317). Bilanţul evoluţiei terminologiei canadiene, în perioada 1902-2008, a permis relevarea rolului pe care această activitate îl are în definirea identităţii francofone din Quebec şi bilingve din Canada (p. 318). De-a lungul capitolelor, autorul a permis actorilor acestei profesii să ia cuvântul şi să scrie prin propriile mărturii pagini din istoria pe care au trăit-o şi au construit-o, conştienţi de valoarea şi competenţele ce le sunt recunoscute pe plan internaţional.

Arhicunoscut istoric al traducerii, Jean Delisle s-a încumetat şi a reuşit cu succes să realizeze istoria unei profesii (în Canada). Despre lunga şi lenta evoluţie a profesiei în Canada şi Quebec mai vorbise şi Nada Kerpan (1977), dar prin această pledoarie şi revalorizare a activităţii şi profesiei de terminolog, Jean Delisle devine pionierul oficial al istoriei celor care militează, cu pana şi cu realizările în chip de argumente, pentru recunoaşterea dreptului socio-profesional al terminologilor. Ne exprimăm asentimentul faţă de aceasta poziţie tranşantă şi speranţa că lucrarea va trezi şi la noi, în rândul celor abilitaţi, dorinţa de remedia o carenţă terminologică şi un vid legislativ şi de a respecta, astfel, dreptul social al terminologului.

Georgiana LUNGU-BADEA

Universitatea de Vest din Timişoara

nr. 7/2009 68

UNITERM

Mariana Pitar, Manual de terminologie şi terminografie, Timişoara, Mirton, 2009, 184 p

Publicarea unui manual de terminologie, în contextul interesului sporit

pentru această disciplină şi în România, reprezintă un moment editorial

aşteptat şi bine venit.

Prin apariţia acestui manual devin cunoscute o serie de teorii, principii

şi metode prezente în sfera terminologiei şi terminografiei din ultimul deceniu.

Manualul este un model de abordare tradiţională a domeniului, fiind

strucurat pe tiparul clasic – terminologie / terminografie. Structura materialului

este determinată şi de scopul vădit didactic; conform autoarei, manualul se

adresează „în prumul rând studenţilor, dar şi altor cadre didactice care se

ocupă de terminologie sau de limbaje specializate (...)”

(p. 10).

Volumul este rezultatul experienţei didactice a autoarei în domeniul

abordat, a efortului de a familiariza studenţii cu conceptele de bază ale

terminologiei, cu metodele de lucru specifice acestei discipline şi cu aspectele

practice ale terminografiei.

La scrierea unui manual de terminologie în limba română se adaugă

dificultatea de a compensa absenţa unei terminologii româneşti exhaustive a

terminologiei; în acest sens, autoarea manualului analizat a depus eforturi

pentru a contribui cu soluţii în cazurile problematice.

Prezentarea obiectului terminologiei este realizată în lumina

obiectivelor sale actuale şi în raport cu numeroasele discipline cu care se

întrepătrunde. Alături de caracterul de inter- şi transdisciplinaritate, sunt

punctate şi noile orientări ale terminologiei spre sociologie, spre cognitiv şi

ontologie.

Fiind conştientă de dificultatea înţelegerii distincţiilor termen – cuvânt,

termen – concept, autoarea dedică un capitol amplu termenului ( Capitolul II,

Termenul). Noţiunile cheie sunt definite, explicate şi însoţite de exemple clare.

Abundenţa exemplelor în cazul clasificării termenilor şi a formării lor, alegerea

unor domenii şi subdomenii accesibile, oferă un material bogat şi facilitează

nr. 7/2009 69

UNITERM

înţelegerea ulterioară a relaţiilor termen – concept, a modalităţilor de atribuire

a termenilor.

Atât capitolul referitor la termen, cât şi celelalte capitole cuprind o

bogăţie şi o mare varietate de tipologii, clasificări, pentru a familiariza cititorul

cu cât mai multe moduri de abordare, fără ca autoarea să-şi impună o

anumită opţiune. Sistemul de notare a claselor, categoriilor, tipurilor este clar

şi uşor de urmărit.

Capitolul III, Conceptul, este construit ca o secvenţă logică şi firească a

capitolului precedent şi cuprinde un spaţiu amplu consacrat definiţiei

terminologice.

Relaţiile dintre concepte şi sistemele conceptuale întregesc cel de-al

treilea capitol.

A doua secţiune a manualului, Terminografia, se referă la aspectele

curente ale activităţii terminografice. Cele trei capitole ale acestei secţiuni se

bazează pe informaţia primei secţiuni, o completează şi adaugă date despre

finalitatea practică a activităţii terminografice.

Precizările pe marginea etapelor de lucru ale activităţii terminografice

reprezintă un ghid practic care surprinde esenţa muncii terminografice.

În mod justificat, un spaţiu amplu îi revine fişei terminologice, cu o serie

de precizări teoretice şi diverse modele.

O trecere în revistă a principalelor tipuri de produse terminografice

întregeşte tabloul celei de-a doua secţiuni.

Cele 23 de anexe ale manualului cuprind o serie de informaţii utile

pentru practicianul terminolog.

Bibliografia demonstrează o bună cunoaştere a principalelor titluri din

domeniul terminologiei, acordându-se prioritate resurselor francofone.

Georgeta

CIOBANU

UNIVERSITATEA POLITEHNICA TIMIŞOARA

nr. 7/2009 70

UNITERM

3. BAZE DE DATE

nr. 7/2009 71

UNITERM

VESMINTE SI INSEMNE LITURGICE ORTODOXE SI

CATOLICE

Elena Alexandra GHERGA

Absolvent Universitatea de Vest Timişoara

Vesminte si insemne liturgice ortodoxe

Termen vedetă Brâu Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Piesă vestimentară de stofă, lungă de aprox. 1/2m şi lată de 6-8cm, cu care arhiereul şi preotul se încing peste stihar, strângîndu-l în jurul mijlocului, spre a nu-i incomoda la lucrarea celor sfinte.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime cingătoare Concordanţă

Ceinture (n.f.) Definiţia în franceză

Bande de soie ou de matière soyeuse, fermée à la taille sur le côté gauche, retombant en deux pans descendant au-dessous du genou.

Sursa concordanţei

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Notă în franceză

En France, ou elle était portée au quotidien, c’était une longue bande nouée à gauche, légèrement en arrière.

Simbolistică

Brâul este simbol al puterii slujitoare cu care este învrednicit preotul, tăria şi virtutea acestuia, precum şi curăţia trupului. El aminteşte şi de fota cu care a fost încins Mântuitorul când a spălat picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, simbolizând smerenia lui.

nr. 7/2009 72

UNITERM

Termen vedetă Cârjă

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Baston lung până la 2m, care în partea de sus are două capete de şerpi cu gurile deschise, cu privirea unul spre celălalt, având între ei un glob sau o cruce.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Toiag, pateriţă Concordanţă Crosse (n.f.) Definiţia în franceză

La crosse épiscopale est un bâton surmonté d'une croisette entourée de deux figures de serpents affrontés qui symbolisent la prudence et la sagesse. La crosse est le bâton pastoral des évêques et des abbés, insigne de leur pouvoir.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

La crosse : à l’origine, c’est un bâton de voyage qui se termine par une croix. Aujourd’hui, la croix épiscopale se termine normalement par une volute. Le bâton pastoral indique que l’évêque conduit le troupeau des fidèles du diocèse comme un berger conduit ses brebis.

Simbolistică

Şerpii simbolizează înţelepciunea pastorală, iar globul şi crucea înseamnă că arhiereul păstoreşte turma în numele lui Hristos. Cârja simbolizează totodată autoritatea arhiereului asupra turmei care îi este încredinţată şi aminteşte şi de toiagul lui Aaron din Vechiul Testament.

Imagini

nr. 7/2009 73

UNITERM

Termen vedetă Cruce pectorală

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Insignă a demnităţii arhiereşti, pe care arhiereii o poartă la piept, ca semn al mărturisirii credinţei în Hristos.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Concordanţa Croix pectorale (n.f.) Definiţia în franceză

La croix pectorale est une croix de métal précieux, utilisée dans la liturgie catholique.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

La croix pectorale est suspendue par une chaîne en habit de ville et un cordon de tissu à la messe et au chœur. Elle est portée sur la poitrine par les évêques, les cardinaux, certains prélats et les abbés. À la messe, elle doit être portée sous la chasuble.

Notă în română Crucea pectorală se acordă şi arhimandriţilor şi unor preoţi ca distincţie bisericească, aceştia numindu-se stavrofori sau purtători de Cruce.

Simbolistică

Crucea pectorală simbolizează Crucea lui Hristos, semn al biruinţei, al întăririi şi al povăţuirii. Ea aduce aminte de spiritul de jertfă, de care trebuie să fie stăpânit ierarhul.

Imagini În prima imagine se poate observa şi culionul (acoperământ al capului pentru preoţi si călugări) şi camilafca albă (pânză purtată de monahi peste potcap).

nr. 7/2009 74

UNITERM

Termen vedetă Dicher

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie Sfeşnic întrebuinţat la slujbele arhiereşti, având două lumânări. Alături de tricher, cele două sfeşnice sunt folosite de arhiereu pentru binecuvântarea credincioşilor în anumite momente ale slujbei, ele simbolizând lumna învăţăturii evanghelice.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Concordanţă Dikirion

Definiţie în franceză

Le Dikirion (dans le grec δικήριον) et le trikirion (dans le grec, le τρικήριον) sont les chandeliers liturgiques du employés par un évêque du les églises Grec-Catholiques orthodoxes orientales de et pour bénir le rassemblement.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

Les chandeliers sont souvent tout à fait fleuris. L'évêque tient le trikirion dans sa main droite et le dikirion dans sa gauche et fait le signe de la croix avec tous les deux.

Simbolistică

Dicherul simbolizează cele două firi ale Mântuitorului.

Imagini Tricher şi dicher

nr. 7/2009 75

UNITERM

Termen vedetă Engolpion

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Insignă arhierească, de forma unei iconiţe-medalion, făcută din email, aur sau argint şi înfăţisând pe Mântuitorul sau pe Maica Domnului. Ea se poartă atârnată pe piept, fiind legată cu un lănţişor petrecut peste gât.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Panaghiu

Concordanţa Panaghia (n.f)

Definiţia în franceză

La Panaghia est un médaillon pectoral représentant la Mère de Dieu, du Signe.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Simbolistică

Engolpionul simbolizează pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă. Când are pe el chipil Maicii Domnului, simbolizează puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul.

Observaţie Fiind un ornat cunoscut numai în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin, acest termen vedetă şi-a găsit concordanţa franceză datorită originii greci, panaghios însemnînd Preasfânta Fecioară Maria. Patriarhul, spre a se deosebi de mitropoliţi şi de ceilalţi arhierei, poartă 2 engolpioane.

Imagini 1. Patriarh purtând o cruce şi 2 engolpioane 2. engolpion şi cruce

1. 2.

nr. 7/2009 76

UNITERM

Termen vedetă Epigonat

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Bucată de stofă preţioasă, de formă romboidală care se atârnă la coapsa dreaptă, fiind legată de brâu ori de gât cu o panglică trecută peste umărul stâng. La origine acest ornat a fost un fel de şervet, pe care arhiereii îl purtau la brâu şi-l foloseau spre a-şi şterge mâinile la diferite spălări rituale (ex. înainte de sfinţirea Darurilor ş.a.) sau la spălarea picioarelor în Joia Mare. Epigonatul se pune numai la slujirea Sf. Liturghii.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Bederniţă

Concordanţa - Definiţia în franceză a concordanţei

Sursa concordanţei

Simbolistică

Epigonatul simbolizează „sabia Duhului“, „care este cuvântul lui Dumnezeu“ cu care trebuie să fie înarmat arhiereul spre a apăra dreapta credinţă.

Imagini

nr. 7/2009 77

UNITERM

Termen vedetă Epitrahil

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie Sector Veşminte liturgice Definiţie în română

Veşmânt liturgic, purtat de preoţi când oficiază slujbele religioase. Acesta nu este decât orarul diaconesc, trecut peste grumaz şi atârnând în jos, cu ambele laturi apropiate.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Patrafir Concordanţa Epitrachilion, Étole (n.f.)

Definiţia în franceză

L'étole, dérivé du latin stola qui signifie longue robe, lui-même du grec στολη (stolē), est un ornement liturgique de l'évêque, du prêtre et du diacre.

Sursa concordanţei

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vasilescu/24.htm hthttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Notă în franceză

L'étole, dans sa forme primitive, était une longue robe, garnie de deux bandes verticales, les clavi, comme sur la dalmatique. La robe a été supprimée, et il n'est resté que les bandes qui forment l'étole actuelle. Il s'agit d'une bande de tissu ornée d'une petite croix placée au milieu. Le prêtre la laisse pendre de chaque côté tandis que le diacre la porte transversalement, tous deux par dessus l'aube ou le surplis pour la messe et l'administration des sacrements. Avant 1969, à la messe, le simple prêtre la portait croisée sur la poitrine, et l'évèque décroisée, signe que le second dispose de la plénitude du sacerdoce, et non le premier.

Simbolistică

Epitrahilul simbolizează jugul slujirii lui Hristos, dar şi darul Duhului Sfânt. El aduce aminte şi de funia cu care a fost legat Mântuitorul în noaptea arestării lui. Cele 2 părţi ale epitrahilului simbolizează: partea dreaptă, trestia pe care I-au dat-o în batjocură, iar partea stângă, crucea pe care a dus-o Domnul pe umerii Săi. Epitrahilul este veşmântul liturgic cel mai important, deoarece fără el atât preotul cât şi arhiereul nu poate săvârşi nici un serviciu religios.

Observaţie A 2a imagine prezentă în fişă este cea care ne-a ajutat să găsim echivalentul în franceză pentru termenul vedetă deoarece indica étole de ryte byzantin.

Imagini

nr. 7/2009 78

UNITERM

Termen vedetă Felon

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Veşmânt ca un fel de pelerină, haină obişnuită la evrei, greci şi romani, fără mâneci, cu care se învelea corpul.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Sfita , polistravion Concordanţa Chasuble (n.f.) ; Polystravio (la chasuble de l’évêque)

Definiţia în franceză

La chasuble est un vêtement sacerdotal à deux pans et sans manches avec une ouverture pour la tête, que le prêtre revêt par dessus l'aube et l'étole pour célébrer la messe, et pour d'autres actions liturgiques quand elles précèdent ou suivent immédiatement la messe.

Sursa concordanţei

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/vasilescu/24.htm hthttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Notă în franceză

Le mot vient du latin casula, qui signifie « petite maison ». On l'appelle également pænula en latin (comme le manteau que l'apôtre Paul avait oublié à Troas lors d'un de ses voyages1). C'était en effet, à l'origine, une vaste rotonde qui enveloppait complètement le prêtre, appelée chasuble romane ou chasuble cloche. Au centre, il y avait un trou pour passer la tête et on la relevait sur les bras pour dire la messe.

Simbolistică

Felonul simbolizează hlamida roşie cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în curtea lui Pilat, dar şi puterea lui Dumnezeu, dreptatea şi sfinţenia Lui.

Observaţie Originea comună a acestor cuvinte (termen şi echivalent)-casula, paenula, planeta-este cea care a fost decisivă în alegerea concordanţei.

Imagini 1. felon ortodox 2. felon catolic

1. 2.

nr. 7/2009 79

UNITERM

Termen vedetă Mânecuţe

Valoare gramaticală

Substantiv feminin

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Înveşmântarea diaconului pentru slujba Liturghiei se încheie cu punerea mânecuţelor, după ce le sărută peste semnul crucii de pe ele, întâi pe cea din dreapta şi apoi pe cea din stânga. Mânecuţele sunt proprii atât preotului cât şi arhiereului, cu deosebirea că aceştia le pun peste capătul mânecilor stiharului, strângându-le cu ele, spre a nu fi stingheriţi în lucrările sfinte, iar nu că diaconii, peste manşetele reverendei şi deci pe sub mânecile stiharului. La celelalte servicii divine, mânecuţele nu sunt obligatorii pentru îmbrăcămintea diaconului.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Rucaviţe

Concordanţa Manchettes (n.f.)

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Simbolistică

Aşa precum rezultă din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 şi Ps. 118, 73), mânecuţele simbolizează în general puterea întăritoare dată de Dumnezeu liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin.

Observaţie Echivalentul termenului vedetă a fost dat prin traducerea acestuia, întrucât în serviciul catolic aceste mânecuţe nu sunt folosite de către diaconi.

nr. 7/2009 80

UNITERM

Termen vedetă Mantie

Valoare gramaticală

Substantiv feminin

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Veşmânt lung şi larg, fără mâneci, ca o pelerină, de culoare purpurie, împodobită pe laturi cu nişte benzi, numite „fâşii“ sau „râuri“; se încheie la gât şi jos, în faţă, iar la dreapta şi la stânga încheieturilor are câte două tăbliţe brodate cu fir de aur. Mantia e îmbrăcată de arhiereu la anumite slujbe la care nu îmbracă stiharul şi sacosul (la Vecernie şi Litie sau Privighere, la sfinţirea apei, la Maslu, la închinarea la icoane dinainte de Liturghie, în procesiuni).

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Concordanţa Chape (n.f)

Definiţia în franceză

La chape, du latin cappa qui signifie capuchon, cape, est un vêtement employé dans la liturgie catholique.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

Il s'agit d'une grande cape de cérémonie, appelée par les rubriques pluvial, de forme semi-circulaire, agrafée par-devant et portée par le prêtre et l'évêque principalement lors des bénédictions solennelles, telles que les vêpres, les laudes solennelles ainsi que lors des processions. Sa couleur dépend du temps liturgique.

Notă în română Mantia are caracter extraliturgic şi origine târzie; se crede că şi-ar avea originea în mantaua monahală, dovadă că până în sec. XV era purtată ca o haină de toate zilele. O altă denumire este pluviale fiindcă era îmbrăcată la procesiuni ca scut de vreme rea. După alte păreri, şi-ar trage originea din mantia filozofilor antici ori din acea „cappa magna“ purtată în vechime de apuseni, şi a cărei denumire a rămas în mantia arhiereilor din Biserica Romano-Catolică, numită „cappa“; începând din sec. XII, „cappa“ a devenit un veşmânt liturgic în Biserica apuseană, şi s-a extins la clericii de toate treptele.

Simbolistică

Mantia simbolizează darul purtător de grijă al lui Dumnezeu, acoperământul Său.

nr. 7/2009 81

UNITERM

Termen vedetă Mitră

Valoare gramaticală

Substantiv feminin

Domeniu Religie Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Acoperământul capului folosit de arhierei în timpul serviciilor religioase, având de obicei forma coroanei sau diademei de odinioară a împăraţilor bizantini.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Concordanţă Mitre (n.f.)

Definiţie în franceză

La mitre est la coiffure liturgique, distinctive des hauts prélats de l'Église catholique ayant charge pastorale, c'est-à-dire les évêques et les abbés. Haute coiffure à deux pointes que l’évêque porte quand il célèbre l’eucharistie.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique Sursa concordanţei www.notredamedebercy.org/spip.php?article83 Notă în franceză

Elle apparaît au Xème siècle mais n’est adoptée comme attribut épiscopal qu’au XIIème siècle. Signe de la dignité de l’évêque, elle représente la science de l’Ancien et du Nouveau Testament dont l’évêque est le premier ministre pour les fidèles de son diocèse. Sa forme a cependant beaucoup évoluée. Elle était originellement composée d'un bonnet fermé, enserré par un bandeau circulaire noué derrière la tête et retombant sur les épaules sous la forme de deux bandes, les fanons. Les faces antérieures et postérieures, appelées titres ou cornes, se sont progressivement élevées de façon parallèle, pour devenir de plus en plus hautes et de plus en plus pointues jusqu'au XVIIIe siècle. Les deux pans de la mitre ont pu signifier symboliquement les deux Testaments, le Nouveau étant devant.

Simbolistică

Mitra simbolizează cununa de spini care a fost pusă pe capul Mântuitorului în timpul patimilor, cât şi înălţimea demnităţii arhiereşti.

Imagini

nr. 7/2009 82

UNITERM

Termen vedetă Omofor

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Veşmânt specific arhiereilor, purtat de aceştia pe umeri, împrejurul gâtului. Din lat. humerale, pallium, amictus Se susţine că omoforul este bine îinrudit cu pallium-ul latin şi ca origine şi ca funcţie sacră. El este o insignă - distincţie - de origine împărătească, care se purta deja în sec. al V-lea, de către papi. Acel pallium era o fâşie de stofă de lână albă, aşezată în jurul umerilor, ale cărei capete cădeau unul în faţă şi altul pe spate.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Observaţii Dintr-o perioadă relativ recentă, dar care nu se poate stabili cu precizie, omoforul vechi, lung, şi-a găsit un înlocuitor, pentru cea mai mare parte din slujbele arhiereşti. Acesta s-a numit omoforul mic, iar vechiul omofor a rămas omoforul mare. Îmbrăcarea omoforului mare devenind dificilă, unii ierarhi au recurs la un al doilea omofor, mai uşor de îmbrăcat şi dezbrăcat în timpul Sfintei Liturghii. Astfel s-a creat omoforul mic. Rugăciunea de la îmbrăcare nu se spune decât la îmbrăcarea omoforului mare. Omoforul mic se aşează după gât, căzându-i ambele părţi în faţă, pe piept. Este cam în felul vechiului "orar-epitrahil" preoţesc, însă cu mult mai scurt şi ceva mai lat. Omoforul mare se îmbracă numai la începutul Sfintei Liturghii, iar în timpul citirii Apostolului este dezbrăcat, spre a fi înlocuit apoi, în restul serviciului divin, cu omoforul mic.

Concordanţă Omophore (n.m); pallium (n.m); amict (n.m)

Definiţie în franceză

Grande écharpe de laine qui est pliée autour de la tête et retombe devant et derrière. Elle symbolise la brebis perdue que le Christ porte sur ses épaules. Elle est le symbole même de l'épiscopat.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

Le Pallium est le symbole de la plénitude du pouvoir pontifical, exercé en communion avec le Siège Apostolique.

Simbolistică

Omoforul simbolizează oaia cea pierdută şi apoi aflată, adică răscumpărarea neamului omenesc şi primirea firii omeneşti de către Hristos. Este simbolul demnităţii şi rangului episcopesc. Având cruci pe el, simbolizează şi puterea crucii Domnului pentru că cei ce voiesc a trăi în Hristos îşi iau crucea pe umeri, adică suferinţa.

nr. 7/2009 83

UNITERM

Termen vedetă Orar Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie Sector Veşminte liturgice Definiţie în română

Peste stihar, diaconul pune orarul. Acesta este o fâşie lungă, care se aşază pe umărul stâng şi, după obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capătul din faţă se petrece în diagonală peste piept şi, trecându-l pe sub braţul drept, este adus prin spate iarăşi peste umărul stâng, atârnând astfel acest capăt în faţă, iar celălalt pe spate. Fără aceste veşminte, diaconul nu poate lua parte la săvârşirea nici unui serviciu religios.

Sursa definiţiei www.crestinortodox.ro/Vesmintele_diaconului_6 Concordanţă Étole (n.f.)

Definiţie în franceză

L'étole, dérivé du latin stola qui signifie longue robe, lui-même du grec στολη (stolē), est un ornement liturgique de l'évêque, du prêtre et du diacre.

Sursa concordanţei

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Notă în franceză

L'étole, dans sa forme primitive, était une longue robe, garnie de deux bandes verticales, les clavi, comme sur la dalmatique. La robe a été supprimée, et il n'est resté que les bandes qui forment l'étole actuelle. Il s'agit d'une bande de tissu ornée d'une petite croix placée au milieu. Le prêtre la laisse pendre de chaque côté tandis que le diacre la porte transversalement, tous deux par dessus l'aube ou le surplis pour la messe et l'administration des sacrements. Avant 1969, à la messe, le simple prêtre la portait croisée sur la poitrine, et l'évèque décroisée, signe que le second dispose de la plénitude du sacerdoce, et non le premier.

Simbolistică

Încingerea şi încrucişarea orarului în timpul Rugăciunii Domneşti, în vederea apropierii de Sfintele Taine, pentru împărtăşire, sunt privite ca un simbol prin care diaconul aminteşte umilinţa arătată de Mântuitorul, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor Săi. În acest caz, orarul ar simboliza ştergarul cu care Mântuitorul era încins la Cina cea de Taina, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor (Ioan 13, 5)

Imagini 1. Étole orthodoxe croisée sur le dos 2. Étole occidentale revêtue de manière traditionnelle : croisée sur la poitrine 3. Étole papale

1 2 3

nr. 7/2009 84

UNITERM

Termen vedetă Sacos

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Veşmînt în formă de sac, mai scurt decât stiharul, cu mâneci scurte şi largi, pe care arhiereii îl îmbracă peste stihar, după ce şi-au pus şi epitrahilul, brâul şi mânecuţele. Confecţionat din stofă, catifea sau mătase, are culoarea albă, purpurie sau galbenă. Sacosul se încheie pe fiecare parte cu câte ţase clopoţei, în total 12 clopoţei.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Dalmatică

Concordanţă Sakkos (n.m), dalmaticelle (n.f.)

Definiţie în franceză

Le sakkos est une ample tunique impériale garnie de grelots. La dalmaticelle est d'un vêtement de forme semblable à celle d'une dalmatique, que les évêques portent sous la chasuble, sur l'aube, lors des messes pontificales. La dalmaticelle est en tissu de soie, plus fin que celui d'une dalmatique, sans doublure et sans ornementation, généralement pourvue de manches courtes, souvent attachée sous les bras et sur les épaules par des cordons à pompons ou par des rubans et ornée de galons étroits. Elle est de la couleur du temps liturgique ou toujours blanche, et, parfois, de la même matière que la chasuble.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

Lorsque l'évêque célèbre la messe pontificale selon la forme extraordinaire du rite romain, la dalmaticelle est toujours portée sur la tunicelle et sous la chasuble pour signifier que le sacerdoce de l'évêque est le degré suprême du sacrement de l'ordre dont le sous-diaconat (ordre des sous-diacres, dont le vêtement liturgique est la tunique), le diaconat (ordre des diacres dont le vêtement liturgique est la dalmatique), et le sacerdoce presbytéral (ordre des prêtres, dont le vêtement liturgique est la chasuble) étaient considérés au Moyen Âge comme autant de degrés.

Simbolistică

Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, căci arhiereii, îmbrăcându-l, îşi aduc aminte de patima Mântuitorului şi de cămaşa Lui pe care s-au aruncat sorţii. Clopoţeii simbolizează cuvântul lui Dumnezeu, care se face auzit din gura episcopului, precum şi glasul celor 12 apostoli, când au propovăduit Evanghelia.

nr. 7/2009 85

UNITERM

Termen vedetă Stihar Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Vesmânt lung şi larg, acoperind tot corpul, care se numea talar. Se confecţiona în timpurile primare dintr-un material alb, din care cauză se numea şi alba. Azi se confecţionează mai ales din material din culoare galbenă sau roşie, simbolizând sângele vărsat pe crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Denumirea provine de la dungile sau şirurile de purpură, numite stihuri, cu care era împodobit.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Talaris, alba, dalmatica

Concordanţă Aube (n.f.), dalmatique (n.f.)

Definiţie în franceză

L'aube, du latin alba signifiant vêtement blanc, est un vêtement liturgique utilisé par les anglicans et les catholiques. La dalmatique, du latin ecclésiastique dalmatica qui signifie blouse en laine de Dalmatie, est un vêtement de chœur.

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

L'aube affecte la forme d'une tunique longue allant jusqu'aux pieds et de couleur blanche, à manches étroites, serrée à la taille par un cordon. Elle est portée par tous les clercs, de l'évêque à l'acolyte comme habit liturgique. L'aube est ainsi nommée à cause de sa couleur et trouve son origine dans la tunica talaris des Romains, tunique à longs pans, tombant jusqu'aux chevilles et fixée à la taille par un cordon. En forme de croix avec des manches courtes, la dalmatique se décline selon les couleurs du temps liturgique. Elle est portée par le diacre lors de la messe, des processions et des vêpres. Ce vêtement est dérivé d'un vêtement civil romain, et dont l'usage liturgique remonte au IVe siècle. Blanche à l'origine, la dalmatique prendra progressivement les couleurs de la chasuble, avec deux bandes verticales devant et dans dans le dos, les clavi. À l'origine, ce vêtement symbolise la joie. On rencontre aussi l'aube-coule, une variante de l'aube traditionnelle, qui se rapproche de la coule monastique. Elle est plus ample, comporte un capuchon, de larges manches, et se porte généralement sans cordon. Les deux formes d'aubes sont portées pendant les offices religieux par les clercs, mais aussi par les simples fidèles lors d'événements tels que la première communion ou la profession de foi

nr. 7/2009 86

UNITERM

Termen vedetă Tricher

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Sfeşnic întrebuinţat la slujbele arhiereşti, având trei lumânări. Alături de dicher, cele două sfeşnice sunt folosite de arhiereu pentru binecuvântarea credincioşilor în anumite momente ale slujbei, ele simbolizând lumna învăţăturii evanghelice.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Concordanţă Trikirion

Definiţie în franceză

Le Dikirion (dans le δικήριον grec ) et le trikirion (dans le Grec, le τρικήριον) sont les chandeliers liturgiques du employés par un évêque du les églises Grec-Catholiques orthodoxes orientales de et pour bénir le rassemblement .

thttp://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Sursa concordanţei Notă în franceză

Les chandeliers sont souvent tout à fait fleuris. L'évêque tient le trikirion dans sa main droite et le dikirion dans sa gauche et fait le signe de la croix avec tous les deux.

Simbolistică

Tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sfintei Treimi..

Imagini Tricher şi dicher

nr. 7/2009 87

UNITERM

Termen vedetă Vultur

Valoare gramaticală

Substantiv neutru

Domeniu Religie

Sector Veşminte liturgice

Definiţie în română

Mic covor rotund ce are brodat pe el chipul unui vultur cu aripile întinse, zburând pe deasupra unei cetăţi cu trei râuri. El se pune în altar sau în naos la slujbele arhiereşti, pentru a sta pe el arhiereul.

Sursa definiţiei LITURGICA TEORETICĂ - manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978

Sinonime Potnojă

Concordanţă - Definiţie în franceză

Sursa concordanţei Notă în română

În ritul bizantin nu este cunoscută o încălţăminte liturgică pentru arhierei, aşa cum se obişnuieşte în Apus, la cei din ritul latin. Însă, în timpul Sfintei Liturghii şi la alte slujbe din biserică, arhiereul se aşează de obicei pe un mic covoraş de formă rotundă, care poartă numele de "vultur". Vulturul are două forme-una de dimensiuni mai mari şi alta mai mică. Vulturul mare se întrebuinţează numai la hirotonia de arhiereu, iar cel mic, la celelalte slujbe arhiereşti.

Simbolistică

Vulturul simbolizează pietatea şi înţelepciunea arhiereului, iar cetatea peste care zboară vulturul reprezintă episopia condusă de arhiereu. El simbolizează totodată şi înălţimea şi sublimitatea demnităţii arhiereşti-precum vulturul se înalţă în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot aşa şi arhiereul, prin ştiinţa şi viaţa lui pilduitoare, trebuie să se ridice deasupra credincioşilor săi, la înălţimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale, spre a promova binele şi a înfrâna răul.

nr. 7/2009 88

UNITERM

VESMINTE CATOLICE

Terme vedette Anneau

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion Secteur Costumes ecclésiastiques Spécifique Anneau cardinalice, Anneau doctoral, Anneau du pêcheur,

Anneau pastoral, Anneau pontifical Concordance Inel Source de la concordance

Dictionnaire français-roumain

Anneau cardinalice

Cet anneau est un insigne propre du cardinalat qui est remis à chaque nouveau cardinal par le pape en consistoire. Sa forme traditionnelle consiste en un cercle d'or muni d'un saphir. Sous sa ligature sont gravées les armes du pape qui crée le cardinal.

Anneau doctoral

Les docteurs des universités pontificales légitimement créés ont le droit de porter l’anneau en dehors des fonctions liturgiques. Semblable à celui des évêques, avec une pierre précieuse, il est souvent gravé aux armes de l'université.

Anneau du pêcheur

L'anneau du pêcheur est un propre au Pontife romain. Il représente, dans un cartouche de forme ovale ou ronde, l'apôtre Pierre assis dans une barque à un aviron, jetant un filet. En exergue est gravé le nom du pape. Sous la plaque, sont gravés le nom du majordome de la Maison pontificale, qui l'a fait réaliser, des graveurs et du joaillier des palais apostoliques.

Anneau pastoral

L'anneau pastoral est porté à l'annulaire de la main droite par les évêques et les abbés. Il symbolise l'union de l'évêque à son Église particulière et celle de l'abbé à son monastère. Le chaton de l'anneau des évêques était souvent formé autrefois par une améthyste ovale entourée de brillants ; celui des abbés et des simples prélats qui y avaient droit (protonotaires apostoliques) ne comportait qu'une seule pierre. De nos jours, il adopte des formes assez variées et ne comporte plus systématiquement de pierre précieuse.

Anneau pontifical

L'anneau utilisé dans les cérémonies pontificales (messe, vêpres, Salut,...) était orné d'une pierre plus grosse et était suffisamment large pour que le pontife puisse le passer par dessus les gants liturgiques, dont l'usage n'est plus obligatoire depuis la simplification des rites pontificaux consécutifs au Concile Vatican II.

nr. 7/2009 89

UNITERM

Terme vedette Aumusse

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Portée au Moyen Âge par tous, hommes et femmes, pour se protéger du froid, l'aumusse était une coiffure couramment utilisée par les prêtres et les chanoines. Elle est devenue, comme partie du costume de chœur, un insigne distinctif des chanoines concédé aussi aux bénéficiers de certains chapitres.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Description du terme

Originairement, elle est une coiffure-capuchon de fourrure descendant de la tête sur les épaules, ou un peu plus, ouverte en avant. Supplantée comme coiffure par la barrette, elle se mettait généralement sur les épaules quand on pouvait se couvrir de la barrette ; on l’ôtait des épaules et on la mettait sur le bras gauche quand on devait se lever1. Presque disparue, elle était très répandue jusqu’à la fin du XVIIIe siècle. Elle se portait avec le surplis2, soit toute l’année, soit l’été seulement, au lieu de la chape chorale d’hiver. Elle se porte encore en hiver, dans certains chapitres cathédraux, au nord des Alpes, où elle a pris la forme d'une courte pélerine de fourrure, analogue à la mosette, agraphée sous le menton et munie d'un petit capuchon.

Note L'évêque peut, de plein droit, accorder l'aumusse aux chanoines qui n'ont pas d'insigne propre, mais avec une doublure noire, la doublure violette ne pouvant être concédée que par Rome. Il peut fixer par décret la façon de la porter, soit sur le bras gauche, soit sur les épaules.

Images

nr. 7/2009 90

UNITERM

Terme vedette Barette

Valeur Nom féminin grammaticale Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition La barrette, de l'italien barretta lui-même emprunté au latin médiéval

biretum, est une coiffure de forme carrée, en étoffe doublée de tissu épais, de carton ou de cuir, autrefois portée au chœur par les clercs qui n'avaient pas l'usage de la mitre et parfois comme coiffure ordinaire en dehors des églises. Elle possède à son sommet une houppe ou un cordon duquel partent trois ou parfois quatre cornes.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance Bireitum

Source de la concordance

le prêtre catholique

Note Jadis portée pour célébrer la messe et l'office divin par les prêtres et les ministres sacrés ainsi que par tous les clercs y assistant au chœur, elle n'est plus prévue pour les célébrants. En revanche, les prélats en usent encore avec la tenue de chœur.

Images

nr. 7/2009 91

UNITERM

Terme vedette Calotte

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition La calotte est une coiffure ronde, portée par les ecclésiastiques dans la liturgie catholique. Autrefois appelée submitrale, car elle se porte sous la mitre, la calotte est une petite coiffe ronde recouvrant la tonsure des clercs.

Source de la http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique définition Concordance Source de la concordance

Note Elle est de la même couleur que le costume ecclésiastique, c'est-à-dire noir pour le prêtre et l'abbé régulier, violette pour l'évêque, rouge pour le cardinal, blanche pour le pape.

Images

nr. 7/2009 92

UNITERM

Terme vedette Camauro

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Un camauro est un bonnet porté par le pape, jusqu'au XIXe siècle.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance Camauro

Source de la concordance

www.crestinortodox.ro

Note Le camauro est un bonnet de velours ou de satin, le plus souvent bordé d'hermine ou de duvet de cygne. Le nom camauro, ou plus justement cameluccio, provient du latin camelacium, qui signifie chameau. En effet, il est à l'origine fabriqué à partir de poils de chameau. À l'origine coiffure de moine, attestée par l'iconographie dès le IXe siècle, le camauro est réservé au pape à partir de 1464 et portée jusqu'à Pie VI.

Images Portrait du pape Clément IX portant le camauro, peint par Carlo Maratta en 1669 et conservé au musée de l'Ermitage à Saint-Pétersbourg

nr. 7/2009 93

UNITERM

Terme vedette Coule

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Source de la définition

La coule, aussi appelée cuculle, est un vêtement à capuchon, utilisée dans la liturgie catholique. La coule est un vêtement monastique. Il ne s'agit pas d'un ornement liturgique.

Sursa definiţiei http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Note L'antique pænula, planeta, casula, a évolué dans deux directions. Elle

est d'une part à l'origine de la chasuble liturgique et d'autre part à l'origine du vêtement de chœur des moines, qui n'est autre qu'une ample chasuble dont les pans cousus ont formé les manches. Le capuchon qui y est attaché, appelé en latin cuculla, lui a donné son nom de coule ou cuculle.

Terme vedette Collaro

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Petite pièce de laine ou de soie attachée au col blanc, servant à couvrir le cou à l'échancrure de la soutane.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Note La couleur du collaro varie généralement avec celle de la soutane de

chœur du clerc qui les porte. Il conserve la même couleur avec les costumes de cérémonie ou quotidiens. Néanmoins ceux qui portent la soutane violette à titre de livrée épiscopale doivent avoir le collaro noir.

nr. 7/2009 94

UNITERM

Terme vedette Fanon papal

Valeur Nom masculin grammaticale Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Le fanon papal, ou simplement fanon , de fano en langue franque, qui

signifie tissu, est un vêtement de cérémonie de la liturgie catholique, utilisé par le pape pendant la messe pontificale.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Description du terme

Le fanon papal est constitué de deux courtes pèlerines superposées, non échancrées sur le devant et cousues ensemble au col ; celle du dessus, plus petite que celle du dessous, présente une échancrure à l'arrière. Il est en soie rayée blanc et or doublé d'une fine raie d'amarante, bordé d'un galon d'or et décoré sur le devant d'une croix brodée de même couleur. Il était porté par le pape avec les habits pontificaux, sur une aube pour la pèlerine de dessous, celle de dessus passant sur le rochet, les tunicelles et la chasuble qu'il portait par-dessus. Le pape le revêtait pour célébrer la messe papale, c'est-à-dire, seulement quand tous les vêtements de cérémonie propres aux fonctions pontificales étaient utilisés.

Symbolisme Le fanon symbolise l'union des Églises d'Orient et d'Occident.

Note Les deux bandes de tissu qui pendent de la tiare ou de la mitre sont également appelés fanons. Bien que son utilisation n'ait jamais été officiellement abrogée, il n'est plus porté actuellement.

Images Le pape Jean XXIII revêtu du fanon

nr. 7/2009 95

UNITERM

Terme vedette Froc

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Ample manteau à longues manches revêtus par les moines pour se rendre à l'office. Le terme est souvent l'équivalent populaire de la coule.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Note Le terme « défroqué » est utilisé de manière péjorative pour qualifier

un religieux qui a quitté les ordres.

Terme vedette Douillette

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Douillette est le nom donné au pardessus long revêtu en costume de ville sur la soutane.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Note De coupe croisée, fermée par plusieurs boutons, elle descend

jusqu’aux pieds. Elle est la plupart du temps de couleur noire, sauf pour le pape et certains instituts religieux, qui la portent blanche.

nr. 7/2009 96

UNITERM

Terme vedette Manipule

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition Le manipule, du latin manipulus qui signifie poignée, petite gerbe, est un vêtement utilisé dans la liturgie catholique.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Description du terme

Le manipule est une bande d'étoffe de la même matière et de même couleur que la chasuble, portée au bras gauche par le prêtre, le diacre et le sous-diacre, du IXe siècle jusqu'à la promulgation du missel de 1969. Porté d'abord par les diacres de l'Église romaine, l'usage s'en étendit aux évêques, aux prêtres, aux sous-diacres et même aux clercs inférieurs. Au XIe siècle, il est attribué aux seuls ordres majeurs et devint comme tel, l'insigne particulier du sous-diaconat. Il ne se porte que pour la messe, avec la chasuble, la dalmatique ou la tunique. Son décor est identique à celui de l'étole.

Images Étole et manipule assortis

nr. 7/2009 97

UNITERM

Terme vedette Mosette

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition La mosette (mosette) est une courte pélerine descendant jusqu'à la ceinture et boutonnée par devant, sans capuce depuis 198420 ; elle constitue une des pièces de l'habit de chœur des cardinaux et des évêques et souvent aussi des chanoines.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance Source de la concordance

Symbolisme Elle est signe du pouvoir de juridiction.

Note Les protonotaires apostoliques et autres prélats romains n'ont pas droit à la mosette. Elle se porte sur le rochet, et n'est pas utilisée pour l'administration des sacrements. Les chapelains des ordres chevaleresques portent la mosette de leur ordre : violette ou noire filetée de violet avec la croix de Malte blanche pour l'ordre de Malte, blanche, avec la croix de Jérusalem rouge pour l'ordre du Saint-Sépulcre, de soie moirée rouge avec la croix de l'ordre pour l'ordre des Saints-Maurice-et-Lazare de Savoie, violette ou bleue avec la croix constantinienne pour l'ordre Constantinien de Saint-Georges, etc. Les aumôniers militaires de l'armée de terre, en France, portent une mosette noire, filetée et boutonnée d'orangé, ceux de la marine, filetée et boutonnée de bleu.

Images

nr. 7/2009 98

UNITERM

Terme vedette Soutane

Valeur grammaticale

Nom féminin

Domaine Religion

Secteur Costumes ecclésiastiques

Définition La soutane, de l'italien sottana qui signifie vêtement de dessous, par rapport aux habits liturgiques, est un vêtement, porté depuis le XVIIIe siècle par les ecclésiastiques catholiques et anglicans. Elle est une longue robe à manches étroites, boutonnée sur le devant. Finissant en col romain, elle descend jusqu'aux pieds.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance Sutană, reverendă (n.f.)

Source de la concordance

le prêtre catholique

Note Portée au chœur lors des offices, sous les vêtements liturgiques, par tous les clercs, les enfants de chœur et parfois par certains chantres laïcs et bedeaux. Ils portent alors une soutane rouge ou noire suivant le temps liturgique, sous un surplis blanc. Néanmoins, cet usage est tombé en désuétude, la soutane étant remplacée par une simple aube-coule.

Images Un cardinal, un évêque et des prêtres en soutane

nr. 7/2009 99

UNITERM

Terme vedette Stolon

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion Secteur Costumes ecclésiastiques Définition Le stolon, de l'italien stolone, est un ornement, utilisé autrefois

dans la liturgie catholique. Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Description du terme

Le stolon, appelé étole large en France, est une bande de tissu portée en bandoulière par le diacre lorsqu'il déposait la chasuble pliée, portée pendant les temps de pénitence, depuis l'Évangile jusqu'à la communion. Placée au dessus de l'étole diaconale et dans le même sens qu'elle, elle simulait la chasuble qui, à l'origine, se roulait en bandoulière pour permettre au diacre de remplir son office avec plus d'aisance.

Note Son usage a été aboli en rite romain.

Terme vedette Surplis

Valeur grammaticale

Nom masculin

Domaine Religion Secteur Costumes ecclésiastiques Définition Le surplis, du latin super pelliceum, c'est-à-dire qui se porte par

dessus le pelliceum ou tunique de peau, est un vêtement liturgique catholique. Il s'agit d'une aube raccourcie s'arrêtant à la hauteur des genoux avec de larges manches. Pour les clercs ordonnés, il doit être en toile de lin.

Source de la définition

http://fr.wikipedia.org/wiki/Liturgie_catholique

Concordance -- Description du terme

Le surplis était, avant les réformes liturgiques des années 1960, le vêtement de chœur commun de tous les clercs (en dehors des prélats et des évêques) et de ceux qui les remplacent (laïcs servants). Seul le prêtre, le diacre et le sous-diacre revêtant l'aube pour la messe. Les prêtres et les diacres peuvent également toujours revêtir le surplis avec l'étole pour l'administration des sacrements mais dans certains pays comme la France, ils le remplacent par l'aube, surtout lorsque l'usage de porter la soutane s'est perdu.

nr. 7/2009 100

UNITERM

nr. 7/2009 101

Images Servants d'autel revêtus du surplis