FITOLOGIE
-
Upload
inaltcinci -
Category
Documents
-
view
26 -
download
2
description
Transcript of FITOLOGIE
1. Fitocenoza reprezintă totalitatea plantelor dintr-o anumită biocenoză.
Plantele de obicei reprezintă producătorii și prima verigă din lanțul trofic,
transformând substanțele anorganice în substanțe organice prin intermediul
fotosintezei și ocupând astfel un loc foarte important în cadrul biocenozei.
Fitocenoza reprezintă 95% din biomasa ecosistemului. De studiul fitocenozelor
se ocupă și fitoecologia
Structura fitocenozelor.
Pe măsură ce fitocenozele devin saturate în indivizii diferitelor specii, unii
indivizi, respectiv specii, sunt eliminaţi, ajungându-se la realizarea unei structuri
orizontale şi verticale adecvate pentru folosirea deplină a condiţiilor ecologice
(nutrienţi, apă, lumină). Pe orizontală plantele sunt dispuse amestecat sau în
pâlcuri, iar pe verticală în straturi atât aerian, cât şi subteran. Fitocenozele
nediferenţiate au 1-2 straturi, iar cele bine structurate 4-5 straturi..
Durata fitocenozelor.
Cele mai simple şi de scurtă durată sunt fitocenozele de buruieni anuale,
numite uneori aglomerări întâmplătoare, care îşi modifică alcătuirea floristică de
la an la an; mult mai durabile sunt fitocenozele de ierburi perene din pajişti şi cele
mai longevive sunt arboretele..
2. Etapele dezvoltarii fitocenozei
Procesul de formare si evolutie a invelisului vegetal pe un teren lipsit de
vegetatie, pana la realizarea unei fitocenoze stabile, reprezinta fitocenogeneza.
Stadiul de colonizare
Intr-un prim stadiu, suprafata lipsita de invelis viu, este „colonizata” de
diverse organisme sau germeni. Germenii de colonizare provin din fitocenozele
vecine, dar uneori pot ajunge si din fitocenoze destul de indepartate (cazul
semintelor si sporilor usori, transportati de vant, ape, animale).
Dat fiind ca in suprafetele neocupate conditiile de mediu sunt insa, de
regula, mai putin favorabile (insolatie puternica, variatii termice accentuate, lipsa,
iar uneori excesul de apa si de substante minerale etc), multi dintre acesti
germeni se dovedesc neviabili si pier. Rezista si dau o prima generatie de plante
germenii speciilor „pioniere”, toleranti la insolatie, ger si inghet, seceta, exces de
apa sau saruri minerale etc. Exemple de asemenea specii sunt podbalul
(Tussilago farfara), zburatoarea (Chamaenerion angustifolium), salcia capreasca
(Salix caprea), mesteacanul (Betula verrucosa) s.a.
Distributia plantelor pe suprafata, in acest prim stadiu, este cu totul
intamplatoare. Densitatea lor este in general redusa, dar poate varia puternic: de
la palcuri dese, la portiuni de teren complet neocupate. Nu se poate distinge o
stratificare si o alcatuire stabila.
In stadiul de colonizare nu exista inca o biocenoza si nici o fitocenoza in
intelesul strict al cuvantului, ci numai niste aglomerari de organisme si populatii
care au rezistat unei prime selectari prin mediu si intre care abia incep sa se
infiripeze raporturi incipiente. Nu exista inca nici solul, acea parte superioara a
scoartei terestre transformata sub actiunea biocenozei; incep insa procesele de
acumulare si descompunere a materialului organic mort, care declanseaza
procesul de formare a solului.
Stadiul de agregare
Dupa instalarea primilor „colonizatori” incepe inmultirea lor pe cale
vegetativa si sexuata, formandu-se palcuri dese monospecifice, dar in unele
situatii si aglomerari alcatuite din diverse populatii.
Acesta este stadiul de agregare, de formare a aglomerarilor inca
neorganizate de plante.
Stadiul de competitie
Inmultirea speciilor colonizatoare duce la o marire treptata a densitatii lor
si, in final, la acoperirea intregii suprafete. Se schimba treptat ecotopul:
amplitudinile termice scad, creste interceptia precipitatiilor si drenajul
substratului, in straturile de suprafata ale rocii se acumuleaza tot mai mult
material organic mort transformat in humus, sub a carui actiune se intensifica
modificarile chimice si fizice ale rocii, formandu-se treptat solul.
Modificarea ecotopului creeaza conditii pentru colonizarea unor noi specii de
plante, animale si microorganisme. Acestea, desi mai putin adaptate la variatia puternica
a factorilor abiotici, au in schimb o competitivitate mai mare, adica posibilitatea de a
folosi mai intens resursele mediului (lumina, apa, substantele minerale), sustragandu-le
celorlalte specii. Intervin si efecte de inhibitie datorita influentelor alelopatice. Treptat
speciile „pioniere” dispar, iar dintre celelalte specii raman numai cele adaptate sau care
se pot adapta la conditiile de mediu modificate, adica la ecotopul transformat in biotop si
la specificul raporturilor biocenotice tot mai numeroase ce iau nastere intre populatii.
Nici in acest stadiu biocenoza si fitocenoza nu isi capata trasaturile definitorii,
desi unele dintre acestea incep sa se contureze.
Stadiul de stabilizare
Prin selectarea tot mai stricta a speciilor care, datorita caracteristicilor lor,
sunt capabile de convietuire si de folosire optima a tuturor niselor existente pe o
anumita suprafata, se ajunge la un stadiu de stabilizare a compozitiei si structurii.
In acest stadiu numarul de specii este, de regula, ceva mai mic ca in stadiile de
competitie si consolidare, dar variatia efectivelor in timp si in spatiu devine
minima, avand caracterul de oscilatie in jurul unei valori medii. Aspectul
fitocenozei se uniformizeaza pe intreaga suprafata.
Climaxul
Stadiul in care se ajunge la o stabilitate relativa a compozitiei si structurii
fitocenozei se numeste climax sau stadiu de climax.
3. Releveu
Descrierea (sau proba) unei fitocenoze se numeşte releveu şi se
execută pe suprafeţe delimitate a căror mărime diferă de tipul de vegetaţie, de la
decimetri pătraţi (pentru muşchii de pe trunchiuri) la hectare (pentru păduri) şi
cuprinde, pe lângă situaţia ecologică detaliată, toate speciile de plante însoţite de
un indice cantitativ de la + la 5. Astfel, tabelul sintetic, cu toate releveele,
facilitează trecerea de la fitocenozele concrete, la o generalizare şi abstractizare
(tipizare), numita asociaţie vegetală,
4. Ecosistem este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur
Tansley în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și
organizare a ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de
productivitate biologică. Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și
biocenoză și relațiile dintre organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să
fie funcțional este necesar să conțină trei elemente de bază: producenții,
consumenții și reducenții (cu unele excepții ultimul element poate să lipsească
în unele ecosisteme).
După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:
Ecosisteme acvatice;
Ecosisteme terestre.
O altă clasificare a ecosistemelor:
ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea
plantelor verzi, și care se poate autosusține.
ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea
organismelor consumatoare.
ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece
consumul organismelor heterotrofe.
ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este
aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.
ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta
pentru existență a speciilor vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol
în modificarea densității, abundenței și diversității organismelor.
ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este
parțială sau totală.
ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor
umane, împreună cu factorii de mediu.
Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera, sau biosfera.
5. Biotopul este alcătuit din factorii abiotici ai mediului. El cuprinde
substratul (elementele minerale și organice) și factorii climatici (lumină,
temperatură, umiditate și vânt). Substratul poate fi de natură solidă (solul), lichidă
(apa) și gazoasă (atmosfera).
Factorii abiotici, după modul cum acționează, se pot grupa în:
de existență, care sunt absolut necesari supraviețuirii: lumina, aerul,
apa etc.
de influență, care intervin uneori, fără a fi necesari existenței
viețuitoarelor: inundațiile, poleiul, o furtună etc.
direcți, ce acționează nemijlocit asupra organismelor vii (oxigenul .);
indirecți, care se manifestă prin modificarea modului de intervenție al
altor factori; de pildă, umiditatea și vântul, pot modifica acțiunea
temperaturii asupra organismelor.
O alta clasificare a acestori factori este:
Factori geografici
Influența lor asupra organismelor dintr-un ecosistem este indirectă, prin
imprimarea unor trăsături particulare ale altor factor ecologici (lumină,
temperatură, umiditate etc.).
Poziția geografică pe glob a unui ecosistem va indica integrarea
acestuia într-o anumită zonă climatică, deci cu anumite caracteristici ale factorilor
ecologici.
Altitudinea. Cu creșterea altitudinii scade atât temperatura, cât și
presiunea atmosferică, iar vântul, luminozitatea și umiditatea se intensifică.
Factori mecanici
Dintre factorii mecanici cei mai cunoscuți, sunt: mișcarea aerului (vântul)
și apei (curenții), cutremurele de pământ și erupțiile vulcanice.
Vântul. Din punct de vedere ecologic, curenții de aer se pot grupa în
vânturi cu caracter de regim (alizeele) sau cei ce suflă cu o anumită periodicitate
(de exemplu, crivățul a cărui intensitate maximă este iarna) și vânturi cu caracter
neperiodic (furtuni, uragane).
Mişcarea apei.
Curenţii oceanici.
Valurile
Fluxul şi refluxul
Cutremurele de pământ produc modificări importante în litosferă,
afectând în special ecosistemele urbane.
Erupţiile vulcanice
Factori fizici
Principalii factori fizici ce influenţează organismele sunt: temperatura,
umiditatea, lumina şi focul.
Temperatura, influenţează structura, activitatea fiziologică,
comportamentul, distribuţia şi dinamica organismelor.
Umiditatea. Apa este constituentul esenţial al fiinţelor vii, joacă rolul
de factor limitant în dezvoltarea şi distribuţia speciilor pe glob.
Lumina. Viața organismelor este influențată de lumină prin trei
aspecte: durată, intensitate și lungime de undă.
Focul, ca factor ecologic influențează structura, dinamica și
succesiunea biocenozelor afectate.
Factori chimici
Azotul. Azotul elementar se află în atmosferă în proporție de 78,44%
(peste 3/4 din volum). Prezența azotului în organismele vii este legată,
mai ales de compoziția proteinelor, substanțe caracteristice vieții.
Oxigen . Pentru lumea vie, oxigenul are rol esențial în respira ț ie .
Dioxid de carbon . Creșterea concentrației de dioxid de carbon din aer
până la 1-3% față de valoarea normală, determină mărirea apreciabilă a
frecvenței respirației, iar la animalele hibernante accelerează instalarea
stării de hibernare.
Concentrația ionilor de hidrogen (PH-ul).
Salinitatea .
Substanțele minerale din sol. Solul conține elemente vitale necesare
tuturor organismelor reprezentate prin săruri dizolvate, numite și săruri
biogene care pot fi grupate în macroelemente (necesare organismelor în
cantități mari), de exemplu fosforul (P), azotul (N2), potasiul (K), sulful (S),
calciul (Ca), magneziul (Mg), fierul (Fe), și în microelemente (necesare
organismelor în cantități mici), de exemplu: borul (B), clorul (Cl), cobaltul
(Co), zincul (Zn), cuprul (Cu), manganul (Mn).
6. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei vii format din
popula ț ii legate teritorial, și pe studiul interacțiunii acestor populații.
Biocenoza este componenta vie a ecosistemului şi din punct de vedere
sistematic, ea este un sistem deschis, supraindividual, cu autoreglare proprie.
In cadrul biocenozei, populaţiile sunt interdependente atât teritorial cât şi
funcţional. Interdependenţa funcţională se manifestă prin faptul că fiecare
populaţie din biocenoză, prin desfăşurarea sa, îndeplineşte un rol, o funcţie, care
se răsfrânge asupra celorlalte populaţii. La baza acestei interdependenţe stau
relaţiile trofice, care unesc direct sau indirect toate speciile din biocenoză. Aceste
legături trofice asigură circuitul substanţelor în acel fragment al scoarţei terestre,
din mediul neviu în cel viu şi invers.
O trăsătură caracteristică a sistemului biocenotic este productivitatea sa
biologică, însuşire pe care o posedă fiecare populaţie în parte, dar care se
realizează numai în cadrul biocenozei.
In cadrul unei biocenoze relaţiile ce se stabilesc între speciile
convieţuitoare sunt compexe şi bazate pe asigurarea unor condiţii esenţiale
privind reproducerea, selecţia, protecţia şi răspândirea. Aceste relaţii complexe
exprimă gradul de saturare al habitatului cu materie vie şi posibilităţile de
instalare ale unor noi specii (populaţii). Din acest punct de vedere, biocenozele
pot fi:
saturate, în care nu mai pot pătrunde alte specii;
nesaturate, în care se pot dezvolta şi speciile emigrate din alte biocenoze.
După originea lor, biocenozele sunt:
naturale - sunt comunităţi biologice în care nu a intervenit omul. In
prezent, numai anumite porţiuni din biosferă au rămas neinfluenţate de activităţile
umane.
semiartificiale cuprind comunităţi biologice în care omul a intervenit
profund, dar care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale. Astfel de
biocenoze sunt culturile agricole, comunităţile biologice din diverse bazine
acvatice amenajate etc.
artificiale sunt costituite în întregime de om. De pildă, biocenoza unui
acvariu..
După mediul de viaţă, biocenozele sunt acvatice şi terestre, iar după
stadiul în care se află la un moment dat se grupează în biocenoze tinere, mature
şi senescente.
Structura biocenozei, ca a oricărui sistem, cuprinde atât totalitatea
elementelor componente, cât şi relaţiile sale spaţiale şi temporale.
Primul element al structurii unei biocenoze îl reprezintă componenţa speciilor. Un
alt element structural îl reprezintă stabilitatea proporţiilor dintre specii şi a rolului
jucat de anumite specii în cadrul grupărilor funcţionale de organisme: producători
primari, consumatori şi descompunători.
O biocenoză nu este perfect omogenă în tot cuprinsul său. Părţile
componente sunt caracterizate printr-o mare heterogenitate care se
intecondiţionează în cadrul sistemului din care face parte.
Diferenţierea în spaţiu a biocenozei se manifestă atât în plan vertical cât şi
pe plan orizontal.
FOTOSINTEZA
Fotosinteza este procesul prin care plantele, bacteriile şi alte animale
transformă energia solară pentru a fabrica nutrienţi în formă de zahăr.
Pe de-o parte, fotosinteza asigură creşterea plantelor, ceea ce duce la
existenţa unei surse esenţiale de alimentaţie pentru multe animale. Pe de altă
parte, fotosinteza elimină dioxidul de carbon din aer şi eliberează oxigen în
atmosferă, gaz necesar pentru supravieţuirea animalelor.
Plantele folosesc glucoza produsă prin fotosinteză pentru a crea carbohidraţi.
Aceşti carbohidraţi sunt folosiţi de plante pentru propria dezvoltare, dar ei
reprezintă principalul nutrient pentru animalele care se hrănesc cu aceste plante.
FOTOSINTEZA PE SCURT
Procesul fotosintezei constă în folosirea de către plante a dioxidului de carbon şi
a apei pentru a produce glucoză şi oxigen.
Dioxid de carbon + apă = glucoză + oxigen
Pentru a complica un pic lucrurile, ecuaţia poate arăta astfel:
6CO2 + 6H2O ---> C6H12O6 + 6O2
Cifrele de mai sus pot arăta fioroase pentru un cititor neavizat, dar nu e chiar
aşa: este vorba de numărul moleculelor fiecărei părţi implicate în reacţie şi de
numărul de atomi din fiecare moleculă
De unde sunt luate aceste elemente din ecuaţia de mai sus? Dioxidul de carbon
este disponibil în atmosferă, iar apa, după cum ştim cu toţi, este transferată de
plante prin intermediul rădăcinilor acolo unde este necesară.
PROCESUL FOTOSINTEZEI
FOTOSINTEZA - DETALII
O plantă foloseşte două molecule de energie superioară pentru a crea glucoză.
Aceste molecule sunt ATP-ul (adenozină trifosfat) şi NADPH (nicotinamidă
adenozină dinucleotidă fosfat). Dar pentru a crea aceste molecule de energie
superioară este nevoie de lumină. În urma unui proces complex, energia solară
transformă molecule de energie inferioară, ADP (adenozină difosfat) şi NADP
(nicotinamidă adenozină dinucleotidă fosfat) în moleculele ATP şi NADPH.
Diferenţa reală de energie dintre moleculele de energie superioară şi cele de
energie inferioară este foarte mică. Concret, ATP are în plus faţă de ADP un
atom de fosfor şi patru atomi de oxigen, cu 2 electroni suplimentari. NADPH este
diferit de NADP printr-un singur atom de hidrogen, căruia îi lipseşte un electron.
Diferenţele de energie rezultă din numărul diferit de electroni şi poziţia acestora
în raport cu atomii. Pe de altă parte, aceste mici diferenţe de energie se adaugă
de la milioane de molecule, rezultând astfel la o cantitate considerabilă.
Lumina
Plantele au un pigment numit clorofilă. Clorofila absoarbe lumina din zonele roşu-
portocaliu şi albastru-violet din zona spectrului vizibil. De asemenea, clorofila
reflectă lumina verde, ceea ce explică de ce noi vedem plantele ca fiind verzi.
(Citeşte "Cum funcţionează simţul văzului"). Părţi ale clorofilei denumite antene
absorb energia solară şi canalizează această energie către aşa-numite centre de
reacţie, unde are loc un alt transfer de energie care constă în mişcarea
electronilor de la o moleculă la alta.
Principalele reacţii chimice ale fotosintezei se desfăşoară în structuri ale plantei
numite cloroplaste; mai precis, în tilacoide. Tilacoidele reprezintă mici saci care
conţin substanţe chimice ca NADP şi ADP.
Schimbul de gaze
Plantele nu respiră ca animalele. Cu toate aceste şi ele dispun de componente
speciale situate pe frunze, denumite stomate, care au rolul de a se deschide şi
închide pentru a permite trecerea gazelor.
Stomata este o formaţie epidermică vegetală alcătuită din două celule între care
se află o deschidere, servind la schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi la
eliminarea apei din plantă.
Stomatele permit atât intrarea dioxidului de carbon, cât şi ieşirea oxigenului.
În esenţă, pentru realizarea fotosintezei sunt necesare: energia solară, dioxidul
de carbon, clorofila şi apa. Produsele fotosintezei sunt: oxigenul şi compuşi pe
bază de carbon (glucoza).
Fotosinteză
Fotosinteza este procesul de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă
de către plantele verzi (cu clorofilă), în prezența radiațiilor solare, cu eliminare de
oxigen și formare de compuși organici (glucide, lipide, proteine) foarte variați..
Intensitatea fotosintezei se exprimă cantitativ prin volumul de gaz degajat
pe unitate de timp.
Toate procesele metabolice depind de cantitatea de apă din țesuturi. Un
deficit de apă în țesuturile asimilatoare influențează direct procesul fotosintezei
atât în faza de lumină, cât și în faza de întuneric, provocând inhibarea acestuia.
În stadiul dependent de lumină (reacția la lumină),clorofila absoarbe
energia luminoasă, care stimulează unii electroni din moleculele de pigment,
transferându-i pe straturi cu niveluri mai ridicate de energie. Aceștia părăsesc
clorofila și trec printr-o serie de molecule, formând NADPH (o enzimă) și
molecule ATP care stochează energia. Oxigenul rezultat în urma reacțiilor
chimice este eliberat în atmosferă prin porii frunzelor.
Reacții nefotochimice ( de întuneric )
Ciclul Calvin (descoperit de Melvin Calvin) reprezintă o serie de reacții
biochimice, care au loc in stroma organismelor fotosintetice, în timpul fazei de
întuneric. În cadrul acestui proces, energia cinetică a fotonilor este transformată
în energie chimică de legatură. NADPH și ATP sunt compușii care conduc la cel
de al doilea stadiu al fotosintezei, (sau ciclul Calvin).În acest stadiu, glucoza este
produsă folosindu-se dioxid de carbon din atmosferă.
[modificare] Aspectul energetic al fotosintezei
Au trebuit să treacă încă 44 ani pentru ca aspectul energetic al fotosintezei să fie
cunoscut. Meritul revine medicului și fizicianului german Robert Mayer, care a
aplicat legea conservării energiei la viețuitoare. Astfel, în 1845 el a publicat
lucrarea "Mișcarea organică în relație cu metabolismul", în care a explicat clar
transformarea energiei în procesul fotosintezei. În timpul efectuării fotosintezei,
plantele înmagazinează energia luminii solare sub formă de energie chimică.ei în
natură. Plantele nu creează energie, ci numai o transformă pe cea primită de la
soare. În plus, Mayer afirmă că viața animalelor este dependentă de această
proprietate unică a plantelor verzi. Astfel energia consumată de animale în timpul
vieții provine din radiațiile solare. Acest fapt stabilește ferm procesul de
fotosinteză ca fiind unul dintre fenomenele cele mai importante din lumea
viețuitoarelor. Ecuația generală a fotosintezei putea fi scrisă atunci:
6 CO2 + 6 H2O + lumină solară → C6H12O6 + 6 O2
Dioxid de carbon + Apă + Energie luminoasă → Glucoză + Oxigen
Fotosinteza are loc în cloroplaste și în zona citoplasmei care le înconjoară. La
nivelul cloroplastelor alături de clorofila a, pigment activ în reacțiile fotochimice,
se mai găsesc și alți pigmenți, cu rol de pigmenți accesori:
Clorofilă b ,clorofilă c
Carotenoizi
Flavonoide
Pigmen ț i ficobilinici = ficobiliproteine
Mecanismul clorofilei se pare că include 3 procese principale:
Fotofosforilarea
Fotoliza apei
Fixarea și transformarea CO2 în glucide
[modificare] Factori
[modificare] Poluarea aerului si fotosinteza
Este poate necesar de reamintit că rolul epurator al aerului ambiant, atribuit
plantelor este totuși limitat, astfel că este iluzoriu să considerăm că oxigenul
produs de o pădure poate compensa pe cel consumat de către avioanele cu
reacție la decolarea de pe un aerodrom. În schimb, rolul fizic al plantelor este
mult mai important. Diferitele plantații de arbori, de garduri vii sau de masive
împădurite vor avea un rol fizic de dispersare a poluanților, modificând
asperitățile naturale ale solului, producând modificări higrometrice și de
temperatură locale, toate favorizând o mai bună dispersare sau fixare la sol a
diferiților poluanți emiși în atmosferă. Aceasta presupune în primul rând,
cunoașterea mecanismelor de intoxicare a plantelor cu poluanții aerului, pentru a
putea imagina apoi fie o modalitate de atenuare a efectelor, fie un mod de
selecționare a speciilor rezistente. Astfel, principalii poluanți întâlniți sunt:
dioxidul de sulf, deriva ț ii fluorului, oxizii de azot, ozonul și numeroase alte
substanțe produse de diferite industrii, ca acidul clorhidric, pulberile, monoxidul
de carbon. Ei limitează suprafața activă fotosintetic a frunzelor.
[modificare] Luminozitatea
[modificare] Ozonul și agenții oxidanți
Ozonul și oxidanții sunt poluanți fotochimici care se formează sub acțiunea
radiațiilor luminoase (în special UV) asupra unui amestec de poluanți de tipul
SO2, NOx și hidrocarburi nesaturate. Ei sunt întâlniți adesea în regiuni cu
poluare puternică, unde condițiile climatice cu curenți slabi de aer permit
stagnarea unor mase poluante, creîndu-se astfel condiții favorabile reacției
dintre diferiții poluanți.Plantele din aceste zone prezintă pete necrotice localizate
între nervuri pe una sau alta din fețele frunzei,în funcție de poluantul în cauză.O
expunere prelungită produce o cloroză a frunzei, îmbătrânirea prematură și
eventual căderea frunzelor atacate. Pe lângă aspectul fundamental, cercetarea
acțiunii ozonului și a oxidanților asupra fotosintezei, prezintă și o importanță
practică. Se știe că prezența poluanților poate produce diminuarea creșterii
plantelor prin reducerea fotosintezei, datorită distrugerii țesuturilor. Numeroși
cercetători au observat o reducere a creșterii plantelor, expuse acțiunii
oxidanților, chiar și în absența necrozelor. S-a observat o reducere a creșterii cu
10 % la o varietate de tutun expusă timp de 3-4 săptămâni la concentrații ale
oxidanților cuprinse între 0,03 și 0,22 ppm. Această diminuare afectează mai
mult varietățile existente.O expunere de 3 săptămâni la concentrații comparabile
celor înregistrate în natură, împiedică înflorirea la tomate.Numeroși alți factori ar
putea și ei constitui cauza diminuării procesului de creștere, iar dintre aceștia
amintim: modificările anatomice ale țesuturilor foliare, intensificarea respirației,
diminuarea fotosintezei, scăderea cantității de clorofilă, creșterea permeabilității
pereților celulari etc. Studiile efectuate asupra rolului stomatelor în absorbția
ozonului și oxidanților au scos în evidență faptul că stomatele nu constituie
singura cale de pătrundere a poluantului în plante.
[modificare] Monoxidul de carbon (CO)
Influența acestui poluant asupra fotosintezei a fost studiată la alga verde
unicelulară Chlorella. Rezultatele au arătat o inhibare reversibilă a procesului
care depinde de presiunile parțiale ale monoxidului de carbon și ale oxigenului.
S-ar părea că această inhibare a fotosintezei se datorează fixării monoxidului de
carbon pe nucleul metalic al unei enzime care transportă oxigenul în procesul de
fotosinteză. Inhibarea fotosintezei se accentuează sub acțiunea luminii.
8. ASOCIAŢIA VEGETALĂ.
Asociaţia vegetală este unitatea de bază în fitosociologie, reprezentată
în natură prin fitocenoze, numite şi indivizi de asociaţie.
Denumirea asociaţiei. Numele asociaţiilor provine totdeauna de la
numele unor specii componente semnificative, adică de la speciile caracteristice
sau/şi dominante (edificatoare, constructoare). Speciile caracteristice (fidele)
sunt acelea care apar numai într-o asociaţie. Numele asociaţiei de la o singură
specie, să zicem de la Fagus sylvatica, se formează adăugând la rădăcina
numelui generic Fagus terminaţia - etum, iar epitetul specific (sylvatica) se trece
la genitiv şi rezultă Fagetum sylvaticae.
Clasificarea asociaţiilor. Cu clasificarea asociaţiilor se ocupă
sintaxonomia. Unitatea de clasificare se numeşte sintaxon
Clasificarea are patru trepte fundamentale:
(1) Asociaţia, cu terminaţia -etum (Fagetum sylvaticae),
(2) Alianţa, cu terminaţia -ion (Fagion sylvalicae),
(3) Ordinul, cu terminaţia -etalia (Fagetalia sylvaticae),
(4) Clasa, cu terminaţia -etea (Fagetea sylvaticae),
Unităţile subordonate asociaţiei sunt subasociaţia, varianta şi faciesul.
9. Flora reprezintă totalitatea plantelor (regnului vegetal) care cresc într-o anumită regiune sau areal geografic, luate si incadrate taxonomic. Termenul „Flora” provine din latină zeța romană a florilor și tinereții.
Vegetația poate diferi după altitudine, sau regiune climatică, cantitatea de precipitații temperatură. Astfel există:
Floră alpină Floră tropicală Floră ecuatorială Floră mediteraneană Floră polară