Post on 27-Oct-2015
description
Universitatea București
Facultatea de Litere
Specializare: Comunicare și relații publice
Disciplina: Tehnici de comunicare scrisă: Redactarea textelor de specialitate
Particularități de redactare
în textul politic
Student Mădălina Dima
Anul I – Grupa 1
Profesor Olga Bălănescu
„Iubite tinere, [...]
Ar fi zadarnic să începem prin a defini în ce consistă anarhismul ca doctrină politică pentru a
ajunge în urmă să știm ce este adevărat în afirmarea că noi trăim astăzi în zile de anarhie.
Concetățenii noștrii cunosc foarte puține doctrine politice, și practică însă și mai puține.
Cuvântul de anarhie la noi are un singur înteles: el înseamnă lipsa de oridine si de autoritate.
Bate vântul anarhiei în Țara Românească înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine,
nici autoritate. [...]
Pentru ce o societate are însă nevoie de ordine și de autoritate pentru a se apăra si
progresa, este ușor de înțeles. Apărarea și progresul nu pot fi obținute decât prin sacrificiile
făcute de membrii societății, și pentru ca aceste sacrificii să fie cu putință, trebuie mai întâi o
ordine si o autoritate. Fie cât de cultă și de morală o societate, activitatea membrilor săi
trebuie totuși dirijată după o ordine, și această ordine trebuie să fie expansiunea unei
autorități, căci lăsate în voia lor activitățile diferiților membri ai societății pot mai curând să
se nimicească decât să se adune spre a folosi tuturor. [...]
Prin urmare, societatea are nevoie de ordine și de o autoritate care să garanteze ordinea,
fiindcă prin acestea ea se apără și se pune în condiții de propășire pentru viitor.
Este însă o altă întrebare de pus și una dintre cele mai importante. Cum se face tranziția
de la ordinea impusă prin frică la ordinea impusă prin încredere; de la autoritatea așezată pe
frică la autoritatea așezată pe încredere?
La această întrebare au răspuns indirect moraliștii și istoricii care s-au ocupat de
evoluția culturii omenești, și la răspunsul lor ne vom referi și noi. Sentimentele omenești, zic
acești bărbați de știință, ating prin manifestarea lor o valoarea morală din ce în ce mai
superioară fondului din care le sunt izvorâte. Sentimentul de frică, bunăoară, un sentiment în
fond egoist, aduce cu sine în viața poporațiunii, dimpreună cu constrângerea la ordine și la
supunere pasivă, și anumite obiceiuri, din care în urmă pornesc motive superioare pentru
activitatea acestei poporațiuni. Din frică, prin mijlocirea acestor obiceiuri, se ajunge treptat
la venerație, la stimă, la respect... și până la sentimentul altruist al încrederii. Primul impuls
sufletesc este un impuls egoist, dar efectele acestui impuls, concretizate în obiceiuri sau
deprinderi sociale, și formând la rândul lor motive noi pentru activitatea sufletească, se
depărtează din ce în ce mai mult de egoismul primitiv. Energia sufletească desfășurându-se
câștigă un plus de valoare, ea pare a creste la nesfârșit. Această creștere nu este altceva decât
fenomenul pe care îl găsim în istoria omenirii sub denumirea de progresul culturii. Cultura
omenească se alimentează din acel plus de valoare pe care îl câștigă energia sufletului
omenesc, desfășurându-se în timp și spațiu. Formele de cultură pe care le are un popor din
zilele noastre sunt rezultatele îndepărtate, și trecute prin atâtea transformări ale primelor
impulsuri egoiste pe care le-au simțit oamenii societăților primitive. Bisericile de astăzi, în
care se servește cultul unei divinități bune și drepte, sunt ieșite din altarele primitive pe care
se sacrificau ființe vii spre a obține îmblânzirea divinităților temute! Moravurile civilizate de
astăzi, formulele de politețe cu care ne gratulăm, obiceiurile pe care ne sprijinim comerțul
principiile după care ne împărțim dreptatea... toate sunt izvorâte din evoluția sentimentelor
primitive egoiste, evoluție ajutată de acel adaos al creșterii de energie! Istoria culturii unui
popor nu are la baza sa altceva decât urmărirea diferențierii și a transformării treptate a
sentimentelor pe care le-au avut odinioară străbunii și pre-străbunii acestui popor. Dintr-un
sentiment egoist, prin evoluția naturală a vieții poporului se deschide calea spre practica unui
sentiment altruist.
Printr-o asemenea evoluție naturală s-a înlocuit și de la baza ordinii și a autorității sociale
sentimentul de frică cu sentimentul de încredere. La început mulțimea avea frică de stăpân;
mai apoi aceeași mulțime avea venerație și respect pentru nobil; iar acum, tot aceeași
mulțime, în societățile culte, are încredere în reprezentanții săi! Logica de aci este aceeași ca
și la toate manifestările sociale. Credința religioasă este la început întemeiată pe frică; mai
apoi pe venerație, și de-abia acum, și nu peste tot locul, pe iubire...
Iubite tinere,
Am făcut destulă teorie. Să venim la chestiunile care ne interesază pe noi de aproape.
În Țara Românească bate vântul anarhiei; adică în Țara Românească lipsește ordinea și
cu dânsa autoritatea care să garanteze ordinea. Dar cum poate fi asa ceva cu putință? Dacă
ordinea și autoritatea socială, în genere, se reazemă pe frică sau încredere, cum este cu
putință să lipsească ele la noi,cănd, dacă nu încrederea, dar în tot cazul frica este destul de
răspândită?
Cu toate acestea, contradicția aceasta este foarte explicabila, și o vei întelege și tu, iubite
tinere, reflectând asupra condițiilor în care trăiește poporul nostru. Noi avem legi
constituționale care se bazează pe principiul că „toate puterile emană de la națiune”, adică pe
încrederea cetățenilor în reprezentanții lor, și cu toate acestea nu este un sentiment mai puțin
răspândit în viața noastră publică, ca tocmai sentimentul încrederii! Nimic nu se mișca la noi
prin încredere. Prin frică mai curând. Când vrea cineva să aducă pe Români la o acțiune
comună, nu le vorbește acetora de încrederea ce trebuie să aibă unii în alții, ci îi sperie cu o
primejdie. Voiești un exemplu clasic, privește la mișcarea naționalistă. Din ce trăiește
această mișcare? Oare din cultivarea sentimentului de încredere în viitorul neamului nostru,
în producțiile culturii noastre? Deloc, ea trăiește prin cultivarea sentimentului de frică.
Precum înainte vreme, strămoșii unui Iorga sau unui Cuza țipau cât le lua gura: „Vin Turcii!
Vin Tătarii”; astăzi Iorga și Cuza țipă: „ne cotropesc Jidanii!”. Aceeași frică, aceeași lipsă de
încredere în forțele proprii ale neamului! Și strămoșii aceia încaltea poate că aveau dreptate,
fiindcă era greu să se opună pe acele vremuri neamul nostru hoardelor barbare, dar Iorga și
Cuza de astăzi ce dreptate au ei oare? Noi, Românii, constituim imensa majoritate a
populației, iar străinii constituie o mică parte, și tot noi Românii țipăm că ne găsim în ajunul
de a fi înghițiți! Dar ultimele isprăvi ale mișcării naționaliste (conduse de Iorga și Cuza) cum
le găsești oare? Alarmarea lumei întregi cu țipătul că ne-au corupt redactorii jidani de la
ziarul Adevărul! Auzit-ai: o țară întreagă coruptă printr-un ziar! Acum doi ani, în 1907, când
fură revoltele țăranilor, ai auzit iarăși un țipăt analog: instigatorii muscali au pus foc țării! Ce
țară este oare aceasta, în care o mână de oameni poate pune după voia lor când foc, când
corupție?...
Iubite tinere, în țipătul pretinșilor naționaliști se continuă și astăzi din nenorocire țipătul
de deznădejde pe care fricoșii neamului nostru l-au dat pe vremuri. Este o mare nenorocire
că și astăzi este ascultat acest țipăt; dar realitatea nu o putem schimba, asa este. Epoca
noastră este epoca lui Iorga, și a naționalismului lui bazat pe frică. Cine vorbește poporului
românesc despre încrederea pe care trebuie s-o aibă în puterile sale; de urbanitate și dreptate
față de străini, acela este socotit ca vândut străinilor și ca un trădător; cine îi vorbește
poporului, dimpotrivă, de cataclismul care îl așteaptă; cine îl sperie cu corupția banilor
jidovești, acela este om mare, acela este salvatorul? Ah, Doamne! cât de adâncă este frica în
acest popor românesc, și cat de bine știu unii să exploateze această frică!... [...]”
„În zilele noastre de anarhie” – Scrisori către tineri II. (1910)
Constantin Rădulescu–Motru – „Scrieri politice”
Prin realizarea acestui proiect îmi propun să analizez un fragment al unui discurs politic,
analiză în cadrul căreia voi urmări modul de realizare a anumitor strategii discursive,
aspecte legate de convenționalizarea comportamentului strategic la nivelul comunicării
politice și o descriere a strategiilor comunicative bazate pe ambiguitate, pe reglare și
adaptare a semnificaților în funcție de atitudinea receptorului.
Am optat pentru discursul politic în defavoarea textului administrativ având mai multe
considerente bine întemeiate. Printre acestea, unul dintre cele mai importante, este
sobrietatea şi lipsa unei comunicări reale, afective pe care o presupune textul administrativ,
spre deosebire de un bun discurs politic ce include o neîntreruptă comunicare ideologică a
emiţătorului cu lumea înconjurătoare; omul politic participă afectiv intens la alcătuirea şi
transmiterea mesajului, cu scopul persuadării auditoriului. Textul administrativ implică o
relaţie strict formală dintre emiţător şi receptor iar caracterul este preponderent
informaţional, nu face apel la afecte, şi de asemenea nu se poate vorbi de un impact clar
asupra receptorului, pe când obiectivul textului politic este acela de a schimba atitudini, de a
pune probleme, de a promova idei, principii, doctrine, diferite imagini ale reprezentaţilor
politici.
Luând in considerare rolul pe care puterea îl joacă în contextul vieţii sociale, devine
evident faptul că în lipsa acestui atribut numit putere, activitatea umană dirijată nu ar fi
posibilă. Puterea, vazută ca un fenomen politic, pare sa fie componenta esențială a
instituţiilor politice. Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene, în ultimul
deceniu, a făcut ca limbajul să devină cea mai puternica armă de atac a adversarului politic.
Prin urmare, pot spune că un alt motiv pentru care prefer textul politic este dorința de a
ilustra în această lucrare „puterea cuvântului” și totodată capacitatea limbajului politic de a
dezvolta și aplica o serie de elemente lingvistice proprii, adaptand diversele funcții ale
limbajului, în general, într-o manieră ce îi va servi propriilor interese. În același timp, merită
menționat faptul că este singurul tip de limbaj specilizat ce împrumută structuri din cadrul
celorlalte tipuri specializate, această abilitate de împrumut oferindu-i o aură adesea
“cameleonică” și nu în ultimă instanţă o identitate lingvistică alunecoasă. De aceea, pentru
ca discursul politic să obţină efectul scontat, esenţială este redactarea corectă a acestuia, fără
de care nu ar fi posibilă o bună transmitere a mesajului către receptor.
Aşadar, persuadarea directă a auditoriului, văzută ca scop al textelor politice, se află în
relaţie de interdependenţă cu o elaborare îndelung gândită a mesajului, dar mai ales corectă
şi care să se subordoneze normelor limbii standard. De la premisa constituirii unui mesaj
corect şi concis al discursului politic am pornit şi eu, iar pentru aceasta trebuie reliefate
particularităţile de redactare ale unui text politic, pe fondul respectării regulilor generale şi
specifice de scriere, ce reies în urma analizei diverselor aspecte specifice.
Discursul politic, aparţinând limbii literare, se subordonează normelor limbii standard în
vigoare. De aceea trebuie să respecte anumite reguli de redactare generale, precum şi
regulile specifice în urma analizării următoarelor aspecte: raportul dintre emiţător şi
receptor, raportul dintre componenta afectivă şi cea informaţională, structura compoziţională
a textului, elemente de textualitate și particularităţile de redactare la nivel lexical, morfo-
sintactic și semantic.
Textul politic are drept scop persuadarea nemijlocită a auditoriului. Indiferent dacă este
rostit (oral) sau tiparit (tipărit într-un ziar, volum), textul este elaborat, adânc chibzuit pentru
a produce efectul dorit: convingerea receptorului. De aceea în redactare, emițătorul va
simula apropierea de receptor, situarea lui pe poziții similare, de partizani ai acelorași idei.
Acest tip de text aduce în prim plan un emițător învestit cu autoritate morală. El este
ascultat sau citit de public datorita încrederii pe care oamenii au dobândit-o în timp în
politicianul respectiv. Credibilitatea vorbitorului este un câstig dobândit în timp în virtutea
capitalului de imagine pe care acesta îl deține.
În discursul politic (precum și în discursului publicistic și publicitar), se petrece o
dedublare a instanței receptoare, astfel, discursul este adresat nemijlocit cuiva (adversarului
politic, de exemplu), dar emițătorul știe că discursul său va fi citit sau ascultat și de marele
public. Emițătorului discursului politic îi corespund doi receptori: primul – adversarul politic
în fața caruia rostește discursul (sau căruia i se adreseaza indirect) și al doilea – marele
public cu care se aliază și care va aprecia vehemența sa discursivă indiscutabilă.
Un text politic menit să fie tipărit, publicat (adica analizat într-un timp relativ mare față
de discursul rostit, deoarece asupra textului receptorul poate reveni ori de câte ori are nevoie
să îsi clarifice o idee), un asemenea text va apela în redactare la elementele intratextuale
(titlu, subtitlu, supratitlu). Este chiar indicat să procedeze asa pentru a atrage atenția
publicului ținta, pentru a-i menține interesul viu pe parcursul lecturii, pentru a-i alimenta
dorința de a-l citi până la capăt și pentru a-l convinge într-o asemenea masură încât să treacă
la acțiune, adică să voteze favorabil emițătorului, să-și însușeasca părerile acestuia și să fie
de partea lui.
Este utilizat din plin citatul, ca element de persuadare, atât pentru construcția unei
imagini pozitive (proprii), cât și a unei imagini negative (a adversarului). Citatul este
reprezentat fie de cuvintele adversarului puse într-un context care să permită o interpretare
defavorabilă, fie de propriile cuvinte rostite în alte împrejurări, însemnând pentru textul
politic un mijloc de impunere a punctului de vedere personal în fața publicului.
Textul politic apeleaza mai ales la elementul intertextual. Un discurs politic presărat cu
păreri sau secvențe de dialog ale diferiților oameni de stat (contemporani sau nu cu
emițătorul) creează în rândul auditoriului impresia de continua, neîntrerupta comunicare
ideologică a emitătorului cu lumea înconjuratoare. Un asemenea discurs nu va putea fi
acuzat de egocentrism, iar dacă citatele sunt bine alese, ele vor funcționa eficient drept
factori de persuadare. Factorul intertextual funcționeaza imprevizibil, generând un mod
intertextual: întrerupe si impulsioneaza, în acelasi timp, prin derularea referențială a textului.
Orice tip de text conține structural doua componente: una informațională, care presupune
informația propriu-zisă a mesajului, și alta afectivă, care implică participarea subiectivă a
emițătorului în redactarea mesajului. În discursul politic domină componenta afectivă în
defavoarea celei informaționale, tocmai datorită încercării emițătorului de a se apropia de
receptor și de a câștiga încrederea acestuia.
Deși textul de natură politică aparține stilului științific, limbajul politic se caracterizează
prin corectitudine, accesibilitate și simplitatea termenilor, claritate și subiectivism generat
tocmai de puternica influentă a componentei afective menționată mai sus. Din punct de
vedere lingvistic, elementul central al strategiei unui discurs este acela de a-l adapta la
aşteptările şi nevoile publicului ţintă. Aceasta implică la nivelul lexical folosirea limbii pe
care publicul o vorbeşte curent, fără neologisme, fără artificii lingvistice şi cuvinte
pretenţioase. Mesajul discursului se exprimă clar pentru a avea un canal deschis de
comunicare cu publicul şi pentru a menţine interesul auditoriului. Chiar dacă în politică se
întâlnesc adeseori subiecte greu de înţeles, un candidat de succes este cel care reuşeşte să
folosească limba pe care omul mediu o înţelege.
Arta emiţătorului de mesaje constă deci, în primul rând în selecţia acelor cuvinte ce
întrunesc un anumit grad de familiaritate din punct de vedere al receptorilor vizaţi, în sensul
că aceştia din urmă le cunosc corespondenţa materială din experienţa personală. Receptorul
poate extrage din cuvinte acele semnificaţii – la care de fapt emiţătorul doreşte să ajungă –
deoarece are capacitatea de a reţine singur concluziile printr-un act individual de reflexie.
Expunerea la un limbaj comun creşte disponibilitatea cetăţenilor de a suporta costurile
informării. Acest limbajul comun determină efectul de „apropiere” socială, de unde rezultă
şi utilitatea strategică pentru emițător.
La nivel morfologic, într-un discurs politic, sunt frecvente substantivele abstracte
provenite din infinitive lungi sau din adjective, infinitivul cu valoare de imperativ în
observații și note, și de asemenea, înlocuirea persoanei I singular cu persoana I plural
(pluralul autorului, plural academic), iar la nivel sintactic, predomină subordonarea față de
coordonare, propozițiile impersonale, determinările logice, formele lapidare, parantezele și
frazele complexe.
În ceea ce privește nivelul stilistic, sunt folosite procedee care au ca scop organizarea
discursului, precum coordonarea sub diferite forme (enumeratie si repetitie, paralelism si
antiteza), citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ, succesiunea
întrebare-răspuns ca modalitate de construcție a discursului, digresiunile incluse în textul
comunicării sau prezente ca note, adnotări în subsolul paginii, figuri de stil și construcții
retorice în cazul unei atitudini polemice.
Trăsăturile stilistice au un rol important în orice tip de discurs, cu excepția celui științific.
Retorica antică pornea de la premisa că “împodobirea” discursului constituia o garanție a
succesului vorbitorului. Cu toate acestea, pentru a putea determina publicul să adere la o
anumită idee, este nevoie de mai mult decât pur și simplu un discurs “arid”, în special dacă
este vorba de unul politic, unde succesul său poate contribui la succesul unei acțiuni. Este
bine cunoscut faptul că stilul definește orice tip de discurs și că discursul în sine
funcționează ca un întreg pentru atingerea scopului său, așa încât una dintre etapele care
formează acest întreg este căutarea mijloacelor de înfrumusețare a discursului.
Fragmentul pe care l-am selectat din volumul „Scrieri politice”, al lui Constantin
Radulescu-Motru, aparține capitolului intitulat „În zilele noastre de anarhie”, ce are ca
subtitlu „Scrisori către tineri”, și se încadrează în categoria textelor politice simple şi
accesibile, cu o profundă încărcătură emoțională a mesajului și o adresare uneori colocvială,
care au ca scop eliminarea distanţele dintre emiţător şi receptor. De exemplu, prin
intermediul adesării directe, „Iubite tinere”, „Auzit-ai”, și prin folosirea formelor verbale la
persoana I plural, „la răspunsul lor ne vom referi și noi”, „Să venim la chestiunile care ne
interesază pe noi”, se simulează apropierea receptorului de emiţător, situarea lui pe poziţii
similare, împărtăşirea aceloraşi idei. În ceea ce priveşte raportul dintre componenta afectivă
şi cea informaţională, în discurs este intens dezvoltată partea afectivă, tocmai pentru
apropierea de receptor şi câştigarea încrederii acestuia.
Din punctul de vedere al structurii, textul politic se bucură de o mai mare libertate de
organizare spre deosebire de textele administrative care trebuie să urmeze anumite canoane
bine stabilite. Totuşi, specialiştii sunt de părere că pentru a atinge eficienţa, un bun discurs
politic trebuie să fie scurt, să nu depăşească 10 minute. Aceste cerinţe sunt respectate şi în
discursul ales; acesta este bine organizat, cuprinzând cele trei părţi bine delimitate:
introducere, cuprins şi concluzie.
Discursul debutează cu o adresare directa a lui Constantin Rădulescu-Motru prin
intermediul structurii „Iubite tinere”, formată dintr-un subtantiv care desemnează natura
publicului receptor și un adjectiv antepus ce scoate la iveală, încă din început, participarea
afectivă a emițătorului. În cuprinsul textului, după cum observăm încă din titlu, se fac
referiri temporale și spațiale, dezvoltându-se în același timp subiectul legat de lipsurile și
consecințele anarhiei în Țara Românească la începutul secolului al XX – lea.
Discursul politic ales, fiindcă a fost creat în principal pentru a fi publicat, ci nu rostit,
utilizează în redactare elemente intratextuale care să atragă atenţia, să menţină interesul viu,
pentru citirea acestuia până la capăt. Ca elemente intratextuale, se regăsesc în discursul lui
Constantin Rădulescu-Motru: titlul capitolului „În zilele noastre de anarhie” și subtitlul care
identifică și se adresează direct receptorului „Scrisori pentru tineri”. De asemenea un rol
important în atragerea interesului pentru citirea textului şi reţinerea anumitor aspecte, se
realizează prin scrierea înclinată a anumitor cuvinte și structuri, în general nume proprii
„Adevărul”, „Iorga”, „ne cotropesc Jidanii!” sau prin scrierea cu majusculă a anumitor
substantive ce denumesc naționalități „Români”, „Turcii”, „Jidanii”.
Limbajul este unul simplu, nepretenţios, accesibil prin utilizarea cuvintelor din fondul
lexical principal. De asemenea exprimarea este una clară, observându-se predilecţia spre
folosirea sensului denotativ al cuvintelor și lipsa neologismelor extravagante, tocmai pentru
a fi descifrată de publicul larg, indiferent de gradul de instruire. Astfel cuvinte precum:
„frică”, „țipăt”, „concetățeni”, „aci”, „credință”, „popor”, „bunăoară” sunt pe înţelesul
tuturor cititorilor. Totuşi discursul nu trebuie să cadă în cealaltă extremă, a simplităţii totale,
pe alocuri fiind presărate cuvinte cu rezonanţă: „expansiunea”, „impuls”, „evoluție”,
„urbanitate”, „cataclismul” dar care nu presupun un nivel ridicat de efort în înţelegere.
La nivel sintactic predomină frazele lungi și complexe, clare și concise, având o
cursivitate deosebită, în care găsim de cele mai multe ori propoziții atributive aflate în raport
de subordoare față de regentă, raport realizat cu ajutorul pronumelui relativ „care”, însoțit
uneori de prepoziții. „Această creștere nu este altceva decât fenomenul pe care în găsim în
istoria omenirii sub denumirea de progresul culturii. Cultura omenească se alimentează din
acel plus de valoare pe care îl căștigă energia sufletului omenesc, desfășurându-se în timp și
spațiu.” Însă abundența de fraze lungi poate duce la o diminuare a atenţiei receptorului care
va plictisi și se va pierde in ideile emițătorului, crezând că vorbind prea mult, acesta nu
spune de fapt nimic. Enunțurile scurte, coordonate, captează atenţia cititorului, mesajul fiind
uşor de detectat şi astfel relevant, lucru ce este valabil şi în cazul discursului ataşat: „Nimic
nu se mișca la noi prin încredere. Prin frică mai curând.”
La nivel morfologic, discursul politic, spre deosebire de celelalte tipuri de texte, îl
responsabilizează în cel mai înalt grad pe receptor, de aceea este unul accesibil dar
impresionant în acelaşi timp. Substantivele utilizate se circumscriu unui câmp semantic
propriului referendum din mesaj. Marea parte a adjectivelor sunt antepuse, sugerând
participarea afectivă şi apropierea de receptor: „imensa majoritate”, „mică parte ”, „iubite
tinere”, „mare nenorocire”, „cultă și morală societate”.
Se observă totodată folosirea gradului de comparaţie a adjectivelor, prin care se obţine o
delimitare clară a greşelilor trecute faţă de posibilitatea schimbării prezentului „foarte puține
doctrine”, „întrebare ... dintre cele mai importante”, „valoare morala ... mai superioara”,
„sentiment mai putin raspandit”. Numeralele cardinale propriu-zise nu mai sunt întotdeauna
ortografiate în forma lor fonetică: „Acum doi ani, în 1907, când fură revoltele țăranilor, ai
auzit iarăși un țipăt analog: instigatorii muscali au pus foc țării!”.
În ceea ce privește grupul verbal, textul este mult mai bogat prin apel la majoritatea
timpurilor şi modurilor verbale pentru sugerarea participării afective: „ar fi zadarnic”,
„trebuie”, „să fie cu putință”, „se apără”, „au răspuns”, „ne vom referi”, „avea”, „fură”.
Totuşi, predomină timpul prezent care duce la o ancorare în realitate, referentul este luat din
viaţa autentică a comunităţii, astfel ideile par cât mai veridice, condiționalul-optativ care
aduce în prim plan neajunsurile prezentului și conjunctivul care oferă soluțiile acestor
neajunsuri.
Observăm totodată și înlocuirea persoanei I singular a verbului cu persoana I plural,
tocmai pentru a lăsa receptorului impresia unei apropieri în idei şi principii cu a emițătorului.
Aceeași impresie este accentuată și de utilizarea repetată a adjectivului pronominal posesiv
„nostru”, ce ține locul mai multor posesori și unui singur obiect posedat, care scoate în
evidență și ideea unui ideal comun, împărtășit de interlocutori. Discursul nu poate fi
considerat unul egocentric și datorită folosirii formelor verbale de persoana I plural, diateza
relfexivă „ne vom referi”, „ne sprijinim”, „ne împărțim”, „ne interesează”, ”ne găsim”.
Discursul prezintă, la nivel stilistic, procedee și strategii variate menite să conserve
aparenta apropiere în idei și concepte dintre publicul recetor și emițătorul mesajului și să
amplifice intenția de persuadare a acestuia din urmă. Pentru a-şi îndeplini menirea, politic
utilizează mai multe figuri de stil.
O strategie eficientă la care apelează emițătorul este interogaţia retorică „Și strămoșii
aceia încaltea poate că aveau dreptate, fiindcă era greu să se opună pe acele vremuri neamul
nostru hoardelor barbare, dar Iorga și Cuza de astăzi ce dreptate au ei oare?”
O calitate importantă a interogaţiilor retorice este marea lor putere de sugestie, receptorii
ajungînd să se implice, alături de emițător în situaţiile descrise şi în trăirile exprimate, ca în
următoarea secvenţă discursivă: „Dar cum poate fi asa ceva cu puință? Dacă ordinea și
autoritatea socială, în genere, se reazemă pe frică sau înredere, cum este cu putință să
lipsească ele de la noi, când, dacă nu încrederea, dar în tot cazum frica este destul de
răspândită? ”.
Eficacitatea interogaţiilor retorice este mai mare atunci cînd ele sunt întemeiate de fapte,
motive, perspective, precum în fragmentul următor „Cine vorbește poporului românesc
despre încrederea pe care trebuie s-o aibă în puterile sale; de urbanitate și dreptate față de
străini, acela este socotit ca vândut străinilor și ca un trădător; cine îi vorbește poporului,
dimpotrivă, de cataclismul care îl așteaptă; cine îl sperie cu corupția banilor jidovești, acela
este om mare, acela este salvatorul?”. Ceea ce este de remarcat în această situație este faptul
că emițătorul ajunge singur la un răspuns de care nu pare a fi însă multumit, lasând astfel loc
de interpretare pentru receptor și totodată dându-i acestuia impresia că este investit cu
puterea deciziei.
Mecanismul metaforic este întâlnit în toate tipurile de discurs, deci putem afirma că
metafora ţine de natura intimă a limbajului. Astfel, metafora crește expresivitatea ideilor din
următoarea secvenţă discursivă „Ar fi zadarnic să începem prin a defini în ce consistă
anarhismul ca doctrină politică pentru a ajunge în urmă să știm ce este adevărat în afirmarea
că noi trăim astăzi în zile de anarhie. Concetățenii noștrii cunosc foarte puține doctrine
politice, și practică însă și mai puține. Cuvântul de anarhie la noi are un singur înteles: el
înseamnă lipsa de oridine si de autoritate. Bate vântul anarhiei în Țara Românească
înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine, nici autoritate.”
Utilizarea, de către Constantin Rădulescu-Motru, a metaforei „vântul anarhiei” în
concluzia argumentului său, ilustrează situația în care se alfa Țara Românească în vremea
aceea și exprimă ideea de haos, de neajuns, de pustiu. „Vântul anarhiei” o imagine opacă,
austeră, abolită a societății, imagine care ar trebui să determine un semnal de alarmă și să nu
rămână indiferentă nimănui. Se mai poate remarca aici și prezența repetată a conjuncției
„nici” care accentuează tocmai anularea pe rând a ideilor exprimate prin cuvintele pe care le
precedă.
Mai mult decât atat, se insistă pe parcursul discursului asupra frazei „Bate vântul
anarhiei în Țara Românească înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine, nici
autoritate.” tocmai pentru ca ideea să nu treacă neobservată de către receptor, fraza fiind
reluată cu mici modificări „În Țara Românească bate vântul anarhiei; adică în Țara
Românească lipsește ordinea și cu dânsa autoritatea care să garanteze ordinea.”
Cu același scop, de a accentua o concepție și de a menține vie atenția cititorului, este
folosită în text repetiția. „Moravurile civilizate de astăzi, formulele de politețe cu care ne
gratulăm, obiceiurile pe care ne sprijinim comerțul principiile după care ne împărțim
dreptatea... toate sunt izvorâte din evoluția sentimentelor primitive egoiste, evoluție ajutată
de acel adaos al creșterii de energie! Istoria culturii unui popor nu are la baza sa altceva
decât urmărirea diferențierii și a transformării treptate a sentimentelor pe care le-au avut
odinioară străbunii și pre-străbunii acestui popor. Dintr-un sentiment egoist, prin evoluția
naturală a vieții poporului se deschide calea spre practica unui sentiment altruist. Printr-o
asemenea evoluție naturală s-a înlocuit și de la baza ordinii și a autorității sociale
sentimentul de frică cu sentimentul de încredere.” Utilizarea în repetate rânduri a
substantivului „sentiment” (sentimentelor) susține ideea de rău necesar. Emițătorul afirmă că
a fost indispensabilă existența unui sentiment primitiv egoist pentru ca într-o zi să fie
posibilă cunoșterea si practicarea sentimentului altruist și totodată, că mai întâi a fost
necesară frica pentru ca societatea să ajungă să cunoască încrederea.
Tot la nivel stilistic întâlnim în discurs și anafora care, ca procedeu stilistic, constă în
repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze sau părți de frază pentru întărirea
unei idei sau pentru obținerea unei simetrii. „La început mulțimea avea frică de stăpân; mai
apoi aceeași mulțime avea venerație și respect pentru nobil; iar acum, tot aceeași mulțime, în
societățile culte, are încredere în reprezentanții săi!”. Însă aici, rolul anaforei este de a ilustra
evoluția societății la nivel spiritual.
Exclamațiile retorice din finalul discursului joacă rolul unor concluzii la care ajunge
Constantin Rădulescu-Motru și pe care acesta le investește cu o încărcătură emoțională
deosebită. Prin participarea s-a afectivă, care reiese din folosirea interjecției „Ah” și referirea
la divinitate „Doamne”, emițătorul păstrează intactă apropierea sa față de receptor. Astfel,
constanatrea ultimă pe care o face Constantin Rădulescu-Motru, „cât de adâncă este frica în
acest popor românesc, și cat de bine știu unii să exploateze această frică!...”, are sarcina de a
dezvălui publicului receptor, pe un ton de amărăciune, rezultatele și efectele nocive ale
anarhiei, sarcină care ar reprezenta un prim pas în a învinge aceste urmări vicioase.
În concluzie, examinând discursul politic la toate nivelele lingvistice, lexical, sintactic,
morfologic și stilistic, și determinând particularitățile sale de redactare specifice, am realizat
o analiză în urma căreia pot spune că textul îndeplinește normele limbii standard, este corect
și elocvent, reuşind atingerea obiectivul propus și anume perduadarea publicului receptor.
Aș dori sa închei printr-un citat de Charles de Gaulle care spunea următoarele: „Pentru
a deveni stăpân, politicianul trebuie mai întâi să pozeze ca rob.” În opinia mea și facând
referire la citatul ilustrat mai sus, discursul este cel mai frumos și subtil mod de a-i manipula
pe oameni, dar pentru ne atinge scopurile, trebuie mai întâi să ne cunoaștem „țintele” și nu
exista metodă mai potrivită decât să ne amestecăm printre ele.
Bibliografie
Bălănescu, Olga – „Redactare de texte”, Editura Ariadna, București, 2005
Plett, F. Heinrich – „Știința textului și analiza de text”, Editura Univers, Bucuresti, 1983
Rădulescu-Motru, Constantin – „Scrieri politice”, Editura Nemira, 1998
Zglobiu, Raluca Octavia – „Strategii de comunicare: Manipulare și control în discursul
politic”, http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/filologie