UNIVERSITATEA HYPERION DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Jurnalism
LUCRARE DE LICENŢĂManipulare şi propagandă în regimurile totalitare şi
democrate din România
Coordonator stiinţific:
Lector drd. Oreste Teodorescu
Absolvent:
Sterian Cristi-Georgian
Sesiunea iulie 2011
1
Cuprins:
Introducere.....................................................................................................................................3
Capitolul 1......................................................................................................................................6
Note teoretice privind manipularea si dezinformarea...............................................................6
1.1 Principii, categorii şi tehnici de manipulare şi dezinformare:...............................................6
1.2 Clasificarea manipulărilor:...................................................................................................14
1.3 Contracararea manipulării şi principalele strategii de a rezista influenţelor:......................18
Capitolul 2....................................................................................................................................24
Manipulare şi propagandă in mijloacele de comunicare din regimurile totalitare române24
2.1 Presa română sub tutela dictaturii carliste şi din timpul celui de-al doilea..........................24
război mondial:..........................................................................................................................24
2.2 Propaganda mass-mediei româneşti din timpul regimului comunist:..................................36
2.3 Manipularea mediatică a Revoluţiei din decembrie 1989.Revoltă populară sau lovitură de stat?............................................................................................................................................49
Capitolul 3....................................................................................................................................57
Manipulare şi propagandă în presa română contemporană...................................................57
3.1 – Tipuri complexe de cenzură politică dezvoltate în societăţile democratice:.....................57
3.2 – Mass-media- “câinele de pază al democraţiei” sau “cea de-a patra putere in stat”:.........64
3.3 – Fenomenul manipulării.Totalitarism Vs democraţie:.......................................................70
Concluzii:......................................................................................................................................76
Anexe:............................................................................................................................................79
Bibliografie...................................................................................................................................93
2
Introducere
Lucrarea de faţă şi-a propus să urmărească strategiile, tehnicile şi metodele prin care
clasa dominantă din România ultimilor decenii , prin intermediul statului şi al instituţiilor sale, a
încercat să informeze cetăţeanul în legătură cu regulile de funcţionare ale sistemului şi să-l
determine să le urmeze.Aceste strategii şi tehnici de informare ale populaţiei sunt prezentate în
lucrare prin intermediul unei paralele între presa aservită specifică regimurilor totalitare de până
la Revoluţia din decembrie 1989 şi mass-media specifică regimului democrat instituit în perioada
următoare, o presă care îţi conferea o falsă idee de liber arbitru, însă la fel de manipulatoare si de
nocivă ca si metodele de informare precedente.
Comunicarea de sorginte oficială, venită dinspre vârful ierarhiei, formată deci din informare si
propagandă, este o prezenţă continuă în istoria umană cu un impact decisiv asupra organizarii
sociale, militare, economice, politice sau religioase.Deşi s-a vorbit mult despre comunicarea din
epoca recentă, corelată cu ideologiile totalitare si explozia mass-media, o privire atentă asupra
trecutului mai indepartat dovedeşte omniprezenţa demersului comunicaţional şi, de fapt,
imposibilitatea evoluţiei umane fara existenţa permanentă a acestui demers.
În fond, cum ne puteam imagina realizarea impunerii diverselor coduri de legi, de precepte şi
principii, care au existat încă de acum patru mii de ani, diverselor populaţii, uneori desparţite de
teritorii semnificative ca şi de bariere lingvistice fără comunicarea centralizată a acestora? Sau
cum putem interpreta nasterea de eroi si de simboluri unificatoare pentru populaţii întregi fără o
reală strategie de imagine?
Scurt istoric:
Manipularea în Lumea veche a fost permanentă şi utilizată de majoritatea structurilor iar
scopurile ei au fost perfect înţelese de cei care o practicau.Nici măcar lipsa mijloacelor tehnice
fără de care nouă ni se pare imposibil să pornim asemenea acţiuni nu i-au împiedicat sa le puna
în aplicare şi să aibă succes.Acţiunile de manipulare politică ale prezentului sau ale trecutului
apropiat seamănă, în multe privinţe, cu cele ale antichitaţii.Şi aceasta pentru că şi unele şi
celelalte au izvorât din aceeaşi nevoie a clasei dominante de a obţine, fără utilizarea violenţei,
supunerea dominaţilor.Dacă ne vom opri mereu la deosebirile tehnologice dintre cele două epoci
vom rata o evidenţă.Aceea a prezenţei continue a unei comunicări duse în scop manipulatoriu de
3
ierarhie, comunicare compusă din informaţie şi imagine.
Presa şi-a inceput activitatea în Europa fiind în mare masură un instrument al puterii care a
descoperit utilitatea comunicării şi cu acea parte a populaţiei interesată mai mult de ziar decât de
carte.Controlul asupra presei a fost simplu de pus la punct, fie prin metoda clasică a cenzurii, fie
prin condiţionare economică, fie prin blocajul administrativ prin neînnoirea privilegiului de
funcţionare a gazetelor cu puncte de vedere ostile, fie prin toate la un loc.
Presa a reuşit să iasă din condiţionarea guvernamentală în momentul în care , în mai multe state
europene, sau pe continentul American, au apărut partidele politice adverse si alternanţa la
putere.Existenţa opoziţiei politice legal admise a generat naşterea cu acte în regulă a presei de
opoziţie , şi implicit, a jurnalismului ca meserie.După Constituţia Americană cu al sau First
Amendament si după Revoluţia franceză si Declaraţia drepturilor omului si cetăţeanului ,
liberalizarea discursului prin presă a marcat începutul informării individului din surse alternative
şi naşterea ziarelor independente întâi faţă de putere şi apoi de politic.Incepand de acum, ierarhia
va avea două căi de conlucrare cu media.Va încerca să o domine, prin abuz şi forţă ca în
societăţile totalitare , sau economic şi prin jocuri de presiune ca în celelalte, sau va încerca să o
influenţeze aplicându-i tehnici de comunicare, asa cum a făcut de milenii cu populaţia.Din acele
timpuri putem vorbi de manipularea directă a cetăţeanului-după metoda déjà cunoscută din
istorie-sau de manipularea intermediată prin mijloacele de comunicare în masă.Independenţa
media şi apoi transformarea ei într-o afacere globală vor da naştere unor centre alternative de
putere care, de la un moment dat, nu vor juca nici cartea guvernării, nici cartea opoziţiei, ci vor
evolua conform propriilor lor interese determinate de o diversitate de factori.
Din perspectiva comunicării oficiale, media este un instrument extrem de util pentru invadarea şi
ţinerea sub control permanent al câmpului ideatic al comunităţii ce trebuie dominate.Media
independentă de ierarhie, media constituită în grup propriu de interese, reprezintă un inamic
deranjant ,care ameninţă exact acest control.În momentele electorale din contemporaneitate , sau
în momentele de confruntare între o ideologie şi o contraideologie în trecut , consumatorul de
media este pus să aleagă între realitatea definită de ierarhie şi realitatea definită de media
necontrolată de aceasta.
Multiplicarea canalelor de comunicare a permis în secolul al XX-lea ca instituţiile propagandei
să proiecteze o realitate artificială să acopere tot câmpul ideatic al mulţimii putând astfel să
furnizeze fluxul necesar de motivaţii şi de răspunsuri la provocarile vieţii reale astfel încât
4
regulile sistemului să apară mereu ca fiind solutia cea mai convenabilă.Comunicarea iniţiată de
sistem, până în epoca modernă, a intenţionat doar să justifice realitatea existentă, să o
consolideze şi să motiveze individul să-şi ocupe locul prestabilit în interiorul ei.Nicio clipă nu a
încercat să modifice realitatea.Proiectul totalitar porneşte de la înlocuirea realităţii cu o viziune
ideologizată a acesteia.Întregul univers al celor aflaţi sub cupola totalitară este închis şi
rezugrăvit, şi tot ce este afară este fie negat, fie blamat.Din locuinţa sa insalubră, săracul Lumii
Vechi vedea statuia de aur a liderului alături de statuia de aur a zeului şi înţelegea care sunt
raporturile de forţe în această lume.Nimeni nu încerca să-i spună că locuinţa sa nu este insalubră,
sau că el nu este sărac, ci doar că este normal sa se întample aşa.În apartamentul neîncălzit din
blocul construcţiei socialiste, cetăţeanul român al Epocii de Aur vedea la televizor că traieşte în
cea mai bună dintre lumi şi că se află pe cele mai înalte culmi de progres şi de civilizaţie.Negarea
acestor informaţii şi invocarea realităţii care însemna frig, foame, lipsă de medicamente şi tot
restul era pedepsită la fel cum era pedepsită revolta împotriva sărăciei în trecut.Formidabilul
atribuit al media de a crea o realitate alternativă a generat posibilitatea marilor dictaturi ale
prezentului de a completa, printr-o contribuţie proprie, lecţia manipulării inventată de
antici.Prăbuşirea statelor totalitare şi a propagandei specific lor a demonstrat că realitatea învinge
până la urmă artificialul şi că întotdeauna se va găsi un canal necontrolat care va distorsiona
emisia oficială şi care va introduce în sistem dubiul, neincrederea, nemultumirea şi, în cele din
urmă, revolta.Mai ales că acest canal necontrolat de structura atacată a fost, de fapt, construit de
o altă strucură dominantă, care utiliza însa alte paradigme comunicaţionale, alte concepte cheie şi
o realitate artificială mai uşor de acceptat.
5
Capitolul 1
Note teoretice privind manipularea si dezinformarea
1.1 Principii, categorii şi tehnici de manipulare şi dezinformare:
Conform Dicţionarului de Sociologie, manipularea reprezintă acţiunea de a determina un
actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească şi să acţioneze într-un mod
compatibil cu interesele iniţiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca
persuasiunea, care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând impresia libertăţii de gândire şi
decizie.Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se
urmăreşte înţelegerea mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile,
recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul palierelor
emoţionale sau non-raţionale. În cazul manipulării, intenţiile reale ale celui care transmite
mesajul rămân insesizabile celui manipulat.
Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase,
grup, colectivităţi nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuşi puterii, ci prin inducere în
eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situaţii de divergenţă de interese devine tot
mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient şi mai puternic
decât utilizarea forţei.
Kara Murza rezumă fenomenul manipulării într-o formulă satisfăcătoare:Manipularea este un
mijloc de a-ti impune vointa actionând în mod spiritual asupra oamenilor prin programarea
comportamentului lor.Se va observa că nu se acţionează iniţial nici asupra conştiinţei, nici a
inconştientului, ci asupra comportamentului, de unde se ajunge până la inconstient, de unde se
ajunge la conştiinţa care asumă şi justifică totul, astfel încat comportamentul poate deveni
repetitiv şi chiar automat.Salutul hitlerist este un exemplu recent în aceste sens, dar se poate
menţiona şi semnul crucii făcut într-un sens sau într-altul, prin care catolicii se diferenţiaza de
ortodocşi, pumnul ridicat al socialiştilor, salutul militar, strangerea de mână şi, mai mult de atât
un anume vocabular folosit cu o anumită intenţie şi sfârşind prin a modifica gândirea celui care îl
6
foloseşte, de la limba de lemn comunistă până la jargonul drepturilor omului.
Informaţia este concepută într-un limbaj accesibil şi celor cu un IQ sub mediu. Comunicatorul nu
impune ci stimulează. El nu se mai adresează conştientului ca sistemele totalitare, ci
inconştientului, penetrând subconştientul cu tehnici emoţionale. Astăzi nu se mai ordonă: faceţi
asa şi nu invers ci se stimulează emoţiile primare ca individul manipulat să aibă senzaţia că
optează în funcţie de propriul său liber arbitru. În Războiul psihologic, o echipă de cercetători
militari specialişti în dezinformare scriau înca din 1954: „ Misiunea manipulatorului este de a
determina corect orizontul aspiraţional al victimei şi de a-i păcăli conştientul adresând
impulsuri direct inconştientului trecând de filtrul subconştient. Controlând acest sub ego,
manipulatorul încheie o aliantă cu zonele întunecate şi abisale ale inconştientului stimulând
diferite efecte neuronale cum ar fi frica, teroarea, ura, stresul, agitaţia, idolatria etc…”
Atentatele de la WTC din septembrie 2001 au adus în discursurile prezidenţiale ale lui Bush jr.
predicatele stresului şi ale fricii. Preluate de presa, sintagme ca „război total împotriva
terorismului” au permis instaurarea unui regim poliţienesc. Acelaşi lucru s-a întamplat în Rusia
lui Putin după atentatele cecenilor din Groznii. Ca să nu mai vorbim de tehnicile de propagandă
şi manipulare bazate pe ură de rasă, de clasă, intoleranţa religioasă şi inter-etnică! Ca să convingi
un om să ia viata unui seamăn de-al său trebuie să-l convingi mai întai că face un bine global, că
victima este un monstru, un demon. Nu degeaba a apărut sintagma: axa răului!
Specialiştii în manipulare au identificat temerile de care omul se exorcizeaza prin exteriorizare,
prin spectacol mediatic. Teama de moarte este foarte des folosită în acapararea atenţiei publice.
Nu este un secret pentru nimeni că bătrânii citesc cu o oarecare voluptate anunţurile mortuare, că
ştirile violente fac cea mai mare audienţa. Un specialist american în comunicare, Mark Wiezer
notează: „ Moartea este o valoare certă, deorece omul află cu plăcere că altcineva a murit, în
timp ce el continuă să trăiască”. După moarte, alte atribute care fascineaza şi magnetizeaza
publicul sunt violenţa şi sexul. Astfel beneficiarul comunicării mediatice este corupt, i se aţâţă
artificial cele mai nesănătoase instincte şi astfel el consimte să cadă în plasa manipulatorului,
devenind din ce în ce mai dependent de un set iluzoriu de plăceri intense.Putem să forţăm o
generalizare, dar dacă privim atent produsele media ne mai liniştim puţin, prin care să subliniem
deontologia producătorilor de televiziune: „Interesul nostru este să-i oferim publicului ceea ce el
caută: senzationalul. Pe cine ar interesa o stire cu un doctor căruia i-a ieşit o operaţie, sau un
preot care propovăduieşte binele? Sunt banalitaţi. Audienţa apare odată cu socul. Dacă un preot
7
violează un baieţel, sau medicul îşi înşeală soţia cu una dintre paciente şi aceasta din urmă,
cuprinsă de deznădejde se aruncă pe geam, toate astea stârnesc interesul unor categorii largi de
public, din toată lumea, indiferent de rasă, sex sau religie!” Cinic, sumbru, dar din păcate
adevarat! Reality show-urile, prin banalizarea intimitaţii pregătesc terenul unui Big Brother
social. Dacă nazismul sau comunismul ar fi beneficiat de tehnicile de control de astăzi, libertatea
individuală şi democraţia ar fi rămas nişte utopii.
Tehnici de manipulare:
Cele mai utilizate tehnici de manipulare sunt: piciorul-în-uşă, trântitul-uşii-în-faţă şi
mingea-la-joasă-înălţime. Alături de aceste tehnici (descrise pe larg în orice lucrare de psihologie
socială) se folosesc şi alte metode mai puţin cunoscute: manipularea semantică, manipularea
neurolingvistică, manipularea prin imagini subliminale.
Asemenea tehnici pot aparţine categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui
componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influenţa
deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăţi.
Piciorul în uşă - Această tehnică porneşte de la ideea că pentru a determina oamenii să accepte
o concesie majoră este convenebil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, pentru ca
abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la început. Eficacitatea acestei tehnici a
fost dovedită de numeroase experimente. Primele demonstraţii ale efectului de picior-în-uşă au
fost realizate de Freedman şi Fraser. Proiectul lor era să convingă gospodinele, într-o anchetă
asupra alimentelor consumate în mod obişnuit de familiile americane, să primească acasă o
echipă de cinci-şase oameni. În prealabil fuseseră avertizate că ancheta era relativ lungă (2 sau 3
ore), apoi că anchetatorii trebuiau să aibă libertatea totală de a controla prin casă pentru a stabili
lista completă a produselor de consum curente care se găsesc acolo. Era vorba deci de o cerere
greu de acceptat şi de fapt puţine gospodine au răspuns solicitării în mod spontan (22%).
Recurgerea la tehnica piciorului-în-uşă le va permite celor doi (Freedman şi Fraser) să dubleze
numărul gospodinelor care au acceptat ca o astfel de anchetă să se desfăşoare acasă la ele.
Metoda folosită de cei doi autori a constat, într-o primă fază, în determinarea gospodinelor să
participe la o scurtă anchetă telefonică (să răspundă la opt întrebări asupra consumurilor
alimentare obişnuite). Odată obţinut acest act puţin costisitor, nu le mai rămânea decât să
telefoneze aceloraşi gospodine, câteva zile mai târziu (trei zile) pentru a le cere, de data aceasta
să accepte să primească acasă echipa de anchetatori. Procedând astfel, adică precedând cererea
8
finală costisitoare de o cerere iniţială puţin costisitoare (dar în legătură cu acelaşi tip de
corportament), Freedman şi Fraser au reuşit să obţină o rată de acceptabilitate de 52% din
numărul total de gospodine contactate.
Prin urmare, această tehnică constă în obţinerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine
sporirea disponibilităţii celui vizat de a accepta o concesie mai mare.
Trântitul uşii în faţă - Constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de
acceptat prin comparaţie cu următoarea solicitare care pare mult mai rezonabilă şi are mult mai
multe şanse de a fi acceptată.Uşa-în-nas sau trântitul-uşii-în-faţă este susţinută de un principiu
invers celui al tehnicii piciorului-în-uşă. Adică: cererea iniţială se referă la un serviciu extrem de
costisitor, nu la unul mai puţin costisitor cum ne-am aştepta. Mai precis, principiul constă în a
cere cuiva un serviciu foarte mare, mult prea mare ca să-l accepte, înainte de a-i solicita un al
doilea serviciu al cărui cost este mai mic. Această tehnică este întâlnită destul de des (seamănă
cu negocierea, tocmeala).
Cialdini şi colaboratorii săi au oferit o primă explicaţie a acestui fenomen. Ei considerau
că dacă se începe prin a cere cuiva o favoare extremă al cărui refuz este sigur şi dacă se trece
după aceea la o cerere mai mică individul ar putea simţi o presiune normativă care să-l facă să
răspundă acestei concesii printr-o concesie din partea sa. În măsura în care situaţia se prezintă
astfel încât răspunsul celuilalt la cererea noastră să implice o alegere dihotomică (da sau nu)
singurul mod pentru el de a demonstra reciprocitatea constă în a trece din poziţia iniţială de refuz
într-o poziţie de acceptare. Astfel, printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din poziţia
iniţială, este posibil să-l determinăm pe celălalt să accepte cererea pe care doream s-o accepte de
la început. Întreaga explicaţie a lui Cialdini şi a colaboratorilor săi se bazează pe noţiunea de
concesie reciprocă. Mingea la joasă inălţime - Această tehnică este foarte asemănătoare
cu piciorul-în-uşă, dar şi cu uşa în faţă. Asemănarea cu prima procedură este aceea că persoana
care comunică încearcă să obţină conformarea în raport cu o cerere obţinând mai întâi acordul cu
o cerere mai puţin costisitoare. Diferenţa constă în faptul că tehnica piciorului-în-uşă obţine mai
întâi o conformare la o cerere rninoră pastrând cererea reală ascunsă, în timp ce tehnica mingii
joase obţine conformarea la cererea reală păstrând costurile ei ascunse. Utilizată îndeosebi în
industria reclamei sau în comercializarea unor produse (după acceptarea preţului, cumpărătorului
i se aduce la cunoştiinştiintă că preţul negociat nu cuprinde o serie de accesorii) această tehnică
îşi sprijină efectele pe doi factori: implicarea individului în decizia de a se angaja în acţiune şi
9
trăirea de către subiectul-ţintă a unui sentiment de responsabilitate faţă de cel care a formulat
cererea (ca în cazul uşii în faţă).
Manipularea semantică - Ca formă de falsificare a informaţiei este cea mai utilizată. Se face
apel la ambiguitatea vocabularului pentru a fi disimulate scopurile şi constă în a acţiona asupra
auditoriului fără ca acesta să bage de seamă. Cele mai utilizate procedee de manipulare
semantică sunt:
-utilizarea unui jargon specializat într-un alt context decât cel specific. De exemplu, vocabularul
militar pentru a descrie confruntările socio-politice. În acest mod, adesea sunt provocate efecte
durabile ce pot deveni o modă; •substantivarea adjectivelor. De exemplu, despre două fenomene
ale căror evoluţii nu au efecte reciproce se va spune că sunt independente, după care se va vorbi
despre independenţă devenită subiect în sine, obţinând orice vom dori. În unele situaţii se pot
personifica abstractizările pentru a le crea terenul unor confruntări dialectice;
- sensul cuvintelor poate fi profund modificat prin tonul care însoteşte folosirea lor. Batjocorirea
unor termeni le poate schimba sensul, oferind astfel posibilitatea ca, fără să fie exprimat în mod
explicit, sensul acestora să se transforme devenind peiorativ; • a face să fie acceptate identităţi
false. Este un procedeu foarte uzitat. Se repetă până la saturaţie anumite echivalenţe, cum ar fi: a
avea = a fura sau anumite calificative în mod sistematic adăugate unui substantiv până la crearea
unei referinţe automatizate în conştiinte;
-sunt utilizate şi abuzurile de semnificaţie. Astfel este preluat unul din conceptele de bază ale
societăţii ce se doreşte a fi manipulată şi, după ce a fost adus până la un sens absolut, fără nici o
legătură cu realitatea, se foloseşte în scopul de a distruge societatea ţintă în numele propriilor ei
principii: libertatea devine dreptul de face tot ce te taie capul, iar egalitatea se aplică tuturor
relaţiilor umane, nu numai juridice, ci şi economice, intelectuale şi sociale.
Manipularea neurolingvistică - În 1979 psihologul Richard Bandler şi lingvistul John Grinder
susţineau că pot pătrunde în mintea oricărei persoane şi îi pot influenţa modul de gândire şi de
acţiune numai cu ajutorul câtorva metode originale de interpretare a limbajului şi a gesturilor.
Aceste metode pot deveni instrumente foarte periculoase de manipulare şi control social.
Bandler şi Grinder au pornit de la analizarea comportamentului unor medici psihiatri, cu intenţia
de a descoperi ce anume îi făcea pe aceştia să aibă succes în comunicarea cu bolnavii, cum
reuşeau să şi-i apropie şi să-i influenţeze în sensul reintegrării în societate. Astfel, au descoperit
că un practician foarte bine antrenat poate influenţa decisiv comportamentul, emoţiile şi gândirea
10
interlocutorilor săi printr-o serie întreagă de metode cum ar fi: copierea gesticii celuilalt, reglarea
respiraţiei, modificarea subtilă a limbajului, a mimicii ori a intonaţiei, utilizarea unorancore
pentru a creea celuilalt adevărate reflexe condiţionate etc. Se creează, în acest fel, o legătură
subtilă între practician şi interlocutor, legătură datorită căreia practicianul dobândeşte încrederea
celuilalt şi apoi, treptat, îi poate influenţa gândirea, comportamentul şi chiar deciziile. De
exemplu, în NLP (neuro linguistic programming) oamenii se împart în trei categorii după modul
preferenţial de percepţie: vizual, auditiv, tactil şi care se reflectă în alegerea cuvintelor,
analogiilor ş.a.m.d. (astfel, un tactil spune că simte că s-a schimbat ceva, când un vizual ar spune
ca vede că s-a schimbat ceva). Desluşind din ce categorie face parte interlocutorul şi folosind o
exprimare proprie categoriei respective îi câştigăm încrederea. Mai mult, pe parcursul
conversaţiei, în acelaşi scop, putem să-i oglindim discret limbajul corpului (gesturi, posturi,
mimică). În plus, putem planta ancore, mici stimuli asociaţi unei stări pe care o dorim. De
exemplu, de câte ori celălalt arată într-un fel oarecare bunăvoinţă faţă de noi (ne zâmbeşte, ne
laudă, dă din cap apreciativ) facem un gest (cum ar fi să ne masăm rădacina nasului). După un
număr oarecare de repetări, va fi suficient să facem gestul pentru ca interlocutorul să intre în
starea pe care i-am asociat-o (bunavoinţa, în exemplul nostru) asemenea câinilor lui Pavlov care
salivau când auzeau clopoţelul. Grinder şi Bandler susţin că, aplicată de practicanţi
experimentaţi, metoda are şanse de reuşită în majoritatea cazurilor.
Manipularea prin mesaje şi imagini subliminale - Se înscrie în categoria tehnicilor de
manipulare subtile, despre care o parte a specialiştilor cred că poate avea efecte semnificative
asupra psihicului. Se ştie că există un prag al percepţiei numit prag liminal, sub care nu suntem
conştienţi de existenţa unui stimul. Dacă o imagine sau un sunet nu depăşesc o anumită
intensitate sau durată ele pătrund direct în subconştientul nostru ocolind cenzura conştientă. Este
binecunoscut experimentul realizat într-un cinematograf american: filmele au fost presărate cu
flash-uri subliminale, cu mesaje precum: "Drink Cola and eat Pop-Corn" (beţi Coca-Cola şi
mâncaţi Pop-Corn). În urma acestui experiment vânzările de Coca-Cola şi Pop-Corn la
cinematograful respectiv au crescut spectaculos (cu 18% şi respectiv 58%).
O tehnică apropiată este folosită mai ales în campaniile publicitare şi electorale, cu toate că în
mai toate ţările civilizate există legi menite să limiteze utilizarea unor astfel de tehnici de
manipulare. Este vorba de folosirea unor mesaje quasi-subliminale, cu durată sau intensitate
suficient de mari pentru a ieşi din categoria legală sau fiziologică de subliminal, dar suficient de
11
scurte sau de puţin intense pentru a trece ca fulgerul, sau aproape neauzite prin conştiinţele lente
şi semi-adormite ale unor spectatori din ce în ce mai învăţaţi să li se explice ca la scoala ceea ce
văd şi aud.
Ca orice acţiune socială care se desfăşoară într-un spaţiu social unde există multe variabile
parţial controlabile şi altele incontrolabile manipularea nu trebuie văzută ca o fatalitate, dar nici
ca o bagatelă care nu ar merita atenţie, deoarece are un potenţial deosebit de important în
formare şi întreţinerea unor curente de opinie.
Principiile dezinformării:
Conceptul este greu de definit însă putem găsi câteva direcţii asemănătoare care ne-ar putea
întregi şi consolida viziunea despre dezinformare: minciuna, şiretlic (atunci când dai de crezut că
te vei deplasa la dreapta când de fapt tu intenţionezi s-o virezi la stânga), intoxicarea care constă
în furnizarea de date eronate, propaganda pozitivă prin care se încearca implementarea ideilor
proprii unei mase cât mai largi de populaţie ca fiind un adevăr imuabil, propaganda negativă prin
inducerea unei acţiuni oribile pe care s-o atribui ulterior inamicului, influenţarea.
Poate cea mai complexă abordare a dezinformarii îi aparţine lui Vladimir Volkoff care o
postulează asa: “Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, dar nu a indivizilor, în
scopuri politice, economice, militare, sociale, fără a se folosi de tehnici clasice de publicitate,
prin alte mijloace de tratare decât propaganda, a unei informaţii verdice sau nu, neacordandu-
se importanţă veridicităţii informaţiei respective ci felului în care este prezentată”.Într-un sens
putem admite că manipularea cu toate componenetele ei de dezinformare, propagandă şi
agresiune info-energetică (psihotronică) este un mijloc de impunere a voinţei unui individ sau
grup, acţionând în mod distal asupra oamenilor prin programarea comportamentului lor. Asadar,
manipularea vizeaza conştientul, inconştientul şi subconştientul subiectului având ca ţintă finală
schimbarea comportamentului în asa fel, încât subiectul agresat să creadă că a luat această
decizie prin liber arbitru şi nu prin condiţionare! Simbolistica comunistă, nazistă, salutul militar,
facerea semnului crucii la ortodocşi care se deosebeşte de cel facut de catolici, limbajul folosit
fac parte din arsenalul sistemului de a se impune mimetic prin confuzare şi depersonalizare!
Presa audio-vizuală şi scrisă a devenit o platforma de formare a conştiinţelor, însă interpretarea
corectă a informaţiilor primite este dificilă fără o cunoaştere de ansamblu a contextului mai larg
în care se deruleaza informaţia şi atunci când există tendinţa de manipulare sau dezinformare, se
eludează conştient parţi din subiect care ar ajuta consumatorul să-şi conceapă o proprie
12
interpretare a informaţiei. Asa apar autoritaţile fictive ale căror predicate nu se mai analizează ci
se execută! În perioada Inchiziţiei, de exemplu, preotul avea autoritatea de a impune dogma:
“cine nu este cu noi, e impotriva noastră!” Astăzi editorialiştii care şi-au construit un renume pot
manipula aderenţii prin credibilitatea propriei semnături. În lumea democratică se întâmplă, din
păcate prea adesea ca minoritatea aflată la putere să facă tot posibilul de a ţine secrete
tehnologiile şi doctrinele care permit manipularea conştiinţei publice. Schema este însă simplă:
recompensarea generoasă a “oamenilor noştri” şi boicotarea, ridiculizarea “celor care nu sunt cu
noi”.
Categoriile dezinformării:
1.Prin cuvânt: Se aplică etichetarea. Adversarul este asociat cu un mit întunecat, malefic la care
vibrează conştiinţa de masă. (corupt, anti-semit, mafiot, bolşevic, fascist, taliban, securist etc).
Consecinţa imediată este ca publicul şovăielnic, neinformat se va depărta de cel etichetat. Cei
care poartă etichete sinistre vor fi obligaţi să-şi consume enorm de multa energie în încercarea de
a se „curăta”.
2. Prin numar: Este foarte greu pentru un spectator sau cititor să verifice daca la un miting au
fost 10.000 sau 60.000 de manifestanţi. Specialiştii ştiu că spre deosebire de cuvânt sau metaforă,
numărul posedă autoritatea matematică a rigorii, preciziei şi imparţialitaţii. Pornind de aici şi mai
ales de la remarca lui Michel Focault: „ limba numerelor este absolut indispenabilă dominaţiei
ideologice” s-a conceptualizat unul dintre principalele obiecte de manipulare. Aici nu are
importanţă dacă numarul este plauzibil sau autentic, nici măcar verosimil, el impunându-se prin
sine! „În piaţa Victoriei au manifestat împotriva guvernului peste 100.000 de pensionari!”
Institutele de sondare manipulează după bunul plac statisticile fără să poată fi verificate.
3. Prin repetiţie: Marele propagandist Goebels spunea că dacă repeţi de 1000 de ori o
minciună ea devine un adevăr acceptat de toţi cei care înzestrează cu valoare afirmaţia. Aşadar
mijlocul de acţiune cel mai eficace în manipulare este repetiţia constantă a aceloraşi afirmaţii,
din medii şi unghiuri diferite, pentru ca publicul să se obişnuiască cu ele, încetând în a le mai
filtra cu propria raţiune, înlocuită pe nesimţite de credulitate! Gustave le Bon nota: „repetiţia
sfarşeşte prin a se integra în adâncul inconştientului, acolo unde se nasc motivele acţiunilor
noastre”. 4. Prin zvon: Lansarea de „noutaţi” care să nu necesite o verificare
imediată permite reptarea unei minciuni fără niciun risc. Credibilitatea celui care lansează zvonul
este necesară, iar daca i se alătură alţi comunicatori din medii diferite care confirmă zvonul
13
respectiv se poate obţine un adevăr fără conţinut.
5. Prin clişee: Este mult mai ingurgitabilă o minciună dacă ea se bazează pe un clişeu întipărit în
inconştient. De exemplu ştim că „ţiganii” sunt predispuşi unei păreri colective precare şi atunci
poţi stimula câteva sinonime artificiale: ţigan-hoţ! Manipulatorul, în acest caz de dezinformare
va utiliza clişee negative care să genereze frustrări, nemulţumiri. Clişeele justifică acţiuni
adeseori imorale: „Noi suntem de acelaşi sânge, împărtăşim aceleaşi valori, cine nu este cu noi,
evident este împotriva noastră”. Teoriile conspiraţiei se bazează pe clişee standard: evreu-
negustor; german-serios; ţigan-hoţ; musulman-terorist, etc. Un teoretician al presei, americanul
W. Lippman consideră că „procesul de asimilare a informaţiei este de fapt adaptarea mecanică
unui fenomen încă necunoscut la o formulă generală stabilă, stereotipă.Drept pentru care, presa
trebuie să efectueze standardizarea fenomenului care face obiectul informaţiei. Redactorul
ignorând de bună voie nuanţele se va baza pe stereotipii şi pe opinii de rutină ca să convingă
consumatorul să asimileze ştirea fără efort, fără ezitare, fără conflict interior şi mai ales, fără
analiza critică…”
6. Prin imagine: „O imagine face cât o mie de cuvinte!” Pornind de la această butadă,
specialiştii în manipulare sunt de acord că prin imagine mesajul va evita simţul critic al
„beneficiarului” şi va penetra fără cenzori adâncul inconştientului. Aici tehnica se aseamănă cu
cea publicitară. Iată ce notează Kara Murza: „Societatea urbană a occidentului a ajuns fără
religie, dar s-a umplut de o cantitate enormă de fetişuri. Partea cea mai importantă a vieţii sunt
vitrinele, vederea obiectelor consumabile ca imagini, fără cumpărarea suportului.”
1.2 Clasificarea manipulărilor:
Situaţiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman.
Acţiunile şi reacţiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de
forţe şi constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de aşteptat
dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar şi aspecte care par
banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate
într-o anume situaţie socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi şi, într-o mare
măsură, prezenţa celorlalţi sunt factori cu o mare putere de influenţă asupra individului,
dirijându-i reacţiile şi comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-şi dea seama.
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situaţie socială
14
este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit
de manipulator.
Manipulările pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la
Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate
într-o anumită situaţie socială. Astfel “manipulările mici” sunt cele obţinute prin schimbări
minore ale situaţiei sociale. Trebuie remarcat că, deşi în această accepţiune manipulările pot fi
clasificate ca mici, medii şi mari, consecinţele lor nu respectă o corespondenţă strictă cu
amplitudinea modificărilor iniţiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecinţe majore şi
invers.
- Manipulările mici, obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, pot avea, uneori,
efecte surprinzător de ample. De pildă, donaţiile pot creşte simţitor atunci când cererea este
însoţită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau
chiar numai de înfăţişarea celui care formulează cererea.
Micile manipulări pot avea şi efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăţi. Spre
exemplu, în 1992, în România, televiziunea naţională a prezentat mai multe zile la rând
informaţii oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un
sentiment de panică la nivelul întregii societăţi. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat
uşuraţi aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situaţia prin acceptarea unor masive
importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul
ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de
comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În
realitate, ţăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel naţional,
însă preţul de achiziţie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să
refuze comercializarea stocurilor în aşteptarea unui preţ mai bun. Preţul grâului importat a fost
de trei ori mai mare decât cel propus ţăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea
respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creşterea generală a preţurilor, cât şi în
deteriorarea situaţiei financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-şi
valorifice recoltele pentru a obţine surse de finanţare a lucrărilor din anii următori. O strategie
similară a fost folosită şi pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a
zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse
premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.
15
Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate
şi în categoria marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posibile. Spre
exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naţionale ca unic mijloc de informare pentru marea
majoritate a cetăţenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin
comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a
celor de anvergură.
Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparţine categoriei micilor manipulări, dar
la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi
utilizate pentru a influenţa deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la
nivelul întregii societăţi.
- Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte
care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a
situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să
declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se
urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării
spiritului agresiv.
După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii,
datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.
În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face
posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea
proveniţi dintre oamenii obişnuiţi.
Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii
inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru
specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai
păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu
lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru
raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului
constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor
materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi
periculoşi. Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de şocante. În
16
accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în
anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si
corect în societate, eliberare obţinută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creştere a
agresivităţii, a manifestărilor deviante.
- Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte
individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în
primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care
vine în contact. Neglijând această permanentă şi uriaşă influenţă, individul poate face mult mai
uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat.
În acelaşi timp trebuie observat că, tocmai datorită acţiunii continue a manipulărilor mari
asupra noastră, prezenţa lor a devenit ceva obişnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru
foarte mulţi este uşor de remarcat o manipulare minoră, de genul “trucurilor” electorale, spre
exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul şcolii de a transmite elevilor un
bagaj de cunoştinţe cât mai mare are o importanţă secundară în comparaţie cu celelalte scopuri,
prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva
societate. Un efect tulburător şi grav al marii manipulări exercitate prin integrarea
individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare în cazul seismelor social-
politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepţii şi standarde sociale se
prăbuşeşte brusc.
Conceptul de anomie (din greceşte: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul
Emile Durkheim, întemeietorul şcolii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail
social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic,
generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială.
Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obişnuit prin apariţia şi accentuarea unui
sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acţiuni revendicative în paralel
cu creşterea agresivităţii. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când
regulile, tradiţiile şi legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiţi
de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situaţiile sociale, oamenii devin
vulnerabili, dezorientaţi, nervoşi.
17
1.3 Contracararea manipulării şi principalele strategii de a rezista influenţelor:
Profesorul Philip Zimbardo şi colega sa Susan Andersen, de la Universitatea Stanford,
California, au desfăşurat numeroase studii, în urma cărora au cristalizat principalele metode prin
care putem identifica momentele în care suntem supuşi manipulărilor. De asemenea, ei arată cum
ne putem detaşa în astfel de momente şi, mai ales, care sunt principalele strategii de a rezista
influenţelor.
În continuare vom analiza primele trei cele mai importante astfel de strategii de combatere a
potentialilor factori de manipulare:
- Identificarea discontinuităţilor: De obicei, marile minciuni sunt ascunse sub un
înveliş de aparentă normalitate. Şi totuşi “camuflajul” nu poate fi niciodată perfect. Întotdeauna,
mai devreme sau mai târziu, apare ceva “în neregulă”, ceva ce “nu se potriveşte”. De fiecare
dată, astfel de momente trebuie să reprezinte pentru noi semnale de alarmă.
Regimurile comuniste au colapsat atunci când tot mai mulţi oameni au început să simtă
discrepanţele uriaşe dintre promisiunile înălţătoare ale ideologilor şi înrăutăţirea continuă a
traiului de zi cu zi.
În general, când simţim că în adâncul sufletului nostru persistă o nemulţumire (semn al
disonanţei cognitive), înseamnă că este momentul unei analize “la rece” a situaţiei în care ne
aflăm, pentru a lua cât de repede posibil o decizie în privinţa viitorului. Neglijarea acestor
nemulţumiri interne, ignorarea lor conform principiului “lasă că trece” ne pot duce uneori în
situaţii ce par fără scăpare. În fond, libertatea de opţiune, în adevăratul sens al cuvântului,
impune mai întâi analiza obiectivă a situaţiei, pentru ca abia după aceea să fie căutată soluţia
optimă.
Alternând trăirile intense cu momentele de detaşare destinate analizelor, ne putem dezvolta un
anume scepticism şi un simţ critic în măsură să ne ofere posibilitatea de a depista la timp
influenţele nedorite cărora le suntem supuşi.
- Observarea normalităţii aparente: Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe
crearea unei aparenţe de normalitate. Pentru a avea succes, agenţii de influenţă trebuie să
acţioneze în aşa fel încât să nu atragă atenţia celor din jur.
Comportamentul civilizat, respectul şi sentimentele de prietenie faţă de cei din jur nu sunt
echivalente cu a le acorda, necondiţionat, o încredere absolută. Întotdeauna, un minim simţ critic
18
este bine venit. Chiar şi cei mai apropiaţi nouă tind, uneori, să ne exploateze slăbiciunile pentru
a-şi satisface un interes, sau cum spun bătrânii, încearcă “să ne apuce un deget, pentru a ne lua
toată mâna”.La nivel macrosocial, toate regimurile, indiferent de ce orientare ar fi acestea,
încearcă să inducă oamenilor obişnuiţi sentimentul de normalitate, în măsură să justifice acţiunile
guvernamentale şi să confere un spor de autoritate suprastructurii.
Revenind la modalităţile propriu-zise de detectare a normalităţii aparente în viaţa de zi cu zi şi la
strategiile de evitare a influenţei manipulatorilor în astfel de cazuri, trebuie remarcată dificultatea
şi caracterul complex al acestora. Artizanii manipulării depun eforturi considerabile pentru a
evita apariţia oricărei discontinuităţi. Şi totuşi posibilităţi de apărare există. Respectarea unor
reguli de protocol foarte rigide nu impune neapărat supunerea necondiţionată faţă de acestea.
Respectarea oricăror legi, norme şi regulamente, scrise sau nescrise, nu înseamnă abandonarea
judecării lor cu un ochi critic, mai ales în cazurile în care ele afectează, chiar şi într-o mică
măsură, drepturi fundamentale precum cele la liberă exprimare, asociere sau informare. Testarea
unor asemenea reguli se poate face printr-o minoră încălcare a lor pentru a observa consecinţele.
Dacă reacţia este disproporţionat de mare şi de violentă, înseamnă că “nu e în regulă ceva” şi
trebuie să reevaluăm situaţia, eventual prin adunarea unor informaţii suplimentare referitoare la
cei cu care am intrat în contact sau la respectiva situaţie socială.
În general, o anumită relaxare dublată de un spirit nonconformist sunt necesare în asemenea
situaţii pentru păstrarea capacităţii de analiză lucidă, în măsură să sesizeze aparenţa de
normalitate.
- Sesizarea falsei similarităţi: Marii artizani ai manipulării nu se mulţumesc doar cu controlul
total al victimelor. Ei devin cei mai buni prieteni ai acestora, le captează afecţiunea şi respectul,
putând astfel să le influenţeze mult mai eficient. Pentru a ne feri de astfel de situaţii este necesar
să analizăm cu atenţie comportamentul noului partener de relaţie, să vedem dacă supralicitează
într-un anume context şi de ce, să facem diferenţa între ceea ce vorbeşte sau promite şi ceea ce
face cu adevărat, să-i cerem, din când în când, câte o dovadă cât de mică, dar concretă, de
prietenie.
Este adevărat că exacerbarea unui asemenea comportament critic faţă de orice nouă cunoştinţă ar
putea să ne împiedice să trăim din plin. Permanenta neîncredere în ceilalţi, bănuielile, teama de a
nu fi înşelaţi nu pot rămâne nesesizate prea mult timp de către cei din jur şi ar putea să ne
izoleze. Probabil, în marea majoritate a cazurilor, este mai bine să-i privim pe oameni cu
19
încredere, chiar cu riscul de a fi dezamăgiţi mai târziu. Pentru că toate astea ţin, în ultimă
instanţă, de farmecul vieţii. De fapt, secretul supravieţuirii decente nu constă în a ne comporta ca
şi cum am trăi într-o lume de duşmani, ci de a învăţa din greşelile noastre şi ale celorlalţi
Acceptând că am greşit în anumite situaţii, chiar şi numai pentru faptul că ne-am lasat amăgiţi,
ne va fi mult mai uşor, după aceea, să ne ferim.
În acest subcapitol am trecut în revistă principalele strategii de identificare a tehnicilor de
manipulare şi de rezistenţă împotriva lor. De aceea vom încheia această parte a lucrarii cu o listă
cuprinzând douăzeci şi două de sfaturi, propuse de Bogdan Ficeac, necesare pentru a rezista
manipulărilor, oferind astfel celor interesaţi instrumente cât mai eficiente pentru a se sustrage
presiunii permanente exercitate de agenţii de influenta:
1. Încercaţi să jucaţi cu dumneavoastră înşivă, din când în când, rolul de “avocat al diavolului”,
combătându-vă propria imagine, concepţiile pe care le consideraţi de nezdruncinat, prejudecăţile,
comportamentul, sentimentele. Veţi ajunge astfel să vă cunoaşteţi mai bine, să vă descoperiţi
punctele slabe ori rigidităţile, dar poate şi calităţi pe care nu vi le-aţi pus în valoare. Încercaţi să
vă priviţi cu alţi ochi, mereu din alte perspective, pentru a înţelege mai bine care este părerea
celorlalţi despre dumneavoastră.
2. Exersaţi rostirea unor expresii precum: “Am greşit”, “Îmi pare rău”, “E vina mea”,
“Am învăţat ceva din greşeala asta”.
3. Fiţi atenţi la perspectiva din care alţii încearcă să prezinte, să încadreze o problemă, o
situaţie, o anume opinie. Acceptând necondiţionat premisele lor, le oferiţi din start un avantaj
substanţial. Fiţi pregătiţi pentru eventualitatea de a respinge de la bun început, în întregime,
punctul lor de vedere şi de a veni cu varianta dumneavoastră. Feriţi-vă să treceţi la discutarea
detaliilor înainte de a vedea dacă problema, în totalitatea ei, nu este cumva greşit pusă. De multe
ori agenţii de influenţă îşi atrag interlocutorul în discuţii pe marginea unei probleme, pentru ca
abia când e prea târziu acesta să-şi dea seama că întreaga problemă era artificial creată. Spre
exemplu, după revoluţia din 1989, regimul de la Bucureşti a făcut nenumărate presiuni asupra
ziariştilor pentru discutarea articolelor pe care ar fi trebuit să le cuprindă legea presei. Ziarele
independente însă au pus problema cu totul altfel: era într-adevăr necesară legea presei sau
apariţia ei ar fi putut justifica un nou val de cenzură informaţională?
4. Acceptaţi pierderile pe termen scurt (în bani, timp, efort, sau
chiar respect faţă de propria dumneavoastră persoană) pentru a vă păstra independenţa. Lăsându-
20
vă atraşi cu uşurinţă de mirajul unor avantaje imediate, puteţi cădea în capcane foarte
periculoase, iar suferinţa produsă de apariţia disonanţei cognitive va fi incomparabil mai mare
decât cea provocată de nemulţumiri sau de necazuri trecătoare. Acceptaţi micile pierderi şi
gândiţi-vă că ele vă sunt învăţătură de minte pentru a nu mai greşi în viitor.
5. Puneţi imediat piciorul în prag atunci
când sunteţi nemulţumit, agasat, sau când suferiţi din cauza comportamentului unei persoane
apropiate. Exersaţi-vă în a spune:,,Pot trăi şi fără dragostea (prietenia) ta, chiar dacă la început
îmi va fi greu. Dacă vrei să mai fim împreună (prieteni), încetează să mai faci lucrul ăsta şi
obişnuieşte-te să faci asta”, sau: “Pot supravieţui fără favorurile dumneavoastră, dacă vreţi să
rămânem în relaţii bune, gândiţi-vă să mă trataţi cu mai mult respect” ş.a.m.d. În caz că nu
sunteţi luat(ă) în serios, chiar după avertismente repetate, pregătiţi-vă să vă detaşaţi (despărţiţi)
total de persoana respectivă. 6. Evitaţi întotdeauna să luaţi
hotărâri pripite, mai ales în situaţii care vă sunt neclare. Mulţi agenţi de influenţă exagerează
graba cu care trebuie să răspundeţi, presându-vă, pentru a nu vă da timp de gândire. Judecaţi
problema la rece, luaţi-vă un răgaz suficient, căutaţi surse suplimentare de informaţii asupra
subiectului şi abia apoi puneţi-vă semnătura. 7. Întotdeauna când ceva vi se pare
neclar, insistaţi cu întrebările până ce vă lămuriţi complet. Nu-i lăsaţi pe agenţii de influenţă să
vă facă să vă simţiţi prost şi astfel să vă reducă la tăcere, în foarte multe cazuri, explicaţiile
superficiale sunt semne ale unor tentative de manipulare, dar şi ale superficialităţii şi
incompetenţei celui chipurile atotştiutor. 8. Exersaţi-vă în
descifrarea sensurilor ascunse ale lucrurilor sau situaţiilor întâlnite la fiecare pas, indiferent cât
de banale ar părea: rolul uniformelor, substratul diverselor relaţii interper-sonale, intenţiile reale
ale diverşilor vorbitori, rolul nescris al unor legi şi regulamente. Încercaţi să vă explicaţi ce s-a
urmărit prin promovarea unor anumite concepţii arhitectonice, care sunt tentativele de
manipulare prin afişarea diverselor simboluri sau sigle, ce interese se ascund sub unele alianţe de
circumstanţă, prin ce mijloace este obţinut acceptul sau ataşamentul unora sau al altora faţă de
anumite idei, organizaţii sau lideri, cum acţionează asupra individului presiunea grupului social
din care face parte, ce se poate citi printre rânduri în articolele din ziare ş.a.m.d. Poate fi un joc
interesant, dar şi foarte util. 9. Fiţi atent(ă)
la regulile impuse de gazde, atunci când sunteţi în rolul oaspetelui. Uneori respectarea instinctivă
a acestora (pentru a nu da dovadă de impoliteţe) vă poate limita drastic libertatea de exprimare,
21
de acţiune şi chiar de alegere. Priviţi cu detaşare regulile de protocol, respectaţi-le, dar nu într-o
asemenea măsură, încât să renunţaţi la a vă mai expune deschis părerile. Încercaţi din când în
când să jucaţi rolul nonconformistului. Reacţiile celor din jur vă vor putea demonstra dacă au sau
nu intenţii ascunse. 10. Nu acordaţi credit
soluţiilor simple în cazul unor probleme personale, sociale sau politice complexe.
11. Amintiţi-vă că nu există dragoste sau prietenie totala, necondiţionată, din partea unui străin,
la prima vedere. Fiţi foarte atenţi la cei care încearcă să vi se “bage sub piele” şi încercaţi să
aflaţi ce anume urmăresc să obţină de la dumneavoastră. Însă chiar şi în cadrul relaţiilor
obişnuite de prietenie sau de iubire, reţineţi că acestea pot fi verificate numai în timp. De
asemenea, este imposibil ca ele să reziste dacă unul numai dă, iar celălalt doar primeşte.
Încrederea, adevărata dragoste sau prietenie au la bază reciprocitatea şi respectul faţă de celălalt.
12. Dacă ajungeţi într-o situaţie socială nouă, într-un anturaj nou, într-o companie nefamiliară,
încercaţi imediat să aflaţi de pe ce poziţie puteţi intra în contact cu cei din jur şi care sunt
principalii agenţi de influenţă ai grupului. Intraţi pe “lungimea de undă” a acestora, aflaţi cât mai
multe amănunte despre ei, “citiţi-le” preferinţele, orgoliile, preocupările, flataţi-i dacă e cazul,
încercaţi să descifraţi ce urmăresc şi apoi căutaţi soluţiile cele mai bune pentru a rezolva
problemele ce se pot ivi.
13. Evitaţi situaţiile total nefamiliare, în care nu vă puteţi manifesta libertatea de acţiune
sau de exprimare. Dacă totuşi vă aflaţi într-o asemenea situaţie, începeţi cu testarea limitelor ce
vă sunt impuse. Acceptaţi un preţ mai mic pentru a vă elibera, în loc să vă supuneţi unor
suferinţe greu de suportat pe care vi le-ar putea provoca rămânerea într-o astfel de situaţie.
14. Nu vă dezvăluiţi sentimentele, dorinţele ascunse, slăbiciunile sau
limitele în faţa oricui. Amintiţi-vă că, uneori, chiar şi cel mai bun prieten vă poate trăda sau vă
poate exploata cu ajutorul acestor destăinuiri.
15. Obişnuiţi-vă cu momentele de detaşare emoţională, mai ales
atunci când doriţi să analizaţi cu atenţie o anumită problemă. Exersaţi-vă în păstrarea calmului şi
a sângelui rece, în confruntările cu cei care încearcă să va manipuleze. De foarte multe ori ei
urmăresc să vă enerveze special pentru a vă crea momente de vulnerabilitate de care să se
folosească în a vă îngenunchea. 16. Nu vă lăsaţi la cheremul lăcomiei şi al
satisfacerii orgoliului personal. Agenţii de influenţă ştiu foarte bine cum să vă exploateze aceste
slăbiciuni pentru a profita de pe urma dumneavoastră sau chiar pentru a vă supune în cele din
22
urmă. Rezistaţi ademenirilor, linguşelilor, bârfelor, iar dacă vă simţiţi nesigur(ă) şi nu ştiţi cum
să procedaţi, gândiţi-vă la persoana pe care o consideraţi un exemplu de onestitate şi stăpânire de
sine şi imaginaţi-vă cum ar proceda aceasta în locul dumneavoastră.
17. Acceptaţi schimbul de idei, analizaţi la rece opiniile
sau concepţiile ce nu coincid cu ale dumneavoastră, mai ales când sunt susţinute de argumente
concrete, încercaţi să vă puneţi în locul celor cu care vă confruntaţi ideile, pentru a vedea mai
bine unde greşesc ei sau unde greşiţi dumneavoastră.
18. Identificaţi momentele în care simţiţi un sentiment de vină şi încercaţi să-i aflaţi originea.
Vedeţi dacă nu vă este indus în mod artificial pentru a vă determina să acţionaţi într-un anume
fel. În general, nu luaţi decizii pentru a scăpa de sentimentul de vină. Acceptaţi-l ca pe o
componentă inevitabilă a firii umane, dar nu acţionaţi sub imperiul său.
19. Acţionaţi pe deplin conştient în toate situaţiile. Nu luaţi decizii doar pentru că “aşa
trebuie” sau pentru că aşa v-a intrat în reflex. Încercaţi să vedeţi care anume reflexe corespund
convingerilor dumneavoastră intime şi care v-au fost impuse prin diverse tehnici de manipulare.
20. Gândiţi-vă că, uneori, consecvenţa poate conduce la rigiditate. Dacă în urma unei analize
detaşate vă daţi seama că aţi greşit, nu persistaţi în greşeală doar de dragul consecvenţei.
21. Autorităţile legitime trebuie respectate, dar cei care se erijează în autorităţi fără a
avea legitimitate trebuie supuşi unei analize atente pentru a vedea care sunt interesele ascunse ce
îi animă şi pentru a găsi calea de a-i respinge.
22. Vociferările sau reacţiile emoţionale nu sunt suficiente pentru contracararea
actelor de inechitate sau de injustiţie. Pentru a lupta împotriva oricăror abuzuri trebuie să vă
asumaţi deschis opţiunea şi să le înfruntaţi până la capăt, indiferent de consecinţe.
23
Capitolul 2
Manipulare şi propagandă în mijloacele de comunicare din regimurile totalitare române
2.1 Presa română sub tutela dictaturii carliste şi din timpul celui de-al doilea
război mondial: Pentru a întelege mai uşor rolul mass-mediei în România guvernată de sisteme totalitare,
voi prezenta la începutul acestui capitol varianta totalitară a manipularii şi propagandei
promovate de presa din principalele două astfel de sisteme care au marcat secolul al XX-lea prin
intermediul unei paralele între Germania lui Hitler şi Goebbels, şi Rusia lui Lenin şi Stalin.
Manipularea totalitară este o întoarcere în timp, o negare a liberalismului secolului al XIX-lea şi
o anulare a ideii de opţiune.Sistemul redevine al liderului, valorile sale sunt din nou obligatorii,
comunicarea presupune din nou demonizarea celuilalt.Duşmanul este din nou definit ideologic şi
este iar lipsit de orice drepturi.
Varianta totalitară a manipularii a însemnat o tentative de întoarcere la epoca de dinaintea
media, bazandu-se însa pe utilizarea masivă a acesteia.În locul plasarii unei opţiuni la care să
adere majoritatea dintr-o infinitate de opţiuni liber generate, totalitarismul a anulat toate celelalte
opţiuni, a enunţat-o pe singura existentă şi a utilizat toate mijloacele de comunicare, dar şi de
presiune, pentru a o impune indivizilor, pentru a obţine unanimitatea.Pe 4 noiembrie 1917, Lenin
scrie un proiect de declaraţie cu privire la liberatatea presei, care va apărea în Pravda, pe 7
noiembrie:” Pentru burghezie, libertatea presei înseamna libertatea celor bogaţi de a publica şi
a capitaliştilor de a deţine şi a controla ziarele, realitatea care în orice ţară, chiar şi în cele mai
libere, dă naştere unei prese corupte.Pentru guvernul muncitorilor şi ţăranilor, libertatea presei
înseamnă eliberarea presei de sub opresiunea capitalistă şi instaurarea proprietaţii publice
asupra fabricilor de hartie şi a tipografiilor.Ca prim pas al acestui scop, strâns legat de
eliberarea a poporului muncitor de sub oprimarea capitalistă, Guvernul Provizoriu al
Muncitorilor şi ţăranilor a înfiinţat o Comisie de Anchetă pentru a verifica legaturile dintre
capital si publicaţii, pentru a vedea sursele fondurilor şi beneficiilor ziarelor, lista donatorilor,
24
bani daţi petru acoperirea deficitelor şi orice alt aspect legat de afacerea de presă, în
general.Ascunderea datelor, conturilor şi documentelor sau furnizarea altor evidenţe contabile
despre care se ştia că sunt false vor fi pedepsite de un tribunal revoluţionar”1.
O analiză comparată a evoluţiei- măcar din punct de vedere comunicaţional- a celor două mari
sisteme totalitare ale secolului al XX-lea ne indică extrem de multe similitudini, diferenţele fiind
mai degrabă dictate de nivelul diferit de dezvoltare al masei şi al tehnologiei avute la dispoziţie,
precum şi de conjuncturile istorice semnificativ deosebite.În rest, amandouă organizaţiile au
confiscat media, au adaptat comunicarea lor la agenda comunitaţii, pe care apoi au modificat-o
în spiritul ideologiei proprii , şi-au demonizat adversarii şi i-au eliminat după ce convinseseră
majoritatea de pericolul pe care îl reprezantau, au impus noi reguli de funcţionare a întregului
sistem social şi le-au respins polemic pe cele vechi sau pe cele existente în alte ţări, au oferit un
scop major întregii societaţi şi au subordonat acestui scop întregul demers al existenţei
individuale, dar mai cu seamă colective ale respectivului popor.Au urmat ca efecte aproape
normale:gulagul şi holocaustul.Realitatea artificială, construită de o medie integral coordonată,
care transmitea în toate colţurile teritoriului, prin toate canalele posibile, un mesaj unitar pornit
de la necesitaţi concrete ale mulţimii, dar şi de la idei şi concepţii considerate adevărate sau juste
de un numar important de cetaţeni a făcut posibilă acceptarea şi chiar aprobarea de către
milioane de oameni a violenţelor dezlănţuite asupra unor semeni ai lor.Motivul pentru care
bolşevicii ruşi sau naziştii germani şi-au ucis adversarii derivă din viziunea lor asupra exercitării
puterii.Motivul pentru care populaţia ţărilor respective a acceptat crimele celor două regimuri a
fost influenţat, în mare masură, de comunicarea oficială, cea care a construit realitatea în care
acele acţiuni deveneau necesare sau, dacă nu, măcar justificabile.
Jean Marie Domenach2, comparând propagandele nazistă şi leninistă, consideră că ”pentru
leninişti propaganda era traducerea strategiei, atunci când Lenin lansează sloganul pământ şi
pace este chiar vorba despre împărţirea pământului şi de semnarea tratatului de pace” în timp
ce mesajele naziste ”nu prezintă nicio realitate concretă, ci doar cea mai bună formă de
mobilizare a masei”. Daca propaganda leninistă are o baza raţională, cea nazistă urmăreşte “ să
răscolească cât mai profund în mulţime ura şi dorinţa de putere”3.Trecând peste “sinceritatea”
lui Lenin şi a bolşevicilor atunci când promiteau pământ, leniniştii emiteau mesajele dorite de 1 V.I. Lenin, Proiect de rezolutie cu privire la libertatea presei, in Opere complete, Editura Politica , Bucuresti, 1965, vol. 35, p.54-552 Jean-Marie Domenach (n.1922–d.1997), scriitor catolic francez, director al revistei Esprit3 Jean-Marie Domenach, op. cit., p.51-53
25
masa rusă- de fapt, de o parte semnificativă a acesteia- sătulă de un razboi impopular şi presată
de sărăcie.Comentând Decretul Pământului emis pe 8 noiembrie 1917, Lenin spunea că
bolşevicii se opuseseră legii pe care o semnaseră până la urmă, deoarece “nu am vrut să ne
opunem dorinţei majoritaţii ţăranilor.De aceea am ajutat la divizarea pământurilor, deşi noi am
înteles că nu era o soluţie”4.În schimb, naziştii emiteau mesajele dorite de masa germană în
căutare de explicaţii şi de vinovaţi pentru înfrângerea din acelaşi război care-i supărase pe ţăranii
ruşi, pentru dificultăţile economice de după război şi pentru eşecul Republicii de la
Weimar.Lenin promitea un stat fără exploatatori, iar Hitler promitea un stat fără evrei, cu toate
consecinţele care decurgeau de aici.Amândoi folosise însă această linie de mesaj din motive
ideologice, pe de o parte dar şi din nevoia majoră de a veni în întâmpinarea nevoilor masei, nu
doar din punctul de vedere al soluţiilor executive, dar şi al explicaţiilor imagologice.La fel ca
peste tot, când dominarea îşi schimbă paradigma, liderul enunţă ierarhiei şi supuşilor atat regulile
după care va funcţiona societatea, cât şi motivele pentru care acestea trebuiesc urmate.Decretele
şi iniţiativele politico-administrative, adoptate de cele două mari puteri încă din primele
momente ale instalării lor, au fost întărite şi au căpătat consistenţa fiindcă au fost însoţite de un
complex de explicaţii şi de justificari imagologice care derivau din programul ideologic de la
care se revendicau şi care, la randul său, răspundeau nevoilor măcar a unei clase sociale, dacă nu
cumva a unei societaţi în ansamblul ei. Aşa cum marele sau micul proprietar de pământuri era
unul din personajele negative ale rusului obişnuit, evreul era unul dintre personajele negative ale
Germaniei postrăzboi.Acest personaj negativ putea fi lesne folosit ca explicaţie pentru toate
disfuncţionalitaţile trecute, prezente, şi viitoare ale sistemului, lupta împotriva sa devenind încă
şi mai utilă din punct de vedere social.
Comunicarea totalitară este ultima tentativă asumată de direcţionare a cetăţeanului în vederea
respectării regulilor sistemului.După căderea totalitarismului şi implicit a modelului său de
comunicare, nicio ierarhie nu mai acceptă posibilitatea manipularii cetaţeanului, a dezinformarii
sale programatice sau a malformarii adevărului din raţiuni superioare.Este suficient însă să ne
uităm la recent consacrata idée de blogosferă pentru a vedea că gate-keeperii există încontinuare,
dar nu mai sunt identificabili ca pe vremea cenzurii şi propagandei totalitare, ci total invizibili şi
anonimi.Temele agendei publice în vremea lui Hitler erau hotărâte de Goebbels şi transmise prin
media coordonată de sistem în timp ce temele care intră astăzi în ciberspaţiu nu mai este clar de
4 Apud R. Conquest, op. cit., p.50
26
cine sunt lansate.
Pentru a reliefa cat mai veridic rolul presei şi al cotidianelor româneşti din perioada pe care
acest subcapitol o va analiza, vom studia efortul propagandistic a doua mari publicaţii ale vremii,
“România” care, potrivit frontspiciului, îl are ca director pe Cezar Petrescu, o vedetă a vieţii
publice autohtone, şi “Universul”, ziar în ale carui pagini a fost surprinsă metamorfoza cotidiană
motivată de noile realitaţi politico-militare de la începutul celui de-al doilea Război mondial,
redând viața cotidiană, speranțele și temerile unei generații, aspirațiile unui lider al vremii și
starea de tensiune a acelor momente istorice.Ambele publicaţii au avut în centrul articolelor
imaginea celor doi lideri exponenţiali ai timpului. Regele Carol al II-lea şi, respectiv, generalul
Ion Antonescu.Însă înainte de a concretiza aceste idei, este necesară o scurtă prezentare a unei
altfel de propagandă, deosebită faţă de ceea ce am întâlnit în cadrul sistemelor tradiţionale,
propagandă ce a avut loc în România înaintea celui de-al doilea Război Mondial şi a fost iniţiată
de legionari.
După asasinarea premierului Duca de către aceştia, Garda de Fier, formaţiunea politică
reprezentativă, a fost dizolvată. Sub numele de Partidul "Totul pentru ţară" ea îşi făcea însă
reapariţia în public, în 20 martie 1935, ca organizaţie legală, sub conducerea batrânului general
Zizi Cantacuzino Grănicerul, în timp ce adevăratul şef, Codreanu, era ţinut intenţionat în umbră.
Acest partid a ales să facă un alt fel de
propagandă. Nu publica ziare şi nu făcea propagandă, în adevăratul sens al cuvântului, încercând
să se diferenţieze de celelalte partide care "activau" doar oratoric. Codreanu afişa un dispreţ
suveran faţă de orice construcţie raţională în domeniul doctrinar sau programatic: "ţara aceasta
piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe". Programele erau considerate superficiale,
menite a-i amagi pe proşti în alegeri, unelte ale "vorbăriei şi înşelătoriei politicianiste". Prin
acest fapt Legiunea a fost, de fapt, singura formaţiune politică interbelică ce şi-a propus
schimbarea revoluţionară a societăţii româneşti.
Încercând să aducă ceva nou faţă de programele politice şi electorale ale celorlalte partide şi
grupări politice, Codreanu s-a străduit să găsească alte forme şi metode propagandistice cum au
fost: taberele de muncă legionare, comerţul legionar şi ceremonia de înmormântare legionară.
Accentul în noul tip de propagandă se punea pe predominanţa acţiunii: "Fapta, nu vorba - Fă, nu
vorbi!" era unul din îndemnurile pe care Codreanu le considera cele mai importante. Acest tip de
propagandă a încetat în 1937. Lupta electorală din acel an a adus cu sine o revenire a legionarilor
27
la formele propagandistice tradiţionale.
Cea mai eficientă formă de propropagandă pe care a promovat-o Codreanu în acei ani, 1934 -
1937, a fost subsumată campaniei axate pe muncă, acţiune, exemplu. Garda trebuia să se sustragă
reproşului că ar reclama doar deficienţe, nefiind capabilă de o politică constructivă. Aşa a apărut
ideea taberelor de muncă.
Ideea nu era originală. În Italia, asanarea lacurilor pontinice, pusă în scenă cu efect
publicitar de către Mussolini, stârnise mare interes. În Germania exista munca obştească. Tabăra
de muncă, în varianta românească, trebuia sa fie un fel de falanster, o celulă a noii societăţi :
"Tabăra este o cetate ideală, unde nu există antagonism între generaţii şi între clasele sociale.
Tabăra este o şcoală în care creşte şi a crescut numai în câţiva ani de zile, cu puteri nebănuite
încă, românismul. La sfârşit, tabăra e o imensă mănăstire în aer liber, în care se roagă
legionarii pentru întregul neam". Deci "tabăra" este o cetate, o şcoală şi o mănăstire. Cei care
participau la asemenea tabere primeau o diplomă în care era menţionat locul şi timpul cât a
muncit fiecare, cum s-a comportat şi ce aptitudini are ca muncitor şi comandant. Începând din
1935 niciun legionar nu putea accede la funcţiile de conducere din partid dacă nu poseda o astfel
de diplomă. Taberele de muncă legionare au elaborat proiecte care altădată fuseseră teme
electorale ale liberalilor sau ale naţional-ţărăniştilor. Alte partide s-au văzut obligate să imite
modelul. Legionarii s-au văzut astfel confirmaţi în acţiunea lor. Pe tot cuprinsul ţării, între anii
1933-1937, au fost presărate tabere de muncă voluntară ale Partidului "Totul pentru ţară", care
reparau podurile din sate, drumuri şi biserici, construiau stavilare, săpau fântâni şi lucrau pentru
solidaritatea colectivă şi naţională. Nici un alt partid nu a putut egala dinamismul, mistica,
sloganurile şi propaganda (anexa 5) Garzii de Fier din această perioadă. Numărul taberelor de
muncă a crescut de la 4, în 1934, la 50, în 1936, în acest an existând alte 500 de şantiere mai
mici. Adevărul este că aceste acţiuni erau populare, fiind admirate chiar de adversarii ideologici
ai Legiunii. Iată ce se scria de exemplu în articolul "Cărămizile de la Drăgăşani" al unui ziar
liberal: "Sub comanda hotărâtă şi perseverentă a tinerilor : preot G.Necşulescu şi avocat Victor
Bărbulescu, o armată întreagă de tineri, de copii şi de flăcăi, muncesc de luni de zile, în pielea
goală şi în arşiţa soarelui de vară, pentru ca să fabrice cărămida şi să înalţe astfel catedrala
oraşului Drăgăşani rămasă de atâta vreme în stare de proiect uitat şi părăsit de către drept
credincioşii creştini şi români de acolo... Tineretul care credea odinioară că rezolvă totul prin
violenţă şi distrugere, prin persecuţie şi prigoană, prin exclusivism şi toleranţă, s-a putut
28
convinge că mult mai utilă, mai atrăgătoare şi mai eficace este lupta şi munca pozitivă şi extrem
de utilă intereselor generale.". Conform ideologiei legionare însă, toate aceste încercări făceau
parte din ceea ce profeţia lui Codreanu numea "Muntele suferinţei". Antrenarea hotărâtă a
Mişcării legionare în arena vieţii politice, o data cu alegerile parlamentare din 1937, au marcat
trecerea la a doua etapă de suferinţe şi încercări legionare numite de Codreanu, în "Cărticica
şefului de cuib", "Pădurea cu fiare sălbatice".Guvernul liberal Tătărescu a emis, în mai 1937, un
decret-lege prin care se interzicea munca legionarilor în tabere, sub motivul că sunt
subversive.Garda a fost lipsită astfel de cel mai însemnat instrument de publicitate al său. Ea va
găsi însă noi mijloace de exprimare: magazinele, restaurantele şi cantinele legionare.
Cantinele şi căminele studenţeşti vor fi şi ele desfiinţate la 26 februarie 1937 de Consiliul de
Miniştri, în urma cererii lui Florian Stefănescu-Goangă şi Gabriel Marinescu. Ele au continuat
totuşi să apară şi după această dată. O atitudine acuzatoare împotriva comerţului legionar ia însă
şi Nicolae Iorga. Profesorul publicase câteva articole în legătură cu evoluţia comerţului românesc
şi rolul evreilor în domeniu. Savantul susţinea că magazinele şi cantinele legionare erau centre de
iradiere a ideilor legionare.
Paralel cu aceste forme de propagandă a mai existat însă una: înmormântările legionare.
În 1936, la Cernăuţi, un partizan al Paridului "Totul pentru ţară", studentul la teologie
Gheorghe Grigor, a fost ucis în conflictele dintre comuniştii evrei şi membrii mişcării legionare.
Înmormântarea, care a avut loc pe 9 mai, a depăşit toate asteptările. În ciuda ploii, când cortegiul
a ajuns la cimitir erau în jur de 20.000 de persoane. Toţi locuitorii Cernăuţilor au purtat atunci
cămăşi verzi. A fost, evident, o formş de protest al creştinilor bucovineni contra evreilor.
Funeraliile pentru studentul decedat au fost primele dintr-o serie întreagă de ceremonii de
înmormântare legionară, prin care Mişcarea şi-a croit drum către culmile artei sale dramatice.
Cert este faptul că acest caz a adus mişcarii foarte mulţi noi membri.
Ceremonii funerare fastuoase vor avea loc însă şi în 11 noiembrie 1937 cu ocazia
înmormântării generalului Zizi Cantacuzino-Grănicerul. Generalul fusese conducătorul oficial al
Partidului "Totul pentru ţară" şi liderul echipei legionare plecate la 24 noiembrie 1936 să lupte în
Spania contra comunismului. A fost petrecut pe ultimul drum de o imensă mulţime de
bucureşteni şi coloane de legionari.Tot fastuoase vor fi şi înmormântările din noiembrie 1940,
când au fost reînhumaţi legionarii ucişi de guvernul Argeşanu în septembrie 1939.
Cu puţin înaintea loviturii de stat şi a instaurării dictaturii carliste, presa românească a fost
29
marcată de o criză fără precedent în rândul ziarelor din perioada interbelică. Cotidianele de
stânga („Adevărul“, „Dimineaţa“, „Lupta“) sunt suspendate din 30 decembrie 1937, imediat
după instalarea Guvernului Goga-Cuza. „Cuvântul“, ziarul lui Nae Ionescu, a fost interzis în 17
aprilie 1938. Directorul, împreună cu alţi colaboratori, au fost trimişi în lagăr. Ziarele de
autoritate şi prestigiu – „Curentul“, „Universul“ – se confruntă cu mari probleme financiare.
Dictatura regală, instaurată prin lovitura de stat din noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, a
suprimat partidele şi, prin asta, a pus capăt vieţii politice româneşti.
Într-o ţară care trăieşte politica la un nivel foarte intens, viaţa politică asigură hrana
zilnică a presei: certuri, scandaluri, discursuri în Parlament, declaraţii de presă, ştiri din culise..
Partidele politice sunt moarte
iar guvernul nu are cum să cadă, deoarece lovitura de stat a adus în fruntea ţării un guvern al
Regelui, condus de Patriarhul Miron Cristea, un personaj nou pe scena politica a vremii care nu
putea oferi presei cancanurile vitale cotidianelor si a tirajelor. Mult mai grav,
înăsprită după lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, cenzura emasculează ziarele. Înainte de
vreme, în bătălia cu cenzura presei, cenzură durând neîntrerupt din 30 decembrie 1933,
cotidianele apelau la un truc. Acolo unde rândurile sau chiar articolele erau scoase de cenzură,
redacţia lăsa spaţii albe sau tipărea cuvântul Cenzurat. Acum, tocmai pentru a contracara acest
şiretlic, s-a interzis o asemenea practică. Deşi cenzurat, textul apare ca şi cum aşa ar fi fost scris
şi tipărit.Pe acest fond de criză, piaţa presei din România înregistrează apariţia unui nou ziar. Se
numeşte „România“ şi, potrivit frontispiciului, îl are ca director pe Cezar Petrescu. Un ziar având
ca director pe Cezar Petrescu nu poate decât să stârnească interesul.
Scriitorul e şi un ziarist de prestigiu, cunoscut mai ales ca arhitect de gazete: „Gândirea“,
„Cuvântul“, „Curentul“ insa din nefericire pentru Cezar Petrescu, dar şi pentru presa
românească, „România“ nu e ziarul lui Cezar Petrescu. „România“ e oficiosul dictaturii carliste
sau, mai bine zis, ziarul lui Carol al II-lea.
Alegerea lui Cezar Petrescu ca director al oficiosului „România“ şi, prin asta, al trustului de
presă alcătuit şi din săptămânalul „România satelor“ şi „România literară“ n-a fost întâmplatoare.
Nu ştim cine s-a oprit şi a susţinut ca scriitorului şi publicistului Cezar Petrescu să i se dea o
misiune atât de importantă în maşinăria propagandistică a dictaturii regale. Ahtiat după preţuirea
scriitorilor, Majestatea Sa nu putea fi decât încântat să aibă în slujba sa directă pe unul dintre
scriitorii la modă în anii interbelici.
30
Oricum, Cezar Petrescu e o alegere fericită. Faimei de scriitor şi gazetar i se adaugă talentul de a
face gazete, de a le conduce şi, mai ales, de a strânge în jurul său tineri înzestraţi, cei mai mulţi
proveniţi din rândurile scriitorilor obligaţi să-şi asigure existenţa cotidiană practicând blestemata
meserie de gazetar. Mult mai important, Cezar Petrescu e ceea ce se cheamă în epocă un carlist
convins.
Timp de doi ani şi ceva, până la abdicarea lui Carol al II-lea, deşi devine, pe rând, ziar al
Frontului Renaşterii Naţionale (din 19 octombrie 1939) şi al Partidului Naţiunii (din 23 iunie
1940), „România“ (anexa 3) va fi nava amiral a presei puse în slujba incredibilului cult al
personalităţii lui Carol al II-lea. Nu există număr în care, sub un pretext sau altul, să nu se înalţe
un imn Regelui Dictator. Formulele gazetăreşti sunt multe şi diverse, dând seamă de o
creativitate şi o fantezie excepţionale, din nenorocire, folosite de Cezar Petrescu într-un scop
aberant: comentarii, analize, fotografii şi fotomontaje, plasarea de citate în colţul din dreapta sus
al primei pagini, adeziuni şi telegrame adresate Suveranului.
Reportajele dedicate acţiunilor lui Carol al II-lea (participarea la deschiderea de sindrofii, înaltele
botezuri regale, vizitele de lucru şi vizitele de curtoazie) poartă pecetea de neşters a opulentei
absolute. Alături de adeziuni, telegrame, de aşa-zise descinderi de la faţa locului, relatarea
acţiunilor lui Carol al II-lea stă sub semnul strădaniei de a dovedi dragostea şi recunoaşterea
poporului faţă de Conducător.
Momentele de culme ale cultului practicat de „România“ sunt date de numeroasele sărbătoriri
care domină, alături de parade, uniforme şi instituţii de mucava, regimul carlist: aniversarea
Restauraţiei, aniversarea proclamării Constituţiei din februarie 1938, ziua de naştere a lui Carol
al II-ea, înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale, înfiinţarea Partidului Naţiunii.
Dintre numerele omagiale se detaşează, indiscutabil, cele consacrate aniversării lui 8
iunie 1930. Cele trei aniversări trăite de ziar dau prilejul unui crescendo evident în materie de
pagini consacrate, de fantezie şi creativitate gazetărească. Numărul apărut în 8 iunie 1938
consacră aniversării cinci pagini din 20. Sub genericul „După opt ani, o ţară nouă“, sunt tipărite
pagini precum: „Ctitoriile Regale – dăruinţe ale Restauraţiei“, „Restaurarea monarhică -
Restaurarea Naţiunii“, „Închinarea celor mulţi“. Peste un an, în 8 iunie 1939, „România“
consacră aniversării un număr special, de 36 de pagini (ziarul are normal 20 de pagini).
Semnificativ pentru felul în care se scrie despre Carol al II-lea e titlul dat rememorării lui 8 iunie
1930: „Coborând din văzduh, ca un arhanghel al mântuirii, M.S. Regele Carol al II-lea a
31
reînnodat firul continuităţii dinastice“. Împlinirea a 10 ani de la Restauraţie dă ziarului prilejul
unui nou spor de pagini: 48! Titlurile de pagini spun totul despre Cultul personalităţii lui Carol al
II-lea: „Regele consolidator de ţară“, „Rege al scriitorilor- Rege al culturii româneşti“,
„Muncitorimea în jurul Regelui“. După un stagiu într-o clădire de pe Strada Regală,
„România“ se mută într-o clădire de pe Calea Victoriei. Salt nu numai de domiciliu, dar şi de
condiţie materială. Graţie finanţării substanţiale, „România“ e astfel
unul dintre ziarele româneşti, dacă nu chiar singurul, care se poate mândri cu echipamente
occidentale de ultimă oră. Miercuri, 4 septembrie 1940, dimineaţa, confruntat cu mari
manifestări de protest faţă de cea de-a doua ciuntire a ţării în decurs de doar două luni, Carol al
II-lea apelează la soluţia considerată de el şi de camarilă drept salvatoare: îl demite pe premierul
Ion Gigurtu şi-l însărcinează cu formarea noului guvern pe generalul Ion Antonescu, duşmanul
său, adus rapid de la Mănăstirea Bistriţa, locul în care generalul avea domiciliu forţat din 9 iulie
1940. La presiunea lui Ion Antonescu, care
susţine că nu-i poate garanta securitatea, ameninţată îndeosebi de manifestările de protest
legionare, Carol al II-lea semnează alte două decrete. Prin cel cu numărul 3052, suspendă
Constituţia din 27 februarie 1938, altfel spus, temelia legală a dictaturii sale. Prin decretul
următor, cu numărul 3053, îl învesteşte pe Ion Antonescu cu puteri depline, prerogativele
Regelui fiind reduse drastic. Evident, Carol al II-lea
n-a abdicat încă, deşi omul-forte, stăpânul practic al ţării, e altcineva: generalul Ion Antonescu.
Ziarele îşi întârzie apariţia ediţiilor din dimineaţa de 5 septembrie 1940, pentru a putea prinde
evenimentele în succesiunea lor ameţitoare. Printre ziarele care apar joi, 5 septembrie 1940, pe
tarabe, se află şi „România“ lui Cezar Petrescu. Pe frontispiciu scrie, alături de „Director Cezar
Petrescu“, „Ziar al Partidului Naţiunii“. Asemenea tuturor cotidianelor, „România“ publică pe
prima pagină comunicatele şi decretele regale care au răsturnat peste noapte ordinea politică
existentă. Restul ziarului e normal, dovadă că redacţia lăsase doar prima pagină deschisă până
spre dimineaţa lui 5 septembrie 1940. Titlul paginii, dar şi materialele subsumate lui, ne aduc o
surpriză colosală: deşi – repetăm – Carol al II-lea nu abdicase, deşi, teoretic, avusese loc o
obişnuită numire de către Rege a unui nou premier, Suveranul a dispărut din ziar cu desăvârşire.
Ion Antonescu fusese învestit de Rege
cu formarea noului guvern. Firesc ar fi fost ca titlul care acoperă prima pagină să menţioneze
acest lucru, fie şi în supratitlu. Titlul pus de redacţie, mai precis de Cezar Petrescu, sună astfel:
32
„D. General Ion Antonescu a fost învestit preşedinte al Consiliului de Miniştri cu depline puteri
pentru conducerea statului român“. „România“ mai e încă oficiosul lui Carol al II-lea. Chiar şi
dacă ar fi fost un ziar independent, procedurile constituţionale îi cereau să menţioneze că
generalul a fost învestit de Suveran. Folosirea verbului „a fost învestit“ nu e întâmplătoare. Ea
are menirea de a exclude din piesă pe Carol al II-lea, pentru a-l aduce în prim-plan pe Ion
Antonescu, noul om forte al României. Timp de aproape doi ani, „România“
ne desfătase cu poza lui Carol al II-lea pe prima pagină. În numărul de joi, 5 septembrie 1940,
poza Suveranului lipseşte. In 6 septembrie 1940, Carol al
II-lea abdică la ora 6 şi 10 din dimineaţa zilei. Ediţia din 6 septembrie fusese dată la tipar pe la
miezul nopţii. Când textul a fost scris şi chiar şi când a fost tipărit, Carol al II-lea mai era Regele
României, altfel spus, mogulul ziarului „România“(anexa 4). Cu toate acestea – supremă dovadă
a iuţelii ameţitoare cu care se schimbă conştiinţele şi se reorientează condeiele în România
tuturor posibilităţilor – textul îi administrează Suveranului o copită poligrafică. Prezenţa noului
conducător a fost impusă de situaţia dramatică în care a ajuns ţara: „Această prezenţă a fost
impusă de însuşi dramatismul excepţional al situaţiei în care ne-a adus o guvernare nenorocită
plină de patimi oarbe şi de greşeli politice catastrofale. Mulţimea românească, descoperită total
în faţa unei stări de lucruri iremediabile, ispăşeşte astăzi păcatele sîngerosului trecut care a
subjugat-o“. Regimul lui Carol al II-lea e declarat
sfârşit pentru totdeauna. Începe – se înţelege – un nou regim, o nouă eră, o nouă epocă.
Perioada imediat următoare a fost
marcată de efortul propagandistic al unei alte publicaţii aflate în slujba unui alt conducător,
generalul Ion Antonescu, al cărui imagine impetuoasă intens promovată domină prima pagină a
cotidianului “Universul”. Reper al societății românești și, poate, cea
mai activă voce a celei de-a patra puteri din stat, ziarul Universul a cunoscut o evoluție
spectaculoasă, devenind în anii 30 – 40 ai secolului trecut ziarul cu cea mai ridicată cotă de
cititori. Fondat în 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillan, publicația avea să ajungă în
1933 la nivelul de 200.000 de exemplare zilnice. Anunțul începerii
războiului a fost publicat în ediția de luni, 23 iunie 1941, când pe prima pagină ziarul Universul
apăreau fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I si a lui Ion Antonescu, sub titlul ”Un
războiu sfânt începe / Pornim la luptă pentru drepturile neamului” (anexa 6). Cu litere îngroșate
și caractere mărite era redată proclamația generalului către țară: ”raclele strămoșilor, crucile
33
martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul
la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră
(...)”. Poporul român era chemat la ”lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizației și bisericii,
ai dreptății și propriilor noastre drepturi”, având ca scop eliberarea Basarabiei și Bucovinei și
distrugerea bolșevismului. Accentul se punea pe nevoia coagulării întregii societăți pentru a face
față realității belice ”legați în jertfă pentru idealul nou și mare al lumii în plămădire”, având
unic scop zidirea unui ”nou altar neamului”. Articolul cuprindea și remarci elogioase la adresa
celor doi aliați majori ai României: Germania lui Hitler și Italia ducelui. Ponderea cade pe primul
aliat: dacă numele fuhrerului este amintit, numele lui Mussolini nu este menționat. Generalul
plusează și precizează că îi mulțumește ”în numele națiunii noastre geniului creator al lumii noui
(...)Adolf Hitler, că a înțeles cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial (...)dându-i
poporului român mândria unei lupte puternice și curajoase nu numai pentru reclădirea
drepturilor naționale , dar și împotriva celui mai mare dușman al lumii: bolșevismul”. Ordinul
către armată completa prima pagină, subliniindu-se caracterul drept al războiului ”azi a sosit
ceasul celei mai sfinte lupte” și făcându-se apel la memoria înaintașilor și la faptele eroice ale
acelora. Ca și în proclamația către popor, Antonescu scotea în evidență onoarea armatei române
de a lua parte la construirea unei noi lumi, fapt realizabil prin lupta alături de trupele germane:
”ostași, veți lupta cot la cot, suflet la suflet lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii”.
Prezentarea situației politice externe era
centrată pe două coordonate: redarea optimismului ce domnea în tabăra germană datorită
victoriilor Axei și analizarea strategiei Statelor Unite ale Americii despre care se preciza că nu
este pregătită de război, conform declarației antiintervenționistului Lindbergh. În primul număr
al Universului de după începerea ostilităților la Prut, ponderea știrilor având ca subiect lumea
americană era, surprinzător, aproape egală cu cea privind Germania nazistă, atenția redacției
către analizarea și publicarea informațiilor despre politica țărilor vestice fiind una sporită..
Alături de menirea războiului, figura lui
Ion Antonescu este punctul central al întregului mesaj purtat de ediția de luni, 23 iunie 1941, a
ziarului Universul. Cu toate că portretul generalului apare restrâns, doar în partea de jos a primei
pagini, numele său este menționat de nu mai puțin 14 ori pe pagină, exceptând referirile
indirecte. Pe plan intern, societatea românească este marcată de ceremonii și evenimente ce
subliniază adeziunea națională la efortul belic. Câteva poze înfățișează manifestația de simpatie
34
care a avut loc în fața Palatului Regal din București și hora de bucurie jucată în jurul statuii
Regelui Carol I și se relatează cum, la ora 11:30 mulțimea a îngenuncheat în onoarea realității
istorice, ca de altfel în toată țara, conform cererii generalului Antonescu. Întreaga societate pare
conectată întru totul la tensiunea momentului, ziarul consemnând declarații ale refugiaților care
își așteptau reîntoarcerea la căminele lor și cele ale bătrânilor care vroiau să participe la luptă, în
ciuda vârstei. Manifestări de simpatie nu au loc doar față de forțele politice interne (Rege și
general), cât și față de reprezentațele puterilor aliate, în speță Germania nazistă și Italia Fascistă.
Dacă la legația italiană demonstrația este una de mai mică intensitate, dar descrisă ca plină de
patos, la sediul german de pe Calea Victoriei, are loc un discurs al lui Mihai Antonescu, fratele
generalului, proaspăt numit vice-președinte al Consiliului de Miniștri. De asemenea, este publicat
un alt discurs al profesorului Antonescu, rostit de această dată la radio, care a reiterat ocazia
istorică pe care românii o au de a lupta alături de germani pentru eliberarea teritoriilor anexate de
URSS și pentru distrugerea ideologiei comuniste. Figura lui Ion Antonescu este din nou
prezentată într-o manieră epocală, vice-președintele consiliului de Miniștri declarând: ”generalul
Antonescu a prăbușit azi umbrele pătate ale dezonoarei de ieri (...)Prin el, providența a revărsat
zorii mândriei naționale și bucuria regăsirii istorice”. Imaginea lui Ion Antonescu de
conducător providențial, având menirea de a repara o nedreptate istorică și de a restabili onoarea
poporului și a armatei avea să fie întărită apoi în fiecare număr al Universului.
Transpunerea situaţiei interne, în raport cu nevoile frontului, nu era neglijată, ci se sporea
imaginea unei națiuni adunate în fața pericolului comun care necesita o acțiune unitară. Pe lângă
atașamentul românilor (în rândul cărora se remarcau multe cereri de voluntariat pe câmpul de
luptă), membrii diferitelor etnii, cu precădere cea germană se declarau pentru înrolarea în armata
română, cu scopul de a participa la lupta efectivă de pe front. În privința noilor reglementări, se
publicau știri ale condamnărilor celor acuzați de sabotaj, în special a comercianților care fuseseră
arestați pentru speculă sau furt la cântar. Exercițiile de apărare antiaeriană erau comentate și
populația era educată să respecte setul de regului aferente. Rezultatele exercițiilor de apărare
anti-aeriană fuseseră unele mulțumitoare, așa că ziarul Universul publica îndemnuri ale
autorităților de a se respecta legislația care mergea în cazuri de nesupunere până la închisoare de
la 6 luni la 5 ani. Punând pe seama bravurii inutile, a curiozității și a exhibiționismului, se relatau
episoade în care oamenii, în loc să se adăpostescă în locurile amenajate, priveau din plină stradă
exploziile proiectilelor artileriei antiaeriene, fapt socotit drept o disprețuire a orânduielilor
35
stabilite de autorități.Întreaga societate era, practic, racordată la noile realități și la nevoile nou-
apărute.
Cultul personalității se dezvolta continuu în jurul figurii generalului Antonescu. Într-un
articol publicat în ziua de joi 3 iulie 1941 și semnat chiar de către Mihai Antonescu,fratele
generalului, imaginea conducătorului României era zugrăvită în culori monumentale, portretul
sau fiind cel al salvatorului providențial. Datorită”ceasurilor de plumb greu în viața unui
Neam”, a apărut liderul excepțional care avea să ridice țara din starea gravă în care se afla. Acela
nu putea fi altcineva decât generalul Ion Antonescu. Idealizând alianța româno-germană, Mihai
Antonescu considera că această reorientare politică se întemeia exclusiv pe eforturile generalului
și pe carisma sa.Reformând societatea, Ion Antonescu era văzut ca un om providențial, menit să
așeze România pe ”drumul său de împlinire de drepturi”. Generalul era conturat drept o sumă de
trăsături pozitive credincios, cinstit, luptător, blând cu săracii și țăranii și neiertător cu ”hoții și
ușuraticii”, tonul articolului fiind unul în crescendo, frazele devenind mai scurte, dar mai
concise, explicațiile lăsând locul imperativelor, creând o senzație că întreaga societate trebuia să
se coaguleze în jurul personalității cu totul excepțională a lui Ion Antonescu.
În concluzie, participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat un moment
deosebit de important al istoriei contemporane, fiind, în primul rând, o necesitate de ordin istoric
(recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940).Trecerea Prutului alături de Germania Nazista a
declanșat pe lângă ofensiva armată, şi una propagandistică. Societatea românească a trebuit să se
schimbe, să se adapteze la noile realități belice, iar paginile ziarului Universul au evidențiat şi
generat efectul propagandistic asupra unei societăți pentru care istoria nu mai avea răbdare.
2.2 Propaganda mass-mediei românesti din timpul regimului comunist:
Preluând puterea politică și economică în România cu ajutorul nemijlocit și hotărator al
armatelor sovietice de ocupație, comuniștii au introdus ceea ce ei numeau "dictatura
proletariatului", de fapt, dictatura unui grup aflat la conducerea partidului, exercitată, fără nici o
deosebire de apartenență de clasă, in detrimentul intregului popor. După ce au lovit fără milă in
moșierime și in burghezie, in fostul aparat de stat, comuniștii nu au ezitat să facă același lucru și
cu țărănimea și cu clasa muncitoare, nemulțumite de jaful la care erau supuse, de cantitatea de
muncă, tot mai mare, solicitată de noii stăpani și de nivelul de viață foarte scăzut impus de
gigantomania noii puteri.
36
Pentru a avea situația sub control, comuniștii au folosit toate mijloacele disponibile, dintre care
cele mai importante au fost represiunea și persuasiunea. Dacă represiunea urmărea să zdrobească
rezistența fizică a romanilor față de noul regim, in schimb, persuasiunea, care a imbrăcat haina
propagandei și agitației, urmărea să le distrugă rezistența morală și spirituală. Propaganda
comunistă a avut ca principal obiectiv crearea "omului nou", rupt de tradițiile și de istoria
poporului său, ancorat in filosofia și ideologia marxist-leninistă, executant docil al politicii
partidului și, mai ales, al ordinelor celor care conduceau partidul.
Emanație a regimului comunist, propaganda comunistă nu putea fi altceva decât acesta. Toate
nerealizările și contradicțiile regimului s-au răsfrant asupra ei și i-au distrus orice urmă de
credibilitate. Creditul minim de care s-au bucurat, probabil, comuniștii la inceputurile guvernării
lor va dispărea foarte repede și, o dată cu el, toate incercările aparatului de propagandă de a-i
convinge pe oameni de justețea politicii partidului vor deveni inutile. Iar dacă in aparență,
puterea comunistă din Romania s-a prăbușit brusc, numai in cateva zile, de fapt, erodarea care-i
anunța sfarșitul a inceput mult mai devreme, iar primul element al sistemului de putere care s-a
prăbușit a fost tocmai propaganda, lipsită, chiar de la inceput, de orice urmă de
credibilitate.Perioada 1948-1953 va ramâne multă vreme un subiect de cercetare pentru istoricii
români. Intr-o perioadă scurtă de timp un sistem politic democratic, consolidat şi acceptat de
populaţie va fi înlocuit cu un crunt sistem de ocupaţie militară sovietică.În această perioadă
metodele folosite s-au îndepărtat foarte puţin de modelul original sovietic, anume introducerea
cenzurii şi desfiinţarea presei independente de voinţa comuniştilor, iar, poate cel mai important
aspect; creearea unei vaste reţele de propagandişti pe tot cuprinsul ţării.
Propaganda referitoare la problema Basarabiei în această perioadă dură, în care compromisurile
cu puterea politică au fost de un servilism ruşinos, ilustrează cel mai bine mizeria morală a
spaţiului public românesc şi “caracterul antinaţional al puterii comuniste”. Surprinzător pentru
unii acestă problemă delicată nu a fost combatută de istoricii epocii Ceauşecu, cavalerii cruciaţi
ai unui naţionalism cu voie de la partid, prost înţeles şi prost aplicat, dovadă situaţia actuală a
percepţiei din România asupra problemei Basarabiei. Conferinţa radiofonică intitulată A 8-a
aniversare a creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti difuzată la 2 august 1948 ne
lasă fără comentarii asupra modului stalinist de rescriere a istoriei recente: “Acum 8 ani, la 2
august 1940 a fost creată Republica Socialistă Moldovenească. Moldova sovietică este una
dintre cele mai tinere republici sovietice unionale. În 1940, după eliberarea Basarabiei, poporul
37
moldovenesc s-a reunit într-un singur tot, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească,
realizându-şi astfel visurile şi speranţele seculare. Regimul sovietic a adus poporului
moldovenesc nu numai libertatea politică, dar a creat şi baza materială trainică pentru un rapid
progres economic şi cultural”. După cum remarcă autorul, Eugen Denize “mai mare înjosire
pentru România decât aceste cuvinte rostite de un crainic român, în limba română şi la
microfonul Radiodifuziunii Române, este adevărat că dominată de comunişti, nu credeam că
putea exista”.
Propaganda comunistă a fost una dintre cele mai susţinute tactici de controlare şi dirijare a
opiniei publice a maselor, patrunzând însă şi în adâncul minţii fiecărui individ.Adaptându-se pe
parcurs fiecărei situaţii specifice, dar mai ales inspirându-se din metodica anterioară,
propaganda comunistă a ştiut cum să-şi continue lupta.După ce personalitatea umană devenea o
aşa numită tabula rasa cu ajutorul cenzurii, propaganda venea şi reconstruia, de fapt devaloriza,
fiecare detaliu distrus anterior, promovând noi mituri, alogene însă fundamentelor
naţionale.Astfel apar elementele cele mai dure ale metodologiei propagandei, care în timp au
avut un impact serios asupra unor grupuri masive de populaţie.Retorica monumentelor, atât cele
materiale cât şi cele care foloseau structuri semantice metaforice şi hiperboleice, viza
imortalizarea, în principal, a măreţiei unui conducător.Dacă la început propaganda a vizat doar
ideologia comunistă, în timp ea s-a transferat şi asupra construirii măstii carismatice a
liderului.Pe măsură ce înaintăm, ele devin simboluri naţionale, cu o structură pur ideologizată,
fapt ce dovedeşte în fond sistemul dogmatic construit cu multă tenacitate de politrucii elitelor
guvernante.Perioada stalinistă a fost cea în care propaganda a invadat fiecare părticică
considerată liberă a spaţiului social, devenit acum parte integrantă a spiritului propagandistic, a
avântului revoluţionar a acelor timpuri.Abundenţa acestor tipuri de monumente dovedeşte
derularea în România a unei perioade de totalitarism, perioadă care nu s-a oprit la doar a-şi face
propagandă subversivă, ci a degenerate pe parcurs într-un cult al personalităţii exacerbate, în care
liderul apare mai des reprezentat decât ideea de sistem în sine.Deja în perioada postbelică se
poate vorbi de instalarea în ţara noastră a unui regim dictatorial cu vagi tendinţe
naţionaliste.Astfel, pe parcurs, propaganda ideologizată de puterea sovietică se transformă
treptat în propagandă a cultului personalităţii.Se întemeiază noi valori, se creează noi repere
axiologice, noul mit construit devine mult mai substanţial şi mai palpabil.Însă tocmai această
dovadă a creşterii şi chiar a exacerbării propagandei, dar mai ales a acestei transbordări dintr-un
38
plan general într-unul pur personal, este cea mai limpede dovadă a decăderii puterii politice, a
forţei sale de reprezentativitate, în fond a legitimării sale concrete5.
Presa naţională comunistă a rămas obedientă, până la ultima clipă, clişeelor bolşevice.În fixaţiile
leniniste aplicate în presă, dar şi în simulacrul unei vieţi culturale anoste au fost identificate o
serie de acţiuni apte pentru remodelarea gandirii prin metodele specifice manipulării
conştiinţei.Acestea s-au dovedit a fi permanent valabile, în orice fel de sistem totalitar indiferent
de origine.Puterea comunistă s-a arătat însă mult mai drastică în folosirea şi aplicarea lor.
Controlul comunicaţional este principalul instrument folosit în actiunea de remodelare, prin
manipulare a gândirii umane.Conform principiilor esenţiale ale directivelor totalitare
comuniste:”ce trebuie să ştie poporul şi ce nu trebuie să ştie”6, pentru îndeplinirea acestor
scopuri, în manipularea conştiinţelor, se pune în mişcare un întreg sistem de propagandă.Pentru
ca acţiunea să aibă un succes deplin, închiderea oricărui acces la alte surse de informaţii devine
un fapt real.
Reconstituirea climatului politic din România anilor 1944-1948, ca şi scenariu specific de
comunizare a societăţii româneşti este una din cele mai dureroase recursuri la adevăr ale istoriei
noastre contemporane.Punerea în aplicare a concepţiilor venite ca directive de la Kremlin de
către comunişti autohtoni, sub scutul şi adesea cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupaţie, dar
şi al înaltor cercuri diplomatice sovietice, a lăsat cele mai adânci urme în mentalul colectiv
românesc, deznaţionalizând şi pustiind conştiinţe prin formele cele mai dure de propagandă şi
cenzură.
Presa vremii permite o nominalizare corectă a actorilor participanţi la acest scenariu, şi nu doar
pe cei de prim rang, ci şi pe cei reprezentanţi ai eşaloanelor inferioare, al căror rol nu trebuie
bagatelizat sau dat uitării.Tocmai aceste persoane sunt principalele pârghii care au făcut posibilă
instaurarea unui regim de teroare susţinut cu mijloace specifice totalitarismului.Prin propagandă,
manipularea conştiinţelor maselor, dar mai ales prin cenzurarea, iar apoi interzicerea a tot ce
înseamnă naţional, regimul comunist va accede în sfera puterii politice cu scopul clar declarat de
bolşevizare a României şi transformarea acesteia într-un gulag sovietic.
Dramatismul evenimentelor începe odată cu 23 august 1944, moment în care, regele Mihai I
pronunţă Proclamaţia pentru ţară prin care anunţă iesirea României din alianţa cu Puterile Axei,
încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei
5 Dumitru Bacu, Pitesti.Centru de reeducare studenteasca, Ed.Atlantida, Bucuresti, 1991, p.11-146 Piotr Wierybicki, Structura minciunii, Bucuresti, 1994, p.80
39
de Nord, răpită prin dictatul de la Viena.Pe posturile de radio, regele afirma că dictatura
antonesciană a luat sfârşit şi odată cu aceasta încetează toate asupririle, construirea noului guvern
însemnând începuturile unei ere noi în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt garantate şi
vor fi respectate.7Totul se va destrăma însă pe parcurs, timp în care România a fost transformată
într-o nouă republică sovietică.Ceea ce s-a petrecut în România acelor ani a fost posibil datorită
lichidării treptate a formaţiunilor politice opozante, prin abolirea monarhiei.Este şi perioada în
care se pun bazele şi se dezvoltă partidul unic, componenta fundamentală a unui regim totalitar.
În dimineaţa zilei de 24 august reapare ziarul Liberatea, oficios al Partidului Social Democrat,
avându-l ca redactor responsabil pe ziaristul Ion Pas.Ziarul devine unealtă a comuniştilor în
acţiunea lor de a obţine controlul asupra uniunilor de creaţie şi implicit a vieţii culturale în
România.Este şi momentul primei apariţii, în condiţiile de legalitate a României Libere.Încă din
28 ianuarie 1943, ziarul apăruse sporadic în ilegalitate, ca organ de presă al Uniunii
Patrioţilor8.Redactorul proaspăt numit în funcţie este Grigore Preoteasa, ce publică poziţia
referitoare la politica C.C. al P.C.R. care “nu răpeşte independenţa organizatorică, ideologică şi
politică, păstrându-şi deplina liberate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi şi
de mâine”.Întreaga presă va publica decretele nou promulgate care amnistiau toţi deţinutii
politici (mai puţin legionarii) şi care desfiinţau lagărele.
Pe data de 26 august reapare oficiosul P.N.Ţ., Dreptatea care-l va avea în frunte pe I. Liveanu.În
aceeaşi zi România Liberă va publica chemarea comuniştilor care lansau îndemnuri comune,
adresate în special muncitorilor de a se organiza în sindicate şi comitete patriotice de fabrică9.În
acelaşi ziar apar şi primele inserturi propagandistice:”Stalin conducătorul iubit de 200 de
milioane de oameni”10.Mult mai echilibrată este însă poziţa Viitorului care pledează pentru
pluralism politic,renunţarea la violenţa şi respectarea drepturilor omului11.Pe 9 septembrie, Ion
Lugojianu scrie în Universul un amplu articol ce viza înfiinţarea Ministerului Presei şi
Propagandei, care avea un rol de intoxicare cu ştiri false şi articole partizane
comuniştilor.Dirijând opiniile, acest minister este considerat drept “un instrument tipic al unui
regim totalitar, în care minciunile repetate mereu devin adevăruri, afirmaţiile gratuite devin
7 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea Romaniei.Perceptii anglo-americane, Ed.iconica, Bucuresti, 1993, p.318 Serban Radulescu-Zoner, D.Buse, B.Marinescu, Instaurarea totalitarismului communist in Romania, Ed.Cavallioti, 1995, p.69 Vlad Georgescu, op. cit. p.23410 Romania Libera, Manea Manescu, Sa nu ni se spuna ca ne lipsesc oameni de meserie, 31 august 194411 Viitorul, M. Farcasanu, Sfarsitul totalitarismului, 30 august 1944
40
realităţi, iar oamenii mici devin oameni mari”12.În presă se pleda adesea pentru o informare
cinstită a publicului, deoarece ”chiar recunoaşterea onesta a unei greşeli, care poate fi
îndreptată, este preferabilă unui neadevăr care poate fi controlat”.Idee subliniată şi de
editorialiştii Viitorului:”nu există democraţie acolo unde nu există consens în privinţa ideilor
fundamentale şi mai ales acolo unde nu există sinceritate şi hotărâre în susţinerea lor”.Pe scena
politică au loc şi primele migraţii oportuniste:P.S.D., partid aflat sub comanda lui Titel Petrescu,
anunţă o viitoare fuziune cu partidul comunist, după ce în prealabil se stabilise deja o unitate
sindicală.
Între timp, România Liberă (anexa 7) îşi continuă nestingherită inserturile propagandistice.Clica
antonesciană este condamnată că a târât România într-un ”război tâlhăresc împotriva marii
noastre vecine, Uniunea Sovietică”.Paralel cu lupta împotriva hitlerismului, se ia atitudine şi
împotriva cheagurilor intelectuale formate.Iorgu Iordan chiar recomandă “demiterea rectorilor şi
decanilor care s-au demonstrat a fi solidari şi partizani cu toate actele regimului
antonescian”13.Este şi momentul de debut al ziarului oficial al partidului comunist, ce va deveni
treptat tribuna propagandismului Comitetului Central al P.C.R., Scânteia, care déjà de la primul
număr adreseaza un apel înflăcărat muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor de solidarizare cu
mişcarea comunistă.
La 15 octombrie, Sindicatul Unic al Ziariştilor împreună cu Asociaţia Generală a Presei au cerut
epurarea foştilor fascişti din rândurile oamenilor de presă din România.Este constituită şi o
comisie de epurare şi publicată o listă cu autori şi ziarişti cărora li se ridică dreptul de a
publica.Extrema este atinsă de cererea, din 16 octombrie, a României Libere de suprimare a
ziarului Universul, principala fortăreaţa a reacţiunii româneşti.
Răspunsurile ziarelor care erau situate deja în opoziţie, deşi reprezantau interesele unor partide
aflate în arcul guvernamental, nu întarziau să apară.Acuzaţiile care sunt adresate partidelor
ţărănesc şi liberal de a avea tendinţe făţis fasciste duc la prima formă de protest la nivel
guvernamental:Iuliu Maniu demisionează la 16 octombrie.Dreptatea, plasându-se pe o poziţie şi
mai fermă, cere suprimarea Scânteii, dar şi a României Libere deoarece prin ton şi stil împroşcă
cu noroiul calomniei şi al relei intenţii partide, oameni politici, ziare şi ziarişti 14.Reverbaţia
decizională în plan politic a acestor tulburări interne a constat într-un transfer major de
12 Victor Frunza, Istoria stalinismului in Romania, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999, p.28313 Romania Libera, Iorgu Iordan, Ne indoim de valoarea lui Tudor Vianu, 22 septembrie 194414 Serban Radulescu-Zoner, op. cit., p.31-33
41
responsabilitate şi competenţe.Serviciul de cenzură a trecut în ordinea Consiliului de
Miniştri.Partidele politice tradiţionale se văd aproape reduse la tăcere.Se atrage atenţia că
mijloacele de luptă politică s-au redus, în esenţă, la presă şi stradă.15
Scânteia atacă şi publicaţiile copilăriei.Universul copilăriei, este în principal, revista cea mai
vizată.Se pare că cei doi eroi ai revistei au fost trimişi să lupte împotriva barbarilor sovietici.Se
încearcă reprimarea oricăror canale care distribuiau alte idei decât cele de sorginte
comunistă.Încet, chiar şi clasa politică reuşeşte să-şi însuşească astfel de idei, pe care la rându-i
încearcă să le propage.Afirmaţii de genul regimul sovietic a dezrobit personalitatea şi a deschis
cele mai largi perspective16, vor deveni, în urma ameninţărilor liderilor sindicalişti comunişti, tot
mai des întâlnite în presa vremii.
Paralel cu imensa propagandă în forţă, presa este în continuare încătuşata.Nu suntem încă în
stare să acordăm libertate completă presei.Ne aflăm încă sub controlul armistiţiului17.Aceste
declaraţii incendiare ale primului-ministru, care recunoştea, de fapt, cenzura presei, vor fi aspru
dezbătute de presa nealiniată încă Moscovei.Se cere desfiinţarea cenzurii pentru libertatea
prezentării problemelor interne şi pentru controlul actelor de guvernare şi administrare.Cauza
acestei cenzuri concertate sistematic de guvernul comunist era de a se institui scutul tăcerii.
În Occident déjà sunt trase primele semnale de alarmă cu privire la precipitarea
evenimentelor din România şi la posibilitatea stabilirii unui guvern cu preponderenţă
comunistă.Sunt semnalate chiar şi campanile de presă susţinute de comunşti contra fruntaşilor
ţărănişti şi liberali, denunţaţi drept fascişti18.Orice încercare a presei liberale sau ţărăniste de a
răspunde la atacurile din ziarele comuniste, ce devin pe zi ce trece şi mai numeroase, este blocată
fie prin intermediul cenzurii sovietice, fie prin refuzul constant al tipografiilor de a tipări
jurnalele respective, în urma ameninţărilor liderilor sindicalişti comunişti.
Anul 1948 a însemnat desfiinţarea oricărei forme de opoziţie a presei. Controlul total al statului
asupra activităţilor editoriale, naţionalizarea editurilor, tipografiilor şi chiar a fabricilor de hârtie
(parte a unui între proces de etatizare a economiei naţionale) a dus, aşa cum se intenţiona, la
suprimarea oricărei forme de libertate şi creaţie de presă, cultură şi artă românesacă. Din acest
moment singurele voci abilitate în a exprima o idee vor fi doar cele construite sau agreate de
15 Dreptatea, N.Carandino, Agitatie permanenta, 22 octombrie 194416 Universul, Misa Levin, 23 octombrie 194417 Christians Science Monitor, Petru Groza, 14 februarie 194618 Jean Francois Soulet, op. cit., p.65
42
putere. În aceste condiţii ziarele devin simple receptoare ale propagandismului ideologic de
directivă, iar apoi, difuzoare ale acestuia.
Puterea comunistă, în mod paradoxal, cere tinerilor jurnalişti o cât mai mare combativitate, cu
cât mai multe realizări. Aceştia nu puteau însă dezvălui în articolele lor decât informaţii care
condamnau agenţii imperialismului. Era strict interzis să apară în presă ştiri ce vizau domeniul
economic, administrativ, politic sau militar, în afara acelora care primeau aprobare specială.
Deşi lupta de clasă sporea în intensitate, în ţara noastră nu existau incendii, inundaţii,
epidemii, secete, accidente, jafuri etc. În paginile ziarelor şi la posturile de radio erau receptate,
la unison, doar datele vehiculate de AGERPRESS, singura voce abilitată cu informarea mass-
media românească. Colectarea, stocarea sau preluarea de informaţii din alte surse decât cea
oficială constituiau o gravă abatere de la directivele impuse de partidul comunist şi echivala cu o
trădare. Modelul acestei epoci este ziarul de directivă, asemeni Pravdei (exponatul puterii
comuniste), cotidianul Scânteia (anexa 8), schematizat şi coordonat printr-o serie de hotărâri ale
Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Dacă la început acest
ziar s-a manifestat lent, banal, doar ca un apendice al mişcării comuniste din România, acum,
acesta devenise etalonul întregii mass-media românesti, constituind un exemplu demn de urmat19.
Virulenţa cu care, oficiosul partidului, a abordat şi cele mai sensibile probleme de stat, l-au
transformat treptat într-un partizan redutabil al puterii totalitare. Demascând agenturile străine,
contribuind la înrădăcinarea metodelor stahanoviste, educând în spiritul nou, Scânteia a devenit
un exemplu luminos al implementării bolşevismului.20Chiar şi aşa, criticele nu au contenit să
apară. Se constatau şi unele lipsuri majore, atrăgându-se atenţia asupra gradului de combativitate
împotriva duşmanului de clasă, a reacţiunii, a lipsurilor şi încălcărilor deformatoare de la linia şi
direcţia partidului. Deşi este un aspru duşman al imperialismului, Scânteia trebuia să-şi întoarcă
privirile şi spre rândurile muncitorimii, a proletariatului care, uneori era dominat de tendinţe
anarhice. Controlul asupra maselor trebuia făcut printr-o mai amplă demascare, concretă şi
documentată, clară şi mobilizatoare a reacţiunii21, paralel cu răspândirea permanentă şi
susţinută a minunatelor învăţături ale lui Lenin şi Stalin22. Aceste idei prind imediat viaţă.
Tineri ziarişti, pregatiţi la şcoala politică a partidului, în frunte cu deja experimentatul Silviu
19 Marian Petcu, op. cit., p.169 20 M. Nitescu, Sub zodiac proletcultismului.Dialetica puterii, Ed.Humanitas, 1995, p.6321 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raport la cel de-al III Congres al Partidului Muncitoresc Roman, Ed.Politica, Bucuresti, 1960, p.8922 Ibidem, p.103
43
Brucan deschid o serie de rubrici şi articole în ziarul Scânteia cu titlul sugestiv Viaţa de partid.
Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole şi
studii stimulative, tânărul ziarist este iniţiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul
materialismului dialectic. Însă, nu oricine putea înfiera cu ura proletară reacţiunea, mai ales în
paginile unui ziar. Pentru ca eficienţa aparatului de cenzură să crească , pe un fond menţinut
propagandistic, este controlată şcolarizarea, pregătirea şi formarea viitorilor constructori ai
socialismului. Şcoala de partid A.A. Jdanov iar ulterior Universitatea Ştefan Gheorghiu erau cele
care scoteau ca pe bandă politrucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreaţi
sunt şi ziariştii care lucraseră în redacţiile din perioada ilegalităţii ori în alte structuri comuniste
anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziţii intelectuale în presa românească era
curmată.
Regimul comunist folosea tehnici combinate, alăturând interdicţiilor libertăţii cuvântului,
opiniei şi creaţiei, manipularea, teroarea, diversiunea, propaganda, corupţia etc. Acestor factori li
s-a mai adaugat şi omniprezenţa în structurile de comandă ale statului roman a reprezentanţilor
Armatei Roşii. Crima şi abuzurile au fost instrumente de tranşare a conflictelor de interese.
Violenţa a devenit un mijloc de acţiune privit ca acceptabil, inevitabil şi normal, de care mulţi se
fereau, dar pe care îl acceptau. Deportările, arestările asasinatele au fost făcute în numele luptei
de clasă. Propaganda şi cenzura sugrumând orice fel de informaţie, au demonizat Occidentul
imperialist, l-au idolatrizat pe Stalin şi au ridicat în slăvi Armata Roşie Eliberatoare. Se
declanşează un război perpetuu împotriva poporului, nu fiindcă acesta ar fi opus mai multă
rezistenţa, ci fiindcă, în principal, clasa conducătoare avea nevoie de o stare de conflict şi
agresiune pentru a-şi menţine nestingherită poziţia de lider23. Pedepsele au crescut ţi au fost
introduse noi infracţiuni, toate cu caracter politic. Menţinând condiţiile de viaţî la un nivel
scăzut, sau pentru a le înăbuşi, deşi producerea unor astfel de tulburari de ordin intern erau
practic imposibile. Rezultatul a fost declanşarea unui haos general, economic, social, politic, ce a
dus la o inevitabilă sărăcire a populaţiei. Astfel, creştea şi mai mult dependenţa faţă de U.R.S.S.
iar în politica internă, întreaga vină era aruncată asupra vechilor elite care, în masă, sunt
condamnate istoric, că au pus ţara la dispoziţia imperialismului.24
Populaţia pierde orice capacitate de a se apăra, în timp ce presiunile comuniste creşteau. Aceasta
devine un obiect al manipulărilor consecvente ale clasei politice. Individul este obscurizat prin
23 Tatiana Volokitina, Organizarea postbelica a Romaniei in proiectele sovietice, 199524 Ion Antohe, op. cit., p.45
44
retorica egalitarist-colectivistă oficială. Descurajat şi lipsit de apărare acesta va ceda. Sfera
publică este tot mai mult falsificată, golită de conţinut, devenind un spaţiu al ritualurilor şi
ceremoniilor puterii. Personalităţile marcante au fost substituite cu pseudoidentităţi, lipsite de
orice autoritate. Presiunea oficială s-a exercitat în direcţia obţinerii participării maselor la
realizarea scopurilor liderilor politici. După controlul strict al întregului spaţiu public s-a trecut şi
la subordonarea sferei private. Populaţia a fost urmărită permanent cu ajutorul diferitelor
instituţii special create25. S-a acţionat în direcţia realizării planurilor şi obiectivelor conducerii
partidului pentru transformarea societăţii într-o structura slabă, nerezistentă noilor provocări,
care şi-a schimbat natura. Dintr-o formă de manifestare a libertăţilor publice, aceasta s-a supus
relaţiilor clientelare impuse de regim.Este anihilat orice spaţiu autonom în care individul putea să
supraveţuiască prin mijloace proprii. Dezorientat, individul este educat să se supună. Apartenenţa
la societate este iluzorie, fără conţinut26. Se creaază o situaţie în care nimeni nu mai poate aştepta
nimic de la nimeni. Fiecăruia îi este frică de fiecare, fiecare bănuie pe fiecare. În lipsa libertăţilor
individuale, cetăţeanul se ascunde în spatele corupţiei, minciunii, absenteismului, complicităţii şi
evazionismului social. Aceste simptome nu sunt intâlnite doar în rândurile oponenţilor, ci şi în
segmentele aderente regimului.
Anul 1965 este însă momentul ce poate fi considerat drept dezmorţire şi trezirea celor mai mulţi
scriitori din somnul dogmatic. Este momentul de cotitură în conştiinţa colectivă, fiind prima dată
când mulţi dintre cei care serviseră ideologiei comuniste erau ruşinaţi de ce scriseseră până
atunci. Acesta este cel mai important câştig pe care il înregistrează literatura română
postbelică, după aproape două decenii de umilinţe şi degradare.Aşa numita liberă lizare din
această perioadă, care a continuat până aproape de anii ’70, a fost de fapt un proces de
deschidere relativ, în continuare atent controlat şi supravegheat de organele de partid. Aceasta nu
poate fi privită ca un rezultat al emancipării intelectualităţii române, dominată în continuare de
un sentiment de frică şi de supunere, ci a unor raţiuni politice superioare. Intelectualii au acceptat
docili umilinţa şi toate servituţile ce le-au fost impuse. Unii au tăcut şi s-au retras în anonimat,
iar alţii s-au grăbit să-şi joace cartea afirmării, devenind purtătorii de cuvânt ai regimului. Mulţi
însă au încercat sentimentul culpabilizării poate prea tarziu ca să mai poată avea vreun efect:
poate am greşit fără să ne dăm seama, poate am servit fără să ştim, cauze nedemne27. Acest
25 Vezi pe larg Cristian Troncota, op. cit., p.33026 Bogdan Ficeac, op. cit., p.12027 Mihai Ungheanu, op. cit., p.90
45
sentiment, inculcat de propaganda oficială printr-o permanentă şi metodică acţiune de pervertire
a conştiinţelor, a constituit una din cauzele condamnării intelectualităţii româneşti la tăcere.
Lipsa de curaj, teama, frica de a nu-şi pierde locul de muncă sau de a rămâne pe drumuri a
îndemnat inteligenţa românească la cuminţenie şi întelepciune. Nu este întâlnit frecvent nici un
act de protest, nici o împotrivire, nici un act de curaj sau demnitate, în cel mai onorabil caz
intelectualul român refugiindu-se în spatele unei rezistenţe pasive, care îl condamnă şi mai mult
la uitare.
Sistemul ceauşist a fost prin natura sa incompatibil cu o viaţă intelectuală şi culturală adevărată,
adică liberă. Era un sistem fundamental antiintelectualist. Dar în mod cert acesta nu putea
renunţa la orice apartenenţă culturală, având nevoie de un simulacru de creaţie pentru susţinerea
propriilor ideologii. Iată de ce, actul de creaţie, mai mult sau mai puţin voluntar, participă activ
la opera de mistificare, amăgire şi înselare a poporului român. Se practică un culturalism sec,
zadarnic, ce se zbătea într-o neputinţă de a spune adevărul. Aceasta iluzorie viaţă culturală,
artistică şi intelectuală a fost de fapt marea înşelătorie ce avea să fie pregătită tinerei generaţii.
Reformele perioadei 1965-1968 au dat naştere la o atmosfera de optimism şi de speranţă privind
promovarea şi susţinerea de către conducerea de partid a unei politici de liberalizare a sferei
publice. Însă niciuna dintre reformele interne emanate de partid nu au slăbit presiunea controlului
instituit de Ceauşescu. În noul context, se pune mai mult accentul pe forţa intelectualilor. Aceştia
sunt chemaţi să se implice mai mult în aspectele contemporane ale vieţii politice şi li se cere să
nu mai manifeste nici cea mai mică temere sau rezervă în dezbaterile politice.28
În acelasi timp, la nivel economic, românii începuseră să se bucure de o îmbunatăţire a nivelului
de trai. Deţinerea de autoturisme în proprietate personală a crescut semnificativ, o dată cu
sporirea vânzărilor de televizoare, frigidere şi aspiratoare, majoritatea de fabricaţie indigenă.
Deschiderea unor fabrici de producţie occidentală a reprezentat simbolul suprem al concesiilor
făcute capitalismului. Paralel cu derularea unor programe sociale de construire de locuinţe chiar
şi la sate, unde acestea vor fi trecute în regim de proprietate particulară.
O slăbire a controlului ideologic asupra surselor de informare în masă a permis presei, radioului,
televiziunii să publice şi să difuzeze materiale, care deşi atent selecţionate proveneau din spaţiul
cultural occidental. Divertismentul şi programele pentru tineret pot fi vizionate la Televiziunea
Româna, care va difuza chiar şi ecranizări occidentale de ultimă oră29. Radioul va realiza
28 Denis Deletant, op. cit., p.14429 Denis Deletant, Ceausescu si Securitatea, Ed.Humanistas, Bucuresti, 1998, p.166
46
emisiuni gen duplex din marile capitale europene iar în presă apar deja satire, foarte voalate însă,
la adresa regimului.
Această imagine pe care propaganda încearcă asiduu să o construiască, rareori corespundea
realităţii. Cel mai adesea, liderul convins că poporul nu este încă de ajuns de receptiv
deschiderilor sale care anunţau zorii unei noi ere a socialismului şi care condamnau primejdiile
exterioare30 , se va comporta ca un veritabil despot. Suspiciunea, dar mai ales megalomania şi
sentimentul adulaţiei, îl vor face pe Ceauşescu să concentreze întreaga putere decizională în
mâinile sale.După venirea acestuia la putere, cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de
filtru social. Cuvântul scris trebuia să se supună necondiţionat unor canoane stricte impuse de
organele de control. Consecinţele au fost fixarea limbii române într-un clişeu sărac, lipsit de
bogăţie semantică usor de asimilat, mai ales printr-o obsedantă repetiţie. Chiar Ceauşescu cerea:
în cadrul revistelor şi periodicelor de literatură şi artă să crească spiritul de răspundere faţă de
dezvoltarea culturii noastre socialiste, faţă de educaţia şi cultura poporului nostru. Acestea
trebuie să promoveze cu mai multă fermitate principiile estetice ale partidului nostru, să lupte
pentru o cultură realistă, militantă, care să slujească cauza construcţiei socialiste, formării
conştiinţei omului nou. Să promoveze cu consecvenţă şi fermitate linia politică a partidului, şi
numai linia politică a partidului nostru comunist. Nu se poate admite sub nici un motiv
publicarea unor lucrări sau opinii, indiferent din partea cui ar veni, care contravin ideologiei
partidului31. Partidul trebuia să fie neapărat forţa politică conducătoare, orice substitut fiind
considerat o abatere de la linie. Cel care nu se supune calapodului instituit de cenzură era
pedepsit cu închisoarea sau, în cel mai bun caz, cu munca de jos.
Acţiunea cea mai josnică din timpul perioadei ceauşiste la nivel mediatic a fost exploatarea
cutremurului din 1977 ( 4 martie) de către propaganda comunistă şi transformarea acestui
dezastru într-un carnaval al puterii. Şi cu această ocazie s-a subliniat unitatea şi dăruirea
partidului în faţa marii încercări, dar nu se uită nici grija părintească, neobosita activitate şi
gandire creatore, unitatea de monolit şi umanismul socialist al cuplului dictatorial.Astfel de
exemple sunt foarte frecvente pentru aceasta perioadă, însă fiecarui eveniment i se oferea o altă
faţă a realităţii. Diversiunea este pregătită pas cu pas cu ajutorul propagandei prin intermediul
mass-media. Sunt mai întâi identificate caile optime pentru receptarea cea mai bună a mesajului,
apoi adevărul este treptat aliniat la adevărurile P.C.R. Subiectele predilecte pe care se insistă
30 Jean Marie Le Breton, op. cit.p.9431 Scanteia, octombrie, 1969
47
sunt transformările economice, survenite în ultimul timp (cu date şi cifre astronomice), politice
(punându-se accentul pe lupta de clasă) şi sociale ( avându-se în vedere animozităţile încă
prezente). Această tactică de îndepărtare a dat roade estompând astfel intenţiile ascunse ale
duşmanului de clasă. În acest fel socialismul este întotdeauna prezentat pompos,
supradimensionându-i-se mereu latura pozitivă, în timp ce Occidentul este privit numai dinspre
latura negativă. Pe baza acestor teorii se pot justifica şi dreptul elitelor autoritare de a decide
conţinutul şi forma informaţiilor oficiale. Chiar şi desfiinţarea Comitetului de Stat pentru Presă
şi Tipărituri a facut parte dintr-un proces tactic de pregătire propagandistică ce viza transferarea
mecanismelor responsabilităţilor centralizate spre nucleul colectiv, iar de aici spre fiecare
persoană în parte.
Anul 1989 a însemnat momentul de apogeu al nemulţumirilor sociale care, alimentate şi de
situaţia internaţională, nefavorabilă politicilor comuniste, au izbucnit, cu o intensitate fără
precedent în majoritatea statelor socialiste est-europene. Naţionalismul comunist se infiltrase
însă în toate fisurile sociale ale statului român, dar efectul Gorbaciov începuse să aibă aderenţi şi
să se înrădăcineze în structurile de comandă ale României. Deja în ţara noastră se va manifesta
un curent, alimentat ideologiilor forţelor progresiste care resping orice idee de recurgere la
mijloace de presiune puternică32. Se pledeaza pentru acţiuni în favoarea pluralismului politic şi a
libertăţii de gândire şi exprimare. Facţiunile conservatoare sunt dezaprobate şi paralel se va porni
un proces accelerat de contestare a politicilor tangente principiilor staliniste. Lumea este martora
unei derive lamentabile a comunismului. Regimul de dictatura a lui Nicolae Ceauşescu este total
discretditat de politica sa economică dezastruoasă, de promovarea unor idei antisociale şi de
distrugerea treptată a culturii naţionale. Populaţia se află într-o situaţie dificilă, jenantă pentru un
stat ce se pregătea pentru secolul XXI. Discreditarea internaţională, precum şi schimbările în
curs de desăvârşire din celelalte state satelitare Moscovei i-au încurajat şi mai mult pe cei care
doreau – din oportunism sau poate din convingeri – îndepărtarea de la conducerea României a
cuplului dictatorial. Aşadar, în ciuda măsurilor de represiune ale odioasei Securităţi , cât şi a
atmosferei apăsătoare a dictaturii, în România se vor pregăti manevre reformatoare atât din
interiorul ţării cât şi din exteriorul acesteia. Aceste elemente vor sugera iminenţa unei lovituri
de stat induse de personalităţi comuniste potrivnice clanului Ceauşescu, pusă la punct de
Armată, cu sprijinul tacit al serviciilor secrete româneşti, dar şi străine şi cu adeziune globală a
32 Vladimir Tismaneanu, op. cit., p.95
48
Kremlinului şi Washington-ului. Teza difuzată oficial a fost aceea a îmbinării unei lovituri de
stat cu insurecţie populară.În câteva zile, rezistenţa forţelor devotate regimului ceauşist se va
termina, de facto, spre sfârşitul lunii decembrie, exact la 43 de ani de la proclamarea oficială a
Republicii Populare Române. În România se va declara sfârşitul erei comuniste şi reinstaurarea
după aproape jumătate de secol, a valorilor democratice reale. Câteva săptămâni mai tarziu,
convinse că au fost dezinformate, mediile occidentale încep să repună în discuţie schimbările
româneşti. Poporul care nu fusese decimat la Timişoara; Armata în marte parte formată din
pucişti, care în mod deliberat ar fi făcut victime, mărind astfel numărul teroriştilor; Frontul
Salvării Naţionale, a cărui formare n-ar fi fost deloc spontană, ci din contra, anterioară
evenimentelor.
Obidit şi desconsiderat, poporul român ce s-a autocondamnat crezând în soluţii iluzorii a unor
discursuri utopice, a înteles, poate prea târziu, că trebuie să renască din propria cenuşă. Plictisit
după încă o farsă implacabilă a istoriei, riscă acum să cadă în mrejele nostalgiilor deşuete, uitând
câteodată cât de grea a fost povara propriilor sale păcate.
2.3 Manipularea mediatică a Revoluţiei din decembrie 1989.Revoltă populară
sau lovitură de stat?
Revoluţia română rămâne, după vorba istoricului Florin Constantiniu, "cea mai mare
enigmă a istoriei României", iar aceasta este, de departe, mai mult decât suma teroriştilor şi a
Frontului Salvării Naţionale, şi orice studiu care nu recunoaşte acest lucru riscă să diminueze
rolul miilor de oameni curajoşi care au ieşit pe străzi pentru a-l sfida pe Ceauşescu.
România lui Ceauşescu era departe de a fi o societatea deschisă. Conform
unor ordonanţe din 1983, toate maşinile de scris trebuiau înregistrate oficial, şi pentru a face o
fotocopie, era nevoie de o aprobare specială; iar din 1985, neraportarea unei convorbiri cu un
cetăţean străin era considerată o infracţiune.
Unii analişti au sugerat că revoluţiile sunt declanşate nu de
sărăcia sau lipsurile totale, ci de o sărăcie relativă - o diminuare a prosperităţii după o perioadă
de bunăstare. În anii '80, s-a înregistrat un declin economic drastic urmând după un interval de
creştere economică şi dezvoltare socială susţinută, ceea ce, probabil, a produs o mare diferenţă
între aşteptări şi realizări.
49
Pentru declanşarea unei revoluţii nu este nevoie doar de lipsuri sau de un sentiment larg de
nemulţumire. Este nevoie şi de apariţia unor indivizi sau, mai probabil a unui grup - o coaliţie
revoluţionară - care vrea să schimbe regimul aflat la putere.
În România, PCR era oficial legat de stat, "căsătorie" simbolic încheiată în 1974, de când
Ceauşescu a ocupat şi funcţia de conducător al PCR şi de cea de preşedinte al ţării.
În timpul revoluţiei, PCR a suferit o implozie şi acest lucru a produs, concomitent, şi prăbuşirea
instituţiilor statului.
Cultul personalităţii a fost o sabie cu două tăişuri pentru că, elogiind virtuţile lui Ceauşescu de
conducător suprem, a creat şi terenul favorabil pentru desemnarea lui drept ţap ispăşitor universal
şi ţintă a nemulţumirilor.
Limitele legitimităţii post-revoluţionare erau departe de a fi clare. Nimeni nu ştia cât de mult din
trecut nu mai era acceptabil în noul context. Era evident că regimul trebuia înlăturat, dar ce
trebuia să se întâmple cu membrii nomenclaturii şi ai Securităţii? Şi ce modalităţi ideologice de
legitimare trebuiau părăsite?
Declinul autorităţii morale a regimului ceauşist şi-a aflat ecoul în întreaga societate, dar a fost
resimţit în special de membrii elitei comuniste alienate, iritaţi de faptul că erau conduşi de
indivizi pe care îi considerau inferiori.
Într-o societatea alcătuită încă în mare măsură din ţărani sau din muncitori la prima generaţie,
supunerea şi solidaritatea socială erau destul de preţuite - dovadă proverbul "capul plecat sabia
nu-l taie". Aceste idei au putut fi întărite printre intelectuali şi prin intermediul influentului
filozof Constantin Noica. El susţinea că viaţa poate fi mai plină în condiţii dificile şi punea preţ
mai mare pe rezistenţa prin cultură decât prin opoziţie deschisă.
Intelectualii erau alienaţi de regimul din România, dar, din varii motive, doar rareori ajungeau
să-şi manifeste deschis opoziţia. Refuzau să sprijine regimul, fără să contribuie activ la
dărâmarea lui. În timpul revoluţiei, această lipsă a unei opoziţii deschise avea să aibă multe
implicaţii, printre care dificultatea intelectualilor de a-şi câştiga credibilitatea morală atât de mult
dorită şi împiedicarea apariţiei unei figuri cunoscute care ar fi putut rivaliza cu Iliescu.
După reafirmarea naţionalismului, s-a adâncit procesul de identificare a armatei cu
naţiunea, cu "poporul" adică, şi la o diminuare a loialităţii faţă de partid.
Această experienţă comună a suferinţei şi a opresiunii - întărită, pe
măsura trecerii timpului, prin solidaritatea născută la cozi - a adus societatea în ansamblul ei în
50
opoziţie cu regimul. Cu oarecare ironie, se poate afirma că răsturnarea lui
Ceauşescu a fost realizată de protestele populare izvorâte din fabrici, forme de organizare
ridicate de comunism la rand de nucleu efectiv şi deopotrivă mitic al statului.
Fabricile au fost baza organizaţională ce a stat la baza mobilizării
de mase care l-a răsturnat pe Ceauşescu.
Se poate spune că, probabil fără intenţie, Dinescu şi Caramitru au servit drept paravan
pentru legitimizarea grupului Iliescu. Apariţia lor la televizor a sporit speranţa într-o schimbare
reală. Potrivit lui Dinescu, armata ar fi cerut, la început, apariţia unor " politicieni
serioşi" în locul "câtorva poeţi şi intelectuali nebuni". Singurii care aveau o asemenea experienţă
erau înalţi activişti de partid - foşti sau în activitate. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi în mod
special pregătit sa iasă în faţă şi să joace acest rol: Ion Iliescu.
Majoritatea celor care au urmărit sosirea lui Iliescu la Televiziune au reţinut că imediat
ce a intrat a dovedit un evident simţ al autorităţii si exista deja o anumită aşteptare - cel puţin în
rândul intelectualilor - în legătură cu faptul că el urma să fie viitorul lider în stil Gorbaciov.
Prin intermediul televiziunii, liderii nou-apăruţi s-au legitimizat în ochii poporului drept
noile autorităţi ale ţării iar în primele zile ale revoluţiei, pe această cale a ajuns FSN la public,
odată ce PCR-ul se autodizolvase.
Majoritatea celor care au ieşit pe străzi pentru a apăra revoluţia au fost civili care au dat
curs apelurilor disperate auzite la radio şi la televizor.Însă vom reveni la acest aspect decisiv al
Revoluţiei şi la rolul primordial pe care l-a avut Radiodifuziunea în a facilita acţiunile grupului
noii puteri care preluase televiziunea.
Decizia execuţiei cuplului Ceauşescu a fost luată într-un moment în care conducătorii Frontului
Salvării Naţionale erau departe de a se simţi siguri pe propriile poziţii.Procesul a durat doar 55
de minute.În loc să se arate că se face dreptate, procesul avea iz de vechi practici comuniste şi
însuşi Iliescu a trebuit, ulterior, să admită că a fost o greşeală.(anexa 1)
Nu a fost o revoluţie televizată, ci o contrarevoluţie înfăptuită prin televizor.De la revoluţia
adevărată nu s-a transmis niciun cadru în timp ce contrarevoluţia a fost televizată cu
generozitate.În primele 3 ore şi 45 de minute ale transmisiunii Televiziunii Române Libere,
cuvântul “popor” a fost pronunţat, la microfon, de 144 de ori.Asta înseamnă, în medie, o dată la
un minut şi jumătate.A fost cea mai mare manipulare mediatico-militară a secolului XX.O
aplicaţie formidabilă pentru serviciile secrete sovietice, care au beneficiat de un teatru de
51
operaţiuni nemaiîntâlnit.
Românilor le-a fost aplicată o ucigătoare doză de minciună.Nu poate fi vorba de greşeală
involuntară, pentru că dezinformările au un singur sens.Cazul-şcoală este Sibiu:în mai puţin de 3
ore au fost difuzate 11 ştiri despre atacurile “securiştilor însetaţi de sânge” asupra armatei,
spitalelor şi maşinilor Salvării.Nicio vorbă despre canonada armatei, autoarea reală a
măcelului.Şi pentru că oamenilor răi trebuia să li se opună nişte oameni buni, aceştia au fost
gasiţi în randul complotiştilor filosovietici.Adevăraţi eroi ai patriei cărora le place să creadă că
au lucrat sub gloanţe, însă niciunul n-a fost atins de vreun glonţ.Moartea le-a fost rezervată
naivilor din stradă.Tot Sibiul a reprezentat şi locul unde a fost cel mai bine pusă în aplicare
marea diversiune a Revoluţiei române:un razboi între Securitatea “fidelă regimului Ceauşescu”
şi Armata “ pusă în slujba poporului dornic de libertate”.Poziţionate perfect pentru declanşarea
unei astfel de diversiuni, Unitatea Militară 01512 şi Inspectoratul Judeţean al Ministerului de
Interne erau despărţite de o stradă îngustă.Aflate faţă în faţă, Armata şi Securitatea din Sibiu au
căzut în capcana întinsă de indivizii misterioşi îmbrăcaţi în combinezoane negre, poziţionaţi pe
clădirile din jur.Conform mai multor mărturii, pe 22 decembrie 1989, aceştia au deschis focul
asupra cordonului de militari aflat în faţa unităţii, omorând un soldat.În mijlocul acestui conflict
au cazut şi manifestanţii aflaţi în stradă, dintre care unii pătrunseseră în sediile Ministerului de
Interne înaintea de începerea focului.43 de oameni şi-au pierdut viaţa în urma acestei
diversiuni.Susţinută masiv şi de la microfoanele Televiziunii Române Libere, manipularea a fost
atâ de bine realizată, încât mult timp după revoluţie s-a crezut că ”securiştii-terorişti” atacaseră
armata, care n-a facut decât să se apere.Adevărul era însă cu totul altul.Influenţată de
manipulările transmise de TVR, mulţimea e convinsă că securiştii şi miliţienii s-au transformat în
terorişti, care apărând cu disperare clanul Ceauşescu, se ascund în diverse locuri strategice şi trag
în populaţie.Armata şi populaţia se lansează într-o adevărată vânătoare de terorişti, care
degenerează într-un haos cu consecinţe tragice.
Această diversiunea a fost susţinută intens de anunţurile făcute la TVR, unde Crainicul Teodor
Brateş nu putea lipsi dintre factorii de manipulare.Mai întai, la televizor, a apărut un mesaj care
alimenta idea că securiştii sunt terorişti fără scrupule:”Apa este otrăvită la Sibiu,
Timisoara”.Decisivă a fost şi intrarea pe post al lui Ion Iliescu la ora 14.40.Acesta şi-a folosit
prima intervenţie la TVR pentru a mitralia eterul cu minciuni instigatoare.În timp ce vorbeşte Ion
Iliescu, pe ecran apar diverse lozinci(“Televiziunea Româna, inima României noi”, “Lupta
52
lucidă, calmă, fermă, până la victoria finală”), ceea ce indică o regie pusă în slujba noului
conducător.Formal, acesta este doar directorul Editurii Tehnice ş nu deîine nicio funcţie
politică.În realitate el ştie că a fost desemnat déjà ca successor al lui Ceauşescu.
Silviu Brucan este un personaj aparte fiind protagonistul şi regizorul transmisiunilor de la TVR,
transmisiuni menite să mobilizeze populaţia şi să alimenteze falsa impresie a revoltei
spontante.Scopul în sine, la prima vedere, pare unul nobil însa metodele folosite, manipularea şi
dezinformarea poporului, sunt cele care îl transforma în unul din personajele nocive ale
revoluţiei.Acesta a contribuit la împuşcarea a doi conducatori ai României, la o distanţă de 43 de
ani:maresalul Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu.În ambele cazuri, Brucan s-a ocupat de
propagandă, asumându-şi rolul de a convinge populaţia de necesitatea execuţiilor.În 1946 o
făcea prin articolele sale violente din “Scânteia”, ziarul Partidului.În 1989-din postura de ideolog
politic şi de staroste al Radioteleviziunii.În 1946, soluţia capitală pentru Antonescu era dictată
de Stalin şi pusă în practică de agenţii sovietici de la Bucuresti.În 1989, sfârşitul lui Ceauşescu a
fost decis de Gorbaciov şi înfăptuit de agenţii sovietici din România.
Marile manipulări, aflate în plină desfaşurare, ale Televiziunii au avut în spate o formidabilă
echipă de profesionişti ai diversiunii, coordonată de Silviu Brucan. Acesta cunoştea bine
Televiziunea şi Radioul, căci fusese director al Radioteleviziuni între 1962-1966.Era familiarizat
şi cu turnul de conducere, şi cu studiourile, şi cu dedesubturile tehnice, dar mai ales cu
oamenii.Pe 22 decembrie 1989, când a aflat de fuga lui Ceauşescu, Brucan a venit direct la
Televiziune.Decizia sa nu este întâmplătoare.Bătrânul stalinist avea credinţa fermă că primele
puncte care trebuie capturate, la schimbarea regimului ceauşist, sunt Televiziunea şi Radioul.Nu
a fost o inspiraşie de moment, ci un plan îndelung pregătit.Iată cum descrie Brucan planul unei
lovituri de stat dejucate de Ceauşescu:”Complotiştii au hotărât să intre în acţiune în 1984, când
Ceauşescu era invitat în Germania Occidentală.Ei contau pe sprijinul comandanţilor
Garnizoanei Militare Bucureşti.Scenariul prevedea ca o primă acţiune arestarea celor mai
apropiaţi asociaţi ai dictatorului şi, simultan, capturarea postului de Televiziune şi Radio pentru
a chema populaţia să se ridice împotriva dictaturii, pentru a asigura astfel succesul operaţiei
militare.Împletirea loviturii militare cu răscoala populară era ideea centrală a scenariului”33.Iar
pentru a face legătura cu decembrie 1989, să-l urmarim pe acelaşi Silviu Brucan:”Revoltă
populară sau lovitură de stat?Eu socot că a fost o combinaţie a ambelor”34.Aşadar, cum
33 Silviu Brucan, Generatia irosita, Editura Tesu, 200734 Ibidem
53
“împletirea loviturii militare cu răscoala populară” era un fapt împlinit, se impunea “capturarea
postului de Televiziune şi de Radio”.În concluzie: marele regizor al diversiunii numită
“Revoluţia la TV” a fost Silviu Brucan.Toată această construcţie a fost creaţia trioului care
conducea România în acele clipe revoluţionare în strada şi contrarevoluţionare în birouri:Iliescu-
Brucan-Militaru.
Un alt caz interesant este cel al crainicului George Marinescu care a trait Revoluţia într-o
echilibristică jenantă.A citit comunicatul despre sinuciderea “trădătorului Milea”, apoi, în aceeaşi
zi, şi-a facut “mea culpa” în direct, cu capul plecat.În numai cateva ore a trecut de la statutul de
sol al ceauşismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva “teroriştilor ceauşisti”.Pentru
cş a manipulat eficient în favoarea noii puteri, Marinescu a fost recompensat după Revoluţie,
fiind numit director la studioul de televiziune al Guvernului.A rămas în acest post timp de şapte
ani, până la schimbarea puterii politice.Fost prezentator al telejurnalului între anii 1969-1990,
George Marinescu recunoaşte că televizorul a minţit poporul în decembrie 1989.Două decenii
mai târziu, el admite că a spus multe aberaţii pe post.”În acele zile şi nopţi, noi trebuia să dăm
nişte informaţii pe care nu aveam cum să le verificăm.Eu am stat două săptămâni în Televizune
şi am dormit dupa nişte dulapuri.Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai
duceau.Nu aveai cum să verifici informaţiile care îţi veneau.Trebuia să ţinem la curent lumea cu
ce se întâmplă.Evident că triam informaţiile, nu dădeam orice.Ziceam <se spune>, <se pare>,
adică nu la modul cel mai sigur.”35
Marea diversiune prin Televiziune a fost completată de cea facută prin radio.Nici nu era greu,
căci ambele instituţii, aflate sub o pălărie comună, Radiodifuziunea, au avut şi un patron
comun:Silviu Brucan.Pentru un control total, pe 22 decembrie s-a luat decizia ca toate cele trei
programe de radio-Actualităţi,Tineret şi Cultural- să se unească şi să emită dintr-un singur loc.Pe
toate frecvenţele-o singură voce, care în momentele-cheie s-a confundat cu cea a
televiziunii.Crainicii chemau cetăţenii să apere sediul Radioului. ”Oameni ai muncii, veniţi spre
radio şi televiziune.Postul este al vostru!Apăraţi-l!Faceţi zid viu între noi şi ţară!Nu permiteţi
celor rău intenţionaţi, provocatorilor, să pătrundă în acest hotar al informaţiei pe care vrem să-l
punem cu adevărat în slujba adevărului, în slujba poporului!”
Maratonul diversionist al Televiziunii era paravanul ideal în spatele căruia “grupul Iliescu” îşi
urma drumul spre Putere.
35 Adevarul, 24 martie 2010
54
Însă nu doar Radiodifuziunea a fost cea care a alimentat permanent panica şi haosul din stradă şi
din rândul populaţiei şi a satisfăcut planurile noii puteri care preluase Televiziunea, ci şi presa
scrisă a fost marcată de articole diversioniste care au ascuns în permanenţă adevărul de popor.
Astfel cele mai importante ziare ale vremii au prezentat carnagiul de la MApN cu titluri
halucinante:”Nimicirea gorilelor mercenare”(România Liberă-25 decembrie 1989, sub
semnătura lui Victor Dinu), “Vii şi morţi, ciracii ucigaşi”(Adevărul-26 decembrie 1989, sub
semnătura lui Eugen Dichiseanu), “Ucigaşii de meserie ai teroristului nr.1”(România Liberă-26
decembrie 1989, articol semnat de maiorul Mihai Flora).În acele zile toate informaţiile cheie
erau livrate presei de o echipă diversionistă coordonată de Silviu Brucan.Aceasta funcţiona din
plin şi la Televiziune, şi la Radio, şi la sediile celor trei ziare centrale:Scânteia poporului,
Tineretul liber, şi România Liberă.Iar toate acestea erau alimentate de agenţia Agerpres,
controlată total de oamenii lui Brucan.Articolele sunt scrise în stilul patetic, angajat, al presei
comuniste, fără a avea vreun dubiu asupra celor întâmplate.
Să prezentăm în încheiere şi declaraţiile de după revoluţie ale lui Ion Iliescu, indiscutabil
unul din protagoniştii vitali înfăptuirii loviturii de stat sau generatorul revoltei
populare:”Revoluţia Română a fost declanşată de o explozie populară şi este meritul poporului
român, al maselor orăşeneşti mai ales, al spiritului de abnegaţie al tineretului, atât la
Timişoara, cât şi la Bucureşti”, şi “Constituirea CFSN a fost o opera la fel de spontană ca şi
mişcarea de masă care a caracterizat Revoluţia română.N-a fost nimic prestabilit.Sunt tot felul
de răstălmăciri răuvoitoare, că a venit Iliescu cu echipa lui.Care echipă, domnilor?N-am avut
niciun fel de echipă”36. ( anexa 2)
Dacă aş încerca să răspund întrebarii care dă titlul acestui subcapitol,
“lovitură de stat sau revoltă populară?”, încă aş avea dubii în privinţa răspunsului şi niciunul nu
ar fi mai aproape de adevăr decât celălalt menţionând faptul că dacă ceilalţi membrii ai
conducerii PCR ar fi apucat să-l dărâme pe conducătorul român înainte de 22 decembrie, s-ar fi
putut vorbi despre o lovitură de stat, dar plecarea lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central
în acea zi, în faţa unei mulţimi furioase, şi fuga la Târgovişte par să se potrivească mai mult cu
imaginea unei revoluţii decât a unei lovituri de stat.Cei care susţin, însă, ideea loviturii de stat se
pare că au în vedere nu atât mecanismele înlăturării liderului român, cât mai degrabă natura
conducerii politice care i-a luat locul.
36 Ion Iliescu, Stenograma audierii la comisia senatoriala “Decembrie 1989”, 16 decembrie 1994
55
În realitate, aşa cum a observat Tocqueville37, revoluţiile aduc frecvent mult mai puţine
schimbări decât susţin revoluţionarii, şi intenţiile revoluţionare sunt rareori identificabile în
etapele de început ale procesului.
Capitolul 3
Manipulare şi propagandă în presa română contemporană
37 Alexis de Tacqueville, (n.1805-d.1859), autor de referinta in stiintele sociale
56
3.1 – Tipuri complexe de cenzură politică dezvoltate în societăţile democratice:
Înainte de a începe să prezint subiectul propus de acest subcapitol, este necesar un scurt
fragment care să tranziteze cele două mari perioade din istoria României din ultima jumătate a
secolului XX şi în care să subliniez momentele istorice când cele două sisteme se confruntau la
nivel ideologic şi internaţional, punând bazele războiului informaţional prin lupta mediatică a
mijloacelor de comunicare.Astfel, în confruntarea ideologică din timpul Războiului Rece,
paradigma bunăstării ca fundament al libertaţii este folosită din plin de Occident împotriva unui
bloc estic marcat permanent de sărăcie.Neputincios în faţa evidenţei, bruiat continuu de
comunicarea Vestului care penetra Cortina de Fier fie prin propaganda standard a diverselor
posturi de radio, fie prin exportarea imaginii simplificate a modelului bunăstării împachetate în
filme, muzică, produse sau relatări ale celor care ajungeau dincolo şi se mai şi întorceau,
comunismul întarziat a încercat, pe de o parte metode radicale, de tipul închiderii maxime
practicate de Ceauşescu (două ore de program de televiziune pe zi, filme practic numai din Est şi
acelea atent cernute, puţine carţi traduse tipărite în tiraje insuficiente, media obedientăşi orientate
doar spre construcţia cultului liderului, fără niciun fel de contact cu realitatea cotidiană care era
negată în totalitatea ei, o criza de alimente împinsă la extrem şi, periodic, iniţiative de mai lungă
sau mai scurtă durată care adăugau griji suplimentare unei populaţii vlăguite- tema avorturilor,
demolările de case, demolările de sate, interzicerea deţinerii sau tăierii unor tipuri de animale,
criza lemnelor de foc, contribuţiile sociale, interzicerea reşourilor şi a închiderii balcoanelor,
interzicerea antenelor de televiziune etc.)Pe de altă parte s-au încercat şi metode de tip
competitiv, respectiv investiţiile majore făcute în RDG, care trebuia să fie un soi de vitrină a
Estului, mai ales că se afla într-o comparaţie naturală cu cealaltă Germanie, sau micile soluţii
locale din Ungaria şi din mult lăudata Iugoslavie care generau un trai mai bun, o activitate
culturală mai destinsă şi chiar şi o mai liberă circulaţie a persoanelor.În tot spaţiul totalitar
comunist dupa consumarea terorii s-a trecut la o formulă hibridă care conţinea în subtext
iminenţa reizbucnirii acesteia, dar şi o ofertă de acces la un confort adaptat valorilor ideologice
tutelare.Cuminţenia socială, obârşia sănătoasă şi acceptarea unor compromisuri individuale putea
genera o traiectorie bună în comparaţie cu marea masă de concetaţeni, ipoteză care s-a dovedit
semnificativ mai persuasivă decât teroarea iniţială.Oricum, dincolo de toate celelalte capitole, în
57
lupta dintre cele două oferte comunicaţionale, Vestul a caştigat detaşat, modelul său artificial
fiind mult mai atractiv şi mai evoluat decât cel al competitorului.Iluzia libertăţii menţinute prin
confort, de exemplu, a fost mai ofertantă decât iluzia egalităţii menţinute prin nivelare- ca să nu
spunem teroare.
Perioada imediat următoare după încheierea Războiului Rece, a fost foarte bine ilustrată de
Vladimir Volkoff în cărtile sale de specialitate privind manipularea şi dezinformarea. Atunci
când omul este manipulat, sugerează Vladimir Volkoff, se lasă manipulat în general, inconştient
la început, şi conştient apoi, şi cand el s-a lăsat manipulat, în curând va îndeamna să fie
manipulat, cerând şi mai mult, deoarece mesajele sunt agreabile, deoarece e odihnitor să abdici,
deoarece e mai confortabil să ai idoli decât idei.
Un alt fenomen distinctiv în regimurile democratice, în care se regăsesc multe din tehnicile de
manipulare mediatică, este reprezentat de campania electorală, decisivă în formarea opiniilor
maselor electorale şi implicit în obţinerea puterii.Ne vom opri puţin asupra prezentării acestei
categorii vitale într-un stat de drept, masele electorale, adică acele colectivităţi chemate să-i
aleagă pe titularii unor funcţii.Constituie un tip de mulţime eterogenă, dar, având o singură
menire, précis determinată: să aleagă între diferiţi candidaţi.Aici se observă cu precădere slabă
înclinare de a gândi, lipsa spiritului critic, iritabilitatea, credulitatea şi naivitatea.În hotărârile
maselor electorale mai descoperim influenţa “cârmacilor” şi rolul unor factori precum afirmaţia,
repetiţia, prestigiul şi contagiunea.Să analizăm cum sunt seduse masele electorale.Procedeele cu
cei mai mari sorţi de izbândă în această directivă sunt perfect edificatoare asupra psihologiei
lor.Prima calitate pe care trebuie să o posede un candidat e prestigiul, prestigiul personal
neputând fi înlocuit decât de cel conferit de avere, pe când talentul ori geniul nu constituie
nicidecum punţi către succes, în acest caz.Necesitatea ca un candidat să fie aureolat de prestigiu,
şi astfel să se impună indiscutabil, este capitală.Dacă masa de electori, în cea mai mare parte
muncitori şi ţărani, îşi alege foarte rar reprezentanţii din aceste categorii, se explică prin faptul
că o personalitate de origine muncitorească sau ţărănească nu va avea niciodată în ochii ei
suficient prestigiu.Se poate ca printre cei aleşi să fie şi oameni de rând , dar aceasta se va
întâmpla din motive adiacente, cum ar fi, de exemplu, nevoia de a contracara un patron sub a
cărui influenţă cotidiană se află electorii, care au astfel, o clipă, iluzia că şi ei au devenit
stăpâni.Dar, pentru a-şi asigura succesul, prestigiul candidatului nu este de-ajuns.Electorul vrea
să-i fie flatată vanitatea şi dorinţele arzătoare;candidatul trebuie să-l linguşească la modul cel
58
mai extravagant şi să nu se dea în lături de a-i face cele mai fabuloase promisiuni.În faţa
muncitorilor, pe patron îl va înjura şi mânji cu noroi.Se va strădui din rasputeri să-l întineze şi să-
l spulbere pe candidatul advers, arătând cu forţa afirmaţiei, repetiţiei şi contagiunii, că acesta nu
este decât un nemernic, ale carui acte reprobabile sunt de notorietate.Bineînţeles, fără a aduce
vreo mărturie în sprijinul unor asemenea învinuiri.Dacă adversarul nu cunoaşte psihologia
maselor, va încerca să se justifice uzând de zeci de argumente, în loc să răspundă, pur şi simplu,
la afirmaţiile calomnioase prin alte afirmaţii la fel de calomnioase, retezându-şi astfel şansele de
a triumfa.Desigur, programul scris al candidatului nu trebuie sa fie în termeni categorici care i-ar
putea fi puşi în faţă mai tarziu, dar prezentarea lui verbală cât mai bombastic nu va fi niciodată
de prisos.Fără teamă, el poate să promită reformele cele mai radicale, pe moment exagerarile lui
vor produce un efect uluitor,iar în viitor nu îl angajează cu nimic.După alegeri, electorul nu se
mai preocupa să vadă în ce măsură alesul îşi urmăreşte profesiunea de credintă aclamată, în baza
căreia a şi fost ales.Oratorul care ştie să manipuleze cuvintele şi formulele, face ce vrea din
mase, după bunul său plac.Expresii precum”mizerabil capital”, “exploatatori josnici”, “minunata
clasă muncitoare”,” repartizarea în mod egal a bogăţiei”, deşi destul de tocite déjà, produc
întotdeauna un bun efect.Dar candidatul care este în stare să descopere o formulă nouă, lipsită de
un sens foarte précis şi, prin aceasta, potrivită să răspundă celor mai diverse năzuinţe, obţine un
infailibil success.
John Keane38 identifică nu mai puţin de cinci tipuri complexe de cenzură politică a
presei, toate dezvoltate în societăţi democratice, în care libertatea presei, garantată prin
constituţie, este parte integrată a existenţei sociale.Primul tip este puterea în situaţie de criză- în
numele unei situaţii excepţionale care intervine, statul consideră necesară limitarea sau chiar
interzicerea prezentării unor teme legate de cazul în speţă, pentru a nu amplifica starea de
nervozitate a populaţiei.Exemplele pot veni de la modul în care au abordat autorităţile franceze
situaţia din Algeria din anii 60, de interzicerea difuzării unor anumite ziare în colonie, sau de
impunerea retragerii unor materiale de pe canalele de televiziune, dar şi mult mai recenta critică
violentă pe care preşedintele României a adus-o televiziunilor private pentru prezentarea prea
detaliată a inundaţiilor şi pentru lipsa tonului optimist în abordare.Al doilea timp este
confidenţialitatea militară-blocarea accesului media în numele secretului de stat, a siguranţei
naţionale şi a interesului general la toate informaţiile ce ţin de activitatea structurilor armatei ,
38 John Keane, professor de stiinte politice la Universitatea din Sydney si la Wissenshaftszentrum, Berlin
59
internelor şi serviciilor speciale, dar şi desfăşurarea de către structuri dedicate ale acestora de
operaţiuni de monitorizare, de influenţare şi de intimidare împotriva jurnaliştilor.În perioada
Războiului Rece, dar şi în prezent, în cadrul luptei globale antiteroriste, guvernele din ţările cu
democraţii consolidate extind conceptul de siguranţă naţională peste un câmp foarte larg de teme
care astfel nu ajung sau ajung trunchiate în spaţiul public.Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
din România a cerut, în 2006, comisiilor de apărare din Parlament dezbaterea în regim secret a
şase proiecte de lege privind securitatea naţională, proiecte care introduceau puteri sporite
lucrătorilor din serviciile de informaţii, inclusiv în domeniul supravegherii activităţii din
media.Al treilea tip se referă la minciuni- constructul de imagine al oricărei instituţii publice
presupune nuanţarea realităţii, astfel încât impactul negativ să fie cât de mult posibil
diminuat .Acest deziderat se traduce în modelarea informaţiilor, în eludarea anumitor teme, în
evidenţierea excesivă a altora, în utilizarea de strategii alternative de comunicare, al caror scop
este să distragă atenţia unei părţi cât mai mare din public de la tema incomodă, în scoaterea în
prim-plan al unor purtători secunzi de mesaj care să preia, sacrificându-se politic, potenţialul
negativ dintr-un anume eveniment şi chiar în îngroparea unor subiecte deranjante sub un munte
de informaţii diverse, preluat de segmente mai prietenoase din media.Publicitatea statului este al
patrulea tip- pornind de la ideea că media modernă este în primul rând un business şi că
publicitatea este sursa principală de venituri, implicarea economică a statului în presă înseamnă
dirijarea fondurilor de promovare aflate la dispoziţia sa către anumite structuri în schimbul unei
atitudini cooperante.Legile privind accesul la informaţie, dar şi necesitatea socială a comunicării
guvernamentale impun o activă prezenţă a publicităţii de stat în spaţiul public şi de aici se
deschid nelimitate căi de motivare sau de penalizare a media.În timpul guvernării social-
democrate din România dintre 2001-2004, cotidianele critice au primit semnificativ mai puţină
publicitate decât cele mai reţinute sau cele laudative.După 2004 noua putere a restricţionat
drastic publicitatea de stat ajungându-se la o criză de non-comunicare, ce a afectat imaginea
executivului şi a primului-ministru.În fine, ultimul tip este corporatismul-implicarea tot mai
dinamică a ONG-urilor în gestionarea, împreună cu statul, a unor segmente din activitatea
guvernamentală conduce la pasarea către aceste structuri inclusiv a politicilor de comunicare şi
de informare din zonele respective şi implicit la politizarea societăţii civile care devine purtător
de mesaj al unei anumite tabere.În România postdecembristă, în numeroase cazuri, sindicatele au
ales o anume culoare politică şi au plasat informaţii pe piaţă din această postură, organizaţiile
60
patronale şi profesionale au acţionat ca urmare a impulsului promis de la anumiţi membri ai lor,
membri în acelaşi timp în structuri politice, iar organizaţii diverse ale societăţii civile dedicate s-
au implicat activ în campania electorală din 2004 din partea unuia dintre partidele competitoare,
influenţând puternic atât deciziile politice ale acestuia- candidatul său la preşedinţie a fost
determinat să renunţe la cursă în folosul altuia, considerat mai bine plasat ca urmare a presiunilor
făcute de o structură a societaţii civile39- cât şi intenţiile de vot printr-o sumă de acţiuni care au
discreditat reprezentanţii celorlalte partide.În anul 2006, în urma unor critici aduse de un cotidian
ministrului de externe român în legătură cu anumite afirmaţii ale acestuia, treisprezece
reprezentanţi ai mai multor ONG-uri publică o scrisoare deschisă violentă, în care acuză ziarul în
cauză de extremism ideologic şi spre stânga şi spre dreapta.
Pentru a apropia şi mai mult mediul politic cu care se indentifică România ultimilor ani de
aceste exemple de cenzură politică şi de amuţire a presei independente , voi prezenta un caz din
toamna lui 1995 care ilustrează metodele prin care formaţiunile aflate la guvernare reuşesc să-şi
îndeplinească scopul. Astfel, în toamna lui 1995, o dată cu reluarea discutării noului Cod Penal
în Parlamentul României, partidul de guvernământ şi-a reînceput presiunile pentru introducerea
în cadrul articolelor 205, 206, 238 şi 239 a unor pedepse speciale pentru ziarişti în cazul
comiterii infracţiunilor de calomnie, ofensă adusă autorităţii etc. Cum rezistenţa reprezentanţilor
presei independente era foarte puternică, fiind susţinută şi de majoritatea partidelor din opoziţie,
formaţiunea de guvernământ s-a gândit la o strategie de manipulare abil concepută, pentru a-şi
îndeplini scopul.Astfel, puterea şi-a propus să-şi atingă, într-o formă sau alta, scopul evidentiind
o tehnică de manipulare a părţii adverse, frecvent utilizată în cadrul unor negocieri, “Trântitul-
uşii-în-faţă”.
Adversarilor li se pun de la bun început în faţă nişte condiţii total inacceptabile, cu care iniţiatorii
nici nu se aşteaptă că partea adversă ar putea fi de acord, pentru ca apoi, pe parcursul
negocierilor, să se ajungă la punctul în care condiţiile dorite, de fapt, de iniţiatori, să fie acceptate
de adversari. Mai mult, adversarii rămân cu impresia că au obţinut o victorie prin faptul că, deşi
defavorabile lor, noile condiţii sunt mult mai blânde faţă de cele propuse la început de
iniţiatori.Dar, pentru adevăraţii profesionişti ai manipulării, lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca
succesul să fie deplin, prin diverse canale, ce nici măcar nu pot fi suspectate de legătură cu
iniţiatorii, li se sugerează chiar adversarilor textul noilor condiţii, apoi se creează o stare
39 Alina Mungiu-Pippidi, Vechiul regim si noua societate civila, in Revista 22, Bucuresti, 2005
61
artificială de panică, în sensul că termenul final al negocierilor nu mai poate fi amânat şi “ceva
trebuie pus în locul inacceptabilelor condiţii iniţiale”. Astfel adversarii ajung ei înşişi să facă
propunerile dorite de iniţiatori, convinşi fiind că sunt exclusiv rodul gândirii lor. Mai târziu, când
tensiunea dispare şi analizele lucide arată situaţia de inferioritate în care s-au pus
adversarii ,păstrăm această denumire generică , orice protest din partea lor este inutil, replicându-
li-se că ei au fost cei care au făcut propunerile.
Să traducem teoria de mai sus în ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1995,
în relaţia dintre presa independentă şi Putere. Reprezentanţii Puterii au “trântit” de la bun început
articolele cu pricina în noul Cod Penal. Au urmat, cum era de aşteptat, protestele privind
neconstituţionalitatea lor, proteste venite din partea ziarelor independente, susţinute de forţe din
opoziţie, de sindicate, de o mare parte a opiniei publice ş.a.m.d. Imediat, Puterea, prin diverse
declaraţii mai mult sau mai puţin oficiale, s-a arătat dispusă la concesii. În acest timp, prin canale
oculte s-a răspândit sugestia că totuşi “ceva trebuie pus în locul hulitelor articole”. A fost
elaborat chiar şi textul unui nou articol (doar unul, faţă de celelalte patru pe care era menit să le
înlocuiască, pentru a sugera din start o nouă concesie), articol prin care era definit şi pasibil de
pedeapsă aşa-numitul “delict de presă”. Respectiva “nadă” a fost canalizată spre mediul
gazetăresc şi a început să circule pe diverse căi, fiind preluată şi transmisă de la unii la alţii, până
ce s-a pierdut total urma celor care au lansat-o.
Manevra a dat roade, în sensul că, după puţin timp, câţiva
gazetari de la un important cotidian naţional au făcut publică propunerea pentru înlocuirea celor
patru articole incriminate din noul Cod Penal cu articolul privind “delictul de presă”, convinşi
fiind că ei sunt autorii textului şi că astfel oferă o soluţie pentru ieşirea din impas.
În paralel, Puterea a inoculat atent o atmosferă de tensiune,
de grabă, convocând imediat directorii principalelor cotidiane la o “ultimă” şi “decisivă”
întâlnire cu preşedintele partidului de guvernământ, pentru “hotărârea finală”. Sub presiunea
timpului, gazetarii care au propulsat “delictul de presă” nu au mai avut timpul unei analize lucide
care să le demonstreze că noul articol nu numai că nu protejează ziariştii, dar creează
disponibilitatea de a fi incriminate chiar şi persoanele dispuse la mărturisiri sau declaraţii
incomode. O astfel de analiză arăta clar că introducerea “delictului de presă” în noul Cod Penal
ar fi reprezentat o victorie importantă a Puterii în ofensiva împotriva presei independente.
Dar, cum spuneam, întâlnirea dintre reprezentantul
62
de marcă al Puterii şi ziarişti nu mai lăsa timp pentru discuţii şi analize. Evident, se aştepta ca
propunerea cu “delictul de presă” să vină din partea ziarului care l-a prezentat în paginile sale.
“Delictul…” ar fi fost imediat introdus în Codul Penal pentru a înlocui celelalte patru modificări
şi oricare proteste ulterioare ar fi fost contracarate cu nonşalanţă: Voi l-aţi cerut, noi n-am făcut
altceva decât să vă acceptăm dorinţa.Spuneam că strategia aplicată de profesioniştii Puterii în
acest caz avea şi alte efecte, mult mai greu decelabile, dar de mare importanţă. Anticipând
eforturile presei independente de a se apăra de atacurile Puterii, prin a demonstra că cele mai
grave calomnii nu apar în paginile ei, ci în revistele extremiste, artizanii manipulării încurajau,
prin diverse canale oculte, popularizarea conflictului existent la acea vreme între liderul
Partidului România Mare şi preşedintele României, sugerându-se că neglijarea lui i-ar putea da
apă la moară liderului extremist. De asemenea, zilnic, presei i se ofereau noi declaraţii belicoase
pentru a mediatiza nefiresc de mult acel conflict. Rezultatul a fost contrar aşteptărilor gazetarilor,
dar conform cu aşteptările manipulatorilor: atât Ion Iliescu, cât şi Vadim Tudor au înregistrat
creşteri de popularitate, în detrimentul personalităţilor din opoziţie. În plus, preşedintele
României a reuşit performanţa de a beneficia de o imagine favorabilă în mai toate cotidianele
independente, fiind pus permanent în antiteză cu liderul extremist. O nesperată bilă albă în
perspectiva alegerilor din anul următor.
Revenind la manevra cu modificările Codului Penal, trebuie
amintit că, deşi a fost construită cu cea mai mare fineţe, ea nu a reuşit. Directorii principalelor
cotidiane s-au întâlnit, în seara de dinaintea discuţiilor “finale” cu preşedintele partidului de
guvernământ, şi s-au înţeles să renunţe la ideea cu “delictul de presă” şi să nu cedeze nici unei
presiuni din partea Puterii. Ceea ce, a doua zi, s-a şi întâmplat.Ar mai rămâne de spus că imediat
după aceea noul Cod Penal a căzut la vot în Parlament, fiind trimis spre reformulare.
3.2 – Mass-media- “câinele de pază al democraţiei” sau “cea de-a patra putere în stat”:
Libertatea presei şi libertatea de exprimare sunt printre cele mai importante caracteristici
ce descriu o societate democratică. Aceste drepturi fundamentale sunt protejate, în mod formal,
de către toate statele, libertatea de exprimare fiind exercitată prin mijloacele endemice de
informare si comunicare în masă. Astfel, scopul liberal al tuturor formelor de guvernare rămâne
păstrarea, cultivarea şi menţinerea libertăţii, iar mass-media trebuie să devină un instrument al
63
libertăţii sociale. Diferiţi agenţi ai comunicării în masă devin mediatorii unui cadru social
dominat simbolic de pattern-uri de comunicare ce întretaie societatea într-un mod complex.
De fapt, mass-media sunt o
sursă majoră de expectaţii sociale modelate, referitoare la organizarea socială a unor anumite
grupuri din societatea modernă. Prin conţinutul lor, mijloacele de comunicare de masă descriu
sau înfăţişează norme, roluri, ierarhii şi sancţiuni aparţinând de fapt fiecărui tip de grup cunoscut
în viaţa socială contemporană. De aceea, teoria expectaţiilor sociale ţine de influenţele de
socializare ale comunicării de masă, influenţe ce rezultă din descrierile modelelor stabile ale
vieţii de grup. Astfel de pattern-uri stabile definesc ceea ce se aşteaptă de la oameni să facă.
În plus, prin delimitarea ariei de
analiză, trebuie precizat că rolul jucat de către mass-media în noile sisteme democratice din sud
estul Europei este fundamental pentru procesul de liberalizare şi democratizare al societăţii. Anul
1989 a fost unul de răscruce, marcând schimbări fără precedent în această regiune a Europei.
Fostele ţări comuniste au început şi dificila tranziţie de la regimul totalitar la o societate
democratică.
Pentru început, România este un exemplu inedit, datorită faptului că revoluţia din 1989 a fost
transmisă în direct. În perioada comunistă televiziunea transmitea numai două ore în fiecare zi,
duminica fiind o excepţie – doar opt ore de program. În anii 1980, media în România şi-au extins
funcţiile sale propagandistice şi de manipulare, fiind printre cele mai importante mijloace de
susţinere şi consolidare a regimului Ceauşescu. Controlul media era extrem de centralizat,
partidul fiind implicat în activitatea tuturor mijloacelor media, de la radio şi televiziune,
studiourile de film, tipografii, ziare, până la singura agenţie de presă. Aparatul de control era cel
care reglementa accesul la publicaţiile străine, la filme, cărţi şi alte programe.
Este bine cunoscut faptul că mass-media din România s-a dezvoltat într-un ritm rapid după
căderea comunismului. Conform agenţiei Press Now, numărul publicaţiilor a crescut de la 60 în
1989 la 98 în 1997 şi numărul săptămânalelor a crescut de la 37 la 146 în aceeaşi perioadă. Toate
formele de mass-media – radio, televiziune, presă şi Internet au devenit accesibile, oferind
posibilitatea diseminării informaţiei publicului. Expunerea la opinii contradictorii e o condiţie
sine qua non într-un dialog politic democratic. Opiniile unor grupuri minoritare şi-au găsit
expresia în ziare precum: Magyar Szo şi Algemeine Zeitung. Au apărut companii de televiziune
privată, ProTV, Antena1, PrimaTV, alături de posturi de radio private. Prin urmare, multitudinea
64
de opinii, inclusiv cele minoritare, reprezentate în media din România au încurajat exprimarea
dreptului la diversitate.
Problema transparenţei a devenit una controversată şi sunt numeroase amendamentele ce trebuie
făcute legii ce va asigura această transparenţă în media din România. O lege mai detaliată, un
Cod de Comportament al mass-media este esenţial în România. Cu toate acestea, media pot
constitui, alături de alte instituţii, un front comun împotriva corupţiei şi în construirea unui mod
de gândire democratic.
Cert este că nu a venit încă timpul ca mediul audio-vizual românesc să fie ghidat de o “mână
invizibilă”, aceasta datorită unei competiţii limitate. Mediul audio-vizual trebuie abordat dintr-o
perspectivă a unui pluralism reglementat, fiind cea mai bună cale de a construi o piaţă
competitivă de media. De fapt, mass-media post-comunistă a fost şi rămâne cea mai elocventă,
palpabilă şi activă forţă a prăbuşirii comunismului. O presă independentă, dezvoltându-se într-un
cadru legislativ coerent, va fi un garant al credibilităţii mass-media în ochii unei societăţi în
tranziţie.
În acest sens, mass-media ar trebui să se distanţeze de relaţia dificilă cu guvernul şi să se
comporte ca un “câine de pază” veritabil. Nu numai că media ar trebui să prezinte dovezi fizice,
să prezinte faptele, să analizeze şi să comenteze, ci să arate şi cât de mult sprijin popular este
acordat schimbărilor făcute de guvern. Mass-media în România îndeplinesc doar câteva dintre
funcţiile sale. Din acest punct de vedere, aşa numita mass-media supra-încărcată îşi asumă doar
parţial rolul complementar de opoziţie simbolică, fiind încă supusă influenţelor.
De fapt, media ar putea oferi mijloacele prin care observatorii pot evalua tranziţia României spre
democraţie. Nivelul de libertate a presei şi gradul în care se exercită o influenţă guvernamentală
sunt un barometru pentru evoluţia sau involuţia societăţii. Asemenea barometre sunt un mijloc
real pentru organizaţii internaţionale, precum Uniunea Europeană, să evalueze nivelul de
pregătire al României pentru integrare. De asemenea, mass-media, în timpul anilor de tranziţie,
au fost instituţia cea mai apropiată de public . Această apropiere explică modul în care mass-
media sunt percepute ca una din instituţiile ce sunt investite cu încredere din partea publicului.
Prin judecăţile de valoare pe care le emite, prin interpretarea faptelor şi punerea lor în anumite
contexte, prin desemnarea ştirilor cu valoare negativă într-o anumită direcţie idiologică, mass-
media induce stereotipuri electorale şi prejudecăţi sociale greu de depăşit prin alte mijloace
informaţionale în acele societăţi în care standardele mass-media modulează existenţa publică a
65
membrilor respectivelor societăţi, politicul nici nu poate decât să urmeze linia trasă de mijloacele
de informare.
Importanţa mass-media astăzi este imensă. Niciodată în cursul istoriei umanităţii, presa nu a avut
un impact atât de mare asupra vieţii şi comportamentului nostru. În scurta sa istorie, media de
masă nu şi-a propus, cel puţin în mod deschis şi conştient asumat, să masifice populaţia. Istoria
însă ne dovedeşte că au contribuit la fasonarea naţionalismelor, la generalizarea regulii unei
convieţuiri civilizate şi, de curând, la acceptarea de către opinia publică a procesului de
mondializare.
Se spune adesea că presa este a patra putere în stat, după cea executivă, legislativă şi juridică.
Dar, privind cu atenţie, în mai toate ţările lumii această a patra putere „a săltat“ pe locul al doilea
- după cea executivă - drept forţa redutabilă de susţinere a actualelor guvernări. Presa şi
Guvernul, Guvernul şi Presa - constituie cel mai adesea un cuplu infernal. Nu de puţine ori,
guvernul acuză presa că nu prezintă corect realitatea. Adesea este cinstit când afirma aceasta,
pentru că nici el nu o mai întelege, dar să o mai şi controleze. Tot mai frecvent se face apel la
presă, cerându-i-se să nu uite de interesul naţional sau internaţional (vezi de exemplu lupta
antiteroristă sau, mai bine spus, razboiul antiterorist), să fie corectă din punct de vedere politic şi
să se autocenzureze. Adică să dezinformeze.
Cenzura, produsul tipic al lipsei de comunicare, este cel mai bun mijloc de a uita. Şi deci de a nu
mai pune întrebări. Iar forma cea mai periculoasă de dezinformare - chipul actual al minciunii -
se ascunde în spatele măştii contestatare, reprezentată prin pseudointelectuali, cei care se pretind
sau primesc rolul de avangardă a gândirii creatoare a lumii noi. Aşadar, rolul presei de a crea
emulaţie a disparut.
Probabil cea mai cunoscută formulă consacrata de literatura de specialitate când se vorbeşte de
puterea, forţa, influenţa media este „cea de a patra putere în stat". Această formulare a fost
lansată de Edmund Burke, istoric şi filosof, în lucrarea sa, Reflecţii despre Revoluţia Rranceză,
referindu-se la presă şi la influenta ei asupra societăţii.
Mai există de asemenea şi un alt aspect de ordin istoric, dar care are contribuţia lui la
naşterea şi, apoi, la impunerea formulei de care vorbim. Presa s-a afirmat în dispută cu puterea,
în dispută mai ales cu simbolul acesteia -puterea executivă. Libertatea presei este văzută ca o
expresie a drepturilor cetăţenilor, ca o condiţie a bunei guvernări. Ea măreşte şansele deciziilor
corecte, ca o premisă a atingerii şi a impunerii adevărului. Presa a câştigat această luptă, a
66
caştigat dreptul de a publica, fără constrângeri, opinii, abordări, informaţii dintre cele mai
diverse. Această luptă a asociat presa cu puterea, ea fiind plasată pe următorul loc după cele trei
mari puteri – executivă, legislativă şi judecătorească. Această poziţie face din presă un gen de
contraputere a celorlalte forme de putere, „un câine de paza", după cum a fost denumită anterior.
Forţa media se cere pusă înainte de toate în legatură cu
faptul că furnizează societăţii informaţiile, luminează mai puternic anumite fenomene,
evenimente în dauna altora, într-un cuvânt, organizează percepţia socială asupra realităţii.
Mijloacele de comunicare în masă fac legatura cu o realitate la care nu avem acces.
Pentru a fi evitate imitxtiunile între cele trei
din stat, media au fost învestite cu autoritatea de a verifica activitatea acestora. În schema
propusă, rolul mass-media nu este de a decide, ci de a verifica dacă deciziile celorlalte puteri sunt
corecte, dacă nu reprezintă depăşiri de atribuţii sau uzurpări de poziţii. Mass-media au
capacitatea de a da sentinţe cu o foarte mare putere asupra mulţimii. Ele nu au o valoare juridică
şi cu toate acestea, de cele mai multe ori, în democraţie, sunt funcţionale.
Totuşi este greşit să măsurăm puterea
unui organ de presă după numărul demisiilor de demnitari pe care le-a provocat, după reuşitele
anchetelor, după cataclismele sociale declanşate de dezvăluirile făcute. Performanţele media sunt
tot mai mult măsurate în credibilitatea şi pertinenţa materialelor difuzate.
Cu cât prerogativele şi rolul fiecărei
puteri sunt mai precis delimitate, cu atât şi posibilităţile de mişcare şi rolul presei cresc. Pe de
altş parte este foarte important ca media să îşi stabilească limitele. Nu este vorba numai de un
cod deontologic, ci şi despre regulile proprii ale unui sistem, reguli obligatorii pentru toţi cei care
vor să participe şi să facă parte din stuctura respectivă. Chiar dacă odata considerată putere în
stat, presa se poate să se impună şi să acţioneze mai uşor, jurnaliştii intră în relaţie şi cu alţi
factori extrem de influenţi: cu sistemul politic, cu cutumele, cu psihologia naţională, cu sistemul
legislativ existent, cu propriile limite umane ale fiecarui jurnalist în parte. Toate acestea se
adaugă legăturilor pe care presa le stabileşte cu celelalte puteri, cu clasa politică, cu electoratul,
cu oamenii cu bani, cu publicul. Influenţa media asupra opiniei publice
poate fi reţinută cel puţin în două planuri. Influenţa imediată, pe termen scurt. Aici, rolul
informaţiei transmise prin media este acela de a declanşa procesul de reordonare a datelor
existente până în acel moment. Mai avem de-a face cu un impact pe termen mediu şi lung, mult
67
mai important şi mai durabil. Un flux informaţional cu o durată măsurată în ani de zile poate
influenţa nu numai opinia propriu-zisă, ci chiar instrumentele de evaluare ca atare; nu numai
reacţia, ci chiar mentalitatea. Prin urmare, atunci când
discutăm despre puterea mass media, centrul de greutate al analizei se cere mutat în domeniul
efectelor pe termen mediu şi lung, în cel al unei influenţe care are nevoie de timp pentru a se
materializa. Mass-media nu au un impact de la o zi la alta. Ele nu „iau măsuri", ca să putem
vorbi despre influenţa imediată. Ele informează, oferă analize şi evaluări, construiesc pentru noi
o „realitate", realitatea mediatică, un mediu de reprezentări, în funcţie de care judecăm, evaluăm,
luăm atitudine. Datorită rolurilor sale de
formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în
stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influenţate de apariţia unor
informaţii în presa. Aceasta nu este o situaţie foarte confortabilã pentru presa, deoarece trebuie să
facă faţă unui număr crescut de condiţionări de natură politică, economică şi socială care, prin
însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa trebuie să fie
independentă; acest lucru este relativ atât pe plan naţional dar şi internaţional. Nu putem vorbi de
o obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau
mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie, implicarea sau neimplicarea în situaţia
prezentată în presa, şi nu în ultimul rând în funcţie de apartenenţa sau simpatia pentru un anumit
segment politic, în funcţie de gradul de cultură şi de experienţa profesională a ziariştilor. Pe de
altă parte independenţa editorială a presei şi profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie
de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmărite în funcţie de diverşi factori: cultură,
educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui şomer sau unui om care are dimpotrivă o
situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel mediu să cumpere reviste sau să
urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura
relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informaţional precar chiar
degradant în ceea ce priveşte caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din punct de
vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesaţi - din lipsă de bani - dar nici
de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul educaţional, şi care au situaţii materiale
bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor respective.
Puterea presei provine, în primul rând, din faptul că media are acces la o audienţă (la un public)
mult mai numeroasă decât o poate face oricare alt spaţiu public (cafeneaua, teatrul,
68
cinematograful, stadionul, pieţele etc.). Toate celelalte puteri (pe care presa le supraveghează) îşi
doresc să comunice cu acest public, deci au nevoie de presă.
Adevărata putere a media se datorează faptului că nu preia aceste mesaje aşa cum au chef
guvernanţii, parlamentarii, sau alţii care le produc, să ajungă la public. Media le filtrează: le
evaluează, le selectează, le ierarhizează şi, nu în ultimul rand, le sancţionează.
Chiar dacă este redundant, o voi spune: garanţia puterii presei vine din faptul că nu este
subordonată niciuneia dintre celelalte puteri.
Critici aduse acestui concept:
Cei care contestă acest statut de “a patra putere” susţin că presa are probleme de legitimitate şi de
independenţă. Iar “puterea” trebuie să fie prin definiţie legitimată şi independentă. Dacă
politicienii sunt legitimaţi prin vot, criticii spun că presa nu este legitimată de către nimeni.
Eu cred totuşi că presa este legitimată de către public. Toţi cei care cumpără ziarul, care se uită la
televizor, care ascultă radioul, care accesează site-urile publicaţiilor, legitimează
media.Independenţa presei este un atribut foarte controversat, ca de altfel şi independenţa
celorlalte puteri. Este de datoria şi în interesul fiecărei instituţii de presă să demonstreze că este
independentă. Cum va face asta? Simplu: raportându-se obiectiv la fapte. Publicul e suficient de
deştept să taxeze.
În concluzie, mass-media, legitimate de încrederea publicului, îndeplinind funcţiile de informare,
observare a arenei politice, de influenţare şi formare a opiniilor, au fost un factor fundamental în
tranziţia spre democraţie si au o responsabilitate sporită în special în societatea românească.
Efectele influenţei unei mass-media libere, fie că sunt subtile şi indirecte, fie că se adresează
punctului central a problemelor, consistă în crearea unei opinii publice informată şi receptivă.
Drept consecinţă, mass-media devin indispensabile în construirea unei societăţi democratice. Cu
toate acestea, numai atunci când mass-media în România vor depăşi stadiul de responsabilizare
sporită, conferit de o societate în tranziţie, se va putea spune că a atins nivelul unei democraţii
per se.
3.3 – Fenomenul manipulării.Totalitarism Vs democraţie:
Trebuie afirmat în primul rând că regimurile politice de tip pluralist sunt net superioare
regimurilor totalitare în ceea ce priveşte raportarea la individ şi la nevoile lui. Există o relaţie de
identitate totuşi între cele două regimuri politice, la nivelul structurilor de profunzime ale
69
modalitătilor de legitimare. Putem afirma deci, că cele două sisteme pot fi asemănătoare sau cel
puţin se folosesc de mijloace asemănătoare de persuasiune.Însă organizarea, ideologia, formele
de menţinere şi autoreproducere a puterii politice, conţinutul justificărilor şi al proiectelor - toate
duc la distincţii majore, inclusiv la nivelul consecinţelor.
Dar toate aceste regimuri politice se folosesc de una şi aceeiasi strategie: “îmblânzirea socialului
prin căutarea punctelor sensibile ale imaginarului politic”
La nivel ideologic, totalitarismul îşi propune un ideal de societate, şi un ideal de “om nou” a
cărui caracteristică esenţială să fie obedientă faţă de decizia liderului – instituţiilor politice.
Individ sau comunitate, totul se supune unei logici integrative ale carei temeiuri devin “trans-
istorice” şi “trans-juridice”. Manipularea este totală şi invadează socialul la toate nivelele.
Societaţile pluraliste sunt acolo unde decizia aparţine unui parlament ales periodic, unde
funcţionează principiul separării puterilor în stat, unde alegerile sunt libere şi oneste, existând
transparenţa informaţiei şi controlul asupra reprezentanţilor aleşi.
Dar egalitatea dintre cele două tipuri de regimuri se întâlneşte la nivelul strategiilor de
căutare a legitimităţii pe care deţinătorii puterii le folosesc în vederea cuceririi şi menţinerii ei.
În societăţile democratice există o reală competiţie între diferiţi agenţi politici,
dar structura campaniilor electorale şi a mesajelor diferitelor partide politice se bazează pe logica
miturilor. Mitul se adresează emoţiilor, sentimentelor. Durabilitatea şi şansele unui regim politic
sunt în funcţie de capacitatea de a obţine acceptarea societăţii, legitimarea se obţine la nivelul
credinţelor politice, sentimentelor şi neliniştilor colective.
Orice cultură politică are o dimensiune cognitivă şi una psiho-afectivă , definită şi ca imaginar
politic. Imaginarul politic este liantul ce uneşte regimurile totalitare cu cele democratice pentru
că “un regim politic nu supravieţuieşte decât prin teama pe care o suscită şi prin adeziunea pe
care stie să o mobilizeze.”
Forme de dominaţie asupra celor mulţi, democraţia şi totalitarismul utilizează metodologii
complet diferite de dominaţie, impunere, control.Dintr-o perspectivă comparativă în cadrul
totalitarismului nici nu se poate discuta despre controlul asupra deciziilor guvernului (nu există o
separaţie a puterilor în stat, există un lider suprem, atotştiutor care ia şi impune deciziile, iar el nu
poate fi controlat ori critica; de altfel, constituţia nu există pentru a-i limita puterea) sau în orice
caz nu constituţia de tip democratic în care legitimitatea puterii prin vot să fie una reală.
Momentul electoral este unul de departajare între cele două sisteme. Dar se poate întâmpla ca un
70
guvern ales în mod corect sa fie opresiv, invadator, răzbunător şi arbitrar, după cum un guvern
reales poate acorda oamenilor, regimurilor, oraşelor, ca şi artelor şi literaturii – o largă
autonomie .
Într-un regim totalitar se marşeaza pe realizarea normalitaţii – asigurarea condiţiilor
pentru apariţia societăţii perfecte. Pentru aceasta trebuie acordată totală încredere (de fapt total
control) elitelor întrucât, fără acestea nici economia, nici educaţia, nici presa sau oricare alt
domeniu nu ar putea prospera. Se instituie justificarea pentru controlul complet, total al întregii
societăţi echivalent cu distrugerea individualităţii.
În total contrast, statul democratic permite exprimarea individualitaţilor si
afirmarea acestora, trasându-le însă niste limite de manifestare.
Gradul de libertate al unei ţări este dat de numarul de oameni ce “se simt
relativ autonomi în cuprinsul ei, ca şi numărul domeniilor de activitate, ori de recreere, în care
ei pot acţiona din liberă iniţiativă. Aceasta este garanţia drepturilor lor, marcată de absenţa
sentimentului că puterea politică reprezintă pentru ei un pericol” .Democraţia are nevoie şi de
alte garanţii, nu numai cele oferite prin vot, pentru că democraţia nu înseamnă libertate şi atât.
Dezvoltarea şi consolidarea regimurilor de tip democratic s-a datorat
controlului (un cu totul alt fel de control decât al regimurilor totalitare) asupra problemelor,
temerilor, dorinţelor sociale aflate într-un permanent conflict. Pentru “îmblânzirea” acestei lumi
agresive a fost nevoie de identificarea “logicii emoţionale a psihismului individual şi colectiv”,
identificându-se astfel principiile fundamentale ale gestionarii simbolice a dinamismelor
emoţionale. Unul dintre mecanismele de asumare a controlului social în statele pluraliste este
spectacolul şi ritualizarea conflictelor dintre actorii săi politici, indivizi, grupuri sau instituţii .
Acestea au cea mai bună întruchipare în campaniile electorale,
care concentrează şi mobilizează o forţă fantastică de manipulare, prin intermediul discursurilor
de identificare cu electoratul, prin intermediul afişelor, diferitelor atitudini, prin “coborârea” în
rândul mulţimii şi prin adevărate spectacole.
Propaganda şi campania electorală în cele două sisteme
politice: Privind lumea ca spectacol, iar politica, scena pe care se
dau marile reprezentaţii, spaţiul regimurilor democratice se caracterizează printr-o abundenţă de
stiluri, o multitudine de actori care încearcă să demonstreze, să convingă că ei sunt cei mai buni.
Este o lume plină de fast, cum de altfel este şi lumea regimurilor totalitare, dar mult mai
71
zgomotoasă, fără limite austere şi unde violenţa simbolică capteaza mare parte a societăţii.
Campania electorală într-o societate pluralistă este
punctul de maximă atracţie a electoratului în jurul oamenilor politici, momentul de maximă
încordare pentru elite (indivizi ori partide politice).
În sistemele totalitare avem de a face cu o falsă campanie electorală. Alegerile există numai
pentru a demonstra că societatea este liberă, că oamenii sunt liberi să-şi manifeste voinţa, sunt
liberi să aleagă. Dar ce să aleagă? Nu există mai multe variante, deci nu pot exista mai multe
opţiuni, nu există o şansă reală de a alege persoana considerată potrivită. În plus, nimeni nu ar
îndrăzni să voteze altceva decât ce trebuie. Şi astfel, alegerile sunt folosite pentru legitimarea
puterii, demonstrând că elitele şi actiunile lor sunt în asentimentul populaţiei, mulţumită de
cursul lucrurilor şi dornică ca cei de la putere să continue “marea operă începută”.
Pentru demonstrarea superiorităţii şi puterii nemăsurate (capabilă să-l zdrobească imediat pe cel
care va îndrăzni să judece, să critice sau să vrea altceva) se organizează mitinguri la care
participă un număr impresionant de mare de oameni. Toţi aplaudă, sunt fericiţi, toţi se supun unei
ordini prestabilite şi ascultă indicaţiile superiorilor. Mişcarea mulţimii se produce conform unui
ritual şi unor reguli bine puse la punct, învăţate în prealabil, totul tradus în ritmuri novatoare de
prosternare în faţa liderului.
Dar “uniformitatea, lipsa motivaţiilor, nivelarea sistemelor umane genereaza
vulnerabilitate” . Este exact acea vulnerabilitate a întregii societaţi, a fiecarui om care, de teamă
sau unii poate chiar din convingere, vor face exact ceea ce li se spune prin intermediul mesajelor.
Numai conducătorii prezenţi sunt cei care pot asigura pacea. Simbolurile păcii
sunt prezente la toate manifestaţiile, porumbei albi zboară deasupra stadionului plin de oameni,
chiar oamenii realizează din plăcuţe imaginea porumbelului cu ramura de măslin în cioc, albul
predomină în décor, alături de albastru, pionierii poartă bluze albe sau albastre.
“Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stapâni prin forţa sau de a-şi
distruge adversarii, ci de a-şi determina “supuşii să gândească sincer asa cum vor ei,
conducătorii” . Astfel, liderii caută să convingă. Cu cât mai mult se vor înconjura de fast, cu cât
mai mari vor fi manifestaţiile, cu atât legitimitatea lor este asigurată.
Minciuna devine instrument pentru restructurarea concepţiilor, pentru deformarea relaţiilor dintre
indivizi, pentru rescrierea istoriei, pentru recrearea sistemelor , pentru crearea omului nou, care
să se integreze în masa depersonalizată, gata pentru a da naştere supuşilor perfecţi .
72
Mijlocul principal în acreditarea minciunii drept adevăr unic îl constituie controlul
comunicaţiilor umane: carţi, articole de ziare, documente, emisiuni radio sau de televiziune.
Orice segment al propagării informaţiilor era luat în considerare. Bogdan Ficeac citeaza din
cuvântarea lui Nicolae Ceausescu din 1971 privind programul PCR pentru îmbunătăţirea
activităţii ideologice.
“Radioteleviziunea trebuie să pună în centrul emisiunilor problemele educaţiei socialiste (…), pe
această cale să fie biciuite fără cruţare moravurile retrograde, să fie promovate normele
socialiste de convieţuire (…) Filmul să devină un puternic mijloc de educaţie socialistă a
maselor! (…) Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie să-şi facă loc (…) lucrări
contemporane, cu caracter revoluţionar, militant. (…) Casele de cultură, cluburile şi căminele
culturale trebuie să desfăşoare o activitate cultural-artistică multilaterală, să cuprindă milioane
de oameni, îndeosebi tineretul, contribuind în mod activ la educaţia socialistă a maselor. (…)
Ziarele şi revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor educaţiei socialiste. (…)
Ele trebuie să promoveze cu curaj experienţa înaintată, să critice obiceiurile şi moravurile
înapoiate. (…) Criticii de artă trebuie să acţioneze întotdeauna în spiritul principiilor marxist-
leniniste. (…) Este necesar ca organele şi organizaţiile de partid să acţioneze pentru unirea
tuturor forţelor de care dispune societatea noastră în direcţia realizarii hotărârilor partidului
privind îmbunătaţirea activitaţii politico-educative, formarea conştiinţei socialiste, care să
devină o uriaşă forţă în înfăptuirea programului general de făurire a societăţii socialiste
multilateral dezvoltate în România”. Îndeplinirea tuturor acestor “indicaţii preţioase” se realiza
printr-un imens mecanism al minciunii instituţionalizate.
În timpul campaniei, “electoratul va fi bombardat, intoxicat” cu aceleaşi mesaje, cu aceleaşi
chipuri, lucrul acesta fiind înlesnit de controlul mass-mediei.
Dar controlul comunicaţiilor umane se referă nu doar la informaţii cenzurate, trunchiate,
limitate primite de individ, ci şi la comunicarea cu sine însuşi. Existând o discordanţa între
credinţe, sentimente interne şi presiunea exteriorului se dă naştere unei stări de nesiguranţă,
concepţiile se clatină şi atunci este “poate mai bine” să adopţi sistemul de norme impus .
Lucrurile sunt diferite în ceea ce priveşte o campanie electorală după regulile democratice. Vom
întâlni totuşi elemente comune campaniilor electorale caracteristice regimurilor totalitare şi
democratice. Aici, ele se conturează ca momente în care îşi depun candidatura, până la mesajele
transmise prin intermediul mediei sau prin intermediul afişelor, sloganurilor, apariţiilor în public.
73
În ceea ce priveşte candidatul democrat, el se propune ca un om obişnuit, reflectând în plan
politic cetăţeanul de rând, întruchipând întelepciunea şi bunul simţ, cinstea şi simplitatea celor
mulţi.
El este personajul care intuieşte că alegătorul are nevoie de linişte, de echilibru, de o imagine în
care să se regăsească, asupra căreia să-şi proiecteze dorinţele neîmplinite (singura posibilitate ca
ele sa fie vreodata satisfăcute).
Astfel, apare “preşedintele-oglindă”, ca şi cum electoratul l-ar fi creat dupa propria
înfăţişare. Totul este obişnuit, fără nimic şocant, frapând în ţinuta sa, în discursul său. Face şi
spune tot ceea ce ar face şi ar spune alegătorii. Este omul a cărui viaţă de familie este la fel de
obişnuită cu aceleaşi probleme legate de soţie, copii, şcoala etc.
Dar cum reuşeste să se impună dacă este atât de comun şi-şi construieşte
campania pe elemente comune?
În primul rând, există posibilitatea identificării lui, pentru că are nevoie de încrederea şi voturile
cetăţeanului de rând căruia îi oferea identificarea cu el – candidatul. Candidatul este unul dintre
cei mulţi şi mărunţi, iar ascensiunea sa reprezintă certitudinea că oricare dintre ei pot fi în locul
său.
Ascensiunea sa va fi prezentată ca datorându-se faptului că puterea l-a ales pe el şi nu că el a ales
puterea (deci că lupta pentru putere, prestigiu, recunoaştere).
Scena politică românească ne oferă exemple de oameni ce-şi construiesc campania pe ideea de
om simplu, dar aceste situaţii sunt numai secvenţe apărute în campanie pentru a micşora distanţa
dintre candidat şi potenţialul votant: ex: miniştri care apar pe stadioane, la meciurile de fotbal,
candidaţi la primărie ce călătoresc cu metroul sau tramvaiul, stând de vorba cu alegătorii ce iau
acelaşi tramvai, articole de presă cu mesajul că şi candidatul este un om obişnuit. Oricare din
lideri îşi va construi campania printr-o strategie de lansare şi menţinere a imaginii pe care doreşte
s-o impună publicului. Inventivitatea, curajul, adaptabilitatea, mijloacele materiale existente şi,
evident, gradul în care sunt utilizate, conduc la victorie.
Pe parcursul campaniei mass media va asigura propagarea acestei imagini, a ideologiei, a
obiectivelor formulate de o tabără sau alta aflate în “conflict”. Dar aceasta nu este doar
purtătoare de imagine, ci şi mijloc de influenţare, transformare a ei. Mesajul transmis de candidat
este interpretat de media, apoi perceput în funcţie de reprezentările sociale existente la nivelul
indivizilor şi grupurilor.
74
Candidaţii preferă în perioada alegerilor întâlniri directe cu alegătorii pentru ca mesajele
să fie cât mai puţin distorsionate. Dar se întâmpla să apeleze şi la intermediari. Aceştia sunt
“purtători secunzi de imagine”. Un personal “bine văzut în societate”, un lider de opinie (actor
recunoscut, om de ştiinţă etc.) poate determina pozitivarea imaginii candidatului atunci când
apare ca susţinător al acestuia.
Mass-media oferă atât imaginile directe, aşa cum au fost concepute sau
lansate de actorul politic prin intermediul interviurilor, ştirilor, imaginilor, dar oferă şi
interpretări, comentarii şi critici ale acestora. Însă chiar şi în faza directă imaginea poate fi
distorsionată datorită poziţiei ştirii în ziar, cadrului ales pentru interviu etc. În momentul
interpretării, mijloacele de mass-media direcţionează electoratul într-un sens sau altul, acesta
supunându-se deoarece nu poate verifica (decât într-o foarte mică măsură) adevărul informaţiilor.
Concluzii
În concluzia acestei lucrări, este vitală o reluare a ideilor menţionate în capitolul întâi,
subcapitolul trei, şi anume rezistenţa împotriva infuenţelor generate de mijloacele de
comunicare şi contracararea atacurilor mediatice.Această abordare în finalul lucrării este
necesară pentru a sublinia încă o dată efectul nociv asupra mentalului colectiv pe care îl pot avea
75
aceste metode ale sistemului şi a clasei dominante de a-şi impune ideologia şi regulile
fundamentale şi pentru a conferi un caracter educativ acestui studiu.
Înainte de toate, Kara Murza recunoaşte că omul dispune de o reţea de apărare naturală pe care ar
putea-o utiliza eventual mai bine decât o face acum.Esenţialul în distrugerea apărărilor faîa de
manipulare nu este înlocuirea unui sistem de valori cu un altul la fel de coerent, ci ruinarea
sistemului, relativizarea valorilor.Aceasta înseamnă că, dacă refuzăm să intrăm în jocul
dezinformatorului şi să luăm drept valori cele pe care ni le propune el, pe scurt dacă ni le păstrăm
pe ale noastre, avem cele mai mari şanse să rezistăm virusului dezinformant. Indiferent că ţin de
o religie sau de alta, de o civilizaţie sau de alta, de o castă, de o familie, de o profesie, de nişte
prejudecăţi discutabile ca atare, totuşi protectoare, pe de o parte ele alcătuiesc o cuirasă naturală,
pe de alta ne garanteaza libertatea reală prin însăşi limitarea libertaţii noastre aparente.Am
dobândit şi pastram libertaţile care au un prêţ atât de mare pentru noi exclusiv datorită unui
sistem imens şi divers de non-libertaţi. Aceste metode, acceptate prin disciplină, sunt cele care ne
vor permite să ne exprimăm, aşa cum suntem, moştenitori ai unei culturi care s-a clădit timp de
secole şi care e capabilă să pună în cuvinte atât o idée cât şi contrariul ei.
Dar, pentru a face uz de aceste apărări naturale puse la dispoziţia noastră, trebuie să exercităm un
efort conştient şi constant, deoarece a respinge de la bun început toate declaraţiile, a nu crede
absolut pe nimeni creează un asemenea stres încat puţini sunt capabili să reziste.
Omul poate controla, filtra informaţiile pe care le primeşte printr-un singur canal, de
exemplu cuvântul sau imaginile vizuale.Dar nu aşa se prezintă societatea actuală:Când aceste
canale se unesc, adică atunci când radioul, televiziunea, presa şi opinia publică îl presează pe om
din toate părţile, eficacitatea integrării în conştiinţă creşte brusc, filtrele se rup şi valul
dezinformării ne copleşeşte.Chiar şi o minciună vadită prezentată la televizor nu provoacă
telespectatorului vreaun semnal automat de alertă:apărarea sa psihologică e debranşată.Atunci
cum să rebranşăm această apărare psihologică? În primul rând, evident, prin vigilenţă.Chiar şi
operaţiunile de dezinformare cel mai bine cusute cu ată albă se trădează totuşi.Trebuie să ne
silim să remarcăm faptul însuşi al repetiţiei oricărui clişeu, ceea ce va pune în alertă sistemul
nostru de semnalizare.
Trebuie să ne temem de un politician care ne manipulează conştiinţa prezentându-ne, în loc de
problema de ansamblu, un mic fragment pe care îl fărâmiţează şi mai mult, astfel încât să nu
putem sesiza ansamblul şi să facem o alegere, şi care încearcă să ne facă să credem în el ca într-
76
un preot păgân, singurul care posedă întreaga ştiinţă.Dacă politicianul sau ziaristul începe să
manipuleze sentimentele, acest lucru miroase a ipocrizie.În acest caz, trebuie să ne înăsprim pe
moment şi să nu ne lasam impresionaţi nici de o voce tremurătoare, nici de o lacrimă strălucind
în ochi.Politica e politică, emoţia serveşte de machiaj.Nicio chestiune nu trebuie considerată ca
fiind pusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă, şi, de îndată ce
apare bănuiala că politicianul său, propagandistul său sunt pe cale de a trece sub tăcere
încadrarea exterioară a unei probleme, o voce interioară trebuie sa ne avertizeze:e o manipulare!
Vigilenţa, fireşte, nu ajută la nimic atâta vreme cât nu sunt aplicate câteva remedii pe care le
avem la dispoziţie, deoarece, orice am face, în materie de informaţie, suntem sclavii
cuvintelor.Nu trebuie ca ele să fie comandate de manipulatorul care ne constrânge.Unul dintre
principiile esenţiale ale apărării de manipulare este refuzul limbajului în care manipulatorul
potenţial îşi expune problema.Trebuie să îi refuzăm limbajul, terminologia, conceptele.Să
spunem acelaşi lucru cu alte cuvinte , evitând toate categoriile ideologice.Să îl supunem într-un
mod grosolan sau stângaci, dar sub forma de concept absolut, care să poată fi traduse în imagini
întru totul concrete, care să poată fi, ca să spunem aşa, pipaite:pâine, căldură, naştere,
moarte.Mai sunt şi alte antidoturi.Antidoturi culturale:Tebuie să luăm aproape cu forţa, ca pe
nişte medicamente, tot ce poartă în sine cunoştinţele şi simbolurile tradiţionale.Există şi cure de
dezintoxicare: E suficient ca din când în când să nu ne mai uităm la televizor pentru o săptămână
sau două şi conştiinţa se repară.Există analize eficace:Trebuie să ai întotdeauna prezente în minte
propriile tale interese- ale tale, ale copiilor tăi, ale poporului tău şi să încerci să-ţi închipui care
sunt interesele celui care vorbeşte sau ale patronului său.Există o atitudine sistematic
dubitativă:Să nu acceptăm nicio afirmaţie fără a o pune la îndoială.Există fie şi numai
luciditatea:Să-ţi antrenezi conştiinţa astfel încat să despartă automat în orice comunicare partea
de informaţie şi partea de opinie nu e prea dificil.Când fluxul de opinie este prea dens, raţiunea
trebuie să trimită semnalul:Atenţie, manipulare! Principalul sfat al lui Kara Murza e cel de “a
gândi.Şi de a gândi cu efort, anevoie, ca şi cum am săpa într-un pământ tare.”
Însă dintre toate aspectele manipulării ilustrate în lucrarea de faţă, există unul extrem de pervers
şi periculos, pe lângă care întreaga societate românească trece cu o indolenţă fantastică. Acest
aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale şi spirituale ale acestui popor. Valorile
morale prin încurajarea lenei, lipsei de creaţie, prin îngustarea orizontului general uman (droguri,
pornografie, alcoolism) şi mai ales prin slăbirea forţei educaţiei naţionale (după revoluţie,
77
întregul popor a asistat cu nepăsare la distrugerea şcolii româneşti, iar acum rezultatele se văd
prin calitatea adolescenţilor noştri). Valorile materiale - într-un cuvânt, bogăţiile şi resursele
acestei ţări - au fost distruse de asemenea cu bună ştiinţă.
Dar poate cel mai important aspect, se constituie în distrugerea valorilor spirituale. Aici
lupta se dă la nivel mondial şi nu doar la nivelul României. Acest aspect se referă în principal la
distrugerea ideii de creaţie (creativitatea, motorul progresului umanităţii, calitate de bază a
individului liber de orice constrângere, a devenit un lucru deşuet, marii creatori aflându-se în
umbra marilor companii, necunoscuţi maselor, nişte anonimi robotizaţi prin manipulare).Se mai
referă la distrugerea rădăcinilor istorice, precum şi la desacralizarea ideii de apartenenţă la ceva:
organizaţie, idee, popor, rasă, credinţă, etc. Toate acestea au fost înlocuite treptat, chiar sub nasul
nostru, cu democraţia (idee de origine iudeo-masonică, aflată în totală contradicţie cu cele mai
elementare judecaţi de bun simţ, şi care nu păstrează decât numele celebrei forme de guvernare
a cetăţilor antice greceşti), drepturile omului (transformate peste noapte când nu au mai
corespuns scopurilor politice, în dreptul popoarelor, respectiv al minorităţilor) şi un sistem de
justiţie, în care forţa banului a înlocuit bunul simţ, şi care abia dacă mai păstrează o pâlpâire a
ideii de dreptate.
Acestea fiind zise se impune o concluzie, prin definirea acestui concept numit
manipulare. El reprezintă arma cea mai perversă, cea mai rafinată şi cea mai inteligentă de luptă
împotriva "luminii", ideii de creaţie, valorilor general umane, şi implicit a progresului umanităţii.
Să întelegem bine: acolo unde se luptă împotriva acestor valori supreme, există manipulare, dar
poate mai important decât aceasta este faptul că, acolo unde există manipulare, se luptă
împotriva acestor valori, deci a OM-ului.
Anexe
Anexa 1
STENOGRAMA PROCESULUI CEAUȘESCU:
78
Ședința a început la ora 13.20 în UM 01417 Târgoviște. Președintele completului de judecată: judecător Gică POPA.
Procuror: Dan Voinea
Inculpați: Nicolae și Elena Ceușescu
Transcriptul ședinței Tribunalului Militar Excepțional din 25 decembrie 1989
O voce: Un pahar cu apă!
JUDECĂTORUL: Vă rog să luați loc. Suntem în fața unui tribunal al poporului.
Nicolae CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal în afară de Marea Adunare Națională.
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională s-a desființat. Noul organ al puterii este altul.
CEAUȘESCU: Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.
JUDECĂTORUL: Noi judecam dupa nouă lege adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naționale. Te rog sa te ridici în picioare, inculpat.
CEAUȘESCU: Citiți Constituția țării.
JUDECĂTORUL: Am citit-o, o cunoaștem și nu este cazul sa dai dumneata indicații să citim Constituția țării. O știm mai bine decît dumneata care n-ai respectat-o.
CEAUȘESCU: Nu voi răspunde la nici o întrebare.(…)
AVOCATUL: Domnule Ceaușescu, este șansa de a spune ce v-a îndemnat să faceți, este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocați a fost desființat prin forța poporului, prin voința poporului român. Dacă ințelegeți vă rugăm să ne spuneți, cu ce înțelegeți să vă faceți această apărare? Este o obligație morală față de dumneavoastră, vă rugăm să vă ridicați în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteți de acord sau nu. Pentru că acesta este totuși un tribunal legal constituit.
CEAUȘESCU: Nu dau socoteala decît în fața Marii Adunări Naționale. Nu recunosc tribunalul.
JUDECĂTORUL: Domnule avocat, vă rog să luați loc.
AVOCATUL: Vă mulțumesc.
JUDECĂTORUL: Inculpatul a refuzat, timp de 25 de ani, să poarte un dialog cu poporul, deși a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului, în deridere și-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul, se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat și această inculpată își aduceau în jurul lor camarila și
79
cu cele mai luxoase toalete care nu existau nici la regii care au existat și există azi în lume nu era atâta fast, iar poporului îi dădea 200 gr de salam pe zi, pe buletin. Genocidul care l-au făcut acest inculpat și această inculpată jefuind poporul, își aroga dreptul de a vorbi în numele poporului, nici astăzi nu vrea să vorbească, este laș și la propriu și la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât și ale dânsului. Va rog, reprezentantul procuraturii, îi dau cuvântul pentru a susține actul de acuzare.
PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte și onorată instanță, avem de judecat astăzi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena care se fac vinovați de grave crime îndreptate împotriva poporului român, cei doi inculpați au săvârșit fapte incompatibile cu demnitatea umanii cu principiile justiției sociale, actionând discrețional, despotic și criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. Pentru crimele grave săvârșite de cei doi inculpați în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani, vă solicit:
Domnule președinte și onorată instanță, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârșirea următoarelor fapte penale:
1. infracțiune de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c;2. subminarea puterii de stat prevăzută de articolul 162, Cod Penal, pentru organizarea de
acțiuni armate de natură să slăbeasca puterea de stat;3. infracțiunea de acte de diversiune prevăzute de articolul 163, Cod Penal, pentru
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în intregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod al instalațiilor industriale sau a altor bunuri de natură. să aducă în orice mod atingere securității statului, și
4. pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale, prevăzută de articolul 165, Cod Penal, prin faptul că au folosit o organizație din cele prevăzute de articolul 145, Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acestora de natură să submineze economia naționala a poporului român.
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat Nicolae Ceaușescu? Tribunalul îți cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile care ți se aduc?
CEAUȘESCU: Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale. Puteți face orice mascaradă, nu recunosc!
JUDECĂTORUL: Să se consemneze, refuz să răspund la orice fel de întrebare pusă de tribunal. Asta am mai auzit-o de atâtea ori încât știe întreaga lume.
CEAUȘESCU: În fața loviturii de stat nu răspund ..celor care au chemat armatele străine în țară, nu răspund!
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită.
CEAUȘESCU: Nu o poate nimeni dizolva!
80
JUDECĂTORUL: Prin voința nestrămutată a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan mondial.
CEAUȘESCU: Nu recunosc pe nimeni și de aceea poporul luptă în țară pâna la eliminarea acestei bande de trădători de țară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!
JUDECĂTORUL: Nu recunosc noul organ al puterii de stat, legal constituit și nici organele care au uzurpat, în ghilimele, puterea, de aceea poporul face dezordine astăzi în țară și luptă.
JUDECĂTORUL: Pentru cine luptă poporul? Luptă împotriva lui?
CEAUȘESCU: Pentru existența sa, pentru independență și suveranitate, pentru integritatea României.
JUDECĂTORUL: Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine, așa a spus inculpatul!
CEAUȘESCU: Nu este adevărat, voi spune public ori de câte ori, dar nu recunosc aceasta ca o declarație.
JUDECĂTORUL: În primul rând spune-ne-o nouă !
CEAUȘESCU: Ca simpli cetățeni, cu speranța că veți lucra pentru nimicirea României.(…)
AVOCATUL TEODORESCU: Și a inculpatei Elena Ceaușescu, dacă știe că a fost destituită din funcțiunile de stat pe care le deținea? Și încă următoarea întrebare: dacă mai are cunoștință că Guvernul a fost demis în integritatea sa. și că toți care făceau parte din Guvern, inclusiv inculpata Ceaușescu Elena, nu mai are această calitate, pentru ca să putem rezolva problema de drept în care prezența refuzului nejustificat al acestora, de a răspunde întrebărilor puse de către tribunalul militar, ne vedem obligați ca să lămurim noi, ca și dumnealor să înțeleagă, care este legalitatea în ce privește posibilitatea de judecare sau de nejudecare a acestora. Vă rog să-l întrebați dacă are cunoștință de acestea!
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat, ai cunoștință că ai fost destituit din funcția care o dețineai, că simplele organe au fost desființate?
CEAUȘESCU: Sunt președintele României și comandantul suprem al Armatei! Ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni!(…)
JUDECĂTORUL: Dumneata poate ești mai cooperantă cu tribunalul, femeile sunt întotdeauna mai raționale, mai înțelegătoare, poate și-a pierdut cumpătul inculpatul Ceaușescu. Dumneata care ai fost prima colaboratoare, Cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timișoara?
ELENA CEAUȘESCU: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc...
81
CEAUȘESCU: Nu vorbi nimic.
JUDECĂTORUL: Nu ai nici o legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de știință! De polimeri! Cine ți-a publicat lucrările în străinătate?
CEAUȘESCU: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu știința și polimerii.(…)
JUDECĂTORUL: Tribunalul se retrage pentru deliberare!(…)
Completul de judecată revine în sală pentru a da citire pronunțării sentinței.
JUDECĂTORUL GICĂ POPA: Ridicați-vă în picioare!
ELENA CEAUȘESCU: Nu dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni ...
JUDECĂTORUL: Tribunalul, în numele legii și al poporului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid prevăzute de art 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevăzuta de art 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de art 163 Cod Penal și subminarea economiei naționale prevăzuta de art 165, aliniatul 2 Cod Penal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 decembrie 1989.
CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal.
AVOCATUL TEODORESCU: Nerecunoscând tribunalul nu exercită nici o cale de atac. Vă rog să constatați că hotărârea e definitivă în condițiile acestea.
CEAUȘESCU: Cine a dat lovitura de stat poate să împuște pe oricine!
Tribunalul se retrage.
CEAUȘESCU: România va trăi-n în veci de veci. Toți trădătorii, oricâți vor fi... Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădătorii,
CEAUȘESCU: "Mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât sa fii sclav încă pe vechiul pământ" ... Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!
ELENA CEAUȘESCU: Și i-am avut lângă noi.
CEAUȘESCU: Da.
ELENA CEAUȘESCU: Da, așa se întâmplă, trădările vin de lângă tine.
CEAUȘESCU: Nu e voie, nu e voie! Nu ne legați!
82
ELENA CEAUȘESCU: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună. Dacă vreți să ne omorâți, ne omorâți pe amândoi, împreună, nelegați. Nu dragă.. împreună, mergem împreună, legea așa spune. Ne dă dreptul să fim împreună. Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit, nu puneți mâna pe noi, nu ne legați, nu ne jigniți, nu ne legați, nu e voie să ne legați! Vă e frică de popor. Nu ne rupeți mâinile mă copii. E rușine! V-am crescut ca o mamă, dați-mi drumul la mâini, îmi rupeți mâna, dați-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă!
UN MILITAR: Jumătate din colegii noștri sunt morți din cauza dumneavoastră. Ai noștri, colegii, frații noștri!
CEAUȘESCU: Nu! Nu! Vă minte.
MILITARII: Nu ne minte.
ELENA CEAUȘESCU: Ăia sunt ai Securității, nu sunt ai noștri. Noi suntem aicea așa, mai avem noi puterea? Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea!
Anexa 2
STENOGRAMA CONVORBIRII CU MEMBRII COMISIEI SENATORIALE PENTRU CERCETAREA EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989 :
83
Domnul Valentin Gabrielescu (Preşedintele Comisiei): – Domnule Preşedinte, vă găsiţi în faţa Comisiei senatoriale care cercetează evenimentele din decembrie 1989. Domnule Preşedinte, sunt obligat să vă spun în câteva cuvinte ce urmărim şi vă rugăm să ne daţi ajutorul în sarcina grea pe care o avem. Domnule Preşedinte, comisia aceasta, după cum bine ştiţi, nu face anchete penale, noi facem o cercetare, în sfârşit, ştiinţifică, să zicem, istorică, să zicem, şi politică, ca să putem să lăsăm Senatului şi poporului român un document cât de cât apropiat de adevărul adevărat, în aşa fel ca istoria să nu mai facă greşeli aşa cum se face şi cu alte evenimente din trecutul nostru istoric. De aceea, v-aş ruga, înainte de a începe să vorbim în fond, aş vrea să vă întreb dacă sunteţi sau nu de acord ca unii reprezentanţi ai presei să intre pentru câteva minute în sală. Cum hotărâţi dumneavoastră!
Preşedintele Ion Iliescu – Pot să vă spun mai mult, întrucât dezbaterile dumneavoastră au devenit, practic, publice, dar nici măcar nu sunt corect publice, ci în mod selectiv şi fraudulos folosite fragmente din declaraţii pentru a croi scenarii; decât aşa ceva, preferam o dezbatere publică, în faţa lumii, pentru că ceea ce se face nu-i gazetărie, cu răstălmăcirea şi folosirea trunchiată a unor texte. Eu n-am ce să ascund şi n-am a mă jena să discut deschis asupra acestor lucruri, pentru că eu am fost sub lumina reflectoarelor tot timpul. Deci, avantajul sau dezavantajul meu e că eu niciodată n-am fost singur în desfăşurarea acestor evenimente şi nimic n-a fost ocult din tot ce am făcut eu; din momentul în carem-am angajat în vâltoarea evenimentelor, n-am fost o dată singur. Şi am fost permanent “sub lumina reflectoarelor”.Sigur că elucidarea unui eveniment complex ca acesta – facem o mică paranteză până vin gazetarii – nu-i o treabă simplă, pentru că este un fenomen complex şi foarte lung, cuprinzător. Nimeni nu poate să aibă cunoaşterea completă a tuturor elementelor componente ale unei asemenea desfăşurări. De aceea, la o iluminare cât mai completă, orice contribuţie este bine venită şi, apoi, dacă se face cu bună credinţă conjugarea lor, se poate completa tabloul. În ceea ce mă priveşte, ceea ce ştiu şi ceea ce a constituit obiectivul participării directe, ca şi reflecţiile personale despre premisele care au făcut posibilă Revoluţia Română, desfăşurarea ei şi ceea ce a urmat, le-am concretizat într-o carte. O cunoaşteţi, v-am difuzat-o, ca să nu mai încep să repovestesc lucrurile. Deci, v-aş propune să pornim de acolo. Aveţi tot ce am avut de spus, aveţi nevoie de lămuriri, în plus, îmi cereţi. Vă stau cu plăcere la dispoziţie. După ce pleacă presa, am să încep cu unele preliminarii.(…)
Domnul Valentin Gabrielescu – Deci, domnilor, începem partea oficială; pentru stenogramă, domnul Ion Iliescu, Preşedintele Republicii, are cuvântul şi, vă rog, domnule Preşedinte, procedaţi cum credeţi dumneavoastră să ne spuneţi, ce trebuie să ne spuneţi, după aceea noi o să vă punem nişte întrebări.
Preşedintele Ion Iliescu – Deci, pentru a nu intra în detalii, v-am distribuit şi cartea pentru a avea un punct de referinţă; însă, dacă fac câteva precizări iniţiale – şi ele sunt de ordin principial, precum şi cu anumite nuanţe – o fac mai ales legat de această campanie de presă, susţinută cu insistenţă în ultima vreme şi chiar cu mai multă virulenţă decât până acum, campanie care se sprijină, printre altele, şi pe extrase răstălmăcite din depoziţiile din faţa comisiei. Eu cred că acestea au darul de a discredita într-un fel şi activitatea comisiei dumneavoastră şi cred că principala parte vătămată, ca să spunem aşa, în această confruntare, în acest conflict de presă, este comisia dumneavoastră, care a fost în acest fel discreditată în faţa
84
opiniei publice şi în faţa celor care s-au prezentat în faţa dumneavoastră. Şi cred că e o datorie a dumneavoastră ca să luaţi poziţie, pentru că este jignitor la adresa revoluţiei române şi a celor cares-au sacrificat pentru ea şi, precum se vede, aceasta se face de pe ambele poziţii menţionate. A doua chestiune pe care aş menţiona-o este confuzia care se practică între noţiunea de complot şi cea de revoluţie. Sunt două lucruri total diferite. Revoluţia, în primul rând, nu este o categorie subiectivă; ea se judecă funcţie de schimbările obiective pe care le determină în viaţa societăţii. Ea există sau nu există; nu poate fi nici admisă sau neadmisă pe criterii subiective, nici confiscată. În legătură cu aceasta, cu raporturile dintre mişcările sau acţiunile care pot să determine sau nu o revoluţie, se poate întâmpla ca o mişcare de masă, oricât de amplă, dacă nu determină schimbări de esenţă, să nu se transforme într-o revoluţie. A fost cazul tuturor răscoalelor ţărăneşti din România. A fost cazul mai ales al răscoalei ţărăneşti din 1907, care, în ciuda celor 11000 de ţărani ucişi de armata regală, nu a dus la revoluţie; nu a schimbat nimic, nici în viaţa ţăranilor, nici a societăţii româneşti. A rămas o răscoală. Din contră, se poate întâmpla ca un complot uneori să determine schimbări revoluţionare. Putem vedea cazul revoluţiei portugheze. “Revoluţia garoafelor“, cum a fost denumită, declanşată de un complot militar, dar care, având susţinere populară, a dus la răsturnarea celei mai vechi dictaturi din Europa, a lui Salazar, şi a determinat trecerea Portugaliei spre democraţie. În alte ţări din zona noastră, au avut loc aşa-numitele revoluţii de catifea, unde n-a avut loc nici o explozie de masă, ca la noi, n-a fost vorba nici de un complot, cum a fost în Portugalia, ci a fost o acumulare de factori care au pregătit schimbarea, sau schimbările au fost, uneori, iniţiate chiar din interiorul sistemului politic. Cum a fost cazul Rusiei, Uniunii Sovietice, cu Gorbaciov şi perestroika. Sau în Bulgaria, unde o plenară a CC-ului l-a schimbat pe Jivkov şi a permis, apoi, trecerea spre o transformare democratică a vieţii societăţii, fără vărsări de sânge, fără violenţe, fără sacrificii. La noi, din păcate, nu s-a putut nici una, nici alta. Nu s-au putut produce schimbări din interior, de la vârf, pentru că nici Ceauşescu, nici cei din jur, nu înţelegeau inevitabilitatea proceselor transformatoare care se declanşaseră în jurul nostru şi nici nu înţelegeau neviabilitatea sistemului pe care-l apărau. Pe de altă parte, n-a fost posibil un complot datorită controlului absolut instaurat de Ceauşescu asupra societăţii, în ciuda unor încercări de a se închega anumite mecanisme în vederea înlăturării lui Ceauşescu, dar care nu s-au putut materializa. Deşii unii încearcă să-şi supradimensioneze propriile activităţi în această direcţie, care, altminteri, sunt meritorii. Eu zic că, dacă s-ar fi realizat în România o asemenea mişcare, care să fi dus la izolarea şi la îndepărtarea lui Ceauşescu, nici măcar n-ar fi fost de condamnat; ea ar fi fost benefică pentru ţară. Asta ar fi făcut să se evite sacrificiul de vieţi omeneşti plătit de poporul nostru, mai întâi la Timişoare şi, apoi, în Bucureşti şi în alte oraşe. A treia întrebare sau comentariu: A fost sau nu revoluţie? Eu zic că, dacă pornim în primul rând de la platforma-program[†] , cu cele zece puncte, care reprezintă cel mai radical program revoluţionar din toate ţările din zona aceasta de centru şi est-european avem un prim răspuns; căci ce prevedea această platformă: schimbarea sistemului politic – lichidarea monopolului unui partid, introducerea pluripartidismului, lichidarea statului totalitar, realizarea unui stat de drept, alegeri libere, o nouă constituţie democratică, separarea puterilor în stat, libertăţi cetăţeneşti depline, inclusiv pentru minorităţi. Al doilea – sistemul economic: lichidarea sistemului rigid de economie centralizată, etatizată, cu metode de comandă, economie care, de altfel, intrase în colaps şi care crease această criză; trecerea spre economia de piaţă viabilă, libera
85
iniţiativă şi competenţa. Sunt elemente conţinute în acest program. Reorganizarea agriculturii şi sprijinul gospodăriilor ţărăneşti. Comerţul, modernizarea lui pornind de la nevoile populaţiei şi măsura imediată: stoparea exportului de produse alimentare şi de resurse din energie. Suferea populaţia şi în privinţa aprovizionării şi în privinţa căldurii. Reorganizarea învăţământului, a culturii, eliminarea dogmelor ideologice, dezvoltarea pe baze noi a culturii naţionale, a presei, radioului, a televiziunii. Deschiderea politicii externe, buna vecinătate şi orientarea spre Europa ş.a.m.d. Acestea au fost elementele fundamentale ale platformei. Ce reprezintă ele? Reprezintă schimbări de esenţă în întreaga viaţă a societăţii. S-au înfăptuit aceste obiective? Eu cred că nimeni nu poate contesta schimbarea radicală a fizionomiei societăţii româneşti. Chiar şedinţa de astăzi este o demonstraţie a acestei realităţi noi, care nu era de conceput cu cinci ani în urmă, domnule Gabrielescu.(…) Domnul Adrian Popescu-Necşeşti – Domnule Preşedinte, dacă-mi permiteţi să comentez un pic un citat din Adam Michnik: „Revoluţia e neterminată, dar din fericire şi restauraţia va fi neterminată”. Preşedintele Ion Iliescu – Depinde la ce restauraţie vă referiţi. Domnul Adrian Popescu-Necşeşti – Dumneavoastră ştiţi. Preşedintele Ion Iliescu – De ce am ripostat la această apreciere a dumneavoastră? Pentru că restauraţia nu-i posibilă. Adică, oricine îşi face iluzii că se poate întoarce roata istoriei mai aproape sau mai departe îşi face iluzii deşarte. Viaţa merge înainte. Că merge cu hopuri, cu dificultăţi, cu bariere, asta-i clar. Dar o restauraţie, deci revenire la sistem totalitar, la un sistem de dominaţie a societăţii de către un stat nedemocratic, aşa ceva nu mai e posibil, precum nu e posibilă nici restauraţie antebelică, cum îşi închipuie alţii. Suntem la sfârşit de secol XX. Nu putem să prevedem mersul înainte decât de la acest nivel mai departe, nu înapoi. Orice privire înapoi, mai în apropiere sau mai în depărtare, înăbuşă perspectiva. Ori, noi trebuie să ne uităm încotro merge lumea de azi. Domnul Valentin Gabrielescu – Domnule Preşedinte, dar nici nu putem avansa spre acest progres cu spatele, fără să privim şi în trecut…. Preşedintele Ion Iliescu – Asta spun şi eu. Dar trebuie să privim înainte. Trecutul ne inspiră printr-o experienţă pe care am acumulat-o. Dar trebuie să ştim să privim înainte. Să privim la ce-i în jurul nostru, încotro merge lumea, domnule Gabrielescu.
Anexa 3
86
Prima pagină a „oficiosului“ regal „România“ din 9 iunie 1939 îl descrie pe Regele Carol al II-lea drept „MARELE STRĂJER“
87
Anexa 4
"România" din 6 septembrie 1940 anunţă învestirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu în fruntea
statului, „evocând“ personalitatea generalului.
88
Anexa 5
“Cuvântul”, principalul ziar al miscării legionare.
89
Anexa 6
“Universul”, ziarul ce a surprins la începutul celui de-al doilea Război Mondial, schimbările sociale ale României motivate de noile realităti politico-militare şi starea de tensiune ale acelor momente istorice.
90
Anexa 7
“România liberă” continuă inserturile propagandistice, indiferent de epocă şi de contextul politic.
91
Anexa 8
“Scânteia”, ziarul de directivă al regimului comunist, după modelul “Pravdei”, exponatul puterii sovietice.
92
Bibliografie
1. Autori din literatura de specialitate, în ordine alfabetică:
- Cartianu, Grigore, Crimele Revoluţiei, Bucureşti, Adevărul Holding, 2010
- Denize, Eugen, Propagandă comunistă în Romania 1948-1953, Targovişte, Cetatea de
Scaun, 2009
- Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Nemira, 1996
- Gustave, Le Bon, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Antet, 2009
- Murza, Kara, Manipularea conştiinţei, Bucureşti, Pro-Editura şi Tipografie, 2007
- Siani-Davies, Peter, Revoluţia română din decembrie 1989, Bucureşti, Humanitas, 2006
- Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, Bucureşti, Tritonic, 2010
- Troncotă, Tiberiu, România comunistă-Propagandă şi cenzură, Bucureşti, Tritonic, 2006
- Volkoff, Vladimir, Dezinformarea vazută din Est, Bucureşti, Pro-Editura şi Tipografie,
2007
2. Autor colectiv:
- prof. univ. dr. Vasile Tran(coord.) si lector univ. drd. Irina Stanciugelu, Patologii si
terapii comunicationale
3. Articole de reviste:
- Cristoiu, Ion, Un mogul: Carol al II-lea, Historia
- Csernatoni, Raluca, Rolul mass-media în România post-decembristă, Pretext
- Drăghici, Petre Florian, Propagandă comunistă în România 1948-1953, Historia
- Lucian, Vasile, Manipularea din presă în prima lună din al doilea război mondial,
Historia
- Prof. dr. Oane, Sorin, Propaganda legionară după asasinarea premierului I.G.Duca,
Historia
4. Internet (linkuri):
Mass-Media - “Câinele de pază al democraţiei” de Constanţa Vasilehttp://www.despresuflet.ro/forum/comunicare-f40/mass-media-cainele-de-paza-al-
democratiei-t1520.html
93
http://facultate.regielive.ro/referate/stiinte_politice/mass_media_a_patra_putere_in_stat-
46966.html
http://www.referate-lucrari.com/referat_PRESA-A-PATRA-PUTERE-IN-STAT-
728.html
http://www.ghidjurnalism.ro/presa-ca-a-patra-putere-urmeaza-internetul
http://www.infoteze.com/drept/print:page,1,670-teza-de-licenta-democratie-totalitarism-
si.html
http://rebel-dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Manipulare/manipulare.html
94