CRIMINALUL-UN INADAPTAT SOCIAL
INTRODUCERE
La originea convieţuirii umane, sub forma organizării sociale, se află, un temei puternic
de agregare şi de acceptare tacită a unor reguli comune de existenţă, cu puternice rădăcini în
conservarea vieţii oamenilor. Acceptând condiţia umană de zoon politikon (Aristotel) şi
acceptând atât avantajele cât şi restricţiile grupului din care face parte, individul apare într-o
dublă postură, de apărător, dar şi de perturbant al armoniei sociale. Ansamblul manifestărilor
antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept atrage după sine intervenţia forţei
coercitive a statului. În sens larg, criminalitatea este considerată un caz particular al devianţei
sociale, care cuprinde totalitatea actelor care încalcă normele stabilite şi violează codurile ei
scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei publice etc.), reprezentând
manifestări ilicite sau transgresiuni, de la modelul normativ al unei anumite societăţi.
Delincvenţa se pare că are rădăcini etologice. Într-adevăr, specialişti reputaţi precum
Desmond Morris, precum Byrne şi Whiten (1988), au semnalat cazuri de adevărate
comportamente de înşelăciune tactică, în astfel de situaţii posibilităţile de învăţare fiind excluse,
iar observaţiile având loc în contextul cercetărilor pentru evidenţierea prezenţei la unele primate
a unui rudiment de conştiinţă. Primatele implicate în cazurile semnalate au fost în speţă
maimuţele superioare, mai ales cimpanzeii. Delincvenţa fie juvenilă sau nu, este apoi punctul de
plecare al diversităţii crimelor, în continuă expansiune, care au dus la crearea codului penal şi la
o legislaţie, de asemenea în extindere, şi aşa mai departe. Rădăcina fărădelegilor, se află aşadar
în însăşi specia care ne precede.
Etiogeneza – studiul cauzelor apariţiei şi a modului de desfăşurare a proceselor,
fenomenelor – prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat şi preocupă
omenirea de foarte multă vreme.
Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al
conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage
după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă
caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui
consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.
Cei implicaţi în stabilirea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de
explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi
teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi
asupra tipurilor de activităţi corecţionale, profilactice.
PERSPECTIVA ISTORICĂ
În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a
manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor
asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere
particulare comportamentul infracţional.
Iniţial analizate pur ştiinţific, delicvenţa şi criminalitatea sunt explicate prin concepţia
demonologică.
Conform acesteia, spiritele „nefaste” (diavoli, demoni etc.) îi îndemnau pe oameni să
comită acte deviante. Curentul a caracterizat Evul mediu european. Ulterior, în perioada
iluministă, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea,
Cessare Beccaria (1738-1794) a fondat Şcoala clasică de criminologie. El a susţinut ideea că
acţiunile delincvente nu sunt determinate în plan divin, ci sunt raţionale şi ţin de
responsabilitatea şi libertatea de a alege a individului. Sancţiunile trebuie adecvate delictului
comis. Jeremy Bentham, preia o parte din ideile lui Beccaria, dar, în plus, introduce importanţa
statului şi a societăţii în slujba individului.
Interpretările cu privire la criminalitate sunt biologice, psihologic-psihiatrice şi
sociologice. Până la urmă orice act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin
prisma propriei personalităţi.
Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional
În funcţie de factorii care determină şi explică fenomenul şi comportamentul infracţional,
psihologia judiciară circumscrie câteva teorii.
În elaborarea şi selectarea acestora s-a avut în vedere premisa că fenomenul şi
comportamentul infracţional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest
factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât orice act infracţional este rezultatul acţiunii
umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Numărul mare de teorii face ca orice
sistematizare a lor să fie perfectibilă.
Teoriile privitoare la fundamentul fenomenului şi comportamentului infracţional pot fi
grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale.
Teoriile psiho-biologice
În esenţă, aceste teorii susţin că anomaliile sau disfuncţionalităţile psiho-fiziologice
constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Aceste teorii consideră că
infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.
Teoria anormalităţilor biologice
Reprezentantul acestor teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909),
născut la Veneţia, unde a studiat medicina şi s-a specializat în psihiatrie; a funcţionat apoi ca
profesor universitar de medicină legală la Universitatea din Torino. Este teoreticianul cel mai
reprezentativ în ceea ce priveşte orientarea biologică în teoriile cauzalităţii din criminologie, care
a făcut din ideea tipului fizic de criminal o cauză intrinsecă a crimei. Teoria sa susţine că, în
esenţă, caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării
sociale.
C. Lombroso a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării
diferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor
din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală „Omul criminal” (1876), care în
scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5907 cranii ale unor
delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip individualizat prin anumite stigmate
sau semne particulare degenerative, care pot fi întâlnite la anumite categorii de infractori.
Pentru Lombroso, fără a exclude influenţa factorilor sociali şi fizici, ereditatea din
punctul de vedere al influenţei ei asupra criminalităţii, a avut o mare importanţă, deoarece a
considerat actul criminal ca pe o fatalitate ereditară. Cu alte cuvinte criminalul semăna cu
strămoşii săi, tot criminali, cărora le-a păstrat caracteristicile fizice arătând că stigmatele
strămoşilor se transmit prin generaţii, criminalii fiind înnăscuţi.
Aşadar, Lombroso, considera comportamentul criminal un „fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice
precum: sinusurile frontale pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte
retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
El a concluzionat că omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor,
craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei, hoţul se
distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici îngrijoraţi şi în
permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară,
fruntea teşită şi mişcătoare; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea
maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.
La originea cercetărilor lombroziene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona
occipitală medie a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii
primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în
dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmând ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele
inferioare, omul sălbatic şi copilul în care vedea „un mic primitiv”. El a cercetat şi unele
anomalii ale creierului, şi ale unor organe interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere
anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii
(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii
anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de multe aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism,
credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.
Femeia criminală, este conform lui Lombroso, diferită de bărbatul criminal. „Am văzut
de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copiii, că simţul lor moral este diferit; sunt
răzbunătoare, geloase, cu înclinaţie spre o răzbunare de o cruzime aparte” susţine Lombroso.
A doua fază a studiilor lombroziene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de
natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra comportamentelor psihice.
Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatrii din epocă, Lombroso
stabileşte existenţa unor anomalii între „nebunul moral” şi „criminalul înnăscut” mai cu seamă
sub aspectul simţului moral.
Examinarea „criminalului nebun” scoate şi ea la iveală aceleaşi stigmate ca în cazul
„omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.
Într-o ultimă etapă Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o
consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. El vede în epilepsie o punte
de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral, considerând epilepsia atât
„una din psihozele cele mai atavice” cât şi „nucleul tuturor degenerescenţelor”.
În teoria lombroziană, criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe
atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Poate scăparea principală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că marea
majoritate a subiecţilor săi erau sicilieni, ce aveau o serie de trăsături fizice oarecum distincte.
Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci
datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat în sens mai criminogen.
Teoria lombroziană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicaţie cu
caracter general valabil. „Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există, însuşi
Lombroso excludea această idee.
Lombroso a dezvoltat şi o opinie proprie în ceea ce priveşte specificul rasial, arătând că,
indiferente de originea şi natura lor, rasele au caractere particulare, temperament, aptitudini,
însuşiri, vicii particularizante, de care depind în mod firesc şi manifestările şi comportamentul
lor social. În lucrarea sa „Cauzele şi remediile criminalităţii” el descrie influenţa rasei asupra
criminalităţii prin compararea etnică a evreilor cu ţiganii, arătând din statistica diferitelor ţări că
evreii predispuşi spre infracţiuni economice, prezintă în general o criminalitate mai redusă decât
concetăţenii lor majoritari creştini şi că ţiganii în contrast cu evreii „sunt leneşi, muncesc doar ca
să nu moară de foame, sunt mincinoşi, perfizi, ingraţi, răzbunători, hoţi, imorali, cruzi şi leneşi”.
Totuşi această rasă, mai punctează Lombroso, „inferioară din punct de vedere moral şi refractară
la orice revoluţie intelectuală şi civică şi care în materie de poezie nu a depăşit nici cel mai sărac
lirism din Ungaria (veche), a creat în schimb acolo o artă muzicală uimitoare”.
Cercetările lombroziene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu
caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului
face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi
actuale încă, cum ar fi de exemplu cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.
Teoria lui Lambroso a fost criticată de adepţii teoriilor psihologice şi sociologice,
argumentele acestora sunt:
- nu există criminal înnăscut (ucigaşi, hoţi, falsificatori etc.), dar există oameni cu
predispoziţie spre violenţă, distrugere etc., care în condiţii de mediu nefavorabil pot conduce la
crime;
- stigmatele criminale - anomalii, malformaţii nu sunt proprii numai criminalilor, ci şi
celor care nu sunt criminali;
- atavismul nu există în înţelesul lombrozian, dar există legi ale transmiterii ereditare de
la înaintaşi la apropiaţi;
- malformaţiile, stigmatele pot contribui la comiterea infracţiunilor uneori în mod
indirect, prin dezvoltarea unor complexe de inferioritate în psihicul omului ca stigmate, pentru că
nu se poate adapta uşor în societate datorită acestor defecte;
- defectele, predispoziţiile criminale înnăscute nu pot acţiona direct într-un mediu social
nefavorabil.
PERSPECTIVA RELIGIOASĂ
În timp ce crima privită în sens criminologic constituie o constantă umană, religia este o
variabilă culturală prezentă mai mult sau mai puţin în rândul colectivităţilor umane. Religia,
concepută ca un element de echilibru, promovează valori morale unanim recunoscute şi
acceptate de societate precum : adevărul, cinstea, altruismul, sinceritatea etc. , valori apărate
deopotrivă la nivel statal prin norme juridice.
Legea, indiferent că este privită în sens juridic sau în sens teologic, este un instrument
prin care se păstrează într-o societate „buna convieţuire” a membrilor săi. Întrucât ea implică
factorul libertăţii şi al responsabilităţii celui care dă legea şi celui care este obligat să o respecte,
legea juridică se apropie de legea morală dar, spre deosebire de aceasta, atunci când demnitatea
legii trebuie salvată, prin pedepsirea celui care nu o respectă, ea se foloseşte de puterea represivă,
exercitată în numele scopului său.
Legea morală „obligă” conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului. „A
obliga” nu înseamnă „a constrânge” conştiinţa, în sensul legii juridice. Legea juridică se poate
impune prin forţa coercitivă, însă împlinirea datoriei creştine rămâne imperfectă dacă nu este
însufleţită de un sentiment moral corespunzător. Pentru realizarea binelui social este nevoie de
apărarea binelui individual şi menţinerea unui comportament moral „exterior”, care să permită
atingerea scopului său. De aceea legea juridică interferează cu legea morală, însă aceasta din
urmă o depăşeşte pentru că are în vedere şi atitudinea „interioară” a Omului. Legea morală
uneşte, într-un mod paradoxal, autoritatea cu libertatea; ea cere o ascultare fără condiţii, fără
rezerve şi liber consimţită. Din punct de vedere al urmărilor nerespectării regulilor impuse,
consecinţele relativ imediate ale încălcării normelor juridice nu au echivalent în sfera dogmelor
teologice deoarece răspunderea pentru nesocotirea moralei creştine se află sub semnul
incertitudinii prezumţiei relative a Judecăţii de Apoi.
Indiferent că este politeist, monoteist sau ateu omul ucide în numele zeilor, în numele lui
Dumnezeu sau pentru simpla convingere că nu există Dumnezeu. Înţelegerea greşită a ideilor
promovate de fiecare cult în parte, contradicţia dintre ideologiile specifice acestora sau ducerea
spre extremism a unor convingeri religioase au demonstrat depăşirea tiparelor trasate de valorile
morale.
Oamenii de ştiinţă susţin teoria că populaţiile a căror credinţă în existenţa Iadului este
puternică, prezintă o rată a criminalităţii mai scăzută. Când vine vorba despre prevenţia
comportamentului criminal, credinţele religioase specifice deţin factorul determinant, spune un
psiholog de la Universitatea din Oregon. Studiul, care apare în Public Library of Science Journal
PLoS ONE, a constatat că activitatea infracţională este mai mică în societăţile în care credinţele
religioase ale oamenilor conţin o componentă punitivă mai pternică decât în cazurile în care
convingerile religioase sunt mai permisive. O ţară în care mult mai mulţi oameni cred in Rai
decât în Iad, de exemplu, este foarte probabil să aibă o rată a criminalităţii mult mai mare decât
un stat în care aceste convingeri sunt aproximativ egale. Această constatare este rezultatul unei
analize cuprinzătoare efectuate pe parcursul a 26 de ani asupra 143.197 de subiecti umani din 67
de ţări.
Un articol din Jurnalul Internaţional de Psihologie si Religie vorbea despre faptul că în
rândurile studenţilor care cred intr-un Dumnezeu iertător se află mai mulţi "tri şori" decât în
rândul celor care cred într-un Dumnezeu aspru.
Din aceste considerente se poate concluziona că rata criminalităţii este influenţată şi de
către credinţa în pedeapsa divină. Nu este neglijabil faptul că mecanismele care conduc la acest
rezultat rămân la stadiul de speculaţie, fiind nevoie de o mai profundă cercetare asupra
fenomenului. Cu toate acestea, studiile de până acum oferă perspective noi asupra influenţelor pe
care credinţele religioase le au asupra evoluţiei relaţiilor sociale şi a comportamentului uman.
Terorismul religios este poate cea mai periculoasă formă de terorism şi, cu siguranţă, cea
mai dificil de combătut datorită fanatismului cu care acţionează adepţii ei. Majoritatea celor care
fac parte din organizaţii teroriste religioase sunt dispuşi să-şi dea viaţa pentru cauza lor, fără a
avea resentimente. Cel mai cunoscut exemplu este cel al islamului care stă la baza desfăşurării a
nenumărate conflicte (Israel – Palestina, sârbii şi bosniacii musulmani, pakistanezii şi indienii),
dar şi atentate teroriste, care din punctul lor de vedere fac parte din Jihad (Războiul Sfânt).
Evoluţia terorismului religios caracteristic vremurilor noastre nu s-a produs în vid şi nici
nu reprezintă un fenomen cu totul nou. Totuşi, acest fenomen a câştigat teren în perioada
ulterioară razboiului rece, fiind determinat de exacerbarea conflictelor etnico-religioase şi de
apropierea noului mileniu. Disoluţia accelerată a legăturilor tradiţionale care asigură coeziunea
socială şi culturală a unei societăţi şi a mai multor societăţi în actualul proces de globalizare se
combină cu moştenirea istorică şi cu manifestările curente de represiune politică, cu
inegalitatea economică şi cu prefacerile sociale comune diferitelor mişcări religioase
extremiste. Toate acestea au dus la o creştere a fragilităţii, instabilităţii şi imprevizibilităţii
prezentului şi viitorului. Actualul nivel atins de terorismul religios în ceea ce priveşte
latura militantă indică faptul că respectivele credinţe şi comunităţi se află la un punct
istoric de cotitură: teroriştii simt nevoia de a-şi păstra identitatea religioasă, şi consideră
acest moment istoric ca o oportunitate de a-şi configura în mod fundamental viitorul.
Există un număr de factori care se întrepătrund şi care au contribuit la renaşterea
terorismului religios în forma sa modernă şi distrugătoare pe care a atins-o la începutul
mileniului. În acelaşi timp, este posibil să se distingă între diversele modele şi caracteristici
comune tuturor grupărilor teroriste religioase din diferite regiuni şi de diferite credinţe.
Aceste caracteristici ajută la definirea cauzelor şi la portretizarea inamicului, precum şi la
configurarea mijloacelor, a metodelor şi a momentului ales pentru folosirea violenţei.
Organizaţii teroriste religioase
Islamice Abu Sayyaf (Philipine)
Armata Islamică Aden-Abyan (Yemen)
Al-Gama-a al-Islamiyya (Egipt)
Grupul Islamic Armat(Algeria)
Hamas
Brigăzile Martirilor Al-Aqsa
Ansar al-Islam (Irak)
Al-Qaeda (Afganistan şi Pakistan)
Asbat al-Ansar (sudul Libanului).
Jama'at al-Tawhid wa'al-Jihad (al-Qaeda în
Irak)
Jihadul Islamic Egiptean (Egipt)
Harakat ul-Mujahidin (Pakistan, Kaşmir)
Frontul Islamic de Eliberare al Bahrainului
Mi şcarea Islamică din Asia Centrală
Mi şcarea Islamică din Uzbekistan
Jaish-e-Mohammed (Pakistan)
Jaish Ansar al-Sunna (Irak)
Frontul de Eliberare al Jammu şi Kaşmir
Jemaah Islamiyah (sud-estul Asiei)
Jihat Rite (Australia)
Lashkar-e-Jhangvi (Pakistan)
Lashkar-e-Toiba (Pakistan)
Maktab al-Khadamat (Afganistan)
Grupul Combatant Islamic Marocan
Confreria Musulmană (intenaţional)
Oameni împotriva gangsterilor şi
drogurilor (Africa de Sud)
Grupul Salafist de luptă şi rugăciune
(Algeria)
Sipah-e-Sahaba Pakistan (Pakistan)
Takfir wal-Hijra (Egipt, Sudan, Algeria)
Kurdish-Hizbullah (Turcia)
Reţeaua Hofstad (Olanda)
Frontul de Dezvoltare Naţională
(Kerala, India)
Creştine Rebelii din Nagaland
Frontul de eliberare naţională a Tripura
Armata de rezistenţă a Domnului
Hindu Shiv sena sau Armata lui Shiva
Patit Pawan Sanghatana-Organizaţie fascistă Hindu.
Brigada Shambaji-Grup Hindu de tineret
Iudaice Kach (Israel, USA)
Kahane Chai (Israel, USA)
Una dintre cele mai cunoscute organizatii teroriste religioase este Al Qa’ida . Acesta
este o grupare de sprijin multinaţională, care finanţează şi orchestrează activităţile militanţilor islamici
din întreaga lume. A fost înfiinţată în urma războiului afgan împotriva ex-URSS, iar membrii de bază sunt
veterani ai acestui război, provenind din lumea arabă. A fost creată în 1988 de şeicul Usamah bin
Muhammad bin Awad bin Ladin , cunoscut în mod uzual ca Osama bin Laden. Principalul scop al
organizaţiei este răsturnarea a ceea ce aceasta consideră „guverne corupte şi eretice ale statelor
musulmane” şi înlocuirea lor cu legea islamică Sharia. Gruparea se crede că este formată dintr-un
număr cuprins între câteva sute şi câteva mii de membri. De asemenea, serveşte ca bază a unei
organizaţii umbrelă care include grupuri islamice extremiste sunite, inclusiv facţiuni ale „Jihad-
ului Islamic Egiptean”, „al-Gama’al-Islamiyya” şi „Harakatul-Mujahidin”.
Atentate realizate de grupări teroriste religioase
Atacul cu gaz sarin din Tokyo
Japonia a suferit cel mai grav atac terorist din istoria sa în 1995, când membri ai sectei
Aum Shinrikyo au eliberat un gaz mortal în metroul din Tokyo, în timpul orei de vârf a dimineţii.
Cinci membri ai sectei Aum s-au urcat la bordul unor trenuri şi au aruncat pe podeaua
vagoanelor pachete care conţineau sarin lichid, împachetate în ziare. Apoi, înainte de a coborî
din vagoane, au perforat pachetele cu vârful ascuţit al unor umbrele. Câţiva dintre ei purtau măşti
şi eşarfe înfăşurate pe faţă, care i-au protejat împotriva emanaţiilor toxice, în timp ce se
îndepărtau de sursa acestora.
Gazul sarin, produs de către nazişti în anul 1938, este de 20 de ori mai toxic decât cianura
în stare gazoasă. Persoanele expuse mai mult timp emanaţiilor acestui gaz prezintă convulsii,
paralizie, comă, stop cardiac sau stop respirator. Gazul este incolor, inodor şi nu are nici un gust
(insipid). Ca urmare, primele semnale de alarmă au apărut abia când persoanele aflate în metrou
începuseră deja să fie afectate, având dificultăţi de respiraţie şi lăcrimând abundent.
În acest atentat 12 persoane şi-au pierdut viaţa şi peste 3.000 au fost rănite. Multe dintre
acestea suferă şi acum efectele inhalării gazului toxic, prezentând probleme de respiraţie,
depresii sau chiar afecţiuni cerebrale. Secta Aum a recunoscut că este răspunzătoare pentru acest
atac, iar teroriştii implicaţi în evenimente au fost condamnaţi la moarte sau închisoare pe viaţă.
Atentatele din Statele Unite ale Americii (08:46- 10:03, 11 Septembrie 2001)
Cele mai sângeroase din istorie, atentatele din 11 septembrie 2001 au declanşat Al Treilea
Război Mondial – cel împotriva terorismului. Atacurile din SUA s-au soldat cu 2.978 de morţi şi
au fost comise de 19 membri ai al-Qaida, care au deturnat patru avioane. Turnurile Gemene ale
World Trade Center din New York au fost lovite la interval de câteva minute. Prima aeronavă,
un Boeing 767 al companiei „American Airlines“, cu 92 de persoane la bord – dintre care cinci
erau terorişti – a lovit primul turn la ora locală 08:46. Al doilea aparat de zbor, un Boeing 767 al
„United Airlines“, cu 65 de pasageri la bord – dintre care cinci terorişti – a lovit al doilea turn la
ora locală 09:03. Acest atac a fost transmis în direct de mai multe posturi de televiziune.
Atentatele din New York s-au soldat cu moartea a 2.749 de persoane. La 09:43, un Boeing 757 al
„American Airlines“, cu 64 de persoane la bord – dintre care cinci terorişti – a lovit Pentagonul.
Un al patrulea aparat de zbor, un Boeing 757 al „United Airlines“, cu 44 de oameni la bord –
dintre care patru terorişti – s-a prabuşit la ora locală 10:03 în Pennsylvania. Cel mai probabil,
avionul ar fi trebuit să distrugă clădirea Congresului SUA sau Casa Albă. Pasagerii acestui zbor
s-au luptat însă cu teroriştii, iar membrii al-Qaida n-au mai reuşit să atingă ultimul obiectiv.
Pasagerii fuseseră deja informaţi prin telefoanele mobile despre ceea ce se întâmplase la World
Trade Center.
Atentatul cu bombă din Bali (22:10-23:10, 12 Octombrie 2002)
În timp ce sute de turişti se bucurau de o noapte petrecută în clubul de succes Kuta
Beach, din Bali, membri ai unei celule malaeziene a grupării Al Qaida se pregăteau să dezlănţuie
un atac distrugător. Explozii simultane sfârtecă Clubul Sari, ucigând peste 200 turişti nevinovaţi
şi rănind mulţi alţii. Existenţa unei reţele teroriste cu adevărat globale a devenit o realitate
terifiantă. Ororile au început când o mică bombă, ascunsă în rucsacul unui terorist sinucigaş, a explodat în
Paddy's Bar. Răniţii au fugit imediat în stradă, exact cum se aşteptau cei care plănuiseră această
operaţiune.
Politici pentru combaterea terorismului religios
Combaterea terorismului religios nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una
politică. Decizia pentru organizarea unei cruciade antiteroriste trebuie luată – şi a fost luată – de
condu-cerea politică a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene, a Alianţei Nord-
Atlantice, pre-cum şi de organismele internaţionale destinate să asigure protecţia naţiunilor, să
prevină războiul şi să organizeze şi gestioneze bunele relaţii dintre ele.
Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoaşterea lui şi să
vi-zeze eradicarea cauzelor care-l generează. Un algoritm raţional de cunoaştere şi recunoaştere a
acestui fenomen ar trebui să cuprindă:
• politici de investigare;
• politici de evaluare;
• politici de contracarare a efectelor;
• politici de eradicare a cauzelor;
• politici de prevenire;
• politici de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate împotriva terorismului religios;
• politici de pregătire a forţelor, mijloacelor şi populaţiei pentru a duce un război anti-
terorist.
Decizia politică de luptă împotriva terorismului aparţine civilizaţiei şi vizează protecţia
prin lege şi printr-un sistem coerent de constrângeri şi de acţiuni a cetăţeanului, comunităţii,
proprie-tăţii, instituţiilor, statului şi sistemelor de valori împotriva actelor teroriste.
Toate politicile antiteroriste trebuie să vizeze:
• informarea corectă asupra activităţilor, persoanelor, organizaţiilor şi instituţiilor teroriste,
a celor care sprijină sau finanţează terorismului de orice fel;
• supravegherea structurilor, instituţiilor şi activităţilor care sunt bănuite că generează, în-
curajează sau susţin terorismul religios;
• prevenirea oricăror acţiuni de tip terorist;
• distrugerea reţelelor, organizaţiilor şi bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi
ele.
Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat şi pentru
combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acţiune
strategică de mare amploare, ci un sistem de acţiuni disparate, fără o coordonare unitară şi fără
forţe şi mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poată acţiona prin mijloace legale
şi prin structuri constituite şi deprinse cu astfel de activităţi. O strategie antiteroristă trebuie să
aibă în vedere, pe lângă celelalte componente foarte importante (identificarea ameninţărilor şi
riscurilor, concepţia acţiunilor, pregătirea şi structurarea forţelor şi a mijloacelor, amploarea şi
specificul operaţiunilor), şi cucerirea şi menţinerea iniţiativei strategice. Acest lucru va fi foarte
greu, întrucât terorismul se bazează tocmai pe surprinderea tactică, adică pe acţiunile neaşteptate
(în ceea ce priveşte obiectivul ales, timpul de acţiune şi modul de atac), dar prima condiţie a
reuşitei unei acţiuni de nivel strategic este să se deţină iniţiativa strategică. Acţiunea prin
surprindere, spectaculoasă, violentă şi puternic mediatizată este punctul forte al terorismului, dar
şi punctul lui cel mai sensibil şi, în anumite privinţe, cel mai vulnerabil.
PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei
greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a
realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că,
în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinti decedați, divorțați,
infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiții, pricepere sau preocuparea necesară educării
copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinților nu este suficient de ridicat, unde nu se dă
atenția cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.
Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la
înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,
conducând la devianță și apoi la infracțiune. Prin urmare, acțiunea infracțională reprezintă
etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacție atipică.
Detenţia nu reprezintă doar pierderea libertăţii, cât mai ales, o ruptură a modului obişnuit de
comportament agreat de individul deviant. Mai mult decât atât, mediul privativ e considerat drept
o ambianţă unde există o barieră greu de trecut între infractori şi mediul exterior, obstacol care
funcţionează şi în dublu sens. Cercetarea asupra eficacităţii sancţiunilor penale a evidentiat că
programele realizate în comunitate au un potenţial de reabilitare net superior celor desfăşurate la
locul de detenţie, în condiţiile privării de libertate. Astfel, este uşor de presupus că specificitatea
trăsăturilor de personalitate ale infractorului constituie elementul cheie în procesul de reabilitare
a acestuia.
Pornind de la aceste consideraţii, este cunoscut faptul că indivizii delincvenţi manifestă în
mod obişnuit un nivel crescut al ostilităţii faţă de cei din jurul lor. Se pune problema dacă mediul
în care subiectul îşi execută pedeapsa (penitenciar, respectiv serviciul de probaţiune) poate
influenţa accentuarea ori dimpotrivă, diminuarea unui anumit tipar de comportament ostil faţă de
ceilalţi. Specialiștii au demonstrat că dezvoltarea unui anumit echilibru al trăirilor emoţionale va
permite individului optarea pentru anumite conduite sociale, chiar şi în situaţii mai puţin
dezirabile, că individul caracterizat printr-un nivel scăzut al nevrozismului va reuşi să-şi
mobilizeze resursele şi să dezvolte stări de relaxare şi destindere, să-şi controleze frustrările şi
diferitele dezamăgiri, înlăturând stările de anxietate socială, îşi va elabora o listă de priorităţi cu
obiective realiste şi pertinente, etc. Stabilitatea afectivă a subiectului influenţează direct optarea
pentru anumite tipuri de comportamente şi conduite ostile în cazul diferitelor interacţiuni sociale.
Aprecierea gradului de adapare la regimul „de afară“ a unui criminal se realizează prin
raportare la 5 suprafactori ai personalităţii. Astfel, se presupune că specificitatea celor 5 mari
domenii de personalitate - Nevrozism, Extraversie, Agreabilitate, Deschidere şi Conştiinciozitate
- reprezintă un factor decisiv în conturarea unei anumite individualităţi ceea ce va influenţa
semnificativ procesul de reinserţie socio-profesională a infractorului.
Astfel, în ceea ce priveşte Conştiinciozitatea, indivizii aflaţi în programe de supraveghere şi
consiliere, spre deosebire de cei din mediul privativ, vor fi mult mai implicaţi în executarea
diferitelor sarcini. Şedinţele de consiliere desfăşurate cu beneficiarul oferă acestuia posibilitatea
de a-şi identifica punctele forte ale personalităţii sale, reconfigurarea sistemului de autoevaluare
şi, în ultimă instanţă reorientarea resurselor în scopul unei inserţii socio-profesionale eficace. În
continuare, subiecţii aflaţi în serviciul de probaţiune urmează un „tratament de socializare“, ceea
ce le permite însuşirea corespunzătoare a acelor sisteme normative apreciate ca fiind
fundamentale pentru o societate, astfel că pe acest fundal, autoaprecierea diferă semnificativ de
proiectia asupra unei „persoane ideale“.
Raportat la Nevrotism, subiecţii din serviciul de probaţiune prin conştientizarea statului lor,
deloc dezirabil, cel de infractor, dezvoltă cu multă uşurintă anxietăţi legate de interacţiunea cu
semenii, fiindu-le teamă să se exprime deschis, să nu fie în centrul atenţiei sau prea dominanţi,
sunt preocupaţi să nu îşi schimbe modul de exprimare şi forţa proprie ceea ce le va arăta şi mai
mult vulnerabilitatea socială. Acest lucru nu e întâlnit la subiecţii deţinuţi. Cât priveşte faţeta
impulsivitate, aceasta este mult mai pregnantă la respondenţii din penitenciar.Impulsivitatea este
privită drept incapacitatea individului de a-şi stăpâni dorinţele, poftele care ţin de diferite nevoi,
aceste stări fiind percepute de către individ ca fiind atât de imperioase, încât acesta consideră că
nu le poate rezista, chiar dacă ulterior regretă că a cedat impulsurilor. Deţinutul, fiind dominat de
dorinţa de a-şi împlini „pofta“ devine iritabil, egocentric, gălăgios şi extrem de excitabil.
Cel de-al treilea factor de personalitate, Extraversia, nu a evidenţiat diferenţe majore între
cele două categorii de subiecţi, aceasta fiind apreciată drept un ansamblu complex de aspecte
observabile din comportamentul cotidian al individului. Un scor ridicat indică o persoană
sociabilă, activă, deschisă la interacţiuni cu semenii. La polul opus se găsesc indivizii rezervaţi,
independenţi, nu neapărat nesociabili. Indiferent de stilul de exprimare al eu-lui real, subiecţii,
atât cei din penitenciar, cât şi cei din probaţiune, sunt înclinaţi spre relaţionare cu ceilalţi
(indiferent de nivelul de aprofundare al interacţiunii cu semenii), caută senzaţiile pozitive şi
emoţiile puternice, precum şi implicarea în unele activităţi care să le facă plăcere.
Cât priveşte Deschiderea, subiecţii din penitenciar sunt mult mai înclinaţi spre reveerie,
aceasta reprezentând o cale de supravieţuire în acest mediu. Astfel, aceşti subiecţi tind mult mai
mult să îşi proiecteze diferite dorinte, aşteptări, aceasta reprezintă o cale de reevaluare a
propriilor trăiri, sentimente experienţe. Penitenciarul reprezentând un mediu în care „trasparenţa“
afectelor este lipsită, creearea unei lumi interioare, poate constitui pentru deţinut un mod de
petrecere a timpului liber, de explorare a propriei fiinţe, de construire a planurilor pentru viitor
etc. Exprimarea sentimentelor, după cum era de aşteptat este mult mai pregnantă la subiecţii din
serviciul de probaţiune. Spre deosebire de mediul carceral care inhibă semnificativ trăirile
afective şi manifestarea acestora, probaţiunea prin natura serviciilor oferite permite
beneficierului să-şi recunoască anumite trăiri de sensibilitate, fără a le aprecia drept o formă de
vulnerabilitate faţă de ceilalţi, în acest fel subiectul devine mult mai receptiv la propriile emoţii şi
sentimente, îşi va dezvolta o abilitate empatică optimă, va reuşi să trăiască afectele, atât cele
pozitive cât şi cele negative, într-o manieră profundă fiind caracterizat ca fiind afectuos,
introspectiv, imaginativ etc.
Cel din urmă factor al analizei, Agreabilitatea, a fost apreciat prin intermediul Eu-lui anxios.
De asemenea, s-a urmărit evidenţierea unor diferenţe între subţiecţii încarceraţi şi cei aflaţi în
programele de consiliere şi supraveghere. Astfel, infractorul aflat în evidenţa serviciului de
probaţiune, vizează o slabă deschidere faţă de ceilalţi, evitând posibilele situaţii de a fi în centrul
atenţiei. Acest fapt este demonstrat şi de scorurile scăzute la faţada modestie exprimat prin
atitudini umile şi retrase, neimplicând o slabă încredere în sine, dimpotrivă. Acestfapt
demonstrează că optarea pentru o atitudine oarecum obedientă faţă de ceilalţi va permite
diminuarea temerilor infractorului privind excluderea socială, de posibilitate de exprimare
deschisă a propriei persoane. Totodată, onestitatea – acea preocupare spre deschidere şi
sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi - în mediul carceral poate reprezenta un aspect utopic, deţinutul
fiind apreciat ca un manipulator desăvârşit, apelează frecvent la flatări, viclenie sau înşelătorie,
considerând că aceste conduite sunt indispensabile în cadrul în care se află. Este lesne de înţeles
că în aceste condiţii, infractorul va evita să se exprime în faţa celorlalţi, reprezentând conduite
duplicitare, nestatornice, viclene şi chiar despotice. Într-un astfel de mediu social, cu un grad
scăzut de moralitate şi lipsit de deschidere afectivă, nu este greu de înţeles că teama de a nu
putea deţine un control asupra sentimentelor, de a se deschide subit în faţa celorlalţi, de a rezona
autentic la trăirile celorlalţi reprezintă caracteristici care, în cazul deţinutului, se manifestă într-o
manieră insignifiantă, acesta fiind extrem de relaxat şi detaşat de o serie de probleme manifestate
de ceilalţi.
După cum se poate remarca cu uşurinţă, factorii de personalitate reprezintă elemente
semnficative în conturarea unui anumit tipar al stimei de sine, specifică infractorului. Infirmarea
unor ipoteze referitoare la mediul carceral dovedesc, încă o dată, nocivitatea acestui cadru social
prin faptul că permite conturarea şi amplificarea a numeroase conduite de insensibilizare a
individului şi de dezvoltarea unor comportamente simulative şi duplicitare. Toate acestea vor
afecta semnificativ imaginea despre sine a individului, căutându-şi numeroase „scuze şi
justificări“ pentru comportamentul şi faptele sale, işi va uşura conştiinţa.
Există programe care permit infractorului o reconfigurare valorilor şi nevoilor a individului
deviant, urmând în acest fel reducerea riscului de recidivă a acestuia şi facilitarea procesului de
reinserţie socială.
Programul Unu la Unu (OTO)
Are drept scop reducerea riscului de reiterare a actului infracţional prin schimbarea stilului
cognitiv, precum şi a pattern-ului comportamental predominant. La baza acestui program se
găseşte acel suport conferit de tehnicile cognitiv-comportamentale, unde încă de la primele
întâlniri cu beneficiarul îi sunt expuse o serie de concepte cheie: gânduri, sentimente şi
comportament. În cadrul acestui program sunt utilizate trei tehnici de bază: interviul motivaţional
(utilizarea empatiei, a tehnicilor de consiliere şi autoresponsabilizarea permit conştientizarea, de
către cel asistat, a resurselor esenţiale pentru demararea programului de schimbare), modelarea
prosocială (urmăreşte diminuarea şi înlăturarea acelor comportamente infracţionale prin oferirea
de laude, recompense pentru orice act şi manifestare dezirabilă social) şi desistarea (reprezintă o
reconfigurare a sistemului axiologic al individului deviant prin identificarea unor noi
comportamente, activităţi acestea fiind evaluate prin compararea cu traiul infracţional care este
reprezentat ca fiind plin de incertitudini, temeri şi frustrări). Acest program presupune
parcurgerea anumitor etape, care au drept scop o aprofundarea auto-analizei de către beneficiar şi
conştientizarea propriilor probleme şi elemente de risc, precum şi creionarea unor strategii pentru
înlăturarea eventualelor probleme. În acest fel, beneficiarul îşi va construi o nouă viziune asupra
existenţei, va avea posibilitatea de a găsi mult mai facil soluţii pentru diferite probleme cu care
se confruntă, va învăţa noi principii de convieţuire alături de semeni, respectând individualitatea
şi potenţialul fiecăruia.
Programul STOP
Este un program bazat pe tehnicile cognitiv-comportamentale şi urmăreşte identificarea
acelor gânduri disfuncţionale şi a sentimentelor care le-au generat. Spre deosebire de OTO,
programul de faţă reprezintă o tehnică de grup care implică o serie de condiţii speciale (de la
amenajarea sălii de program, până la prezenţa unui anumit număr de specialişti). Scopul
principal al acestui program reprezintă acordarea sprijinului individului în scopul achiziţionării
acelor abilităţi în vederea soluţionării unor probleme de gândire, organizare şi ierarhizare a
propriilor sarcini, constând în combinarea oportunităţilor de învăţare într-o succesiune
structurată. Prin parcurgerea acelui număr de sesiuni, subiectul va putea îşi conştientizeze acele
emoţii şi gânduri disfuncţionale, precum şi necesitatea schimbării comportamentului indezirabil
şi ineficient prin exersarea acelor abilităţi sociale bazate pe gândirea alternativă şi susţine
punerea lor în practică. Înţelegerea de către persoana aflată sub observaţie a propriilor gânduri
nefaste şi recunoaşterea şi acceptarea că aceasta reprezintă sursa comportamentelor
disfuncţionale constituie o formă de responsabilizare a individului, dar totodată, se permite
accesul la propriul proces de schimbare, o remodelare a sistemului axiologic, o elaborare a unui
nou sistem de analiză şi evaluare a propriilor acţiuni.
Referitor la mijloacele prin care se poate realiza recondiționarea unui infractor, există
numeroase alternative. Una dintre ele este cea a „contabilităţii pe puncte".
Ideea a fost lansată de penologul britanic Maconochie din Insula Norfolk, acum peste un
secol. Pe Insula Norfolk, în largul ţărmurilor Australiei, era o colonie penitenciară unde englezii
îi expediau pe cei mai periculoşi şi mai recalcitranţi deţinuţi. Sosit în colonie, Maconochie a fost
şocat de tratamentul inuman, crud, adesea bestial la care erau supuşi acei oameni. Departe de a
exercita o influenţă pozitivă, acel regim draconic producea un grad foarte ridicat de recidivism.
Maconochie a introdus un sistem de punctaj: deţinuţii puteau acumula puncte muncind temeinic,
neluându-se la bătaie şi, în general, având o comportare acceptabilă din punct de vedere social.
Pedepsele constau în pierderea punctelor. Foarte curând, efectul noului regim a devenit vizibil.
Deţinuţii au început să se comporte cu mult mai bine decât atunci când fuseseră sancţionaţi în
mod brutal. La fel de remarcabile au fost şi efectele exercitate asupra recidivismului. Opinia
unanimă (chiar a criticilor acestei metode) nu putea decât să recunoască realitatea: Maconochie
reuşise să le inculce deţinuţilor reacţiile de comportament socializat care s-au menţinut şi după
eliberarea din detenţie. Din păcate, eforturile lui Maconochie de a revoluţiona sistemul
penitenciar, atacate în permanenţă de adversarii săi, au primit lovitura de graţie din partea
Ministerului de Interne, care 1-a concediat.
Mai recent, sistemul punctelor a fost aplicat de numeroşi psihologi americani în cazul multor
grupuri de delincvenţi, mai ales minori sau tineri. Cercetările nu sunt uşor de făcut şi va mai fi
nevoie de mulţi ani de supraveghere post-detenţie pentru a se putea evalua rezultatele. Ceea ce se
poate spune de pe acum e că acest sistem de punctaj, dacă este bine organizat, reduce rata
recidivismului (cel puţin la delincvenţii tineri) la jumătate, pentru un interval de trei ani de la
eliberarea din detenţie.
Cercetările recente tind spre renunţarea la ideea de a trata infractorii în instituţiipsihiatrice
sau în închisori, pentru simplul motiv că indivizii din jurul lor au o influenţă negativă care
contrabalansează efectul recondiţionării. Într-un asemenea mediu, recondiţionareamai degrabă
accentuează înclinaţiile delictuale. Ideea „dezinstituţionalizării" delincvenţilor pare să se
dovedească bună. În plus, pe această cale se pot face economii importante. Din unele
experimente efectuate în Statele Unite reiese că noile metode de tratament psihologic aplicate
fără internare în acest gen de instituţii nu numai că nu costă decât o treime din cheltuielile
necesitate de tratamentul obişnuit, dar, în plus, dau rezultate mult mai bune şi în prevenirea
recidivismului. În ciuda evidenţei acestor rezultate, în majoritatea țărilor europene nu se
manifestă interes pentru ele.
În concluzie, procesul de reinserţie a infractorului este unul amplu şi foarte anevoios, cu un
risc crescut de reîntoarcere la vechile obiceiuri.Programul de reinserţie socială şi profesională a
individului „certat cu legea“ trebuie să ţină seama, într-o măsură semnificativă, de o serie de
caracteristici ale individului, de gradul stimei de sine specific acestuia, toate acestea furnizând
detalii preţioase asupra şansei de readaptare la „lumea de afară“, precum şi prevenirea unei
eventuale reiterări a actului infracţional. Este lesne de înţeles faptul că specificul trăsăturilor de
personalitate ale individului delincvent reprezintă un element decisiv în procesul de reintegrare
socială şi profesională a acestuia. Mediul în care individul îşi execută pedeapsa îşi pune
amprenta asupra personalităţii sale într-un mod indubitabil.
În mediul privativ, indivizii, în urma procesului de adaptare şi reconfigurare a unor
caracteristici şi valori proprii, vor dezvolta cu multă uşurinţă imagini proprii semnificativ
deficitare, din punct de vedere calitativ, diferenţe majore faţă de cei din mediul de probaţiune
înregistrându-se mai ales la nivelul stilului muncii, interrelaţionării şi emoţional. Astfel,
deţinutul, dominat de dezamăgiri şi anxietăţi puternice, debusolat şi părăsit de cei dragi, acceptă
incluziunea în noul mediu, ceea ce-i facilitează dezvoltarea unor relaţii cu ceilalţi, urmărind doar
satisfacţii imediate, fără a ţine sema de împrejurări şi căile urmate, undealierea cu ceilalţi este
justificată de faptul că „e greu să fii singur“, dar cu toate acestea, prieteniile sunt lipsite de
substrat emoţional, cognitiv, motivaţional şi mai ales, moral.
La polul celălalt, serviciul de probaţiune oferă posibilitatea individului de a se autoevalua, de
a-şi identifica limitele şi a le depăşi, fără a-şi reprima trăirile, temerile şi îndoielile. Mai mult,
acesta reuşeşte să-şi analizeze gesturile nu doar din prisma câştigului imediat, ci din prisma
consecinţelor pe termen lung, ceea ce-l motivează suplimentar în regretarea faptei comise şi
dezvoltarea unor abilităţi care să-i permită evitarea altor acte infracţionale. Mai mult decât atât,
recunoscându-şi faptele şi urmările nefaste ale acestora, individul devine mult mai conştient de
acţiunile sale, iar interesul pentru „remodelare“ este semnificativ.
PERSPECTIVA MEDICALĂ
Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea
unor zone noi în domeniul biologiei.
Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula
cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii
cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind
de la aceste realităţi, unii autori (Brodski 1973, şi Sheley 1985) susţin că anomalia genetică, cum
ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi
criminal.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în
închisori din Anglia, S.U.A. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii
cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 perechi sunt
obişnuiţi sau autogeni, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii
sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.
Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu
litera Y: astfel, formula feminină normală este 46 XX, iar formula masculină este 46 XY. În
urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un
cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul diviziunii pot apărea unele anomalii
constitutive sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal.
Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având
formula XXY, anomalie denumită sindromul Kleinefelter. Persoanele ce prezintă această
anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi, slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă
rară sau absentă. S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10
ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor
etc., dar se poate observa o tendinţă spre „tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie,
exhibiţionism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate,
tendinţe spre ipohondrie şi depresie, deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY unde apare un cromozom Y în
exces. Persoanele din această categorie, prezintă în plan morfologic puţine particularităţi:
aparenţă masculină, înălţime peste medie, I.Q. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor,
calviţie, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.
Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai
mare decât în rândul populaţiei generale.
Unii autori (Count Brown, Lise Moor, W.H. Prince, P.B. Whatmore etc.) tind să
considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I. ce caracterizează pe cei cu
anomalii cromozomice.
Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la
comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.
PERSPECTIVA LEGISLATIVĂ
Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr-o serie de
trăsături specifice, comune majorității sistemelor legislative și anume :
a) reprezintă o faptă, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit , imoral , ilegitim , ilegal , prin
care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale ;
această faptă este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat , conștient și
responsabil (cu alte cuvinte , are răspundere penală) ;
b) fapta respectivă este incriminată și sacționată de legea penală.
Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal , delictul este o faptă antisocială,
ilicit ă, care lezează o serie de valori și relații sociale faptă imputabilă anumitor persoane și
constitutivă de efecte juridice , adică de răspundere penală .
Conform doctrinei juridice în materie de drept penal, unul din cele patru elemente
constitutive ale delictului este reprezentat de subiectul delictului. Acesta este fie o persoană care
comite acțiunea ilicită (subiect activ), fie persoana care suferă consecințele negative ale acestei
acțiuni (subiect pasiv).
Subiectul activ, în cazul nostru, criminalul, odată condamnat, este supus unui laborios
proces prin care se urmărește, după cum reiese din însăși definiția pedepsei dată de Codul Penal
din legislația română actuală, în articolul 52, realizarea a trei obiective esenţiale şi anume:
pedepsirea faptei, îndreptarea comportamentului şi garantarea siguranţei cetăţenilor prin
prevenirea unor noi infracţiuni. Articolul continuă cu o precizare foarte importantă şi anume că,
,,prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să
cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.”
Aceste prevederi reflectă evoluția în continuă umanizare a pedepsei, scopul acesteia
schimbându-și conținutul pe fondul schimbărilor survenite în toate planurile societății. Până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, tehnicile punitive priveau în special corpul, pe care îl supuneau la
diferite suplicii stabilite, de regulă, în funcţie de comunităţile în mijlocul cărora aveau loc. O
privire asupra istoriei pedepselor ne relevă mijloace si tehnici catalogate azi ca abominabile şi
inumane, dar unanim acceptate în sânul societăţilor de atunci: dezmembrarea corpului,
stigmatizarea simbolică pe faţă ori pe umăr, expunerea în public a corpului viu sau mort.
Pe de altă parte, înainte de începutul secolului al XIX-lea, închisoarea era rareori folosită
pentru pedepsirea delictelor şi nu reprezenta o instituţie clar stabilită, având o disciplină vag
construită, în funcţie de administraţiile locale ori regionale. Se practica, în schimb, cu o foarte
largă răspândire, pedepsirea în public sub aclamaţiile mulţimilor. Execuţiile publice, în special,
atrăgeau un număr mare de spectatori, sub ochii cărora aveau loc, în cel mai palpabil mod cu
putinţă, fiind solicitate, stabilite, consfinţite şi puse în practică de societate cu fiecare delict ce
avea loc.
Secolul al XIX-lea vine, în schimb, cu o serie de reforme dictate de noile ideologii şi
viziuni de modernizare concentrate pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care nu
ocolesc nici domeniul aplicării pedepselor.
Pedepsele tradiţionale cad astfel în desuetudine, spectacolul public al flagelării şi linşării
se estompează, iar aspectul privind închisorile ca practică punitivă este văzut într-o lumină nouă.
Închisoarea devine astfel un mecanism inerent angrenajului de coerciţie şi pedeapsă din partea
statului. Astfel, în legislația română actuală, pedepsele aplicabile criminalului sunt detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea de la 15 zile la 30 de ani (art.53 Cod Penal).
Coordonator: Georgiana Tiron
Colaboratori : Ioana Ungureanu
Daniela Curcă
Cristina Beclea
www.iasi.elsa.ro
Top Related