Gândirea economică din Antichitate şi din Evul Mediu
Antichitatea
Matricea biblică a gândirii economice nu trebuie evaluată
la valorile şi cunoştinţele economice din ziua de azi, dar
utilitatea sa metodologică oferă o perspectivă secularizată a
germenilor ideilor economice într-un moment în care ordinea
divină oferea singurele soluţii la problemele economice, morale
şi politice.
În 1933 la Tell Harari, în apropiere de graniţa dintre Irak şi
Siria, au fost
descoperite ruinele străvechiului oraş Mari, iar la Tell Mardikh
ruinele oraşului
Ebla. Excavarea siturilor a scos la iveală zeci de mii de artefacte
datând din
1900-1500 î.H., printre care tăbliţe de lut ars în care erau
consemnate nume
patriarhale biblice precum Avram, Iacob, Laban, Ismael, precum
şi cuvinte
specifice unui vocabular economico-financiar, legat de evrei şi
de operaţiuni de
credit. Cercetările asupra Bibliei de-a lungul timpului au furnizat
explicaţii
interesante cu privire la evenimentele consemnate în paginile
sale, făcând
paralele cu istoria poporului evreu din perioada 1300-1200 î.H.
Din paginile „Cărţii cărţilor” se desprind însă idei fondatoare
ale doctrinelor economice, influenţate de monoteism religios,
principii şi valori etice, migraţii, războaie şi cooperare
economică. Dovada cea mai bună în acest sens este
consemnată întruna din tăbliţele de lut descoperite la Ebla,
unde este înregistrată vânzarea dreptului întâiului născut pe
trei oi, întocmai cum se întâmplase, conform Bibliei, cu cei doi
fii ai lui Isaac, Isav şi Iacob. Acesta din urmă, denumit şi Iacob-
Israel, ca fondator al poporului cu acelaşi nume, cumpără de la
fratele său mai mare acest important drept succesoral pentru
doar o porţie de mâncare, subliniind astfel o demonstraţie fără
precedent a puterii utilităţii superioare a consumului prezent, ce
avea să stea, mii de ani mai târziu, la baza teoriilor legate de
legitimitatea perceperii dobânzii în operaţiunile de creditare .
Biblia nu este o lucrare despre relaţii cauză-efect, nici una
de obiective
sau motive, ci o carte de istorie, dar poate fi interpretată şi din
perspectiva
istoriei gândirii economice.
Cămila este un simbol al comerţului reprezentat de
caravane, ca mai târziu aurul şi argintul să devină simboil.
Reprezentarea bogăţiei prin intermediul aurului şi argintului
este pentru prima dată consemnată în Geneză (2.12). Originea
acestei conştiinţe a valorii aurului care le permite oamenilor să
ştie că
este preţios reprezintă piatră de hotar pentru studiile despre
etalonul-aur.
Raportarea bogăţiei la aur este o dovadă că teoria
regresiei monetare dezvoltate în cadrul Şcolii Austriece de
Ludwig von Mises are rădăcini metodologice mult mai adânci în
timp, fiind probabil preluate din Egiptul antic. În Biblie oamenii
recunosc aurul ca posibil etalon al valorii, dar probabil că
zăcămintele modeste din Palestina şi Levant îi determină să se
bazeze în continuare pe troc, preferând probabil aurul doar ca
mijloc de stocare a bogăţiei sau de plată a impozitelor.
Însă cel mai important aspect cu privire la amintirea
metalelor preţioase de către Eliezer este probabil faptul că
acestea reprezintă o dovadă a practicării schimburilor,
indiferent dacă multe sunt sub formă de troc, deoarece oamenii
intră în posesia aurului mai degrabă prin schimb, decât prin
exploatare, fapt ce poate fi considerat la fel de bine un germen
al doctrinei mercantiliste din secolele XV-VII.
Exprimarea avuţiei prin intermediul metalelor preţioase şi
deficienţele
specifice doctrinei mercantiliste pot fi identificate în Geneză , în
importantul
capitol 47, Iacob înaintea lui Faraon. Egiptul este lovit de o
foamete cumplită,
situaţie care obligă autorităţile să epuizeze tot stocul de argint
„ce era în ţara
Egiptului şi în ţara Canaanului, pe grâul ce se cumpăra de la el.”
La cererea
faraonului, Iosif a strâns ultimele stocuri de argint şi le-a pus la
dispoziţie
pentru a se cumpăra cereale în continuare. În mod paradoxal,
argintul a cărui
deţinere îi face pe egipteni să se considere bogaţi este sursa
nenorocirii lor. În
loc să extindă facilităţile agricole pentru producţii mai mari sau
infrastructura
care să permită stocarea unor rezerve mari, egiptenii se
complac în simpla
deţinere a metalului preţios, fără un program viabil de investiţii,
situaţie care
avea să se repete de-a lungul secolelor, ducând la prăbuşirea
imperiilor
mercantiliste decadente precum Spania, Portugalia, Imperiul
Habsburgic sau
Imperiul Otoman. Dacă nu ar fi exportat atât de multe resurse,
nu ar mai fi ajuns
în situaţia de a rămâne bogaţi, dar flămânzi. Acum sunt în
situaţia de a cumpăra
grâu pe o piaţă sub presiunea cererii, fapt care le va permite să
cumpere mai
puţin grâu cu acelaşi argint. În aceste condiţii profitul iniţial
dobândit prin
vânzarea grâului pe argint este posibil să fi dispărut.
După ce egiptenii nemulţumiţi au ieşit în stradă, faraonul a
fost obligat să
găsească un alt etalon al valorii pe baza căruia să poată
procura pâinea cea de
toate zilele pentru cetăţenii săi. Faraonul deleagă această
funcţie principalului
său consilier, Iosif, care le cere egiptenilor următorul lucru
valoros pe scara
etaloanelor de avere, spunându-le “Aduceţi vitele voastre şi vă
voi da pâine pe
vitele voastre, dacă vi s-a terminat argintul. Şi au adus ei la Iosif
vitele lor, şi
le-a dat Iosif pâine pe cai şi pe oi, pe boi şi pe asini. Şi anul
acela i-a hrănit cu
pâine pentru toate vitele lor” (Geneza 47.16-17). După anul
respectiv însă,
stocul de vite a fost integral schimbat pe grâne, într-un cerc
vicios ce avea să
constituie pentru sute de ani cauza degradării vieţii în Evul
Mediu Negru, de
după căderea Romei şi până la finalizarea migraţiilor. Anii de
foamete epuizau
stocurile de alimente, apoi de animale, lăsând fermierii să
practice apoi
agricultura fără puterea locomotorie oferită de animale, fapt ce
scădea
productivitatea şi adâncea foametea. Egiptenii nu au avut însă
de ales şi au
oferit mai departe ceea ce mai aveau, la început pământul, apoi
propriile
persoane, oferindu-se ca robi.
Circuitul economic normal la care iau parte egiptenii
înainte de foamete este Proprietate + capital = grâu , care
mai apoi este schimbat pe argint. Când însă scopul în sine
devine acumularea de metal preţios, zatunci fluxul economic
devine vulnerabil la cea mai mică variaţie, în cazul acesta
scăderea recoltei. Argintul strâns nu are echivalent în active,
mai precis într-o infrastructură de stocare strategică a
alimentelor, ceea ce se poate traduce printr-o bulă alimentară
care se sparge exact ca în nenumăratele crize financiare de-a
lungul istoriei umanităţii.
Redistribuirea averii este una dintre principalele politici
economice ale statului asistenţial. Doctrina mercantilistă a fost
prima doctrină etatistă în adevăratul sens al cuvântului,
caracterizându-se prin chrysohedonism, reglementarea balanţei
comerciale, organizarea industriei şi a comerţului,
protecţionism, exclusivism maritim şi colonial, invidii
internaţionale şi naţionalism, intervenţionism. Germenii biblici
ai doctrinei mercantiliste au fost aceia ai mercantilismului
bulionist, specific Portugaliei şi Spaniei: David, după ce îi
înfrânge pe moabiţi şi sirieni, renunţă pentru prima dată în
istorie să extermine toţi prizonierii, găsind că este mult mai
profitabil să îi pună să plătească bir (II Regi, 8.1-6). Dar
civilizaţiile antice mai evoluate care acordau prioritate
agriculturii şi meşteşugurilor au cucerit succesiv Palestina,
precum babilonienii, grecii şi romanii. Israelul a mai fost ocupat
de bizantini, arabi, franci şi mameluci şi în cele din urmă de
otomani.
Alături de metalele preţioase apar tot mai multe bunuri cu
utilitate directă în consum, precum vite, haine, dar mai cu
seamă metalele din care sunt confecţionate diferitele unele
folosite în agricultură şi manufacturi, fier şi aramă. În sfârşit,
până la maxima lui Adam Smith conform căruia un suveran
este bogat dacă stăpâneşte peste un stat bogat, iar un
stat este bogat dacă are oameni bogaţi, omul este bogat în
Biblie dacă are mii de cornute, precum omul
din Maon, „foarte bogat, care-şi avea turmele în Carmel; acesta
avea trei mii de oi şi o mie de capre” (I Regi, 25.2).
Reprezentarea bogăţiei exclusiv prin metale
preţioase nu mai este prioritară.
Prin monoteismul său, acceptat iniţial de mozaici, apoi de
creştini, Biblia a reuşit să concentreze atenţia oamenilor în
puncte cheie ale dezvoltării spirituale, politice sau economice
La fel ca în nenumărate alte domenii, momentul de vârf al începuturilor îl
constituite Grecia Antică. Problematica nu a diferit prea mult de cea din Orient,
însă stadiul atins în dezvoltarea social-economică şi în cunoaşterea ştiinţifică
explică şi nivelul mai ridicat de generalizare teoretică.
Xenofon (430-350) este preocupat în principal de agricultură, considerată bază a
prosperităţii şi suport al altor activităţi lucrative – pe o poziţie ce premerge pe
fiziocraţi, dar şi de meşteşuguri şi comerţ, în lucrările sale Economia
(Oeconomikos) şi Despre venituri. Diviziunea muncii, veniturile, banii
(bogăţia) şi chiar politica economică fac obiectul cercetării sale. În
Oeconomikos:
- schiţează regulile unei bune gestiuni financiare;
- analizează diviziunea muncii, veniturile, banii, politica economică;
- se ocupă de agricultură abordând problemele din această ramură din punct
de vedere al culturii ţarăneşti mici şi mijlocii al tehnicii necesare unei bune
agriculturi etc;
- afirmă că agricultura este baza prosperităţii economice (precedându-i pe
fiziocraţi);
- bogăţia în concepţia lui este un mijloc şi nu un scop, ea foloseşte numai în măsura în care este just utilizată în raport cu trebuinţele.
Platon face o analiză amplă a societăţii ateniene din timpul său, pronunţându-se
pentru un control riguros al economiei, a finanţelor (monedei), dar şi împotriva
îmbogăţirii şi acumulării private exagerate. Iar abordarea asupra diviziunii
muncii se va dovedi pentru multe secole de atunci înainte ca cea mai completă.
Structurarea societăţii pe clase şi idea luptei de clasă sunt, de asemenea,
contribuţii originale. Economia (esenţialmente naturală) întemeiată pe
agricultură în cadrul unui stat autoritar este imaginea susţinută de el în lucrări
ca Republica sau Legile.
Aristotel – considerat cel mai mare spirit al lumii antice – a căutat să definească
statul ideal, un stat “natural”, dar determinat social de indivizi priviţi ca “zoon
politikon”. În cadrul său se disting două categorii de activităţi: (1) activităţi
economice propriu-zise (“oeconomica” conform terminologiei sale – rezumate
la asigurarea mijloacelor directe de subzistenţă şi care includ agricultura,
pescuitul, vânătoarea etc.); (2) activităţi menite a asigura exclusiv obţinerea
unui câştig (arta de a obţine bani sau chrematistica – unde include comerţul
sau cămătăria). El a pus bazele unei teorii a valorii (identificând atât o valoare
de schimb cât şi una de întrebuinţare) şi a schimbului (enunţând chiar o lege, a
schimbului de echivalente). De asemenea, face distincţie între bani şi bogăţie, şi
evidenţiază bunurile de capital (destinate obţinerii de câştig).
Lucrările sale principale sunt Politica şi Etica nicomachică.
Gânditorii greci vorbeau despre “economie” – aşa după cum am văzut –
într-un sens relativ diferit: administrarea gospodăriei. Trebuie, de asemenea,
evidenţiat faptul că structurile sociale sunt foarte diferite de cele moderne şi
contemporane, raporturile comerciale sunt mult mai puţin dezvoltate,
întreprinderile sunt de dimensiuni artizanale, multe activităţi sunt de tip
obligatoriu şi/sau destinate autoconsumului şi nu necesită o piaţă.
În Roma antică preocupările dominante se rezumă la o singură direcţie:
viaţa agrară sclavagistă. Printre cei mai semnificativi exponenţi s-au numărat
Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.), om politic, istoric şi scriitor: Originile (o istorie
a Romei până în a.149 î.H.) – prima lucrare de istoriografie latină; De
agricultura, preţios prin informaţiile asupra agriculturii latine.
- s-a manifestat ca un potrivnic îndârjit al capitalului sub formă de bani şi a cametei;
-s-a pronunţat pentru o agricultură bazată pe mica proprietate ţărănească;
-consideră că agricultura este locul cel mai potrivit de a plasa marele capital, cel mai rentabil plasament.
Columella (sec.I î.e.n .) , agronom pasionat. Tratatul Despre agricultură,
un manual practice în 12 cărţi,păstrat integral, în care abordează sistematic
întreaga problematic referitoare la agr-rî, vit-ră, pomi-ră, grădinărit şi creşterea
animalelor – cel mai preţios tratat de ştiinţe agricole al lumii antice.
- s-a manifestat ca un potrivnic îndârjit al capitalului sub formă de bani şi a cametei;
-s-a pronunţat pentru o agricultură bazată pe mica proprietate ţărănească;
-consideră că agricultura este locul cel mai potrivit de a plasa marele capital, cel mai rentabil plasament.
Pliniu cel Bătrân (23/24-79) , istoric şi enciclopedist. Istoria naturală,
în 37 de cărţi, unica lucrare care s-a păstrat. Autorul a consultat >2000 cărţi şi a
citat opera a 146 de scriitori latini şi 327 neromani. Carte cuprinde un bogat
material informativ în domeniul geografie matematice şi fiyice, asupra
continentelor şi popoarelor cunoscute romanilor, antropologiei, yoologiei,
mineralogiei şi artelor plastic.
Imaginea gândirii economice din Antichitate reflectă stadiul de
dezvoltare la care ajunsese societatea şi este, în general, o emanaţie a
aristocraţiei sclavagiste. Nu a existat o cercetare economică distinctă şi nici
lucrări economice propriu-zise. Ideile economice se regăsesc inserate în lucrări
ce tratează alte probleme, cu caracter ştiinţific sau juridic, literar, filosofic ori
politic. Chiar şi în aceste condiţii ea a reprezentat o sursă de inspiraţie şi un
model pentru mulţi dintre gânditorii de mai târziu.
Evul Mediu
Evul mediu n-a adus un progres însemnat în dezvoltarea gândirii
economice. În această perioadă gândirea economică va fi inclusă o lungă
perioadă de timp în doctrinele religioase, iar primii gânditori economici vor fi
clerici. Reflecţiile economice vor avea un pronunţat caracter scolastic şi vor fi
impregnate cu principii de morală creştină. Biserica a urmărit să introducă
principiile moralei sale în economie, principii de echitate în domeniul
schimbului, creditului şi monedei.
Doctrina preţului just (echitatea în schimb) - această doctrină a insistat
asupra ideii ca cele două părţi ale schimbului să asigure în tranzacţiile lor
o justă echivalenţă. Dar această doctrină răspundea mai degrabă unui
scop moral.
Prohibiţia cametei - doctrina interzicerii împrumutului pentru dobândă
sau camătă. Dar cu timpul, puterea economică a ecleziasticilor a crescut
şi ei au devenit la rândul lor comercianţi.
Condamnarea falsurilor monetare - în această perioadă falsificarea
banilor era o practică foarte frecventă de aceea regatele se conduceau
după regula “moneda este făcută de prinţ”- altfel spus, moneda nu are
valoare intrinsecă ci valoarea este conferită prin voinţa prinţului. De aici
şi teoria nominalistă a banilor. Moneda este deci un semn bănesc.
Valoarea monedelor era determinată de prinţ prin raportarea la o
monedă de referinţă de calcul sau de cont livra a cărei greutate era fixată
mai mult sau mai putin arbitrar. Deprecierile monezilor în Evul Mediu pot
fi considerate ca prime semne ale unor stări inflaţioniste.
Nicolas Oresme a luat atitudine împotriva proprietăţii prinţului asupra
monedei.
În atmosfera creştină a Evului Mediu european, economia rămâne cu
precădere subordonată moralei. Bogăţia materială, acumularea de bani, dorinţa
de profit sunt condamnate de ideologia dominantă, care privilegiază căutarea
mântuirii. Dobânda capitalului bănesc, asimilată cametei este condamnată de
teologi, care se preocupă de găsirea unui “preţ corect”, de schimburi echitabile.
Asemenea abordări întâlnim, de exemplu, la Thomas d’Acquino.
De reţinut şi contribuţiile lui Nicolas Orasme, considerat primul autor a
unei cărţi cu caracter esenţialmente economic (De origine, natura, jure et
mutationibus monetarum).
Contribuţia nobilimii şi a corporaţiilor meşteşugăreşti
la gândirea economică Spre deosebire de biserică, influenţa nobilimii n-a fost exprimată într-un
corp de doctrine bine închegate. Nobilimea a fost în primul rînd proprietară
funciară. Gândirea nobiliară considera că funcţiile publice şi carierele erau
moralmente şi social superioare carierelor industriale, bancare şi comerciale. În
ceea ce priveşte consumul, obiceiurile nobilimii, acestea incitau la cheltuială.
Corporaţiile meşteşugăreşti au influenţat mult activitatea economică:
-s-au preocupat de problemele economiei de schimb şi a dobânzilor;
-se pronunţau pentru limitarea concurenţei;
-au impus reguli stricte de calitate, etice, estetice, de onestitate faţă de clienţi.
Deşi nu au adus contribuţii teoretice bine închegate, corporaţiile
meşteşugăreşti au rezolvat o serie de aspecte practice care au creat cadrul
dezvoltării pe baze noi a vieţii economice şi au stimulat şi gândirea specifică.
Feudalismul a marcat în raport cu sclavagismul importante transformari în
viata sociala, economica si politica.
La acestea au contribuit o serie de factori ca:
- migratia popoarelor – proces ce s-a prelungit pâna catre mij. sec. al XIII-
lea (1241) când a avut loc ultima migratie a tatarilor;
- farâmitarea teritoriala, precum si lupta pentru si lupta dintre puterea laica si
bisericeasca;
- decaderea oraselor si a vietii sociale;
- subordonarea stiintelor de catre dogma teologica si transformarea lor în
ramuri ale acesteia.
La aceasta se adauga impunerea scholasticii ca modalitate de
reflectare si cercetare a realitati sociale, a vietii economice si politice.
Preocupari specifice gandirii economice sunt intalnite si in opera
filosofului crestin Toma d’Aquino (1225/1227 - 1274). Este cert ca d’Aquino a
incercat sa realizeze o sinteza intre filosofia aristotelica si gandirea crestina,
intre rationalism si credinta, urmarind sa dea o forma rationalista filosofiei
crestine si mai cu seama celei catolice. Fost profesor de teologie la Roma si
Paris, d’Aquino a exprimat in lucrarea sa fundamentala “Summa Theologica”
idealurile timpurilor sale, idealuri ce in mod cert erau implicit legate si de
problematica economica. Aceste probleme economice sunt tratate in
“Summma Theologica” in principal prin prisma moralei si a eticii (a virtutii si a
justitiei). Desi nu s-a preocupat in mod direct de analiza mecanismelor
economice, nici de cerecetarea mijloacelor prin care o comunitate poate
prospera, se poate constata cu usurinta ca probleme economice ies la iveala
chiar si atunci cand subiectul aflat in discutie se leaga mai degraba de morala
sau etica. Prin urmare gandirea economica este subordonata in cazul lui
d’Aquino moralei. La o examinare atenta a lucrarii “Summa Theologica” se
poate constata ca probleme economice, la fel ca si in cazul “Eticii nicomahice” a
lui Aristotel, sunt relevate ca virtuti sau, dimpotriva vicii, in cadrul unei teorii
morale a individului.
Gandirea economica tomista include, printre altele, analiza teoriei
pretului just. Aceasta analiza este influentata de conceptia magistrului sau.
Toma d’Aquino rafineaza si dezvolta viziunea lui Albert Magnus (1200-1280)
care sustine ideea ca un schimb just trebuie sa prezinte un transfer echivalent
de munca si de cheltuieli astfel incat societatea sa continue sa existe1[3]. In
conceptia lui Albert Magnus, desi statutul social este determinat in principal de
factori non-economici, in afara pietei, “in concordanta cu meritele fiecaruia”,
pretul just are rolul de a mentine statutul social deoarece nivelul la care acesta
este fixat asigura producatorului mentinerea nivelului sau de trai si a pozitiei
sale in cadrul ierarhiei sociale. Prin urmare, viziunea lui Albert Magnus asupra
pretului just se concentreaza mai degraba asupra analizei claselor sociale si nu
asupra comportamentului individual. Preluand teoria lui Albert Magnus, dar si
1
etica lui Aristotel, d’Aquino distinge o justitie distributiva si respectiv una
comutativa; prima este virtutea superiorului (a stapanului sau a seniorului) care
distribuie bunurile supusilor sai; a doua este virtutea individului de orice fel si
consta in capacitatea lui de a se adapta in comunitate.
Elementele esentiale ce domina filosofia economica a lui d’Aquino apar in
momentul in care se analizeaza modalitatile de incalcare ale justitiei, in viziunea
lui d’Aquino exista trei mari “pacate” ce tin de practica economica: furtul sau
jaful, frauda comerciala si imprumutul cu dobanda. Furtul sau jaful reprezinta
insusirea prin mijloace violente a unei proprietati ce nu apartine de drept celui
ce se face vinovat de aceasta fapta. In acest mod este adusa in centrul analizei
propietatea privata care in viziunea lui d’Aquino poate fi caracterizata apeland
la o serie de ipoteze, precum:
Fiecare acorda o mai multa atentie bunurilor care-i apartin in
proprietate privata.
Pacea in cadrul comunitatii este cel mai bine garantata atunci cand
fiecare este satisfacut cu ceea ce-i apartine.
Bunurile sunt mult mai bine administrate atunci cand grija fiecarui
lucru cade in sarcina unei persoane.
Problematica economica revine in centrul atentiei in momentul in care
filosoful catolic analizeaza notiunea de profit, problema adusa in discutie fiind
aceea daca profitul vazut ca o diferenta intre pretul de vanzare si cel de
cumparare poate fi sau nu admis. D’Aquino raspunde afirmativ la aceasta
problema motivandu-si raspunsul prin a scoate in evidenta aspectele pozitive
ale profitului. Prin urmare profitul poate fi justificat in urmatoarele situatii:
ca remuneratie moderata a serviciului adus de vanzator;
ca necesitate a vanzatorului de a obtine mijloacele de trai sau
pentru acte caritabile;
ca diferenta de cursuri in timp si spatiu
ca modalitate de acoperire a riscului vanzatorului
In ceea ce priveste remunerarea capitalului, adica pretul banilor sau al
capitalului, d’Aquino a preluat aceasi atitudine de condamnare a imprumutului
cu dobanda pe care o intalnim si la Aristotel. Una din explicatiile acestei
atitudini o constituie conditiile imprumuturilor din timpul sau; acestea erau in
principal imprumuturi de consum, acordate fara garantie de catre camatari si,
prin urmare, cu o dobanda extrem de ridicata. Pentru a combate aceste abuzuri
Evul Mediu si in principal reprezentantii clerului nu au vazut decat o singura
solutie: interzicerea completa a dobanzii.Imprumutul cu dobanda este ilegitim
pentru ca el impune debitorului plata a doua preturi: unul pentru proprietate
(restituirea sumei imprumutate) si celalalt pentru folosirea banilor (dobanda).
Tinand cont de acestea d’Aquino gaseste cat se poate de justificata
condamnarea dobanzii, insa aceasta condamnare este rezultatul unei analize
juridice din perspectiva justitiei comutative si nu tinea in nici un fel seama de
notiunea economica de capital.
Gandirea economica va cunoaste o schimbare de optica odata cu
manifestarea ideilor unui grup de teologi preocupati de problematica activitatii
economice. Acest grup de ganditori au format ceea ce in istoria gandirii
economice este desemnata prin sintagma de Scoala din Salamanca. Acestia, in
primul rand, resping atat conceptia tomista cat si pe cea nominalista2[5]
sustinand ca pretul just este acel pret ce se stabileste in urma unui contract
voluntar incheiat pe piata, deci acel pret asupra caruia cad de comun acord
participantii la respectiva tranzactie. In lucrarile cu tenta economica ale 2
teologului Francisco de Vitoria (1483-1546), unul dintre cei mai de seama
reprezentanti ai Scolii din Salamanca, se avanseaza teza ca pretul just se fixeaza
prin acordul dintre producatori si consumatori. Nivelul pretului just este o
consecinta a actiunilor intreprinse de cumparatori si vanzatori, preturile variaza
in functie de circumstantele pietei si de valoarea pe care indivizii o acorda
bunurilor. Aceasta valoare depinde de doi factori: disponibilitatea bunurilor si,
respectiv, utilitatea lor. Pretul just nu este fix prin natura lui si nici determinat
de costurile de productie, el este in principal rezultatul unor estimari.