I.2. Aspecte generale ale lecţiei de
educaţie fizică şi sportivă
,,Lecţia reprezintă o unitate didactică de bază , specifică şi specializată,concepută
pentru un conţinut motric ,structurat adecvat , cu scopul dea asigura angrenarea, în corelaţie cu
obiectivele ştiinţifică a organismului uman în eforturi fizice şi psihice variate. ”(Balint L. 2003).
Spre deosebire de toate celelalte tipuri de lecţii specifice disciplinari şcolare,cea de
educaţie fizică şi sport prezintă caracteristici distincte.
În afara cadrului temporal,egal pentru toate profilurile de lecţii,cel spaţial, conţinutul,
structura, dinamica şi metodica sunt cu totul diferite. De fapt şi legităţile învăţării motrice sunt
proprii ca şi cele ale memorizării şi aplicării cunoştinţelor,priceperilor şi deprinderilor însuşite.
Influenţele şi modificările în substratul biologic, ale adaptării funcţionale la eforturi produse în
zone diferite de energogeneză (aerobă,mixtă şi anaerobă), angajează simultan morfologia,
fiziologia, biochimia şi psihologia şcolarului. Ele se produc în urma unor cantităţi mari de
repetare,în trepte diverse de intensitate pe fondul unei continuităţi a procesului pedagogic. Toate
aceste elemente caracteristice le asigură unitatea funcţională a lecţiei repetabile în structura
planului de învăţământ al anului şcolar. Metodica elaborări conţinutului ei, permanent
subordonată obiectivelor izvorâte din finalităţile şi instrucţiunile programelor didactice şcolare,a
desfăşurări ei în succesiunea şi cu frecvenţa îndepliniri acestora constituie o activitate care
reclamă profesorului de educaţie fizică şi sport o gândire pedagogică şi o competenţă cu totul
aparte. El nu are manual, ca în celelalte discipline şcolare,colectivul de elevi este dispersat în
spaţiu, fie el limitat, dinamica motrică spre deosebire de cea pur intelectuală
(atenţie,judecată,imaginaţie) realizându-se prin mutaţiile lor rapide, uneori competitive pe fond
de emoţionalitate eliberată de rigorile disciplinei orelor clasice de clasă. De aceea, teoria şi
practica ei este un proces evolutiv didactic care trebuie cunoscute fie pentru nivelul actual de
abordare, fie pentru a-i analiza critic limitele,tendinţele şi resursele.
Sub aspect tipologic au pondere lecţiile de învăţare şi/sau consolidare a deprinderilor
motrice specifice unor ramuri sau probe prevăzute de programa şcolară. În marea majoritatea a
situaţiilor de instruire aceste teme se combină cu teme orientate spre educarea calităţilor motrice
de bază sau cele combinate,specifice unori ramuri sportive. Ca variantă tematică a combinaţiei
1
amintite, se întâlnesc şi lecţii în care se verifică nivelul de însuşire şi aplicare-generalizare a
deprinderilor motrice specifice unori ramuri/probe sportive sau se evaluează nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice. În anumite situaţii ( condiţii materiale necorezpunzătoare),pot fi
prevăzute şi lecţii de ,,pregătire fizică generală” în care temele se stabilesc numai din educarea
calităţilor motrice de bază, maximum două calităţi motrice în aceeaşi lecţie,în următoarele
combinaţii: viteză- forţă ; îndemânare – rezistenţă ; viteză-rezistenţă; îndemânare- forţă. Numărul
temelor de lecţie este variabil, fiind determinat de următorii factori: poziţia lecţiei în cadrul
semestrului, tipul de lecţie proiectat, condiţiile materiale existente,nivelul general de pregătire
fizică a colectivului.
Structura lecţiei implică prezenţa tuturor verigilor clasice, care prezintă o durată de
timp variabile, dar încadrate limitele orientative stabilite în literatura de specialitate. Organizarea
colectivului se face pentru majoritatea situaţiilor didactice ,, pe grupe”, iar procedeul de exersare
cel mai frecvent utilizat este cel ,, în grup”; ,,individual” Grupele sunt diferenţiate în funcţie de
particularităţile de sex şi de valorile capacităţii biomotrice pe care le prezintă elevii.
În clasa a X-a,cu care se finalizează învăţământul obligatoriu,vor fi valorificate
cunoştinţele,deprinderile, priceperile, capacităţile şi atitudinile dobândite în anii şcolari anteriori.
În acest sens se prezintă elevilor şi va realiza practic cu aceştia modele variate
de ,,încălzire”, de influenţare selectivă şi globală a aparatului locomotor,de dezvoltare a
calităţilor motrice ( izolate şi combinate), de prevenire şi corectare a atitudinilor corporale
deficiente.
I. 3 Stilurile de învăţare
2
Învăţarea propriu-zisă este privită de mulţi specialişti ca o artă care depinde de un
talent nedefinit şi, prin urmare, needucabil. De aceea, important este a şti ce şi nu cum să se
predea, neexistând nici o tradiţie solidă de descriere a metodelor utilizate. În rest, studii efectuate
de Pieron au demonstrat că, într-un număr mare de cazuri, declaraţiile profesorului în ceea ce
priveşte alegerea metodei sale nu au fost confirmate de analiza efectuată ulterior de acelaşi
profesor, iar impresiile sale cronologice nu au coincis cu desfăşurarea concretă a activităţilor pe
teren. Cu alte cuvinte, profesorul are mai mult senzaţia a ceea ce ar vrea să fi făcut decât a ceea
ce a (Scut efectiv).
Muska Mosston propune cu brio o temă pe care o regăsim frecvent: cea a stilului sau
a tehnicii de soluţionare. După ce la început crezuse că există numai două metode, cea bună şi
cea greşită, el declară că ulterior şi-a schimbat părerea.
Pieron confirmă că nu există un stil unic, ci mai degrabă nişte stiluri, care depind de
numeroşi factori, îndeosebi de materia predată, de obiectivele urmărite şi de particularităţile
profesorului şi ale elevilor.
Mosston analizează structura stilului de predare. El deosebeşte opt tipuri, fiecare stil
posedând o structură specifică, care delimitează rolul profesorului şi al elevului şi care identifică
obiectivele accesibile pentru fiecare dintre aceştia. "Orice stil se defineşte prin deciziile luate în
fiecare moment de către profesor şi ele către elev". Diferitele forme de învăţare, precum şi modul
de a învăţa al fiecărui individ, necesită alegerea stilului adaptat realizării obiectivului prevăzut.
De altfel, învăţarea poate fi considerată ca o înlănţuire de decizii, pe care Mosston le împarte în
preimpact, impact şi postimpact, şi în care profesorul şi elevul decid ce trebuie să se facă, să se
realizeze şi să se evalueze. Aceste trei faze constituie anatomia unui stil. Fiecare stil este analizat
în funcţie de patru tipuri de efecte: fizic, social, emoţional şi cognitiv. Fiecare dintre acestea
posedă o legătură organică cu celelalte, chiar dacă între ele nu există nici o ierarhie, putând
coexista în cadrul aceleiaşi lecţii.
Cele opt stiluri definite de Mosston sunt:
Stilul directiv
Profesorul este cel care decide în toate situaţiile. Subiectul trebuie să realizeze, să
urmărească, să se supună. Această formă de pedagogie nu trebuie să fie neapărat coercitivă, ea
putând ajunge să intereseze subiecţii în cazul unor exerciţii simple şi totuşi captivante. Stilul
directiv constituie adesea refugiul profesorilor neexperimentaţi: probabil este cel mai utilizat
3
Stilul practic
Acesta este bazat pe o explicaţie precisă, apoi pe o execuţie autonomă a subiectului,
care ştie ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Totuşi, în acest caz profesorul nu este in totalitate
responsabil de execuţie, ci numai de planificare şi evaluare; toate celelalte adaptări sunt de
competenţa subiectului. Acest stil permite o mai mare implicare a grupei, o standardizare mai
redusă a încărcăturii de lucru şi o mai bună individualizare a încărcăturii.
Stilul "reciproc" (de evaluare reciprocă)
Este bazat pe împărţirea grupei în echipe ele câte doi, în care un subiect execută
exerciţiul, în timp ce colegul său îl observă şi îl corectează. Acest sistem, care presupune o
delegare parţială a autorităţii profesorului către un partener şi un anumit nivel de socializare a
grupei, permite exploatarea efectelor pozitive ale feedbackului asupra învăţării. El implică însă
atenţie deosebită în cazurile în care executantul nu acceptă cu uşurinţă să fie judecat de
camaradul său.
Stilul "autocontrol" (lucru individual)
Apelează la autonomia subiectului şi la aptitudinile sale de autoevaluare, pe care stilul
precedent se poate să le fi favorizat. Această metodă, care eliberează profesorul de numeroase
probleme de organizare, îi permite să se consacre unor intervenţii mai eficiente asupra fiecărui
subiect. Sistemul este deosebit de adaptat la spaţii mari de evoluţie.
Stilul "includere"
I se propune subiectului o progresie autonomă de acţiuni la diferite niveluri. El este
cel care decide, în ultimă instanţă, la ce nivel (trebuie să se includă, ca. de exemplu, în cazul unei
competiţii de săritură în înălţime, la antrenament sau în clasă.
Stilul descoperirii dirijate
Această metodă permite trecerea de la înţelegere la descoperire, de la consimţirea
cognitivă la disonanţa de condiţii sau de situaţii care perturbă subiectul conducându-l la
descoperire, conform logicii disonanţă cognitivă - investigaţie descoperire.
Stilul divergent
Acesta obligă subiectul să rezolve o problemă. În stilul anterior, se folosea "o gândire
convergentă", în timp ce în acesta elevul este obligat să meargă în întâmpinarea, în căutarea
noului. Este ceea ce se întâmplă în special atunci când se aplică o abilitate motrică unei forme de
activitate necunoscute, inverse, neobişnuite, în fotbal, baschet etc.
4
Stilul "depăşirii" sau căutarea noutăţii
Se potriveşte subiecţilor care au experimentat deja toate stilurile anterioare,
constituind o treaptă superioară în descoperire. Nu este vorba de un stil de tip "toiul este bun" sau
"fă ce vrei", ci de "o abordare disciplinată, pentru a solicita şi dezvolta aptitudinile creatoare ale
individului".(Ionescu M. 1992).
Problema stilurilor sau metodelor de predare este evident mult mai complexă,
neputând să fie dezvoltată aici în mod exhaustiv. Era însă important de semnalat "sămânţa care
dă roade" în acest domeniu atât de apropiat de antrenament, deoarece este de o mare valoare
practică şi un bun nivel ştiinţific.
I. 4 Relaţia profesor - elev
Reconsiderarea relaţiei profesor-elev se face în raport cu procesul predare-învăţare,
dar şi cu obiectivul mai îndepărtat privind integrarea absolvanţiilor şcolii în deceniile următoare.
Noua relaţie educaţională îi lărgeşte elevului sfera de drepturi în legătură cu participarea sa la
actul de formare integrală a personalităţii proprii şi sfera fe îndatoriri. Învăţământul modern
solicită mai mult contribuţia personală, o motivaţie superioară în activitate, spirit de răspundere,
relaţii de cooperare în grupul şcolar, disciplină interiorizată, respectată conştient.
Relaţia educativă profesor-elev este o relaţie complexă, care se stabileşte într-un
grup social determinat în spaţiu şi timp prin reguli instituţionale.
Ca relaţie de comunicare, cuprinde compartimentele şi acţiunile referitoare la
procesul de transmisie şi asimilare a cunoştinţelor şi de dezvoltare a capacităţilor intelectuale.
Ca relaţie socială, se referă la comportamente şi acţiuni privind formarea trăsăturilor,
capacităţilor şi modalităţilor de participare la viaţa socială.
Ca relaţie interpersonală, vizează comportamente şi acţiuni privind dezvoltarea
personalităţii elevilor ca indivizi. Această relaţie presupune cunoaşterea directă şi reciprocă a
celor implicaţi în interacţiune şi trebuie privită sub aspectul comunicării, dar şi ca relaţie afectivă
de comunicare. Din punct de vedere afectiv, relaţia profesor-elev se caracterizează printr-un
climat de încredere reciprocă, respectiv sinceritate, apropiere şi căldură, care face posibilă
manifestarea personală a elevului.
5
Didactica modernă promovează o concepţie nouă, caracterizată prin cooperarea
educatorului şi educatului; prin împletirea activităţii conduse cu cea independentă. Profesorul
îndrumă şi coordonează activitatea de formare a personalităţii elevului, iar aceasta participă activ
la propria sa formare.
Autoritatea profesorului rezultă din priceperea de a-l ajuta să se dezvolte învăţând. Se
accentuează tot mai mult rolul său de organizator, ghid, consultant. Profesorul orientează,
îndrumă, dirijează, apreciază munca elevului, stimulând dezvoltarea independenţei, creativităţii,
imaginaţiei, gândirii. Profesorul şi elevul colaborează căutând şi cercetând.
Eficienţa relaţiei dintre profesor şi elev trebuie apreciată după următoarele criterii:
gradul de activitate, iniţiativă, autonomie al elevilor;
fixarea atenţiei profesorului asupra sa sau asupra elevilor;
climatul agitat sau liniştit al clasei;
gradul de participare al elevilor la luarea unor hotărâri în cadrul grupului sau clasei.
Colaborând cu profesorul la formarea sa, elevul tinde să devină tot mai mult subiect
al educaţiei. El rămâne în continuare obiect al educaţiei, pentru că asupra lui se îndreaptă
influenţa educaţională, dar la acest atribut se adaugă şi acela de subiect al educaţiei, deoarece
elevul nu recepţionează pasiv influenţa educaţională, ci reacţionează, participând activ la propria
sa formare.
Între calitatea elevului de obiect al influenţelor educaţionale şi cea de subiect al
propriei formări există un raport dialectic: coeficientul de antrenare al elevului ca subiect
depinde de natura şi eficienţa influenţelor educaţionale. Resursele pe care le dobândeşte elevul
asimilând aceste influenţe sunt tocmai acelea care participă activ la propria sa formare.
Dezvoltarea elevului se realizează în măsura în care el însuşi aspiră spre un anumit nivel şi
stăpâneşte mijloacele pentru a-l atinge. Rolul conducător al profesorului se realizează în aşa fel
încât creşte independenţa elevilor, li se dezvoltă iniţiativa şi spiritul de răspundere. Munca de
instruire şi educare se transformă treptat în autoinstruire, autoeducaţie.
Conducerea pedagogică se realizează prin organizarea activităţii elevilor. Relaţia
profesor-elev este o relaţie de muncă, în care îndrumarea pedagogică îmbracă forme foarte
variate.
Aplicarea metodelor active presupune organizarea procesului de învăţământ în aşa fel
încât elevii să-şi însuşească cunoştinţele, să-şi formeze deprinderi şi priceperi prin eforturile lor
6
proprii. Conducerea directă de către profesor a procesului de învăţare cedează locul diferitelor
forme de colaborare; profesorul îndrumă, formulează probleme şi intervine numai atunci când
trebuie să stimuleze desfăşurarea procesului de cunoaştere. Elevii gândesc reactualizează creator,
creează, se orientează, rezolvă probleme, descoperă adevăruri.
Stilul democratic de conducere stimulează cooperarea, cultivă încrederea reciprocă,
responsabilitatea şi solidaritatea, generează schimbări pozitive în psihicul elenilor. Relaţiile
dintre profesor şi elev sunt deosebit de nuanţate. Este vorba în esenţă de relaţia dintre profesor şi
colectivul de elevi. O relaţie apropiată între profesor şi elev nu poate fi concepută fără
cunoaşterea şi înţelegerea elevului, fără o atitudine plină de solicitudine faţă de el.
Relaţiei profesor-elev ar impune unele modificări şi mutaţii mai esenţiale ca:
exerciţiile şi activităţile organizate cu elevii în cadrul lecţiilor să se realizeze, în principal,
independent, pe baza indicaţiilor şi recomandărilor date de profesor şi, mai rar „la comandă”,
marcând prin comenzi, numărare sau alte semnale, timpii, momentele principale ale execuţiei;
utilizarea pe o scară mai largă a exerciţiilor gen „circuit” pregătitor, în cadrul cărora
profesorul indică exerciţiul, intervine cu unele precizări pe parcursul exerciţiilor, iar elevii
execută în ritm propriu. La fel exerciţiile programate pentru prelucrarea analitică a aparatului
locomotor, dezvoltarea unor calităţi cu caracter corectiv etc. să se realizeze în cadrul unor
execuţii independente, cu număr de repetări şi intensităţi diferenţiat stabilite în raport cu
posibilităţile elevilor;
renunţarea la formele de activitate în cadrul cărora execuţiile elevilor sunt tutelate
exagerat de către profesor;
promovarea formelor de activitate care solicită elevilor iniţiativă, spirit de observaţie,
responsabilitate, independenţă, conlucrare, întrajutorare, etc. : exersări independente, concepere
de către elevi a unor linii acrobatice, exersarea procedeelor tehnice şi tactice cât mai frecvent în
cadrul unor activităţi globale, parcursuri şi ştafete aplicative, lucrul pe perechi, echipa (ateliere),
etc. ;
Relaţiile realizate de pe poziţia pe care profesorul impune prin comandă hotărârea sa,
înăbuşe orice iniţiativă şi nu sunt propice unui climat educativ destins, deschis colaborării şi
activităţilor efectuate din convingere şi pasiune.
7
promovarea formelor de autoorganizare şi autoconducere care sporesc considerabil
responsabilitatea, iniţiativa, angajarea elevilor în soluţionarea diferitelor aspecte în legătură cu
organizarea activităţii.
Rezultă deci că, în cadrul noilor relaţii, elevii trebuie să preia parţial responsabilitatea
propriei lor pregătiri, colaborează cu profesorul şi solicită sprijinul acestuia pentru pregătirea
soluţiilor. Autoritatea profesorului nu se poate sprijini pe principiul „magister dixit”, pe utilizarea
sancţiunilor şi ameninţărilor pe anumite prevederi ale regulamentului, pe abuzul în utilizarea
comenzilor care obligă la subordonarea necondiţionată, la executarea „fără drept de apel” a ceea
ce hotărăşte profesorul. Acest gen de activitate ar bloca colaborarea profesor-elev. Colaborarea
trebuie să se sprijine şi să rezulte din dragoste faţă de elev, pasiunea pentru activitate,
competenţă, principialitate, spirit de dreptate, exemplul personal, plăcerea de a ajuta elevii, etc.
O analiză temeinică ne arată că în cadrul specialităţii noastre acest gen de relaţii este
avantajos, găsind terenul potrivit pentru aplicare şi, mai ales, condiţionând în mod hotărât
realizarea obiectivelor urmărite prin predarea educaţiei fizice în şcoală.
I.5.3 Consideraţii asupra teoriei
şi metodici dezvoltării rezistenţei
Rezistenţa este definită în literatura de specialitate ca fiind capacitatea psihofizică a
organismului executantului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse.
Definiţii:
- capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fără a reduce eficienţa
ei ( V. M. Zaţoirski 1967)
- menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin
învingerea fenomenului de oboseală şi prinrtr-un tempo ridicat al restabiliriii organismului după
o activitate obositoare ( A. Demeter 1981)
- capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice provocate de activitatea musculară
desfăşurată într-un effort de o intensitate precizată şi un regim determinat, fără modificarea
intensităţii prescrise ( T. Ardeleanu 1990)
- capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă şi o
intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de eficienţă optimă ( Gh. Cârstea 1993)
8
- capacitatea psiho-fizică a organismului de a reliza un efort de o anumită intensitate,
prelungit, cu învingerea oboselii specifice activităţii depuse ( A. , Dragnea , A. , Bota 1999)
Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor
cardio-vascular şi respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate şi sistemeale organismului. La aceşti factori se asociază şi
calitatea coordonării mişcărilor, capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională
a întregului organism.
Factorii care determină rezistenţa
Pentru a putea acţiona pentru dezvoltarea rezistenţei, specialiştii în general, trebuie să
cunoască suportul morfologic (organele, sistemele şi modul de funcţionare al acestora), cu atât
mai mult cu cât rezistenţa solicită functii vitale, circulatia, respiratia şi procese metabolice
complexe. Amintim câteva dintre acestea:
capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse în activitate. Mai mulţi
autori consideră că există o strânsă corelaţie între repartiţia procentuală de fibre roşii şi consumul
maxim de oxigen. Se consideră că fibrele musculare (roşii şi albe) intră în acţiune diferenţiat în
funcţie de gradul de solicitare, de intensitatea efortului. De exemplu, un efort izometric de 20-
25% din capacitatea maximă nu se realizează prin contracţia fibrelor albe, ci numai prin cele
roşii; peste 25-30% intră în contracţii şi cele albe. Se cunoaşte, de asemenea, că în eforturile de
rezistenţă cu o anumită regularitate impusă se realizează contracţii mai mari de 25-30%.
Se apreciază de către fiziologi că aproape 90% din absorbţia maximă de oxigen într-
un efort de rezistenţă este realizată de fibrele roşii, restul revenind fibrelor albe. Capacitatea de
rezistenţă depinde de sursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de
reglare. Aşa cum se cunoaşte, rezervele energetice există la nivelul celulei sub forma fosfaţilor,
a glicogenului şi a moleculelor de trigliceride, sau aceste resurse pot fi aduse de sânge din ficat
(rezervele de glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la celula musculară în activitate.
Mobilizarea lor se face în funcţie de intensitatea şi durata efortului.
Capacitatea de rezistenţă depinde în mare măsură de rezervele de glicogen din ficat şi
de nivelul acestuia din sânge, de fapt ficatul mobilizează atât glicogen cât este necesar pentru a
asigura un nivel corespunzător.
9
Creşterea activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor energetice.
Antrenamentul de tip aerob va produce în fibrele musculare roşii, care conţin o cantitate mai
mare de mitocondrii, o sporire a acestora şi chiar o creştere a suprafeţei lor la 200-300%, fapt
care în consecinţă determină mărirea capacităţii oxidative. Pentru un antrenament de rezistenţă
extensiv se consideră că zona frecvenţei cardiace optime este de 140-150 puls/min. , când se
ating valori ale consumului de oxigen situate între 70/75%, fără să apară acid lactic în sânge.
Frecvenţa cardiacă de 160±3 puls/min. reprezintă limita performanţei pur aerobe, sau limita
inferioară a zonei de intensitate pentru antrenanentul de rezistenţă.
Procesele metabolice ale organismului uman urmează o reglare de tip cibernetic bine
pusă la punct care se ameliorează prin antrenament (Weineck-1983). Se produce o hipertrofie a
glandelor cu secreţie intemă şi implicit a debitului lor normal. În antrenamentul de rezistenţă
aceşti hormoni din sânge sunt mai eficienţi la cei antrenaţi decât la neantrenaţi.
În rezumat, putem conchide că prin adaptarea celulei musculare, ca rezultat al
antrenamentului, se creează o bază de plecare pentru dezvoltarea rezistenţei prin modificarea
periodică a intensităţilor de lucru, deci prin creşterea tempourilor de execuţie, sau prin
schimbarea mijloacelor şi metodelor de antrenament.
- capacitatea cardio - vasculară. Randamentul celulei musculare este condiţionat de
funcţionarea ireproşabilă a sistemului de transport al sângelui la nivelul ţesuturilor. Împreună cu
muşchii, aparatul cardiovascular formează un sistem în care inima funcţionează ca pompă,
sângele, ca vehicul transportor al substanţelor nutritive şi a oxigenului la nivelul muşchiului, dar
şi a cataboliţilor, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul
capilarelor. Absorbţia maximă de oxigen (VO2 max.) este criteriul brut de apreciere a capacităţii
de rezistenţă şi pe baza lui putem face aprecieri privind funcţionarea bună a întregului sistem.
VO2 max. nu este singurul indicator al unei bune capacităţi de rezistenţă, lui adăugându-i-se
buna funcţionare a inimii şi dimensiunile acesteia, care determină minut/volumul. Se cunosc
mari diferenţieri în ce priveşte minut/volumul, între subiecţii antrenaţi şi cei neantrenaţi, în
favoarea celor din prima categorie. Un minut/volum crescut asigură şi o capacitate mai mare de
sânge la nivelul muşchilor şi implicit mai mult oxigen.
-capilarizarea şi reglarea periferică. Musculatura angajată în efortul de. rezistenţă
beneficiază de vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare care nu sunt cuprinse
10
direct în activitate. Irigarea sanguină locală, la musculatura angrenată în efortul de rezistenţă,
creşte de 15-20 ori faţă de repaus.
- compoziţia sângelui. Deoarece eritrocitele (globulele roşii) sunt purtătoare de
oxigen, desigur că este avantajos ca numărul acestora să fie crescut. De asemenea, ele conţin
hemoglobina, care fixează, direct oxigenul şi ca urmare o cantitate mărită de hemoglobină
asigură o bună oxigenare a ţesuturilor. Antrenamentul de rezistenţă are efecte favorabile atât în
ce priveşte creşterea globulelor roşii cât şi asupra creşterii cantităţii de hemoglobină a acestora.
-capacitatea pulmonară. Volumul pulmonar şi capacitatea de difuziune la nivelul
alveolelor favorizează pătrunderea unei cantităţi mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de
rezistenţă favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice) şi implicit a perimetrului
toracic prin amplificarea volumului plămânilor.
De mare importanţă în sporturile de rezistentă este tehnica respiratorie, ritmul de
efectuare a respiraţiei, care trebuie corelat cu ritmul activităţii motrice care se desfăşoară. De
regulă, în cursele de fond din atletism, la 4 paşi se inspiră şi la alţi patru se expiră, sau când
tempoul este mediu, raportul este de 3:3 şi mai puţin în funcţie de intensitatea efortului. Regula
este ca expiraţia să fie activă, marcată, pentru evacuarea unei cantităţi mai mari de bioxid de
carbon.
Rezistenţa este condiţionată în mare măsură şi de factorii psihici,care joacă rolul de
dinamizatori şi valorificatori ai proceselor biologice ce acompaniază activitatea motrică de
rezistenţă. Menţionăm în primul rând procesele volitive, cu aspectele de dârzenie şi perseverenţă,
care favorizează efectuarea efbrturilor de rezistenţă, de multe ori foarte dure. Legat de acestea
intervin procesele motivaţionale, în primul rând cele interne, care favorizează efectuarea
antrenamentelor grele, monotone şi plictisitoare, care fac de multe ori să se instaleze o stare
subiectivă de oboseală. În acest sens, în procesul de instruire se va căuta dezvoltarea în paralel şi
a proceselor psihice care optimizează efortul de rezistenţă.
Formele de manifestare a rezistenţei
În ceea ce priveşte formele de manifestare a rezistenţei, deşi W. Halmann deosebeşte
numai rezistenţa generală şi cea specifică, aceasta se prezintă sub mai multe variante, în funcţie
de modul particular în care se solicită fiecare ramură de sport sau tip de activitate motrică şi tipul
de oboseală pe care îl provoacă, după cum
11
urmează:
în funcţie de ponderea participării musculaturii corpului, rezistenţa este generală, locală
şi regională;
în funcţie de specificitatea ramurii de sport sau a altui tip de activitate motrică, rezistenţa
este generală şi specifică;
după sursele de energie care se consumă, rezistenţa este anaerobă şi aerobă,
în funcţie de durata efortului rezistenţa este scurtă, medie şi lungă;
după modul de combinare cu alte calităţi motrice, în funcţie de solicitările diferite
impuse de efortul specific avem: rezistenţă-forţă, rezistentă-detentă, rezistenţă-viteză, tipuri în
carecelelalte calităţi motrice se suprapun pe fondul de rezistenţă.
Rezistenţa generală se consideră că se manifestă atunci când în activitate este
cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior
constituie 1/6 din întreaga musculatură). Acest tip de rezistenţă este condiţionat de capacitatea
funcţională a sistemelor cardio - vascular, a celui respirator (capacitatea de a consuma oxigen) şi
de utilizarea periferică a acestuia.
Rezistenţa regională se manifestă când în activitate este cuprinsă 1/3 până la 2/3 din
întreaga musculatură a corpului.
Rezistenţa locală implică cuprinderea în activitate a mai puţin de 1/3 din întreaga
musculatură a corpului. (Scherrer E. şi Mond A. – citaţi de Demeter A. consideră că rezistenţa
locală este manifestată când este angajată în activitate până la 1/3 din masa musculară totală).
Referitor la proportiile respective, Weineck are altă părere, restrângând mai mult limitele
rezistenţei locale, până la 1/6 - 1/7 din musculatura corpului, peste aceste valori fiind vorba de
rezistenţa generală.
Rezistenţa generală şi specifică, după specificitatea efortului, se referă mai mult la o
rezistenţă de bază independentă de o activitate motrică sau alta. Rezistenţa specifică sau specială
se află în strânsă legătură cu rezistenţa de tip regional şi local (uneori sunt sinonime).
Rezistenţa aerobă şi anaerobă se definesc în funcţie de sursele energetice mobilizate
pentru desfăşurarea efortului (după modul dedesfăşurare a proceselor oxidative). Rezistenţa se
află în strânsă legătură cu celelalte calităti motrice, rezultând o serie de combinaţii, care, după
Harre D. , se prezintă ca rezistenţă de forţă, rezistenţă de viteză, desigur, în funcţie de durata
rezistenţei.
12
Rezistenţa în regim de forţă poate fi definită ca “aptitudinea de a repeta impulsuri
de forţă de peste 30% din forţa maximă în cadrul unei durate de timp determinate fără a diminua
nivelul de forţă”. Corespunzător intensităţii şi duratei efortului are loc chiar şi o eliberare de
energie preponderent anaerobă şi acid lactic (ATP-CP, AL).
Rezistenţa în regim de viteză se defineşte ca “aptitudinea de a menţine la un nivel
scăzut pierderea de viteză, la performanţe de rezistenţă pe termen scurt, de până la 2 minute, cu
intensitate mare (submaximală) până la cea mai mare (maximală). Hotărâtoare pentru
dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este evaluarea factorilor care limitează performanţa în
funcţie de durata efortului, ca de exemplu:
- procentul de implicare a glicolizei;
- gradul de toleranţă la acid lactic;
- participarea unor fibre musculare intermediare;
- economia de mişcare prin coordonare musculară
Consideraţii generale privind dezvoltarea rezistenţei
Obiectivele antrenamentului de rezistenţă sunt diferenţiate în funcţie de cerinţele
fiecărei ramuri de sport şi tipul de rezistenţă implicat de acestea. Aşa cum aminteam, rezistenţa
se dezvoltă doar atunci când se învinge oboseala şi organismul îşi modifică comportamentul în
funcţie de această stare. Zaţiorski distinge patru tipuri de oboseală: intelectuală, senzorială (la
sportivii care practică tirul),- emoţională (mai ales după mişcările dificile unde intervine frica),
fizică (provocată de activitatea musculară).
Factori esenţiali în dezvoltarea rezistenţei:
1. intensitatea exerciţiului sau gradul de solicitare faţă de capacitatea maximă;
2. durata efortului sau exerciţiului programat;
3. durata pauzelor sau frecvenţa anumitor intervale de odihnă;
4. caracterul odihnei;
5. volumul efortului (număr de repetări, distanţe etc). În funcţie de jocul acestor factori se
stabilesc şi metodele de. antrenament sau combinaţia dintre ele.
Intensitatea exerciţiulni este determinată de particularităţile asigurării energetice a
efortului, dar şi de criteriul celorlalţi factori enumeraţi. În cazul unei intensităţi reduse (cum este
13
viteza redusă), consumul de energie este redus şi cererea de oxigen a organismului este mică
fiind acoperită integral, activitatea efectuată decurgând sub forma unui stări de echilibru stabil.
Dacă sportivul va creşte intensitatea execuţiei (a vitezei de lucru, a tempoului sau a
vitezei de deplasare etc.) se trece într-o altă zonă, în care necesitatea de oxigen a organismului
este egală cu posibilităţile de acoperire a acestei cerinţe. Aceste intensităţi se numesc critice. A
treia situaţie este prezentă când intensitatea este atât de mare încât efortul depus depăşeşte
posibilităţile aerobe ale sportivului şi lucrul se desfăşoară în condiţiile datoriei de oxigen.
Necesarul de oxigen creşte mai repede decât viteza de lucru. Acest tip de intensitate se numeşte
supracritică.
Intensitatea eforului se exprimă sub mai multe forme:
- în procente, în raport cu intensitatea maximă (viteză maximă), timpul record al
subiectului;
- în m/sec. sau timp pe unitate de măsură; de exemplu, t/km pentru alergări;
- în repetări pe unitate de timp.
Exprimarea prin procente este cea mai avantajoasă, fiind precisă şi implicit oferind
jaloane solide pentru o dozare corespunzătoare. Se consideră că intensitatea maximală este între
95-100% din cea maximă; submaximală între 80-95% şi medie între 60-79%.
Durata efortului este determinată de distanţele ce se parcurg şi viteza sau intensitatea
efortului. Prin durata exerciţiului stabilim şi în contul căror fumizori de energie se va desfaşura
activitatea (Zaţiorski); dacă lucrul nu depăşeşte 3-5 minute, aceasta va avea la bază procesele
anaerobe (metabolismul fosfaţilor şi glicogenenoliza). Efortul peste 3-5 minute implică
amplificarea proceselor aerobe şi desfăşurarea proceselor metabolice se va realiza pe baza
consumului de oxigen (aerob). Pe măsură ce se reduce mai mult durata efortului, scade rolul
proceselor respiratorii şi creşte valoarea reacţiilor glicolitice şi fosfatice. Pentru perfecţionarea
produselor glicolitice se folosesc durate de la 20 sec. la 2 min. , iar pentru mecanismele
fosfocreatinice de la 3-8 sec.
- între 7-10 sec. , efort de rezistenţă /viteză anaerobă alactacidă;
- 20 sec. - 2 min. , rezistenţă anaerobă lactacidă - glicolitică;
- peste 3-5 min. , rezistenţă aerobă.
În cazul duratelor de 3-5 min. vor fi implicate în activitate mecanismele aerobe,
nevoia de oxigen pe de o parte şi aportul de oxigen, de cealaltă parte, aflându-se în stare de
14
echilibru (steady - state). Pentru dezvoltarea rezistenţei durata efortului va fi sub trei minute,
obligând organismul la o intensitate mai mare decât posibilităţile sale aerobe, facându-se apel la
mecanismele glicolitice (Demeter A. -1981). Această afirmaţie este în consens cu teza conform
căreia pentrii dezvoltarea rezistenţei factorul cel mai important este creşterea intensităţii de
efectuare a exerciţiilor fizice.
Durata pauzelor dintre repetări are caracter fundamental în determinarea reacţiilor şi
tipului acestora la efortul depus. În esenţă, efectul antrenamentului asupra organismului depinde
de intensitatea efortului, de numărul de repetări şi durata odihnei dintre acestea.
Pauzele trebuie să aibă durata care să asigure revenirea în limitele optime a funcţiilor
organismului, cunoscând că procesul de restabilire are unele caracteristici cum sunt:
-restabilirea nu este uniformă, ea se desfăşoară la începutul acesteia mai rapid, apoi
mai lent;
-procesele de restabilire sunt heterocronice;
-capacitatea de lucru se modifică fazic în cadrul pauzelor de restabilire.
În cadrul lucrului cu viteze subcritice şi critice micşorarea intervalelor de odihnă face
ca solicitarea să devină mai aerobă, deoarece respiraţia şi circulaţia nu revin la valori de repaus,
ci rămân la un nivel mai ridicat de unde începe următorul efort ş. a. m. d. În cazul eforturilor
(vitezelor) supracritice, scurtarea pauzelor face ca efortul să devină din ce în ce mai aerob,
deoarece nu se poate lichida datoria de oxigen acumulată. Pauzele dintre serii trebuie să fie
suficient de mari pentru a asigura refacerea rezervelor de ATP, CP sau de glicogen, depinzând de
tipul de efort solicitat de efectuarea exerciţiilor.
Caracterul odihnei influenţează diferit organismul în funcţie d solicitarea exerciţiului.
Pauzele active cu intensitate redusă, de exemplu, în cazul lucrului cu viteze apropiate de cea
critică, oferă posibilitatea menţinerii proceselor respiratorii la un nivel destul de ridicat şi evită
trecerea bruscă de la repaus la efort şi invers. Caracterul activ al pauzelor se menţine în funcţie
de metoda de antrenament; în efort aerob - alergare uşoară; în lucrul pe intervale cu efort anaerob
până la revenirea pulsului la 125-130 puls/min. se efectuează alergări uşoare pe loc, mişcări de
balansare, relaxare, de respiraţie etc. În cazul utilizării metodei repetărilor pentru dezvoltarea
rezistenţei anaerobe, pauzele vor fi pasive pentru a asigura o revenire relativ completă (F. C. 90-
95 puls/min.). Deci, pauzele pasive asigură restabilirea completă, iar pauzele active asigură
15
menţinerea unui anumit nivel al funcţiilor între repetări sau asigură revenirea unor funcţii cum
sunt circulaţia şi respiraţia.
Volumul efortului sau numărul de repetări determină efectul cumulat al efortului
asupra organismului. În cazul lucrului în condiţii aerobe, creşterea numărului de repetări solicită
aparatele cardio- vascular-respirator. Dacă se păstrează acelaşi mod de lucru (creşterea
numărului de repetări) în condiţii anaerobe, se determină epuizarea surselor energetice anaerobe
şi în mod firesc scăderea intensităţii sau întreruperea efortului.
Se consideră că cele mai bune rezultate se obţin cu un număr de repetări nu prea
mare, care să permită menţinerea intensităţii în zona anaerob-lactacidă, care atrage după sine şi
creşterea capacităţii glicolitice a fibrelor musculare albe şi creşterea capacităţii oxidative a
ambelor tipuri de fibre (albe şi roşii). Efectuarea a 10-20 repetări în antrenamentul cu intervale,
de intensitate supracritică, duce la o creştere a metabolismului aerob şi anaerob fară modificarea
relaţiei dintre capacitatea aerobă şi anaerobă. Acidoza musculară din eforturile repetate, cu
intervale, cu intensitate supracritică, produce un factor suplimentar de încărcătură (la pauze de
60-90 sec.), care determină acidoza ridicată şi perturbări ale mediului celulei musculare, chiar a
mitocondriilor.
Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei
Dezvoltarea rezistenţei aerobe sau de lungă durata.
Antrenamentul efectuat în direcţia creşterii posibilităţilor aerobe ale organismului,
trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor obiective: rezistenţa de durată scurtă, medie şi lungă
(după timpul de desfăşurare a efortului) care reprezintă tipurile şi totodată criteriul cel mai des
utilizat în activitatea practică.
Rezistenţa de scurtă durată (RDS). Efortul durează între 45 secunde - 2 minute şi se
desfăşoară în principal pe baza surselor de energie anaerobe (rezistenţă de viteză).
Rezistenţa de durată medie (RMD) se desfaşoară pe o gamă de efort de 2 - 8 minute
(chiar 9), perioadă în care procesele oxidative aerobe cresc continuu.
Rezistenţa de durată lungă (RDL) este caracteristică tuturor eforturilor ce depăşesc 8
minute, având la bază exclusiv producţia de energie aerobă. În funcţie de modul de solicitare,
rezisţenţa de lungă durată se poate divide în alte 3 tipuri astfel:
16
RDL 1 - când efortul durează până la 30 minute în care predomină metabolismul
glucozei;
RDL II - efort între 30 - 90 minute, perioadă în care efortul se desfăşoară pe baza
metabolizării lipidelor;
RDL III - peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă de energie.
Pentru dezvoltarea rezistenţei se vor avea în vedere următoarele aspecte:
1. creşterea continuă a capacităţii organismului de a consuma oxigen;
2. dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp îndelungat un consum maxim de oxigen;
3. creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii până la valori maxime ;
4. dezvoltarea capacităţii aparatului cardio - vascular de a transporta oxigenul la ţesuturi.
Cele mai frecvente metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistenţă sunt:
Metoda eforturilor uniforme (continue)
Această metodă este folosită pe scară largă în pregătirea începătorilor, mai ales în
prima parte a perioadelor pregătitoare (pregătirea de bază), în scopul dezvoltării în principal a
sistemelor de reglare vegetativă care optimizează activitatea de captare şi transport a oxigenului.
Cea mai răspândită formă este alergarea de durată practicată în regim de efort convenabil, care
ridică din ce în ce mai mult plafonul vegetativ. Acest tip de efort, desfăşurat cu intensitate
apropiată de cea critică, determină creşterea posibilităţilor aerobe: astfel, la începători se
recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min. / 1000 m şi o frecvenţă cardiacă de 140-150
puls/min. , în timp ce sportivii antrenaţi vor parcurge cei 1000 m în 3,5 - 4 minute. Alergarea de
durată solicită prioritar fibrele lente (roşii) şi enzimele oxidative ale acestora reprimând
activitatea fibrelor rapide, glicolitice. Se consideră că menţinerea unui tempo de alergare sub 70-
75% din VO2, max. nu contribuie la mărirea capacităţii aerobe, dar asigură menţinerea acesteia
la nivelul respectiv. Durata efortului continuu, la începători, se recomandă a fi între 10-15
minute, iar la sportivii bine pregătiţi până la 1 oră, timp după care survine o suprasolicitare a
aparatelor cardiovascular şi respirator, scade consumul de oxigen şi deci şi efectul metodei.
Metoda eforturilor variabile.
Se bazează pe modificarea intensităţii sau tempoului de lucru în cadrul diferitelor
exerciţii. Frecvent se utilizează alergarea, dar metoda se aplică şi prin alte mijloace specifice. In
ciclism, în mersul pe schiuri, în patinaj sau chiar prin efectuarea în tempouri variate a acţiunilor
de atac în diferite jocuri sportive, utilizarea unor eforturi variate determină solicitarea complexă a
17
aparatelor şi sistemelor corpului, favorizând adaptarea treptată a acestora. Mijlocul principal îl
constituie alergarea pc teren variat, cu modificarea repetată a intensităţii, mai ales datorită
profilului terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între nevoia de oxigen şi
posibilităţile de asigurare a acestuia, de exemplu prin alergarea pe portiuni de urcuş. Această
datorie de oxigen determina setea de aer şi senzaţii de oboseală care trebuie învinse. De aceea se
recomandă ca după o porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să uşureze trecerea
peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea se face relativ greu, iar momentele de solictare
maximă sunt puţine şi inconstante, acest sistem se foloseşte mai restrâns la sportivii de
performanţă. El este mai utilizat la începători pentru educarea voinţei.
Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat
Se utilizează în numeroase ramuri de sport cu caracter ciclic, dar şi în jocuri sportive.
Principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul unei refaceri
incomplete a organismului după repetarea anterioară. Acest mod de lucru măreşte capacitatea de
energogeneză lactacidă, producând acidoze metabolice medii şi submaximale prin formarea
lactatului în lipsa oxigenului. Metodologia concretă de aplicare are în vedere modificarea duratei
eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului de lucru, a numărului de repetări şi acţiuni ale
subiectului în timpul pauzelor. Unii autori consideră că antrenamentul cu intervale se aplică cu o
variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta extensivă se caracterizează printr-un volum crescut
şi cu intensitate de repetare scăzută, iar varianta intensivă, invers, volum mic, solicitare mare.
Antrenamentul în varianta intensivă solicită o datorie de oxigen cuprinsă între 90% şi 30% din.
forţa maximă de contracţie izometrică, acţionând, în principal, pe fibrele musculare albe, în timp
ce varianta extensivă solicită fibrele musculare roşii (prioritar). Ambele procedee solicită
metabolismul hidraţilor de carbon. Varianta extensivă se foloseşte în antrenamentul pentru
desfaşurarea eforturilor de lungă durată, în timp ce forma intensivă, pentru cel prin care
predomină anaerobia. D. Harre (1973) prezintă procedeul intensiv în 3 variante:
- intervale scurte cu durata efortului între 15sec. şi 2 min. ;
- inlervale medii cu durata efortului între 2-8 min. ;
- intervale lungi cu durata efortului între 8-15 min.
După cum se vede este o adaptare la tipurile de eforturi de scurtă durată, medie şi
lungă, caracterizate ca lactacide, glicolitice şi consum de oxigen (din punct de vedere al surselor
energetice implicate în efort).
18
Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30-90 secunde, durată ce permite revenirea
frecvenţei cardiace la 120-130 pulsaţii/minut, moment în care se începe noua repetare. Se
lucrează cu serii puţine, 2-3 la număr, compuse din 4-3, repetări (pe lecţie), deoarece un volum
mai mare duce la epuizarea de glicogen. V. M. Zaţiorski consideră că pauza trebuie să fie mai
mică de la o repetare la alta, deoarece concentraţia de lactat din sânge creşte după câteva minute
de la începerea repetărilor, iar valoarea maximă se atinge aproximativ simultan cu încheierea
lucrului. Durata pauzelor depinde de durata şi intensitatea fiecărei repetări.
I.5.6 Importanta orelor de atletism în formarea
caracterului formativ creativ si atractiv din lectiile de educaţie fizică
Importanţa probelor atletice precum şi caracterul lor aplicativ-formativ se
concentrează în:
Prezenţa unui număr mare de probe atletice, în Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare la dişciplina Educaţie Fizică şi Sport
Contribuţia cu mijloace simple la întărirea stării de sănătate a elevilor, unele probe
cum este de exemplu: alergarea de rezistenţă, prelungindu-şi aplicarea şi în activitatea
indepentantă a elevilor – jogging.
Oferă posibilităţi mutliple de realizare a întrecerilor în forme accesibile, tuturor
categoriilor de elevi.
Alergările, săriturile şi aruncările se regăsesc sub diferite forme, în structura
tehnică a majorităţii ramurilor de sportive practicate în lecţiile de educaţie fizică şi sport,
conform programei la nivel liceal.
Prin modul lor de exersare (intensitate, forme, durată) probele atletice îşi aduc o
contribuţie importantă la îmbunătăţirea indicilor, formelor de manifestare a majorităţii
capacităţilor motrice de bază şi specifice.
Atletismul prin probele sale este preponderent un sport individual (excepţie
făcând ştafetele). În stabilirea clasamentelor pe baza rezultatelor atletiţilor, în oricare din
probele altetice factorul subiectiv este exclus. Fiecare probă din atletism are un sistem de
reguli şi de organizare proprii. Ca ramură importantă a sportului competiţional, atletismul
contribuie la:
19
Cunoaşterea şi formarea imaginii pe plan extern a statelor din care provin atleţii
valoroşi.
Promovarea ideii de pace şi prietenie între indivizi şi popoare.
Formarea imaginii oamenilor, spectatorilor şi a telespectatorilor despre calităţile de
mişcare pe care semenii lor le posedă.
Aplicarea efortului individual pe care atleţii sunt în stare să-l depună.
I.5.7 Lecţia de atletism
A. Lecţia propriu – zisă
Lecţia de atletism constituie principala formă de transmitere a cunoştinţelor, de
formare a priceperilor şi deprinderilor, adică de însuşire a tehnicii de atletism, de îmbunătăţire a
indicilor funcţionali şi a gradului de pregătire fizică. Ea poate fi întâlnită în învăţământul
preuniversitar şi universitar, în şcolile şi liceele cu program de atletism, în cluburi sportive.
Procesul de influenţare a organismului în scopul măririi randamentului în activităţile
atletice are un caracter continuu, care se extinde în timp. Astfel, fiecare lecţie trebuie să se
sprijine pe lecţiile precedente şi să pregătească lecţiile următoare.
Conţinutul unei lecţii depinde de următorii factori:
- tema aleasă dintre probele atletice existente în program;
- obiectivele instructiv-educative: învăţare, consolidare, perfecţionare, verificarea unui
anume element de tehnică sau educarea unei anumite calităţi motrice;
- ponderea temei în perioada de şcolarizare.
Pe lângă aceşti factori trebuie să se mai ţină cont şi de factorii de adaptare, care îi
imprimă lecţiei aspecte concrete diferenţiate:
- particularităţi de vârstă, sex şi gradul de pregătire al colectivului;
- bazele materiale existente şi condiţiile meteorologice;
- intervalul de timp dintre lecţia curentă şi cea de verificare sau concurs (evaluare).
20
În funcţie de obiectivele instructiv-educative urmărite ca şi caracteristici metodice
generale, tipologia lecţiei de atletism cuprinde următoarele tipuri de lecţii:
1. Lecţii de învăţare;
2. Lecţii de consolidare;
3. Lecţii de perfecţionare;
4. Lecţii de verificare;
5. Lecţii mixte, datorită combinaţiilor etapelor luate două câte două în succesiune.
De remarcat că majoritatea lecţiilor de atletism sunt “mixte”.
Structura lecţiei de atletism este orientată pe trei părţi. Această structură reuşeşte să
asigure o orientare metodică corespunzătoare desfăşurării procesului de pregătire sportivă. Cele
trei părţi succesive ale lecţiei de atletism sunt următoarele:
a) Partea pregătitoare;
b) Partea fundamentală ;
c) Partea finală;
a) Partea pregătitoare
Se referă la pregătirea organismului pentru efortul specific, determinat calitativ şi
cantitativ prin însuşi sarcinile lecţiei.
Partea pregătitoare presupune un moment organizatoric în care se realizează prezenţa
colectivului, se anunţă temele şi obiectivele lecţiei, se asigură materialele necesare pentru lecţie
şi se efectuează organizarea colectivului pentru lucru.
În partea pregătitoare obiectivele propuse pentru lecţie sunt:
- crearea la elevi a unei reprezentări sau imagini motrice, cât mai precisă a tehnicii
exerciţiului care urmează să fie însuşit;
- indicarea planului de învăţare şi a principalelor mijloace folosite.
Elementele de conţinut sunt bine precizate în această parte, dar nu sunt specifice şi
nici întrebuinţate exclusiv în partea pregătitoare. În această parte, este necesar ca elevii să
cunoască exact ceea ce urmează a fi învăţat, spre ceea ce trebuie să tindă ca rezultat final. Prin
aplicarea elementelor de conţinut (demonstraţii, explicaţii etc.), elevii îşi formează o reprezentare
despre exerciţiul propus spre învăţare şi pe baza acesteia va primi apoi indicaţiile referitoare la
planul şi căile de însuşire a tehnicii. Astfel, de-a lungul activităţii de învăţare, elevii vor reţine
imaginea motrică a exerciţiului pe care trebuie să şi-l însuşească, iar eforturile lor se vor îndrepta
21
spre atingerea acestui scop, adică efectuarea într-o formă cât mai corectă a exerciţiului. Privind
elementele de conţinut ale etapei pregătitoare se poate spune că au darul să stimuleze activitatea
de învăţare şi de perfecţionare a elevilor.
b) Partea fundamentală
Se referă la însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea tehnicii probelor atletice şi la
dezvoltarea calităţilor motrice de bază.
În această parte raportul profesor-elev se schimbă, în sensul că activitatea elevilor
devine conştientă şi creatoare, constituind factorul hotărâtor în formarea deprinderilor motrice.
Astfel, obiectivele sunt următoarele:
- însuşirea mecanismului de bază sau a bazei tehnicii;
- însuşirea verigii principale a exerciţiului în condiţii uşurate;
- însuşirea şi a altor verigi ale exerciţiului, pe fondul execuţiei globale, complicând treptat
condiţiile de efectuare;
- însuşirea întregului exerciţiu, în condiţii normale de execuţie.
Elementele de conţinut din partea fundamentală sunt următoarele:
- exerciţiul executat global sub formă simplificată, cu atenţia îndreptată asupra verigii
principale şi treptat asupra altor verigi;
- exerciţiul executat global, complicând treptat condiţiile de efectuare, urmărind
ameliorarea execuţiei tehnice, folosind anumite exerciţii apropiate, cu scopul de a uşura însuşirea
unor detalii importante de tehnică;
- exerciţiul efectuat global cu toate detaliile principale ale tehnicii;
- verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii şi a capacităţii de
performanţă.
c) Partea finală
Se referă la revenirea organismului la starea obişnuită, iar cerinţele urmărite sunt :
reducerea activităţii funcţiilor organismului la starea obişnuită (exerciţii de relaxare şi de
respiraţie);
reducerea gradului de excitabilitate nervoasă (mers, alergare uşoară, exerciţii şi jocuri de
atenţie etc.).
22
În proiectarea didactică a lecţiei de atletism se ţine cont de calitatea lecţiei de
atletism care depinde de:
corelarea planurilor de învăţământ cu programele evolutive;
locul determinat al eşalonării calendaristice;
eficienţa activităţii didactice în funcţie de proiectarea lecţiilor anterioare;
posibilitatea alegerii metodelor şi mijloacelor de predare şi învăţare atehnicii probelor
atletice;
alegerea instrumentelor de control al predării, învăţării şi consolidării însuşirii tehnice;
aprecierea eficienţei (exprimată în timp, metri, kilometri);
vârsta elevilor cu care se lucrează;
resursele umane din punct de vedere psihologic şi fizic;
resursele materiale şi organizatorice (sală, stadion, teren etc.);
strategia abordată: - metodele, procedeele şi mijloacele folosite;
nivelul atitudinal şi motivaţional afectiv al elevilor;
ţinerea evidenţei pe fişe individuale;
principiile didactice fundamentale:
1. Principiul accesibilităţii şi respectării particularităţilor psihologice şi morfo-funcţionale ale
vârstei şi tratarea diferenţiată;
2. Principiul intuiţiei;
3. Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
4. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor;
5. Principiul sistematizării şi continuităţii;
6. Principiul conexiunii inverse.
Strategia didactică este hotărâtoare în realizarea obiectivelor lecţiei de atletism.
Ea se adresează:conţinutului lecţiei, particularităţilor elevilor, în ce moment al anului,
al semestrului se programează, în cât timp;cu ce metode şi mijloace se va lucra.
Strategiile actului de predare-învăţare sunt cele care se adresează conceptului clasic,
în care din păcate în plan actual se află cadrul didactic, elevul rămânând obiectul actului
educaţional. Programa fiind riguroasă, mai ales în succesiunea etapelor procesului didactic.
Metodele didactice sunt următoarele:
1. Metoda explicaţiei, povestirii (în cazul ciclului primar);
23
2. Metoda euristică, care stimulează gândirea şi raţionamentul elevului, învăţarea devine
conştientă şi activă;
3. Metoda căutării, descoperirii şi imaginării (metoda ideomotrică) - atitudine pozitivă faţă
de munca şi proba abordată.
Exemplu: la alergarea peste garduri, elevul găseşte singur locul de impulsie, de
aterizare dincolo de gard, descoperă eficienţa atacului, remorcii şi a ritmului de trei paşi între
garduri, el decurge apoi la procedeul conversaţiei euristice, modelării şi problematizării în care
cadrul didactic are un rol deosebit.
Strategia de tip algoritmizat foloseşte următoarele metode:
1. Algoritmizarea - care stabileşte succesiunea stabilă a mijloacelor;
2. Instruirea practică;
3. Exerciţiul.
Strategia didactică a evaluării este următoarea:
- evaluarea relaţională-care se referă la relaţia dintre cadrul didactic şi elev;
- evaluarea din perspectiva statisticii - care se referă la procentul de elevi care a realizat
obiectivul operaţional la nivel maxim, mediu şi minim;
- evaluarea docimologică - exprimată prin note sau calificative cu cele trei etape corelate.
Formă de integrare în procesul didactic cuprinde următoarele forme de evaluare:
1. INIŢIALĂ = care stabileşte nivelul de pregătire al elevilor;
2. CUMULATIVĂ = constă în verificările parţiale şi cele de bilanţ;
3. FORMATIVĂ = care dă posibilitatea ameliorării în timp util a eficacităţii activităţii
didactice. Ea are loc la sfârşitul lecţiei sau a unui ciclu de lecţii.
Perspectivele evaluării didactice se realizează pe parcursul şi la finele lecţiei, ciclul de lecţie,
semestru şi an şcolar. Totul este raportat la obiectivele operaţionale propuse de profesor în urma
evaluării iniţiale ale grupului de elevi.
Instruirea programată se bazează pe corelarea între gândirea convergentă şi gândirea
divergentă, în care evoluţia poate fi dirijată de profesor pe baza observaţiei sistematice şi
demonstrarea frontală pe viu cu ajutorul exemplelor (un rol important îl are elevul care
demonstrează).
24
B. Predarea atletismului în învăţământul liceal
Perioada vârstei de 14-18 ani corespunzătoare ciclului liceal, constituie perioada cea
mai importantă în formarea şi pregătirea elevilor.
Se ştie că organismul suferă modificări cantitative şi calitative în dezvoltarea sa, ceea
ce determină creşterea capacităţii de efort în general şi a disponibilităţilor pentru învăţarea şi
perfecţionarea unor comportamente motrice tot mai complicate.(Ionescu B.D. Nechita F.2003).
Obiectivele instructiv-educative şi conţinutul activităţilor atletice
Considerăm că obiectivele instructiv-educative ale atletismului la clasele IX-XII
trebuie să fie următoarele:
1. Însuşirea elementelor tehnice şi dezvoltarea pregătirii fizice duc la nevoia de
întrecere între elevi cu scop de ierarhizare;
2. Perfecţionarea tehnicii probelor de alergări, sărituri şi aruncări dobândite pe
parcursul ânvăţământului gimnazial şi învăţarea unor noi probe şi procedee tehnice.
3. Practicarea globală şi sub formă de concurs a probelor de alergări, sărituri, aruncări
şi a probelor combinate.
4. Promovarea activităţilor bazate pe opţiunile elevilor.
5. Înzestrarea elevilor cu cunoştinţe şi priceperi necesare practicării în mod
independent a probelor de atletism.
6. Elevul îşi formează o imagine si apoi o reproduce făcând apel la exemple clasice
de execuţie în proba atletică respectivă;
7. Elevul trebuie să facă aprecieri calitative atât asupra propriei execuţii cât şi asupra
execuţiei colegilor.
OBIECTIVE CLASA IX
CLASA X
CLASA XI
CLASA XII
1. ALERGĂRIa). Perfecţionarea tehnicii alergării de viteză;b). Perfecţionarea tehnicii alergării de garduri;c). Perfecţionarea tehnicii alergării de rezistenţă;
X
---
X
X
X
X
X
X
X
.
X
X
X
25
2. SĂRITURI Perfecţionarea tehnicii săriturii în înălţime cu rostogolire ventrală sau răsturnare dorsalăPerfecţionarea tehnicii săriturii în lungime cu 1 ½ paşi
X X --- ---
3. ARUNCĂRI Perfecţionarea tehnicii aruncării greutăţii --- X X X4. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE Viteză, rezistenţă şi forţă.
X X X XFACULTATIVE ŞI OPŢIONALE =învăţarea tehnicii săriturii în lungime cu 2 ½ paşi ;=învăţarea tehnicii aruncării suliţei sau discului.
X
---
X
---
X
X
---
XPRACTICAREA SUB FORMĂ DE CONCURS= probe de aruncări, sărituri şi alergări;= probe combinate.
X
---
X
---
---
X
---
X
ALERGĂRILE
SARCINI PRINCIPALELE MIJLOACE1. Perfecţionarea tehnicii alergării de viteză
a) Startul de jos şi lansarea de la start- starturi de jos pe 20-30 m. , cu autocomandă, apoi la comandă, în tempo de ¾;- alergare 20-30 m. , intensitate 100%, cu pornire din start de jos la comandă;- alergare 20-30m. , intensitate 100%, în linie dreaptă şi în turnantă cu start de jos;- starturi de jos pe 30-40 m. , sub formă de întrecere;- din poziţia “pe locuri” săritură în lungime;- start de jos cu lansare pe semne;
26
- start de jos pe sub o ştachetă;- start de jos, cu rezistenta opusă de un partener, cu ajutorul corzii elastice. b) Pasul lansat în tempo maxim- alergare accelerată în linie dreaptă, pe distanţă de 40-50 m. continuată cu alergare din inerţie, pe 15-20 m. ;- alergare accelerată alternată cu alergare din inerţie;- alergare accelerată, pe distanţă de 50 m. continuată cu alergare din inerţie până la pierderea totală a vitezei de deplasare;- alergare cu genunchii sus, pe distanţa de 30 m. , în tempo de 4/4;- alergare cu joc de glezne, pe distanţa de 30 m. , în tempo de 4/4;c). Finişului şi atacului firului de sosire- din lansare liberă, trecere peste linia de sosire;- alergare accelerată pe distanţa de 40-50 m. , cu aplecarea trunchiului în final şi trecere peste linia de sosire;- alergare, intensitate 90-100%, cu atacul firului de sosire cu pieptul;- alergare în grup pe distanţa de 40-50 m. , sub formă de întrecere.
2 Perfecţionarea tehnicii alergării de garduri
a). Startul şi lansarea de la start- alergare cu start de jos şi trecerea primului gard, pe semne trasate pe sol;- alergare cu start de jos, cu 7-8 paşi până la primul gard, cu autocomandă;- alergare cu start de jos, cu 7-8 paşi până la primul gard, cu comandă;- alergare cu start de jos peste 1-3 garduri, sub formă de concurs. b) Pasul peste gard:- imitarea atacului liber, din mers şi din alergare uşoară;- atac la perete liber şi deasupra unui gard lipit de perete;- din sprijin la perete imitarea trecerii peste gard a piciorului de remorcă;- stând cu piciorul de atac sprijinit pe gard, aplecarea trunchiului la piciorul de remorcă;- stând cu piciorul de remorcă îndoit pe gard, aplecarea trunchiului la piciorul de atac;- alergare pe lângă 2-3 garduri, cu trecerea peste gard numai a piciorului de atac sau numai a piciorului de remorcă;- din alergare cu joc de glezne, alergare uşoară sau cu viteza medie, treceri peste 4-6 garduri;- alergare cu start de jos, peste 3-4 garduri, cu accent pe lucrul piciorului de atac sau a piciorului de remorcă cu 3 paşi între garduri;- alergare cu start de jos, peste 3-4 garduri, cu accent pe pe aplecarea trunchiului şi a lucrului braţelor;- alergare cu start de jos, peste 3-4 garduri, cu aşezarea unor bureţi pe stinghii, cu accent pe trecerea razantă a gardului. c) Perfecţionarea ritmului alergării între garduri- alergare cu start din picioare. peste 2-3 garduri, cu distanţă dintre
27
garduri micşorată, apoi mărită;- alergare cu start de jos peste 1-3 garduri, cu 3 paşi între garduri, la numărătoarea profesorului;- alergare cu start de jos peste 2-3 garduri, cu 3 paşi între garduri, în tempo de 4/4, cu autocomandă sau la semnal;d) Finişul- alergare cu start de jos peste 3 garduri - 10-15 m. alergare accelerată şi atacul firului de sosire;-idem, sub formă de întrecere.
3 Perfecţionarea tehnicii alergării de rezistenţă
- starturi din picioare la comandă,cu alergare 30-40m. , individual, în grup, în linie dreaptă sau în turnantă;- start din picioare efectuat în turnantă câte unul câte doi apoi în grup;- alergare cu pas lansat, pe distanţe de 150- 200 m. fete şi 200-300 m. băieţi, în tempo uniform;- alergare cu pas lansat, cu schimbări de tempo sub forma alergării de durată, pe distanţe de 150- 200 m. fete şi 200-300 m. băieţi;- alergare cu pas lansat, în tempo moderat şi uniform, pe distanţe de 150, 200, 250, 300 m. , pentru educarea simţului tempoului;- alergare în pluton strâns 6-8 elevi în linie dreaptă sau în turnantă;- start la intrarea în turnantă şi alergare în turnantă în vederea ocupării unui loc cât mai favorabil pe turnantă- 6-8 elevi;- alergare în grup cu evadare din pluton în linie dreaptă, apoi în turnantă;- alergare cu declanşarea finişului;- alergare în pluton după 200-300 m. se execută finişul: fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere a finişului pentru câştigarea alergării. - alergarea de control şi alergarea de concurs.
Evaluare
1. Alergare de viteză pe 50 m. , cu start de jos;. 2. Alergare de garduri pe 60 m. , cu start de jos. 3. Alergare de rezistenţă, 1000 m. băieţi şi 800 m. fete.
SĂRITURI
SARCINI PRINCIPALELE MIJLOACE1. Perfecţionarea tehnicii săriturii
a) Elanul - elan de 7-9-11 paşi, alergare accelerată, cu accent pe coborârea progresivă a centrului general de greutate;
28
în înălţime cu rostogolire ventrală.
- repetarea elanului fără executarea săriturii, în care penultimul pas să fie accentuat şi prelungit, iar ultimul scurt;- pentru însuşirea ritmului se vor folosi mijloace acustice (bătaia din palme, numărătoarea), marcajul şi trecerile peste obstacole. b) Bătaie - desprindere - stând pe piciorul de atac îndoit: piciorul de bătaie se duce înainte şi concomitent, braţele înapoi-se urmăreşte punerea activă a piciorului de bătaie pe sol şi avântarea bazinului înainte, greutatea corpului fiind trecută pe piciorul de bătaie care se îndoaie amortizând mişcarea. Braţele rămân înapoi, iar piciorul de atac nu se desprinde de pe sol;- stând, pendularea piciorului de atac înainte-sus, cât se poate de întins, fără a se lăsa corpul pe spate;- cu elan de 5 paşi, blocare, avântare rapidă a piciorului de atac şi a braţelor, urmată de desprindere;- cu elan de 5 paşi, blocare, avântare, desprindere, în timpul desprinderii atingerea cu laba piciorului de atac a unui obiect suspendat. c)Trecerea ştachetei- elan de 5 paşi, desprindere de pe un loc marcat şi aterizare;- elan de 1 pas, sărituri peste ştachetă cu întoarcere de 90º şi aterizare pe piciorul de atac;- executarea mişcării de învăluire a ştachetei din poziţia sprijin culcat;- elan de 1-3 paşi şi săritura peste ştacheta cu ajutorul partenerului la executarea învăluirii;- sprijin cu braţele pe lada de gimnastică - imitarea mişcării de evitare a ştachetei cu piciorul de bătaie.
2. Perfecţionarea tehnicii săriturii în înălţime cu răsturnare dorsală
1. Elanul - alergare accelerată pe un semicerc, cu raza de curbură de 8-10 m. , sensul alergării în funcţie de piciorul de bătaie;- alergare accelerată pe un semicerc, cu înclinarea corespunzătoare a corpului spre interiorul arcului;- etalonarea elanului şi stabilirea vitezei optime pe elan;- sărituri cu elan redus, la înălţimi accesibile. 2. Bătaia - desprinderea - alergare accelerată în linie dreaptă, bătaie pe un loc marcat, desprindere cu întoarcere 90º;- idem, bătaia-desprinderea, avântarea piciorului de atac şi întoarcerea se fac în faţa ştachetei;- idem, cu elan de 5 paşi. 3. Trecerea ştachetei- desprindere de pe ambele picioare şi trecere peste ştachetă, cu menţinerea poziţiei “deasupra ştachetei”;- cu elan de 7 paşi, desprindere şi aterizare pe spate, cu genunchii
29
îndoiţi atârnând la marginea saltelei;- idem, cu elan de 7-9 paşi, săritura peste ştacheta cu menţinerea poziţiei “deasupra ştachetei”;- sărituri în condiţii de întrecere şi de concurs.
3. Perfecţionarea săriturii în lungime cu 1 ½ paşi
- cu elan de 3-5 paşi de alergare, desprinderi cu pas săltat, executate pe pistă, cu aterizare în ghemuit şi continuarea alergării;- idem, cu atingerea unor obiecte suspendate cu mâna opusă piciorului oscilant;- cu elan de 3-5 paşi ultimul fiind mai scurt şi rapid, desprindere şi aterizare pe piciorul de bătaie în nisip;- cu elan de 3-5 paşi, ultimul pas fiind rapid, scurt şi energic, desprindere şi aterizare pe piciorul oscilant în fandat în groapa cu nisip;- săritura cu 1 1/2 paşi , cu trecere peste un obstacol, înalt de 40 cm. plasat înaintea gropii cu nisip;- sărituri cu elan de 3-5 paşi, cu menţinerea pasului sărit după desprindere şi aterizare pe piciorul de bătaie în nisip;- sărituri cu elan de 3-5 paşi, cu menţinerea pasului sărit şi aterizare în fandat în nisip;- sărituri cu elan de 7-9 paşi , bătaia efectuându-se într-un cerc marcat pe sol;- elan de 7 paşi cu executarea desprinderii şi continuarea alergării prin nisip;- sărituri în lungime cu elan mediu, executat în viteză;- sărituri în lungime cu elan complet de 12-14 paşi, cu accent pe ritmul ultimilor doi paşi şi aprecierea distanţei pentru a aşeza piciorul de bătaie pe prag;- sărituri cu elan de 12-14 paşi în viteză;- sărituri sub formă de concurs;- săritura în lungime cu elan de 9-11 paşi, cu accent pe viteză în elan şi executarea ultimilor 2 paşi într-un ritm crescut;- sărituri cu elan de 5-7 paşi , fără precizarea locului de bătaie, accentul se pune pe execuţia rapidă şi energică a ultimilor 2 paşi;- cu elan de 7-9 paşi, desprindere executată pe prag, cu continuarea alergării prin nisip;- săritura în lungime cu elan etalonat;- etalonarea elanului complet, cu desprindere pe prag şi continuarea alergării prin nisip;- săritura în lungime cu desprindere pe prag;- săritura în lungime cu 1 ½ paşi, cu elan de 11-13 paşi sub formă de întrecere.
EvaluareSăritura în înălţime (procedeu la alegere), cu elan etalonat. Săritura în lungime cu 1 ½ paşi.
ARUNCĂRI
30
SARCINI PRINCIPALELE MIJLOACEPerfecţionarea tehnicii aruncării greutăţii.
1. Aruncarea propriu-zisă- stând cu faţa spre direcţia de aruncare,aruncarea greutăţii, precedată de o uşoară flexie a genunchilor şi rotaţia trunchiului spre dreapta;- stând cu “jumătate de spate” spre direcţia de aruncare, la început poziţia este mai înaltă, apoi din ce în ce mai grupată, cu axa umerilor perpendicular pe direcţia genunchiului piciorului drept – aruncarea greutaţii;- stând cu spatele spre direcţia de aruncare, aruncarea greutaţii;- aruncarea greutaţii cu elan, efortul final fiind moderat sau maxim;- aruncarea greutaţii cu elan, cu accelerarea efortului final. 2. Elanul- din stând cu spatele spre direcţia de aruncare, săltare alunecată, cu oprire în poziţia “efortului final”-cu accent pe corectarea poziţiei, cu greutate sau fără greutate;- idem, cu imitarea aruncării.
EvaluareAruncarea greutăţii , cu elan.
Din categoria probelor de alergări, sărituri şi aruncări se regăsesc probe şi procedee
tehnice atât în categoria mijloacelor de pregătire fizică folosite în lecţii, cât şi în cea a probelor
de concurs folosite în lecţii sau în concursurile de clasă.
Aceste probe şi procedee tehnice au fost învăţate şi consolidate în clasele V-VIII şi
constituie deja achiziţii motrice durabile.
Mijloace pentru pregătirea fizică
În învăţământul liceal dezvoltarea calitaţilor motrice ocupă una din laturile principale
ale procesului de pregătire fizică multilaterală, în condiţiile dezvoltării armonioase a calităţilor
motrice de bază şi ridicarea nivelului pregătirii fizice, corespunzător perfecţionării diferitelor
probe de atletism.
Principalele mijloace care pot fi folosite pentru dezvoltarea calităţilor motrice, la
clasele IX - XII sunt următoarele:
a) pentru dezvoltarea vitezei
- alergare cu start din picioare, în tempo de 3/4: 30 m. (clasa a IX-a)-40 m. (clasa a X-a şi a
XI-a)-50 m. (clasa a XII-a);
31
- alergare cu start de jos, 40 m. (clasa a IX-a)-50 m. (clasa a X-a şi a XI-a)- 60 m. (clasa a
XII –a);
- alergare cu start lansat, 30 m. (clasa a IX-a)-40 m. (clasa a X-a şi a XI-a)50 m. (clasa a
XII – a);
- alergare cu genunchii sus, 20 m.. (clasa a IX-a)-25 m.. (clasa a X-a şi a XI-a)- 30 m.
(clasa a XII – a), în tempo de 3/4;
- alergare cu handicap, 30 m. (clasa a IX-a)-40 m. (clasa a X-a şi a XI-a)-50 m. (clasa a XII
- a), sub formă de întrecere.
b) pentru dezvoltarea rezistenţei:
- alergare de durată pe teren plat: 800 m. fete şi 1000 m. băieţi;
- alergare de durată pe teren variat: 15 min. băieţi şi 10 min. fete (clasa a IX-a şi a X-a), 20
min. băieţi şi 15 min. fete (clasa a XI-a şi a XII - a);
- alergare cu genunchii sus, în tempo de 4/4, 30 m. băieţi şi 20 m. fete (clasa a IX-a, a X-a,
a XI-a şi a XII - a).
c) pentru dezvoltarea forţei explozive şi a forţei maxime:
- săritura în lungime, fără elan, sub formă de concurs;
- triplusalt, fără elan, sub formă de concurs;
- sărituri din ghemuit în ghemuit, pe 15 m. fete şi 20 m. băieţi (clasa a IX-a şi a X-a) şi 20
m. fete şi 325 m. băieţi (clasa a XI-a şi a XII - a);
- sărituri succesive pe un picior, 15 m. băieţi şi 10 m. fete (clasa a IX-a, a X-a, a XI-a şi a
XII - a);
- pas sărit şi pas săltat succesiv, 15 m. fete şi 20 m. băieţi (clasa a IX-a, a X-a, a XI-a şi a
XII - a);
- alergare la deal, 50m. (clasa a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII - a).
Facultative şi opţionale
SARCINI PRINCIPALELE MIJLOACE1. Învăţarea tehnicii săriturii în lungime cu 2 ½ paşi.
- din alergare, desprindere la fiecare al 3-lea pas sau al 5-lea şi reluarea alergării pe piciorul oscilant;- din alergare, desprindere la fiecare al 3-lea pas sau al 5-lea şi reluarea alergării pe piciorul de bătaie, după efectuarea schimbării piciorului în timpul zborului;- cu elan de 7-9 paşi, pas sărit la groapa cu nisip şi reluarea
32
alergării pe piciorul oscilant;- cu elan de 7-9 paşi, desprindere, schimbarea picioarelor în timpul zborului şi reluarea alergării pe piciorul de bătaie;- cu elan de 7-9 paşi, săritura în lungime cu 2 ½ paşi;- idem, sub formă de concurs.
2. Învăţarea tehnicii aruncării suliţei.
- stând uşor depărtat suliţa ţinută cu ambele mâini cât mai depărtat, exerciţii de mobilitate: aplecări, îndoiri, răsuciri etc. ;- exersarea ţinerii suliţei după demonstraţie;- suliţa înfiptă orizontal la nivelul capului,în perete –se execută presiuni în articulaţia umerilor;- stând cu latura stângă pe direcţia de aruncare, îndoirea piciorului drept, ducerea braţului cu suliţa întins înapoi, partenerul apucă coada suliţei şi opune rezistenţă – imitarea aruncării suliţei;- din stând în poziţia iniţială, cu picioarele uşor depărtate-înfigeri la 5 m. în faţă, cu accent pe biciuirea braţului aruncător;- idem, din mers, din alergare uşoară;- din poziţia iniţială, mers cu ducerea suliţei înapoi şi revenire;- idem, din alergare uşoară;- din stând cu suliţa în poziţia iniţială, mers cu ducerea suliţei înapoi, oprire în sprijin dublu şi aruncare;- idem, cu executarea pasului încrucişat;- idem, din mers şi alergare uşoară;- aruncarea suliţei sub formă de întrecere.
3. Învăţarea tehnicii aruncării discului.
- exersarea ţinerii discului, după demonstraţie;- stând uşor depărtat, balasarea discului înainte înapoi;- stând uşor depărtat, rotări ale braţului de la stânga spre dreapta;- stând uşor depărtat, balasarea discului înainte înapoi şi eliberarea discului pe verticală;- stând cu faţa spre partener, rostogolirea discului pe sol spre partener;- stând uşor depărtat cu faţa spre direcţia de aruncare: eliberarea discului doar cu ajutorul braţului;- idem, cu lucrul picioarelor;- stând în poziţia iniţială, execuţia piruetei fără disc;- stând în poziţia iniţială, execuţia piruetei cu disc în afara cercului şi în cerc;- aruncarea discului, cu elan.
Practicarea sub formă de concurs
Triatloanele cuprind următoarele probe: alergarea de viteză, alergarea de garduri,
alergarea de rezistenţă, săritura în înălţime cu răsturnare dorsală, săritura în lungime, aruncarea
33
mingii de oină şi a greutaţii. Pentru fiecare probă din cadrul triatlonului există un tabel de
punctaj.
Aceste triatloane cuprind mai multe variante în funcţie de categoria de vârstă a
elevilor:
Triatlon pentru categoria copii
Prima probă: alergare de viteză pe 60 m. ;
A doua probă: săritura în lungime sau săritura în înălţime;
A treia probă: aruncarea mingii de oină, aruncarea greutăţii (folosindu-se greutăţi
adecvate particularitaţilor de vârstă ale elevilor) sau alergarea de rezistenţă 600 m. fete şi 800 m.
băieţi;
Triatlon pentru categoria juniori
Prima probă: alergare de viteză pe 100 m. sau alergarea de garduri;
A doua probă: aruncarea greutăţii (folosindu-se greutăţi adecvate particularitaţilor de
vârstă ale elevilor);
A treia probă: alergarea de rezistenţă 800 m. fete şi 1000 m. băieţi.
Triatlonul se poate desfăşura pe parcursul unei singure lecţii.
Indicaţii metodice privind predarea la clasele IX-XII
În învăţământul liceal se urmăreşte consolidarea şi perfecţionarea tehnicii probelor
învăţate în ciclul gimnazial conform capacităţilor biomotrice ale elevilor, a creşterii indicilor
calităţilor motrice.
Se urmăreşte valorificarea tehnicii punându-se accent pe execuţia globală a probelor
atletice. Ponderea lecţiilor cu scop de perfecţionare a tehnicii va fi mai mare la clasele a IX - a şi
a X - a, pentru ca la clasele a XI –a şi a XII - a perfecţionarea tehnicii să fie asociată cu folosirea
probei respective, ca mijloc de pregătire în condiţiile practicării integrale a acestora.
La această perioadă de vârstă se pune accent pe: dezvoltarea rezistenţei speciale a
probelor predate, se practică sub formă de concurs triatlonul opţional, pregătirea fizică specifică
necesară perfecţionării tehnicii pe probe, practicarea probelor conform opţiunii elevilor, pe
noţiunile de bază din regulament legate de proba practicată. Se îmbunătăţeşte sistemul de
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pentru a practica în mod independent probele de atletism.
34
În cadrul activităţilor obligatorii se va perfecţiona tehnica unor probe învăţate în
ciclul gimnazial. Se urmăreşte folosirea ca mijloace ale pregătirii fizice unele probe şi procedee
mai simple care au fost învăţate şi perfecţionate în ciclul gimnazial. Corespunzător capacităţilor
fizice ale elevilor la această vârstă în care au crescut indicii morfo-funcţionali se vor dezvolta
calităţile morfice la nivel superior.
Activităţile facultative şi opţionale prevăd învăţarea altor probe şi procedee din
atletism care au ca obiectiv ridicarea nivelului pregătirii fizice, dar şi depistarea unor elevi cu
aptitudini pentru aceste probe.
Activităţile de practicare a unor probe de alergări, sărituri şi aruncări sub formă de
concurs: în clasele IX şi X se aplică sistemul de întrecere sub formă de probe combinate –
triatlon, care ajută la ridicarea nivelului pregătirii fizice.
Perfecţionarea probelor de rezistenţă, viteză, săritură în înălţime şi aruncarea greutăţii
vor fi planificate la clasele IX-X cu o pondere mai mare pentru ca la clasele XI-XII lecţiile să
aibă caracter de pregătire fizică, probele devenind treptat mijloace de pregătire. In clasele XI-XII
lecţiile au caracter de concurs.
Alergarea de rezistenţă pe teren plat sau variat urmăreşte realizarea unei tehnici
economicoase cu rularea tălpii cât mai elastic, perfecţionarea simţului tempoului. Se exersează
startul din picioare în linie dreaptă şi în turnantă, alergarea în pluton în linie dreaptă şi în
turnantă. Alergarea de viteză presupune o îmbunătăţire a tehnicii pe fondul unei pregătiri fizice
sportive, cu o impulsie corectă, relaxare musculară controlată, raport optim între frecvenţa şi
lungimea paşilor. Alergarea de garduri permite la această vârstă trecerea razantă cu 3 paşi.
Săritura în lungime poate fi executată cu o tehnică adecvată, mai ales în realizarea
desprinderii de pe prag într-un unghi optim datorită calităţilor fizice la nivel ridicat
corespunzător vârstei.
Săritura în înălţime cu răsturnare dorsală se va perfecţiona urmărind îmbunătăţirea
alergării pe curbura elanului, cu înclinarea trunchiului spre interior, angrenarea stabilităţii
ritmului ultimilor 3 paşi, ieşirea din bătaie în condiţiile accelerării vitezei pe elan, perfecţionarea
zborului şi trecerea corectă a ştachetei.
La aruncarea greutăţii se urmăreşte efortul final prin valorificarea elanului rectiliniu
sau circular dacă se execută pirueta urmărind continuitatea între elan şi aruncarea propriu-zisă.
În ciclul liceal calităţile motrice sunt dezvoltate la alţi parametrii:
35
- viteza 95-100% -2-4 serii, 3-4 repetări-pauză 3-4 min. sau pauză între serii (pauze
active) pe distanţe de 20-40 m. , cu un volum de 200-500 clasa IX-X şi 300-350 clasaXI-XII.
- pe tot parcursul ciclului liceal se va dezvolta rezistenţa aerobă, iar ca mijloc
principal este alergarea pe teren plat şi teren variat. Indicatorii efortului sunt: fete clasa IX-X,
volum 1,5-3 km. Timp / km. 5 min. ; clasa XI-XII , volum 2-3 km. Timp / km. 4 min. 50 sec.
frecvenţa cardiacă 140-150 bătăi / min. şi băieţi clasa IX-X, volum 2-4 km. Timp / km. 4 min. 30
sec. ; clasa XI-XII , volum 3-4 km. Timp / km. 4 min. 20 sec. Frecvenţa cardiacă 130-140 bătăi /
min.
Volumul anual trebuie să fie 100-110 km. pentru fete clasa IX-XII şi 120-140 km.
pentru băieţi. Rezistenţa anaerobă alactacidă se dezvoltă prin metoda repetării pe distanţe între
200-600 m., volumul pe lecţie trebuie să fie de 2-2 ½ distanţă de concurs. Se folosesc 2-3 serii cu
2-5 repetări, frecvenţa cardiacă 160-170 bătăi / min. băieţi şi 170-180 bătăi / min. fete, pauza
între repetări este până la revenire. Frecvenţa cardiacă 85-90 bătăi / min. băieţi şi 95-100 bătăi /
min. fete, între serii pauză de 10-12 min.
Rezistenţa în regim de viteză se dezvoltă prin repetări cu intensitate de 95-100% pe
50-60 m. clasa IX-X şi 60-70 m. clasa XI-XII , pauza între repetări 1 min. 30 sec. , iar între serii
4-5 min. Se recomandă a se lucra o dată pe săptămână succesiuni de paşi săriţi, 4-6 triplusalt, 3-4
pentasalt, 2-3 decasalt.
- la sărituri şi aruncări se efectuează serii scurte cu intensitate maximă submaximală în raport
invers proporţional cu numărul repetărilor dintr-o serie. La clasele IX-X se continuă dezvoltarea
forţei dinamice, a forţei explozive şi a detentei urmărind şi dezvoltarea forţei maxime pe seama
vitezei mişcărilor sau a încărcăturii. La clasele XI-XII dezvoltarea forţei maxime se efectuează
folosind şi încărcături mai mari progresive.
Mijloacele propuse au ca scop valorificarea pregătirii de forţă şi a pregătirii tehnice în
regim de viteză, urmărind permanent ameliorarea coordonării neuro-musculare.
Evaluarea in vederea eficienţei pregătirii ţine cont de următoarele obiective:
- promovarea interesului elevilor pentru practicarea probelor în care manifestă calităţi
motrice specifice, deprinderi şi priceperi motrice specifice şi afinităţi;
- trebuie pus accentul pe elementele de ordin calitativ tehnic;
- prezentarea la prima lecţie a sistemului şi criteriilor de evaluare pentru a forma fiecărui
elev posibilitatea de a se autocontrola;
36
- se face raportat la sistemul naţional de evaluare cu criterii stabilite de cadrul didactic;
- se urmăreşte a se aprecia progresul înregistrat la fiecare elev;
Evaluarea trebuie făcută conform progresului în învăţare pentru fiecare elev în parte.
Procesul instructiv-educativ la aceste clase urmăreşte integrarea şi valorificarea în atletism a
informaţiilor acumulate pe parcursul anilor anteriori de şcolarizare. Programa şcolară prevede
cinci probe atletice care pot fi abordate la nivelul liceului, corespunzător condiţiilor de dotare
materială şi a nivelului de pregătire al claselor.
Sistemul de evaluare şi baremele de notare pentru clasa a IX-a sunt:
Pentru alergarea de viteză pe 50 m. :
nota 5 (cinci): băieţi 8"2 – fete 9"2
6 (şase): băieţi 8"1 – fete 9"1
7 (şapte): băieţi 8"0 – fete 9"0
8 (opt): băieţi 7"9 – fete 8"9
9 (nouă): băieţi 7"8 – fete 8"8
10 (zece): băieţi 7"7 – fete 8"7;
Pentru alergarea de rezistenţă 1000 m. băieţi şi 800 m. fete:
nota 5 (cinci): băieţi 4' 50"– fete 4' 50"
6 (şase): băieţi 4' 45"– fete 4' 45"
7 (şapte): băieţi 4' 40"– fete 4' 40"
8 (opt): băieţi 4' 35"– fete 4' 35"
9 (nouă): băieţi 4' 30"– fete 4' 30"
10 (zece): băieţi 4' 25"– fete 4' 25";
Pentru săritura în înălţime:
nota 5 (cinci): băieţi 0,70 m. – fete 0,60 m.
6 (şase): băieţi 1,00 m. – fete 0,90 m.
7 (şapte): băieţi 1,05 m. – fete 0,95 m.
8 (opt): băieţi 1,10 m. – fete 1,00 m.
9 (nouă): băieţi 1,15 m. – fete 1,05 m.
10 (zece): băieţi 1,20 m. – fete 1,10 m. ;
Pentru săritura în lungime:
nota 5 (cinci): băieţi 2,80 m. – fete 2,50 m.
37
6 (şase): băieţi 3,20 m. – fete 2,90 m.
7 (şapte): băieţi 3,50 m. – fete 3,00 m.
8 (opt): băieţi 3,75m. – fete 3,10 m.
9 (nouă): băieţi 3,90 m. – fete 3,20 m.
10 (zece): băieţi 4,10 m. – fete 3,30 m. ;
Sistemul de evaluare şi baremele de notare pentru clasa a X-a sunt:
Pentru alergarea de viteză pe 50 m. :
nota 5 (cinci): băieţi 8"1 – fete 9"1
6 (şase): băieţi 8"0 – fete 9"0
7 (şapte): băieţi 7"9 – fete 8"9
8 (opt): băieţi 7"8 – fete 8"8
9 (nouă): băieţi 7"7 – fete 8"7
10 (zece): băieţi 7"6 – fete 8"6;
Pentru alergarea de rezistenţă 1000 m. băieţi şi 800 m. fete:
nota 5 (cinci): băieţi 4' 45"– fete 4' 45"
6 (şase): băieţi 4' 40"– fete 4' 40"
7 (şapte): băieţi 4' 35"– fete 4' 35"
8 (opt): băieţi 4' 30"– fete 4' 30"
9 (nouă): băieţi 4' 25"– fete 4' 25"
10 (zece): băieţi 4' 20"– fete 4' 20";
Pentru săritura în înălţime:
nota 5 (cinci): băieţi 0,80 m. – fete 0,65 m.
6 (şase): băieţi 1,05 m. – fete 0,95 m.
7 (şapte): băieţi 1,15 m. – fete 1,00 m.
8 (opt): băieţi 1,25 m. – fete 1,05 m.
9 (nouă): băieţi 1,30 m. – fete 1,10 m.
10 (zece): băieţi 1,35 m. – fete 1,15 m. ;
Pentru săritura în lungime:
nota 5 (cinci): băieţi 2,90 m. – fete 2,60 m.
6 (şase): băieţi 3,30 m. – fete 2,95 m.
38
7 (şapte): băieţi 3,60 m. – fete 3,10 m.
8 (opt): băieţi 3,85m. – fete 3,20 m.
9 (nouă): băieţi 4,00 m. – fete 3,30 m.
10 (zece): băieţi 4,20 m. – fete 3,40 m. ;
Pentru aruncarea greutăţii:
nota 5 (cinci): băieţi 6,00 m. – fete 4,00 m.
6 (şase): băieţi 6,25 m. – fete 4,25 m.
7 (şapte): băieţi 6,50 m. – fete 4,50 m.
8 (opt): băieţi 6,75m. – fete 4,75 m.
9 (nouă): băieţi 7,00 m. – fete 5,00 m.
10 (zece): băieţi 7,25 m. – fete 5,25 m. ;
Sistemul de evaluare şi baremele de notare pentru clasa a XI-a ţi a XII-a sunt:
Pentru alergarea de viteză pe 50 m. :
nota 5 (cinci): băieţi 8"0 – fete 9"0
6 (şase): băieţi 7"9 – fete 8"9
7 (şapte): băieţi 7"8 – fete 8"8
8 (opt): băieţi 7"7 – fete 8"7
9 (nouă): băieţi 7"6 – fete 8"6
10 (zece): băieţi 7"5 – fete 8"5;
Pentru alergarea de rezistenţă 1000 m. băieţi şi 800 m. fete:
nota 5 (cinci): băieţi 4' 50"– fete 4' 40"
6 (şase): băieţi 4' 45"– fete 4' 35"
7 (şapte): băieţi 4' 40"– fete 4' 30"
8 (opt): băieţi 4' 35"– fete 4' 25"
9 (nouă): băieţi 4' 30"– fete 4' 20"
10 (zece): băieţi 4' 25"– fete 4' 15";
Pentru săritura în înălţime:
nota 5 (cinci): băieţi 0,80 m. – fete 0,65 m.
6 (şase): băieţi 1,05 m. – fete 0,95 m.
7 (şapte): băieţi 1,15 m. – fete 1,00 m.
8 (opt): băieţi 1,25 m. – fete 1,05 m.
39
9 (nouă): băieţi 1,30 m. – fete 1,10 m.
10 (zece): băieţi 1,35 m. – fete 1,15 m. ;
Pentru săritura în lungime:
nota 5 (cinci): băieţi 3,00 m. – fete 2,65 m.
6 (şase): băieţi 4,05 m. – fete 3,00 m.
7 (şapte): băieţi 4,10 m. – fete 3,15 m.
8 (opt): băieţi 4,15m. – fete 3,35 m.
9 (nouă): băieţi 4,20 m. – fete 3,40 m.
10 (zece): băieţi 4,25 m. – fete 3,45 m. ;
Pentru aruncarea greutăţii:
nota 5 (cinci): băieţi 6,50 m. – fete 4,50 m.
6 (şase): băieţi 6,60 m. – fete 4,75 m.
7 (şapte): băieţi 6,80 m. – fete 5,00 m.
8 (opt): băieţi 7,00m. – fete 5,25 m.
9 (nouă): băieţi 7,10 m. – fete 5,50 m.
10 (zece): băieţi 7,20 m. – fete 5,75 m.
Învăţarea tehnicii alergării de rezistenţă
Învăţarea pasului lansat în tempo moderat
- alternări de mers cu pasul întins şi alergare în tempo moderat pe distanţă de 100-120 m. ,
6 x, pauză pasivă;
- pe grupe de 6 elevi în linie, mers cu creşterea frecvenţei şi trecere în alergare în tempo
moderat şi uniform, pe 80 m. ,4x, pauză pasivă;
- alternări de alergare în tempo moderat şi alergare în tempo susţinut 40+30m. , 4 repetări;
- alergare cu menţinerea aceluiaşi tempo pe distanţe care cresc progresiv 80,100,120,150m.
;
- alergare în tempo moderat pe distanţa 120-200m. , în grup sau individual.
Învăţarea startului din picioare:
- alergare cu plecare prin dezechilibrare înainte din poziţia stând, înapoia liniei de
plecare, cu picioarele uşor depărtate lateral, 4 x 10 m. pauză ML. ;
40
- luarea poziţiilor “la start” şi “pe locuri”, urmate de plecare liberă şi lansare pe 15-
20 m. , 6x, pauză ML. ;
- alergare în grup de 4 elevi, cu creşterea treptată a nr. acestora, 100-120 m. , 4x,
pauză ML. ;
- alergare în pluton strâns, în linie dreaptă şi în turnantă;
- start din picioare în grup de 6 elevi, la comandă, în linie dreaptă şi în turnantă;
- alergare repetată pe grupe valorice 120-150 m. cu aprecierea tempoului de alergare,
cu cronometrul.
Indicaţii metodice:
Se recomandă a se folosi la începutul învăţării şi exerciţii din şcoala alergării.
Pe parcursul învăţării alergării de rezistenţă, se va urmări a se forma ritmul respiraţiei
adecvat acestei alergări.
Pentru formarea unei tehnici corecte de alergare este necesar a se folosi un volum
corespunzător de lucru. Se recomandă a se folosi alergarea în teren variat şi alergarea sub formă
de “curse urmărite”.
Reprezentarea grafică a testării iniţiale şi finale la proba : alergare de rezistenţă a
grupei de experiment
41
Reprezentarea grafică a testării iniţiale şi finale la proba : alergare de rezistenţă a
grupei de martor
Dispersia este media patratelor abaterilor individuale raportate la n-1
S este radical din dispersie
Dispersia :
radacina dispersiei S:
Abaterea standard a mediei:
Abaterea standard a diferentei dintre medii:
Coeficient de variabilitate:
Coeficient de semnificatie t :
42
BIBLIOGRAFIE
1. Ardelean. T. Predarea atletismului în lecţiile de educaţie fizicăşcolară. Bucureşti 1980.
2. Balint Lorand – Didactica educaţiei fizice şi a sportului. Ed. Universităţii Transilvania, Braşov,
2002
3. Cerghit, Ioan, Metode de învăţământ. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997
4. Dragnea Adrian, Teodorescu-Mate Silvia. Teoria sportului. Ed. Fest, Bucureşti, 2002
5. Demeter, Andrei , Bazele fiziologice ale educaţiei fizice şcolare. Ed. Stadion, Bucureşti, 1974
6. Epuran Mihai- Psihologia educaţiei fizice, Ed. Sport Turtism, Bucureşti, 1976
7. Gheorghe Cârstea, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AM-DA. , Bucureşti,
2000
8. Ghid metodologic de aplicare a programelor de Educaţie Fizică şi Sport- învăţământ liceal,
Bucureşti, 2001
9. Ionescu Bondoc Dragoş şi Nechita Florentina-Proiectarea didactică a lecţiei de atletism, Ed.
Universităţii Transilvania, Braşov, 2003
10. Ionescu, M. Chis ,V. –strategii de predare şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
11. Iulian Săvescu, Proiectarea demersului didactic la educaţie fizică pentru clasele de liceu, Ed.
Print, 2005
12. Mogoş, Alexandru; Mitra, Gheorghe, Dezvoltarea calităţilor motrice, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1980
13. Mihăilescu Liliana, Mihăilescu Nicolae –Atletism în sistemul educaţional, Ed. Universităţii din
piteşti, 2006
14. Neamţu Mircea- Tehnica probelor atletice şi metoda predării atletice, Ed. Omnia, Braşov, 2005
15. Paul Gygax, Educaţie fizică în şcoală, Centrul de cercetare pentru problemele sportului, 1992
16. Programa şcolară pentru clasa a X-a , pentru ciclul inferior al liceului, educaţie fizică, Bucureşti,
2004
43
17. Raţă Gloria – Atletism, tehnică, metodică, regulament. Ed. Alma Mater, Bacău,2002.
18. Stan Panţuru, Doina Păcurar, Marcela Luca, Cornelia Tatu, Didactica, Ed. Universităţii
“Transilvania”, Braşov, 1999
19. Sistemul şcolar naţional de evaluare la educaţie fizică şi sport, 1999
20. Tatu, T. ,Alexandrescu, D. ,Ardelean, T. – Atletism, Ed. Didactică şi pedagogică, 1983
44
Top Related