Teza l pers fiz
-
Upload
victoria-kisnicean -
Category
Documents
-
view
71 -
download
1
description
Transcript of Teza l pers fiz
MOLDCOOPUNIVERSITATEA COOPERATIST-COMERCIALĂ DIN MOLDOVA
Facultatea: Management şi drept
Catedra: DREPT ŞI ACTIVITATE VAMALĂ
Se admite spre susţinere:
Şeful catedrei__________ ______________________
“____”_____________201__
TEZĂ DE LICENŢĂ
Tema: CAPACITATEA DE DREPT CIVIL A PERSOANEI FIZICE
Elaborată de studentul Tcaci EugeniuSpecialitatea 381.1 “Drept”Grupa 3DE-41 _________________ /semnătura/
Conducător ştiinţific: Dandara Liliana,conf.univ., dr. _________________
/semnătura/
CHIŞINĂU 2012
CUPRINS:
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE…………………………….........3-7
CAPITOLUL I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANELOR FIZICE...............................................7-28§ 1.1. Personalitatea. Noţiuni introductive…………………………….....7-12§ 1.2. Statul de om liber (Status libertatis, sclavii)…………………….....12-25§ 1.3. Status civitatis – cetăţenii romani şi necetăţenii……………………25-28
CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE……………………........................................................................29-60§ 2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice……………………………………………………………………….29-38§ 2.2. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova…….....38-55§ 2.3. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica Moldova …………………………………………………………………………...…55-60
CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE.......................................................................................................61-93§ 3.1. Esenţa şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice………………………………………………………........................61-69§ 3.2. Categoriile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice...........................69-88
3.2.1. Capacitatea de exerciţiu deplină3.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă3.2.3.Limitarea persoanei de fizice în capacitatea de exerciţiu
§ 3.3. Declararea incapacităţii persoanei fizice……………………………88-93
CONSIDERAŢII FINALE……………………………………………...94-96
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………...97-101
2
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Obiectul investigaţiei. La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână
individul şi acel drept individual, care de obicei izvorăşte din exerciţiul liberei voinţe,
dar care este ţărmuit de drepturile fireşti ale colectivităţii. Individul este omul, iar
omul pentru ştiinţa dreptul înseamnă persoană.
În viaţa juridică, oamenii apar în raporturile dintre ele, ca titulari de drepturi şi
purtători de obligaţii, fie individual, fie organizat în condiţiile legii ca o entitate
distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenţii acestea, când vorbim despre
persoană juridică. Astfel, omul luat individual, ca persoană fizică, participă în cele
mai variate raporturi civile, dintre acestea un loc central îl ocupă raporturile juridice
civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil, fiind titularul unor
drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil. Omul este, atâta
timp cât există, subiect de drept civil.
Între calitatea de subiect de drept civil şi capacitatea juridică civilă există o
legătură organică; nu poate exista subiect de drept civil fără capacitatea civilă, iar
capacitatea civilă presupune existenţa subiectului de drept civil. Capacitatea de drept
civil este acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia
de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de avea şi de a-şi asuma obligaţii
civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de
drept civil, fiinţă umană fiind premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de
drept. Acest caracter reiese atât din normele constituţionale prin art. 16 “ toţi cetăţenii
Republici Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice….”, cât şi din
prevederile art. 18 alin. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova conform căruia
“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte în egală măsură
tuturor persoanelor fizice”, la fel nimeni nu poate fi limitat sau lipsit de capacitatea
de exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzut de lege.
Trebuie de menţionat faptul că capacitatea civilă este o capacitate de ramură,
deoarece există deosebiri semnificative între ea şi capacitatea din alte ramuri de
3
drept, astfel în privinţa structurii numai în dreptul civil capacitatea poate fi divizată în
capacitate de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Prin capacitatea de folosinţă înţelegem aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de avea drepturi şi obligaţii civile iar prin capacitatea de exerciţiu vom
înţelege aptitudinea persoanei de a dobândi şi de a-şi exercita drepturi civile concrete
precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile concrete prin încheierea de acte
juridice proprii. Deci, capacitatea de folosinţă este premiza necesară şi obligatorie a
capacităţii de exerciţiu; altfel spus, o persoană fizică nu poate avea capacitatea de
exerciţiu fără a avea prealabil capacitatea de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor
fizice. Ea apare, după regula generală, odată cu naşterea persoanei şi încetează
odată cu moartea ei, este inseparabilă de persoană pe tot parcursul vieţii, indiferent
de vârstă şi starea sănătăţii. Esenţialul şi specificul capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de
obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de
drept civil singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane.
Actualitatea temei abordate rezidă mai întâi de toate în faptul că în perioada
de tranziţie, prin care trece actualmente Republica Moldova, spre crearea unii stat
de drept cunoaşterea unor instrumente juridice de protecţie a persoanei fizice
împotriva încălcării drepturilor civile constituie nu numai o simplă necesitate
opţională ci şi o cerinţă indispensabile, chiar vitală.
Originalitatea studiului propus constă în sistematizarea logică a materiei şi
gradului său comparativ cât şi de abordarea reglementărilor legale privind
capacitatea persoanei fizice în Republica Moldova.
Lucrarea de faţă are drept scop investigarea capacităţii persoanei fizice în
Republica Moldova, prin generalizarea teoriei şi practicei, cu referire la o gamă
largă de aspecte care se referă la conceptul, caracteristicile juridice şi elemente
componente ale capacităţii de drept civil a cetăţenilor Republica Moldova.
Pentru realizarea scopului menţionat mai sus au fost elaborate următoarelor
obiective:
4
analiza conceptului şi istoricului apariţiei capacităţii juridice;
evidenţierea statului de om liber şi sclavi în dreptul roman;
delimitarea status civitas – cetăţeni romani şi necetăţeni;
studierea noţiunii şi caracteristicile capacităţii de folosinţă;
determinarea capacităţii de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova;
elucidarea capacităţii de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica
Moldova;
stipularea noţiunii şi caracteristicilor de bază ale capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice;
menţionarea categoriilor capacităţii de exerciţiu a cetăţenilor Republicii
Moldova.
Structura investigaţiei. Scopul şi sarcinile expuse au determinat următoarea
structură a lucrării: introducere, trei capitole, concluzie şi bibliografie.
Primul capitol “Concepte teoretice privind capacitatea juridică a persoanei
fizice” studiază atât conceptul şi istoricul apariţiei capacităţii juridice cât şi însăşi
noţiunea şi trăsăturile definitorii, un loc aparte fiind dedicat statutului de om liber
şi sclav în dreptul roman precum şi situaţia juridică a oamenilor liberi: cetăţeni şi
necetăţeni.
Cel de-al doilea capitol “Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice” îşi
propune drept scop examinarea noţiunii şi caracteristicile de bază a capacităţii de
folosinţă, fiind menţionat atât capacităţile de folosinţa a cetăţenilor Republicii
Moldova cât şi capacităţile de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi, astfel
cetăţenii străini şi apatrizii au aceeaşi capacitate de folosinţă ca şi cetăţenii
Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege . La fel fiind stipulate şi
îngrădirile ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsură de
protecţie sau de ocrotire a persoanelor fizice.
Capitolul trei “Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice” conţine în sine
delimitarea noţiunii şi caracterizare generală a caracteristicilor juridice ale
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, precum şi categoriile capacităţii de
5
exerciţiu a cetăţenilor Republicii Moldova, ţinând seama, de existenţa şi
calitatea discernământului persoanei fizice, cu luarea în considerare a vârstei şi
sănătăţii mintale ale omului, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova
stabileşte trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu. Trebuie de menţionat că un loc
aparte în studiu e dedicat declarării incapacităţii persoanei fizice, drept temei
pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 24 din Codul civil,
“servesc bolile sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate
conştientiza sau dirija acţiunile sale”.
Baza metodologică a lucrării o constituie aplicarea următoarelor metode:
sintetică, analitică, comparativă, istorică, sistematică etc., la fel au fost utilizate o
gamă largă de lucrări în domeniu dreptului. Am reprodus unele idei şi concepţii ale
doctrinarilor contemporani precum sunt: Baieş S., Roşca N., Beliu Gh., Bontea O.,
Cernea E., Molcuţ E., Chelaru E. etc.
Deci, capacitatea de drept civil a persoanei fizice în Republica Moldova este
parte componentă a capacităţii juridice. Ea poate fi definită ca acea parte a capacităţii
juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita
drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte
juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind
premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de drept.
6
CAPITOLUL I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND CAPACITATEA JURIDICĂ A PERSOANELOR FIZICE
§ 1.1. Personalitatea. Noţiuni introductive
După succinta parcurgere a perioadelor evoluţiei statului şi dreptului roman
menită a crea suportul înţelegerii contextuale şi raţionale a instituţiilor juridice se
face o trecere la studiul propriu-zis al dreptului privat roman prin abordarea
domeniului privitor la purtătorii drepturilor şi obligaţiilor, adică a persoanelor fizice
şi juridice
Astfel, apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia
statului şi dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective. Odată
grupaţi în societăţi civile organizate politic, oamenii capătă o nouă dimensiune,
aceea de purtători de drepturi şi obligaţii.
Din acest punct de vedre ei sunt persoane, participând la viaţa juridică ca
subiecte ale raporturilor de drept, fie individual – în calitate de persoane fizice – fie
în colectivitate – în calitate de persoane juridice1.
Fiind în strânsă legătură cu legea care, după A. Smochină, “constituie o reflectare
a trecutului2”, raporturile juridice vor reprezenta o reproducţie fidelă a condiţiilor şi
împrejurărilor istorice ale acestuia.
Fizionomia raportului juridic este puternic marcată de istoria societăţii, atât în
ceea ce priveşte subiectele de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât
şi faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică, variabilitatea acestor elemente
constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la altă a dezvoltării sociale.
Raporturilor juridice le revine un rol extrem de important în conturarea,
structurarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în societatea şi în epoca istorică
respectivă. Pentru a determina raporturile juridice în esenţa lor este necesar a
percepe evoluţia istorică a relaţiilor sociale, deoarece un anume tip de societate
1 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 1572 Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar . – Chişinău, 2001, p. 177
7
cunoaşte un sistem adecvat de raporturi juridice-componentă organică a tipului
respectiv de relaţii sociale3.
Sistemul dreptului se manifestă printr-o multitudine de sisteme de drept succesive
în timp. Sistemele de drept se succed, iar în succesiunea lor ele se deosebesc atât
calitativ, cît şi cantitativ: calitativ - după nivelul atins în tendinţa de a se apropia de
principiul natural al Justiţiei; cantitativ – după numărul legiferărilor, căci dreptul
pozitiv vădeşte, neîndoielnic, o mişcare expansionistă, de penetrare, mai mult sau
mai puţin deghizată, în detaliile vieţii comunitare şi personale.
Termenul de persoană, desemnându-l în mod obişnuit pe om ca unitate
indisolubilă în totalitatea structurilor sale, are pe lângă o accepţiune sociologică
(relaţia om - societate) şi una juridică (omul ca subiect de drepturi şi obligaţii).
Aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică,
de a fi, cu alte cuvinte, o „persoană” (termenul derivă de la persana, masca pe care
o purtau actorii pe scenă), se numeşte personalitate sau capacitate juridică (de la
caput = cap, partea cea mai semnificativă a activităţii omului)4.
În vocabularul juridic modern conceptul de persoane desemnează subiectele
raporturilor juridice. În epoca respectivă toate fiinţele umane sunt persoane, în
sensul că pot participa la viaţa juridică în calitate de subiecte de drept. La romani,
de ex., erau persoane numai oamenii liberi, căci sclavii se confundau cu lucrurile
şi se numeau res, rei, iar aptitudinea persoanei de a participa la viaţa juridică era
denumită caput, capacitate sau personalitate5.
Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie luaţi individual, în cali-
tate de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în calitate de persoane
juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de persoană
fizică si persoană juridică, deşi utiliza altă terminologie6.
Dacă pe planul formal al conceptelor celor două sisteme de drept prezintă
elemente comune, pe planul conţinutului ele se deosebesc calitativ, într-adevăr,
3 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept . – 2004. – Nr. 6, p. 214 Beleiu Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: All Beck, 1992, p. 1145 Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul Juridic, 2003, p. 676 Molcuţ Cf. E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 85
8
potrivit dreptului actual, orice fiinţă umană este o persoană şi drept urmare, poate
participa la viaţa juridică, pe când dreptul roman nu a recunoscut niciodată
calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii.
Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa
juridică, trebuia să aibă capacitatea sau personalitate (caput). Dar capacitatea nu
era considerată ca o calitate inerentă fiinţei umane.
Astfel, sclavii nu aveau caput şi, drept urmare, nu puteau încheia acte juridice
în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capacitate juridică, iar capacitatea lor
nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în funcţie de apartenenţa la o anumită
categorie socială, de origine etnică sau de atitudinea adoptată faţă de
expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul clasic şi postclasic s-a
manifestat o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în ultimul moment al
evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capacităţii juridice.
Deplina capacitate juridică presupunea existenţa a două categorii de
elemente: unele de drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să fie liber
(status libertatis), să fie cetăţean roman (status civitatis), şi să nu se găsească în
puterea altei persoane (status familiae), adică să fie independent (sui iuris).
Condiţiile de fapt cer ca persoana în cauză să aibă o anumită vârstă, o stare mintală
normală şi să fie de sex masculin, deoarece romanii considerau femeia în multe
privinţe, incapabilă7.
Numai cei ce aveau personalitate (caput) putea să dobândească drepturi şi să-
şi asume obligaţii. Personalitatea aşadar era completă sau limitată. Se bucurau de o
personalitate completă numai cei care întruneau următoarele elemente: libertatea
(status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi calitatea de şefi ai unor familii
civile (status familiae).
Prin urmare, se bucurau de personalitate completă numai cetăţenii romani şefi
de familie. Celelalte categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsă sau
mai restrânsă, în funcţie de o serie de factori. Deşi romanii nu au creat o
7 Murzea C. Drept roman. – Ed. II-a . – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 64
9
terminologie specială pentru a desemna capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu, aveau totuşi o reprezentare clară a acestor concepte.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii
neacceptate când personalitatea defunctului se prelungea, întrucât în dreptul roman
nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul
de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii sale, titularul
patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se prelungeşte: hereditas
iacens sustinet personam defuncţi (succesiunea jacentă susţine persoana
defunctului).
Capacitatea juridică ia fiinţă odată cu naşterea individului, cu condiţia ca
acesta să fie născut viu şi viabil şi să aibă înfăţişare umană. Uneori ea putea lua
naştere odată cu concepţia copilului, dacă interesele lui o cereau, cum era de pildă
în cazul în care era vorba de succesiunea acestuia la averea tatălui său mort, după
concepţie. Este regula pe care dreptul roman a transmis-o lumii moderne: “copilul
conceput este privit ca şi născut, ori de câte ori interesele lui o cer” (infans
conceptus pro nuto habetur, quoîiens de commodis eius agitur).
Capacitatea juridică (personalitatea) dispare odată cu moartea fizică sau
“civilă” (capitis derninutio), acesta din urmă are loc când o persoană îşi pierde
libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) sau partea familială (status
familiae), când, de pildă, intrând, printr-o adrogaţiune (o adopţiune în anumite
forme), într-o altă familie, îşi pierde calitatea de sui iuris devenind alieni iuris.
Persoanele care suferiseră o “moarte civilă” (capitis derninutio), rupeau orice
legătură de rudenie civilă cu membrii familiei din care făceau parte, fiind lipsite
totodată de bunurile pe care le posedaseră. Acestea reveneau în principiu statului,
în cazul celor căzuţi prizonieri, al celor care-şi pierduseră cetăţenia, creditorilor ce-
i vânduseră ca sclavi pe debitorii lor insolvabili8 etc.
Lipsiţi de activul lor patrimonial, persoanele ce suferiseră o “moarte civilă”
erau în acelaşi timp liberate de datoriile pe care le contractaseră, deoarece moartea
civilă făcea să dispară vechea personalitate juridică ce încheiase obligaţiile
8 Hanga Vl. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Ed. Dacia, p. 138
10
anterioare. Pentru a veni în ajutorul creditorilor unor astfel de debitori, pretorul le-
a acordat celor dintâi o acţiune cu ficţiunea că “moartea civilă” nu a avut loc (ac si
căpiţe minutns non esset), şi în consecinţă aveau posibilitatea de a-şi recupera
creanţele.
Act de natură juridică prin excelenţă, moartea civilă tăcea să înceteze
personalitatea juridică, dar nu putea avea efecte asupra celei fizice. De aceea,
obligaţiile născute din delicte se stingeau, deoarece persoana fizică a celui ce
suferise moartea civilă rămăsese neschimbată, lată de ce cel ce săvârşise un furt
sau o injurie putea fi urmărit de victimă fără nici o dificultate, deoarece
răspunderea delicventului deriva dintr-un act fizic (delictul), şi nu unul juridic
(contractul)9.
Uneori capacitatea juridică putea fi limitată, drept urmare a unui
comportament ce-l dezonora, în concepţia romană, pe autor: imoralitate, lux
exorbitant, întocmirea de scrisori ofensatoare, refuzul de a depune mărturie cu
privire la un act la care asistase, unele condamnări criminale, exercitarea anumitor
profesii (gladiatori, saltimbanci)etc. Asemenea persoane puteau fi lipsite de dreptul
de vot, li se interzicea exercitarea anumitor dregătorii, li se limita capacitatea de a
sta în justiţie etc.
Deci, în fine se poate de conchis că în orice societate raporturile juridice au la
bază un tip aparte de relaţii sociale. Tipul de raporturi juridice, în decursul istoriei,
variază se schimbă şi se dezvoltă în legătură directă cu evoluţia generală a
societăţii, cu caracteristicile producţiei şi schimbului de bunuri, fiind, în mod
firesc, o categorie istorică. Şi din acest considerent, ca subiect al raporturilor
juridice este persoana, care participă la viaţa juridică atât în mod individual –
persoană fizică, fie şi în colectivitate – în calitate de persoane juridice.
9 Cocoş Ţ. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 65
11
§ 1.2. Statul de om liber (Status libertatis, sclavii)
Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate. Prin urmare la origine libertatea se confunda cu cetăţenia.
Mai târziu, tot în epoca veche, ca urmare a cerinţelor economiei de schimb străinii
veniţi la Roma au dobândit un statut juridic propriu, în sensul că se bucurau de
libertate dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de
clienţi. Tot aşa, străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii aveau tratat de
alianţă, puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie10 .
Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia juridică a oamenilor
liberi era extrem de diversificată. Ei se împărţeau în două mari categorii: cetăţeni şi
necetăţeni. La rândul lor, necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini. Atât
cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi ingenui şi dezrobiţi. Erau ingenui cei născuţi
din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi cei născuţi din părinţi care au
fost cândva sclavi iar apoi au fost dezrobiţi. La zona de interferenţă dintre oamenii
liberi şi sclavi se aflau colonii şi oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor politice şi civile pe când
necetăţenii aveau o condiţie juridică inferioară. Potrivit statutului lor juridic,
cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte categorii de oameni liberi pe care le-
au apărat cu străşnicie mai multe secole11.
Oamenii liberi ingenui constituiau categoria de persoane care s-au născut
liberi. La rândul lor aceştia puteau fi de mai multe feluri după cum urmează:
cetăţenii, latinii, peregrinii, oamenii liberi aflaţi în starea de semisclavie şi
colonii12.
Cetăţenii constituiau categoria de oameni liberi ce se bucurau de deplinătatea
drepturilor civile şi politice, având un statut juridic deosebit faţă de toate celelalte
categorii de oameni liberi. De fapt, cetăţenia constituia după cum se ştie unul din
10 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 8911 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 6712 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 68
12
elementele capacităţii juridice ale persoanei, în consecinţă vom aprofunda studiul
asupra acestei categorii în cadrul capitolului următor, respectiv status civitatis.
Latinii constituiau categoria de oameni liberi cu o condiţie inferioară
cetăţenilor, dar superioară peregrinilor, deci era intermediară între acestea două.
Ei se bucurau numai de o parte din drepturile civile şi politice acordate cetăţe-
nilor romani, respectiv de ius conubii - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
conform dreptului civil, ius comercii - dreptul de a încheia acte juridice şi de a
avea acces la legisacţiuni şi ius sufragii - dreptul de a alege13.
Latinii erau de patru categorii, respectiv latinii veteres, latinii coloniari, latinii
iuniani şi latinii fictivi.
Latinii veteres sau vechii latini erau rudele de sânge ale romanilor, locuitori ai
Latiumului cu care Roma făcuse iniţial o confederaţie, dar pe care i-a cucerit
ulterior.
Latinii coloniari erau populaţia coloniilor fondate după anul 268 î.e.n. în
Italia şi se bucurau numai de ius comercii.
Latinii fictivi constituiau populaţia din provincii care primise condiţia juridică
a latinilor coloniari.
Latinii iuniani constituiau o categorie aparte care nu era ingenuă deoarece
provenea din foştii sclavi eliberaţi prin mijloace neformale în temeiul legii Iulia
Norbana.
Peregrinii constituiau în vechiul drept roman categoria de oameni liberi
formată din străini a căror situaţie juridică faţă de romani era reglementată prin
diferite tratate internaţionale.
“Orice străin venit la Roma cade în sclavie”14 - un principiu care acţiona
iniţial, dar dacă străinul ce venea la Roma fie ca oaspete, dacă stătea temporar fie
ca client dacă se stabilea definitiv, se punea sub protecţia unui cetăţean roman,
efectele principiului enunţat nu acţionau asupra lui.
13 Cocoş Ş. Drept roman. – bucureşti: All Beck, 2000, p. 6814 Hanga V. Istoria dreptului românesc. – Bucureşti: Ed. Academiei RSR, 1980, p. 95
13
De aceea, cu timpul, noţiunea de peregrin desemnează o persoană care
locuieşte fie la Roma în condiţiile arătate, fie mai de grabă în provincii şi care nu
are calitatea nici de cetăţean, nici de latin.
Peregrinii se bucurau de un singur drept conferit lor de romani, respectiv ius
comercii - dreptul de a încheia acte juridice şi de a intenta o acţiune în justiţie.
Ei erau de două categorii, respectiv peregrinii obişnuiţi şi peregrinii
dediticii.
Peregrinii obişnuiţi sau propriu-zişi constituiau categoria de oameni liberi
care puteau uza de dreptul cetăţii lor, în care locuiau în măsura în care acesta nu
contravenea principiilor dreptului roman.
Peregrinii dediticii erau peregrinii care fuseseră rivalii Romei în războaie şi
ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate pe de o parte şi pe de alta foştii sclavi eliberaţi
care suferiseră pe timpul sclaviei condamnări pentru fapte abominabile.
Oamenii liberi aflaţi în stare de semisclavie. Pentru a desemna această
categorie de persoane care nu erau nici oameni liberi nici sclavi, există o
terminologie foarte variată în literatura romanistică, unii numind-o quasisewitute,
alţii oameni liberi cu condiţie juridică specială5 sau alţii stare de semisclavie15.
Totuşi subliniem că indiferent de terminologia folosită este vorba de una şi
aceeaşi categorie de persoane după cum urmează: persoanele in mancipio liber
homo bona fide serviens, addicti, auctorati, redemti ab hostibus, oamenii
semiliberi.
Persoanele in mancipio erau acele persoane care deşi libere, fiind alieni iuris,
adică fii de familie, erau vândute de către pater familias sau abandonate noxal în
mâinile victimei unui delict comis de acesta16.
Condiţia lor juridică era specială, în sensul că fiul de familie era tratat de către
cumpărătorul sub puterea căruia se afla ca un bun ce-i aparţinea, deci era asemuit
sclavului cu toate consecinţele ce decurgeau de aici, dar aceasta numai pe o
perioadă de cinci ani după care reintra sub puterea tatălui său. Aceste persoane
15 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 13616 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 69
14
erau denumite după textele romane, respectiv cele ale lui Gaius17, prin expresii
variate ca: loco servi, in causa mancipi, in servili conditioni, dar indiferent de
denumirea care li se dădea esenţialul consta în aceea că ele nu erau sclavi.
Între persoanele in mancipio şi sclavi exista o mare diferenţă, şi anume în
timp ce situaţia persoanelor in mancipio era temporară, cea a sclavilor era perpetuă
şi ereditară. Persoanele in mancipio ieşeau din această stare aşa cum am spus, după
cinci ani, prin cens chiar împotriva voinţei stăpânului - inuito domino.
În ceea ce priveşte abandonul noxal, adică cazul abandonării în urma unui
delict comis de o persoană alieni juris, pater familias avea posibilitatea de a alege
între plata unei despăgubiri şi abandonarea delicventului, respectiv a fiului de
familie în mâinile victimei delictului. Abandonul noxal se făcea printr-o
“mancipatio per aes et libram şi persoana alieni iuris cădea astfel in mancipio18”.
În consecinţă, putem afirma că temporar fiul de familie care de regulă avea o
capacitate limitată, în această perioadă în care se găsea in mancipio era lipsit total
de capacitate fiind asimilat unui lucru.
Liber homo bona fide serviens era omul care cu bună credinţă trăia în condiţia
de sclav. Textele romane menţionează două cazuri, dar probabil au existat mai
multe: primul, copilul răpit de mic şi vândut ca sclav, şi al doilea, sclavul dezrobit
prin testament de către stăpânul său, situaţie despre care moştenitorii acestuia cât şi
sclavul neştiind, îl determină pe cel din urmă să trăiască mai departe ca sclav.
Este clar că, atâta timp cât nu se cunoştea despre existenţa testamentului,
sclavul avea condiţia corespunzătoare, respectiv din punct de vedere juridic era
considerat ca un res, însă el se transforma în persoană cu capacitate juridică din
momentul în care se dovedea existenţa unui testament ce prevedea dezrobirea sa şi
se realiza această dezrobire.
În cazul copilului răpit şi vândut ca sclav, schimbarea condiţiei sale se putea
produce dacă era recunoscut de cineva ca fiind om liber, sau pe calea dezrobirii
directe ori prin testament. Oricum, cu siguranţă că în practică au existat numeroase
17 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 6918 Foroiu D. Istoria statului şi dreptului românesc . – Iaşi: Chemarea, 1991, p. 59
15
cazuri în care copiii răpiţi şi vânduţi ca sclavi nu şi-au mai recăpătat vechea
condiţie de oameni liberi19.
Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor prin rostirea
formulei addico de către magistrat. Addicti au făcut obiectul unor controverse în
literatura de specialitate care a căutat să facă diferenţieri precise între categoriile
de debitori insolvabili supuşi creditorilor lor, în sensul că o anumită orientare
susţine că în categoria addictilor intrau atât iudicati cât şi nexi, iar o alta susţine că
nexi nu puteau face parte din categoria addicti20.
Astfel, după prima orientare, asemănarea între iudicati şi nexi ar fi aceea că
atât primii cât şi cei din categoria a doua erau debitori supuşi unei legisacţiuni de
executare numită manus injecţia din partea creditorilor lor; deosebirea între cele
două categorii consta în aceea că primii erau ţinuţi în virtutea unei condamnări în
baza unei sentinţe judiciare, deci în urma unui proces, pe când cei din categoria a
doua erau ţinuţi să plătească în virtutea unui contract autentic numit nexum, de
unde şi denumirea de nexi.
Cea de-a doua orientare care susţine că nexi nu făceau parte din categoria
addicti, aducea drept argument în acest sens faptul că numai iudicati erau supuşi
procedurii manus injectio nu şi nexi pe de-o parte, iar pe de alta însăşi natura
controversată a contractului nexum pleda în acest sens.
Totuşi lăsând la o parte toate controversele şi pentru a simplifica lucrurile,
pornind de la ideea că toate cele trei categorii, addicti, iudicati şi nexi reprezentau
în ultimă instanţă o stare de fapt similară sclaviei, am pornit de la definirea
addictilor ca debitori insolvabili atribuiţi creditorilor lor şi i-am împărţit în iudicati
şi nexi.
Iudicati erau cei care, din cauza neplăţii datoriilor, au fost condamnaţi în baza
unei sentinţe judiciare la închisoare - carcer privatus -, unde erau ţinuţi timp de 60
de zile, după care dacă nu plăteau erau vânduţi ca sclavi trans Tiberim. Nexi erau
cei care trebuiau să muncească la creditori în baza lui nexum .
19 Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului românesc . – Universitatea independentă “Dimitrie Cantemir”, 1991, p. 74
20 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 70
16
Nexum constituie o instituţie a dreptului roman foarte controversată care a
format obiectul unor continue dispute între romanişti datorită datelor incomplete,
variate şi contradictorii cu privire la acesta.
Astfel, după anumite păreri nexum a fost un contract de împrumut realizat
prin mancipaţiune - per aes et libram, după care, de la împrumutul de bani iniţial,
s-a extins şi la alte bunuri ca, în cele din urmă, să devină un mod general de
contractare. Acest contract era la îndemâna creditorului pentru că acesta, prin
nexum nu mai era obligat să cheme pe debitor în judecată, ci putea să treacă direct
la executare prin manus injectio.
După alte păreri nexum era o convenţie de aservire încheiată în faţa
magistratului sub forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca
debitorului îi era aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de către
magistrat, prin addico. Aici nexum apare ca o aplicaţie a lui in iure cessio,
deoarece pentru realizarea lui părţile fac apel la un proces fictiv.
În baza lui nexum omul liber ajuns nexus era tratat ca un sclav, fiind ţinut în
această stare în mod abuziv chiar şi după îndeplinirea zilelor de muncă pentru care
se obligase în vederea plăţii datoriei.
Această condiţie de iudicati sau nexi putea, în caz de neplată a datoriilor sau
de neprestare a muncii pentru creditor să ducă în cele din urmă nu numai la
pierderea libertăţii celor în cauză, ci chiar şi la pierderea vieţii.
Auctorati erau cei care se angajau ca gladiatori, iar aceştia din urmă erau
asimilaţi cu sclavii, ei erau priviţi la fel din punct de vedere juridic, adică erau
lipsiţi complet de capacitate21.
Redernpti ab hostibus erau persoanele răscumpărate de la duşmani, care
rămâneau sub puterea cumpărătorului până când restituiau suma plătită pentru
răscumpărare.
Condica juridică a acestor persoane era similară cu cea a sclavului până la
achitarea răscumpărării sau trecerea celor cinci ani de muncă în contul acesteia,
după care el devenea persoană liberă cu capacitate juridică.
21 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 94
17
Oameni semiliberi iniţial, respectiv prin secolul I î.e.n., colonii proveneau
din oameni liberi, ţărani ruinaţi care arendau pământ. Ei au apărut în sânul
societăţii sclavagiste romane ca o categorie ce prefigura în germene relaţii
economice de alt tip, superior celui sclavagist, respectiv cele de tip feudal.
Clauzele apariţiei colonatului au fost variate, constând în aceea că situaţia de
colon se putea dobândi în următoarele forme22:
- prin naştere, se înţelegea că cel născut într-o familie de
coloni căpăta condiţia
juridică a părinţilor din familia în sânul căreia s-a născut;
- prin prescripţia de 30 de ani, cine avea calitatea de
colon timp de 30 de ani
rămânea pentru totdeauna colon;
- prin convenţie particulară, un om liber se putea vinde
în calitate de colon;
- prin cucerire şi captivitate, se cunoaşte că în urma
războaielor de cucerire duse de către romani prizonierii deveneau de regulă sclavi,
dar uneori statul roman îi transforma pe aceştia în coloni beneficiind astfel de o
condiţie socială şi juridică superioară sclavilor;
- prin denunţarea cerşetorilor aceştia deveneau coloni ai
denunţătorilor.
Astfel, Justinian a desfiinţat prescripţia extinctivă a colonatului. Totodată, nu
exista nici un mijloc de ieşire din colonat, în comparaţie cu sclavia din care se
ieşea prin dezrobire.
Dacă comparăm colonatul cu sclavia din mai multe puncte de vedere, respec-
tiv al apariţiei, evoluţiei şi al încetării lor, se observă o simetrie între acestea, dar în
sens invers23:
- dacă prin convenţie, adică prin voinţa omului, cineva poate deveni colon,
prin
acelaşi mijloc adică prin voinţa omului nu se poate deveni sclav; prin voinţa
22 Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul juridic, 2003, p. 7323 Popa V. Drept privat roman. – Timişoara: Ed. Presa Universitară Română, 1994, p. 12
18
stăpânului însă se poate acorda libertatea sclavului, dar nu se poate acorda
colonului.
- evoluţia a fost în favoarea dezrobirilor care la un moment dat s-au înmulţit
în
mod exagerat, dar în ceea ce priveşte colonatul acesta a tins către o situaţie
perpetuă, permanentă. Ca excepţie, un colon îşi putea recăpăta libertatea deplină
numai devenind proprietar al pământului al cărui colon serv - servus - era şi, o altă
excepţie, dacă devenea episcop.
Colonii formau o categorie de persoane al cărei statut juridic s-a transformat
de la cel de om liber cu capacitate deplină la cel de om aservit cu capacitate
limitată. Ei au apărut prin efectul contractului de arendă după cum bine se ştie.
Transformările colonatului în sensul înrăutăţirii condiţiei juridice a colonilor
s-a caracterizat istoric prin succesiunea celor trei categorii după cum urmează24:
- colonii voluntari erau la început oameni liberi, care arendau o suprafaţă de
pământ. Condiţia lor era cea de persoane cu capacitate juridică având la bază
drepturile şi obligaţiile asumate prin contractul de arendă. Ei puteau renunţa sau
reînnoi acest contract în virtutea capacităţii lor depline.
- colonii parţiari erau o categorie specială de coloni voluntari constituită din
acei coloni care se obligau ca în locul banilor să plătească în cadrul contractului de
arendă, cu o parte din fructele, recoltele obţinute.
-colonii servi propriu-zişi au apărut ca o categorie specifică de coloni siliţi.
Colonii siliţi erau o categorie formată din prizonierii de război pe care statul roman
nu îi transforma în sclavi ci îi repartiza latifundiarilor pentru a muncii în calitate de
coloni.
Prin lex maioribus constituia, la sfârşitul principatului, toţi colonii au fost
transformaţi în coloni servi având o condiţie juridică hibridă, între cea de om liber
- în drept, căci nu era sclav, dar în fapt era ca şi acesta, mai ales datorită faptului că
era legat de pământ, neputându-l părăsi. Deci rezultă în ceea ce priveşte
capacitatea, că aceasta era bineînţeles limitată.
24 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 72
19
Colonatul a avut un impact serios asupra societăţii sclavagiste romane cu
implicaţii sociale şi istorice profunde în evoluţia ulterioară a acestei societăţi, ce a
constat în faptul că aceasta a constituit germenele viitoarei societăţi, societatea
postromană, de tip feudal ce avea la bază un sistem economic diferit, întemeiat pe
munca servilor.
De aceea, încă de la începutul imperiului a existat tendinţa ca marii
proprietari funciari să-şi lucreze pământurile nu numai cu sclavi, ci şi cu coloni,
tendinţă care s-a extins cu trecerea timpului mai mult asupra celei de a doua
categorii, căci exploatarea domeniilor pe calea arendării de parcele micilor
producători era mult mai avantajoasă. De aceea, munca lipsită de randament a
sclavilor a fost treptat înlocuită cu cea a colonilor care erau ei înşişi interesaţi în
procesul de producţie. De aici au apărut două consecinţe: stăpânii au încercat să
facă din sclavii lor coloni pe de o parte, iar pe de alta să împiedice pe coloni să
părăsească terenurile luate în arendă.
Dacă iniţial raporturile de colonat aveau la bază un contract de arendă locatio
-tonductio, cu timpul colonii au devenit parte integrantă a pământului pe care îl
lucrau. Pe măsură ce criza societăţii sclavagiste se adâncea, colonatul a luat am-
ploare şi s-a transformat în cele din urmă în elementul de bază al producţiei.
Ca om liber din punt de vedere formal, colonul se putea căsători, avea putere
părintească asupra copiilor, putea încheia diferite acte juridice şi putea testa.
Stăpânul avea asupra lui un drept de corecţie, colonul nu îl putea chema în
judecată pe acesta decât în mod excepţional, iar la sfârşitul imperiului, colonul nu
se putea căsători cu o femeie liberă ci numai cu una din acelaşi mediu social.
Toate aceste implicaţii ale colonatului denotă că instituţia ca atare a fost
elementul catalizator de schimbare a societăţii sclavagiste romane într-o societate
de tip feudal fundamentată pe altă bază economică.
Izvoarele sclaviei pot fi uşor sistematizate în trei categorii distincte: naşterea,
războiul (sau captivitatea) şi fapte pedepsite cu pierderea libertăţii25.
25 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 163
20
Aşadar, sclavia provine sau din naştere, sau dintr-un fapt posterior naşterii,
acesta din urmă ţinând fie de dreptul ginţilor, fie de dreptul specific roman.
Copilul născut de o mamă sclavă era la rându-i sclav, indiferent cine i-ar fi
fost tatăl, deoarece nu putea fi încheiată un matrimonium iustum cu o sclavă. Din
raţiuni de oportunitate dar şi de rigoare juridică, s-a admis că dacă mama sclavă la
momentul naşterii s-a bucurat un singur moment de libertate în timpul gestaţiunii
atunci copilul se naşte liber, potrivit principiului “infans conceptus pro nato habetur
c/uotiens de commodis eius aquitur”26?
Captivitatea, ca fapt ulterior naşterii ţinând de dreptul ginţilor, constituie
originea sclaviei la toate popoarele şi semnifică o îndulcire a dreptului primitiv în
baza căruia prizonierii de război erau omorâţi. Se pare că şi o interpretare
etimologică conduce la acelaşi rezultat, deoarece sclav - senvus - în latină însemna
a păstra, desemnând deci pe acela căruia i se păstrase viaţa.
Cum războiul putea avea sorţi schimbători, în captivitate putea cădea şi
cetăţeanul roman; pentru a-l feri pe cetăţeanul roman de consecinţele grave ale
statutului de sclav s-au dezvoltat două norme bazate pe ficţiuni, privitoare la
situaţia juridică a cetăţeanului ajuns în stare de prizonier27:
1. dacă s-a întors din captivitate se presupune că nu a fost niciodată sclav (ius
posti iminii);
2. dacă a murit în captivitate, se presupune că a decedat în ultimul moment de
libertate anterior capturării (fictio legis Comeliae).
Dintre faptele pedepsite cu pierderea libertăţii care ţineau de dreptul roman şi
din care putea rezulta sclavia, menţionăm cu titlu de exemplu:
vânzarea în străinătate (trans Tiberim) a debitorului de către creditor;
vânzarea cetăţeanului care s-a sustras de la cens sau de la serviciul militar;
predarea în puterea străinului a cetăţeanului roman care a lovit un
ambasador, deoarece sancti habetur legaţi;
26 Hanga Vl. Adagii juridice latineşti traduse şi comentate . – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p. 54
27 Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 164
21
pedeapsa la ocnă (ud metallum) sau la lupta cu fiarele sălbatice (ud bestias)
a unui cetăţean roman devenit servus poenae;
recăderea în sclavie a unui libert din cauza ingratitudinii fotă de stăpân
(revocatio in servitutem),
faptul femeii libere de a continua legăturile cu un sclav chiar după ce
stăpânul sclavului i-a interzis acest contuhemium, în care caz ea devenea sclava
stăpânului acelui sclav potrivit senatus consultului Claudiunum din anul 52 d. Hr;
când două persoane libere se învoiau ca unul din ei să fie vândut unui terţ,
pentru ca, după revendicarea în libertate, să împartă între ei preţul vânzării; acela
care consimte să fie vândut ca sclav îşi pierdea libertatea şi devenea robul
cumpărătorului.
În societatea romană de-a lungul celor trei epoci ale dreptului, sclavul a avut o
condiţie marcată de o evoluţie pe plan juridic de la o incapacitate absolută la una
limitată, chiar dacă în principiu acesta era considerat blândă, corespunzătoare
sclaviei patriarhale din epoca veche, s-a ajuns la una foarte dură, de exploatare crudă
a lor.
Fiecare tip de organizare socială generează raporturi juridice (ca şi forme de
administraţie) proprii: astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rândul
bunurilor. Sclavul a fost primul lucru care a întrat în proprietatea familiei în
timpurile străvechi (când se trecea de la proprietatea gentilică, devălmaşă, la
proprietatea privată)28.
Totuşi, chiar din acest ultim punct de vedre, respectiv social, lucrurile stăteau
astfel, compensaţia a constat în luarea de către statul roman a unor măsuri de
ocrotire şi protecţie a sclavilor contra abuzurilor stăpânilor de sclavi, măsuri ce
vizau de fapt interesul statului roman de a proteja proprietatea sclavagistă, dar şi
de a preveni răscoalele care începeau să ia amploare.
Dar din alt considerent, stăpânii aveau un drept de viaţă şi de moarte asupra
sclavilor (ius vitae necisque) şi un drept, nelimitat, de corecţie (ius verberandi).
Aveau facultatea de a le folosi în modul cel mai complet forţa de muncă şi alte
28 Jacota M.V. Drept roman . – Iaşi: Chemarea, 1993, p. 157
22
posibilităţi pe care le oferea posesiunea sclavului, îi puteau vinde, schimba, dona,
închiria ş.a.m.d. Statul nu se amesteca în relaţiile dintre stăpân şi sclav.
Mai târziu, dreptul de viaţă şi de moarte este ridicat de Antonius Pius, astfel
sclavul putea fi pedepsit cu moartea, dar numai de magistrat sau de un înalt
funcţionar imperial care se pronunţa după examinarea faptelor (cognita causa).
Stăpânii care îşi omorau sclavii erau pedepsiţi ca şi pentru omorul unui sclav
străin29.
Oamenii liberi dezrobiţi30 constituiau acea categorie de persoane, foşti
sclavi eliberaţi de stăpânii lor prin dezrobire numiţi liberţi. Dezrobirea era mijlocul
prin care sclavul se transforma dintr-un bun patrimonial, lucru, res, într-o persoană
şi consta în manumisio - adică dezrobirea acestuia prin voinţa stăpânului. Aceasta
se făcea în anumite moduri, respectiv formale şi neformale.
Modurile formale de dezrobire erau acele forme ce implicau procedee
solemne, ritualiste chiar, şi erau cele îndeobşte cunoscute respectiv, censu,
vindicta şi testamente.
Censu constituia modul formal de dezrobire înfăptuit cu consimţământul
stăpânului prin înscrierea pe listele celor care plăteau impozite statului roman, deci
implicit deveneau oameni liberi cu drepturi civile, dar şi obligaţii, respectiv de a
plăti impozite către stat.
Vindicta era tot un mod de dezrobire ce consta într-un proces fictiv intentat
de către adsertor libertatis printr-o acţiune prin care pretindea că un anumit sclav
era liber. Acest mecanism juridic presupunea ca sclavul să fie atins cu vindicta, iar
magistratul ratifica declaraţia stăpânului pronunţând formula addico.
Testamente era modul formal de dezrobire prin care sclavul putea fi eliberat
direct sau indirect, între cele două posibilităţi, respectiv cea directă şi cea indirectă,
există o diferenţă esenţială în ceea ce priveşte condiţia juridică a sclavului după
dezrobire.
Prin dispoziţia testamentară directă sclavul eliberat era o persoană cu
capacitate juridică deplină, pe când prin dispoziţia testamentară indirectă sclavul
29 Ibidem, p. 15930 Molcuţ E. Drept privat roman. – Bucureşti: Universul juridic, 2003, p. 72
23
eliberat era o persoană cu capacitate juridică limitată, în sensul că avea libertate
faţă de terţi dar nu faţă de fostul stăpân, respectiv actualul patron căruia trebuia să-i
stea la dispoziţie în calitate de client.
De obicei modurile formale de dezrobire erau specifice epocii vechi, când
viaţa la Roma era una patriarhală, liniştită, lentă, neagitată şi relaţiile sociale relativ
simple.
Totuşi, o dată cu trecerea timpului şi cu evoluţia vieţii sociale au apărut
moduri de dezrobire neformale31, adică acele moduri ce nu implicau anumite
solemnităţi pentru realizarea lor, ele fiind simple acte de voinţă liberă, neîngrădită,
care erau nule din punct de vedere iure civili, dar valabile iure pretorio.
Astfel de moduri erau: per epistulam, inter amicos, post mensam, in ecclesia,
etc. Per epistula era modul neformal de dezrobire care se realiza când dominus
scria o scrisoare în care spunea că eliberează pe sclav. Inter amicos era modul
neformal de dezrobire prin care în faţa prietenilor săi dominus afirma pur şi simplu
că acordă libertatea unui sclav sau mai multora. Post mensam era modul neformal
de dezrobire prin care dominus în timpul unei mese faţă de convivi acorda
libertatea unui sclav de care era mulţumit pentru felul în care acesta a servit. In
ecclesia - in sacro sanctis ecclesiis, era modul formal de dezrobire care se făcea în
biserică în faţa preotului şi a credincioşilor.
Toate aceste moduri de dezrobire atât formale cât şi neformale aveau drept
efect că sclavul până atunci cu regim juridic de bun făcând parte din patrimoniul
lui dominus devenea o persoană cu o capacitate juridică mai mult sau mai puţin
limitată.
În acest context condiţia juridică a dezrobitului poate fi privită diferit, din
două puncte de vedere, respectiv unul de drept public şi altul de drept privat32.
Din punct de vedere al dreptului public, libertul era cetăţean roman - cives,
dar se deosebea de ingenui, avea toate drepturile civile şi politice mai puţin ius
honorum. Din punct de vedere al dreptului privat însă libertul era dependent toată
31 Popa V.V. Drept privat. – Bucureşti: All Beck, 2004, p. 16632 Cocoş Ş. Drept privat. – Bucureşti: All Beck, 2000, p. 74
24
viaţa de vechiul stăpân şi actualul patron, prin obligaţii care îi limitau capacitatea
juridică, şi care constau în: bona, obsequium şi operae.
Bona - era dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului.
Obsequium - era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său,
încălcarea acestei obligaţii putea duce la revocarea dezrobirii.
Operae - erau serviciile datorate de către dezrobit, care se împărţeau în două
categorii: operae fabriles care necesitau o anumită calificare şi operae officiales
care erau serviciile obişnuite pe care trebuia să le facă libertul patronului său.
Deci, din punct de vedere al capacităţii juridice, niciodată o persoană
provenită dintr-un sclav nu putea avea o capacitate deplină, asemenea unui
cetăţean ingenuu, care se bucura de exercitarea tuturor drepturilor sale fără nici o
îngrădire.
La începutul epocii clasice, datorită intereselor stăpânilor dezrobirile s-au
înmulţit într-un mod exagerat astfel încât ele începuseră să devină un pericol
pentru baza economică a statului sclavagist roman şi din acest considerent
împăratul Augustin a limitat dreptul stăpânilor de a-şi elibera sclavii, prin două
legi - Fufia canina ( limitarea numărului de sclavi pe care stăpânul îi putea elibera
prin testament, la un număr proporţional cu cel al tuturor sclavilor aflaţi în
proprietatea sa) şi Aelia Sentia (a interzis stăpânilor sub 20 de ani să facă
dezrobiri, la fel şi sclavul ce avea 30 ani, nu putea fi eliberat, iar dezrobirile făcute
în dauna creditorilor au fost considerate nule)33.
Şi, în concluzie se poate de menţionat, că delimitarea de: oameni liberi şi
sclavi rezultă din împărţeala care se bazează pe structura organizatorică a statului
roman, ci şi antichitate, având ca logo “conform dreptului natural toţi oamenii sunt
egali şi respectiv - liberi”.
§ 1.3. Status civitatis – cetăţenii romani şi necetăţenii
33 Ibidem, p. 75
25
Potrivit reglementărilor civile vechi, numai cetăţenii romani se bucurau de
libertate şi din acest considerent situaţia juridică a oamenilor liberi era extrem de
diversificată: cetăţeni şi necetăţeni. Cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor
politice şi civile pe când necetăţenii aveau o condiţie juridică inferioară. Potrivit
statutului lor juridic, cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de alte categorii de
oameni liberi pe care le-au apărat cu străşnicie mai multe secole.
Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al
capacităţii juridice romane asupra căruia vom pune accentul pentru că cetăţenii
formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică superioară.
Cetăţenii romani - civis romani erau singurii care puteau beneficia de toate
drepturile civile şi politice34.
Drepturile cetăţenilor erau următoarele:
1. Drepturile civile erau: ius comercii, ius conubii şi ius militiae;
1.1.Ius comercii sau comercium era dreptul de a încheia acte juridice
potrivit dreptului civil roman dar şi dreptul de a intenta o acţiune civilă în
justiţie.
1.2. Ius conubii sau conubium era dreptul de încheia o căsătorie valabilă, în
conformitate cu dreptul civil.
1.3. Ius militiae era dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane.
2. Drepturile politice erau: ius sufragii şi ius honorum.
2.1. Ius sufragii era dreptul de a alege.
2.2. Ius honorum era dreptul de a fi ales.
Numele cetăţeanului35 este compus din cinci elemente: trianomia
(praenomen, nomen gentilicium şi cognomen) indicaţiunea filiaţiuni şi
indicaţiunea tribală. Praenomen este determinativul prin care cetăţeanul se
individualiza în cadrul societăţii, cognomen sau porecla servea la
individualizarea cetăţeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicum indica ginta
căreia îi aparţinea cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele
34 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 8935 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 67
26
tatălui, iar indicaţiunea tribală – tribul – (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita
dreptul de vot.
Condiţia de cetăţean se dobândea prin naştere şi prin fapte ulterioare
naşterii. Prin naştere distingem două moduri după cum copilul se năştea în
sânul căsătoriei, şi atunci acesta dobândea condiţia juridică a tatălui în momentul
în care l-a conceput, iar dacă se năştea în afara căsătoriei el dobândea condiţia
juridică a mamei din momentul în care l-a născut.
Prin fapte ulterioare naşterii distingem mai multe moduri, respectiv
naturalizarea, beneficiul legii, dezrobirea.
Naturalizarea consta în dobândirea cetăţeniei în urma unei legi votate în
mod special pentru anumite persoane strict individualizate.
Beneficiul legii consta în dobândirea cetăţeniei de către străini care
îndeplineau condiţiile cerute de aceasta36.
Dezrobirea constituia un mod de dobândire a cetăţeniei de un sclav dezrobit
de către un cetăţean roman care îi fusese stăpân până în momentul manumisiunii.
Condiţia de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, prin efectul
principiului inadmisibilităţii dublei cetăţenii, exil, în urma comiterii unor delicte
faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea exercitării dreptului de răzbunare,
dar nu erau primiţi de către acel stat, pierdeau de asemenea cetăţenia romană.
Prin pierderea libertăţii cetăţeanul roman devenea sclav. Dacă devenea sclav
în urma războiului căzând în prizonierat la duşman şi se întorcea din captivitate, el
îşi redobândea cetăţenia şi libertatea în virtutea lui ius postliminii.
O dată cu stabilirea definitivă a unui cetăţean roman într-o cetate străină
datorită imposibilităţii romanilor de a avea o dublă cetăţenie, acesta o pierdea prin
renunţare.
Exilul se datora fie refugiului unui cetăţean într-un alt stat pentru a evita
urmăririle unui proces, fie când statul roman lua o astfel de măsură asupra unui
cetăţean din diferite motive ca dizgraţia sau evitarea unei condamnări capitale etc.
36 Cocoş Ş. Drept roman. – Bucureşti: All beck, 2000, p. 76
27
Faptele penale ce duceau la pierderea cetăţeniei erau diverse dar cea mai gravă
era trecerea la inamic - perduellio.
O altă faptă cu aceleaşi consecinţe era şi delictul comis faţă de un
anumit stat în urma căruia cetăţeanul era predat pentru exercitarea
dreptului de răzbunare, dar nu era primit de către acel stat.
Dacă la începutul epocii vechi nu existau cetăţeni decât la Roma, începând
cu secolul I î.e.n. au apărut legi de acordare a cetăţeniei care treptat au extins
această categorie de persoane şi în alte zone.
Astfel, legea Iulia şi Plautia Papiria37 a acordat cetăţenia locuitorilor liberi din
întreaga peninsulă Italică, iar în anul 212 împăratul Caracall printr-un edict a acordat-
o locuitorilor liberi din întreg imperiul cu excepţia peregrinilor delicii reuşind astfel
să extindă şi să generalizeze categoria cetăţenilor romani. La originea acestui edict au
stat raţiuni de ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii la
baza organizării sociale. Deci, prin această constituţionare au fost supuşi la plata
impozitului de 5 la sută, pe succesiune, toţi locuitorii liberi ai statului roman, acest
impozit era plătit numai de către cetăţeni. Este totuşi de reţinut faptul că prin această
măsură s-a încheiat o evoluţie de peste şapte secole, la capătul căreia cetăţenia
romană s-a generalizat, dacă la origine numai cetăţenii erau oameni liberi, după
reforma lui Caracalla principiul s-a inversat în sensul că aproape toţi oamenii liberi
au primit cetăţenia romană38.
În concluzie se poate de remarcat, că la origine libertatea se confundă cu
cetăţenia, dar în epoca clasică situaţia juridică a oamenilor liberi se diversifică, având
structura următoare: cetăţeni şi necetăţeni, ambii putând fi inguenui şi dezrobiţi.
37 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 6838 Molcuţ E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993, p. 90
28
CAPITOLUL II. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE
§ 2.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Existenţa persoanei fizice şi juridice presupune corpul uman şi viaţa umană.
Aşadar existenţa persoanei este condiţionată de datele biologice pe care le are în
vedere, dacă nu în totalitate, măcar în parte, dreptul nu defineşte viaţa dar o
sesizează prin două evenimente biologice: naşterea şi moartea.
Omul luat individual, ca persoană fizică, participă în cele mai variate raporturi
juridice. Dintre acestea un loc central îl ocupă raporturile juridice civile, la care
persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Numai oamenii pot fi subiecţii ai
unor raporturi juridice civile, conduita umană fiind unicul obiect al reglementărilor
juridice39. Sintagma subiect de drept desemnează, în egală măsură, “atât
participarea la raporturile juridice – titularul de drepturi şi obligaţii – că şi vocaţia
unui tare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de
a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile ce-i sunt recunoscute, respectiv
impuse”40.
Astfel, personalitatea juridică – este aptitudinea recunoscută fiinţelor umane
de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii; dar deopotrivă şi persoanelor juridice.
Aşadar, persoana juridică este recunoscută oricărei fiinţe umane; ea aparţine
oricărui individ viu şi îi este dată o dată cu viaţa. Dreptul civil răspunde cerinţelor
vieţii41.
Deci, capacitatea de drept civil este parte componentă a capacităţii juridice.
Ea poate fi definită ca acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în
aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi
de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate
39 Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român: Persoana fizică şi persoana juridică .- Cluj-Napoca: Dacia, 1994, p.940 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.1041 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.55
29
priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind premisa capacităţii de drept
civil a oricărui subiect de drept42.
În doctrină s-a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o
capacitate generală având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului şi
prezentând anumite particularităţi de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de
ramură al cărui domeniu de incidenţă este restrâns la dreptul civil. În această
problemă s-au conturat, în esenţă două opinii.
Într-o primă opinie, se susţine teza caracterului general al capacităţii civile, în
acest sens se arată că “Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu,
care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înţelesul de capacitate în societate şi
nu de capacitatea de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a
dreptului”.
Într-o a doua opinie, s-a susţinut că “divizarea capacităţii juridice în
capacitatea de folosinţă şi în cea de exerciţiu a fost opera ştiinţei dreptului civil,
fiind consacrată de legislaţia civilă…”43.
Pe temeiul acestei constatări, autorii citaţi conchid: “Capacitatea juridică este
unică . Ea presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor, cât
şi facultatea de a le exercita. Această concepţie a capacităţii juridice stă la baza
stabilirii capacităţii de subiect de drept în toate ramurile dreptului …., în afara
dreptului civil”44.
Autorii autohtoni menţionează că capacitatea juridică constă în aptitudinea
persoanei sau colectivităţii de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita.
Ea se poate manifesta ca o capacitate civilă când este vorba de o persoană fizică
sau juridică ori ca o competenţă în cazul autorităţilor publice, ori ca suveranitate
dacă este vorba de stat45.
Din această definiţie a capacităţii de drept civil rezultă următoarele: ea este o
parte a capacităţii juridice; exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile; ea înseamnă aptitudinea de a-şi exercita aceste drepturi
42 Chelaru E. Drept civil. Persoane. Bucureşti: All Beck, 2003, p.6743 Ceterche I. Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Vol II .- Iaşi, 1994, p.28244 Ibidem, p.28345 Lupu Gh., Avornic Gh. Teoria generală a dreptului .- Chişinău, 1997, p.175
30
şi de a-şi asuma aceste obligaţii; în fine, ea mai înseamnă că aceste drepturi se
exercită, respectiv obligaţiile se execută prin încheierea de acte juridice civile.
Conform Codului Civil al RM, nr. 1107/2002 care prevede la art. 18 alin. (1):
“Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea civilă de folosinţă) se
recunoaşte în mod egal tuturor persoanelor fizice”46. Pornind de la această
prevedere legală, capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice poate fi definită ca o
parte a capacităţii civile a oamenilor, constând în aptitudinea lor de a avea drepturi
şi obligaţii civile.
În ce ne priveşte, socotim că noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanei
fizice poate fi definită ca acea parte a capacităţii civile a omului, care constă în
aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii, care constă în aptitudinea
acestuia de avea drepturi şi obligaţii civile. Cu alte cuvinte, este vorba de
aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, de calitatea
sa de subiect individual de drept civil, participant la diferite raporturi juridice
civile47.
Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie o condiţie
necesară pentru a fi participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă
posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile,
fiind recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o
discriminare. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate
persoanele se bazează pe principiul general care se aplică în întregul sistem de
drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii48.
Din definiţia dată mai sus capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice rezultă
următoarele:
este o parte a capacităţii civile a omului;
constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile iar nu
drepturi şi obligaţii în general;
46 Codul civil al Republicii Moldova din 1107/2002 // Monitorul Oficial al RM nr.82-86 din 22.06.200247 Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002, p.29848 Baieş S., Roşca N. Drepr civil. Partea generală. Persona fizică. Persona juridică. Vol.I.- Chişinău: Cartier Jurididc, 2004, p.259
31
este determinată în întregime de lege49.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă presupune posibilitatea subiectului de a
avea drepturi şi obligaţii civile. Importanţa capacităţii de folosinţă constă şi în
faptul că numai prin ea persoana poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii
concrete.
Astfel, capacitatea de folosinţă este recunoscută în mod egal tuturor
persoanelor fizice. Ea apare, după regula generală, odată cu naşterea persoanei şi
încetează odată cu moartea ei, este inseparabilă de persoană pe tot parcursul vieţii,
indiferent de vârstă şi starea sănătăţii. Cu toate acestea, capacitatea de folosinţă nu
este o stare naturală a omului ca vederea sau auzul. Ea nu apare în mod natural,
deci odată cu naşterea omului, ci în virtutea legii50. Anume legea atribuie persoanei
fizice această calitate firească, în calitate de exemplu elocvent în acest sens
serveşte perioada în care o categorie de oameni nu erau consideraţi subiecte, ci
obiecte, ei putând fi vânduţi, cumpăraţi sau chiar ucişi.
Principalele caractere juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitatea;
generalitatea; egalitatea şi universalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că această
capacitate este de domeniul legii, este creaţia legiuitorului, adică este recunoscută
de legea civilă. Acest caracter înseamnă că în privinţa recunoaşterii calităţii de
subiect de drept civil a omului luat individual, voinţa subiectivă (individuală) nu
poate avea nici o semnificaţie juridică. Ca rezultat, începutul, conţinutul şi
încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt în exclusivitate
determinate de lege.
Astfel, voinţa individului exprimată în acte juridice nu poate avea nici o
relevanţă asupra regimului juridic al capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice.
Deci, recunoaşterea calităţii de subiect de drept civil a omului luat individual poate
avea loc numai prin lege.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decurge din art. 15 din
Constituţie care prevede că: “Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de
49 Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele .- Bucureşti: All Beck, 2001, p. 35550 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57
32
drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea”, iar art. 18 alin. (1) din CC al RM, nr. 1107/2002
dispune: “Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de
folosinţă) se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice”.
Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă caracterul
abstract şi atotcuprinzător al posibilităţii omului de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
După părerea lui C. Negrea „fiecare om este deopotrivă susceptibil de
orice drept privat; sau, cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea
capacităţii”51.
Generalitatea pune în evidenţă faptul că toate persoanele fizice au
capacitatea de folosinţă; şi acestea indiferent dacă ele au capacitatea de
exerciţiu deplină, restrânsă sau, pură şi simplu, nu au capacitatea de
exerciţiu. Acest caracter imprimă deosebiri între capacitatea de folosinţă a per-
soanei fizice şi cea a persoanei juridice; capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
este generală, ea putând avea orice drept şi orice obligaţie civilă recunoscută de
lege, iar cea a persoanei juridice este o capacitate de folosinţă specială, exprimată
prin principiu specialităţii capacităţii de folosinţă, ceea ce înseamnă că ea nu poate
avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare realizării scopului
legal sau statutar52.
Caracterul general al acestei capacităţi de folosinţa a persoanei fizice rezultă
şi din prevederile art. 18 din CC al RM, nr. 1107/2002, în care se stipulează
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile fără a se îngrădi sfera drepturilor şi
obligaţiilor civile pe care le poate avea persoana fizică.
Referitor la generalitate, s-a statuat ideea că, în ultimă analiză, ea prefigu-
rează potenţial toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană
fizică, nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai aptitudinea generală,
abstractă de a le dobândi53.
51 Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960, p. 13852 Lupan E. Drept civil. Persona fizică- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.2853 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995 , p.7
33
În literatura de specialitate s-a arătat că “fiecare om este deopotrivă
susceptibil de oricare drept privat; sau cu alte cuvinte, orice om posedă
deplinătatea capacităţii54” de folosinţă. A mai fost exprimată şi o lată idee în
literatura de specialitate, după care “în ultima analiză, capacitatea de folosinţă
prefigurează, potenţial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o
persoană fizică . ea nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai
aptitudinea generală, abstractă de a le avea55.”
Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice se bazează pe princi-
piul egalităţii în faţa legii civile. Este a cel caracter juridic de o importanţă
deopotrivă teoretică practică, care se bazează pe un principiu general, valabil în tot
sistemul nostru juridic, dar special şi în drept civil, şi anume acela al egalităţii în
faţa legii civile56.
Acest caracter reiese atât din normele constituţionale prin art. 16 “ toţi
cetăţenii Republici Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice….”57,
cât şi din prevederile art. 18 alin. (1) din CC al RM, nr. 1107/2002, conform căruia
“capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte în egală măsură
tuturor persoanelor fizice”.
Din aceste prevederi rezultă că sexul, rasa, naţionalitatea, gradul de cultură,
originea, religia nu au nici o înrâurire asupra capacităţii de folosinţă. Egalitatea în
capacitatea de folosinţă este garantată şi apărată atât prin mijloace de drept civil,
cât şi prin cele de drept penal.
Caracterul egal al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este consacrat şi
pe plan internaţional. Astfel, Declaraţia universală a dreptului omului proclamă în
art. I: “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”; la
art. 6 prevede: “Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire,
dreptul la o egală protecţie a legii”58.
54 Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960, p. 139
55 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.118 56 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.28957 Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.199458 Declaraţia Universală a Drepturilor omului din 10.12.1948 // Tratate internaţionale .-1998.- Vol.I, p.11
34
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice59 prevede expres
în art. 3: “Statele părţi la prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al băr-
baţilor şi al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile şi politice enunţate în
prezentul pact”.
De asemenea, în art. 26 al aceluiaşi pact stabileşte: “Toate persoanele sunt
egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea
legii, în această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să
garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei
discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe
orice altă împrejurare”.
Şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului60 întâlnim astfel de reguli
internaţionale. În art. 2, pnc.1, din această convenţie se prevede: “Statele părţi se
angajează să respecte drepturile care sunt enunţate în prezenta convenţie şi să le
garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără nici o distincţie, indiferent
de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a
părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de origine lor naţională, etnică sau
socială, de situaţia lor materială, de incapacitatea lor, de naşterea lor sa de altă
situaţie”.
În legătură cu aceste documente internaţionale, reamintim că, potrivit art.4
din Constituţia Republicii Moldova61 , “Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care RM este parte”, iar în alin (2) specificând că “Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este
parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.
59 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 // Tratate internaţionale.- 1999.-Vol.I.- p.3060 Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989// Tratate internaţionale .- 1998.- Vol.I .-p.5161 Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994
35
Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice exprimă ideea că
această capacitate nu poate forma obiect de renunţare, în tot sau în parte, şi nici
obiect de înstrăinare.
Nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă,
dacă s-ar admite renunţarea sau înstrăinarea capacităţii de folosinţă, ar însemna
renunţarea la fiinţa umană, la existenţa omului ca subiect de drept.
În conformitate cu acest caracter juridic, orice act juridic prin care o persoană
fizică ar dispune (prin renunţare ori înstrăinare) în tot sau în parte, temporar sau
definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de nulitatea absolută62.
Astfel, art. 23 din CC al RM, nr. 1107/2002 prevede la alin. (2): “Persoana
fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă”, iar la alin. (4): “Renunţarea
totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă, alte acte ju-
ridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sunt nule”.
Capacitatea de folosinţă având caracter legal, subiectul de drept nu poate
renunţa la aptitudinea sa generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Calitatea de subiect de drept nu poate fi ştirbită prin voinţa persoanei fizice.
Interzicerea renunţării sau înstrăinării capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un anumit drept subiectiv civil, cu
înstrăinarea acestuia, operaţiuni juridice pe deplin posibile. Este posibil, deci, ca o
persoană fizică poate să renunţe la o anumită moştenire deschisă în favoarea sa ori
să înstrăineze un bun sau un drept etc., dar nu poate să-şi retragă, printr-un act
juridic civil unilateral sau prin convenţie, capacitatea de folosinţă, renunţând la
aptitudinea de a dobândi capacitatea de moştenitor etc., nu poate să renunţe la nici
o fracţiune din calitatea sa de subiect de drept civil63.
Intangibilitatea exprimă caracteristica capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice de a nu i se putea aduce atingeri, limitări, îngrădiri, decât în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege. Doare legea poate instituie unele îngrădiri ale
62 Chelaru E. Drept civil. Persoane. – Bucureşti: All Beck, 2003, p.6863 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995, p.30
36
capacităţii de folosinţă, dar şi acestea numai în mod excepţional, pentru situaţii
temeinic justificate64.
Din economia acestui text rezultă : că nici chiar legea nu poate lipsi total o
persoană fizică de capacitatea de folosinţă; că persoana fizică poate fi îngrădită în
aceste capacităţi dar numai în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Acest caracter juridic reiese din prevederile art. 23 alin. (3) din CC al RM, nr.
1107/2002, conform căruia nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă
decât în cazurile şi în modul prevăzute de lege. Singur legiuitorul are, deci,
posibilitatea de a stabili reguli de excepţie în acest sens, însă nici prin lege
persoana fizică nu poate fi lipsită total de această capacitate, ci doar îngrădită
(limitată) în ea. Capacitatea de folosinţă a omului nu poate fi pierdută integral,
decât prin dispariţia sa, ca subiect de drept civil.
Deci, o limitare sau îngrădire a ei peste lege litera legii nu este admisă
deoarece capacitatea de folosinţă fiind aptitudinea de a avea in globo drepturi se
confundă cu calitatea se subiect de drept. Ori, fiinţa umană – aşa cum arătat - are
ab initio ataşată această capacitate şi ea nu poate fi pierdută decât odată cu
moartea65. Deci numai în mod excepţional şi în cazuri prevăzute de lege această
capacitate poate fi restrânsă.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de
lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionat juridic, atât pe linie civilă,
cât şi pe linie penală.
Caracterul intagibil al capacităţii de folosinţă a persoanelor fizice este
consacrat în art. 16 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului66, potrivit căruia “orice om are dreptul de a i se recunoaşte pretutindeni
personalitatea juridică ”, adică capacitatea sa de a folosinţă, calitatea sa de subiect
de drept.
Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter
care constă în faptul că această capacitate este recunoscută tuturor persoanelor
64 Costin M.N. Marile institute ale dreptului civil român .- Cluj-Napoca, 1984 p.7265 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.6266 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 // Tratate internaţionale .- 1999.-Vol.I.- p.30
37
fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale cât şi în
normele internaţionale.
Astfel, art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova se prevede, cu caracter
general, că “cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi …”. Acest caracter reiese şi din art. 6 al Declaraţiei
universale a drepturilor omului, care prevede că fiecare om are dreptul să i se
recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică.
Textele legale citate formulează cu toată claritatea caracterul universal al
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, nefiind necesare explicaţii suplimentare.
În fine putem conchide că capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi
obligaţii civile, reunind trei elemente esenţiale: această capacitate este o parte a
capacităţii civil, există corelaţia dintre parte şi întreg; ea rezidă în aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligaţii sunt civile şi nu
drepturi şi obligaţii în general, având următoarele caracteristici de bază:
legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.
§ 2.2. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor a Republicii Moldova
O dată cu tăierea cordonului ombilical pe scena juridică apare un nou individ.
Copilul, până atunci pars viscerum, devine o persoană distinctă. Fiecare om
dobândeşte prin naştere sa capacitatea de folosinţă; orice om venind în această
lume devine subiect de drept; are personalitate juridică. Aceasta este regula
generală care spune expres că capacitatea de folosinţă începe de la naşterea omului
(CC al RM, nr. 1107/2002, art. 18 alin. (2)).
Această regulă, funcţionează în sensul unei excluderi cât şi în sensul unei
extensii a obţinerii capacităţii de folosinţă. În adevăr, naşterea nu este întotdeauna
în acest sens o condiţie suficientă, mai este necesar ca copilul să se nască viu67.
Altminteri obţinerea capacităţii de folosinţă este exclusă. Invers, naşterea nu este
întotdeauna necesară pentru dobândirea capacităţii de folosinţă, cel puţin parţial şi
67 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.57
38
condiţionată; este cazul copilului conceput ale cărui drepturi vor fi considerate în
momentul în care el se naşte viu.
Aşadar, regula generală ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice constă în faptul că această capacitate începe odată cu naşterea
persoanei fizice, data naşterii dovedindu-se, de regulă, cu actul de stare civilă care
este certificatul de naştere, eliberat în condiţiile Legii privind actele de stare civilă
a Republici Moldova, nr. 100/2001, art. 20-30.
Trebuie de menţionat că comentariu la CC al RM, nr. 1107/2002
menţionează că: “fiind un atribut inerent fiinţei umane, este firesc ca capacitatea
de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de
existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde de vârsta persoanei
fizice, de starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor”68.
Această funcţie o găsim la fel, în CC al RM, nr. 1107/2002 art. 1500 alin. (1)
lit. a) care prevede că, în cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă
egală sunt: a) de clasa I - descendenţii (fiii şi fiicele celui care a lăsat moştenirea, la
fel şi cei născuţi vii după decesul lui (s.n.), precum şi cei înfiaţi).
De la regula generală de apariţie a capacităţii de folosinţă, stabilită prin
prevederile art. 18 alin.(2) al CC al RM, nr. 1107/2002 există şi o excepţie,
prevăzută la alin. (3), conform căreia “dreptul la moştenire a persoanei fizice apare
la concepţiune dacă se naşte vie”. Aceasta înseamnă că nu întreaga capacitate de
folosinţă îi este recunoscută copilului ci numai aptitudinea de a dobândi drepturi.
Este vorba despre capacitatea anticipată de folosinţă. Este firesc ca această
capacitate să nu fie plenară deoarece viaţa intrauterină nu presupune o
personalitate completă; ea urcă până la momentul concepţiei, preexistă naşterii.
Aceasta presupune o consacrare a venerabilei maxime infas conceptus pro nato
habetur, quaties de commodis ejus agitur (copilul conceput este considerat născut
ori de câte ori este vorba despre drepturile sale)69.
Din aceste prevederi rezultă că persoanei fizice (copilului) îi este recunoscută
posibilitatea (aptitudinea) de a avea drepturi, şi nu şi obligaţii, chiar din momentul
68 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.5769 Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003, с. 108
39
concepţiei sale. Prin urmare, capacitatea de folosinţă anticipată, constând numai în
aptitudinea de a avea drepturi, fapt pentru care poate fi considerată incompletă, si
necuprinzând obligaţii civile, nu se poate întoarce împotriva interesului unui astfel
de subiect de drept70. Deci, pentru dobândirea unei asemenea capacităţi de
folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele
condiţii71:
să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăs-
cut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai
în aptitudinea de a avea drepturi. Această capacitate de folosinţă de natură
specială este nu numai incompletă, ci şi riguros limitată în timp, durând numai
până la naşterea copilului, când se va converti într-o capacitate de folosinţă
“completă”;
copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască
viu după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este
suficient ca el să fi respirat măcar o dată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace
ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut
după naştere (un minut, o oră etc.), copilului i se întocmesc două acte de stare
civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se consi-
deră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de folosinţă
anticipată a acestuia dispare.
Motive de ordin publică impun ca apariţia unei noi persoane să fie aduse
imediat la cunoştinţa statului şi a publicului. De aici derivă obligaţia de declarare a
naşterii, momentul naşterii persoanei fizice este, de regulă, o dată certă, de o
importanţă practică deosebită, căci de la ea persoana poate avea drepturi şi
obligaţii. Dacă aceasta se naşte într-o unitate sanitară, data şi chiar momentul
naşterii se probează cu actul medical, întocmit de această unitate, în care se
consemnează nu numai anul, luna şi ziua, ci chiar şi ora, minutul producerii
70 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.13371 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.185
40
evenimentului. Pe baza acestui certificat medical, data naşterii se trece în actul de
naştere al copilului72.
În lipsa unui certificat de constatare a naşterii (când copilul nu se naşte într-o
unitate sanitară), momentul dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei va fi data
naşterii înscrisă în actul de naştere a acestuia, potrivit declaraţiei făcute de
persoana obligată73. Dacă copilul s-a născut mort se întocmeşte numai actul de
naştere iar la rubrica din care rezultă că s-a născut un copil se înscrie cuvântul
mort, aceste împrejurare are o mare importanţă în materia de succesiune şi de
aceea are o importanţă majoră.
Prin conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege ap-
titudinea acesteia de a avea orice drept şi orice obligaţie civilă ori, altfel spus,
conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se constituie din totalitatea de
drepturi şi obligaţii civile pe care le poate avea un astfel de subiect de drept74. De
altfel, acest conţinut rezultă din definiţia dată capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice, precum şi din caracterul denumit “generalitate” acestei capacităţi, prin care
ea se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanei juridice.
De la început putem menţiona două idei referitor la conţinutul capacităţii de
folosinţă: conţinutul capacităţii de folosinţă este general în sensul că permite
persoanei fizice dobândirea oricăror drepturi subiective civile şi obligaţii civile; din
acest conţinut sunt excluse drepturile prohibite de lege prin îngrădirea capacităţii
de folosinţă, inclusiv celor aparţinând altor ramuri de drept75.
Deoarece capacitatea de folosinţă este alcătuită din drepturi şi obligaţii se
poate spune că ea cuprinde două laturi: latura activă care înseamnă aptitudinea
persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă care înseamnă
aptitudinea persoanei de a avara obligaţii.
Menţionăm că această diviziune – în latură activă şi latură pasivă a capacităţii
de folosinţă – este prezentă în toate cazurile, mai puţin în ipoteza capacităţii de
72 Lupulescu D., Lupulescu A.M. Identificarea persoanei fizice: Numele de familie, domiciliu, actele de stare civilă .-Bucureşti: Lumina Lex,2002, p. 1773 Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992, p.1674 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juriidce a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .-2004 .- Nr.6, p.2475 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.49
41
folosinţa anticipată. Dup cum menţionează Poenaru E. conţinutul capacităţii de
folosinţă este format numai din latura activă deoarece copilul conceput şi nenăscut
nu poate avea decât drepturi subiective, nu şi obligaţii76.
O enumerare a drepturilor şi obligaţiilor civile care intră în conţinutul
capacităţii de folosinţă este practic imposibil de făcut. În orice caz, considerăm şi
noi că acest conţinut are un caracter unitar deoarece el este alcătuit din drepturi şi
obligaţii civile, chiar dacă tradiţional se vorbeşte despre “capacitatea delictuală”,
“capacitate contractuală”, “capacitate succesorală” etc., şi care la rândul lor pot
prezenta unele caracter specifice.
Majoritatea autorilor sunt de acord că pentru determinarea in cocreto
drepturile şi obligaţiile civile care constituie conţinutul capacităţii de folosinţă se
apelează al următoarele reguli77:
a) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se determină prin
raportare la sistemul legislativ al unui stat în vigoare la un moment dat,
acest sistem legislativ cuprinde nu numai reglementările naţionale, interne,
ci şi reglementările internaţionale privind drepturile civile ale omului, dacă
la adoptarea lor a participat statul nostru sau dacă statul nostru a aderat
ulterior la ele.
Această primă regulă impune cerinţa examinării conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice în dinamica sa. Prin reglementările internaţionale
amintite ceva mai sus a intervenit o îmbogăţire a conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, prin introducerea unor noi drepturi ori restabilirea
altora.
b) Întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţa a persoanei fizice se
determină numai prin luarea în considerare a îngrăditelor prevăzute de
lege a capacităţii de folosinţă. Această regulă este în strânsă legătură cu
prima , din care ea decurge şi pe care o completează, în acest sens,
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde aptitudinea omului de
76 Drept civil. Teoria generală. Persoanele .- Bucureşti: All beck, 2002, p. 30477 Ungureanu O, Jugaru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosseti, 2003, p. 64
42
a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu îngrădirile prevăzute
expres de lege.
c) Pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
trebuie luate în considera nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi
legislaţia din cadrul altor ramuri de drept dar numai în măsură în care ele
conţine elemente ale capacităţii de folosinţă;
d) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este luarea în
considerare numai aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi şi
obligaţii civile, nu şi de altă natură aparţinând altor ramuri de drept
(drept constituţional, drept comercial, drept administrativ etc.), această
deoarece capacitatea civilă este o capacitate de ramură.
Aceste criterii au o importanţă deopotrivă teoretică şi practică, evidenţiindu-
se mai ales în două privinţe. Mai întâi, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile
fundamentale ale cetăţenilor moldoveni, reglementate în Constituţia Republicii
Moldova, care delimitează conţinutul capacităţii de folosinţa a persoanei fizice şi
sunt preluate şi dezvoltate în normele dreptului civil.
Drept exemplu poate servi elucidarea următorului fapt: art. 10 al CC al RSSM
din 1964 prevedea că, “în conformitate cu legea, cetăţenii pot avea bunuri în
proprietate personală, pot avea dreptul de folosinţă asupra locuinţelor şi altor
bunuri, pot moşteni si testa bunuri, îşi pot alege ocupaţia si domiciliul, pot avea
drepturi de autor asupra operelor ştiinţifice, literare si de artă etc.”
Volumul acestor drepturi se mărise considerabil odată cu adoptarea Legii cu
privire la proprietate78, nr. 459/1991 al cărei art. 13 prevedea că în proprietate
privată se pot afla loturi de pământ, plantaţiile de pe ele, mijloace de producţie
pentru desfăşurarea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute etc.,
bunuri care, până la adoptarea legii nominalizate, nu puteau fi în proprietatea
persoanelor fizice.
În al doilea rând, documentele internaţionale ce privesc numai drepturile
civile, consacrate prin pacte, convenţii, tratate.
78 Legea cu privire la proprietate nr.459 din 22.01.1991 // Monitorul Oficial nr.3-4-5-6 din 30.06.1991
43
Deci, pentru determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice putem apela cel puţin la doua criterii semnificative: natura drepturilor civile
şi sursa lor legislativă. Criteriul sursei lor legislative poate fi disjuns în două:
consacrarea internă, naţională şi consacrarea internaţională a drepturilor şi
obligaţiilor civile79.
După criteriu naturii drepturile civile distingem drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale. Clasificarea drepturilor civile subiective aparţin
domeniului dreptului civil întitulat “partea generală”, distingându-se drepturi civile
subiective interne reale şi de creanţă. Drepturile reale pot fi de proprietate etc., iar
cele de carenţă se împart după izvorul lor în cele născute din contracte civile, din
acte juridice unilaterale din fapte juridice civile licite sau ilicite etc. drepturile
civile nepatrimoniale pot fi de trei feluri: cele legate de existenţa şi integritatea
fizică şi morală a persoanei; cele care privesc elementele de identificare a
persoanei; latura nepatrimonilaă a dreptului de creanţe intelectuale. Conţinutul
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice cuprinde şi obligaţiile civile, care sunt
corelative drepturile subiective civile80.
Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă
că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi, decât în cazurile şi condiţiile
stabilite de lege. Prin reglementarea unor îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, legiuitorul stabileşte incapacităţi de drept civil81. Din această
calificare rezultă că nu pot fi calificate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele
îngrădiri sau incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept.
În funcţie de finalitatea lor, în dreptul civil, se destind două feluri de
îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune şi îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de măsură de
protecţie sau de ocrotire a persoanelor fizice82.
79 Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва, Юристь, 2001, с.11580 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.13481 Chelaru E. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: All beck, 2003,p. 7482 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.263
44
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi grupate tot în
două feluri: incapacităţi care operează de plin drept, prin simpla încadrare a
persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte îngrădirile; şi
îngrădirile care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive.
După izvorul lor, îngrădirile pot fi: stabilite în legea civilă; stabilite de legea
penală.
Dacă persoana fizică încalcă prin conduită legea penală, îngrădirea prevăzută
de lege are caracter de pedeapsă penală. Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală
sunt stabilite de legea penală. Conform art. 62 din CP al RM, nr. 985/2002
persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi
poate fi privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate83.
Aceste măsuri (pedeapsa cu privaţiunea de libertate şi cu privarea de dreptul
de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate) îl limitează pe
cel care a săvârşit infracţiunea în posibilitatea de a-şi alege singur locul de trai
(domiciliul), drept ce decurge din prevederile art. 27 din Constituţie, precum şi de
a-şi alege ocupaţia, drept consfinţit în Constituţie la art. 39 şi 43.
Incapacitatea persoanei fizice în cazurile de mai sus apare la data începerii
executării pedepsei, continuă pe toată durata ei şi sfârşeşte în momentul în care
expiră termenul de executare a pedepsei. Pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi (examinate mai sus), care au consecinţe asupra capacităţii persoanei
fizice în raporturile de drept civil, trebuie să fie cuprinse expres în hotărârea
judecătorească de condamnare, fiind limitată în timp.
Dacă prin conduită se încalcă legea civilă, îngrădirea are caracter de sanc-
ţiune civilă. Deci îngrădirile prevăzute în legislaţia civilă sunt aplicate atunci, când
prin conduita persoanei fizice se încalcă o normă de drept civil sau în alte situaţii
stabilite de lege. Aceste sancţiuni sunt reglementate expres în normele legale,
dintre care amintim cele mai importante84.
83 Codul Penal: Comentat şi adnotat .- Chişinău: Cartier Juridic, p. 11284 Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003, с. 108
45
a) Decăderea din drepturile părinteşti, o astfel de îngrădire este prevăzută
la art. 67 din Codul Familiei al RM85, nr. 1316/2000 acest articol stipulează că
părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă se constată că se eschivează de
la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere, că
refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă sau
că abuzează de drepturile lor părinteşti, se comportă cu cruzime faţă de copil,
aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a
copilului, că exercită o înrâurire dăunătoare asupra lui prin purtare amorală,
antisocială, precum şi dacă părinţii sunt alcoolici sau narcomani cronici.
Articolul 68 din Codul Familiei a RM, nr. 1316/2000 stabileşte că decăderea
din drepturile părinteşti se face numai pe cale judecătorească, cererea urmând să
fie înaintată de celălalt părinte, de tutorele copilului, de autoritatea tutelară sau de
procuror.
Decăderea părintelui din drepturile părinteşti şi, ca o consecinţă, privarea lui
de dreptul de a-1 reprezenta pe minorul în vârstă de la 7 la 14 ani (CC al RM, nr.
1107/2002 art. 22) şi de a încuviinţa actele minorului între 14 şi 18 ani este o
formă specială a răspunderii în dreptul familiei. Dar, tocmai sub aspectul arătat are
relevanţă şi în dreptul civil, când se atestă capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice care are calitatea de părinte.
Potrivit art. 70 din Codul familiei, restabilirea în drepturile părinteşti se face
dacă au încetat împrejurările care au condus la decăderea din ele.
Astfel , restabilirea în drepturile părinteşti urmează numai în cazul în care se
constată că purtarea părintelui şi modul lui de viaţă s-au schimbat şi el este în stare
să-şi educe copilul şi că repunerea în drepturile părinteşti este cerută de interesele
copilului86. Doar instanţa de judecată este competentă să decidă asupra restabilirii
în drepturile părinteşti, cererea fiind înaintată de cel decăzut din aceste drepturi. La
examinarea unei asemenea cereri va participa în mod obligatoriu autoritatea
tutelară.
85 Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul Oficial nr. 47-47 din 26.04.200186 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridici .- Chişinău: Carter juridic, 2004 , p. 266
46
b) Incapacitatea de a fi tutore este o altă limitare a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, reglementate în art. 38 din CC al RM, nr. 1107/2002 care
stabileşte persoanele care nu pot fi numite tutori sau curatori.
Conform CC al RM, nr. 1107/2002, art. 38 alin. (4) prevede că nu poate fi
tutore sau curator: a) minorul; b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de
exerciţiu; c) cel decăzut din drepturile părinteşti; d) cel declarat incapabil de a fi
tutore sau curator din cauză de sănătate; e) cel căruia, din cauza exercitării
necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia; f) cel căruia i s-
a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; g) cel ale cărui interese vin
în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă; h) cel înlăturat prin
act autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul
morţii, ocrotirea părintească; i) cel care, exercitând o tutelă sau curatelă, a fost
îndepărtat de la ele; j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este
internată persoana asupra căreia se instituie tutela sau curatelă.
c) Nedemnitatea succesorală, o sancţiune civilă, este o altă îngrădire a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, care este prevăzute la art. 1434 din CC al
RM, nr. 1107/2002, că sunt nedemni de a fi succesor testamentar sau legal
persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei
voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste
circumstanţe sunt constatate de instanţa de judecată;
b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat
moştenirea si a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori
persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a tuturor acestora.
Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile
părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi
şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi)care s-au eschivat
cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat
moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.
47
Trebuie de menţionat că al doilea fel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice sunt incapacităţile cu caracter de protecţie sau de ocrotire ale
persoanelor fizice87.
Incapacităţile cu caracter de protecţie sunt prevăzute de legea civilă, ca
incapacităţi speciale, ele fiind instituite din considerente de ocrotire a anumitor
interese. Această categorie de incapacităţi speciale se referă fie de a încheia
anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi asumarea unor
obligaţii civile, dată fiind situaţia specială în care se află categoria respectivă de
persoane fizice.
Aceste incapacităţi pot fi absolute, care operează între subiectul de drept civil
şi toţi ceilalţi subiecţii de drept civil, nedeterminanţi, ori relative, care operează
numai între subiectul de drept civil avut în vedere şi un alt subiect de drept civil,
de asemenea, determinat. Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi
operează de drept, prin simpla întrunire a condiţiilor legale.
După izvorul lor, distingem incapacităţile speciale prevăzute de CC al RM, şi
de Codul Familiei a RM, nr. 1316/2000.
A) Incapacităţi reglementate de CC al RM, nr. 1107/2002.
Astfel de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sunt pre-
văzute de art. 43 alin. (3) din CC al RM, nr. 1107/2002, care dispune că tutorele şi
curatorul, soţul şi rudele acestora de până la gradul al patrulea inclusiv nu au
dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia
transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită. La fel,
poate fi menţionat şi incapacitatea minorului de a dispune prin testament
reglementat prin art. 1449 CC al RM, sau de a se face donaţie în numele
persoanelor incapabile art. 832 alin.1 al CC al RM. În această categorii putând fi
incluse de pildă, incapacitatea bolnavilor de a face donaţii în favoarea
proprietarului, adminsitratorului sau lucrătorului din instituţiile medicale,
educative, de asistenţă socială sau alte instituţii similare (art.832 alin 1 al CC al
87 Creţu L. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacităţii de exerciţiu // Revista naţională de drept .- 2003 .- Nr. 4 , p.13
48
RM), incapacitatea judecătorilor, avocaţilor, notarilor, procurorilor, şi executorilor
judecătoreşti de a dobândi drepturi litigioase (art.801.CC al RM).
B) Incapacităţi prevăzute de Legea Nr. 1308/199788
Prevederile art. 4 (3) din Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului se stipulează că terenurile proprietate publică pot fi
vândute atât persoanelor fizice şi juridice ale Republicii Moldova, cât şi
investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale
fondului silvic care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale Republicii
Moldova.
O altă incapacitate de drept civil prevăzută de art. 6 a aceluiaşi act normativ,
stabileşte că în cazul în care cetăţenii străini sau apatrizi devin proprietari de
terenuri agricole sau alte fondului silvic prin moştenire legală sau testamentară, ei
au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice între vii numai cetăţenilor Republicii
Moldova.
Modurile de încetare a capacitate de folosinţă a persoanei fizice
Sfârşitul capacităţii de folosinţă este fixat în momentul morţii care după cum
spune Malraux – “schimbă poate viaţa în destin” dar face din corpul uman un
lucru. Moartea este un fapt material care în general se recunoaşte uşor, acest fapt
material este un fapt juridic care marchează încetarea calităţii de subiect de drept,
dispariţia personalităţii juridice89.
Determinarea momentului morţii avariat de-a lungul istoriei, multă vreme s-a
spus: oprirea inimii şi a circulaţiei sangvine este momentul morţii; atunci omul este
mort. Dar datele medicale au pus în evidenţă ca masajul cardiac permite
readucerea la viaţă a bolnavilor a căror inimă era oprită., apoi s-a observat că la
anumiţi bolnavi supraveţuirea a anumitor organe pot fi menţinute în dispozitive
artificiale, chiar dacă alte organe esenţiale vieţii ar fi moarte ireversibil.
Euthanasia (moartea clinică asistată) în fapt ea este o ucidere, în ciuda
acceptării expresă a victimei. Mai mult ca oricând astăzi sunt tot mai mulţi cei,
88 Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului , nr. 1308 din 25.07.1997 // Monitorul Oficial, nr. 57-58 din 04.09.199789 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.120
49
care cer discriminarea ei în favoarea unei eutanasii numită de compasiune; tot mai
multe voci cer valabilitatea unui act prin care individul îşi exprimă voinţa ca viaţa
sa să nu fie prelungită în mod artificial în caz de maladie incurabilă. Pare totuşi
rezonabil ca o persoană să poată refuza un tratament de natură ai prelungi viaţa
dacă acest refuz a fost dat cu discernământ şi în cunoştinţă de cauză, de aceea
eutanasia voluntară este îngăduită în ţări ca Germania, Elveţia, Filanda, Belgia,
Olanda90.
Voluntary euthanasia Society91 susţine - pe această linie – că oamenii trebuie
să aibă posibilitate de a muri în demnitate, că este intolerabilă forţarea unei
persoane bolnave incurabil să moară în condiţiile unei agonii lungi şi dureroase, în
despreţul dorinţei sale de a-şi pune capăt zilelor. Cealaltă variantă prin intervenţia
directă a unui terţ nu poate fi acceptată, ea a fost respinsă recent şi de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, care a decis că nu se poate apăra sinuciderea
asistată sau euthanasia.
Suicidul – împrejurările dramatice din viaţa unei persoane poate să-i
determine pe unii să săvârşească actul sinucigaş. În trecut actul suicidului sau
tentativa sa erau incriminate, astăzi pe bună dreptate ea este discriminată deoarece
dacă actul este consumat niciodată autorul nu poate fi condamnat; rămâne atunci să
răspundă penal numai cel ce săvârşeşte o tentativă de suicid ceea ce era odios.
Totuşi acest act rămâne pentru individ liber şi licit pentru că are la bază principiul
autodeterminării în ceea ce priveşte viaţa personală92.
Efectele juridice ale trecerii omului în nefiinţă sunt multiple, în acest moment
se deschide succesiunea iar dacă sunt mai multe persoane chemate la succesiune
celeilalte care a pierit în acelaşi eveniment fără a putea stabili care a decedat
prima, se creează situaţia comorienţilor; validarea şi executarea testamentului.
Apoi, pe plan juridic momentul morţii face să apară un drept de concesiune asupra
locului de veci având ca titular nu persoana ci familia; apoi se repune în discuţie
dreptul personalităţii ca protecţie postumă; în acelaşi timp apar drepturi asupra
90 Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 15891 Ungureanu O., Jugastru C. Drept civil. Persoanele. – Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 7092 Minnoios G. Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare. – Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 247
50
corpului neînsufleţit în legătură cu prelevarea şi transmiterea de ţesuturi, organe
etc93.
Trebuie de menţionat, că încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este reglementată de art. 18 alin. (2) din CC al RM, nr. 1107/2002 care prevede că
această capacitate încetează odată cu moartea titularului. Concomitent cu moartea
persoanei fizice încetează calitatea de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de
folosinţă. Modul obişnuit de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
aşadar, este moartea.
Deci, moartea fizic constată este calea firească de încetare a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice. Dată fiind legătură strânsă dintre moartea şi încetarea
capacităţii de folosinţă, a calităţii de subiect de drept civil a persoanei fizice, sub
aspect juridic este deosebit de important cunoaşterea exactă a datei morţii.
Moartea unei persoane, ca şi naşterea este un eveniment important aşa se
explică de ce el este adus la cunoştinţa statului şi a publicului. Actul de deces este
ultimul act de stare civilă care priveşte persoana. Întocmirea actului de deces se
face la autoritatea administraţiei publice locale a cărei rază administrativ-teritorială
s-a produs decesul, pe baza declaraţiei verbale făcute în termen legal de către
membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora, e către colocatari, vecinii,
administratorul imobilului, medicului sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a
produs decesul, şi a certificatului medical constatator al decesului94.
Menţionăm că, în cazul morţii fizice constatate, stabilirea exactă a datei
morţii este relativ simplă. Decesul unei persoane fizice se constată şi se certifică de
medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar. Prin încheierea şi
semnarea actului de deces, care cuprinde, printre altele, şi data morţii. Acest act
medical de deces este necesar la înregistrarea morţii la primăria în registru de
deces, care cuprinde de asemenea, o rubrică privind data morţii95.
Conform Legii privind actele de stare civil, nr.100/200, art. 56, termenul de
declarare a decesului este de 3 zile de la data acestuia. Dacă moartea a survenit în
93 Beleiu Gh. Drept civil român : Introducere în dreptul. Subiectele dreptului civil. – Bucureşti: All Beck, 2001,p. 12694 Ungureanu O., Jugastru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosetti,2003,p.72 95 Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26.04.2001// Monitorul Oficial nr.97-98 din 17.08.2001
51
urma unei sinucideri, unui accident sau altor acţiuni violente, ori în cazul găsirii
unui cadavru pentru întocmirea actului de deces de rând cu certificatul medical
constatator al decesului este necesară şi dovada respectivă, eliberată de poliţie sau
procuratură, din care se rezultă că una din aceste autorităţi a fost sesizată despre
deces.
Deci, dată a morţii şi, totodată, a încetării capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este data trecută în certificatul constatator de moarte (act medical), inserată
apoi în actul de deces (act de stare civilă), întocmit de funcţionarul de stare civilă,
care eliberează şi certificatul de deces, în care se consemnează aceeaşi dată a
morţii. Regulile de eliberare a actului de deces sunt expuse la art. 54-58 din Legea
privind actele de stare civilă, nr. 100/2001.
Astfel, stabilirea exactă a morţii este relativ simplă în cazul morţii fizice
constatate. Moartea fizică se stabileşte prin certificatul constatator întocmit şi
semnat de un medic sau agent sanitar. Această dată se fixează în actele de deces
(act de stare civilă), după care se eliberează certificatul de deces, care serveşte
drept dovadă în această privinţă96.
Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct.
Astfel, aceasta se datorează dispariţiei persoanei, imposibilităţii identificării
cadavrului sau altor împrejurări, datorită cărora organele medicale nu-şi pot face
datoria, în astfel de împrejurări, intervine dreptul pentru a stabili data sfârşitului
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice potrivit reglementărilor legale în vigoare,
prin declararea judecătorească a morţii.
Recurge la acest mijloc juridic este o necesitate socială pentru a se putea
rezolva probleme pe care le ridică incertitudinea existenţei în viaţă, respectiv a
morţii unei persoane fizice. Aceasta este justificarea instituţiei declarării
judecătoreşti a morţii, chiar dacă sfârşitul capacităţii de folosinţă este incertă,
nesigură şi relativă cel declarat putând să reapară.
Declararea judecătorească poate urma două căi: o primă cale, cea firească,
care este regula presupune declararea dispărută în prealabil a persoanei respective.
96 Bontea O. Norma conflictuală privind starea şi capacitatea persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .- 2005 .- Nr. 11, p.24
52
Persoana fizică declarată dispărută poate fi după aceea declarată moartă în
condiţiile stabilite de lege. Cea de-a doua cale este acea când persoana fizică a
dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un
naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare, care îndreptăţeşte a se pune
decesul, când se poate trece direct la declararea morţii fără a se mai declara în
prealabil dispariţia persoanei. Se impune deci să se prezinte în prealabil regulile
privitoare la declararea judecătorească a dispariţiei şi numai după aceea să
analizăm declararea morţii propriu-zise97.
Declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice este acea instituţie de
drept civil în virtutea căreia cel care lipseşte timp îndelungat de la domiciliu său
poate fi declarat dispărut printr-o hotărâre judecătorească.
Reglementarea de bază privitoare la declaraţia judecătorească este formulată
în art. 49 al CC al RM, nr. 1107/2002, stipulând că “persoana fizică poate fi
dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua
primirii ultimilor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de
judecată la cererea persoanei interesate”.
Din textul legal citat rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei nu este
o măsură obligatorie, ea poate fi pronunţată de instanţa judecătorească, dacă acest
lucru se solicită. Stabilirea datei ultimei ştiri are importanţă practică deosebită
numai pentru calcularea începutului termenului de 1 an, ci şi pentru stabilirea mai
târziu a datei sfârşitului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de aceea trebuie
făcută cu multă atenţie.
În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimilor informaţii
despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără ceste va începe să curgă
din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii
despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de la întâi
ianuarie al următorului an98.
Legea civilă nu dispune în privinţa persoanelor care pot cere declararea
judecătorească a dispariţiei. În lipsa unei astfel de precizări, cererea respectivă
97 Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва, Юристь, 2001, с.11598 Мушинский В.О. Гражданское право.- Москва: Инфа-М, 2003, с.29
53
poate fi formulată de orice persoană care are interes, stipulat de art. 299 CPC al
RM, nr. 225/2003, adică de soţul şi rudele persoanei dispărute, de vecinii şi
prietenii acestuia şi chiar de către procuror.
Efectele hotărârii instanţelor judecătoreşti e declararea dispariţiei unei
persoane fizice, care este dominată de prezumţia că acea persoană este în viaţă. În
aceste condiţii hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei are un singur
efect şi anume îndeplinirea unei condiţii de fond pentru a se putea trece la
declararea judecătorească a morţii. Acest efect al hotărârii de declarare a dispariţiei
unei persoane fizice determină şi natura juridică a acestei instituţii juridice, aceea
de a fi o condiţie de fond, necesară şi prealabilă, a declarării judecătoreşti a
morţii99.
Prezumţia care domină declararea dispariţiei că persoană fizică este în viaţă
este vremelnică, ea rămânând definitivă numai pentru răstimpul premergător datei
stabilite prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii ca fiind acea a morţii.
De la această dată dispărutul este prezumat că a murit şi toate raporturile juridice
subordonate morţii se vor realiza în temeiul noii prezumţii, care scuteşte de orice
altă dovadă. Declararea persoanei decedate este reglementată în art. 52 CC al RM,
nr. 1107/2002 “persoana poate fi declarată decedată prin hotărârea a instanţei de
judecată dacă timp de 3 ani la domiciliu său lipsesc ştiri despre locul unde se află
sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte
sau care dau temei a presupune că de cedat în urma unui anumit accident”.
Ziua morţii persoanei declarate decedată în temeiul art. 52 CC al RM , nr.
1107/2002 se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind declararea
decesului ei a rămas definitivă. Dacă însă persoana este declarată decedată în urma
dispariţiei în împrejurări care prezintă o primejdie de moarte sau care dau temei de
a presupune că a decedat în urma unui accident, instanţa de judecată poate să
declare că dată a decesului, ziua morţii ei prezumate, adică ziua în care a avut loc
accidentul sau calamitatea naturală. Declararea decesului are aceleaşi efecte
99 Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002, p.301
54
juridice, ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile personale încetează
ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.
În fine putem menţiona că conţinutul capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile, pe care le poate avea, potrivit
legii, cetăţenii Republicii Moldova şi care încep odată cu naşterea subiectului de
drept civil şi finisează cu încetarea capacităţii de folosinţă.
§ 2.3. Capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizi în Republica
Moldova
Potrivit Dicţionarului Politic100 străin este privit în sensul larg al termenului
(cel de persoană fizică) el fiind definit “orice individ ce nu posedă naţionalitatea
statului în care se găseşte”, această definiţie condiţionând caracterul de
extranietate al persoanei în funcţie de teritoriu pe care se află, precum şi de
criteriul cetăţeniei pe care o deţine respectiva persoană.
Sunt străini în sensul legii Republicii Moldova persoanele fizice care nu au
cetăţenia Republicii Moldova, dar posedă dovada apartenenţei lor la un alt stat,
în cazul apatrizilor această dovadă lipseşte. Persoana căreia îi este recunoscută
cetăţenia Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova nu poate fi
recunoscută drept cetăţean străin.
Regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică de către legea în vigoare
reprezintă un conglomerat de drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice ale
străinilor, care aparţin diferitor ramuri de drept şi care alcătuiesc, ceea ce în
doctrina poartă denumirea “condiţie juridică a străinului”.
Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislaţia cunoaşte ca subiect de
drept şi străinul persoană juridică, elementul de extraneitate fiind dat în acest caz
de existenţa sediului în alt stat decât în Moldova, precum şi naţionalitatea sa nu
este moldovenească.
100 Tamaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. – Bucureşti: Academiei Române, 1993, p. 112
55
Într-o opinie condiţia juridică a străinului este privită lato sensu, cuprinzând
toate normele specifice aplicabile străinilor şi stricto sensum, folosită spre a
delimita o altă instituţie, ce a conflictului de lege, care reglementează legea după
care să se exercite drepturile şi obligaţiile străinului. Pe de o parte, condiţia
juridică a străinului este determinată, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii specifice,
de legea statului în care străinului în mod temporar, ceea ce face ca unii autori să-I
recunoască în caracter unilateral101.
Acelaşi autor consideră însă că în definirea regimului juridic al străinului,
statul de rezidenţă, îl tratează pe străin în concordanţă cu propriile sale interese, iar
statutul de cetăţenie / de domiciliu îi asigură un regim apropiat de cel al propriului
supuşi.
Autorii francezi consideră că asimilarea totală a unui străin cu un naţional în
ceea ce beneficiul dreptului, prezintă riscul unor inconveniente grave, politica
foarte favorabilă acordată străinilor duce la o aglomerare a unor ramuri economice
deja foarte solicitate, precum şi la crearea unei concurenţe suplimentare pentru
naţionali. Soluţia propusă de ei, este a efectuat o selectare a străinilor veniţi în
statul gazdă, pentru a elimina persoanele indeziabile şi a canaliza imigranţi către
ramuri economice în care utilitatea lor poate deveni reală.
Acordarea străinului facilităţi în anumite domenii, recunoscându-le pe de altă
parte, aceleaşi drepturi ca şi naţionalilor, legea noastră îi situează pe o poziţie
aproximativ egala cu naţionalul. Beneficiul acestei situaţii este evident, căci duce
la interesul străinilor de a intra pe teritoriul statului moldovenesc şi chiar a se
stabili aici, la implicarea lor activă în sectorul privat, îndeosebi102.
Beneficiul este parţial, deoarece Republica Moldova nu recunoaşte străinilor
accesul la viaţa publică a societăţii, în sensul negării posibilităţii lor de a fi aleşi în
funcţii publice sau de a vota pe teritoriu statului.
Deci, acordarea drepturilor unui străin este o problemă de ordine internă în
domeniul rezervat (statul este lider să stabilească regimul juridic aplicabil
101 Antonescu M.V. Regimul juridic al străinilor în România. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 3102 Balan O. Acţiunile autorităţilor publice în legătură cu persoanele străine ,apatrizii şi persoane care beneficiază de imunitate diplomatică // Revista naţională de drept .-2002 .- Nr. 12 ,p.27
56
străinilor de aceea este considerată că reglementarea “condiţii juridice ale
străinilor” este de fapt o politică de stat). Statul acordă o maximă de drepturi pe
care îl poate avea străinul; statul delimitează regimul străinilor de cel al
naţionalităţilor acordându-le drepturi specifice sau instituindu-le prohibiţii. Statul
permite străinului ca, prin regimul pe care i l-a stabilit, acesta să beneficieze de
mai multe drepturi decât cele din ţara sa, în fine, statul consideră străinii o
problemă de politică statală sau cum se exprimă autorii francezi “de dozaj şi
oportunitate”103.
“Condiţia juridică a străinului” nu este doar o chestiune de politică internă
deşi am remarcat anterior “domeniul rezervat” ca manifestare a suveranităţii
statului gazdă de a hotărî liber regimul juridic al străinilor. Ordinea internă trebuie
să fie în permanentă concordanţă cu ordinea de drept internaţională, căci statul
gazdă este legat printr-un sistem de tratate şi convenţii internaţionale, care este
obligat să le respecte.
Astfel, Republica Moldova se angajează să acorde prioritate în caz de
neconcordaţă reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului
indiferent de regimul juridic pe care îl stabileşte străinilor, de asemenea extrădarea
străinilor se va face pe bază de reciprocitate sau potrivit unei convenţii
internaţionale; acordare dreptului de azil.
Politica internă pe care a adoptat-o Republica Moldova cu privire la străini
reiese în linii generale tot din textul constituţional: obligaţia statului de a proteja în
mod general persoanele străine şi averea lor; capacitatea străinilor de a dobândi în
proprietate terenuri în Republica Moldova(cu excepţia proprietăţii asupra
terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale fondului silvic); constituţia Republicii
Moldova trebuie respectată de străini în aceeaşi măsură ca şi cetăţenii autohtoni,
aceştea având obligaţia de a-şi exercita drepturile acordate de stat, cu bună-
credinţă şi fără să aducă atingerea drepturilor celorlalţi.
Dec, conform Constituţiei Republicii Moldova, art. 19 stipulează că regula
generală în materie de capacitate de folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor
103 Pintelei N. Protecţia internaţională a străinilor // Legea şi viaţa .-2006 .- Nr.6,p.35
57
este următoarea: Cetăţenii străini şi apatrizii au aceeaşi capacitate de folosinţă ca şi
cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege. Deci, aceştia, ca şi
cetăţenii Republicii Moldova, pot avea în proprietate bunuri, drept de folosinţă
asupra diferitelor bunuri, inclusiv asupra bunurilor imobile, pot testa bunuri şi pot
fi moştenitori, pot avea şi alte drepturi patrimoniale si personale nepatrimoniale.
În acest sens, putem menţiona, că potrivit Constituţiei în art. 128 alin. (1) în
Republica Moldova este ocrotită proprietatea altor state, a organizaţiilor
internaţionale, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor, şi respectiv alin. (2) stipulează
că modul şi condiţiile de exercitare a dreptului de proprietate al persoanelor fizice
şi persoanelor juridice străine, precum şi al apatrizilor, pe teritoriul Republicii
Moldova sunt reglementate de lege.
Deci în legislaţia civilă, capacitatea de folosinţă priveşte numai drepturile
civile şi ale individului; începe de la naştere sau de la concepţia copilului, dacă el
se naşte viu şi cu condiţia să fie vorba de drepturile sale şi nud e obligaţii. Cum
însă se consideră că dreptul conflictual generează începutul şi sfârşitul capacităţii
civile, legea în vigoare aleasă ca lex causae se aplică străinului luând ca etalon
regimul naţionalului104.
Astfel, potrivit legii Republicii Moldova, ca lege aleasă în urma conflictului
de legi şi aplicabilă străinului ca lege a statului gazdă, din moment ce străinul a
intrat pe teritoriu statulu-gazdă se consideră că el dispune de drepturi şi obligaţii
acordate de această întocmai ca un naţional: deci, deşi este străin, se consideră ca a
dobândit drepturi şi obligaţii potrivit legii ca şi cum s-ar fi născut în Republica
Moldova, urmând să le piardă întocmai ca un naţional – o dată cu moartea sau
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de moarte sau de dispariţie. Dar,
egalitatea de tratament priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale, dar nu se
referă la drepturile politice. Cetăţenii străini nu beneficiază de dreptul de a alege şi
de a fi aleşi în organele legislative, executive şi în alte organe eligibile, şi nici de a
participa la sufragiul universal. Regulile speciale prevăzute de Constituţie şi de
104 Шершеневич Г.Ф. Курс гражданского права.- Тула: Автограф, 2001, с.81
58
alte legi sînt excepţie de la normă. La baza acestei norme conflictuale stă
principiul cetăţeniei.
Astfel, în conformitate cu art. 1588 din Codul civil, în materie de capacitate
juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim
naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii
Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte105.
Sintagma “cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale
Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte”, utilizată de legiuitor în art.1588 din Codul civil, denotă caracterul mai
restrâns al capacităţii de folosinţă a cetăţenilor străini şi a apatrizilor decât
capacitatea de folosinţă a cetăţenilor Republicii Moldova. Astfel regimul naţional
este conferit străinilor sub rezerva unor excepţii stabilite de legislaţia în vigoare.
Conform dispoziţiilor art.7 alin.(2) al Legii R.M. cu privire la statutul juridic al
cetăţenilor străini şi al apatrizilor, aceştia nu pot fi desemnaţi sau antrenaţi în
activităţi pentru care se cere dovada cetăţeniei Republicii Moldova cum ar fi
dreptul la exercitare a activităţii de notar106.
Legea cu privire la proprietate prevedea, la rândul ei, în art. 38, că în
Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale
altor state, a organizaţiilor internaţionale şi a persoanelor fără cetăţenie cu excepţia
proprietăţii asupra terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale fondului silvic.
Prevederi similare conţine şi Legea privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului107, care, la art. 4 alin. (3), dispune că terenurile
proprietate publică pot fi vândute atât persoanelor fizice şi juridice ale Republicii
Moldova, cât şi investitorilor străini, cu excepţia terenurilor cu destinaţie agricolă
şi cele ale fondului silvic care se vând numai persoanelor fizice şi juridice ale
Republicii Moldova, iar în art. 6, care se referă la vânzarea-cumpărarea terenurilor
cu destinaţie agricolă aflate în proprietate privată, dispune că dreptul de vânzare-
105 Comentariu la Codul civil al Republicii Molodva Vol.II .- Chişinău: Arc, 2005,p. 572
106 Legea cu privire la notariat Nr. 1453 din 08.11.2002 // Monitorul Oficial 154-157-1209 din 21.11.2002107 Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului nr. 1308 din 25.07.1997 // Monitorul Oficial 57-58/515 din 04.09.1997
59
cumpărare a trenurilor cu destinaţie agricolă aparţine statului, precum şi
persoanelor fizice şi juridice autohtone. În cazul în care cetăţenii străini sau
apatrizi devin proprietari de terenuri agricole sau alte fondului silvic prin
moştenire legală sau testamentară, ei au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice
între vii numai cetăţenilor Republicii Moldova.
La fel, capacitatea de folosinţă a cetăţenilor străini poate fi limitată conform
art. 1584 din Codul civil (retorsiunea), ceea ce înseamnă că Republica Moldova
poate stabili restricţii similare drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale
ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale
ale drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi
persoanelor juridice ale Republicii Moldova. De exemplu, dacă un stat interzice ca
cetăţenii Republicii Moldova să deţină drept de proprietate asupra locuinţelor de
pe teritoriul acestui stat, şi Republica Moldova poate interzice cetăţenilor acelui
stat să deţină pe teritoriul său drept de proprietate asupra locuinţelor.
Deci putem conchide că, printre îngrădirile capacităţii de folosinţă în legea
Republici Moldova se numără:
Incapacităţi generale, aplicabile şi naţionalilor şi străinilor, care prevăd
incapacităţi cu caracter de sancţiune(penale şi civile) şi cu caracter de protecţie;
Incapacităţi speciale, aplicate doar cu privire la străini cum ar fi: incapacitatea
de a deţine proprietate asupra terenurilor cu destinaţie agricolă şi cele ale
fondului silvic, incapacitatea de a exercita profesia de notar în Republica
Moldova; incapacităţi de a ocupa funcţii de răspundere, civile sau militare;
incapacităţi de a beneficia de drepturi politice etc.
În concluzie putem spune că sistemul conceptual existent în Republica
Moldova cu privire la “capacitatea juridic a persoanei fizice” este un sistem al
teritorialităţii legilor, legea Republicii, aplicându-se în regim egal tuturor
indivizilor (cetăţeni străini, apatrizi, naţionali) de pe teritoriu său, fiind un sistem
aparţinând epocii actuale; nu se poate face abstracţie de normele internaţionale pe
care Republica Moldova le-a adoptat şi care produc urmări şi la nivelul situaţiei
străinilor.
60
CAPITOLUL III. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE
§ 3.1. Esenţa şi caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea de drept civil a persoanei fizice cuprinde - după cum am văzut - pe
lângă capacitatea de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu. Am arătat deja că
individul are de la naştere capacitatea de folosinţă, adică el are drepturi şi
obligaţii. Orice persoană, oricare i-ar fi vârsta, sexul, starea civilă etc. are folosinţa
drepturilor civile.
Dar, această simplă existenţă a persoanei fizice nu este suficientă pentru ca ea
să-şi poată exercita drepturile şi să-şi poată executa obligaţiile civile, încheind acte
juridice. Numai persoana fizică ajunsă la o anumită maturitate psihică poate să
încheie în mod valabil, conştient şi singur acte juridice civile. Această maturitate
psihică constituie condiţia în care legiuitorul recunoaşte unei persoane fizice
capacitatea de exerciţiu, care presupune ca ea să aibă discernământul actelor sale, să
prevadă şi să dorească consecinţele pe care le pot avea sau le au acele acte juridice.
În alte cuvinte, cum s-a stabilit, discernământul constituie fundamentul,
suportul, capacităţile de exerciţiu a omului108. Aşadar, dacă capacitatea de
folosinţă reprezintă prima condiţie a existenţei capacităţii de exerciţiu, a doua
condiţie o constituie discernământul. Astfel, putem menţiona că capacitatea de
folosinţă are orice persoană fizică, pe când capacitatea de exerciţiu numai acea
persoană fizică care are maturitatea psihică necesară, discernământul de care legea
civilă leagă dobândirea acestei din urmă capacităţi.
Fără îndoială, discernământul este o chestiune care ţine de înaintarea în vârstă şi
de sănătatea psihică, de la individ la individ. Maturitatea psihică, discernământul la
care ne-am referit se dobândesc numai ca urmare a înaintării în vârstă a minorului. La
unii minori discernământul apare la o vârstă mai fragedă, de 12-14 ani, la alţii mai
târziu, la 14-18 ani, iar la unii niciodată109. Sunt deci copii care “nu ştiu ce fac” şi
“copii care ştiu”, sau copii care înţeleg importanţa şi semnificaţia comportamentului
108 Răuschin Şt.Poa. Gh., Rauschin Ştefania. Drept civil. Teoria generală. Persoane fizică. Persoană juridică .- Iaşi: Junimea, 2000, p.237 109 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.90
61
lor şi copii care nu înţeleg acest lucru110.
De această realitate a ţinut seama legiuitorul nostru când a statornicit
deosebirea dintre simpla existenţă a omului, suficientă pentru a-i conferi calitatea
de subiect de drept civil, acea de titular de drepturi şi obligaţii civile, şi aptitudinea
de a acţiona conştient, pe seama şi în interesul propriu, necesară pentru a-i conferi
aptitudinea de a participa la viaţa juridică, la circuitul civil, încheind personal acte
juridice civile.
Dacă privim scurtul istoric al capacităţii de exerciţiu putem evidenţia că la Roma
nu avea capacitatea de exerciţiu ; impuberii (cei care nu împliniseră o anumită vârstă),
femeile, risipitorii şi nebunii. Totuşi dreptul roman îl consideră complet incapabil pe
copilul de vârsta de până la 7 ani în timp ce copilul între 7 şi 14 ani era capabil dar
numai în privinţa actelor ce îi sporea patrimoniu; de la vârsta de 14 ani dreptul roman
cunoştea capacitatea deplină111.
Experienţa a dovedit că acest majorat timpuriu nu era în interesul copilului şi de
acea prin Legea Praetoria minoritatea a fost prelungită până la 25 de ani112. Până la
majorat aceşti minori puteau contracta dar numai asistaţi de un curator. Dacă actul
juridic încheiat nu era asistat de curator şi producea minorului un prejudiciu, el putea
fi anulat printr-o restitutio in integrum.
Aşadar, în rezumat, incapacitatea minorului în primii ani ai copilăriei era
radicală; apoi după pubertate minorului nu-I mai sunt interzice decât actele care îi
aduc o leziune.
Pravila lui Matei Basarab, Codul Caragea şi Codul Calimarh stabileau şi ele
vârsta majoratului de 25 de ani.
Codul Român Civil de la 1864 a coborât vârsta majoratului de la 21 de ani, în
schimb a eliminat perioada de tranziţie între incapacitatea totală şi deplină capacitate;
deci, în mod brusc, prin împlinirea vârstei de 21 de ani persoana se bucura de
capacitatea de exerciţiu deplină. Acest sistem a fost, pe drept cuvânt, criticat deoarece
110 După Carbonnier J.: “Regula este că discernământul nu are vârstă; este o problemă de fapt, de la caz la caz”111 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003, p. 71112 Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român: Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002,p.362
62
fără o perioadă de acomodare juridică fostul minor, neavând o experienţă, era expus
să contracteze obligaţii oneroase şi riscante.
După cel de-al doilea război mondial capacitatea de exerciţi (împreună cu
capacitatea de folosinţă) a persoanei fizice era reglementată în cuprinsul Codului
civil RSSM din 1964 stipula că capacitatea deplină a cetăţenilor de a dobândi prin
actele sale drepturi civile şi de a-şi asuma obligaţii civile ia naştere din momentul
majoratului, adică din momentul împlinirii vârstei de optsprezece ani. Pe când minorii
între cincisprezece şi optsprezece ani încheia convenţii cu consimţământul părinţilor,
înfietorului sau curatorilor, pentru minorii care n-au împlinit vârsta de cincisprezece
ani, convenţiile le încheie în numele lor părinţii, înfietorii sau tutorii113.
Actualmente capacitatea de exerciţiu este reglementată, alături de capacitatea de
folosinţă, în Codul Civil al Republicii Moldova. Definiţia legală a capacităţii de
exerciţiu este expusă în articolul 19, care prevede: "Capacitate de exerciţiu este
aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-si asuma personal obligaţii civile şi de a le executa".
Dintre definiţiile de doctrină vom reţine următoarea: “Capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea
acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile prin încheierea de acte juridice civile”114.
După Stătescu C. definirea capacităţii de exerciţiu ca fiind “capacitatea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind personal şi
singură acte juridice”115. O altă definiţie este propusă de Chealaru E., după care
“capacitatea deplină de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a săvârşi ea însăşi,
nemijlocit şi fără ajutor juridic al altei persoane, acte juridice de drept civil”116.
Autorul Ursa V. arată că prin capacitatea de exerciţiu înţelegem “aptitudinea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii civile prin săvârşirea
de acte juridice proprii”117.
113 Codul Civil al RSSM din 1964114 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p..318115 Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995, p.224116 Chelaru E. Drept civil. Persoane. – Bucureşti: All Beck, 2003, p.74117 Dicţionar de drept civil .- Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1999 .-p. 67
63
În legătură cu unele dintre aceste definiţii s-a arătat că “Nu credem că
definirea capacităţii de exerciţiu trebuie să cuprindă în conţinutul lor şi menţiunea
expresă că aptitudinea pe care o exprimă acest conceput implică şi putinţa
subiectului de drept de a sta în justiţie ca reclamant sau pârât şi de aşi exercita
drepturile şi obligaţiile aferente calităţii procesuale”118. Acest din urmă autor
defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind “aptitudinea generală şi abstractă a
persoanei de a participa direct şi nemijlocit la viaţa juridică, exercitându-şi
drepturile şi asumându-şi obligaţii prin încheierea de acte juridice în nume propriu
ori reprezentându-l pe altul”.
Putem menţiona faptul că definiţiile doctrinale ale capacităţii de exerciţiu se
bazează pe definiţie legală, conţinând în esenţă aceleaşi elemente, indiferent de
formula lor. Esenţialul şi specificul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă
în faptul că dobândirea de drepturi civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează
prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept civil singur, personal,
fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Această posibilitate de participare la
circuitul civil pe care o au persoanele fizice majore cu discernământ nu se referă la
situaţia minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani şi nici a minorilor cu vârstă între 7 şi
14 ani, aceştia având capacitate de exerciţiu restrânsă.
Definirea riguros ştiinţifică a noţiunii de capacitate de exerciţiu a persoanei
fizice presupune luarea în considerare a faptului că încheierea actelor juridice civile
priveşte nu numai exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi
dobândirea de drepturi civile subiective şi executarea de obligaţii civile.119.
Având în vedere cele arătate, capacitate de exerciţiu a persoanei fizice poate
fi definită ca acea parte a capacităţii de drept civil a omului care constă în
aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi civile subiective şi de a asuma şi
executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, raportate
118 Costin M.N. Marile institute ale dreptului civil român .- Cluj-Napoca, 1984 p. 161119 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.269
64
la capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea şi egalitatea.
Două precizări sunt necesare a fi menţionate: prima este aceea că această
capacitate nu se bucură de universalitate; a doua este, aceste caractere se referă
numai la capacitatea deplină sau restrânsă de exerciţiu şi nu lipsa capacităţii de
exerciţiu.
Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă ideea că unicul
izvor al ei îl constituie legea, ea neputând fi creaţie voinţei individuale. Această
operă a legiuitorului priveşte instituirea, stabilirea conţinutului, precum şi încetarea
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Normele legale referitoare la aceste aspecte
ale capacităţii de folosinţă au caracter imperativ, persoanele fizice neputând deroga de
la ele.
În doctrină120, s-a pus problema eventualei influenţări prin voinţa persoanei
fizice a momentului dobândirii capacităţii de exerciţiu, ca o derogare de la legalitatea
acestei instituţii juridice. În această problema, se concluzionează pe bună
dreptate că dispoziţiile legale nu contrazic legalitatea capacităţii de exerciţiu,
ele neputând duce la concluzia că dobândirea unei atare capacităţi este, efectul
manifestării de voinţă a minorei care a încheiat actul juridic al căsătoriei. Prin
dispoziţiile legale, stabilind vârsta matrimonială la 16 ani, însuşi legiuitorul operează
o devansare a majoratului civil al femeii căsătorite. Dobândirea de către aceasta a
capacităţii de exerciţiu deplină înainte de împlinirea vârstei de 18 ani nu este un efect
al voinţei sale (prin încheierea căsătoriei neurmărindu-se o astfel de finalitate), ci în
virtutea legii care, printr-o dispoziţie expresă, o declară majoră .
Deci, în cazurile în care legiuitorul admite dobândirea capacităţii de
exerciţiu depline înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, capacitatea de exerciţiu
rămâne a fi operă a legiuitorului, voinţa persoanei neavând nici o relevanţă asupra
capacităţii de exerciţiu, în acest sens, autorii sunt solidari cu opinia expusă în
literatura de specialitate că dobândirea capacităţii de exerciţiu depline înainte de
120 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.94
65
împlinirea vârstei de 18 ani nu ar fi un efect al voinţei sale, ci se face în virtutea
legii, care, printr-o dispoziţie expresă, o declară majoră.
Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul
acesteia şi constă în aptitudinea abstractă a omului de a dobândi şi exercita drepturi
civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de orice fel
de act juridic civil licit , cu excepţia celor oprite de lege121.
Întrucât, însă, capacitatea de exerciţiu deplină diferă de capacitatea de exerciţiu
restrânsă, diferă şi generalitatea acestei capacităţi. Cel mai întins grad de
generalitate caracterizează capacitatea de exerciţiu deplină, pe când capacitatea de
exerciţiu restrânsă exprimă un grad mai redus de generalitate. Mai mult, nici lipsa
capacităţii de exerciţiu nu comportă absenţa totală a conţinutului respectiv, deoarece i
se recunoaşte prin lege şi celui lipsit de capacitate de exerciţiu posibilitatea de a
încheia valabil, personal şi fără încuviinţare, acele acte juridice care nu-1 pot
prejudicia, acte juridice minore. Generalitatea operează, însă, din plin în cadrul
aceleiaşi capacităţi de exerciţiu, ea fiind gradată tocmai în funcţie de felul acestei
capacităţi (deplină, restrânsă sau lipsă).
Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că
nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Acest
caracter al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este prevăzut expres în art. 23
alin. (4) din Codul civil, care dispune că renunţarea totală sau parţială la
capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în
capacitatea de exerciţiu sunt nule.
Trebuie de menţionat că nimeni nu poate încheia, deci, valabil nici un act
juridic civil care să aibă ca obiect transmiterea altcuiva, în tot sau în parte, a propriei
sale aptitudini de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective, respectiv de a-şi
asuma şi îndeplini obligaţii civile, încheind acte juridice. Această interdicţie este
cuprinsă într-o dispoziţie legală imperativă, ceea ce înseamnă că toate actele juridice
civile încheiate cu nesocotirea ei sunt lovite de nulitate absolută122.
121 Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001, p. 162122 Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista Naţională de Drept .- 2004 .- nr.6 .- p. 21
66
Dacă înstrăinarea capacităţii de exerciţiu este imposibilă, este posibil însă ca
persoana fizică să înstrăineze un drept subiectiv civil alienabil. Ea poate, prin
exercitarea dreptului de dispoziţie (ca atribut al dreptului de proprietate), să vândă,
să doneze bunuri pe care le are în proprietate, dar nu poate să-şi limiteze
capacitatea de exerciţiu123.
1. Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23
alin. (3) din Codul civil, care dispune că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de
exerciţiu decât în cazul şi în modul prevăzute de lege. Consacrarea caracterului
intangibil al capacităţii de exerciţiu rezultă fără echivoc din această
reglementare, însă numai în principiu nu este îngăduită limitarea unei persoane de
această capacitate. Deci, ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în capacitate
de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu doar în cazul şi în modul stabilit de lege.
Limitarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea unor
îngrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sînt stabilite fie de legea
penală, fie de legea civilă124. Drept exemplu de îngrădire a capacităţii de folosinţă
cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de
libertate, iar îngrădire cu caracter atât de sancţiune civilă, cît şi de protecţie
constituie decăderea din drepturi părinteşti, îngrădiri cu caracter de protecţie
stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale de a încheia anumite acte
juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturile şi obligaţii, care sînt stabilite
în scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de persoane în conformitate
cu art.43 al CC al RM.
Limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu constă în lipsirea acesteia
de posibilitatea de a-şi dobândi şi realiza prin acţiunile proprii drepturi şi a-şi
asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice în capacitate de
exerciţiu se reduce volumul acestei capacităţi ceea ce este stipulat în articolele 21
alin.3 şi art.25 al CC al RM.
123 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridici .- Chişinău: Carter juridic, 2004 , p. 270124 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.54
67
Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice rezultă din prevederile
art.16, alin.2, din Constituţie, după care „ Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine
socială”, reglementări care corespund prevederilor Pactului internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului. Astfel, rasa, naţionalitatea, originea etnică,
limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de
cultură sau alte criterii similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile.
Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de către stat atât prin mijloace
de drept civil, cît şi de drept penal.
Deci, capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă
aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi
posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea de
acte juridice. Capacitatea civilă include atât capacitatea de folosinţă, cît şi
capacitatea de exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură
pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de
cultură sau de alte criterii similare în conformitate cu art. 23 din CC al RM.
Putem menţiona fapt capacitatea de exerciţiu aşa cum s-a subliniat cu
îndreptăţire în majoritatea din definiri surprind următoarele elemente: legătura de
la parte la întreg, respectiv raportul dintre capacitatea de şi capacitatea civilă;
capacitatea de exerciţiu presupune încheierea de acte civile şi nu de acte juridice,
încheierea acestor acte civile trebuie să se refere nu numai la exercitarea de
drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi la dobândirea de drepturi subiective
civile şi executarea obligaţiilor civile. Pe când, caracterele juridice ale capacităţii
de exerciţiu a persoanei fizice, raportate la capacitatea de exerciţiu deplină şi
restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi
egalitatea.
§ 3.2. Categoriile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
68
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se formează diferenţiat, în funcţie de
gradul de discernământ al acestei persoane. La persoana fizică, prezenţa capacităţii
de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, dar ea nu este şi suficientă,
deoarece dobândirea capacităţii de exerciţiu presupune şi existenţa
discernământului, datorită căruia omul îşi poate reprezenta consecinţele juridice
civile ale manifestărilor sale de voinţă.
Prima premisă, în dreptul nostru, nu pune probleme, deoarece potrivit
caracterul său universal, capacitatea de folosinţă aparţine, potrivit reglementărilor
legale în materie, tuturor persoanelor fizice. În schimb, a doua premisă se înfăţişează
în mod diferit, în funcţie vârsta persoanei fizice. Aceasta înseamnă că lipsa
discernământului necesar pentru ca persoana fizică să poată participa neasistat de
nimeni în circuitul civil determină lipsirea omului de capacitate de exerciţiu.
Discernământul mai este în funcţie şi de sănătatea minţii persoanei fizice când,
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, omul poate fi lipsit de discernământ, ce
poate duce la lipsirea sa de capacitate de exerciţiu, indiferent de vârstă. Ţinând
seama, deci, de existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice, cu luarea
în considerare a vârstei şi sănătăţii mintale ale omului, legislaţia în vigoare
stabileşte trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu.
Prima ipostază redă capacitatea de exerciţiu deplină :
a) capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);
b) capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea împlinirii
vârstei de 18 ani;
c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate
A doua ipostază priveşte capacitatea de exerciţiu restrânsă:
a) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;
b) capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
c) capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza
abuzului de băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;
A treia ipostază priveşte lipsirea capacităţii de exerciţiu:
69
a) a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
b) a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu prevederile
art. 24 din Codul civil.
După părerea lui Lupan E. nu ar trebui să se vorbească despre trei ipostaze
ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, deoarece lipsa totală a acestei
capacităţi nu poate fi considerată o categorie a acesteia. De aceea, este mai corect a
distinge situaţia juridică când persoana fizică nu are capacitate de exerciţiu şi situaţia
când ea are capacitate de exerciţi, într-o ipostază restrânsă şi într-o altă ipostază
deplină125.
Vrem să specificăm faptul că capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este
supusă legii naţionale, aşa cum rezultă expres din art.1590 CC al RM. Conform
prevederile acestui articol “capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi apatrizi este
guvernată de legea lor naţională”. Astfel, capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi
apatrizi în materia de acte juridice încheiate pe teritoriu Republicii Moldova şi în
materia de obligaţii din cauzarea de prejudicii se stabileşte conform legislaţiei
Republicii Moldova în conformitate cu art.1590 alin 3 al CC al RM.
3.2.1. Capacitatea de exerciţiu deplină
Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice o definim ca acea
partea a capacităţii de drept civil care constă în aptitudinea omului de a dobândi şi
exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin
încheierea, personal şi singur, a tuturor actelor juridice civile permise de lege126. Din
această definiţie reţinem că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi deplină rezidă în
următoarele caracteristici:
a) Participarea persoanei fizice la circuitul civil are loc, de regulă, datorită
recunoaşterii prin lege a acestei aptitudini, în temeiul căreia actele juridice civile se
încheie personal, iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de
exerciţiu. Desigur, este posibil şi pe deplin legal ca omul cu deplină capacitate de
125 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică . - Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p113126 Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003, p.116
70
exerciţiu să încheie actul juridic civil prin reprezentare, care este, însă, o
reprezentare convenţională, izvorâtă din contractul de mandat, pe care-1 încheie tot
personal;
b) Actele juridice civile permise de lege se încheie singur, fără vreo
încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânsă;
c) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate încheia toate actele
juridice civile permise de lege. Per a contrario actele juridice neînregistrare de
lege nu vor putea fi încheiate valabil.
Legiuitorul nostru distinge, deci, trei moduri de dobândire a deplinei
capacităţi de exerciţiu: primul mod este dobândirea prin împlinirea majoratului civil,
adică la data împlinirii vârstei de 18 ani, care este regula, fiind aplicabilă în cele mai
multe cazuri; al doilea mod este încheierea actului juridic al căsătoriei de către femeie
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, în condiţiile legii, şi al treilea moment ţine de
emancipare. Deci, CC al RM prevede că au capacitate de exerciţiu deplină
persoanele:
- majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);
- care s-au căsătorit până la atingerea vârstei de 18 ani;
- emancipate.
După regula generală, capacitatea de exerciţiu deplină apare odată cu
împlinirea unei anumite vârste, stabilite expres de lege. Conform art. 20 alin. 1 din
CC al RM stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină
la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18 ani, când are voinţă conştientă,
suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele sale, de importanţa
şi consecinţele faptelor sale.
De la regula generală, conform căreia capacitatea de exerciţiu deplină se
dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, în Codul civil sînt două excepţii.
Prima excepţie se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de
împlinirea vârstei matrimoniale. Conform art.14 din Codul familiei, vârsta
matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei127. Vârsta
127 Codul familiei nr. 1316 adoptat: 26.10.2000 // Monitorul Oficial nr 047 din 26.04.2001
71
matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu cu mai mult de doi ani, în
cazul în care sînt motive temeinice. Reducerea se încuviinţează de către
autoritatea administraţiei publice locale în baza cererii minorului care doreşte să
se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui.
După înregistrarea căsătoriei la organele înregistrării actelor de stare civilă,
minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Necesitatea recunoaşterii
capacităţii depline de exerciţiu persoanelor care s-au căsătorit înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani este dictată şi de principiul egalităţii în drepturi a soţilor în relaţiile
de familie. Anume atribuirea către minorul care se căsătoreşte înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani a capacităţii depline de exerciţiu asigură egalitatea în drepturi a
soţilor şi apără drepturile părinteşti şi alte drepturi ale persoanelor care s-au căsătorit
înainte de majorat.
Cel care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină prin căsătorie, iar, ulterior,
până a împlini vârsta de 18 ani, desface căsătoria îşi păstrează capacitatea de
exerciţiu deplină. Acest lucru se desprinde din art. 20 alin. (2) din Codul civil, care
dispune că desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a
minorului.
Dacă însă căsătoria a fost declarată nulă, instanţa judecătorească îl poate lipsi
pe soţul minor de capacitatea de exerciţiu deplină. Deoarece încălcarea condiţiilor
stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei este diferită, consecinţele
declarării nulităţii căsătoriei sînt stabilite de instanţa de judecată în funcţie de
circumstanţele concrete ale cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de
judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună pierderea capacităţii de exerciţiu
restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.
Codul Civil al Republicii Moldova prevede şi un al treilea mod de
dobândire a capacităţii de exerciţiu. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu
unui minor constituie un temei nou pentru recunoaşterea minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină128. Pentru aceasta este
necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii în
128 Codul Civil din 1964 nu prevedea modul de dobândire a capacităţii depline prin emancipare, fiind introdusă pentru prima dată prin Codul Civil din 2002.
72
baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, al adoptatorilor sau al
curatorului, să practice activitate de întreprinzător.
Deci, pentru ca minorul să poată fi emancipat, trebuie întrunite următoarele
condiţii:
- minorul să aibă cel puţin 16 ani;
- minorul să fie angajat în câmpul muncii; sau
- să practice activitate de întreprinzător cu acordul persoanelor enunţate la art.
20 alin. (3) din Codul civil.
Astfel, emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărâre a autorităţii
tutelare, cu acordul ambilor părinţi, al adoptatorilor sau al curatorului, iar dacă
lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată
conform prevederilor Capitolului XXVI din Codul de procedură civilă. Cu toate
că nu se spune nimic despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sînt
dubii referitoare la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui129.
Participarea minorului în calitate de membru al cooperativei constituie, de
asemenea, temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al cooperativei
îi asigură o sursă de venit stabilă.
Scopul emancipării minorului constă în eliberarea acestuia de a primi
acordul părinţilor, al adoptatorilor sau al curatorului pentru încheierea actelor
juridice. Minorul emancipat dobândeşte şi exercită în volum deplin toate
drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asumă
personal obligaţii civile şi le execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru
obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie,
minorul emancipat nu este înzestrat cu acele drepturi şi nu poate să-şi asume
acele obligaţii pentru care conform legii este stabilit un cenz de vârsta130.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline presupune acele acte juridice civile
pe care persoana fizică majoră, nepusă sub interdicţie judecătorească, le poate
încheia personal şi singur, pentru a dobândi şi exercita, respectiv pentru a-şi
129 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.272130 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57
73
asuma şi executa drepturile şi obligaţiile civile.
Caracteristica esenţială a conţinutului capacităţii de exerciţiu depline
decurge din deplinătatea (relativă) a acestui conţinut. Tocmai datorită faptului că
această deplinătate este relativă, adică nu pot fi exprimate toate drepturile şi
obligaţiile civile pe care persoana fizică majoră cu capacitate de exerciţiu deplină le
poată dobândi, respectiv asuma prin încheierea de acte juridice civile, determinarea
conţinutului capacităţii de exerciţiu deplină se poate face, pe de o parte, numai
generic. Pe de altă parte, nici nu ar fi posibilă o prezentare exhaustivă a tuturor
drepturilor şi obligaţiilor civile pe care persoana fizică le-ar putea dobândi prin acte
juridice civile încheiate personal şi singur, datorită numărului infinit şi deosebit de
variat al acestora, care iau naştere din actele juridice civile numite şi actele juridice
civile nenumite, al căror număr este nelimitat131.
În principiu, se poate afirma că persoana fizică cu capacitate de exerciţiu
deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de act juridic civil (de conservare, de
administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor prohibite de lege printr-o limită a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Aptitudinea de a încheia singur şi personal orice act juridic civil neinterzis de
lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele şi pe
seama sa, asemenea acte juridice civile, cu excepţia celor referitoare la drepturi şi
obligaţii strict personale. De asemenea, deplina capacitate de exerciţiu înseamnă şi
aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în
calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional
(mandatar).
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină
poate înceta definitiv sau temporar. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în
următoarele cazuri: prin moartea fizic constatată; prin declararea judecătorească a
morţii; prin punerea sub interdicţie judecătorească; prin anularea căsătoriei, înainte ca
femeia să fi împlinit vârsta de 18 ani.
Prin efectul morţii fizic constatate , capacitatea de exerciţiu deplină
131 Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998, с.129
74
încetează definitiv, o dată cu încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Aceasta, deoarece încetarea calităţii de subiect de drept civil a persoanei fizice este
ireversibilă.
Prin efectul declarării judecătoreşti a morţii, capacitatea de exerciţiu deplină
poate înceta definitiv sau vremelnic, după cum cel declarat mort nu reapare sau
reapare ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti respective.
Prin punerea sub interdicţie judecătorească, care poate determina încetarea
definitivă sau numai temporară a capacităţii de exerciţiu depline, încetarea
capacităţii de exerciţiu deplină este definitivă atunci, când cauza care a
determinat luarea acestei măsuri nu dispare (adică alienatul sau debilul mintal nu
se vindecă) şi punerea sub interdicţie nu este ridicată, în cazul dispariţiei acelei
cauze şi ca urmare a ridicării stării de interdicţie, persoana fizică care a fost
pusă sub interdicţie îşi redobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină, dacă a
împlinit vârsta de 18 ani.
Prin constatarea sau pronunţarea nulităţii căsătoriei înainte ca femeia să
fi împlinit vârsta de 18 ani, încetarea capacităţii de exerciţiu deplină este
temporară, femeia aflându-se într-o astfel de situaţie va redobândi capacitatea de
exerciţiu deplină prin împlinirea vârstei de 18 ani ori prin încheierea unei noi
căsătorii înainte de împlinirea acestei vârste .
3.2.2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă
a) Capacitatea de exerciţiu a minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani.
Prin capacitate de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice înţelegem aptitudinea
minorului între 14 şi 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile subiective şi de a-
şi asuma şi exercita obligaţii civile prin încheierea, personal, de acte juridice civile,
cu încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal132.
După Beliu Gh. capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului
între 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa
132 Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex,1999, p.105
75
obligaţii civile prin încheierea personal a anumitor acte juridice civile133.
Caracteristicile definitorii ale capacităţii de exerciţiu restrânsă ce rezultă din
definiţia dată sunt următoarele:
- ea aparţine numai minorilor între 14 şi 18 ani, nici o altă categorie de
persoane fizice neavând o astfel de aptitudine;
- minorul respectiv încheie personal toate actele juridice permise de lege;
- capacitatea de exerciţi pe care o examinăm este restrânsă, deoarece, deşi
minorul încheie actele juridice civile personal, pentru valabilitatea lor este necesară
încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal.
Codul Civil al Republicii Moldova prevede, la art. 21 alin. (1), că minorul care
a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea
autorităţii tutelare. Cu consimţământul părinţilor (adoptatorilor, curatorului)
minorul cu vârstă între 14 si 18 ani poate încheia diferite acte juridice (să vândă ori
să cumpere bunuri, să primească ori să facă un cadou, să încheie contracte de
împrumut etc.). Voinţa, în astfel de acte juridice, este exprimată personal de minor.
Faptul că această capacitate de exerciţiu este restrânsă nu înseamnă că trebuie să
avem în vedere aspecte cantitative, că numai anumite acte juridice civile ar putea fi
încheiate de către minor; minorul între 14 şi 18 ani încheie toate actele juridice
civile personal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie, deci, personal
toate actele juridice civile, dar nu şi singur, deoarece pentru valabilitatea actului
mai este necesară şi încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal. De fapt, este
vorba de o asistenţă: incapabilul rămâne protagonistul actului, numai că legea îi cere
să aibă de parte sa o persoană care să-i completeze capacitatea imperfectă.
Stabilind regula că minorul poate încheia convenţii cu consimţământul
părinţilor, legea nu are în vedere numaidecât consimţământul ambilor părinţi: e
suficient consimţământul unui părinte, fiindcă legislaţia în vigoare stabileşte
principiul egalităţii în drepturi a părinţilor faţă de copilul lor134.
133 Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului civil .- Bucureşti: Şansa, 2000, p.205134 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.58
76
Legislaţia, de asemenea, nu cere o formă specială a consimţământului pă-
rinţilor, adoptatorilor sau curatorului, ceea ce înseamnă că acesta poate fi dat
verbal sau scris.
Consimţământul din partea ocrotitorului legal trebuie să fie prealabilă şi
individuală. Prealabilă înseamnă că încuviinţarea trebuie dată înainte de încheierea
actului juridic civil, iar nu după încheierea acestuia, pe când individuală exprimă
ideea că ea trebuie acordată pentru fiecare act juridic civil în parte, iar nu în general
pentru încheierea tuturor sau anumitor categorii de acte juridice civile135.
La art. 21 alin. (2), legiuitorul a stabilit excepţii de la această regulă: minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul fără consimţământul părinţilor,
adoptatorilor sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din
activităţi proprii.
Acesta este unul din drepturile principale ce intră în conţinutul capacităţii de
exerciţiu a minorului cu vârstă între 14 si 18 ani. Datorită faptului că, în
conformitate cu legislaţia muncii, poate intra în relaţii de muncă, minorul trebuie să
aibă posibilitatea de a dispune de câştigul său obţinut prin munca proprie. După
lege, minorul este în drept să dispună de salariul său (independent de sumă),
precum şi de bunurile cumpărate cu aceşti bani. Astfel, minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani este în drept să dispună şi de bunurile procurate din salariu, bursă,
fiindcă bunurile date sunt atribuite la categoria "alte venituri rezultate din activităţi
proprii", fapt prevăzut la art. 21 alin. (2) din Codul civil.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de
artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de
lege. Deci, conform Legii nr.293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe136, minorul este în drept de sine stătător să exercite întregul complex de
împuterniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă,
invenţiilor sau altor rezultate al activităţii intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi
135 Ungureanu O, Jugaru C. Drept civil. Persoane .- Bucureşti: Rosseti, 2003,p. 116136 Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293/1994 // Monitorul oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.12
77
primirea onorariului.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri.
Legea, conferind minorului dreptul de a face depuneri, îi permite acestuia să
dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de el, dar nu de alte persoane.
Dacă depunerile sînt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul
este în drept să dispună de aceste depuneri numai cu acordul reprezentanţilor
legali.
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2). Printre aceste acte
juridice se numără137:
- actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul
încheierii lor. Actele juridice curente de mică valoare sînt acele acte care se
caracterizează prin valoarea lor redusă şi sînt îndreptate spre satisfacerea
necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea
unor bilete pentru mijlocul de transport în comun, la spectacole, cumpărarea unor
bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le
încheie atât din contul mijloacelor proprii (salariu, bursă, alte venituri rezultate
din activităţi proprii), cît şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori
sau curatori pentru aceste scopuri.
- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau înregistrare de stat a drepturilor apărute în temeiul lor.
Minorul este în drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,
adoptatorilor sau curatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de
beneficii gratuite. Ei sînt în drept să primească donaţii sau să fie de acord cu
încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în
drept să dobândească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, să studieze gratuit
limbile străine, o profesie anumită etc. Unica condiţie cerută pentru încheierea
unor asemenea de acte juridice este: drepturile apărute în temeiul lor să nu
necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. în caz contrat, minorul nu
va fi în drept să încheie asemenea acte fără acordul părinţilor, acte de conservare.
137 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.57
78
Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să
întrunească următoarele condiţii:
- să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui
drept;
- actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea
bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sînt
indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul.
Anume din aceste considerente, legiuitorul, prin norma respectivă, a
prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a se cere
acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor.
Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent,
adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală. Astfel, spre exemplu,
va fi un act de conservare, întreprinderea de către minor a unor măsuri pentru
repararea unei case de locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea
reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm că mărimea cheltuielilor ce
urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în raport
cu preţul casei de locuit. sânt, de asemenea, acte de conservare şi actele prin care
se întrerupe o prescripţie, cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea
bunului imobil).
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani dispune de capacitate
civilă delictuală, adică răspunde personal pentru prejudiciul cauzat. În cazul în
care nu are bunuri ori salariu suficient pentru repararea prejudiciului,
despăgubirea părţii se va face de către părinţi, adoptatori sau curatori, dacă
aceştea nu vor dovedi că dauna nu s-a produs din culpa minorului, în conformitate
cu art. 1407 al CC al RM.
Merită de menţionat faptul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este în
drept să devină membru de cooperativă, în acest caz, el dispune de toate
drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv cele patrimoniale.
Minorul care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu dacă
el abuzează de drepturile sale prevăzute la alin.(2) lit. a) şi b). Prin urmare, dacă
79
minorul contrar intereselor sale, iroseşte neraţional salariul, bursa sa sau alte
venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul îşi exercită în
mod abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi
limitat în capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată138. Dreptul de a
cere instanţei de judecată limitarea minorului în capacitate de exerciţiu aparţine
persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii
tutelare.
Din economia reglementărilor legale în materie rezultă că încetarea
capacităţii de exerciţiu restrânse are loc - inevitabil - în următoarele situaţii:
- Când persoana fizică dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.
Acest lucru se întâmplă, de regulă, la împlinirea de către minor a
vârstei majoratului, adică a celei de 18 ani. Această regulă este absolută în
cazul bărbaţilor, care dobândesc capacitate de exerciţiu deplină numai la
împlinirea vârstei de 18 ani. Ea este relativă în cazul femeii, la care
încetează capacitatea de exerciţiu restrânsă fie la împlinirea vârstei de
18 ani, fie la încheierea căsătoriei înainte de ajungerea la vârsta
majoratului, între 16 şi 18 ani sau.
- Când persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pusă sub
interdicţie. Un minor între 14 şi 18 ani pus sub interdicţie judecătorească
îşi pierde capacitatea sa de exerciţiu restrânsă, devenind incapabil. În
această ipoteză, încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse poate avea
caracter provizoriu sau definitiv
- Când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă moare. Atât în cazul
morţii fizic constatate, cât şi a celei judecătoreşti declarate se sfârşeşte
nu numai capacitatea de exerciţiu restrânsă, ci şi capacitatea de folosinţă,
încetează însuşi subiectul de drept.
b) Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani
138 Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992, p.42
80
După regula generală, minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani nu poate încheia de
sine stătător acte juridice, acestea fiind încheiate în numele lui de către părinţi,
adoptatori sau tutore. Cu toate acestea, nu putem recunoaşte faptul că minorii cu
vârste între 7 şi 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, fiindcă legea stabileşte pentru ei
un anumit grad de capacitate de exerciţiu.
Din conţinutul art. 22 al CC al RM rezultă că legiuitorul distinge două cate-
gorii de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi anume: minorii care au
împlinit vârsta de 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii care nu au
împlinit vârsta de 7 ani. Minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani sînt lipsiţi de
capacitate de exerciţiu, toate actele juridice le încheie părinţii, tutorii, adaptorii.
Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile expres prevăzute la alin.(2) al art. 22
din CC al RM, dispun de capacitatea de a încheia anumite acte juridice de sine
stătător, cum ar fi:
a) acte juridice curente de mică valoare, care se execută la momentul
încheierii lor. Astfel de acte juridice trebuie să corespundă cerinţelor minorului
specifice vârstei la care încheie actul juridic. Acest drept îl are şi minorul cu vârstă
între 14 şi 18 ani, dar el poate încheia acte juridice curente cu o valoare mai mare
decât actele curente pe care le poate încheia minorul cu vârstă între 7 şi 14 ani,
fiindcă interesele minorilor la diferite vârste sunt diferite. Important este ca actele
curente de mică valoare ale minorului să se execute la momentul încheierii lor.
Trebuie de menţionat că minorul încheie aceste acte juridice atât din contul
mijloacelor proprii, cît şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau
tutori pentru aceste scopuri;
b) actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor.
Minorul este în drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor,
adoptatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii
gratuite. El este în drept să primească donaţii sau să încheie acte juridice care să-i
aducă beneficii. Legiuitorul nu a stabilit valoarea bunurilor pe care minorul le
poate primi în dar, prin urmare, că minorul poate primi în dar bunuri indiferent de
81
valoarea lor. Unica condiţie cerută pentru încheierea unor asemenea acte juridice
este: drepturile apărute în temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau
înregistrare de stat. în caz contrat, minorul nu va fi în drept să încheie asemenea
acte juridice, însă pentru ei şi în numele lor aceste acte vor fi încheiate de
reprezentanţii legali;
c) actele de conservare, o astfel de posibilitate a fost acordată acestei
categorii de minori de CC al RM, care la art. 198 alin. (1), prevede că act juridic de
conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil. Caracteristic unui astfel de act este faptul că nu comportă decât
cheltuieli reduse comparativ cu valoarea dreptului ce se conservă, de aceea poate fi
încheiat şi de minorul cu vârstă între 7 şi 18 ani.
Cu excepţia actelor juridice prevăzute anterior, toate actele juridice pentru
şi în numele minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani pot fi încheiate doar de
părinţi, adoptatori sau tutore. Dar, reprezentanţii legali sînt restrânşi în dreptul de
a dispune de bunurile minorului în conformitate cu art. 42-43 al CC al RM.
3.2.3. Limitarea persoanei de fizice în capacitatea de exerciţiu
Aplicarea corectă a articolelor 21 alin. 3 şi 25 din Codul civil care prevăd
posibilitatea limitării în capacitatea de exerciţiu de către instanţele judecătoreşti
constituie una din măsurile de preîntâmpinare a încălcărilor ordinii publice şi de
apărare a drepturilor şi intereselor persoanelor, precum şi a membrilor familiei
persoanelor care în urma consumului abuziv de alcool sau consum de droguri şi
de alte substanţe psihotrope înrăutăţesc starea materială a familiei139.
Pot fi limitaţi în capacitatea de exerciţiu atât minorii care posedă capacitate de
exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani), cât şi cei care posedă capacitate de
exerciţiu deplină. Deci, limitarea în capacitatea de exerciţiu constă în aceea că
persoana fizică este lipsită de posibilitatea de a-şi dobândi prin acţiunile sale
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe care, în temeiul legii, le-ar putea dobândi şi
139 Нечаев А. О правоспособности и дееспособности физических лиц // Государсто и паво .- 2001.- N. 2.-c.29
82
asuma140. Cu alte cuvinte, este vorba de reducerea volumului capacităţii de exerciţiu.
Limitarea minorului în capacitatea de exerciţiu se admite în temeiul unei
hotărâri a instanţei judecătoreşti sau la cererea părinţilor, adoptatorilor, curatorului
ori a autorităţii tutelare.
Astfel, Codul civil prevede, la art. 21 alin. (3), că, dacă există motive
întemeiate, minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la
alin. (2) lit. a) şi b) ale acestui articol. Doar aceste persoane, enumerate expres în art.
21 alin. (3) din Codul civil, sunt în drept să adreseze instanţei judecătoreşti cerere de
limitare a capacităţii de exerciţiu.
Limitarea ori lipsirea minorului de dreptul de a dispune singur de salariu ori de
bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii, precum si limitarea lui în
dreptul de a-şi exercita de sine stătător dreptul de autor sunt posibile dacă există
motive întemeiate (art. 21 alin. (3)). Motiv temeinic poate fi cheltuirea banilor în
scopuri ce contravin prevederilor legislaţiei în vigoare (cumpărarea de băuturi
spirtoase, substanţe narcotice, participarea la jocuri de noroc).
Instanţa judecătorească poate să-1 limiteze pe minor în dreptul de a dispune
de salariu, de bursă ori de alte venituri provenite din activităţi proprii şi chiar să-1
priveze de acest drept. Similar va fi şi cazul exercitării dreptului de autor.
Adoptarea hotărârii se va face în funcţie de fiecare caz concret, de condiţiile care
au impact negativ asupra dezvoltării minorului. Astfel, hotărârea poate prevedea ca
salariul ori bursa minorului să fie eliberată, total ori parţial, părinţilor, adoptatorilor
sau curatorului141.
Dacă în hotărârea judecătorească este indicat termenul de limitare a minorului
în posibilitatea de a dispune de salariu, la expirarea lui, capacitatea de exerciţiu a
minorului se restabileşte în volumul precedent, în cazul în care nu este indicat un
astfel de termen, limitarea în capacitatea de exerciţiu acţionează până când minorul
140 Creţu. C. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu // Revista Naţională de Drept .- 2003 .- N.4 .-p.13141 Baieş S. Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică .- Chişinău: Cartier juridic, 2004,p.278
83
împlineşte 18 ani, ori până la anularea hotărârii judecătoreşti.
Limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanelor care consumă abuziv
băuturi alcoolice sau consumă droguri şi alte substanţe psihotrope.
Art. 25 alin. (1) din Codul civil prevede: “Persoana care, în urma consumului
abuziv de alcool sau consumul de droguri şi de alte substanţe psihotrope,
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de
judecată în capacitatea de exerciţiu”. Această normă se referă numai la persoanele
care posedă capacitatea de exerciţiu deplină.
Astfel, putem menţiona persoana adultă poate fi limitată în capacitatea de
exerciţiu dacă în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi
alte substanţe psihotrope înrăutăţeşte starea materială a familiei sale.
Deci, limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc
numai în cazul întrunirii cumulativ a următoarelor condiţii142:
- consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte
abuzuri precum jocuri de hazard, pariurile nu pot servi drept temei pentru
limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu;
- rezultatul consumului de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope
să constituie temei pentru înrăutăţi stării materiale a familiei sale şi nu a lui
însuşi.
Faptul că alţi membri ai familiei dispun de salarii sau alte venituri nu
constituie temei de a refuza limitarea în capacitatea de exerciţiu a persoanei ce
face abuz de alcool, consumă droguri sau alte substanţe psihotrope, dacă familia
nu primeşte de la el mijloacele necesare sau este impusă total sau parţial să-l
întreţină. Dar, recunoaşterea persoanei ca bolnavă cronic de alcoolism sau
narcomanie nu constituie temei pentru limitarea în capacitatea de exerciţiu , dacă
se va constata că ea prin acţiunile sale nu provoacă dificultăţi materiale sau nu
pune familia într-o situaţie materială dificilă.
142 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4
84
Prin urmare, persoana care consumă abuziv alcool, droguri sau alte
substanţe psihotrope poate fi limitată în capacitate de exerciţiu numai în cazul în
care prin aceasta pune în situaţie materială dificilă membrii familiei sale.
Persoanele solitare care consumă abuziv alcool sau consumă droguri şi alte
substanţe psihotrope şi în legătură cu aceasta îşi irosesc patrimoniul nu pot fi
limitate în capacitate de exerciţiu, în privinţa lor pot fi aplicate doar măsuri de
tratament obligatoriu.
Cererea de limitare în capacitatea de exerciţiu sau cererea privind declararea
incapacităţii persoanei fizice se judecă de către instanţele de drept comun în ordinea
procedurii speciale, reglementată în capitolul XXVIII din Codul de procedură
civilă.
Astfel, cererea de limitare în capacitate de exerciţiu a persoanei se depune la
instanţa de judecată de la domiciliul acesteia, iar dacă persoana este internată într-o
instituţie medicală, la instanţa de la locul de aflare a instituţiei, conform art.302(3)
al CPC al RM. Dat fiind faptul că prin limitarea în capacitatea de se ating esenţial
drepturile şi interesele persoanei, legea procesual civilă stabileşte un cerc restrâns
de persoane care pot înainta cereri de limitare în capacitatea de exerciţiu, în
conform art.302 alin.1 CPC cereri de limitare a persoanei adulte în capacitatea de
exerciţiu din cauza consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de
alte substanţe psihotrope pot fi înaintate de către :
a) membrii familiei;
b) organul de tutelă şi curatelă;
c) procuror.
Reieşind din sensul art.55 din Codul cu privire la locuinţe, sînt recunoscuţi
membri ai familiei soţul, copiii adulţi, părinţii şi alte persoane care locuiesc
împreună permanent şi duc gospodărie în comun cu persoana în privinţa cărei se
cere declararea incapacităţii sau limitarea în capacitate de exerciţiu.
Nu pot înainta cereri de limitare în capacitatea de exerciţiu a persoanei din
cauza consumului abuziv de alcool sau a consumului de droguri şi de alte substanţe
psihotrope soţii divorţaţi care nu locuiesc împreună şi nu duc gospodărie în comun
85
cu persoana respectivă, cu excepţia cazurilor când la întreţinerea şi educarea
fostului soţ se află copii minori comuni, cărora persoana indicată este obligată să le
acorde întreţinere.
Dacă în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare sau în timpul
dezbaterilor judiciare se va stabili că acţiunea nu a fost înaintată de persoanele
indicate în pct.9 al Hotărâri nr. 17 din 31.05.2004, instanţa în conformitate cu
prevederile art.64 din Codul de procedură civilă va substitui persoana care a
înaintat greşit cererea cu persoana respectivă.
Cererea de limitare în capacitatea de exerciţiu se întocmeşte cu respectarea
cerinţelor prevăzute la art. 166 şi 303 din CPC al RM. Totodată, în cerere este
necesar de a preciza scopul pentru care se solicită limitarea în capacitatea de
exerciţiu, reieşind din sensul art..280 şi 306 CPC în pricinile de limitare în
capacitatea de exerciţiu, persoana care înaintează cererea respectivă în judecată
se numeşte petiţionar, iar autoritatea tutelară este considerată persoană
interesată.
Pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare se efectuează în conformitate
cu prevederile art.183-185 CPC al RM, ţinând cont de specificul acestor categorii
de cauze, instanţa poate solicita de la participanţii procesului probe suplimentare
ce confirmă comportamentul persoanei în interesele căreia este pornit procesul,
cum ar fi : caracteristici de la locul de muncă, studii sau domiciliu etc. Dacă
persoana în privinţa căreia se solicita limitarea în capacitatea de exerciţiu nu este
asistată de un avocat ales de ea, atunci instanţa de judecată, în conformitate cu
prevederile art. 304 CC al RM, este obligată să desemneze un avocat din oficiu,
care va reprezenta interesele acestei persoane.
Renunţarea la cererea privind limitarea în capacitatea de exerciţiu nu se
admite, dacă prin acceptarea renunţării şi clasarea procesului se lezează
interesele acestei persoane sau a unei terţe persoane. În cazul în care autoritatea
tutelară, procurorul sau, după caz, rudele apropiate renunţă la cererea înaintată,
cererea poate fi însuşită de către membrii familiei persoanei în interesele căreia a
fost pornit procesul.
86
Trebuie de menţionat că în cauzele privind limitarea în capacitatea de
exerciţiu cheltuielile de judecată le suportă statul, însă în cazul în care se va
stabili că membrii familiei acestei persoane s-au adresat în judecată cu rea-
credinţă, cheltuielile de judecată şi prejudiciul cauzat se încasează din contul
lor143.
Hotărârea instanţei de judecată privind limitarea în capacitatea de exerciţiu
sau trebuie să corespundă cerinţelor art. 241 CPC. În urma limitării în
capacitatea de exerciţiu, persoana nu poate încheia acte juridice prin care să
dispună de bunuri, nici să primească salariu, pensie sau alte feluri de venituri şi nici
să dispună de ele decât cu consimţământul curatorului, conform art.5 alin 2 al CC
al RM.
Instanţa de judecată, la cererea persoanei limitate în capacitate de exerciţiu,
membrilor familiei sate, curatorului, autorităţii tutelare, poate anula limitarea în
capacitate de exerciţiu a persoanei, dacă au dispărut temeiurile în baza cărora
persoana a fost limitată în capacitatea de exerciţiu, conform art.308 CPC şi art.251
al CC al RM.
În fine putem conchide că capacitatea de exerciţiu, fiind posibilă persoanei de
a dobândi şi de exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal
obligaţii civile şi de a le executa, nu apare o dată cu naşterea persoanei fizice,
precum capacitatea de folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere.
Legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu
deplină la vârsta majoratului, adică vârsta de 18 ani, de la regula generală fiind
două excepţii. Comparativ cu prevederile legale precedente, în noul CC al RM a
fost redusă vârsta la care minorii dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă,
astfel minorii de 14 ani dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă, pe când
minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani dispun de capacitatea de a încheia doar
anumite acte juridice de sine stătător.
143 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4
87
§ 3.3. Declararea incapacităţii persoanei fizice
Cum arătat ceva mai sus capacitatea de exerciţiu este o parte componentă a
capacităţii civile, care este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultură sau de alte criterii
similare.
Astfel, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi prin
fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii
civile şi de a le executa. Nimeni nu poate fi limitat sau lipsit de capacitate de
exerciţiu decât în cazurile şi în modul prevăzut de lege. Dar, în cazul în care o
persoana în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu
poate conştientiza sau dirija acţiunile sale, în temeiul art.24 din CC al RM poate
fi declarată ca incapabilă.
Deci, drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art.
24 din Codul civil, “servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză
persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale”. Bolile mintale sau
deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medical, nu dau dreptul a
considera persoana ca fiind incapabilă.
Trebuie de menţionat, că nu se admite declararea incapacităţii persoanei
suferinde de tulburări psihice numai în baza diagnosticului psihiatric, cazurilor
de supraveghere prin dispensarizare, a faptului că se află ori s-a aflat într-o
instituţie de psihoneurologie pentru asistenţa socială sau instruire specială,
conform art.51(3) al Legii privind asistenţa psihiatrică, nr.l402-XIII din
16.12.1997. Prin urmare, pentru a declara o persoană ca incapabilă este
necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii144:
- persoana ce urmează să fie lipsită de capacitatea de exerciţiu să fie
lipsită de discernământ;
144 Михайлова И. Возникновение правоспособности физичеких лиц: новые аспекты // Российский Судья .- 2004.- N.10 .- с.20
88
- lipsa de discernământ să o pună în imposibilitatea de a înţelege singură
însemnătatea şi consecinţele juridice ale actelor săvârşite;
- lipsa discernământului să se datoreze bolii mintale sau deficienţei
mintale.
Lipsa de discernământ constituie o stare psihică, care se manifestă prin
incapacitatea de a distinge care acţiuni sunt legale sau ilegale, corecte sau
incorecte, licite sau ilicite, utile sau inutile etc. Aceste acţiuni pot fi
exprimate, spre exemplu, prin înstrăinarea bunurilor în condiţii extrem de
nefavorabile, pierderea bunurilor, cumpărarea nejustificată a unor bunuri etc.
Deci, persoana fizică ce suferă de tulburări psihice este declarată incapabilă
numai de către instanţa de judecată, conform prevederile CPC al RM, la cererea
persoanelor interesate145:
a) membrii familiei;
a) rudele apropiate (părinţi, copii, fraţi, surori, bunei) indiferent de faptul dacă
domiciliază ori nu în comun cu aceasta;
b) organul de tutelă şi curate la;
c) procurorul;
b) instituţia de psihiatrie (psihoneurologie) unde persoana se tratează sau este
luată la evidenţă dispanserizată, conform art.302 alin. 2 CPC al RM.
Cererea de declarare a incapacităţii persoanei se depune la instanţa de judecată
de la domiciliul acesteia, iar dacă persoana este internată într-o instituţie medicală
de psihiatrie, la instanţa de la locul de aflare a instituţiei, conform art.302 alin 3.
CPC al RM. Cererea de declarare a incapacităţii se întocmeşte cu respectarea
cerinţelor prevăzute la art. 166 şi 303 din CPC al RM, indicându-se scopul pentru
care se solicită declararea incapacităţii persoanei. Conform art.280 şi 306 CPC în
pricinile de declarare a incapacităţii persoanei, persoana care înaintează cererea
respectivă în judecată se numeşte petiţionar, iar autoritatea tutelară este
considerată persoană interesată.
145 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice” nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova .- 2004 .- Nr.7 .-p. 4
89
Pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare se efectuează în conformitate
cu prevederile art. 183-185 CPC al RM. Ţinând cont de specificul acestor
categorii de cauze, instanţa poate solicita de la participanţii procesului probe
suplimentare ce confirmă comportamentul persoanei în interesele căreia este
pornit procesul, cum ar fi: caracteristici de la locul de muncă, studii sau
domiciliu actele medicale din instituţiile psihiatrice unde s-a tratat sau se
tratează persoana.
Trebuie de menţionat că pentru declararea incapacităţii persoanei fizice este
necesară expertiza medico-legală privind starea ei psihică. Deci, pentru constatarea
stării psihice a persoanei în privinţa, căreia se cere declararea incapacităţii,
instanţa de fond este obligată să ordone efectuarea expertizei psihiatrice146. Dacă
există probe suficiente prin care se constată tulburarea psihică (persoana este
retardată, a suferit traumatisme care au provocat tulburări psihice, se află la
evidenţă la medicul psihiatru, s-a aflat sau se află la tratament în spitalul de
psihiatrie, în privinţa ei a fost pronunţată o sentinţă de absolvire de răspundere
penală sau de internare obligatorie în spitalul de psihiatrie, există alte probe ce
confirmă comportamentul neadecvat), instanţa, în faza pregătirii cauzei pentru
dezbaterile judiciare, va ordona efectuarea expertizei psihiatrice (art.305 CPC).
Efectuarea expertizei se ordonă printr-o încheiere, care nu poate fi atacată
cu recurs, cu excepţia cazurilor când procesul se suspendă, în cazul în care
procesul a fost suspendat, instanţa, după primirea actului de expertiză, în
conformitate cu prevederile art.264 CPC dispune reluarea procesului. Întrebările
formulate în încheiere trebuie să fie concise şi clare, şi să nu trezească
ambiguităţi. Ele trebuie să corespundă legii şi să nu depăşească limitele
competenţei expertizei psihiatrice.
Astfel, în cazul ordonării efectuării expertizei, instanţa poate formula
următoarele întrebări: “a suferit sau suferă persoana de vre-o maladie psihică,
dacă da, atunci de care maladie psihică suferă ?”; “poate oare persoana
146 Creţu. C. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu // Revista Naţională de Drept .- 2003 .- N.4 .-p.13
90
constatată suferindă de maladie psihică să înţeleagă şi să dirijeze acţiunile sale ?”;
în fiecare caz aparte pot fi formulate şi alte întrebări.
În cazul în care raportul de expertiză trezeşte îndoieli sau nu este suficient
de clar, instanţa poate cita în judecată expertul care a efectuat expertiza sau poate
ordona efectuarea unei expertize suplimentare sau, după caz, repetate, în temeiul
art.159 şi art. 229 Cod de procedură civilă.
Dacă persoana în privinţa cărei se solicită declararea incapacităţii de exerciţiu
se eschivează de la expertiză, instanţa, în şedinţă de judecată, cu participarea
medicului psihiatru, emite o încheiere prin care dispune trimiterea forţată a
persoanei la expertiza psihiatrică. Încheierile privind trimiterea forţată la
expertiza psihiatrică nu pot fi atacate cu recurs, conform art.305 alin. 2, 3 Cod de
procedură civilă al RM.
Pricinile privind declararea incapacităţii se examinează cu participarea
obligatorie a reprezentantului autorităţii tutelare şi a persoanei în privinţa căreia se
solicită limitarea incapacitate de exerciţiu sau declararea incapacităţii, dacă
persoanei îi permite starea sănătăţii. Astfel, în caz de necesitate, instanţa va
solicita de la instituţia de psihiatrie (psihoneurobgie) respectivă un certificat cu
privire la starea sănătăţii persoanei şi posibilitatea citării ei în şedinţa de
judecată147. Dacă starea sănătăţii persoanei îi permite să se prezinte în judecată,
dar ea se eschivează de la acesta şi refuză primirea citaţiei, atunci instanţa în
conformitate cu prevederile art. 106 Cod procedură civilă, examinează cauza în
lipsa ei.
Renunţarea la cererea privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau
declararea incapacităţii persoanei nu se admite, dacă prin acceptarea renunţării
şi clasarea procesului se lezează interesele acestei persoane sau a unei terţe
persoane. În cazul în care autoritatea tutelară, procurorul sau, după caz, rudele
apropiate sau instituţia de psihiatrie renunţă la cererea înaintată, cererea poate fi
însuşită de către membrii familiei persoanei în interesele căreia a fost pornit
procesul. Renunţarea la cerere şi clasarea procesului nu împiedică înaintarea în
147 Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005, p.66
91
judecată a unei cereri noi, dacă după aceasta s-au acutizat tulburările psihice şi
persoana nu poate conştientiza şi dirija acţiunile sale sau, după caz, persoana a
început din nou să consume abuziv alcool sau droguri şi alte substanţe psihotrope,
agravând prin aceasta situaţia materială a membrilor familiei sale.
Codul de procedură civilă a stabilit o răspundere pentru cei care acţionează cu
rea-credinţă la înaintarea cererii de declarare a incapacităţii. Art. 306 alin. (3) din
CPC prevede că, dacă se constată că membrii de familie ai persoanei care au depus
cerere de limitare a capacităţii de exerciţiu sau de declarare a incapacităţii ei au
acţionat cu rea-credinţă, instanţa îi va obliga la plata tuturor cheltuielilor de
judecată şi la reparaţia prejudiciului cauzat astfel. Observăm că sancţiunea se referă
doar la membrii de familiei, nu şi la celelalte persoane îndreptăţite să depună o
astfel de cerere ca procurorul, instituţia de psihiatrie, organul de tutelă şi curatelă.
Deci, dacă în şedinţa de judecată se constată că există temei pentru declararea
incapacităţii, instanţa adoptă o hotărâre prin care declară incapacitatea. Asupra
persoanei declarate incapabilă, pe baza hotărârii judecătoreşti, organul de tutelă şi
curatelă instituie tutela. Potrivit art.35(1) din CC al RM sînt recunoscute autorităţi
tutelare autorităţile administraţiei publice locale, iar reieşind din prevederile art. 113
din Codul familiei148 drept autorităţi tutelare ale autorităţilor publice locale sînt
recunoscute:
- organele executive ale autorităţilor administraţiei publice locale din unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul II şi;
- autorităţile deliberative din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul I.
În art. 113 alin.2 din Codul familiei se concretizează că exercitarea funcţiilor
autorităţii tutelare în privinţa persoanelor adulte este pusă în seama direcţiilor
(secţiilor) de asistenţă socială, iar în localităţile unde lipsesc aceste organe - în
seama secretarilor consiliilor locale.
Deci, conform art. 24 alin. 2 din CC al RM, actele juridice în numele persoanei
fizice declarate incapabilă se încheie de către tutore. Această prevedere legală
impune concluzia că persoana declarată incapabilă nu poate încheia nici un act 148 Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul Oficial nr. 47-47 din 26.04.2001
92
juridic, nici chiar de o valoare foarte mică. Conform art. 222 alin. (1) din Codul
civil, actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
În cazul în care persoana declarată incapabilă s-a însănătoşit sau dacă starea
sănătăţii ei s-a îmbunătăţit, instanţa de judecată o declară capabilă. O asemenea
cerere poate fi înaintată de persoanele care au cerut declararea incapacităţii, în acest
caz, este necesar un raport de expertiză psihiatrică legală de constatare a faptului că
persoana nu mai suferă de boli mintale sau deficienţe mintale. Pe baza hotărârii
judecătoreşti, tutela se desfiinţează conform art. 24 alin. 3 al CC al RM. Reieşind
din sensul art.37 Cod civil, instanţa de judecată, imediat, după ce hotărârea devine
definitivă este obligată să expedieze autorităţii tutelare copia hotărârii
În fine putem conchide că, drept temei pentru declararea incapacităţii
persoanei fizice servesc bolile mintale sau deficienţele mintale suferinde de
tulburări psihice, care sunt stabilite în baza diagnosticului psihiatric, din a căror
cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Astfel, pentru a
declara o persoană ca e incapabilă este necesară îndeplinirea cumulativă a
următoarelor trei condiţii: persoana ce urmează să fie lipsită de capacitatea de
exerciţiu să fie lipsită de discernământ; lipsa de discernământ să o pună în
imposibilitatea de a înţelege singură însemnătatea şi consecinţele juridice ale
actelor săvârşite; lipsa discernământului să se datoreze bolii sau deficienţei
mintale.
93
CONSIDERAŢII FINALE
În orice societate raporturile juridice au la bază un tip aparte de relaţii sociale. În
decursul istoriei, tipul de raporturi juridice variază, se schimbă şi se dezvoltă în
legătură directă cu evoluţia generală a societăţii, cu caracteristicile producţiei şi
schimbului de bunuri, fiind, în mod firesc, o categorie istorică. Ca subiect al
raporturilor juridice este persoana, care participă la viaţa juridică atât în mod
individual – persoană fizică, fie şi în colectivitate – în calitate de persoane juridice.
Sintagma de subiect de drept desemnează, în egală măsură, atât participarea la
raporturile juridice – titularul de drepturi şi obligaţii – că şi vocaţia unui tare titular
de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a-şi pune în
valoare drepturile şi obligaţiile ce-i sunt recunoscute, respectiv impuse.
Existenţa persoanei fizice şi juridice presupune corpul uman şi viaţa umană şi
existenţa persoanei, care este condiţionată de datele biologice pe care le are în
vedere, dacă nu în totalitate, măcar în parte, dreptul nu defineşte viaţa dar o
sesizează prin două evenimente biologice: naşterea şi moartea.
Una dintre părţile componente a capacităţii juridice este capacitatea de drept
civil, care poate fi definită ca parte a capacităţii juridice a omului care constă în
aptitudinea acestuia de a avea de şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi
de a-şi asuma obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice.
Sistemul conceptual existent în Republica Moldova referitor la capacitatea
juridică a persoanei fizice este un sistem al teritorialităţii legilor, aplicându-se în
regim egal tuturor indivizilor (cetăţeni străini, apatrizi, naţionali) de pe teritoriu
său, fiind un sistem echivalent epocii actuale, nu se poate face abstracţie de
normele internaţionale pe care Republica Moldova le-a adoptat şi care produc
urmări şi la nivelul situaţiei străinilor.
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, raportate la
capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă, sunt: legalitatea, generalitatea,
inalienabilitatea, intangibilitatea şi egalitatea.
94
Analizând, caracterului general al capacităţii civile, se poate de constat, că
persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, care împreună alcătuiesc
capacitatea civilă în înţelesul de capacitate în societate şi nu de capacitatea de drept
civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului.
Capacitatea de folosinţă presupune posibilitatea subiectului de a avea drepturi
şi obligaţii civile. Importanţa capacităţii de folosinţă constă şi în faptul că numai
prin ea persoana poate dobândi drepturi şi îşi poate asuma obligaţii concrete.
Deci, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii
civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile,
reunind trei elemente esenţiale: această capacitate este o parte a capacităţii civil,
există corelaţia dintre parte şi întreg; ea rezidă în aptitudinea persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii; aceste drepturi şi obligaţii sunt civile şi nu drepturi şi obligaţii
în general, având următoarele caracteristici de bază: legalitatea, inalienabilitatea,
intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.
O altă parte a capacităţii civile este capacitatea de exerciţiu, după cum s-a
subliniat cu îndreptăţire în majoritatea definiţiilor, care presupune încheierea de
acte civile şi nu de acte juridice, încheierea acestor acte civile trebuie să se refere
nu numai la exercitarea de drepturi şi asumarea de obligaţii civile, ci şi la
dobândirea de drepturi subiective civile şi executarea obligaţiilor civile.
Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilă persoanei de a dobândi şi de exercita
drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le
executa, nu apare o dată cu naşterea persoanei fizice, precum capacitatea de
folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere.
Astfel, legiuitorul stabileşte că persoana fizică dobândeşte capacitatea de
exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică vârsta de 18 ani, de la regula generală
fiind două excepţii. În noul Cod Civil al RM a fost redusă vârsta la care minorii
dobândesc capacitatea de exerciţiu restrânsă, astfel minorii de 14 ani dobândesc
capacitatea de exerciţiu restrânsă, pe când minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani dispun de capacitatea de a încheia doar anumite acte juridice de sine stătător.
95
În temeiul art. 24 din CC al RM o persoană fizică poate fi declarată ca
incapabilă, în cazul în care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau
deficienţe mintale), persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale.
Deci, drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform
art. 24 din Codul civil, “servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror
cauză persoana nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale”.
Analizând, conţinutul categoriilor “declararea incapacităţii” şi “limitarea
capacităţii” se poate de menţionat că ele diferă una de la alta, nu numai din punctul
de vedre al dreptului material-civil, dar şi prin multe semne judiciare pentru
examinarea în cadrul procedurii civile speciale.
Prin limitarea capacităţii de exerciţiu trebuie de înţeles lipsirea persoanei
fizice de dreptul de a întreprinde fără acordul curatorului următoarelor acţiuni: de a
vinde, dona, a lăsa ca moştenire, cumpăra un anumit patrimoniu, precum şi de a
întreprinde şi alte acţiuni ce ţin de gestionarea patrimoniului, cu excepţia a celor
acţiuni ce ţin de viaţa de toate zilele de a primi personal salariul, pensia li alte
tipuri de venit.
O altă deosebire principală dintre aceste categorii de pricini civile o constituie
posibilitatea apariţiei unui litigiu în procesul examinării pricinilor civile cu privire
la limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu. Drept obiectiv de
soluţionare a acestor pricini poate fi nu numai interesul ocrotit prin lege – limitarea
persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu, dar şi drepturile subiective ale
persoanei fizice.
Astfel, în finele acestui studiu se poate de constat că capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice este recunoscută în mod egal, manifestându-se odată cu naşterea
persoanei şi încetând odată cu moartea ei, devenind inseparabilă de persoană pe tot
parcursul vieţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii. Iar, esenţialul şi specificul
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că dobândirea de drepturi
civile şi asumarea de obligaţii civile se realizează prin încheierea de acte juridice
civile de către subiectul de drept civil singur, personal, fără nici o intervenţie din partea
altei persoane.
96
BIBLIOGRAFIE
I. Acte normative
1. Constituţia adoptată 29.07.1994 // Monitorul Oficial nr.1 din 12.08.1994
2. Codul civil al Republicii Moldova din 1107/2002 // Monitorul Oficial al RM nr.
82-86 din 22.06.2002
3. Codul Civil al RSSM din 26.12.1964
4. Codul de Procedură civilă, nr. 225 din 30.05.2003 // M.O., nr. 111-115 din
12.06.2003
5. Codul familiei a Republicii Moldova nr.1316 din 26.10.2000// Monitorul
Oficial nr. 47-47 din 26.04.2001
6. Codul Penal: Comentat şi adnotat .- Chişinău: Cartier Juridic, 2005
7. Legea cu privire la proprietate nr.459 din 22.01.1991 // Monitorul Oficial nr.3-
4-5-6 din 30.06.1991
8. Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului
//Monitorul Oficial, nr. 57-58 din 04.09.1997
9. Legea cu privire la notariat Nr. 1453 din 08.11.2002 // Monitorul Oficial 154-
157-1209 din 21.11.2002
10.Legea privind actele de stare civilă nr.100 din 26.04.2001// Monitorul Oficial
nr.97-98 din 17.08.2001
11.Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293 din 23.11.1994 //
Monitorul Oficial , nr. 13 din 02.03.1995
12.Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire
la practica a examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind
limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice”
nr. 17 din 31.05.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova .- 2004 .- Nr.7
13.Declaraţia Universală a Drepturilor omului din 10.12.1948 // Tratate
internaţionale .-1998.- Vol. I
97
14.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice 16.12.1966 //
Tratate internaţionale .- 1999.-Vol.I
15.Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989//
Tratate internaţionale .- 1998.- Vol. I
II. Monografii şi ediţii periodice
1. Antonescu M.V. Regimul juridic al străinilor în România. – Bucureşti: All
Beck, 2001
2. Balan O. Acţiunile autorităţilor publice în legătură cu persoanele străine,
apatrizii şi persoane care beneficiază de imunitate diplomatică // Revista
naţională de drept .-2002 .- Nr. 12
3. Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică. Vol.I .- Chişinău: Cartier Juridic, 2004
4. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului
civil .- Bucureşti: Şansa, 2000
5. Bontea O. Evoluţia istorică a capacităţii juridice a persoanei fizice // Revista
Naţională de Drept . – 2004. – Nr. 6
6. Bontea O. Norma conflictuală privind starea şi capacitatea persoanei fizice //
Revista Naţională de Drept .- 2005 .- Nr. 11
7. Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele .- Bucureşti: All Beck, 2001
8. Beleiu Gh. Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. –
Bucureşti: All Beck, 1992
9. Beleiu Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiecţii dreptului
civil .- Bucureşti: Şansa, 2000
10.Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. – Bucureşti: All Beck, 2001
11.Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului românesc . – Universitatea independentă
“Dimitrie Cantemir”, 1991
12.Chelaru E. Drept civil. Persoane. Bucureşti: All Beck, 2003
13.Ceterche I. Luburici M. Teoria generală a statului şi dreptului. Vol II .- Iaşi,
1994
98
14.Creţu L. Natura juridico-procesuală a pricinilor civile cu privire la declararea
incapacităţii persoanei fizice sau limitarea persoanei fizice în capacităţii de
exerciţiu // Revista naţională de drept .- 2003 .- Nr. 4
15.Cocoş Ţ. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2000
16.Costin M.N. Marile instituţii ale dreptului civil român: Persoana fizică şi
persoana juridică .- Cluj-Napoca: Dacia, 1994
17.Comentariu Codului Civil al Republicii Moldova . Vol I. – Chişinău, Arc, 2005
18.Dicţionar de drept civil .- Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1999
19.Hanga Vl. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Ed. Dacia, 1956
20.Hamangiu C.,Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român:
Vol.I .- Bucureşti: All beck, 2002
21.Граждансое право. Ред. Суханов Е.А. – Москва: Бек,1998
22.Гражданское право.- под.ред. Сергеев А.П., Толстого Ю.К. .- Москва, 2003
23.Гражданское право России. Общая часть - под.ред Садиков О.Н. – Москва,
Юристь, 2001
24.Jacota M.V. Drept roman . – Iaşi: Chemarea, 1993
25.Foroiu D. Istoria statului şi dreptului românesc . – Iaşi: Chemarea, 1991
26.Lupan E. Drept civil. Persoana fizică .- Bucureşti: Lumina Lex, 1999
27.Lupulescu D., Lupulescu A.M. Identificarea persoanei fizice: Numele de
familie, domiciliu, actele de stare civilă .- Bucureşti: Lumina Lex,2002
28.Molcuţ E. Drept privat roman. Note de curs. – Bucureşti: Universul Juridic,
2003
29.Molcuţ Cf. E., Oancea D. Drept roman. – Bucureşti: Şansa, 1993
30.Murzea C. Drept roman. – Ed. II-a . – Bucureşti: All Beck, 2003
31.Minnoios G. Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare.
– Bucureşti: Humanitas, 2002
32.Михайлова И. Возникновение правоспособности физических лиц: новые
аспекты // Российский Судья .- 2004.- N.10
33.Mureşan. M. Drept civil. Persoane.- Cluj-Napoca: Cordial, 1992
34.Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: All Beck, 2003
99
35.Мушинский В.О. Гражданское право .- Москва: Инфа-М, 2003
36.Negrea C. Dreptul civil, vol. I .- Cluj: Bernat, 1960
37.Нечаев А. О правоспособности и дееспособности физических лиц //
Государсто и паво .- 2001.- N. 2
38.Pintelei N. Protecţia internaţională a străinilor // Legea şi viaţa .-2006 .- Nr.6
39.Poenaru E. Drept civil. Teoria generală. Personale .- Bucureşti: All Beck, 2002
40.Popa V.V. Drept privat roman. – Bucureşti: All Beck, 2004
41.Popa V. Drept privat roman. – Timişoara: Ed. Presa Universitară Română, 1994
42.Răuschin Şt.Poa. Gh., Rauschin Ştefania. Drept civil. Teoria generală. Persoane
fizică. Persoană juridică .- Iaşi: Junimea, 2000
43.Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile
regimului totalitar . – Chişinău, 2001
44.Stătescu C. Drept civil. Persoanele .- Bucureşti:1995
45.Шершеневич Г.Ф. Курс гражданского права .- Тула: Автограф, 2001
46.Tamaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. – Bucureşti:
Academiei Române, 1993
47.Ungureanu O. Jugastru C. Drept civil. Persoane. Bucureşti: Rosetti, 2003
100
Declaraţia privind asumarea răspunderii
Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în
teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice.
Conştientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Numele de familie, prenumele Eugeniu TCACI
Semnătura ______________
Data ______________
101