1

TELEMEDICINA – APLICAŢII ÎN MEDICINA DE URGENŢĂ

Adela Golea

Radu Badea

În epoca tehnologiei informaţionale, omul utilizează industria informatică în

scopul îmbunătăţirii sistemelor de sănătate. Astfel a apărut conceptul de management

informaţional în medicina de urgenţă şi a început introducerea tehnologiei informaţionale

prin aplicarea telemedicinei şi a sistemelor e-health[1].

Tehnologia informaţională este utilizată:

ca metodă de informare în cadrul asistenţei medicale;

ca mijloc de acces la bazele de date clinice, paraclinice şi de studii diagnostice;

pentru comunicare interactivă între membrii comunităţilor medicale;

ca procedeu de documentare;

pentru educaţie medicală continuă la distanţă prin cursuri de tip e-learning sau studii

de caz interactive;

pentru a analiza paractica medicală sub aspectul costurilor diagnosticului, a

managementului terapeutic şi proceselor de formare în vederea creşterii calităţii

asistenţei medicale;

pentru a oferi suport electronic în cadrul deciziilor clinice şi evaluării eficienţei lor

sub forma dovezilor necesare schimbării şi eficientizării guideline-urilor diagnostico-

terapeutice.

Pentru înţelegerea noilor concepte este necesară definirea termenilor:

Data: reprezintă numere, texte, grafice, imagini sau mesaje vocale stocate într-o formă

care poate fi procesată de computer[2].

Management informaţional: termenul se referă la captarea, stocarea, partiţia, analiza,

afişarea şi standardizarea informaţiei[2].

Informatică medicală: termenul se referă la o disciplină ştiinţifică care a apărut ca o

interfaţă ce reuneşte ştiinţa computerelor cu analiza datelor şi asistenţa medicală[2].

Telemedicina: termenul derivă din greacă, 'tele' însemnând 'la distanţă' şi cuvântul

modern 'medicină' care la rândul său derivă din latină: 'mederi' însemnând 'healing -

tămăduire'.

Telemedicina a fost definită sub diferite forme de-a lungul anilor, prima definiţie

concentrată într-o frază a fost dată de Thomas Bird în 1970 referindu-se la acordarea

asistenţei medicale, când medicii examinează pacientul la distanţă utilizând tehnologiile

telecomunicaţiilor.

Comisia Europeană a programelor de teleasistenţă medicală defineşte

telemedicina ca: "acces rapid la expertizele medicale distribuite şi de la distanţă prin

intermediul tehnologiei

informaţiei şi telecomunicaţiilor, indiferent unde pacientul şi informaţia relevantă

sunt localizate[3]

2

Termenul de “e-health” cuprinde prin definiţie mai mult decât un progres

tehnologic. De-a lungul anilor a fost definit sub diverse forme. Eysenbach a sintetizat

termenul şi conceptual după cum urmează:

e-health este domeniu de graniţă ivit la intersectarea informaticii medicale, sănătăţii

publice şi economiei, referindu-se la serviciile de sănătate şi informaţiile furnizate şi

amplificate prin tehnologia de tip internet. În sens larg, termenul caracterizează nu

numai dezvoltarea tehnologică, dar şi a inteligenţei, a modului de a gândi, a atitudinii,

dar şi a angajamentului într-o reţea, o gândire globală, pentru a îmbunătăţi asistenţa

medicală locală, regională şi a întregii lumi utilizând comunicaţiile şi tehnologia

informaţională[4]

Această definiţie este suficient de largă pentru a evidenţia cadrul dinamic al

cunoştiinţelor furnizate de internet şi în acelaşi timp învăţămintele pe care le cuprinde

denumirea de e-health mai mult decât termenii de "Internet şi Medicină". Astfel, "e" în

e-health nu se referă numai la "electronic," ci implică o serie de alţi termeni "e", care

împreună caracterizeă mai bine tot ceea ce înseamnă e-health.

Cei zece termeni "e" sunt:

1. Efficiency - eficienţă – una dintre promisiunile e-health este de a creşte eficienţa

asistenţei medicale, în acest mod scăzând costurile. O posibilitate a scăderii

costurilor poate fi evitare utilizării mijloacelor de diagnostic incerte şi a celor

terapeutice, prin uzitarea comunicării între serviciile medicale implicate în

asistarea pacientului.

2. Enhancing quality - creşterea calităţii îngrijirilor - creşterea eficienţei nu

presupune numai reducerea costurilor, dar în acelaşi timp şi îmbunătăţirea

calităţii. E-health poate creşte calitatea asistenţei medicale, de exemplu prin

facilitarea comparării între diferiţi furnizori de servicii, implicând consumatorul

ca o forţă de asigurare a calităţii şi orientarea pacientului către cele mai bune

servicii.

3. Evidence based – bazată pe evidenţe - aplicaţiile e-health trebuie să fie bazate

pe evidenţe în sensul că eficacitatea şi eficienţa nu trebuie asumate ci dovedite

prin evaluare ştiinţifică riguroasă. Acest domeniu necesită o muncă asiduă.

4. Empowerment - împuternicirea - consumatorilor şi pacienţilor prin dezvoltarea

cunoştiinţelor de bază în medicină şi a notelor electronice personale accesibile

consumatorilor prin internet, e-health deschizând noi oportunităţi pentru

pacienţii preocupaţi de medicină.

5. Encouragement - Favorizează - o nouă relaţie între pacient şi personalul

medical, către un parteneriat în care deciziile se iau de ambele părţi.

6. Education- educaţia - medicilor printr-o sursă on-line (continuing medical

education) şi a consumatorilor (educaţie sanitară, informatii de prevenţie a unor

maladii).

7. Enabling – permite - schimbul de informaţie şi comunicarea într-un mod

standardizat între serviciile medicale.

8. Extending – extinde - orizontul asistenţei medicale dincolo de convenţional.

Aceasta în sens conceptual, dar şi geografic, e-health permite consumatorilor să

obţină uşor informaţii despre serviciile de sănătate oriunde pe glob.

3

9. Ethics – etică - e-health implică noi forme de interacţiune între pacient şi medic,

punând noi probleme de etică, ca spre exemplu în practica medicală online:

consimţământul informat, confidenţialitate, imparţialitate.

10. Equity – echitate - să facă asistenţa medicală cît mai imparţială, dar în acelaşi

timp e-health poate adânci diferenţa între "a avea" şi "a nu avea". Oamenii care

nu au acces la computer din motive financiare nu pot utiliza sistemele ehealth.

În completarea celor zece e, e-health trebuie deasemenea să fie:

Uşor de utilizat,

atrăgătoare (nimeni nu utilizează ceva plictisitor!) şi

captivantă

-şi astfel sigur va exista!

Termenul de e-health cuprinde un set de concepte separate, incluzând sănătatea,

tehnologia şi activitatea comercială. Cele mai multe definiţii includ rolurile diverselor

atitudini şi domenii de conlucrare, aşteptările de la reţelele electronice în înlocuirea

elementului distanţă cu cel de loc şi dezvoltare tehnologică.

Întrebările care rămân sunt legate de cum influenţează diferitele concepte şi

modalităţi de înţelegere a termenului e-health partenerii implicaţi în astfel de reţele. Ce

aşteaptă populaţia de la sistemele e-health ? Doresc furnizorii de servicii medicale

sisteme e-health ? Cum schimbă sistemul e-health relaţiile, modul de înţelegere şi

interacţiunile în cadrul sistemului de sănătate ?

E-health în medicină presupune:

teleîngrijire

telemedicină

telenursing

monitorizare pacienţi din zonele izolate

decizii luate pe suport software activităţi e-learning de pregătire a personalului

medical

supravegherea sănătăţii publice

Pentru o bună funcţionare procesul de tip tele-health trebuie să fie interactiv şi să

se dezvolte după o infrastructură cu următoarele cerinţe:

stabilirea coordonatelor medicale, tehnice şi etice ale aplicaţiilor de tip tele-e-

health

indicatori calitativi de performanţă

cerinţe de interoperabilitate şi conexiune

ghiduri de funcţionare şi utilizare

indicatori cantitativi de eficienţă

evaluare prin rapoarte bazate pe evidenţe privind testele de performanţă a

aplicaţiei şi interoperabilitatea acesteia[5]

Aplicaţiile actuale pe specialităţi sunt în domeniul:

o telepsihiatriei - internetul poate deveni un mod de comunicare între psihoterapeut

şi pacient, dispărând astfel inhibiţiile comunicării directe;[6]

o telehomecare la nivelul medicinei de familie – implicând teleconsult şi programe

de educaţie medicală a populaţiei[7,8], asistenţa medicală a pacienţilor vârstnici[

9]

o telehomecare aplicat în nefrologie, la pacienţii cu dializă cronică pentru

aprecierea parametrilor dializorului, a parametrilor clinici: tensiune arterială,

EKG, pulsoximetrie.[10

]

4

o telehomecare cu specific diabetologic – teleconsultul pacienţilor cu diabet

insulinodependent şi managementul dozelor[11

]

o telecardiologia – stocarea imaginilor ecocardiografice şi teleconsult[12

],

supravegherea EKG[13

], a tensiunii arteriale sau managementul dozelor

medicamentoase

o teleimagistică – consult la distanţă aplicat tuturor domeniilor: radiologie[14

],

ultrasonografie, CT, RMN

o teledermatologie – cu rol de consult şi management terapeutic în zonele

izolate[15

]

o teleasistenţei în medicina de urgenţă – asigurarea unui lanţ eficient de

medicalizare a pacientului şi pregătirea departamentelor de urgenţă printr-un

sistem de preanunţ al sosirii cazurilor cu minime informaţii despre starea lor[16

]

sau conectarea zonelor rurale, izolate la sistemul de urgenţă[5]

În situaţii de urgenţa, acest acces la telemedicină poate însemna diferenţa dintre viaţă

şi moarte. În particular, în aceste cazuri în care timpul de răspuns rapid şi necesitatea de

asistenţă specializată sunt necesare, disponibilitatea telemedicinei poate fi hotărâtoare.

Telemedicina deasemenea are potenţialul de a îmbunătăţii furnizarea asistenţei medicale

prin cuprinderea unei largi game de servicii medicale ca radiologia, medicina de urgenţă,

psihiatria, dermatologia, îngrijirile la domiciliu a pacienţilor critici la nivelul

comunităţilor şi individual, în zonele urbane şi rurale. În plus, telemedicina poate ajuta la

atragerea şi reţinerea profesioniştilor din domeniul medical în arii rurale prin oferirea

trainingului on- line şi colaborării cu experţi profesionali din diferite domenii

medicale[3].

Amploarea dezvoltării telecomunicaţiilor şi a tehnologiei computerizate începând cu anul

1960 a deschis calea implementării infrastructurii necesare îmbunătăţirii calităţii vieţii în

zonele izolate. Primele proiecte de telemedicină au fost dezvoltate de NASA între 1960-

1970, prin programul STARPAHC, care apoi a fost extins în folosul populaţiei din

rezervaţia indiană din Arizona.

În 1996 Reid defineşte telemedicina ca fiind ştiinţa ce utilizează tehnologia de

avangardă în telecomunicaţii pentru a schimba informaţia medicală şi a oferi sevicii

medicale de calitate indiferent de zona geografică, timp, bariere sociale sau culturale.

Primele aplicaţii ale telemedicinei în medicina de urgenţă au fost de tipul triajului

telefonic şi al informării telefonice a centrelor de traumă despre starea pacienţilor.

După anul 1990 încep să se dezvolte programe de telemedicină în caz de

accidente, traumă, în serviciile de urgenţă (Statele Unite, Canada, Marea Britanie,

Scandinavia). Primele aplicaţii în medicina de urgenţă a căror eficienţă cost beneficiu a

fost demonstrată s-a desfăşurat în 1994 în Norvegia şi SUA, iar după acesta evoluţia

programelor a fost lentă.

S-a introdus teleradiologia, prin analiza imaginilor radiografice şi de CT scan, ca

suport de realizare a monitorizării, teleconsultului pacienţilor traumatizaţi din zonele

izolate şi stabilirii necesităţii de transfer a acestora către centrele de traumă. O aplicaţie

aparte reprezentînd-o pacienţii cu potenţial neurochirurgical al căror triaj optim de

transport către centrele de neurochirurgie reduce mult costurile asistenţei de urgenţă.

În Regatul Unit al Marii Britanii s-a utilizat videoconferinţa în timp real pentru a

superviza activitatea nurselor din centrele minore de traumă din zonele izolate. În acelaşi

timp SUA a introdus teleasistenţa de urgenţă în centrele de traumă la nivel de medici

5

şi nurse în Oklahoma, Minnesota, New York. Una din primele aplicaţii ale telemedicinei

de urgenţă a fost asistenţa în caz de dezastre naturale: National Aeronautics and Space

Administration (NASA) a aplicat-o în cutremurul din Armenia, denumind-o

“Spacebridge to Armenia”.

În perioada 2003/2004 s-a solicitat de comunitatea locală şi va fi implementat

programul Wound management – statewide research application în New England,

Central Coast şi Far West[17

]. Scoţia a derulat în 2004 un program educaţional de

telemedicină pentru accidente şi medicii de urgenţă, bazat pe pregătirea la distanţă prin

videoconferinţe şi discuţii interactive[18

].

Swinfen Charitable Trust (SCT) a dezvoltat un program de cercetare bazat pe

studiul implicării pe termen lung a comunicaţiilor prin satelit pentru a furniza rapid

informaţii şi instrumente diagnostice de răspuns la dezastre aşa cum a fost de curând

tsunami. Proiectul este cunoscut sub numele: SCT – Disaster and remote

communications and diagnostic package. SCT a stabilit una din puţinele linii on-line

de caritate din lume în diagnosticul la distanţă în zonele izolate, care a fost testată cu

success timp de trei ani în zonele deluroase din Nepal. Sistemul este simplu pentru a fi

uşor utilizat. Se transmit datele telefonic prin satelit, laptop, cameră digitală cu rezoluţie

medie, tripod şi solar panel. Accesul la reţeaua SCT de diagnostic în zonele isolate poate

salva vieţi prin consultarea specialiştilor din clinicile de profil de către medicii aflaţi în

zona afectată[19

].

În estul Bavariei, Germania unde există numeroase zone forestiere şi un parc

naţional s-a dezvoltat o reţea de telemedicină în asistenţa de urgenţă, numită

"Telemedicine Network Eastern Bavaria" care reuneşte toate spitalele din zonă, iar

proiectul NOAH de punere în practică a acesteia se desfăşoară utilizînd ca support IT

PC uri mobile cu comunicare de tip wireless. Sistemul german de urgenţă utilizează în

prespital ambulanţe, vehicule dotate cu aparatură de support vital şi elicoptere fiind unul

din cele ami performante şi lucrând după sintagma "Stay and Treat" care este opusă celei

de "Scoop and Run" care se pretează la teleasistenţă. Se realizează prin acest proiect un

nou lanţ de asistenţă medicală mai eficient care presupune anunţul centrelor de urgenţă şi

informarea acestora despre starea pacientului, precum şi consultarea lor despre

eventualele manopere terapeutice necesar de efectuat în prespital.[20

]

Multiple sisteme de telemedicină au fost dezvoltate de-a lungul anilor în condiţii

de catastrophe naturale sau umane (nucleare, război).

Primetime III în Macedonia şi Croaţia, fiind abgradată în 1995, a asigurat

asistenţă de urgenţă în traumă şi a redus numărul evacuărilor nejustificate facilitând

optimizarea asistenţei de specialitate la nivelul spitalelor. Sistemul telemedical a permis

transmisia de imagini ecografice de tip 2D şi Doppler, ca suport al acţiunii de triaj al

victimelor ce necesitau transport în centrele specializate.

În Europa s-a desfăşurat în perioada ianuarie 1998 – decembrie 2000 un program

de pregătire în trauma severă denumit ESTPER. Acesta a fost o iniţiativă conjugată a

trei asociaţii International Trauma Anaesthesia, Critical Care Society (ITACCS) şi LLP,

o companie de producere de softuri medicale pentru educaţie în spitale şi universităţi, dar

şi cu aplicabilite în prespital. Trainingul a constat în simularea de situaţii de urgenţă în

vederea instruirii complexe a personalului medical în ceea ce priveşte atitudinea

terapeutică, dar şi organizarea actului medical. Centrele de învăţare au fost create în

Franţa, Germania şi Anglia. Această instruire a fost acreditată de ITACCS. S-a emis o

6

curriculă comună de pregătire bazată pe cazuri clinice desfăşurate în condiţii de spital şi

prespital. Subiectele alese au fost: traumatismele craniene, arsuri severe, traumatismele

organelor interne, politraumatismele, traumă în condiţii toxice[21

].

Cele mai importante aplicaţii ale telemedicinei în urgenţă sunt: asistarea

pacienţilor critici şi politraumatizaţi în prespital, asistarea urgnţelor medicale şi

chirurgicale din zonele rurale şi izolate.

În cazul zonelor rurale telemedicina oferă suportul tehnic şi informaţional necesar

depăşirii barierelor de tip:

- sanitar: lipsa specialiştilor, acces dificil, asigurarea asistenţei medicale pentru

stabilimente umane izolate, distanţe mari faţă de spitale sau unităţi specializate, educaţie

sanitară redusă şi slab promovată, incidenţa crescută a bolilor cronice, liste de programare

lungi pentru consulturi de specialitate şi investigaţii, timp redus de examinare prin

suprasaturarea serviciilor specializate, comunicare deficitară între asistenţa primară şi cea

de specialitate

- social: izolare, nivel cultural redus, dificultăţi în accesul la informaţia medicală al

comunităţii, prevalenţă crescută a vârstnicilor, puţine resurse de orice tip.

Introducerea aplicaţiilor de tip telemedical în asistenţa medicală de urgenţă din

prespital are ca prim obiectiv optimizarea fluxului de informaţii dintre diferitele servicii

participante la asigurarea lanţului supravieţuirii începând cu anunţul sosirii la spital. Se

pot îmbunătăţi următoarele aspecte:

- comunicarea între diferite servicii ce asigură urgenţa prespital terestru şi aerian;

- poate oferi o informare permanentă a capacităţii libere de primire a spitalelor ce

deservesc urgenţele prin structurarea acestora într-o reţea;

- transmiterea primului mesaj în timpul primei terapii: medicul de la locul de asistare a

urgenţei furnizeză informaţii despre situaţia din teren, acesta putând fi teleasistat în ceea

ce priveşte acordarea asistenţei sau efectuarea unor manopere intervenţionale salvatoare

de viaţă;

- cunoaşterea stării pacientului de medicii din dispeceratul de urgenţă, putând astfel

asigura direcţionarea cazului spre spitalul ce asigură terapia optimă;

- comunicarea directă între medicul din prespital şi cel din spital ceea ce permite

optimizarea timpiilor diagnostico-terapeutici;

- standardizarea documentaţiei medicale care va putea fi utilizată pentru studierea

îmbunătăţirii continue a calităţii;

Avantajele aplicaţiilor e-health în managementul urgenţelor traumatice

Tehnologiile informatice au o aplicaţie largă în asistarea de urgenţă a pacientului

traumatizat putând modifica triajul de transport, diagnostic şi atitudinea terapeutică.

Primele aplicaţii s-au realizat în zonele rurale din SUA, Scoţia care au fost conectate cu

spitale de traumă din centre universitare în vederea eficientizării asistenţei prin

implementarea teleconsultului şi a teleasistenţei diagnostico-terapeutice bazată pe

elemente de teleradiologie. Iniţiativele s-au extins rapid în domeniul militar şi cel aero-

spaţial[22

, 23

], primele programe fiind derulate de NASA în 1974. Cel mai important

element al asistenţei de urgenţă este triajul, iar acesta poate fi optimizat prin intermediul

telemedicinei şi totodată obiectivat ca document medico-legal prin aplicaţiile

teleimagistice miniaturizate ce pot fi utilizate în acest moment la locul accidentului

(exemplu examinarea ultrasonografică de tip FAST).[24

]

7

Noile achiziţii în domeniul telecomunicaţiilor pot fi utilizate în asigurarea

comunicării în condiţii de criză ca cele apărute în caz de catastrofe naturale şi nucleare.

Se pot dezvolta sisteme e-health cu rol strategic de prevenire, reducere a numărului de

victime postimpact. Apariţia nanotehnologiei şi a inteligenţei artificale oferă

oportunitatea creării unităţilor mobile cooperante cu aplicaţie în asistenţa medicală a

traumatizaţilor postdezastru, obiectivându-se astfel faptul că telecomunicaţiile salvează

vieţi şi pregătesc răspunsul efectiv în caz de catastrofă.

Existenţa unei reţele interactive de teleasistenţă în traumă facilitează:

1. creşterea calităţii îngrijirii pacienţilor

2. dispariţia diferenţelor de asistenţă în funcţie de teritoriu

3. crearea unui registru de traumă

4. evaluarea aspectului social şi economic

5. facilitează elaborarea de algoritme şi programe de training a personalului medical

implicat în asigurarea asistenţei de urgenţă

6. permite elaborarea unor programe de pregătire a populaţiei

7. favorizează cercetarea în domeniu[5]

În România, nu exista sisteme de telemedicină pentru medicina de urgenţă şi catastrofă

implementate, principala aplicaţie a telemedicinei în ţara noastră fiind îndreptată înspre

latura educaţională (exemplu: aplicaţia desfăşurată între 2002-2004 la Spitalul Fundeni în

colaborare cu Spitalul Floreasca).

Din octombrie 2005 se finanţează de către Centrul Naţional de Management Programe

Bucuresti, în cadrul CEEX-INFOSOC, un program de telemedicină cu aplicaţie în

medicina de urgenţă: “Sistem telematic cu unităţi de intervenţie mobile cooperative

aplicat în medicina de urgenţă şi catastrofă – CoopUrg”. Proiectul de cercetare este

un parteneriat între 4 instituţii: SC IPA SA Sucursala Cluj, Universitatea de Medicină şi

Farmacie Cluj – Catedra de Imagistică Medicală, Universitatea de Medicină şi Farmacie

Târgu Mureş – SMURD , Institutul de Urologie şi Transplant Cluj.

Scopul principal al proiectului este dezvoltarea unei reţele de tip e-Health pentru

mărirea performanţelor în serviciile medicale de urgenţă, bazată pe conceptul FAST

(Focussed Assessment with Sonography for Trauma). Obiectivele sunt următoarele:

realizarea unui sistem regional integrat capabil să ofere servicii de teleasistenţă şi de

transfer al datelor medicale folosind o reţea mobilă de comunicaţie cu scopul de a asigura

o diagnosticare rapidă a cazurilor de traumă majoră; optimizarea funcţionalităţii

întregului sistem în condiţii de catastrofă prin alocarea dinamică a resurselor şi

implementarea unor tehnici cooperative; dezvoltarea unor tehnici interactive de procesare

a imaginilor pentru examinarea ultrasonografică având scopul de a permite funcţionarea

sistemului în regim degradat; proiectarea întregului sistem în vederea procesării datelor

biomedicale folosite în evaluarea şi cuantificarea organelor – o potenţială sursă pentru

programele de transplant; îmbunătăţirea serviciilor medicale de urgenţă pre-spital în

situaţia pacienţilor critici cu referire la resuscitare şi politraumă în vederea creşterii

supravieţuirii şi a scăderii incapacităţii de muncă.

CoopUrg va fi un sistem pilot bazat pe o arhitectură distribuită, având un centru de

comandă regional pentru achiziţia, procesarea şi retransmisia informaţiilor multimedia.

Acesta va fi suportul pentru baza de date, comunicând cu alte centre medicale pentru a

transfera pacienţii traumatizaţi în funcţie de condiţia lor sau pentru a-i pune în legătură cu

centrele de transplant cu scopul de a indentifica potenţialii donatori. Comunicarea on-line

8

cu unităţile mobile aflate pe teren face posibilă teleasistenţa pentru triajul chirurgical şi

pentru procedurile minim invasive ghidate ultrasonografic. Unităţile mobile de

intervenţie formează un sistem de unităţi cooperative, pentru evaluarea condiţiilor de

catastrofă şi a drumurilor de acces. Ele sunt prevăzute cu suport tehnic pentru achiziţia de

imagini ultrasonografice (US) şi transmiterea lor la centrul pilot, cu server mobil de

teleasistenţă. Sistemul astfel proiectat aplică tehnologiile informatice şi de comunicaţii în

domeniul sănătăţii, pentru îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale de urgenţă a

pacienţilor traumatizaţi în condiţii de accidente izolate, colective şi dezastre. În paralel se

realizează o reţea de preluare a potenţialilor donatori de organe de către centrele de

transplant.

În concluzie telemedicina, în viitor, va creşte eficienţa asistenţei medicale de urgenţă,

un aspect important fiind acela al pacienţilor politraumatizaţi. Acest context tehnologic

va conduce la apariţia multor probleme tehnice, administrative, medico-legale şi de etică

până se va atinge potenţialul maxim de securitate al asistenţei medicale a pacientului

critic. Pentru optimzarea sistemelor de telemedicină va fi nevoie de acces la sistemul de

baze de date transmise prin satelit, a comunicaţiilor cu viteză mare de transmisie şi

tehnologiilor de tip wireless, “grid computing”, benzi de emisie de urgenţă, agenţilor

inteligenţi şi a tehnologiei artificiale inteligente, nanotehnologiilor.

Medicul de urgenţă trebuie să înţeleagă sensul fluxului de informaţii în practica şi

cercetarea medicală, să fie conştient de rolul pe care tehnologia informaţională îl poate

juca în îmbunătăţirea asistenţei medicale a pacientului critic.

Bibliografie:

1 McDonald M.: Health in the age of telecognition, In Bezold c. et al., editors: 2020 Visions: Health care

information standards and technologies, Rockville, Md. 1993, United States Pharmacopeia convention 2 William H. Cordell, Jonathan M. Teich, Information Technology in Emergency Medicine, In Rosen’s,

editors: Mosby 2003: Emergency Medicine, Concepts and Clinical Practice, fifth edition 3 http://www.advcomms.co.uk/telemedicine/definition.htm, ADV communication, the visual

communications specialist 4 Hans Oh, BSc; Carlos Rizo, MD; Murray Enkin, MD; Alejandro Jadad, MD, DPhil,

http://www.jmir.org/2005/1/e1/#table2, Review, What Is eHealth (3): A Systematic Review of Published

Definitions 5 Telemedicine for the Medicare Population Summary of Evidence Report-Technology Assessment, No_

24.htm, Evidence Report/Technology Assessment: Number 24, Telemedicine for the Medicare Population 6 Seemann, O. and Soyka, M. (Psychiatrische Universitatsklinik der LMU, Munchen). [Psychiatry and

psychotherapy on the internet. Current overview]. [Review] [17 refs] [German]. Nervenarzt. 1999 Jan;

70(1):76-80. 7 Chen, H. S.; Guo, F. R.; Lee, R. G.; Lin, C. C.; Chen, J. H.; Chen, C. Y.; Kuo, T. S., and Hou, S. M.

(Department of Medical Informatics and Family Medicine, National Taiwan University, Taipei, Taiwan).

Recent advances in telemedicine. [Review] [41 refs]. Journal of the Formosan Medical Association. 1999

Nov; 98(11):767-72. 8 Arnone, G.; Bianchi, A.; Della Pietra, B.; Sernicola, R.; Sparacino, E., and Vitolo, R. (Consorzio Corinto,

Naples, Italy.). Easy Medic: an Internet application for the general practitioner. Journal of Telemedicine &

Telecare 1998;4 Suppl 1:93-4. ISSN: 1357-633X. 9 Nakamura, K.; Takano, T., and Akao, C. (Department of Public Health and Environmental Science,

School of Medicine, Tokyo Medical and Dental University, Japan. nakamura.hlth@med.tmd.ac.jp). The

effectiveness of videophones in home healthcare for the elderly [see comments]. Medical Care. 1999 Feb;

37(2):117-25. 10

Agroyannis, B.; Fourtounas, C.; Romagnoli, G.; Skiadas, M.; Tsavdaris, C.; Chassomeris, C.; Tzanatos,

H.; Kopelias, I.; Lymberopoulos, D., and Psarras, J. (Department of Nephrology, Aretaieon University

9

Hospital, Athens, Greece). Telemedicine technology and applications for home hemodialysis. International

Journal of Artificial Organs. 1999 Oct; 22(10):679-83. 11

Montani, S.; Bellazzi, R.; Larizza, C.; Riva, A.; d'Annunzio, G.; Fiocchi, S.; Lorini, R., and Stefanelli,

M. (U.P.I.T. Consorzio di Bioingegneria ed Informatica Medica, Pavia, Italy. stefania@aim.unipv.it).

Protocol-based reasoning in diabetic patient management. International Journal of Medical Informatics.

1999 Jan; 53(1):61-77. 12

Fiuza, M.; de Padua, F., and Lopes, M. G. (LA3-Centro de Cardiologia, Universidade de Lisboa,

UCIM/Medicina IV, Hospital Universitario de Santa Maria.). [The digital image archive--its clinical

applications and importance in cardiology consulting by telemedicine]. [Review] [44 refs] [Portuguese].

Revista Portuguesa De Cardiologia. 1997 Feb; 16(2). CODEN: 127-39, 123; ISSN: 0304-4750. 13

Magrabi, F.; Lovell, N. H., and Celler, B. G. (Graduate School of Biomedical Engineering, University of

New South Wales, Sydney, Australia). A web-based approach for electrocardiogram monitoring in the

home. International Journal of Medical Informatics. 1999 May; 54(2):145-53. 14

Corr, P. (Department of Radiology, University of Natal, Durban.). Teleradiology in KwaZulu-Natal. A

pilot project. South African Medical Journal. 1998 Jan; 88(1). CODEN: 48-9; ISSN: 0038-2469. 15

Norton, S. A.; Burdick, A. E.; Phillips, C. M., and Berman, B. (Department of Medicine, Tripler Army

Medical Center, Honolulu, Hawaii, USA.). Teledermatology and underserved populations [published

erratum appears in Arch Dermatol 1997 Jul;133(7):819]. Archives of Dermatology. 1997 Feb; 133(2).

CODEN: 197-200; ISSN: 0003-987X. 16

Summers, R. L. (Department of Emergency Medicine, University of Mississippi Medical Center, Jakson

39216, USA.). Medical computing in Mississippi. Journal of the Mississippi State Medical Association.

1997 Mar; 38(3). CODEN: 77-81; ISSN: 0026-6396. 17

Telehealth initiative January 2004 Newsletter Issue No.10I V E 18

Julie Mardon, Telemedicine education in accident and emergency, BMJ Career Focus 2004;328:s45-

s46 (31 January), doi:10.1136/bmj.328.7434.s45

19 Telemedical Response to the Tsunami Crisis , SWINFEN Charitable Trust Disaster and Remote

Comunication Package, 11 January 2005I edicine Systems in Response to Tsunami Crisis 20

E-Health Care: A Multimedia Inter-Organisational System to Support Emergency Care Process Chains,

Dr. Wolfgang Röckelein , Dr. Ronald Maier, Ulrich Schächinger , E-Health sistem german de urg.htm 21

www.K22-elearning made in Europe

22 Julie Mardon, Telemedicine education in accident and emergency, BMJ Career Focus 2004;328:s45-

s46 (31 January), doi:10.1136/bmj.328.7434.s45 23

R. Stephen Smith, MD, Wichita Kan, Telemedicine and trauma care, Southern Medical Journal, august

2001, vol.94, nr. 8 24

Dakins, D.R. (1995) Urgent Care Applications Triage Trauma, Extend Rural Coverage, Telemedicine:

The Monthly Newsletter of Telecommunications in Healthcare, 3(7):1, 4-5