Suport Curs Cresterea Oilor
-
Upload
lupu-alina -
Category
Documents
-
view
61 -
download
6
description
Transcript of Suport Curs Cresterea Oilor
ZOOTEHNIE
CREŞTEREA OVINELOR
IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREŞTERII
OVINELOR
Ovinele au constituit, încă din antichitatea romană, o principală sursă de
hrană, ele furnizând crescătorilor, atât produse alimentare, cât şi materii prime
pentru industria uşoară. Geto-dacii se ocupau cu creşterea oilor, mărturie stând
bazoreliefurile de pe Columna lui Traian, ţi de pe monumentul de la Adamclisi.
Principalele produse care se pot obţine de la oi sunt: carnea,
laptele, lâna, blănurile, pielicelele, etc.
Lâna reprezintă principalul produs al ovinelor, fiind materie primă
importantă în industria textilă, ea neputând fi egalată de fibrele sintetice ale
industriei chimice, mărturie stând evoluţia ascendentă a consumului mondial de
lână.
Carnea este cerută tot mai mult de piaţa mondială, în special, cererea
pentru carnea de miel îngrăşat, mai ales în Orientul Apropiat şi vestul Europei,
unde este vândută la preţuri mai mari decât cea de taurine sau cea de suine.
Datorită acestei cereri mari de carne de miel îngrăşat, s-au constituit unităţi
specializate pentru îngrăşarea acestora, ei fiind preluaţi la înţărcare şi îngrăşaţi
până la 35-37 kg. Pentru îmbunătăţirea cantităţii de carne se practică metisări cu
rase importate ca: Corriedale, Romney-Marsh, Suffolk, Polwarth, etc.
1
ZOOTEHNIE
Pielicelele sunt foarte căutate, pe piaţa internă şi externă, pentru
confecţionarea obiectelor de marochinărie, mai ales cele provenite de la mieii
din rasele Ţigaie, Spancă, Merinos, de la rasa Karakul şi metişii acesteia cu
Ţurcana neagră, brumărie.
Laptele este căutat datorită calităţilor sale, în special, în fabricarea
brânzeturilor de calitate deosebită, fermentaţie. Ţara noastră este considerată o
mare producătoare de brânzeturi din lapte de oaie. Producţia de lapte prezintă
importanţă şi pentru creşterea mieilor, astfel cu cât oile dau mai mult lapte, cu
atât mieii cresc mai repede, deci producţia de carne de miel este mai mare.
Gunoiul de grajd provenit d
e la ovine are o mare valoare fertilizantă, fiind folosit în zonele de deal şi
de munte, unde, prin “târlire” se îngraşă suprafeţe mari de păşune, ducând la
creşterea cantităţii de masă verde.
Pe lângă produsele principale obţinute de la ovine, unele alimentare şi
altele industriale, se obţin subproduse, cum ar fi: coarnele şi unghiile- se
obţin obiecte de uz casnic, pot servi ca îngrăşământ sau la extragerea unor
coloranţi; intestinele- folosite la prepararea firelor de catgut folosite în chirurgie,
corzi pentru instrumente muzicale, membrane pentru mezeluri, corzi pentru
rachetele de tenis, etc; sângele- obţinerea făinei de sânge folosită în alimentaţia
animalelor, sau se pot folosi deşeurile ca îngrăşământ; glandele; oasele- se poate
extrage ulei special, din membrele ovinelor, ce se menţine în stare lichidă şi la –
15 grade, se pot confecţiona nasturi, mânere, figuri de şah, etc.
Creşterea ovinelor este rentabilă, atât datorită faptului că nu necesită
investiţii mari, cât şi a valorificării economice superioare a subproduselor
vegetale celulozice, păşunilor slab productive unde au păşunat taurinele, şi
grosierelor. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).
2
ZOOTEHNIE
RASELE DE OVINE
Clasificarea raselor de ovine
La ora actuală, pe suprafaţa Terei, există aproximativ 300 de rase de
ovine. Aceste rase de ovine se clasifică după mai multe criterii, aici
evidenţiindu-se doar trei dintre ele, şi anume: criteriul zooeconomic, originea şi
după producţia piloasă.
După criteriul zoo-economic, fiind considerat cel mai corespunzător:
- rase pentru lână: Merinos (fără Merinosul precoce);
- rase pentru carne: rasele englezeşti de carne;
- rase pentru lapte: Friză, Larzac, Awassi;
- rase mixte: carne-lână; lână-carne; pielicele-lapte; carne-grăsime.
După origine:
- rase autohtone: - cu lână fină: Merinos de Palas, Transilvănean,
Spancă;
- cu lână semifină: Ţigaie;
- cu lână groasă: Ţurcană.
- rase importate: - rase specializate cu lână fină: Merinosul “Sovietic”,
Merinosul Australian, Merinos de Groznensk;
rase mixte pentru lână-carne: Merinosul caucazian,
Merinosul de Stavropol;
- rase mixte pentru carne-lână: Ille de France,
Polwarth, Corriendalle, Merinolandschaf;
- rase specializate pentru carne (englezeşti);
- rase pentru pielicele şi lapte: Karakul;
- rase pentru lapte:Friza şi Awassi;
- rase prolifice: Landrace finlandez şi Romanov.
1
ZOOTEHNIE
Caracteristici în funcţie de rasă
1. Rase autohtone ameliorate
Merinosul de PalasA luat naştere în anul 1897, având ca scop studiul aclimatizării diferitelor
rase la noi în ţară, cât şi îmbunătăţirea raselor de lână. La începutul ei, oieria
avea în efectiv oi din diferite rase, şi anume Spancă, Carnabat şi Ţigăi albe,
precum şi un număr mic de indivizi din rasa Merinos precoce, importat din
Franţa. Din acest efectiv a rezultat o turmă de oi cu lână fină, care a dispărut în
anii primului război mondial. Între anii 1920-1930 se importă din Franţa şi
Germania Merinos Rambouillet, respectiv Merinos semiprecoce. Aceste două
rase au fost suprapuse celor autohtone, rezultatul obţinut fiind reprezentat de
Merinosul de Palas. În formarea acestei rase se disting trei etape:
a. Prima etapă- până în anul 1925. În această etapă s-a urmărit formarea
unui animal asemănător cu Merinosul Rambouillet, robust.
b. Etapa a II - a- între anii 1926-1943. Această etapă este caracterizată de
încrucişările făcute cu Merinosul precoce şi semiprecoce, urmărindu-se creşterea
precocităţii şi a masei corporale, cât şi reducerea numărului de “cravate”.(după I.
Petroman, C. Culea, 1998).
c. Etapa a III – a- după anul 1944. Această etapă a însemnat mărirea
şuviţei, extinderea lânii pe abdomen şi a randamentului la spălare. S-au făcut
infuzii cu Merinosul de Stavropol, Caucazian şi Groznensk, iar din 1971 s-a
realizat infuzia cu Merinosul Australian, rasa devenind astfel mixtă având
aptitudini pentru carne şi lână fină.
2
ZOOTEHNIE
Însuşiri morfologice şi productive. Merinosul de Palas este de talie
mijlocie, cu o greutate corporală de 64 kg la femele şi 90 kg la berbeci. Aceştia
au coarnele puternice, spiralate, gâtul gros dar scurt, iar trunchiul este lung, larg
şi adânc.
Producţia de lână este de 5-6 kg la oi şi de 8-10 kg la berbeci (recordul
obţinut la Palas este de 24,6 kg). Lâna are o lungime relativă de 8 cm, este
uniformă, bine extinsă pe cap, având o fineţe de 20-22 microni.
Producţia de lapte este, în medie pe lactaţie, de 135 l, cantitate din care
100 l este consumată de miei. Aceştia au o greutate de 5-6 kg la fătare, iar la
vârsta de 105 zile ating 25-26 kg. Mieii realizează un spor zilnic de 280-290 g
şi un randament la tăiere de 45-50%. Prolificitatea este de 129%. (după I.
Petroman, C. Culea, 1998).
Merinosul transilvăneanEste rezultatul unui lung proces de încrucişări de absorbţie a Ţigaiei şi
Ţurcanei cu Merinos Rambouillet, Merinos Negretti, Merinos precoce, Merinos
unguresc cu lâna de pieptene. Zona geografică unde s-a format este reprezentată
de câmpia din vestul ţării.
Însuşiri morfologice şi productive. Acest tip de Merinos este caracterizat
prin talie mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg şi destul de adânc, crupa oblică,
capul mic, cu profil convex. Berbecii au coarne mari, sau pot fi ciuţi, oile fiind,
în general, fără coarne. Oile prezintă pe corp rezerve de piele, pe gât falduri sub
formă de salbă, cu 2-3 “cravate” şi un “şorţ”. ( după I. Petroman, C. Culea,
1998).
Lungimea fibrelor lânii variază între 5-8 cm, având o fineţe de 22-24
microni, găsindu-se în cantitate de 5-10 kg la berbeci şi 3-7 kg la oi, iar
randamentul la spălare variază între 33-44%. Lâna este bine extinsă pe
abdomen, este deasă şi uniformă, şi coboară până sub jarete şi genunchi,
formând, la animalele cu exces de usuc, o crustă.
3
ZOOTEHNIE
Mieii acestui tip de merinos au o greutate, la naştere, de 3,5 kg şi ajung la
22 kg la vîrsta de 90-100 de zile. Prolificitatea este de 114%, iar producţia de
lapte, în medie, este de 58 l pe lactaţie. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).
Greutatea corporală la berbeci este de 70 kg, iar la oi de 50 kg.
Oaia SpancăAceasta este ascendenta oilor Ţigăi şi a berbecilor Merinos. Încrucişările
dintre aceste două rase s-au făcut nedirijat până în anul 1945, dată de la care s-a
urmărit creşterea numărului de oi cu lână fină, prin procesul de “merinozare”.
Însuşiri morfologice şi productive. Greutatea corporală a oilor din această
rasă este de 40 kg oaia şi 60-65 kg berbecul, trunchiul de dimensiuni mijlocii,
membre lungi şi aplomburi corecte. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).
Lâna care se poate colecta de la o oaie este de 4 kg, cu o fineţe de 26-30
microni şi randamentul la spălare de 45%. Lungimea fibrei este, în medie, de 7-
7,5 cm şi 4-5 ondulaţii/cm liniar. Producţia de lapte este de 80 l, în 160-200 zile.
Mieii au o greutate medie de 3,6 kg la naştere, iar ajunşi la 75 zile, aceştia ating
18-20 kg. Prolificitatea rasei este de 110%. Oaia Spancă, deocamdată, este un
produs de tranziţie, treptat, prin încrucişări cu Merinos, va forma o rasă nouă.
2. Rase autohtone neameliorate
Rasa ŢigaieEste una dintre cele mai vechi rase de ovine, existând la gurile Dunării din
timpul războaielor daco-romane, dovadă stând figurile de oi de pe monumentul
de la Adamclisi din Dobrogea. Această rasă reprezintă 30% din efectivul total de
ovine de la noi din ţară, în cadrul acestei rase formându-se patru varietăţi:
“bucălae”, “ruginie”, “belă” şi “neagră”. ( după I. Petroman, C. Culea, 1998).
Varietatea bucălae are culoarea lânii albă şi culoarea jaretului cafeniu-
deschis, fiind cea mai numeroasă ca efectiv. Dacă culoarea lânii nu se va
4
ZOOTEHNIE
schimba până la 5 luni, atunci oile, când vor ajunge la maturitate, vor avea
culoarea fumurie, cu un procent mare de fire negre. Oile din această varietate nu
se reţin de la reproducţie.
Varietatea ruginie, cu jarul ruginiu-roşcat de diferite nuanţe, cu o lână
mai uniformă şi mai fină.
Varietatea belă, lâna şi jarul sunt complet albe, întâlnindu-se exemplare
“stropite”, “oacheşe”, datorită încrucişărilor cu alte varietăţi.Varietatea neagră,
lâna şi jarul de culoare neagră, fiind mai puţin răspândită. Culoarea mieilor la
naştere este neagră mată. Asemănătoare cu Ţigaia varietatea neagră este Oaia
Carnabat, rasă originară din Bulgaria. Carnea acestei oi nu are mirosul
caracteristic “de oaie”.Însuşiri morfologice şi productive. Ţigaia este o rasă
mixtă: lână, lapte, carne, având o greutate corporală de 48 kg oile şi 77 kg
berbecii. Lactaţia durează 160-200 de zile, cu o producţie de lapte de 79-90 kg,
iar procentul de grăsime al acestuia este de 6,3-7%. Lâna are o lungime medie
de 11,3 cm la Ţigaia de şes şi de 11,62 cm la Ţigaia de munte, cu o fineţe de 33-
36 microni în regiunea coapsei, şi 31-33 microni pe spată. (după I. Petroman, C.
Culea, 1998).
Rasa Ţurcană
Este caracterizată printr-o mare adaptabilitate şi rezistenţă la condiţiile de
mediu. Reprezintă 44% din efectivul actual de ovine, numindu-se oaie bârsană
sau ciuşcă. Provine din ovis vignei arkar, fiind domesticită în munţii Carpaţi, şi,
de aici, prin transhumanţă, s-a răspândit în toate direcţiile. La fel ca în cadrul
rasei Ţigăi, şi la rasa Ţurcană se disting patru varietăţi: albă, brumărie, neagră şi
creaţă.( după I. Petroman, C. Culea, 1998).
Varietatea albă este cea mai răspândită, dar şi cea mai valoroasă, datorită
greutăţii sale şi a producţiei mai mari de lână.
Varietatea brumărie răspândită în nordul Moldovei. Mieii au pielicica
valoroasă.
5
ZOOTEHNIE
Ţurcana neagră. La naştere, mieii au o culoare neagră, iar pe măsura
înaintării în vârstă, culoarea se va schimba, devenind roşcată-“seină”, şi cenuşie
la adult-“laie”.
Varietatea creaţă se aseamănă cu Ţurcana, având lâna mai lungă şi
coarnele răsucite, în formă de tirbuşon. Este răspândită în Banat şi Caraş-
Severin, fiind considerată de unii descendenta olor cu coarne răsucite din Africa
(Gailard 1901), iar alţii susţin că aceasta provine din Centrul Asiei, dar a fost
selecţionată artificial.
Însuşiri morfologice şi productive. Ţurcana este o rasă mixtă: lapte, lână,
pielicele, carne, cu o producţie medie de lapte de 80 kg. Lâna se găseşte in jur de
2 kg la oi şi 4 kg la berbeci, având o fineţe de 58 microni la cele groase şi 30
microni la cele subţiri. Greutatea corporală a oilor este de 37 kg, iar berbecii au
54 kg. Se observă că producţia de carne este inferioară celorlalte rase, cu un
randament la sacrificare mai mic de 40-50%, realizându-se sporuri zilnice de
circa 150 g.
Prolificitatea acestei rase este de 103%. (după I. Petroman, C. Culea,
1998).
Rasa Karakul
Provine din Ovis vignei-arcar, formată, probabil în jurul oraşelor Buhara
şi Samarkand, de unde a fost dusă în sud-vestul Asiei. Este răspândită în Rusia,
Ucraina, Caucazul de Nord, Crimeea, Kazahstan, Afganistan, Iran, sud-vestul
Africii, argentina, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia, Cehia, Slovacia,
Polonia, în ţara noastră şi în alte ţări.
Însuşiri morfologice şi productive. Cuvântul “Karakul” înseamnă “lac negru”.
Se mai numeşte Astrahan, Buhara, Arabi, Persan. Culoarea neagră predominând
la 90-96% din efectiv, dar există şi varietăţile: brumărie sau Shiras; culoarea
maron sau varietatea Kombar, Komor; culoarea arămie-roşcată, numită Guligaz;
culoarea sură, cu vârful buclelor aurii se întâlneşte numai în caz de albinism
6
ZOOTEHNIE
(foarte rară) sau prin încrucişare cu oaia Persană, sau prin selecţie (plecând de la
brumărie). Are conformaţie caracteristică: trunchi în formă de pară; cap
“berbecat”, cu urechi mari şi aplecate (blegi); cu depozit de grăsime bilobat la
baza cozii, cu vârful cozii în formă de “S”. În Europa, cele mai multe exemplare
se cresc în fosta U.R.S.S. şi în ţara noastră. Rasa se aclimatizează foarte bine în
regiunile cu climă uscată, secetoasă, unde media precipitaţiilor este sub 450 mm.
Metişii obţinuţi cu Turcana au pielicele valoroase, sunt rezistenţi la condiţiile de
climă ca şi Turcana, dar sensibili la parazitoze. (după I. Petroman, C. Culea,
1998).
Rasa are greutatea corporală de 42-50 kg la oi şi 55-70 kg la berbeci. Produce
85-87% din pielicelele de calitate superioară. Producţia de lână – mixtă şi groasă:
1,8 kg la oaie şi 2,7 kg la berbeci, este folosită la confecţionarea păturilor de
calitate inferioară. Randamentul la spălare: 55-60%. Producţia de lapte:56 litri
(40-150 l)cu 7,8 grăsime. Prolificitatea este de 105-123%.
La noi în ţară se practică încrucişarea berbecilor Karakul cu oi de rasă
Turcană. Mieii au blăniţe de valoare, se sacrifică în primele zile de viaţă, iar
producţia de lapte se foloseşte la fabricarea brânzeturilor (se creşte la SEZ
Popăuţi,Suceava) şi în centrul Moldovei. Se vor creşte în centrul şi nordul
Moldovei precum şi Karakulul brumăriu şi metişii se vor creşte în zona deluroasă
şi submuntoasă din partea vestică a Moldovei.
7
ZOOTEHNIE
Rase importate specializate pentru producţia de lână şi mixte
Merinosul australianAceastă oaie este descendentul raselor merinos cu lâna fină, încrucişat cu
Merinos Rambouillet şi Merinos american Vermont. Această rasă reprezintă
70% din efectivul de oi crescute în Australia, diferenţiindu-se trei tipuri: fin,
mediu şi robust. Greutatea corporală a oilor este de 38-48 kg, iar berbecii
cântăresc 70-80 kg. Rasa produce 5-12 kg de lână, cu o fineţe de 20-24 microni.
Randamentul la spălare este de peste 45%. Merinosul australian se foloseşte, la
noi în ţară, pentru ameliorarea oilor Merinos, prin încrucişări deinfuzie. (după I.
Petroman, C. Culea, 1998).
Merinosul de Stavropol Aceasta este o rasă originară din Rusia, cu lână fină, însuşiri bune pentru
carne, bine adaptată regiunilor de stepă. Oile au o greutate corporală de 55-60
kg, iar berbecii 90-100 kg. Producţia de lână este de 6-7 kg la oi şi de 12-24 kg
la berbeci, având o fineţe de 20-23 microni. Această rasă se foloseşte pentru
ameliorarea Merinosului Transilvănean. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).
Rasa CorriedaleEste o rasă de carne-lână, rezultată din încrucişările raselor Merinos
australian, Lincoln, Leicester, Romney-March, încrucişări realizate în Noua
Zeelandă. Greutatea corporală a oilor este de 55-70 kg, iar cea a berbecilor de
80-110 kg. Producţia de lână este de 4,5-5 kg la oaie şi de 7-8 kg la berbec, ci o
fineţe de 26-28 microni. Rasa are o bună prolificitate- 130%- şi o bună
precocitate, cu un randament la tăiere de 60%.
1
ZOOTEHNIE
Rase importate pentru lapte
Rasa Friză Face parte din rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte.
Această rasă este formată în Germania, provenind din Muflon. Prezintă o
greutate corporală de 50-60 kg oile şi 85-90 kg berbecii. Prodducţia de lapte
este, în medie, de 400 l, dar există şi excepţii: 1400 l. Producţia medie de lână
este de 2,5-3 kg, cu o fineţe de 37-40 microni şi o lungime a firului de 10-12 cm.
La noi în ţară a fost importată pentru ameliorarea producţiei de lapte la rasa
Ţurcană.
2
ZOOTEHNIE
SOUTH SUFFOLK
1
ZOOTEHNIE
DORSET HORN
1
ZOOTEHNIE
LEICESTER CU FATA ALBASTRA
MERINOS AUSTRALIAN
AWASSI
2
ZOOTEHNIE
OAIA BELGIANA DE LAPTE
BERRICHON DU CHER
BLUE TEXEL
3
ZOOTEHNIE
BOOROOLA MERINO
CHEVIOT
BORDERDALE
4
ZOOTEHNIE
BORDER LEICESTER
OAIA ENGLEZEASCA DE LAPTE
OAIA DE CARNE CU CAP NEGRU (ELVETIA)
5
ZOOTEHNIE
CHAROLAISE
DORSET DOWN
DRYSDALE
6
ZOOTEHNIE
FRIZA DE LAPTE
HAMPSHIRE (GB)
ILE DE FRANCE
7
ZOOTEHNIE
KARAKUL (NZ)
LACAUNE
LEICESTER CU LANA LUNGA (WISCONSIN)
8
ZOOTEHNIE
LIMOUSINE
LINCOLN (USA)
POLWARTH
9
ZOOTEHNIE
PORTLAND (UK)
OAIA SCOTIANA CU FATA NEAGRA
10
ZOOTEHNIE
SOUTH SUFFOLK (AUSTRALIA)
MERINOS SPANIOL
SUFFOLK (GB)
11
ZOOTEHNIE
ELVETIANA DE MUNTE CU FATA NEAGRA
ELVETIANA ALPINA ALBA
TEXEL
12
ZOOTEHNIE
TIGAIA
13
ZOOTEHNIE
REPRODUCŢIA OVINELOR
Vârsta optimă de reproducţie la tineretul ovin
Vârsta optimă de reproducţie este condiţionată de apariţia pubertăţii şi de
dezvoltarea corporală, ambele fiind influenţate de precocitatea raselor şi de
nivelul de hrănire.
Vârsta optimă de folosire a ovinelor în reproducţieTabelul 5.1
Indici ValoriApariţia pubertăţii (luni):
- femele 5-7- masculi 6-10
Vârsta separării sexelor la tineret (luni) 3-4Vârsta optimă pentru folosirea tineretului la reproducţie (luni):
- rase foarte precoce-rasele englezeşti de carne 9-10- rase precoce-rasa Friză etc 12- rase tardive-inclusiv rasele din ţara noastră 18
Durata de folosire a ovinelor în reproducţie ANI:- oi 5-6- berbeci 4-5
Vârsta la care se reformează ovinele ANI:- oi 7-8- berbeci 5-6
Dezvoltarea corporală a mamei cât şi a fătului este influenţată de monta
timpurie (înaintea dezvoltării corporale optime). Reforma ovinelor se face la o
anumită vârstă, aceasta fiind influenţată de starea de întreţinere, nivelul
producţiei şi uzura dentiţiei. Doar acele exemplare foarte valoroase, cum sunt
cele din rasa Karakul, se ţin în producţie până la 8-9 ani. Separarea pe sexe se
face la 5 luni obligatoriu, sau la înţărcarea mieilor.
1
ZOOTEHNIE
Ciclul sexual la ovine
Acesta are variaţii între rase datorită condiţiilor geoclimaterice şi o durată
medie de 17-18 zile. Fiindcă manifestarea căldurilor la ovine este ştearsă,
depistarea lor se face cu ajutorul berbecilor încercători.
Durata căldurilor este, în medie, de 24-36 ore (3-73 ore), iaar ovulaţia se
produce la sfârşitul căldurilor, adică între 24-36 ore de la apariţia lor. Activitatea
sexuală a ovinelor este mai intensă toamna, sezon în care se succed câteva
cicluri sexuale, iar în cazul în care oile nu au fost fecundate în acest sezon
urmează o pauză de 4-6 luni, după care căldurile pot apărea primăvara (rar vara),
cu excepţia unor rase la care căldurile se succed aproape tot timpul anului.
Monta sau însămânţarea artificială trebuie efectuată la 12-18 ore de la
începutul căldurilor. În fermă, oile sunt montate imediat după depistarea lor, iar
după 8-10 ore se reia procesul de însămânţare. După dehiscenţă, ovulul este apt
pentru fecundare circa 6 ore, iar spermatozoizii, aflaţi în oviducte, au o
capacitate fecundantă optimă de 7-8 ore.
Involuţia uterină se termină la 26-30 de zile după fătare. Este foarte greu
de stabilit momentul după fătare, când apar căldurile ovulatorii, deoarece oile
intră în “anestru de lactaţie”, lungimea lui fiind legată de sezonul în care are loc
fătarea.(după V. Creţa şi col. 1986). Lactaţia şi adaptarea inhibă manifestarea
căldurilor la ovine şi deci şi ovulaţia. Se recomandă înţărcarea mieilor la cca.
20-30 de zile pentru obţinerea fătărilor în extrasezon.
Sezonul de montă şi fătări.
O particularitate a funcţiei de reproducere la ovine o constituie caracterul
ei sezonier, influenţată de climă, de rasă, de condiţiile de întreţinere şi în special
2
ZOOTEHNIE
de hrănire. Oile sălbatice sunt monoestrice, având un singur ciclu sexual, care se
manifestă toamna. Oile domestice au o activitate sexuală care se manifestă într-
un “sezon sexual”, care apare în mod normal între lunile septembrie-noiembrie,
când se succed mai multe cicluri sexuale la intervale regulate. Deci rasele de
ovune sunt policiclice sezoniere : în sezonul normal oile intră în călduri în
proporţie de 95-100%.”Sezonul sexual” are o durată de 2-3 luni, existând şi
excepţii. Aptitudinea unor rase de a se reproduce tot timpul anului se datorează
evoluţiei lor în zone geografice cu mici variaţii de anotimp, iar aceasta justifică,
într-o anumită măsură, modificările ce survin în funcţia de reproducţie.
Indiferent de durata sezonului sexual, manifestarea căldurilor prezintă variaţii
sezoniere la toate rasele, dar ele sunt mai mici sau mai mari în funcţie de rasă şi
intensitatea acţiunii factorilor de mediu.
Organizarea montei la ovine
Prima măsură care se ia în executarea montei la ovine este reprezentată de
pregătirea oilor şi a berbecilor. Aceasta constă într-un complex de măsuri,
dintre care cea mai importantă este cea de aducere a oilor în condiţie bună de
reproducţie, proces ce se realizează printr-o hrănire corespunzătoare, de regulă
cu cel puţin 30-40 de zile înaintea sezonului de montă.
Pregătirea berbecilor constă în hrănirea acestora pe păşunile cele mai
bune şi li se administrează, suplimentar, 0,5-0,6 kg concentrate. Dacă păşunea
nu este una din cele mai bune, atunci raţia se suplimentează cu circa 0,5 kg fân
de leguminoase. Această raţie este suplimentată şi în perioada de montă cu 1-2
ouă şi 0,5 kg de lapte ecremat/cap/zi. Dacă berbecii depăşesc greutatea corporală
de 80 kg, această raţie nu se mai suplimentează. În centrele de recoltare a
materialului seminal şi de difuzare a acestuia, în cadrul pregătirii berbecilor, se
are în vedere şi cunoaşterea comportamentului sexual al acestora, cunoaştere ce
se realizează în trei etape:
3
ZOOTEHNIE
- în primele două săptămâni se face primul examen serologic pentru
depistarea brucelozei şi se începe obişnuirea berbecilor la recoltarea cu vaginul
artificial;
- în următoarele două săptămâni se verifică calitatea materialului seminal,
prin recoltarea a 30-40 ejaculate;
- în ultimele două săptămâni recoltările de spermă se fac la intervale mai
mari de timp, pentru păstrarea reflexelor sexuale şi se execută al doilea examen
pentru bruceloză;
La o lună după începerea campaniei de însămânţări se face determinarea
capacităţii fecundante, prin stabilirea procentului de “neîntoarceri” a oilor
supuse primei însămânţări.
Obligatorii, pentru admiterea berbecilor la reproducţie, sunt examenul
sanitar-veterinar şi examinarea comportamentului sexual.
Pregătirea oilor pentru montă constă, le fel ca la berbeci, în folosirea
celui mai bun tip de păşune şi a tuturor surselor de furaje verzi pentru hrănire,
cât şi în îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere. O altă condiţie primordială, a
pregătirii oilor pentru montă, este întreruperea mulsului. Oile care nu au o stare
bună şi mioarele sunt băgate la îngrăşătorit. Aceste măsuri se aplică cu cel puţin
3 săptămâni înaintea începerii sezonului de montă.
Sisteme de montă sau însămânţări artificiale
În cadrul procesului propriu-zis constau în mai multe metode, şi anume:
monta liberă, pe clase, în harem şi monta dirijată.
Monta liberă constă în introducerea unui număr de berbeci după numărul
de oi existente, calculând o âncărcătură de 25-30 de oi pentru un berbec. Acest
sistem are dezavantajul necunoaşterii paternităţii mieilor.
Monta pe clase constă în încrucişarea unor berbeci din clase superioare cu
oi din clase inferioare, realizându-se, astfel, ameliorarea mai rapidă a efectivului.
4
ZOOTEHNIE
Monta în harem este realizată prin repartizarea unui berbec, cu valoare
genotipică cunoscută, la un număr de 30-40 de oi. Avantajul acestui sistem de
montă constă în cunoaşterea paternităţii mieilor.
Monta dirijată este sistemul care permite selecţia individuală, fiind cel
mai eficient şi cel mai raţional. Înaintea sezonului de montă se stabileşte lista de
montă, în care pentru fiecare oaie se urmăresc anumite însuşiri ale descendenţei.
Într-un sistem de montă dirijată se repartizează unui berbec, circa 50-70 de oi.
Însămânţări artificiale.În ţara noastră se impune generalizarea însămânţările artificiale, precum şi
congelarea materialului seminal la această specie, datorită importului masiv de
rase. Acest material seminal se foloseşte, la însămânţările artificiale, sub formă
brută, diluat, refrigerat la 2-5 grade şi congelat. Frecvenţa folosirii materialului
seminal refrigerat şi diluat, deoarece cel congelat dă valori ale fecundităţii
reduse, iar metoda este în faza de perfecţionare.
Prima operaţiune realizată în acest sistem de montă, constă în depistarea
oilor în călduri, depistare ce se realizează cu ajutorul “berbecilor încercători”
vasectomizaţi sau prevăzuţi cu şorţ. Aceşti berbeci trebuie să fie tineri, viguroşi
şi cu instinctul genezic dezvoltat. Operaţiunea de depistare a oilor în călduri se
realizează doar dimineaţa, înaintea scoaterii la păşune a turmelor. Acele oi care
acceptă saltul berbecului sunt separate de grup într-un padoc învecinat, unde se
bagă la împerechere cu berbecul repartizat, sau sunt însămânţate artificial.
Repetarea montei se realizează după 8-10 ore, apoi sunt introduse în turmă.
Un berbec adult poate efectua 4 monte/zi, iar unul tânăr 1-2 monte/zi.
După 2-3 zile de activitate se face o pauză de o zi. Aceste monte sunt
consemnate zilnic în registrul de evidenţă, operaţiune ce ajută la stabilirea
originii produşilor.
În fermele mari din Australia se introduc, seara, berbeci încercători
vasectomizaţi echipaţi cu “pieptar” prevăzut cu un “creion marcator”.
5
ZOOTEHNIE
Dimineaţa, oile marcate se separă de grup, şi sunt însămânţate artificial. Această
metodă este practică şi rezultatele sunt foarte bune.
Gestaţia la ovine.
Perioada de gestaţie are mici variaţii în funcţie de rasă şi durează, în
medie, 150 de zile, fiind mai scurtă la rasele precoce (144-148 zile), la primipare
şi la cele cu gestaţie gemelară.
Creşterea fetusului este mai accentuată în luna a IV-a, ca şi la celelalte
specii, când furajarea şi îngrijirea oilor trebuiesc să fie mai deosebite.
Raţia zilnică va fi formată din: 1,5-2 kg fibroase, 2 kg suculente şi 250
g concentrate. Porumbul însilozat nu trebuie să depăşească 0,5 kg pe zi, iar din
luna a IV-a, raţia va fi mărită cu 15-20%, ca, în ultima lună de gestaţie, acesta să
fie scos din alimentaţie. Din luna aIV-a, conţinutul energetic şi cel proteic, va fi
majorat cu 15-20%, respectiv 30-40%.
Hrana oilor gestante, în timpul verii, va fi formată din masă verde, circa
10 kg, iar în perioada de stabulaţie, se asigură sortimente cât mai variate,
inclusiv suculente.
La fel de importante sunt şi igiena alimentaţiei, a adăpatului, evitarea
înghesuielii oilor la intrarea şi ieşirea din saivan, fugărirea sau maltratarea
acestora. Temperatura optimă din saivan trebuie să fie de 4-8 grade.
Diagnosticul gestaţiei se pune prin palpare (luna aIV-a), vizual, prin
dezvoltarea asimetrică a abdomenului (coborât în partea dreaptă) şi, chiar, prin
ultrasunete.
Fătarea ovinelor
Organizarea fătării. Fătările se vor desfăşura în funcţie de perioada
efectuării montei, iar pentru buna desfăşurare a acestora şi evitarea pierderilor,
6
ZOOTEHNIE
este necesară aplicarea unor serii de măsuri tehnico-organizatorice, care constau
în pregătirea oilor, a adăposturilor şi a personalului.
O primă măsură este organizarea maternităţii într-un capăt al saivanului,
fie ca un loc special amenajat, fie montarea imediată a unor panouri mobile,
construindu-se astfel boxe individuale de dimensiuni variabile pentru fătare şi
pentru fiecare categorie de miei:
- “cruzi” împreună cu mamele lor-până la vârsta de 10 zile;
- “mijlocaşi”-între 10-20 de zile;
- “zburaţi”-peste 20 de zile.
Se pot realiza boxe comune, din panouri mobile de 3 x 1 m, cu o
capacitate de 15 oi/boxă, revenind câte 1,5-1,8 mp/oaie.
Pe măsură ce mieii cresc, suptul se reduce la 2 ori pe zi, evitându-se astfel
criza prin care trec mieii după înţărcare şi infestarea lor cu paraziţi de pe păşune,
dobândiţi de mamele lor.
Înţărcarea mieilor.
Acest proces se face în funcţie de destinaţia mieilor, rasă, vârstă, stare de
sănătate, greutate corporală etc. Înţărcarea mieilor se realizează în aşa fel încât
să nu aibă repercusiuni negative asupra sănătăţii mielului şi să nu influenţeze
procesul de creştere ulterioară. La început, mieii sunt separaţi de mame, noaptea;
oile se mulg dimineaţa, după care se reunesc cu “odraslele” lor, pentru numai
câteva ore. Înţărcarea lor se face treptat, în 2-3 reprize, în funcţie de dezvoltarea
lor corporală.
Înţărcarea mieilor se bazează pe înlocuirea laptelui cu înlocuitori de lapte.
Se pune problema înţărcării foarte timpurii a mieilor, când aceştia se hrănesc cu
substituienţi de lapte.
Înţărcarea timpurie- la 3-5 zile- prezintă anumite avantaje:
7
ZOOTEHNIE
- se reduce necesarul de energie pentru producţia de lapte, eliminându-se
stresul de înţărcare;
- sporirea numărului de fătări, crescând astfel şi numărul mieilor;
- obţinerea unei cantităţi mai mare de lapte-marfă, în cazul în care oile
sunt exploatate pentru producţia de lapte;
-se anulează riscul îmbolnăvirii mieilor cu paraziţii ce pot fi dobândiţi de
mame pe păşuni.
Cercetătorii străini sunt de părere că miei înţărcaţi mai devreme se
obişnuiesc mai repede cu hrănirea artificială, decât cei înţărcaţi la 15 zile.
Această înţărcare timpurie a fost de bun augur şi pentru oi.
S-a experimentat şi la noi în ţară acest tip de înţărcare, iar rezultatele au
fost foarte bune, astfel că mieii înţărcaţi chiar la 24 ore au fost hrăniţi cu
substituienţi de lapte, fân şi prestarter, iar la vîrsta de 100 zile aveau o greutate
de 22 kg, cu un spor mediu de 200 g. S-a studiat şi înţărcarea mieilor la 30 zile,
cu bune rezultate, însă s-a folosit în hrănirea lor un nutreţ combinat uscat cu o
valoare energetică ridicată.
Înlocuitorii de lapte trebuiesc să fie de cea mai bună calitate, având o
compoziţie bazată pe vitamine şi microelemente. Laptele diluat trebuie să
conţină 5,3% grăsime şi 17,3% substanţă uscată. O atenţie deosebită i se acordă
modului de administrare a acestuia, adică tetinele să fie de calitate şi instalaţiile
mecanice să funcţioneze corect.
Condiţiile zooigienice din adăpost reprezintă o altă măsură de siguranţă în
procesul de înţărcare a mieilor, iar temperatura din adăpost să se încadreze între
18-20 grade.
8
ZOOTEHNIE
Creşterea tineretului ovin .
În urma procesului de înţărcare, mieii sunt grupaţi în grupuri de 250-300
de indivizi-“cârlani”- cărora li se repartizează păşini de calitate bună, bogate în
leguminoase, cât mai departe de mamele lor. În cadrul acestor grupuri se
introduc 2-3 oi sterpe sau 2-3 batali cu clopot, pentru conducerea grupului.
Separarea pe sexe se face la vârsta de 4-5 luni, realizându-se turme separate.
Tineretul de reproducţie se dă pe mâna celor mai pricepuţi îngrijitori.
Raţia alimentaţiei mieilor se suplimentează cu 150-250 g de concentrate/zi/cap,
atunci când păşunile nu sunt bogate, mai ales în cazul raselor cu lână fină şi
semifină. După 6-8 luni, administrarea concentratelor se face numai dacă
păşunea nu asigură 5-6 kg de masă verde/zi/cap.
În perioada iernii, raţia se stabileşte conform normativelor, după rasă,
vârstă, greutate corporală. Pe păşune, este obligatorie montarea unor şoproane
pentru adăpostirea mieilor pe timp nefavorabil şi noaptea, când este frig.
Prin hrănire şi întreţinere se urmăreşte realizarea condiţiei de reproducţie
a miorilor şi a mioarelor, la 18 luni, după care se dau la montă, urmărindu-se
asigurarea unui procent ridicat de fecunditate.
9
ZOOTEHNIE
ALIMENTAŢIA OILOR ADULTE
Pentru obţinerea unor rezultate bune, o atenţie deosebită trebuie acordată
alimentaţiei oilor în ultimele două luni de gestaţie, în perioada de lactaţie şi în
cea de montă.
În timpul lactaţiei se doreşte obţinerea unei cantităţi mai mare de lapte,
dar în această perioadă trebuie ţinut cont de cerinţele fiziologice crescânde,
aproape dublate în comparaţie cu raţia de întreţinere.
Astfel că, în primele două luni de lactaţie, când cerinţele, în special pentru
proteine cresc, alimentaţia se face după curba de lactaţie. Eliminarea sărurilor
minerale, în mare parte prin lapte, trebuiesc asigurate (8-10 g Ca, 5-7 g P pe zi),
iar sarea să fie la discreţie.
Pentru producerea unui kg de lapte cu un conţinut de grăsime de 7,5
g, raţia trebuie să conţină, pe lângă necesarul de întreţinere, câte 0,4 U.N. şi
100-120 g P.D., 3,6 g Ca şi 2,5 g P.
În timpul iernii, raţia se compune din 0,8-1 kg fân de leguminoase, 2,5-
3 kg suculente şi concentrate până la completarea necesarului de U.N. şi P.D,
iar în perioada verii, dacă păşunea nu este de calitate, alimentaţia se
suplimentează cu concentrate.
În hrănirea oii se ţine cont de faptul că producţia de lână creşte zilnic cu
aproape 12 g. O oaie produce zilnic 68 cal. energie netă, de care se va ţine cont
şi se va prevedea suplimentarea de calorii peste cerinţele pe care le reclamă
starea fiziologică a animalului.
Calitatea buclajului, în perioada de formare a acestuia, este influenţat de
nivelul de hrănire al oilor gestante, în special, nivelul proteic.
1
ZOOTEHNIE
Pentru 1 U.N., trebuie asigurate 90-100 g proteină digestibilă, iar
suculentele vor fi scoase din alimentaţie, preferându-se administrarea furajului
uscat.
Hrănirea berbecilor de reproducţie.
În acest proces se urmăreşte menţinerea capacităţii de reproducţie,
favorizarea spermatogenezei, iar pregătirea pentru montă se realizează în
“condiţii de reproducţie”, fără a se favoriza îngrăşarea.
Necesarul se suplimentează cu 35-45 g P.D. şi 0,1-0,2 U.N. pentru
fiecare montă realizată, astfel că normele de hrană se calculează în funcţie de
activitatea sexuală prestată şi de greutatea corporală. Sărurile minerale necesare
la 100 kg greutate a unui individ sunt: 6,5g P, 15 g Na şi 10 g Ca.
Un mascul are nevoie de 1,4-1,7 g U.N. în repaus, şi de 125-155 g P.D. la
2-3 monte/zi. Ovăzul, fânul de leguminoase de calitate şi păşunea bogată în
masă verde, nu trebuie să lipsească din alimentaţia berbecilor.
Nutreţuri folosite în hrana ovinelor.Pe lângă păşunile cu particularităţi biologice specifice, ovinele valorifică
foarte bine furajele bogate în celuloză. Nutreţurile folosite în hrana ovinelor sunt
reprezentate de: fânuri, paie şi coceni, suculentele şi concentratele.
Fânul constituie hrana de bază în perioada iernii, atât în furajarea oilor,
cât şi în cea a mieilor, în cantitate de 1,5-3 kg, respectiv 0,5-1 kg.
Paiele şi cocenii sunt furaje de clasa a II-a, intrând în hrana oilor sterpe şi
în a oilor gestante în prima parte a gestaţiei, în proporţie de 50% din raţie. Dacă
cocenii de porumb sunt tocaţi, ei vor fi şi mai bine valorificaţi.
Suculentele constituiesc hrana cea mai bine valorificată de ovine, fiind
reprezentate de : sfeclă, nutreţul-siloz, cartofi, etc. Administrarea sfeclei se face
2
ZOOTEHNIE
în cantitate de 2,5 kg pe zi, a nutreţului-siloz în cantitate de 3-4 kg, iar
excluderea acestuia se face în ultima lună de gestaţie.
Concentratele se administrează, sub formă de uruieli, numai în perioada
de stabulaţie, pentru echilibrarea raţiei. Se folosesc uruieli de orz, tărâţele de
grâu, şroturile de floarea-soarelui, etc.
SISTEME DE ÎNTREŢINERE
Se deosebesc trei sisteme de întreţinere:
- pe păşune;
- în semistabulaţie;
- în stabulaţie permanentă.
Întreţinerea oilor pe păşune reprezintă cel mai vechi sistem, practicându-
se şi astăzi în zonele de deal şi de munte unde oile valorifică terenurile ce nu pot
fi exploatate decât prin păşunat.
În cadrul acestor păşuni, oile se grupează în turme, astfel:
- oilor mulgătoare-“mânzările”, în număr de 400-500 capete, aflate sub
atenţia a 2-3 îngrijitori;
- mioarele şi oile sterpe, în număr de 300 capete, deservite de 1-2
îngrijitori;
- cârlanii şi cârlanele- tineret până la 1 an, în turme de 250-300 capete;
- berbecii de reproducţie-câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400
indivizi, aflate sub atenţia a 1-2 îngrijitori.
3
ZOOTEHNIE
Întreţinerea pe păşune
Pentru o îndelungată folosire a păşunii, se face parcelarea acesteia, fiecare
parcelă fiind păscută în 5-6 zile, iar în următoarele 15-20 de zile, aceasta se lasă
pentru a se reface, trecându-se la păşunarea celeilalte parcele. Mieii, mânzările şi
berbecii de reproducţie au parte de cele mai bune păşuni. Frontul de păşunat
trebuie să aibă o suprafaţă de 200-300 m şi de 40-50 m adâncime.
În timpul verii, când oile consumă 2-3 l de apă pe zi, adăpatul să se facă
de 2-3 ori pe zi, fiind suficientă o adăpare de 2 ori pe zi, iarna.
Întreţinerea în semistabulaţie constă în 2-3 ore pe zi de
păşunat, după care oile sunt duse în saivan, unde primesc la iesle furaje
suculente, fibroase şi concentrate.
Întreţinerea în stabulaţie permanentă. Acest
sistem se aplică în cazul în care nu se găsesc păşuni, şi
constă în ţinerea oilor în tabere amenajate pe tot timpul
anului. Acest sistem nu se află printre cele mai
avantajoase forme de întreţinere folosite în creşterea
ovinelor, deoarece necesită asigurarea mesei verzi,
mecanizarea administrării hranei, evacuarea dejecţiilor, a
organizării reproducţiei, etc.
4
ZOOTEHNIE
Întreţinerea în stabulaţie
Intreţinerea în stabulaţie
5
ZOOTEHNIE
6
ZOOTEHNIE
7
ZOOTEHNIE
8
ZOOTEHNIE
1
ZOOTEHNIE
3
ZOOTEHNIE
4
ZOOTEHNIE
5
ZOOTEHNIE
6
ZOOTEHNIE
7
ZOOTEHNIE
ÎNGRĂŞAREA OVINELOR
Produsul care tinde să devină principal este carnea, pe lângă lână, lapte şi
pielicele. Cea mai eficientă metodă de sporire a producţiei de carne de ovine este
reproducţia intensivă, urmată de mărirea greutăţii la sacrificare şi înlăturarea
pierderilor prin mortalitate la tineret.
În ţara noastră se sacrifică anual circa 5 milioane de miei, la greutatea de
8-10 kg. Dacă aceşti miei ar fi fost îngrăşaţi până la greutatea de 35-40 kg, s-ar
fi realizat circa 150.000 tone carne, adică un plus de 7 kg carne/locuitor/an, fără
a mai calcula şi avantajele oferite de blăni şi lână care se pot obţine.
Încrucişările oilor cu rase specializate pentru carne, au avut rolul îmbunătăţirii
calităţii cărnii, a precocităţii productive şi a exploatării fenomenului de
“heterozis”.
Îngrăşarea mieilor.Acest proces se realizează în două sisteme: intensiv şi semiintensiv.
Îngrăşarea semiintensivă se realizează prin exploatarea tuturor resurselor
de hrană din zonă, iar în unele unităţi masa verde se administrează cosită la
iesle. Pentru “finisarea” tineretului se acţionează cu cantităţi moderate de
concentrate.
Îngrăşarea intensivă. Acest proces de îngrăşare presupune, pe lângă
organizarea unor unităţi specializate, şi o raţie alimentară specifică compusă din
concentrate, nutreţ combinat, fân tocat( 100 g/zi/cap).
Finisarea mieilor se face după ce au atins o greutate de 30 kg, când furajul
combinat se schimbă cu unul ce conţine 10-11% proteină digestibilă. Această
modalitate de hrănire se va practica zilnic, circa 35 zile, până ce ajung la
greutatea de 35-37 kg, după care vor fi livraţi. Apa care se administrează mieilor
1
ZOOTEHNIE
trebuie să fie proaspătă şi cu un grad de mineralizare scăzut. Deoarece
îngrăşarea intensivă a mieilor se face pe bază de concentrate, acestea presupun
o serie de schimbări în metabolismul speciei, de aceea raţia alimentară trebuie să
fie respectată cu stricteţe. În acest sistem de îngrăşare se realizează un spor
zilnic de 180-200 g/zi cu un consum de 6-7 U.N./kg spor.
Pentru sistemul de îngrăşare intensivă se utilizează adăposturi tip şopron,
cu lăţimea de 6 m şi lungimea variabilă, compartimentate din 4 în 4 m.
În faţa şoproanelor se află aleea asfaltată, pe care circulă remorca
tehnologică autodescărcătoare. Frontul de furajare este de 6-8 cm/cap. Perioada
ţinerii mieilor în acest sistem de îngrăşare este de 100 zile, realizând un spor
mediu zilnic de 220-230 g.
Îngrăşarea oilor adulte.Baza îngrăşării oilor este reprezentată de alimentaţie, aceasta fiind
constituită din masă verde (păşuni bune), concentrate, reziduuri de la fabricile de
bere şi zahăr, etc. Categoria de oi adulte care sunt supuse procesului de
îngrăşare, este reprezentată de oile reformate. Durata acestui proces este de 40-
50 de zile, având ca scop îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii cărnii.
În procesul de îngrăşare a oilor se evidenţiază două perioade:
- prima perioadă (10-20 zile), oile se acomodează, se pregătesc şi se
obişnuiesc cu raţia. Aceasta este formată din 10-20% fibroase, 60-70% suculente
şi 20-30% concentrate (tabelul 5.2).
- a doua perioadă -“finisajul” (20-35 zile), reprezintă modificarea raţiei, şi
anume: 10-20%fibroase, 50-60% suculente şi 30-40% concentrate. Aceasta este
perioada în care oile depun seu pe carcasă şi în interiorul acesteia.
2
ZOOTEHNIE
Rezultatele îngrăşării oilor în sistem intensiv din diverse rase
(după St. Moise şi colab., 1974)
Tabelul 5.2.
RasaSporul mediu zilnic
( g )Consumul specific de hrană (U.N./kg spor)
Merinos de TransilvaniaSpancăŢigaieŢurcană
139-162119-157
125108
8,2-10,610,5-12,0
12,816,2
*S-au folosit raţii în care ponderea concentratelor a fost de 40-60% la
primele două rase şi de 25% la ultimele două.
TUNSUL OILOR
În unităţile cu efective mari, pentru reuşita acestei acţiuni, trebuie să se
asigure: inventarul necesar, lucrători-tunzători, data planificării tunderii fiecărei
turme, amenajările necesare, etc. Locul de tuns trebuie să aibă următoarele
compartimente: de aşteptare, de tundere propriu-zisă şi un loc acoperit pentru
oile tunse. Compartimentul de tundere să fie dotat cu mese de sortare, prelate,
cântare, magazie pentru lână, etc.
Procesul de tundere se stabileşte în funcţie de rasă şi de condiţiile
climatice. Oile cu lână groasă se vor tunde mai devreme, începutul lunii mai, iar
cele cu lână fină se vor tunde mai târziu, începutul lunii iunie. O excepţie se face
la oile care sunt duse la munte, acestea fiind tunse cu o lună mai devreme ca
lâna să crească cu 1-2 cm până la plecare. O importanţă deosebită, în ceea ce
priveşte calitatea lânii, este menţinerea la parametrii optimi a stării sanitar-
veterinare a efectivului.
Timp de 10-12 ore înaintea tunsului nu se vor alimenta ovinele cu nici un
fel de lichid sau hrană, deoarece se pot produce accidente în timpul manipulării.
Ordinea de tuns va fi următoarea: primii vor fi tunşi batalii, urmaţi de oile
1
ZOOTEHNIE
sterpe, mioarele, oile cu miei şi berbecii. “Antrenamentul” tunzătorilor este
constituit de oile cu lână de calitate mai slabă, pentru ca aceştia să capete
îndemânare.
Separarea lânii oilor bolnave de scabie sau variolă este obligatorie, lâna
lor va fi pusă în saci inscripţionaţi cu numele bolii respective.
Sistemele de tuns - sistemul manaul;
- sistemul electromecanic.
Sistemul manual se bazează pe folosirea foarfecelui manual.
Sistemul electromecanic este constituit din agregate electrice de tuns, la
noi în ţară folosindu-se agregatul ATO-1, acesta fiind dotat cu maşini de tuns cu
motor electric montat în mâner. În componenţa sa intră 12 maşini de tuns, 6
mese de tuns, un aparat de ascuţit şi accesorii. Datorită acestui sistem, tunsul
este uniform, tăind lâna foarte de jos şi, astfel, creşte cantitatea de lână tunsă cu
150-300 g la fiecare animal, iar productivitatea muncii creşte, uşurându-se,
astfel munca oamenilor.
Acest sistem electromecanic permite o reducere considerabilă a preţului
de cost, a creşterii productivităţii muncii datorită sporirii producţiei de lână şi a
îmbunătăţirii calităţii acesteia.
Procesul de tundere poate fi efectuat de o singură grupă de muncitori, care
fac tunderea completă, sau de două grupe de muncitori, dintre care prima grupă
tund lâna de calitate inferioară, iar cea de-a doua grupă face tunderea completă.
Operaţiunea de tuns prevede următoarele reguli: maşina trebuie să taie cu
toată lăţimea ei şi cât mai aproape de piele, evitarea intrării pliurilor pielii între
dinţii ei, realizându-se prin întinderea pielii cu mâna.
2
ZOOTEHNIE
Lâna trebuie tunsă în aşa fel încât să păstreze forma avută pe animal
-“cojoc”, iar “codina”- lâna de calitate inferioară, să se ambaleze separat. O altă
regulă de tuns o constituie evitarea lezionării prin tăiere a pielii oilor, iar dacă
aceasta s-a produs, rana va fi tratată cu tinctură de iod, creolină, unguent cu
aureomicină, tetraciclină, etc.
După 10-12 zile, este obligatoriu tratamentul antiparazitar pentru tot
efectivul, mai ales împotriva scabiei.
Tunderea mieilor se va face la vârsta de 5-6 luni-“miţuire”, acţiune ce îşi
va aduce aportul la o bună dezvoltare corporală a acestora.
În cazul unui tuns manual, un muncitor poate tunde, într-o zi, 20-25 oi
Merinos, 30-35 oi Ţigăi şi 40-45 oi Ţurcane, pe când cu ajutorul aparatelor
mecanice, acesta îşi poate tripla rezultatele. Adică 60-70 oi cu lână fină.
MULSUL OILOR
Acest proces începe de la înţărcarea sau sacrificarea mieilor, iar producţia
de lapte creşte in cazul înţărcării precoce sau timpurie. Masa verde, administrată
abundent pe toată perioada de lactaţie, reprezintă motivul creşterii productivităţii
de lapte.
Numărul mulsorilor este, la început de 3, apoi de 2, în ultima lună 1 pe zi,
ca la final, acesta să se reducă la 1 la două zile. Timpul acordat unei mulgeri nu
trebuie să depăşească 1,5 ore dimineaţa şi câte o oră la amiază şi seara. Durata
de mulgere a unei oi este de 40-50 sec. dimineaţa şi 30-40 sec. la amiază şi
seara.
Mulsul se poate realiza în două moduri:
- mulsul manual;
- mulsul mecanic.
3
ZOOTEHNIE
Mulsul manual. În realizarea acestei acţiuni este necesară o strungă,
prevăzută cu un “comarnic” construit din scândură, aşezat într-o poziţie
înclinată, care are un număr variabil de uşi, prin care trec oile. Mutarea strungii
la 2-3 zile se face pentru fertilizarea terenului prin “târlire”.
Mulsul se poate realiza dinapoi, tehnică practicată în ţara noastră, sau prin
lateral, stil practicat în Ungaria, Cehia, Slovacia şi Rusia, oferind condiţii mult
mai igienice de recoltare a laptelui. Fazele care trebuiesc parcurse în acţiunea de
muls sunt: se prinde cu o mână ugerul, iar cu cealaltă se trage de sfârcuri pentru
“destuparea” lor, apoi se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-l unei
presiuni de sus în jos şi lateral, laptele ieşind simultan şi continuu din ambele
sferturi, iar în ultima fază se face mulgerea cu nod, pentru recoltare ultimelor
cantităţi de lapte.
Mulsul mecanic. Acest sistem este răspândit în Franţa, Israel, Italia, fiind
un sistem avantajos în ceea ce priveşte munca fizică a mulgătorilor. Acest tip de
muls se practică la rasele de oi cu sfârcurile mari. Se deosebeşte mulsul în săli
speciale longitudinale, în care se foloseşte instalaţia mobilă la bidon sau la
căruciorul mobil; mulsul la conductă; şi rotolactorul sau caruselul de muls. În
faţa sălilor de muls se găseşte un jgheab pentru administrarea concentratelor, iar
aceste săli de muls sunt constituite din două tronsoane de lungimi variabile cu
capacităţi de 24, 48 sau 72 de locuri.
4
ZOOTEHNIE
Instalaţie de muls la bidon
Laptele colectat în sălile de muls este transportat într-o sală alăturată,
unde este răcit şi depozitat.
Instalaţie de muls pentru ovine
Rotolactorul are 30 de locuri şi o capacitate de 500-600 de oi mulse/oră de
către doi îngrijitori. Laptele este colectat în cilindrii metalici, mari, gradaţi, apoi
transportat pe conducte, răcit şi depozitat.
5