Strigatul Din Adancuri - Ieromonah Augustin Mazgoiu
-
Upload
caaziafostsimaine -
Category
Documents
-
view
179 -
download
8
description
Transcript of Strigatul Din Adancuri - Ieromonah Augustin Mazgoiu
Ierodiacon AUGUSTIN MÂZGOIU DOR…STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI
2
3
Ierodiacon
AUGUSTIN MÂZGOIU
DOR…
STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI
-versuri şi gânduri-
Ediţie îngrijită de
IONUŢ-CONSTANTIN PETCU
Postfaţă de AUREL PENTELESCU
SFÂNTA MĂNĂSTIRE CRASNA-PRAHOVA
2007
4
Ediţia princeps: Dor…Strigătul din adâncuri, Editura ANCO, Comăneşti, 2006, 180 p. Lector la ediţia princeps:
Petru-Atanasie TĂNĂSESCU Îngrijirea ediţiei princeps:
Petre SOVEJANU (şi Postfaţa), Adrian-Nicolae PETCU
Redactor: Aurel PENTELESCU Tehnoredactare şi coperta:
Ionuţ-Constantin PETCU
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MÂZGOIU, Ierodiacon AUGUSTIN:
Dor…Strigătul din adâncuri: versuri şi gânduri/ Ierodiacon Augustin Mâzgoiu – Bucureşti: Editura………….,2007
188 p.;20,5cm. ISBN 973-
I.Petcu, Ionuţ-Constantin (ed.)
II.Pentelescu, Aurel (postf.)
Coperta 1 şi 4: Sfânta Mănăstire Crasna –
Prahova (vedere de ansamblu, 2003)
5
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Dor...Strigătul din adâncuri este volumul de debut al părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu de la Mănăstirea Crasna-Prahova, tipărit la Editura ANCO, Comăneşti, în 2006, 180 pagini, 103 titluri. Prezenta ediţie îl reproduce integral, adăugându-i doar, la început, poemul Închinare. Faţă de ediţia princeps, în ediţia de faţă s-au operat tacit mai multe corecturi de culegere şi tehnoredactare, fără să se altereze spiritul şi structura volumului. Între altele, s-au aplicat cu mai multă rigoare normele ortografice actuale, astfel ca sensul versurilor să fie ferit de echivoc, iar începutul acestora s-a grafiat cu majusculă, fără însă a se modifica frazarea impusă de autor. Am găsit nimerit, la fel cum s-a procedat la ediţia princeps, să nu alcătuim un Cuprins al volumului, cele 103 titluri fiind reperate prin numerotarea acestora (cu cifre arabe între paranteze), în cadrul celor patru secţiuni stabilite de către autor şi numerotate de noi cu cifre romane. Prin acest artificiu volumul Dor…Strigătul din adâncuri poate să lase impresia – aşa cum sigur şi-a dorit autorul – unui singur poem…
Ionuţ-Constantin PETCU
6
CĂTRE CITITOR
Un gând, un vers, o rimă – torent năvalnic, abis nesfârşit, deşi
poate… stângace, le privesc detaşat şi vreau să cred că nu vor rămâne fără de
ecou.
Cine citeşte, poate o să-nţeleagă, dar să nu uite că eu sunt… un dor.
Impresii şi adunări de gânduri, înainte ca bobocul să-nflorească şi să
devină floare, când toate-s Dor şi numai visare.
Recunoştinţă şi vie mulţumire celor
ce m-au ajutat, celor ce m-au îndrumat şi tuturor binefăcătorilor şi
sfătuitorilor de taină în purcederea spre drumul spinos al vieţii şi,
nu în ultimul rând, în alcătuirea acestei lucrări.
Autorul
7
ÎNCHINARE
Părintelui Arhimandrit Nicodim
de la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova
O, lumea întreagă e-n mişcare
Şi oameni azi se nasc şi mor,
Sunt unii anonimi, dar alţii
Strigă-n gura mare…
Nu de eroi eu vreau astăzi să vorbesc,
Îi ştim, şi din istorii îi cunoaştem.
Prin felul lor, prin dăruire
Au fost peceţi peste vreme.
Despre cei nebăgaţi în seamă,
Despre cei necunoscuţi, nepreţuiţi,
Aş încerca eu să vorbesc.
Deşi, eu ştiu, nu s-ar cădea,
Căci sunt prea mic,
Dar datoria nu mă lasă
8
Şi chiar fără de voia mea, sfios, mă plec
Peste hârtie.
Mă cuceresc umil,
Vă rog, să mă înţelegeţi, sunt alţii mai
Dibaci –
Să fie asta ca o pecete a voastră
A tuturor ce credeţi
Şi-aveţi un dor de infinit,
Căci, nu ştiu cum se face,
Nu pot ca să-mi explic...
De multe ori vorbit-am despre virtute,
Despre iubire şi păcat eu am vorbit,
Dar, am văzut adesea că m-am
Propovăduit, un neemit.
Iar vouă astăzi eu mă confesez,
Căci până ce mai ieri iubeam,prin viaţa mea
Eu azi detest.
La orice pas, la orice cotitură a vieţii ne
Aşteaptă o ispită.
Imbold ne este firea noastră, o ştiţi şi voi,
9
Dar voi tăceţi.
Cât am crezut că pot, că sunt şi eu ceva!
Dar azi, golindu-mi tot balastul, observ:
De am ceva, e doar prin tine
Şi, fără ca eu să vreau,
Când te detest, smerit îţi mulţumesc.
Privit în urmă, timpul lasă riduri,
Iar ghioceii au înflorit în păr.
Vrei mult, în inima-ţi largă nu simţi că
Îmbătrăneşti !
Ai grijă dar de tine, noi suntem încă tot
Plăpânzi.
Sub umbra ta noi ne întărim
Şi sevă sufletului adunăm.
Văd astăzi, timpul trece, dar cere vamă,
Clipele pierdute, sfinte nu mai sunt...
Nu te-am înţeles şi-mi pare rău,
Iubind părerea, am greşit.
Dar azi, la ceas de taină,
10
Când timpul parcă stă pe loc
Şi cearneala-i întărită în călămară –
Ca briza mării, duios, ne-ai mângâiat,
Tăcut în taină te-ai rugat.
În cărările vieţii, ducându-ţi paşii,
Cum treci, de obicei – deşi obosit de griji
Şi frânt, de gânduri rupt –
Tu vezi o altă lume la care noi nici nu
Visăm…
Zideşti clădiri măreţe şi temple vii lui
Dumnezeu.
Poate din toţi va fi unul ce va înţelege,
Continuându-ţi lucrarea...
Sfios mă plec, deşi nu sunt eu cel
Mai în măsură,
Îţi mulţumesc.
Ne-am nărăvit, ca vitele te-am îmbrâncit
Şi te lovim.
11
Tu crezi şi vrei o altă lume, din răi şi fără
De minte tu ne vrei buni,
Şi torţe vii ne vrei.
Mulţi nu vor, nu te înţeleg, dar tu ai
Lumea ta
În care crezi şi speri până într-o zi.
Făuriţi-va Domnul palate,
Un suflet dur de diamante, ca înjugat
Acestui timp
Tu să-l străbaţi zâmbind.
Să-ţi numere Domnul paşii, gândul ostoit
Să-l odihnească,
În toate să ai ajutor,
Să te bucuri de zilele cu soare – căci ştiu că
Îl iubeşti –,
Punţi peste oamenii prin viaţa-ţi să
Clădeşti;
Tu, vrând, nevrând ne chemi la
Mântuire.
Sunt mulţi cei care te lovesc, deşi în faţă
12
Îţi zâmbesc,
Nărozii toţi te dosădesc.
Şi eu am pactizat cu ei, deşi poate nu pe
Faţă,
Cuţitul cel adânc l-am înfipt în rană…
Ce icnete, ce durere conştiinţa mi-au
Răscolit!
Cu nesimţirea gândului trufaş de
Dreptate te-am părăsit.
Putere n-am, o lume nu pot să schimb,
Dar, din stăfunduri,
Răzbat un dor...
Ce mult aş vrea ca să mă schimb, să
Înţeleg
Şi fără cutezanţă să ascult !
O, obşte, adunătură fără minte, cuvinte
Grele spun,
Căci ele acum se rup din mine…
Ne-am ridicat şi nu te-am vrut, fără de
Sfială Hristos este lovit!
13
Crezând că doar, jurând, noi Îl slăvim,
Fiind fără de minte cu dracul ne însoţim.
Hristos iară, şi voit, El este răstignit !
Coboară, Doamne, duhul Tău,
Fii nouă astăzi călăuză,
Ca în ceas de bucurie, moment omagial,
Să preţuim şi omul, înţelegând
Ce el ne-a dăruit.
Mulţi strigă, sunt zâmbăreţi,
Imnuri îţi dedică,
Dar vântul nesimţirii crunt loveşte în faţă,
Spoiala se arată...
Frumoasă-i viaţa şi timpul e prea scurt,
E greu să înţelegem.
La capătul cărării se vede o lumină, dar
N-avem călăuză...
Vom rătăci, vom fi una cu pământul.
Acum, în ceasul cel din urmă,
Sfios, deşi nu merităm….
Ne condu, îţi mulţumim.
14
Multe am a spune, dar evit a spune
Tot,
Vorbească cel ce este în măsură, iar eu,
Tăcând,
Rugându-mă în taină, deşi te-am supărat,
Ajută-mă să înving.
Crasna, 8-20 octombrie 2006
15
I
Gânduri şi sentimente pe versuri
16
17
(1)
Hotărâre1
Cu pas mărunt şi apăsat,
În alai de îngeri,
În cor de protopsalţi –
Acum, vin către Tine,
O, Doamne Sfinte!
Voind a mă lepăda de toate,
Ca viaţa mea, Ţie, Doamne Sfinte,
Să Ţi-o închin.
Al Tău cuvânt când m-a ajuns
Întreagă firea mi-a pătruns
Şi-n viaţa-mi totul s-a schimbat.
Am zis dar: Iată, vin...
Lăsând în urmă fraţi, părinţi,
Căci am simţit cum
1 Înainte de călugărire, în momentele de maximă intensitate sufletească.
18
Viaţa lumii este înşelăciune.
Voit-am a muri lumii,
Ca să fiu un mort printre cei vii,
Căci prin micile încercări
Ne faci părtaşi veşnicelor bucurii.
Şi aş vrea cu a Ta dulce suflare
Să-mi rupi lanţul ce mă sugrumă
Tot mai tare…
Sunt tânăr şi firav şi-aş vrea ca
Ţie să slujesc
Fără de murmur şi şovăieli.
Şi astfel, încununându-mă cu
Dumnezeiescul chip,
Pe Tine să Te am pildă şi model.
Primeşte-mi, o, Doamne Sfinte, ruga
Căci sunt încă pe cale,
Al meu jurământ nici să nu-i fac
Pogorământ,
Ca nu cumva, venind „noaptea”,
Să ajung să bat la uşi străine…
19
(2)
Rugă (1)
Distanţa ne desparte,
Dar, o, Doamne Sfinte,
Te simt aşa de aproape!
Tu eşti în mine,
Iar eu mă simt în Tine.
Îţi simt căldura,
Dumnezeiescul glas
Al Sfintelor Scripturi.
Şi aş dori ca-ntotdeauna
Şi Tu să fii cu mine,
Iar eu să fiu cu Tine
În veci de veci.
Amin.
20
(3)
Rugă (2)
Acum către Tine eu vin,
Primeşte-mă, O, Doamne Sfinte,
Să-mi fii pe veci şi mamă şi părinte.
Tu prieten la necaz să-mi fii,
Tu Cel ce cu raza înţelepciunii
Citeşti în sufletu-mi
Ca într-o carte.
Sunt tânăr şi firav,
Dar încărunţit în ale mele fărădelegi.
Primeşte-mă, iubit Părinte,
Căci până acum eu am tot rătăcit, umblând
Haotic în negură şi fum.
Căci am voit al meu suspin,
Tu, Doamne, să-l alini cu roua
Harului Divin.
Stăpân al inimii mele să fii
21
Şi să-mi dai, Doamne, putere să ajung
În casa faptelor bune,
Că să pot întotdeauna spune:
- Fie voia Ta!…
Ca nimic să nu mai fac
După a mea părere.
(4)
La Golgota priveşte
Voi, ce pe pământ petreceţi,
Deschideţi ochii şi vedeţi
Că totul este trecător.
Şi nu mai petreceţi în desfătări
Şi-n necuviincioase destrăbălări,
Căci timpul trece, iar în Ziua de Apoi
22
Va fi vai şi amar de voi.
Căci cei ce pe nesimţite
Viaţa şi-au irosit
Vor merge jos, în munci
Cu demonii şi ai lor prea zeloşi
Slujitori.
Tărie şi povaţă –
Învăţătura lui Hristos să-ţi fie,
Căci El te cheamă la veşnica-i bucurie.
La Golgota, tu, frate drag, acum
Priveşte,
La jertfa de pe Cruce,
Căci aceasta este un scump izvor
Ce tuturor iertare, dacă vrem, aduce.
Acest izvor mereu te-ademeneşte,
Mereu cu dulci cuvinte:
– O , vino, fiu pierdut…
Căci Domnul te iubeşte,
Nu-i vreme de pierdut!
23
(5)
Aş vrea
Hristoase al meu –
Veşnic Mântuitor,
Tu cel ce din ceruri
Cu tristeţe priveşti
Cum lumea haotică
Alunecă spre pierzare,
Dărâmând ale Tale Sfinte Altare.
Din buze întinate,
Din suflet pângărit
Către Tine strig:
– Eu, Stăpâne, Doamne, nu am nimic,
Eu însumi sunt al Tău.
Căci Tu – comori nenumărate,
Nu de aur şi de argint, nu de pietre
Scumpe
24
Şi mărgăritare mi-ai dat.
Însuţi sângele-Ţi Prea Sfânt
La Golgota, pe Cruce, l-ai dăruit,
Ca lumea cu Dumnezeu să se împace.
Aş vrea ca eu, venind la Tine,
Să sorb din cupa cu nectar
A învăţăturilor divine.
(6)
Vino, Doamne…
Iisuse Doamne,
Al lumii Împărat,
De soare şi de lună în veci prea înălţat,
Eu aur şi argint – comori să-Ţi dau
Nu am.
Căci prea scump este sufletul
Să-l pot răscumpăra.
25
Al Tău este pământul, marea şi Văzduhul,
Păsările şi cerul…
Orbecăind mereu pe cale,
Din adâncul firii am strigat:
–Vino Doamne, şi mă aşteaptă
La răscruce,
Ca nu cumva, cu obosita-mi minte,
Să mai întârzii, la Tine ca să vin.
(7)
Un glas
Un glas al omului în pierzare
Se înalţă către Tine, Doamne,
Cerându-Ţi îndurare.
Primeşte-L, Doamne Sfinte, şi nu-Ţi
Întoarce faţa Ta,
26
Ci priveşte-Ţi moştenirea, şi-n veci
Pradă pierzării,
O, Doamne Sfinte, n-o lăsa.
Căci Tu, Cel ce pentru mine
Mult ai pătimit.
Îmi ştii, o, Doamne, firea,
Dar îmi ştii şi dorinţa.
Acum, când cu lacrimi şi suspine,
La Tine, Doamne, vin,
Primeşte-mă şi-mi dă din cupa
Dragostei Tale cu nesaţiu să mă alin.
Căci eu, nimic nu am,
Dar iată, Doamne, la Tine vin
Strigându-Ţi ca tâlharul:
–Primeşte-mă, Doamne, în casa Ta
Şi-mi fii şi Tu stăpân pe casa mea.
Amin.
27
(8)
Rugă (3)
Deschide-mi, Doamne, ochii minţii
Ca orbului ce la îndemnul Tău, în
Scăldătoarea Siloam,
Clătindu-se pe faţă,
La porunca Ta ochii lui au primit lumină.
Aceeaşi lumină, Te rog, să pătrundă de
Astăzi şi-n sufletul meu.
Şi ochii sufletului meu să-i spele.
Să fiu cu luare aminte
La cele ce de acum în faţă-mi vor sta,
Pe care eu le întăresc cu făgăduinţa.
Ca fără şovăire, prin spini, prin tină şi
Noroi, prin jungla negrului păcat eu,
Doamne Sfinte, cărăruie să-mi croiesc.
La tine, Doamne Sfinte,
Stindardul meu ceresc,
28
Eu vin.
Eu vin agale, clătinat de povara-mi
Grea.
Dar vino, Doamne, înainte-mi,
O, Doamne, Sfinte, nu întârzia.
(9)
O, Doamne,
Acum aş vrea să plâng
O, Doamne, Doamne,
Acum aş vrea să plâng,
Dar lacrimi nu mai am
Căci le-am cheltuit în râset dezmăţat.
O, vino, Tu, acuma şi ogorul cel pietros
Desţeleneşte-L cu plugul cuvântului
Tău,
29
Şi astfel, iar aruncă sămânţa
Sănătoasă.
Căci altfel mor, năpădit de spinii şi
Pălămida negrului păcat,
Şi voi rămâne afară, tot plângând.
(10)
O, suflete al meu
O, suflete al meu,
Tezaur al marelui Dumnezeu,
Scânteie din focul nemuririi,
Cu nesaţiu eu te-aş adăpa mereu
Şi aş dori să scriu, să scriu mereu
Despre iubirea
Marelui Dumnezeu,
Până ce hârtii n-or mai fi.
30
Dar nu a scrie este greu,
Căci nu ştiu dacă în scris aş putea
Să comunic dorul meu.
În lume-s mari nevoi,
Dar nu-s aşa de mari încât
Să nu răzbatem,
Căci zice Sfânta carte:
„În lume necazuri veţi avea,
Dar îndrăzniţi căci veţi învinge.”
Căci numai laşii şi lacomii se primejduiesc
Şi mor,
Însemnându-se cu „diadema” lui
Veliar.
De aceea, Doamne, eu Te rog... Suflete,
Să nu te laşi sufocat
De-al lumii groaznic păcat!
31
(11)
Ajută-mi!
Voit-am, Doamne Sfinte,
Osanale şi imnuri sfinte să-Ţi compun.
Dar Tu eşti veşnic şi eşti bun,
Iar eu sunt o biată pală de fum,
Ce parcă prea repede s-a şi împrăştiat
Pe drum,
Căci drumu-i greu.
Spre cer privirea îmi ridic
Şi din străfundul firii mele eu acuma strig:
–Ajută-mi!... Ajută-mi!…
Căci întârzii pe drum.
32
(12)
Eu nu ştiu, Doamne…
Eu nu ştiu, Doamne, ce să fac?
Sunt mic sau poate prea prost, şi
Ce să fac?
Căci gândurile mă tulbură,
Dracii mă-nspăimântă,
Trupul din lupta-i aprigă
Nu mă lasă,
Iar eu sunt leneş
Sau prea îndărătnic
Şi sfatu-Ţi nu-l ascult.
De aceea, eu
Te rog mult,
Învaţă-mă şi mă povăţuieşte,
Deschide-mi inima şi mintea
Mi-o înţelepţeşte.
33
(13)
Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta
– Dumnezeiesc Altar –
Eu astăzi vin, Stăpâne, şi mă plec cu amar.
Dar Tu, ca Prieten şi Părinte,
Fii bun, şi chiar de eu sunt rău, fii
Îndurat
Şi calea-mi ocroteşte.
De tot cei rău, Te rog, Tu mă fereşte,
Condu-mi paşii pe drepte cărări
Şi mă adapă din limpedele Tău izvor –
Ce izvorăşte nemurire
Din coasta Ta,
Cea însuliţată de mine
Şi de greul meu păcat.
34
(14)
Priveşte la Hristos
Priveşte, frate dragă, la Hristos
Şi să nu crezi că vei rămâne
Fără de folos.
Dar, te rog, să-ţi fie pilda conştiinţei
Adormite.
De dragoste, smerenie, de tot ce vrei,
Ca noaptea neagră a întristării să nu-ţi
Întunece cerul capului tău.
Priveşte la El dar, caută să înţelegi,
Căci El te vrea, dar tu, tu-L vrei?
Că numai privirea-I blândă topeşte
Fiori de gheaţă…
Şi altă viaţă
Tu să începi,
Căci viu fiind, tu ai fost mort.
35
(15)
Pe Tine, Doamne, Te invoc
Aşa cum e firesc,
Cum sufletul o cere,
Pe Tine Doamne Te invoc –
În suferinţă şi-n extaz,
În bucurie şi-n necaz,
Pe tine DUMNEZEUL adevărului în
Care şi prin Care toate viază şi se
Mişcă.
Dar totuşi Natura şi făptura
Este sluţită
De cel ce împărat
Pentru dânsa a fost creat,
Prin neascultarea şi răzvrătirea
Primului om.
Căci prin acesta
Ele suferă durerea facerii
Şi nu agonia morţii.
36
(16)
Te rog
O, Doamne Sfinte, eu Te rog…
Aprinde-mi în inimă dorul de Tine
Şi astfel, o, Doamne Sfinte,
Şi a mea conştiinţă limitată
Va putea cuprinde lumea toată.
Şi pe astă lume nimic nu-mi va mai
Îngenunchea
Şi fi-voi astfel mereu în slujba Ta.
37
(17)
Un ultim omagiu
O, tu, omule, ce-n astă lume
Ca o floare te arăţi!
Astăzi răsari, dar mâine… pleci,
Te rog, cu stăruinţă şi chiar
Te implor
Să fii cu luare aminte.
Ca prin necazuri suflet bun să-ţi
Cizelezi.
Căci toate plăcerile-s ca fumul,
Se arată şi se duc, dar în urmă
Nu-ţi rămâne decât amintirea.
Căci ce-i bun –
Tu poţi strânge într-o viaţă,
Dar se poate pierde într-un minut.
Dar un nume bun este mai de preţ
Decât orice bogăţie.
38
Numele dreptului este
Binecuvântat.
Şi astfel noi, de vom fi cu luare aminte
Şi prin sfinţi (cărţile) de-am cerceta,
Vedea-vom, frate dragă,
Că tot ce-i bun în veci nu piere,
Eu astfel te îndemn…
Nu pierde vreme,
A vieţii carte în zadar răsfoind,
Ci, te rog, ca-n sufletul curat al
Creştinului pios,
Tu cu nesaţiu să priveşti,
Adunând astfel comori ce nici nu
Bănuieşti.
Şi astfel, citind rândurile de mai jos,
Fii cu luare aminte,
Şi vei avea mult folos.
Căci s-a înălţat în smerenie şi pe cei
Din nevoi, cu preţul jertfei sacre,
39
El i-a ajutat.
El e David Durlicioiu
Ce în viaţă s-a ostenit
De parcă pământul veşnic el a
Dobândit.
Căci nu ştiu să fie mănăstire
Prin care, blând, ca un părinte,
El să n-o fi ajutat.
După o viaţă întreagă,
Multă sămânţă în ogor a semănat.
Cunoscut fiind la CRASNA,
Locul veşnicei odihne,
La Cozia, din Olt.
Mănăstirea Dintr-un-Lemn,
De asemeni.
A simţit inima-i caldă,
Emanată din Ploieşti.
Ştiu maicile de la Ghighiu, Zamfira,
De la Cheia sau Suzana,
40
Sau Râmeţul din Ardeal,
De la Turnu cel din vale,
Şi Stănişoara în vârf de munte,
Surpatele sau Govora de la şes.
Îl cunoaşte şi Cernica
Şi vechiul Căldăruşani.
Şi cine va spune de Putna,
Ctitoria Marelui Ştefan –
„Atletul lui Hristos ”,
Cum a ajutat-o, aducându-şi
Sufletului mult folos.
Arnota din vârf de munte,
Ctitoria lui Matei Basarab,
La dânsul găsit-a mult sprijin.
La Bistriţa cea maiestoasă,
Prin al ei Sfânt Părinte Grigorie,
Sufletului doritor de înălţime
Bucurie i-a adus.
Ce să mai vorbim de giuvaerul
Brâncovenesc de la Hurezi,
41
Şi câte-or fi lăcaşurile-n care,
Prin al său cuvânt
Şi cu sudori mult trudind,
Numele în Cartea Vieţii
El l-a scris ca nemurind.
Ciclul Psalmi
(18)
Dumnezeul meu Cel a toate Creator,
Cel ce împărăţeşti mai presus de nori
Şi soare,
Pe Tine, Cel ce ai puterile creşti, cu
Sfiiciune Te privesc –
Purtat de Tronuri şi prea-nălţat de
Heruvimi,
De care tot trupul tremură.
42
În Sion e mare Dumnezeu, deasupra
Lumii,
Cel înălţat din veacuri de toţi
Înţelepţii lumii.
Şi al Tău nume tot cei viu Îl preamăreşte,
Că e mare al Tău nume şi-nfricoşat şi Sfânt.
Şi iubirea de dreptate este a Ta tărie
Şi Tu o dai celui ce-o cere –
Tu, Cel ce ai pus temelie adevărului
Şi ai adus pacea pe pământ.
43
(19)
Dumnezeule, pe cel ce în nevoi
Se zbate,
Te rog, primeşte în bunătatea-Ţi,
Grăbeşte, şi pe cei ce strigă Tu-i auzi.
Ruşinaţi să fie în veci cei ce-ncearcă
Să ne ia viaţa
Şi, ruşinaţi, întoarcă-şi faţa
Toţi cei ce vor a mea durere şi-mi
Strigă: „Bine! Bine!”,
Iar cei ce de-a pururi spre Tine ochii
Îşi înalţă
Să se bucure de-apururi de harul Tău
Şi al Tău bine.
Iar cei iubitori şi-nsetaţi de mântuire,
Bucurându-se, de-a pururea să strige:
„Minunat e Dumnezeu!”.
Sărac sunt eu, şi neputincios,
44
Iar la ananghie
Nu întârzia, Părinte,
Dă-mi grabnic ajutorul.
Pentru că, o, Doamne, Tu ştii binele,
Tu eşti izbăvitorul.
(20)
O, Doamne,
Puterea şi ajutorul –
Alungă-mi toţi duşmanii, risipindu-mi Toţi
vrăjmaşii!
Topeşte-i cum se topeşte ceara,
Cum fumul, risipeşte-i în vânt.
Şi astfel să piară de la faţa Ta toţi
Ticăloşii,
Iar cei drepţi, cei iubitori,
Ca nişte fii prea înţelepţi
45
Să se bucure, să cânte,
Mărind de-a pururi pe Dumnezeu.
Domnului veşnic, o, ceruri să cântaţi!
Cântaţi-I numele Lui cel Sfânt,
Preamăriţi-L, căci El mare e şi-n cer
Şi pe pământ preamărit
De toate neamurile.
De pe gene alungaţi somnul,
Lăudaţi-l pe Cel ce vine!
Numele Lui este Dumnezeu!
Al orfanilor El e Părinte,
Iar văduvelor tărie,
Celor neputincioşi ajutor,
El este Dumnezeu de-a pururi în Sfânt
Lăcaşul Său!
46
(21)
Doamne, Doamne al meu ocrotitor,
Din slava Ta ne binecuvântează
Şi peste ale noastre suflete mohorâte
Să strălucească Prea Sfânta-Ţi Faţă
Şi spre calea mântuirii să păşim fără
Şovăire.
Primeşte, o, Doamne, neamurile lumii,
Şi veselească-se sub braţul Tău
Puternic,
Şi de nimic nu se vor teme în lume –
Căci Tu judeci cu dreptate,
Şi pe cel păcătos nu-l părăseşti,
Ci aştepţi, aştepţi şi nu Te ofensezi.
Preamăreşte-Te, o, Doamne, întru toate
Popoarele lumii,
Câte la Tine cugetă, cât pot grăi Cuvântul.
Şi ne binecuvântează pe noi, Doamne.
Amin.
47
(22)
Se cuvine, Doamne Sfinte, ca nişte Biserici,
Şi pe Tine să Te primim.
Şi se înalţă spre Tine
Tăria rugăciunii sfinte,
Străină de mine.
Că la Tine aleargă tot omul de sub povară,
Fiindcă numai Tu ne eşti
Şi frate şi părinte.
Ne doboară, Doamne, povara scârnavelor
Păcate.
Dar, în mila-Ţi cea mare,
Noi cerem îndurare.
Şi fericit va fi de-a pururi cel smerit,
Că prin patima cea sfântă aflară
Mântuire.
De aceea, Tu, Judecătorul lumii,
Cel ce pământul peste ape ai întărit
Şi cu putere ai încins munţii,
48
Şi prin cuvânt
Mugetul mării ai potolit,
Şi furia valurilor o sugrumi
Cu mâna Ta divină,
Precum sugrumi păcatul şi răzvrătirea
Oamenilor pe pământ…
Căci privirea-Ţi atingând pământul
Îi stinge setea,
Iar el, smerit, servitorilor Tăi le deşartă
Bogăţia.
Râurile Tale sunt pline mereu de ape
Ce izvorăsc din lacrimile sihaştrilor,
Ce se hrănesc de îngeri cu mana cea
Divină.
49
(23)
Către Domnul de-a pururi cei vii
Strigaţi,
Daţi laudă-n timpane şi osanale prin
Chimvale înălţaţi,
Şi ziceţi toţi, nu fiţi muţi,
Căci dacă voi veţi tace
Pietrele vor grăi.
Ce minunate-s, Doamne,
Lucrurile Tale!
Cum tot pământul cu nori, cu vânt şi ape,
Munţi, dealuri
Ţie Ţi se-nchină.
Veniţi, veniţi acum cât este lumină
Şi toţi cei vii luaţi aminte
La măreţia faptelor Lui.
Cum marea uscat a arătat şi-n piatra seacă
Izvor de viaţă poporului
A izvodit…
50
Căci prin puterea Lui divină
Se aprind stelele
Şi El priveşte ca de-a pururi trufia
Să nu se înalţe.
Căci El e viu şi sufletul viu îl va păstra,
Alungând pe vrăjmaşi.
(24)
Prin Sfânt
Cuvântul Tău întrupat,
Din iubirea-Ţi fără margini
La sfârşitul veacurilor
Tu ne-ai cercetat,
51
Stăpâne.
Şi ne-ai lămurit prea bine,
Cum lămureşte argintarul în văpaie
Mult ispititorul său argint.
Ne-ai pus peste umăr
Capcane fără număr,
Nu că Tu ai fi rău sau chiar ai vrea
Ca să ne pedepseşti,
Ci din iubire, prin încercare
Ne-ai lămurit.
Oameni răi fără de număr
Într-un năvalnic torent ne-au cotropit.
Şi chin, dacă din când în când noi am
Cârtit.
Din toate, prin braţul Tău, prin Sfinţii
Tăi ne-ai izbăvit.
De aceea, eu în casa Ta
Pe-al inimii altar
Jertfi-voi, Doamne, Ţie, Sfinte,
Un duh umil şi răbdător.
52
Şi cu gura mea striga-voi către Dumnezeu,
Sub stele:
– Binecuvântat să fie Milostivul lumii,
Tată,
Cel ce ruga mea fierbinte
N-ai respins-o niciodată!
(25) *
Pe căi întortocheate,
Din fragedă copilărie petrecând,
N-am vrut niciodată de sfatul tău să
Ascult.
Dar Domnul în marea-I bunătate
A prăvălit un stâlp al casei,
* În amintirea mamei care între timp a trecut la cele veşnice.
53
Ca, mai apoi, încercând eu greul,
Să Te cunosc atunci pe Tine,
Ca prea înţeleptul Pavel,
Şi pe căile luminii,
Adunând mintea cu legile lui
Dumnezeu.
Astfel – sufletul pe căile luminii
Mângâiat de soarele lăuntric…
Eram sădit lângă izvoarele adevărului,
Aproape de veşnicul Dumnezeu.
54
(26)
Călugărul
Tu – om, sălbăticiunea acestei lumi,
Cetăţeanul pustiului, îngerul
Pământesc,
Călugăre şi om ceresc,
Nu îngădui ca niciodată o formă sau o
Imagine să te domine.
Pe raţiune nu te baza,
Ca sfinţii din vechime tu să fii,
Să crezi în supremul ţel
Şi bucurie tuturor să le împarţi,
Jertfindu-te pe tine.
Ca o lumină pentru toţi să fii,
La compromisuri să nu te învoieşti,
Ci fii neclintit în toate.
Durerea satisfacţie să-ţi fie,
Batjocora – ca binecuvântarea.
De eşti slăvit, nu te mări,
55
Iar pradă pornirilor tale nu te lăsa.
Ci caută să trăieşti prin alţii
Şi cel de lângă tine să-ţi fie mai intim decât
Persoana ta.
Şi-n chipul fiecăruia,
Tu pe Hristos să-L vezi.
Luptându-te cu tine
Pe Dânsul să-L urmezi.
56
57
II
Ecouri, la sfat cu conştiinţa – pândarul
cel nemitarnic.
Răbufniri şi şoapte, nelinişti sufleteşti
58
59
(1)
Ecouri
Când după clipe negre –
Tărăgănate zile, trecute agale,
Te mângâie un firav amor
Şi te întâlneşti pe aceeaşi cale,
Înfiripată de dulcele fior,
Pământul prea mic ţi se pare
Şi bucuria-n piept nu-ncape.
Grădini şi pajişti
În preajmă-ţi înfloresc,
Când omul tresaltă de cântare
Şi păsări în roiuri îl ocolesc.
De tristeţe şi de amorul de mai-nainte
Să râzi ca un nebun îţi vine
Şi-n gând te luminezi,
Şi simţi că-n viaţă fericirea-i
60
Cel mai mare bine.
Şi ai vrea pe toate
Să pui stăpânire.
O… nu!… Te rog din suflet,
Gândeşte la clipele trecute,
De zbuciumul tău adu-ţi aminte
Şi nu mai lăsa şi tu pe altul
Ca-n aceleaşi dureri să se frământe,
Căci nu se cuvine
Atâta fericire să fie numai a ta.
Topeşte-te-n iubire,
Făcând pe alţii fraţi cu tine
Şi-n veci tu nu vei mai ofta.
61
(2)
Gând
Pe bolta cerului-nstelată
Maiestos Luceafărul răsare
Şi stelele smerite în preajmă se
Topesc.
Aşa şi tu creştine –
Pribeag al acestei lumi,
Smerit urmează-ţi calea,
Pătruns de focul cel divin
Înalţă-te mereu mai sus,
Mai sus, dar fii umil!
62
(3)
Lacrimă
Din bolţi întunecate
De amoruri şi suspin,
Sfioase lacrimi picură încet.
De parcă s-ar prelinge
Din jgheaburi depărtate.
Suspine tainice
Din suflete cernite
Pe obraz neîncetat se preling,
De parcă tot mai adânc
Obrazul ele îl sapă.
Dar picăturile ne-ncetate
Nu-l înfrâng,
Ci sufletul îl spală
Şi tot mai curat el se arată.
Căci oricâte furtuni asupră-i
S-ar abate,
63
Un suflet brav va răzbate
Când ţelul său e nemurirea!
Şi oricâte suferinţe asupra-i
S-ar abate,
El le-ar străbate –
Voios spre cer
Făcându-şi, prin închinare,
Armuri de fier.
(4)
Adevărul
De-ai vrea să-l afli,
Ascultă vorba cea umilă.
De-ai vrea să ştii,
Apleacă-te şi din izvor te-adapă.
64
Şi vei vedea atunci
Că oricât vei bea
Tot vei mai dori.
Cât încă mai eşti pe cale
Aleargă, aleargă
Şi sufletului nu-i da-ndurare,
Căci altfel vei pieri pe cale.
Te rog fii blând cu tine
Şi fii călăul tău…
Priveşte azi la Cruce
Şi fie-ţi suferinţa nectarul
Din fiece zi.
Nebun de mă vei socoate,
Nebun şi tu să fii,
Căci vorbele sunt prea mici.
Ai milă azi de tine,
Martir de fiecare ceas să fii.
65
(5)
De eşti vrednic
Priveşte!
Cerul semănat cu stele,
Pământul mare şi tot universul
Aleargă atunci cu gândul
La Cel ce le-a făcut…
Şi-n minte te pogoară,
De eşti vrednic de-atâta
Mărire!
(6)
Dreptate
Dreptate, unde eşti?
Pe ce tărâmuri rătăceşti?
Sau poate alta-ţi este denumirea
66
Şi oamenii nu te mai cunosc
Şi a MINERVEI făptură dalbă
Încet-încet s-afundă în
Nesimţire.
Apună toţi... Doar tu să vii,
Ai milă de sărmanul ce
Te cheamă.
Ai milă de făptura ce te
Invocă
Şi nu lăsa să cadă
Din mâna-ţi rece
Divina cumpănă!
Căci de-ai pieri sub pietre,
Prin grote, ca profeţii,
De dincolo de timpul negru –
Timp al vieţii,
Înalţă-ţi biruinţa
Şi ocroteşte pe cei
67
Ce te invocă.
Dispară lume,
Împăraţi să cadă,
Dar nici o suferinţă şi
Lacrima vărsată
Nu lăsa-n zadar să piardă.
(7)
Întoarcerea
Pustii sânt zorile în care
Am benchetuit ca un nebun.
Primeşte-mă, că astăzi vin la Tine,
Primeşte-mă aşa cum sânt –
Să nu mă întrebi unde am
Fost... O, nu... Nu-i
Momentul acum!
68
Zănatic şi fără de minte
M-am hrănit cu himere,
Dar văd, Doamne, cum
Gândurile deşarte
M-au lăsat străin rătăcitor
În ţara părinţilor mei.
Venit-am dar acasă,
Căci Tu eşti blândul meu amic.
Din triste zori eu vin la
Tine,
Din necunoscute, oarbe iluzii,
Din graiul SIRENEI m-am
Înfruptat!
M-am rupt de îngerul de pază
Pe drumuri – fără nici o rază,
Şi aş vrea să vin la Tine,
În suflet să le port,
Fii mie, de astăzi, pază.
69
(8)
Străin
Pribeag şi şovăielnic
Păşesc pe drumul care duce
La moarte sau la viaţă.
Ca soarele ce împarte fără greaţă
Lumina tuturor
Şi nu desparte pe nimeni,
Lumina tuturor o dă.
Dar totul depinde
De cât putea-vom noi primi,
Că fără de nici o vină el este.
De fi-va conştiinţa-ncărcată
De fapte mişeleşti,
Cu lacrimi şi suspine
Pe Domnul ţi-L apleacă
Şi află îndurare în calea către viaţă!
70
(9)
Redă-mi speranţa (1)
O, Doamne Sfinte,
Stăpân a tot ce mişcă şi
A toate,
Slăvit de îngeri, cohorte toate,
De oameni adorat,
Privirea Ta Ţi-apleacă
La cei năimiţi!
Şi-n al luminii zâmbet,
Cu inima-Ţi străpunsă de multele
Păcate,
Redă-mi, Doamne, speranţa
Şi bucuria Ta divină,
Căci simt cum tot universul
Stă să cadă
Când noi bieţii oameni
Trăim clipe de tăgadă!
71
La pieptul Tău de foc
Astăzi Tu mă cheamă
Şi până se va stinge a vieţii
Mele rază
Cu lanţurile iubirii
Tu mă încătuşează.
(10)
De eram
De eram ce astăzi
Nu sânt,
Aş fi făcut ceva, nu ştiu ce mare
Lucru… Ce?
Dar poate aş fi făcut ceva
Sau poate nimic nu eram.
72
Un rege al lumii de eram,
Un geniu,
Pământul de l-aş fi întors pe dos
Şi un cuvânt de-aş fi rostit –
Poate toţi ar fi încremenit.
Dar astăzi văd
Cât de mic sunt în astă lume,
Sunt o fărâmă,
Nimica nu-s!
Dar aş dori, ca din străfundul
Firii pe Tine, Doamne,
Să Te invoc,
Şi-n casa Ta primeşte-mă, STĂPÂNE,
Şi întră şi Tu-n chilia mea.
E întunecoasă şi e rece,
Dar vino, Doamne, vino,
Lumina şi căldura Tu-i redă!
73
(11)
Să mergi
Să mergi,
Să fugi iubit de jale,
Pătruns de dor, ca un
Aluat să te dospeşti.
Şi-nsoţit doar de-a luminii rază
Pe căi bătătorite de alţii
Tu să calci apăsat,
În noaptea plină de lumină,
Încălzit de-al vocii tainic fior.
Cu gândul până la stele
Şi-n sălbatica grădină a firii
Să aduni în ochi flori
De lacrimi –
De lacrimi şi de bucurie că
Tu Îl ai pe Iisus,
Stindardul tău
Şi-al tău ocrotitor…
74
(12)
Redă-mi speranţa (2)
Pe bolta vieţii mele
Soarele caută spre amiezi
Şi simt că tinereţea
Şi anii de iubire
Acum se profilează.
Redă-mi, Doamne, speranţa,
Speranţa de copil,
Şi ca pe un copil mă du
De mână.
Iar bucuriilor Divine, Te rog,
Tu nu mă fă străin.
Căci grija morţii
Până-n străfundu-mi
Mă înfiorară.
Înnoptat şi trist, trecute le găsesc,
75
Căci la sânu-i s-a pierdut
Ca-n noian de plânsuri
Tot dorul ce-am avut.
Dar azi privesc în viaţă
La cele ce mă aşteaptă
Şi strig cu dor şi jale:
Ai milă, ai milă, Doamne,
Şi de mine!
(13)
Cutezător
Cutezător se-nalţă
Şi gându-mi către cer –
Muritorul care Te are,
Doamne, pe Tine, armurier.
Gheţarul din conştiinţă
76
Topeşte-l Tu, Doamne,
Şi-n lume nu mă lăsa stingher.
Râzând de lume dar,
Nu pentru că o urăsc,
Căci cocoţat pe metereze
Am şansa ca-n faţă s-o privesc.
Spre fraţii mei de-alături,
Triumfători prin viaţă,
Privesc cu jind, o, Doamne,
Părtaş mă fă de-a lor viaţă,
Căci morţi am fi, trecând prin
Viaţă,
Prin viaţa ce se scurge
Prin glasul Sfintei Liturghii.
De hainele de gheaţă
Şi ţurţurii din suflet
Voi azi, vă dezbrăcaţi!
Priviţi, adevărul în faţă
Şi-nţelepciunea cu sârg
Voi s-o urmaţi.
77
(14)
Târziu
Târziu – în pacea nopţii
Celei tainice, eu Te-am zărit.
Te-am simţit în şoapta ierbii,
În susurul de ape.
Şi chiar de-au fost torente,
Cu zbucium prea sălbatec,
Am înţeles atuncea
Că dorul cel mai mare
Se dobândeşte prin ardoare,
Prin lacrimi şi sforţare…
Primeşte-mă, dar astăzi cât încă
Mai sunt pe cale.
Şi-n zorii veşniciei
Luminează-mi zarea.
78
(15)
Ce sunt
Eu sunt,
Dar nu ştiu, chiar să vreau,
Ce sunt sau ce-aş dori
Să fiu.
Umbră fac pe acest pământ,
Ruşine parcă simt în mine
Şi-n iadul la frământările nocturne
Stau de sfadă, în orice clipă
Pornite, conştiinţa să-mi
Sfredelească cu închipuiri
Nebune.
Durerea este mare – şi chin
Parcă o simt în mine.
Nebun de disperare
Eu zac zdrobit sub Cruce
Şi-n agonie lungă, iubirea-Ţi
79
Mă veghează.
În mine lumea toată geme
Cu icnete de moarte.
Dar tot trăieşte încă – să-mi
Mistuie puterea,
Şi tremură în pleoapa-mi,
Tăcută şi nebună,
De frică să nu moară.
(16)
Vulturi
Adesea noi, ca nişte nepricepuţi,
Noi, vulturii iubirii
Din zorile senine,
Atraşi de lume, privind cu jind…
80
Dar, vai, o clipă de privire
Veninul ne strecoară
Şi marele SATAN,
Cu sunet mare pe mulţi a prăvălit.
Căci din înălţimile iubirii
Cei ce coboară
Devin neputincioşi şi neîndemânatici.
Şi vâslele – aripi neputincioase,
Pe puntea vieţii, ca nişte
Pârghii neputincioase sunt
Zdrobite.
Zdrobite de nepăsarea noastră,
Şi poeziile deşarte…
Deci voi, vulturii iubirii,
Înălţimea voi o stăpâniţi.
81
(17)
Maxime şi Cugetări
1. NATURA - cartea celor leneşi:
cei certaţi cu ordinea şi disciplina.
2. NATURA - nu poate fi înţeleasă de
cei ce nu se înţeleg pe ei.
3. CREŞTINUL – omul Evangheliei, îşi
propune să trăiască viaţa şi îşi
împrospătează spiritul ca să-şi lărgească
orizontul, să iubească frumosul şi să
gândească bine.
4. Puţini pot crea, dar toţi se pot
bucura.
5. Un om ce ştie să atingă corzile
sensibile este primit oriunde.
6. Cine trăieşte înţelepţeşte nu se va
ruşina uitându-se înapoi.
82
(18)
O rugăciune…
a)
O rugăciune e un zbucium,
O rugăciune e un vulcan ce erupe,
Căci lava rugăciunii
Topeşte tot în cale.
Prin psalmi lumea plânge
Şi la sfadă stă cu infinitul.
O rugăciune e o baladă,
E drumul către mănăstire,
E poteca ce duce spre
Luminişul din negura pădurii seculare,
E scâncetul pruncului de ţâţă,
Orbecăind la sânul mamei.
Lasă lacrimile la picioarele Crucii,
Aruncă departe povara negrului
Păcat,
Căci însuşi viaţa e
O rugăciune.
83
b)
Murind,
Eu simt că mor –
Nu Te cunosc, nu mi-Te închipui,
Dar presimt
Şi toate din mine Te cheamă.
Din bezna morţii eu simt
Că renasc…
Ah, ce taină
Mare:
Eu mor, dar simt că înviez
Şi simt fiorul vieţii noi în vene.
Din pântecul morţii
Eu mă arunc la Tine,
Cuprins de zbucium şi
Durere.
În nopţi de-nsingurare
Eu doar pe Tine Te chem,
Te chem cu ardoare
Din veşnicii înspăimântătoare şi
84
Fără fund şi fără cale.
Te aştept, Te aştept…
Slăbănogit şi nemernic
Ca un prunc,
Al meu suflet
Primeşte-l, Doamne, în
Mâinile Tale.
(19)
Pruncia
Nu lepăda pruncia credinţei mele –
Aş vrea să fiu înţeles,
Dar, de fiecare dată eu vin
Prea târziu…
Ca chip, numele-Ţi stâlcesc
Când Îl pronunţ gândind
85
Şi neputând sta
Pe picioarele-mi, târâş vin,
De-a buşilea păşesc.
Întinde-mi dreapta, ca-ncercare,
Ridică-mă în umblet
Şi tărie paşilor mei dă.
Şi prin iubire condu-mă la
A Ta cărare.
86
(20)
Căinţa
Ce taine!
Ce mister mai presus de mine!
Deşi eu fug de Tine,
CONŞTIINŢA mea mă trage către
Tine.
Păcatul, fără voia-mi,
Tot străfundul firii îl vădeşte.
Comori, plăceri – deşarte-s,
Durerile nu le alină.
Cu dor eu Te-am chemat, iată
Vin la Tine,
Colcăind de patimi, de vicii
Şi ruşine.
Îngenunchez în faţa-Ţi,
Primeşte-mă o, Doamne,
Primeşte-mă şi pe mine.
87
Cu cât stau mai departe,
Distanţa mă ucide.
Şi cu cât fug de Tine,
Conştiinţa mea rămâne lângă
Tine.
Tot iadul e un ochi deschis…
Şi-n negru e păcatul,
Cu spulberări senile.
Înlănţuit de ceruri,
CĂINŢA mă cuprinde.
88
(21)
Deşi
Deşi eu sunt hain la suflet,
Am totuşi un dor:
Ca-mpărtăşit cu Tine
Pe veci să fiu.
Şi să te naşti şi-n mine Domn
De TAINĂ.
Căci tot ce izbutesc,
Prin Tine azi eu reuşesc.
Şi din abisul disperării
La Tine să mă tragi…
Să nu rămân în Gheenă…
Să nu fiu o hazna,
Să nu fiu o groapă
De lespezi pecetluită,
Ci să mă arăţi izvor de taină
Şi să mă faci făptura TA.
89
(22)
Aş vrea
a)
Aş vrea, ca toţi
Să simtă ce simt eu.
Şi bucuria ÎNVIERII să
Ne străpungă şi să ne
Descătuşeze de cel rău.
Ca nu cumva scârba sau
Necazul
La Tine să mă aducă, ci
DORUL după Tine să-mi
Fie sfătuitor.
b)
Ca oarecând, în CANA,
Minunea schimbării apei în vin
Repet-o azi cu mine, Doamne,
Căci mult am ostenit pe drum
90
Şi vasul mi-e spart…
Dar vinul e bun, căci e fior
Divin.
Dar vasul spart şi dogit
Cere revărsarea minunii
Dintr-un vas de alabastru
Plin cu mirul bun.
c)
Te simt…
Ca o cetate în vârf de munte,
Ca un stejar la răscrucea
Vânturilor,
A mea conştiinţă, eu, Doamne,
O găsesc.
Alerg şi strâng comori,
Dar simt că-n van alerg.
Sădeşte-mi în conştiinţă dorul
De zenit.
Te-am căutat, şi azi Te caut,
Te simt aproape.
91
Dar nu îndrăznesc să strig,
Cuvintele îmi sunt stângace,
Şi-n căutări deşarte…
Redă-mi, Doamne, speranţa
Şi dorul de infinit.
Te simt aproape şi parcă
Suflarea Ta în ceafa-mi eu
O simt.
Dar nu Te chem, mi-e frică
De infinit.
Te caut şi astăzi cum Te-am
Căutat mereu,
Primeşte-mă, o, Doamne,
Cum sunt eu,
Şi-n lacrimi, prin iubirea Ta,
Astăzi să mă speli.
Ca nu cumva în ceasul de-ncercare
Să fiu cu cei mişei.
92
d)
Din adâncul nourat al firii
Chem iubirea Ta de oameni.
Păzeşte-mă, fereşte-mă
Şi calea-mi luminează.
Să-Ţi mulţumesc
Fior nu simt,
Dar vin,
În faţa Ta mă prostern,
Părinte al meu Divin
Şi frate în durere,
Cărarea-mi ocroteşte.
Şi spini de vor apare,
Fă să nu-nţepe prea tare…
Din suflet hăituit
Şi mintea aburită de patimă şi
Păcat,
Te chem, Stăpâne, Tu fii mie
Împărat.
93
Aş vrea să Te înţeleg –
Deşi eşti aproape,
Te văd prin negură şi fum.
Şi simt, Stăpâne, Doamne,
Că nici nu am plecat la drum
Şi-n dorul după Tine
Ca un aisberg în soare eu
Mă topesc.
(23)
Crucea (1)
De vei fi robit,
În chinuri de vei fi
Şi-n cuget
Nu vei mai găsi cuvânt,
Priveşte dar la Cruce
94
Şi să nu fii mormânt…
Căci de are vreo floare,
Poate,
Şi de-i îngrijit – mira-m-aş,
În el sunt numai oase şi putoare.
Şi doar privit fiind, acolo
Tu nu ai şti de-i împărat
Sau om de rând…
De ţi-e inima prea slabă
Şi-nţelesul mintea nu poate
Să-l încapă,
Priveşte zilnic la Cruce,
Căci ea este tăria,
Stindardul
Prin care vei învinge.
E un Noe, este-o arcă,
E slabă şi e blamată –
Dar nu uita
Că-i Supremul Altar
Şi-i purtătoarea de HRISTOS.
95
Prin ea, potopul păcatelor
Vei birui.
(24)
Remediu
Sunt trist şi abătut,
Gânduri nebune pace nu-mi dau,
Ca nişte năluciri mă torturează.
Balsamul rugăciunii nu-mi vindecă
Carnea sângerând
Şi simt că n-am leac pe
Lume…
Şi nu-i nimeni să mă mângâie.
Dar, ce aud prin noaptea lumii?
O adiere, un vuiet
Sau poate o bătaie…
96
Da, se aude bine
O bătaie, un ecou peste veacuri.
E glasul Tău care ne cheamă.
Mă aşez lângă icoane
Şi suspin discret…
O, Doamne, încă n-ai plecat?!
Te-am izgonit, bezmetic
Prin lume am umblat,
Dar Tu ai stat la uşă...
Cu dor m-ai aşteptat,
Sunt iarăşi plin de bube...
O, Doamne, chiar mă recunoşti?
Te-am întâlnit în pieţe,
În răspântii, pe poteci,
Dar eu stau de vorbă
Doar cu mine,
Pe Tine ignorându-Te.
Însă astăzi
Doar Tu mi-ai mai rămas,
Împunsule în coastă,
97
Bătutule în cuie –
Redă-mi, Doamne, speranţa
Adapă-mă la izvor.
Tu ştii ce e durerea, şi ştii
Ce înseamnă
De-a fi părăsit…
Deci, ia-mă astăzi
Lângă Tine, Iisuse al meu
Cel mult iubit.
(25)
M-ai căutat
Prin lume de-a pururi Tu
Ai umblat, şi azi mai umbli.
98
M-ai căutat,
Dar am fugit de Tine.
Un alt sinedriu, iată, astăzi te acuză:
MINTEA - marele preot,
Un strălucit CAIAFA
Te târăşte în faţă la judecată,
Iar eu un ISCARIOTEAN iarăşi
Te-am vândut –
Dar nu pe arginţi,
Ci prin mândria propriei minţi.
Ce mare păcat!
99
(26)
Crucea (2)
CRUCE – jug dulce al bunului IISUS,
De Tine-n veci aş dori
Să nu mai fug.
Dar sunt laş,
Povara păcatelor mele
Altora o dau.
În adâncul cerbiciei, inima-mi
Pleacă-n jos.
Şi, sub povara Ta eu cer
Să mă înjug.
Şi ca pe Iosif cel drept
Tu azi să mă primeşti…
Doar braţul tău, STĂPÂNE, l-a păzit!
O, IOSIFE,
Chip al Bunului Păstor.
100
(27)
Clipa
Când totul credeam
Că este înveşnicit,
Când nori negri dispăruseră
Şi din iubire eu trăiam…
Ai plecat.
Ai dispărut ca o nălucă,
Ca boaba de rouă la
Ivirea soarelui,
Ca o foşnire
În şoapta dimineţii,
Chiar înainte s-o mai aud…
Şi-am rămas avid de doru-Ţi
Şi searbăd ca o
Clipă.
Cu orice clipă,
Timpul pentru mine îmbătrâneşte.
101
Cu orice clipă,
Ceva din viaţa mea se duce.
Şi fiecare clipă
Mai dornic de veşnicie mă face.
Aş vrea să ţin timpul pe loc,
Şi fiecare clipă mă ţine la răscruce.
Străin, stau de vorbă cu vântul
Şi gândul cu dorul îl alint.
Pe Tine Te caut,
În viaţa mea eu vreau să
Te simt.
În şoapte
Aş vrea să mă prefac,
Să râd, să tac.
Pe căi lăturalnice la
Tine să vin în iatac
Şi la ureche să-Ţi spun
Vorbe de dor.
Şi la sânu-Ţi aş vrea să mor…
102
Să mă înţelegi,
O, Doamne Sfinte,
Să Te-nţeleg, ca mai înainte.
Dar nu mai sunt sincer
Ca un copil,
M-am răzvrătit, m-am
Răzvrătit…
Pe Tine, Doamne, Te-am părăsit,
Deşi eşti atât de aproape…
Că ar trebui să vorbim
Doar în şoapte.
Un voal pe faţa-mi cernită
Mă ţine departe de Tine
Şi nu Te recunosc.
De sunt treaz
Sau încă dorm,
De visez sau vorbesc în somn –
Ascult şi tac,
Deşi eu cred că mă prefac.
103
Timpul vine şi-mi ia vamă,
Pe mine nu mă bagă-n seamă,
Dar ştie cât îmi e de teamă.
Nimic aş vrea să nu ştiu
Şi totul să ştiu despre
Iubire... Iubire, ce eşti
Şi pe unde pribegeşti?
(28)
Adevărul
a)
De-ai vrea să-l afli,
Ascultă vorba cea umilă.
De-ai vrea să-l ştii,
Apleacă-te şi tuturor supus să fii.
104
Din izvorul, deşi tulbure,
Al iubirii te adapă,
Şi cât vei bea
Tot mai însetat să fii.
Pe cale fiind, aleargă şi
Nu mai zăbovi.
Sufletului nu-i da strânsoare,
De vrei alinare.
Fiind blând cu tine,
Călăul tău să fii.
Călăul clipei fiind,
Priveşte dar la Cruce
Şi din suferinţă sorbind
Nectarul, în fiecare zi
Nebun de iubire tu să fii.
b)
De-ai vrea să-l afli,
Nu-l căuta în stele,
Ci caută-l în vorba cea umilă.
105
De vrei să-l ştii,
Aruncă-ţi cerbicia şi tu
Smerit să fii.
Nu-ţi face casă cu îngâmfarea
Şi duşmănie să nu ţii.
Soarbe-nţelepciunea
Şi vei vedea că
Tot mai însetat vei fi.
(29)
De-ai vrea
De-ai vrea,
De-ai crede –
Statornic cuvântului să fii,
Speranţă şi lumină tu ai fi.
106
De-ai vrea,
De-ai şti…
Cârmaci de-ai fi,
Conducător chiar de te-ai crede –
Îţi spun: nimic tu nu ai fi,
Trăind de unul singur
Şi fără vreo speranţă,
O frunză luată-n vânt ai fi…
Clădeşte, zideşte
Şi zilnic te consumă.
Dar fii lumină, fii licărul de zi
Şi din căile-ntortocheate
Pe toţi tu îi animă.
107
(30)
Nimic?
Să scrii este uşor,
Dar oare simţi ce scrii?
Coloane ale infinitului
De-ai clădi…
Dar de n-ai nerv şi inimă,
Nimica sunt şi ca nimicul
Vor pieri.
Din nimic, o,
Lumea s-a creat!…
Dar totul este la sfatul
Celui ce Le-a creat.
Şi azi de-ai spune că-s nimic,
Nu fi searbăd…
Căci Cuvântul este –
Şi prin Cuvânt
Totul s-a creat.
108
(31)
Te crezi
Te crezi ceva,
Ce ai făcut de este aşa?
Şi de ai ceva,
De unde le-ai moştenit?
Priveşte-n jurul tău –
Cine a împodobit natura,
Oare?
Poţi să spui,
Şi atâtea constelaţii
Cine a creat?
Şi-atomul ce se mişcă,
Oare este haotic?
Eu asta te întreb!
109
(32)
De-aş spune
De-aş spune multe,
Nu ştiu de vei înţelege.
De aş tăcea,
Din priviri vei înţelege.
Dar, ce să-nţelegi când tac?
Dar şi tăcerea este un cuvânt
Dar nerostit.
Priveşte-n străfundul firii
Să afli, de-nţelegi o noimă –
Ca ţie să-ţi fie lege,
Ca nimic şi nimeni
Să nu te lege.
110
(33)
De ce...
Sunt trist.
De ce?
Sunt trist şi nici eu
Nu pot să înţeleg de ce?
Sunt trist şi abătut,
Aş vrea cuvântul meu
Să fie lege –
Dar numai cuvântul?
Orice gând, un sentiment,
Un murmur de şoptire
Îmi dau vlagă şi putere.
Eşti lângă mine,
Te simt.
Te simt şi aş vrea
Să nu mă mint,
Căci simt că-mi dai putere.
111
De ce? …
Eu tot nu înţeleg
Şi nu pricep
De ce, o, Doamne!
(34)
Am vrut
Am vrut,
Şi văd că astăzi nu se poate
Pe toţi să-nţeleg.
Am vrut,
În mii de cioburi să mă frâng –
Dar… astăzi
Un idolaş
Din mine am făcut.
112
Am vrut,
Necunoscut şi fără nume
Prin lume eu să trec,
Dar sfatul Tău şi dreapta-Ţi
Un alt ceva pentru mine
A gătit.
Şi, iată, mă supun,
Ajută-mă să înţeleg –
Pământ umil,
Supus, şi de voia Ta
Mă modelează,
Un altul eu să fiu.
113
(35)
De-ai crede
De-ai crede că poţi
Ceva prin forţa ta,
Gândeşte întâi ce eşti.
De-ai crede,
De nimic nu te-ai îndoi.
Ca lutul în mâna olarului
Cu tot te-ai dărui,
Neexistând în minte sau
În gându-ţi posesiuni,
Cu tot te-ai dărui.
O floare de-ai fi,
Topindu-te, vei dori
Lumina – speranţă-n suflet.
De-ai crede,
Murind vei dăinui.
114
(36)
Noiembrie
1. De vrei să faci ceva,
urmează pildele înaintaşilor tăi,
iar de nu vei vrea,
caută să-nţelegi să fii în
duhul lor
şi părerea ta să fie moartă.
2. Cu orice zi ce trece,
cu orice ceas
consideră-te prea bătrân
pentru a pleca,
dar gândul hrăneşte-l
cu elan tineresc –
ca nu cumva să fii o pasăre
cu aripile frânte,
un vultur ce nu ştie să zboare.
115
3. Toţi visează, dar numai
cei ce lucrează pot:
pune visurile în realitate
deşi realitatea este crudă,
perseverează.
4. Fereşte-te de corectitudinea
intelectuală
şi de motivaţiile puerile.
5. Şi fă-ţi prieten pe cei ce îşi cunosc
greşelile.
116
117
III
Medicamente sufletului,
prinos Bucuriei şi
Veşnicului Dumnezeu
2003
118
119
(1)
Aleargă
Tu cel ce te crezi învăţat,
Priveşte-n străfundul firii
Şi, de vei afla loc de odihnă,
Socoate că eşti împărat,
Aleargă…
Sub umbra Crucii mereu să fii!
Ocara să-ţi fie pâinea de fiecare zi,
Iar osteneala în bine –
Prieten drag să-l ştii.
Sfaturi să nu ştii să dai,
Dar gata de luptă mereu să fii,
Odihna să-ţi fie sudoarea,
Şi-n încercări –
Pildă
Tuturor să fii.
120
Aleargă cât mai ai vreme,
Mereu în frunte, ca
În urma tuturor
Să fii.
(2)
De-ai fi
Cunoaşte-te pe tine,
Prin slăbiciunile altora să te vezi.
Urechi să fii, şi gură să fii,
Picior să fii, şi mână de-ai fi –
Doar în lucrarea sfântă…
Un nimeni, nimic să fii, şi tu să crezi.
La masă cu mojicii de-ai sta,
Dar îngeri să-ţi slujească…
De-ai fi ceva,
121
Un fir de iarbă de-ai fi –
În adierea vântului te-ai mlădia,
Pământul sărutând, ar fi ceva…
Căci este aşternut Domnului,
Slavei.
De-ai fi ceva,
Un râu de ai fi –
Prin clipocitul cristalin
Serenade-ai îngâna
Şi setea drumeţului
Plin de colb ai potoli.
De-ai fi ceva,
Pământ de-ai fi –
În mână Sfântă tu te-ai modela
Şi vas de cinste te-ai arăta.
De-ai fi ceva…
Nimic să fii.
(3)
Tu ne chemi
122
Din străfundurile vremii
Pe noi, Doamne, Tu ne chemi.
Venim la Tine,
Căci altceva nu ştim,
Nu vrem…
Suntem flămânzi şi goi suntem,
Venim la Tine, o, Doamne Sfinte,
Deşi nu vrem…
Ceva ne atrage, ceva ne cheamă.
E flacăra divină,
E glasul Tău.
Deşi am vrea să credem
Că nu-i aşa,
Tot goi suntem…
Călcâiul împotriva Ta l-am ridicat!
Şi şarpele lovitură grea ne-a dat,
Dar Tu ne chemi...
O, Doamne, nebuni suntem –
Filozofii deşarte în lume
Am adunat.
123
Dar ocolind prin văgăuni
Şi prin prăpăstii,
Sufletul l-am aruncat.
Dar Tu ne chemi…
Şi noi suntem răzvrătiţi!
Şi totuşi, Doamne, Tu ne chemi…
(4)
Strigăt
Când inima în pieptu-ţi bate,
Când dorul de bine
Nu-ţi dă pace –
Fii blând cu tine,
Dar fii călăul tău,
De vei avea milă…
124
Târziu, când răul te va cuprinde,
Când tăvălugul nesimţirii te va lovi,
Vei înţeleg poate,
Şi chiar de nu vei vrea,
Din străfundurile firii glasul tău
Va răzbate.
Ce vor să spună,
Cuvintele-s puţine.
Şi gândurile
Nu-mi dau pace,
Aleargă, aleargă…
Priveşte-te pe tine,
Căci orice vei aduce
Puţin e şi timpul e prea scurt.
Dar un gând, înveşnicit în bine,
Rodeşte din neam în neam
În veşnicie.
(5)
Deşi…
125
Deşi sunt slab,
Deşi sunt neînvăţat –
Dar strig din străfundul firii,
O, Doamne Sfinte...
Şi pentru mine ai pătimit, şi
Pentru mine ai înviat.
Mi-e frică, mi-e ruşine…
Cu paşi şovăielnici astăzi vin.
Deşi eşti aproape,
Te simt departe
Şi fug de Tine,
Deşi eu cred că vin după Tine.
Cum s-ar putea altfel,
Când gândul nu-l leg în lucrare,
Când sunt numai o talangă stearpă
Şi paşii-s mici, dar vreau să cred
Că vin către Tine…
Primeşte-mă, o Doamne, şi-n glasul
Tainic al Sfintei LITURGHII
Obrocul Tu mi-l ridică.
126
Sunt firav, dar ştiu
Că nu spun prostii:
Tu, Doamne Sfinte,
Tu mereu mă chemi.
(6)
Cunoaşte-te
Cunoaşte-te pe tine,
Inspirat eşti chemat
Să fii.
Dar, de bună voie,
Prostiei tu slujeşti,
Cu roşcove şi mătrăgună te hrăneşti…
De ce nu vrei să iei aminte?
De ce nu te înţelepţeşti?
127
Virtutea ţi-e străină,
Lucrare n-ai
Şi rău te chinuieşti.
Cunoaşte-te pe tine,
Pe câţi poţi Lui să slujeşti,
Obolul adu-ţi-l.
Nemuritor să fii,
Nu mai orbecăi în întuneric…
E frig şi căile străine sunt întunecate,
Deşi par luminoase.
Lumina-i din adâncurile zbuciumate
Şi numai pacea divină
Ţi-o poate da.
Cunoaşte-te pe tine,
Cunoaşte-ţi azi sălaşul
Şi vino la ai tăi prieteni ce te aşteaptă,
Dar vino azi şi nu mai sta.
(7)
De-aş şti…
128
De-aş şti că până mâine
Mai am eu să trăiesc,
Aş petrece-n pocăinţă,
O, Doamne Sfinte,
Aş încerca să Te iubesc.
Dar, născut fiind, deja
Sunt un candidat al veşniciei.
Dar care?…
Petrec făr' de lucrare
Şi timpul caut să-l lungesc.
Şi cât mă-nşel!…
Veni-va ziua-n care
Tot se va-ncerca,
Şi ca aurul în topitoare
Lucrarea-mi, Doamne, va fi.
- O, marea-Ţi îndurare
Vei încerca!
De-aş şti…
Dar ştiu prea bine, căci
Pentru mine,
129
Pentru nemernici şi mişei –
Prinos Tatălui Te-ai adus.
Primeşte-mi dară gândul
Şi nu cerca lucrarea,
Căci n-am făcut nimic,
Pe Tine doar eu Te doresc.
(8)
Mijlocitori
Mijlocitori
La scaunul îndurării
Avându-vă pe voi,
Copii ai Tatălui ceresc,
Voi mucenici şi sfinte muceniţe –
Prinos de bucurie ai Mielului
130
Prea blând,
Pentru noi cei ce-n nesimţire stăm,
Vă rugăm…
O, Doamne, îndură-Te,
Ce mult Te supărăm,
Ca nişte prunci suntem
Deşi bătrâni în răutate.
Copiii Tăi… Deşi noi
Stăm departe.
A Ta-ndurare, prin dânşii azi o cerem,
Să nu ne laşi în noapte…
Prin rugăciuni Te implorăm,
Prin dânşii,
De darul Tău să ne faci parte.
(9)
Te caut
131
Aş vrea să cred,
Aş vrea să sper…
Când inima-mi tresaltă
Şi mintea-i întunecată, Te caut
Şi Te chem.
Dar Te reneg.
Deşi eşti aproape,
Căci suflul în ceafă-l simt…
Dar prin înţelepciuni deşarte
Spre alte zări alerg.
O, Doamne! Doamne, îndură-Te,
Priveşte a Ta făptură
Cum în negură se zbate.
Te caut, dar Tu m-ai găsit.
Aş vrea să stau cu Tine,
Dar fug de sfatul Tău.
Din ape tulburi mă adap
Şi strig, Doamne, după Tine.
132
(10)
Când
Când zbuciumul lăuntric
Ameninţă făptura,
Priveşte jos în groapă
Şi ia învăţătura…
De ce-ţi faci viaţa amară
Deşi-i aşa de scurtă?
Primeşte sfat...
Şi din povaţa Crucii ia învăţătură:
Veni-vei în căile Iubirii
Şi totul se va linişti de la sine.
Când zbuciumul lăuntric
Zăgazul vrea să-l rupă,
Coboară-te-n străfundurile firii
Şi vezi cine-i de vină.
133
Bună îţi este pâinea,
Când altul strigă către tine?
Sau apa-i bună,
Când altul însetează lângă tine?
Nu fi cu nepăsare,
Priveşte-n jurul tău!
Şi Ziditorului Tău adă prinos
De închinare.
Căci El te-aşteaptă sus pe Cruce…
- Veniţi la Mine voi cei plini de
Întristare!…
Avea-vei tu în tine linişte,
La glasul blând ce zice
Sau vei rămâne-n nepăsare?
Să nu fie – cu astea zise – ,
Ai milă de tine
Şi nu petrece-n nepăsare.
(11)
La ceas de taină
134
La ceas de taină,
Când clopotele sună –
Aleargă, frate dragă,
Şi nu sta proţăpit,
Căci viaţa este scurtă
Şi timpu-i drămuit.
Aleargă, virtutea să ajungi
Şi nu te hrăni cu himere,
Că-n lume nimic nu-i
Netrecător.
O umbră eşti sub soare,
O frunză şi chiar o boare.
Acum este timpul,
Înveşniceşte clipa.
Aleargă şi nu te crede-n visuri,
Căci, trezindu-te,
Cu mâna goală tu vei fi,
Cu gura seacă…
De somn nu-ţi îngreuna
135
Pleoapele
Şi nu fi în nepăsare.
(12)
O, Doamne Sfinte
O, Doamne Sfinte,
Te caut şi Te chem –
Prin pieţe, prin iarmaroace stai…
La colţuri poate Tu vei trece pe calea
Vieţii mele.
Necredincios fiind iubirii Tale,
Am stat tot în umbră,
Neascultându-Ţi sfatul,
M-am făcut prieten cu necuratul.
Cetatea sufletului, Tu ai vrut
136
Să o păzeşti.
Din cerul prea înalt
Soli mi-ai trimis.
Dar, închis în mine fiind,
Te-am lăsat să pribegeşti.
O metereză am de apărat,
Metropola virtuţii – cetatea minţii.
Dar cum voi reuşi când, iată,
Vrăjmaşului i-am deschis
Larg porţile
Şi la ferestre nu am pus
Grătare,
O, Doamne,
Rezista-voi eu oare?
Ai milă,
Şi-ndurare…
Deşi Te chem,
Prin fapte Te reneg.
Sufletul, copleşit de-al patimilor
Iureş nărăvaş,
137
Se lasă cucerit prin jocuri
Şi priviri deocheate.
În lupte, cu păcatul
Făcut-am de mult pact.
Îmbrăcăminte, bani, cântările din
Instrumente
Şi vocile mieroase
M-au cucerit... Şi vreau să cedez…
Nu mă lăsa, Doamne!
De vreau sau chiar de nu,
Sabie, Tu,
În citadelă să-mi fii.
(13)
Un gând
138
Iubite frate-întru Hristos,
De ce eşti astăzi ranchiunos?
De ce tot ce te înconjoară
Pe toate tu le vezi pe dos?
O spun, dar poate mă înşel!
O ştiu, iubite, ştiu prea bine
Ce gând te macină azi pe tine,
În strânsura lui de multe ori
Mă ţine şi pe mine.
Te rog, nu te mai lăsa răpus de răutate,
Căci pământul pe toţi ne poartă,
Deşi suntem sălbatici şi
Cu apucături de fiare, privindu-ne
Ca nişte neprieteni.
Şi grei la inimi, de patimi răpuşi.
Nu mai fi supărăcios
Pe cel ce-ţi seamănă,
Ci tot oful varsă-l azi
Peste neputinţa ta
139
Şi vino la HRISTOS!
Cu inimă veselă slujeşte,
Prin fapte şi cuvinte,
Pe cel ce din înălţimi ne-a adus
Speranţă. Prin pocăinţă şi lacrimi
Renaşte astăzi mai mult ca oricând,
Şi nu te lăsa răpus.
(14)
De-ai încerca
De-ai încerca,
De-ai vrea –
Dar totul stă-n puterea ta!
De-ai crede,
Păcatul şi prostia nu ar vrea părtăşie
Cu firea ta.
140
Lasă-te modelat de darul lui
HRISTOS.
De-ai crede,
Prin iubire te-ai schimba.
Ai fi un foc,
Un rug ce nu se mistuie,
Şi-n lumină te-ai scălda.
De vorbă ai sta cu sfinţii
Şi îngeri ţi-ar călăuzi paşii.
Ai fi ceva dar, de ai crede…
Ai fi ceva... sau
N-ai fi nimic…
HRISTOS ar fi prin tine,
Şi de poţi ceva
Sau de ai ceva.
Ai un ţel şi poţi totul în HRISTOS,
De ai încerca.
Dar, mai bine zis, de-ai vrea!
(15)
141
În orice lucru
De-ai vrea să faci ceva,
Priveşte pururea la Cruce
Şi nu te mai împăuna.
Căci orice bine,
De nu-i cu socoteală,
Rodi-va spini şi pălămidă,
Iar Domnul va privi cu scârbă
Şi răceală.
Pătrunde-te cu darul divin,
Lucrează cât este lumină…
Prin osteneli şi cu sudoare,
Mănâncă-ţi pâinea ta.
Nu te îngâmfa, o, frate,
Şi fii cu chibzuială,
Ca lucrul şi cuvântul tău să fie
Dres cu sare, temei având.
Şi martori fiindu-ţi sfinţii
Ce L-au urmat fără să
142
Icnească…
Urmează-L şi tu, suflete,
Sub scutul Său, de-a dreapta,
Găsive-i alinare.
(16)
Ceva
De câte ori
Am vrut să fac ceva,
Un altceva mi-a ieşit.
Deşi nu vreau să cred,
Dar totu-i adevărat.
Câte începuturi…
Atâtea faceri!
Şi gânduri,
143
Frământări nebune –
În inimi şi-n suflet clocotesc.
Aş vrea să cred
Că am ceva, şi-n suflet
Te doresc.
Am crezut că pot ridica Altare...
Şi-un împăunat slujitor
Eu m-am crezut,
Că lumea eu, după gându-mi,
O pot schimba.
Dar, văd, cât sunt de mic
Şi nu ştiu de-aş putea,
Dar vreau să fac ceva...
Ceva... ce anume
Nici eu nu ştiu.
Şi nu mai ştiu de-aş dori ceva!
(17)
144
Gând
Când gândurile nu-ţi dau pace
Şi prea mic eşti,
Când te-ai crezut mare –
Nimic nu-ţi mai rămâne decât
Să taci.
Ascultă-ţi inima
Şi pune-ţi în rânduială
Starea.
Căci nu cred că ai putea altceva,
De vei nesocoti al meu
Îndemn.
Trăi-vei clipa,
Părea-ţi-se-va…
Infern!
Înveşniceşte bucuria…
La căile bătute de alţii
Azi te întoarce
Şi avea-vei pace,
145
O pace cu suspine
Ce nu o vei putea înţelege.
(18)
Ascultă
Ascultă-ţi inima
Şi vorbelor nu le da frâu,
Că nicăieri în lume polologhiile
Nu au fost adulate.
Iubeşte tăcerea,
Şi-n taina nopţilor târzii
Strigă din străfundul CONŞTIINŢEI
Ode…
Osanale pe corzile firii,
Tăcerea e de aur...
146
Fereşte-te de vorbărie multă,
Că de nu, atunci vei plânge.
Şi-n faţa tâmplelor cernite
Apleacă-ţi sfios privirea.
Nu te-njosesc, spunându-ţi asta.
La templu tu aleargă şi
Pildă să-ţi fie umilul VAMEŞ,
Să nu fii un FARISEU
Netrebnic.
(19)
Aş vrea…
Aş vrea, ca-n lume petrecând,
Pământul să-l străbat,
Comorile să-i scurm,
147
Dar nu ştiu la ce bun!
Fantome şi bezmetice himere,
Toate în lume sunt.
Dar omul, făptură minunată,
Întunecat la minte,
Lăsând pe Ziditorul se-nchină
la Făptură.
Şi-mbătat de mândrie
El uită menirea ce pe pământ
O are.
Împărat fiind chemat să fie,
Petrece-n nepăsare.
(20)
148
Când
Când viaţa este searbădă
Şi nu te poţi face înţeles,
Ce-ţi rămâne decât... un oftat
Şi-un dor sec în piept.
Când una doreşti,
Dar ca un peşte pe uscat
Te zbaţi şi nu dobândeşti,
Şi crezi orice afli,
Şi orice strigăt mut
Poate fi o rugă.
Dar varsă-ţi veninul
Să nu-ţi fie letal.
Încordează-ţi voinţa
Şi fii nu cum tu ai vrea să fii,
Ci fii real,
Şi nu umbla cu chiţibuşuri,
Voind să pari ce tu nu eşti.
La ceas de întristare,
149
Când gândul te frământă,
Muşcă din tine
Şi vei simţi durerea.
Nu te lăsa copleşit,
Melancolia este pentru retrograzi,
Luptă cât sângele-ţi pulsează în vene,
Un semn, o urmă să laşi prin viaţă –
Nu edificii măreţe, nu palate,
Căci timpu-i nemilos şi le macină.
(21)
Un semn
Natura strigă,
Făptura nu te mai cunoaşte,
Stihiile se dezlănţuie,
150
Pământu-ţi fuge de sub picioare,
Şi foc revarsă din pântec,
Dorind parcă, mârşav,
Într-o clipă să curme viaţa,
Tot ce e viu să-nghită…
Ştiri de războaie, ucigătoare
Cataclisme –
Când unii mor de nepăsare,
În altă parte-a lumii se moare
De foame.
La masa lumii se adună
Toţi aleşii,
Se fac alianţe
Şi-nţelegeri între popoare,
Dar care mai de care se
Înjunghie pe la spate.
Cel mic zace-n mocirlă,
Cei mari se-nfruptă în nepăsare.
Un semn parcă toţi aşteaptă,
Să vină cineva,
151
Să vină să aducă alinare.
Dar, ce linişte? Ce alinare?
Când toţi fierb de ură,
Dorind să fie cel mai tare…
Umil priveşte Domnul azi de pe
Cruce,
El iarăşi se jertfeşte!…
De mii de ani aşteaptă.
Aşteaptă, dar nu uită –
Căci Domnul îndelung rabdă
Şi amarnic pe mişei El pedepseşte.
Nu te amăgi cu-nţelepciunea
Şi-n piatra filozofală azi nu
Mai crede.
(22)
152
La Cruce
La Crucea Domnului privind
Jalea-ţi cu inima largă tu o du.
Deşi singur vei fi, şi nu răpus,
Pe Golgota te suie.
Priveşte-n juru-ţi şi vezi cum eşti tu,
Prin purtarea-ţi
Dezordine ai adus.
Dar, ia aminte la IISUS,
La Cel ce-n coastă S-a lăsat
Străpuns
Şi sângele pentru omenire
Prinos Tatălui a adus.
153
IV
Clipe de suspin şi linişte
sufletească. O adiere dintr-un suflet HĂMESIT
pentru Cel ce toate le ţine
într-una bunătate
2005
154
155
(1)
Mărturisire
Adânc întunecos, prăpăstios,
Rămân cuprins de jale –
Eu azi dorul printre suspine
Caut să-l ascund…
Deşi M-ai chemat adesea
Şi ţi-am promis că vin –
Copil fără de minte,
Adolescent hain.
Tu mai chemat mereu,
Suflul Ţi l-am simţit în ceafă.
De-ai şti Tu cât mi-a fost de greu,
Cum pe-ntortocheatele căi ale vieţii
Mă aşteptai la cotitură.
Deşi ştiam că stai în piaţă
Şi-aştepţi o îmbucătură,
Te-am ocolit.
156
Dar, vine, o, Doamne,
Vine vremea
Când nu ne putem ascunde
Şi şoaptele tainice răsună-n inimi,
Răsună în suflet
Ca dangătul de clopot.
Aş vrea, o, să Te înţeleg –
Aşa cum sunt,
Cum eşti de fapt,
Nu cum mi Te închipui.
Căci prea mult am
Trăit din vise,
Prea mult am ocolit adevărul.
Sunt orb, sărac şi gol,
Supus nevoilor fireşti şi
Patimi – am o groază.
INTRAREA către mine Tu o ştii,
Ai milă azi de mine,
Căci zilele ca umbra trec
Şi-s îmbrăcat subţire,
157
Iar viaţa-i mincinoasă.
Acum sunt bine, dar mâine cine ştie,
Poate-o groapă fi-va sălaşul meu.
Acuma par norocit,
Dar, vai, norocul fuge într-o clipă!
(2)
Să tac
De aş tace, pământul va striga,
Căci l-am spurcat.
Deşi credeam că fug de Tine,
Tu erai de faţă
Şi-n orice încercare dreapta-Ţi
Mă oblăduia.
Sunt ticălos!
158
O, când voi încerca să îndrept
Răzvrătirea mea, prin îndreptarea Ta?
Tu iubeşti dreptatea şi unimea,
Iar eu, dezordinea, şi-al meu egoism
De-apururi îl hrănesc
Cu-nchipuiri deşarte şi vise.
Tu eşti fericire,
Liniştea în casa sufletului ai vrut să
Aduci, dar eu mă propovăduiesc pe
Mine
Şi-n frig afară Te-am lăsat…
Cruţă-mă, o, Doamne Sfinte,
Că-s plin de putoare,
Om nenorocit, şi-s răul cel mai mare!
159
(3)
Strigăt
Ajută-mi!
Tu eşti puterea ce-mi dă alinare,
Tu eşti raza ce blând mângâie
Pământul când
Iese după ploaie.
Tu eşti lumina orbului ISAAC, deşi
Ochii din afară erau întunecaţi…
Ajută-mi! Te chem, dar Te alung…
Lumina Ta pătrunde-n sufletul meu hain.
Ajută-mi! Aproape eşti de mintea mea,
Aproape de inimă şi simt căldura-Ţi,
Căci dragostea Ta mă chinuie.
Deşi simt că fără Tine o să mor,
Mireasma Ta mă vindecă pe mine.
Câştigă-mă, o, Doamne, pentru mine!
Căci nu mai sunt al meu,
Îs sclav mişel
160
Şi sub obidă eu zac istovit.
Ajută-mi! Tu să-mi fii lumină,
Lumină-n suflet şi în gând.
Ajută-mi, ajută-mi!
(4)
Tu eşti cuvântul
Scârbit şi plin de bube
Eu zac răpus de amăgiri
Şi răul am în suflet.
Dar vin, o, Doamne, către Tine
Am alergat pe căi întortocheate,
Deşi eşti atât de aproape.
Te-am simţit în boarea dimineţii
Din zilele toride.
161
În boaba cristalină de rouă
Ţi-am văzut Chipul.
Te-am simţit în preajmă,
Dar cât eşti de departe!
Te chem dar, Te alung,
Căci prin fapte eu Te contest.
Cuvinte n-am, deşi mă cred deştept.
Cuvântul Tău dă viaţă
Şi chiar Tu eşti Cuvântul,
Şi seve din potir noi sorbim.
Prin Cuvântu-Ţi eu mă mişc
Şi Ţie mă închin.
162
(5)
Negaţie
Cât de mult eu Te doresc
O văd bine când Te detest.
Şi cred în Tine,
Dar prin fapte eu Te reneg.
Şi, deşi eu strig, cuvântu-mi
Este doar şoaptă.
Dar, în şoapta inimii, pieptul
Vreau să-l sparg şi răul să-l pătrund,
Să văd cum Te reneg…
Creştin – spoială, călugăr de nimic!
Ţi-am făgăduit ascultare,
Şi-am zis că viaţa-mi Ţi-o dedic.
Dar văd – şi, ştiu eu, poate
Doar cred că văd! –
Pe mine însumi de la Tine
Eu mă fur, şi alerg, alerg, dar
Stau pe loc, căci viaţa fără
163
Tine e un veşnic abis şi
Fără fund şeol.
Te caut, dar voia mea eu o
Săvârşesc, deşi ştii prea bine –
De mine eu vreau să fug
De gesturile nebune şi
Nesăbuite fapte.
(6)
Când clopotele…
Când clopotele imită glasul sfânt
Şi trâmbiţa judecăţii parcă sună
Eu stau mofluz,
Şi cât de mult aş vrea să plâng –
Să plâng de bucurie, să plâng de dorul
164
După Tine.
Dar, cum se face?... Eu simt
Că ceva mă ţine...
Deşi eu cred că tânjesc după Tine,
Un dor nebun, un dor hain
Îmi străbate prin vene.
Pământean sunt
Şi roadă-mi este vina.
Tânjesc după Tine, dar
Pe mine însumi mă păstrez
Doar pentru mine.
Nu sunt nimic... Nu sunt curat,
Căci ochii minţii sunt tulburi…
Deşi nu vreau, ai milă,
Doamne, şi de mine.
Când ruga-mi pe buze o rostesc,
Un foc Te rog s-o faci
Şi flacăra-i să mă cuprindă,
Şi aş dori să ard
Doar pentru Tine.
165
Să stingi focul păcatului
Şi-n dorire sfântă,
Să Te caut doar pe Tine!
(7)
Aştept
Aştept, aştept,
Dar nu ştiu ce mai aştept –
Căci asta este clipa mea
Şi nu ştiu dacă altele vor mai urma.
Nu te-nşela şi nu-ţi mai crede
Pornirilor tale, o, suflete,
Plin de bube şi ponosit de păcat.
Aştept, aştept,
Dar oare Tu mai mă aştepţi?
166
ÎNVEŞNICEŞTE, Doamne, clipa
Şi luminează-mi mintea
Ca nu în deşert s-aştept.
(8)
Am crezut
Deşi am crezut că Te iubesc
– Tu mă cunoşti, dar eu Te detest –
ÎNVAŢĂ-MĂ să văd cine sunt,
Să ştiu mai bine menirea ce
O am –
Pământ fiind, pământeşti îmi
Sunt gândurile, iar faptele
Păgâneşti.
Iubesc, dar...patima o am
De soră bună, iar virtutea
167
În firea-mi n-o găsesc.
Eu am crezut în prea multe,
Însă firea-mi este duplicitară
Şi sunt foarte răvăşit.
Iubesc ceea ce ar trebui să detest.
Iubesc ceea ce ruşine-mi este a spune.
Iubesc dar sunt strâmt la minte,
Mă mint pe mine şi
Nedreptatea zilnic parcă săvârşesc.
Lumină este iubirea, dar sunt
Întunecat.
Bucuria şi dreptatea sunt surorile
Cele bune –
Virtuţi ce-n tolba-mi nu găsesc.
ÎNŢELEPTE cuvinte
Şi sfaturi toţi putem să dăm,
Dar oare CUVÂNTUL îşi are sălaş
În minte
Şi căile inimii sunt luminate
De Cuvânt?
168
Căci prin Cuvânt totul s-a făcut
Şi tot Cuvântul le ţine.
Alerg, dar stau pe loc.
HRĂNEŞTE-MĂ, o, Doamne, din Cuvânt
Şi ai milă de mine!
(9)
Chilia
Cum aş putea-n chilie să stau
Şi să mă rog,
Când totul e răvăşit în mine
Şi-n mintea-mi nu-i loc de Tine?
Redă-mi speranţă şi zâmbetul
Pe buze să-nflorească.
În inima-mi sărăcită
169
Tu eşti roua dimineţii ce cu nesaţ
O soarbe licărul de lumină.
(10)
Îndemn (1)
De vrei să faci ceva,
Urmează pilda înaintaşilor tăi.
De vei vrea să înţelegi,
Caută să fii în duhul lor
Şi moartă să-ţi fie părerea ta.
Cu orice zi ce trece, cu orice ceas,
Consideră-te prea bătrân pentru
A pleca.
Dar gândul hrăneşte-l cu elan tineresc,
Ca nu cumva să fii o pasăre cu aripile
Frânte,
170
Un vultur ce nu a învăţat să zboare.
Toţi lucrează, toţi visează,
Dar numai cei ce vor, şi pot.
Visurile fă-le realitate,
Şi chiar de răutatea-i crudă, perseverează.
Fereşte-te de corectitudinea
Intelectuală
Şi de motivaţiile puerile.
Caută să-ţi faci prieteni
Dintre cei ce-şi cunosc greşelile!
171
(11)
O, omule (1)
O, omul al veacului acesta,
Ce-n beznă şi-n ignoranţă rătăceşti!
Omule al luminii obscure
Şi-nţelesurilor groteşti,
Ţi-ai făcut din o viaţă – ţel,
Şi pe pământ fără viaţă tu trăieşti,
Deşi eşti viu...
Sau tu vrei să te amăgeşti?!
Priveşte, azi, şi fii cu luare aminte,
Cu iluzii te hrăneşti.
Hămesit şi plin de deznădejde
Alergi, pământul tot îl străbaţi
Şi vezi că aduni numai vânt,
Şi amăgire ai în firea ta.
Şi ai vrea să crezi că tu trăieşti,
Dar te înşeli amarnic... Tu eşti mort,
Revino-ţi, azi!
172
ÎNVEŞNICEŞTE clipa, fii responsabil,
Fie-ţi milă de tine,
O, om al clipei
Şi-al veşnicei dureri.
Natura… strigă-n juru-ţi, te aşteaptă…
Făcătorul încă
Te mai cheamă,
O, omule... făptură şchioapă,
Scântei din Fiinţa divină.
Revino-ţi, azi,în fire
Şi nu mai sta în nesimţire.
Revino-ţi cât timp mai curge
Sânge în vene,
Căci timpul trece
Şi doar prin clipe de durere
Câştiga-vei veşnicia.
173
(12)
O, Omule (2)
O, omule ce te-ai născut
Pe acest pământ,
Durerea, suspinul şi jalea-ţi
Sunt prietenii tăi.
Înţelepţeşte-te şi lucrează ca-n ultima
Clipă.
Statorniceşte-te în bine, de rău caută
Să te fereşti,
Căci mai scump e un nume bun
Decât aromele de preţ.
Şi mai sfântă-i ziua morţii
Decât ziua în care te-ai născut.
De eşti înţelept…
Nu firul să-l desfaci în patru
Şi nodul GORDIAN, prin părerea-ţi,
174
A-l desface tu nu socoate!
Ascultă suflul iubirii…
Şi glasul tainic al conştiinţei
Nu-l înăbuşi din faşă,
Căci mai bun este necazul decât râsul
Şi întristarea feţei
Bucurie inimii aduce.
De nu mă crezi, priveşte-n locaşurile
Veseliei cum nu sunt ocolite
De întristare,
Iar înţeleptul petrece cu resemnare.
Căci mulţi păcătoşi petrec în tihnă
Şi-n lucruri bune de sub soare,
Crezând că-şi lungesc viaţa.
Ei ocolesc legea şi nimeni
Nu-i condamnă, căci, au un nume...
Dar oare suflete mai au?
Nebuni fiind, ei se îmbracă-n vorbe,
Iar îngerul MORŢII îi cuprinde
Şi ei încă nu au pornit pe cale.
175
(13)
În loc de cugetare
Stihuri voind a scrie,
E drept, de multe ori am încercat.
Iar de-am reuşit, să spună alţii, fără
Părtinire.
Am vrut să strig, în pieţe să rostesc,
Dar n-am cuvânt şi-s prea mic.
Cei mari n-au timp de fleacuri,
Sunt înghiţiţi de filosofia vorbei
Şi lustruiesc condeiul.
Peste picior să nu mă ia-nvăţatul,
Cu glas nătâng şi fără noimă-n vorbe…
Măcar să râzi în barbă,
Dar, te rog, nu în faţă!
Ce să mai lungim vorba,
Înţelege-mi oful şi nu-mi mări durerea.
De multe ori, şi tu cel ce citeşti
176
Avut-ai acelaşi sentiment
Şi nimeni nu te-a înţeles.
Asemenea colbului,
Şi oamenii se vor naşte.
Să fie poate unul
Ce rostul va-nţelege…
(14)
Îndemn (2)
Îndreaptă-ţi paşii spre iubire,
Jertfeşte-te în fiece zi,
Străpunge-ţi coasta, trufia-ţi o omoară –
Căci după faptă şi răsplată
Vei primi pentru orice povară.
Şi-n zorii vieţii
Aleargă-n templul iubirii.
Jertfeşte-te pentru a fi,
177
Povară nimănui să fii.
Căci dulce este somnul lucrătorului,
Fie de-a mâncat mult sau puţin.
Dar strânsura stropită-n sânge
N-aduce linişte făptuitorului.
(15)
Îndemn (3)
Destoinicia-n lupte se dovedeşte
Şi-n osteneli un trup se ofileşte,
Dar spiritul înmugureşte şi pe pajişti
Pârjolite.
Voinţa azi tu o căleşte,
Comoara sufletului nu arăta tuturor,
Căci mică este limba...
Şi mădular neînsemnat,
178
Dar păduri poate aprinde.
Visează şi fă-ţi planuri,
Dar ia aminte bine…
Din visuri nu poţi trăi!
Coboară-te din norii… nesimţirii,
Înfăptuieşte-ţi menirea,
Şi nu te hrăni cu HIMERE.
Speranţă-n suflet având,
Cunoaşte-ţi neputinţa
Şi mai presus de toate,
Lucrează-ţi mântuirea.
179
POSTFAŢĂ
(la ediţia princeps)
Având în faţă volumul de Poeme al
ierodiaconului Augustin Mâzgoiu din Mănăstirea Crasna – Prahova, intitulat DOR…STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI – versuri şi gânduri, trăim senzaţia ciudată că păşim cu multă atenţie într-un teritoriu sacru…
STRIGĂTUL DIN ADÂNCURI este o sintagmă care se referă la un verset dintr-un psalm: „Dintru adâncuri am strigat, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. Într-adevăr, întregul volum este un „strigăt”. Este strigătul din adâncurile adâncurilor, strigăt care-şi doreşte ecou în inimile celor ce îl ascultă, strigătul celui ce-L caută şi-L cheamă pe Domnul şi Stăpânul Său, Căruia îi slujeşte ziua şi noaptea.
Ziua – prin multele şi grelele îndatoriri de econom al unei mănăstiri mari cum este Crasna-Prahovei, cercetată, în ciuda drumului tot mai accidentat şi anevoios, de şiruri întregi, sute de pelerini, simpli credincioşi, vizitatori, sau oaspeţi mai de vază, pe care-i primeşte cu egală căldură şi ospitalitate; noaptea – prin rugăciune, meditaţie şi, în atât de rarele clipe în care renunţă la odihnă, prin a-şi aşterne dorul inimii pe nesfârşite pagini. Noaptea, desprins cu totul de greaua povară a ascultării de econom, se adună în sine şi dă drumul inimii sale care clocoteşte de simţiri, iar gândurile năvălesc unele după altele.
180
Ceea ce surprinde la prima lectură este sensibilitatea şi originalitatea la înalte cote. Nu numai a conţinutului dar şi a formei.
Conţinutul relevă o sensibilitate ieşită din comun, sensibilitate care într-un fel s-ar vrea ascunsă, într-alt fel s-ar vrea dezvăluită ca să-i asculte ecourile. Este o deşertare de sine, un sine umplut de mireasma Scripturilor care răzbate din fiecare rând, deşertare care ea însăşi este un ecou la adâncurile Scripturilor.
În poemul „Redă-mi speranţa”, auzim „strigătul” al celui plin de „dorul” Celui chemat : “La pieptul Tău de foc astăzi Tu mă cheamă/Şi până se va stinge a vieţii mele rază/Cu lanţurile iubirii Tu mă încătuşează. ”
Sau în poemul „De eram”, răzbate un acut sentiment de nimicnicie : “De eram ce astăzi nu sunt/ Aş fi făcut ceva, nu ştiu mare/ Lucru… ce?/ Dar poate aş fi făcut ceva sau poate nimic nu eram…”
Şi aceste sentimente şi gânduri se rostogolesc pe nesfârşite rânduri, ca în poemul „O suflete al meu”: “Şi aş dori să scriu, să scriu mereu despre iubirea Marelui Dumnezeu/ Până ce hârtii n-or mai fi…”
În ceea ce priveşte forma, punerea în pagină este şi ea cu totul originală. Marile spaţii libere dintre poeme parcă ar vrea să fie o invitaţie ca cititorul să reflecteze asupra celor citite şi să asculte în adâncul său ecoul, la care se referă autorul.
181
„Tânăr şi firav” în ale aşternerii şi exprimării gândurilor şi sentimentelor, şi mai puţin versat în tainele scrisului, dar „încărunţit” în cunoaşterea Scripturilor şi, ceea ce răzbate aproape din fiecare vers, al trăirii lor, debutantul aşteaptă, îndreptăţit, cu emoţie, delicateţe şi discreţie, ecoul poemelor sale, chiar dacă, pentru început, a ales forma versurilor libere, albe.
Petre SOVEJANU,
4 decembrie 2005
182
O TULBURĂTOARE CARTE DE POEZIE PURĂ
(Postfaţă)
Cu mai mulţi ani în urmă, însoţit de un prieten, am urcat pentru prima dată la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova. Atunci l-am cunoscut pe părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu, care se zorea toată ziua în ascultarea sa de econom al acestei mănăstiri. Vorbea puţin şi parcă în versete psalmice. Prea Cuvioşia Sa să fi avut atunci la vreo treizeci de ani. Am revenit la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova peste câţiva ani. Şi de data aceasta ne-am bucurat de ospitalitatea deosebită din partea părintelui stareţ şi a ucenicului său, părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu. Pentru ca, la începutul anului 2006, să primesc pe adresa mea din Bucureşti un plic recomandat ce conţinea o carte: Dor…Strigătul din adâncuri, semnată de Ierodiacon Augustin Mâzgoiu. A fost surpriza surprizelor! Nu-mi venea să cred ochilor. Orice aş fi crezut, numai că părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu scrie versuri, nu. Pe nerăsuflate, timp de aproape o jumătate de zi am parcurs volumul, făcând ici-colo diferite sublinieri. Satisfacţie intelectuală deosebită! I-am scris o scrisoare entuziastă, felicitându-l pentru izbândă. Mi-a răspuns prompt. Apoi a urmat o altă scrisoare a mea…Aşa ne-am împrietenit, zic eu. Dar împrejurările nu mi-au
183
mai permis sa urc la Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova, în locul acela binecuvântat de Dumnezeu, prin frumuseţea sa, un adevărat Rai pe pământ… Probabil că în virtutea acestei relaţii, de curând părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu m-a rugat să scriu „câteva rânduri”, ca Postfaţă, la noua ediţie a volumului său de versuri Dor…Strigătul din adâncuri. O fac, socotindu-mă deosebit de onorat prin această invitaţie. Numai că…ceea ce s-a putut spune, esenţial, despre acest volum de versuri, a spus Petre Sovejanu (trecut de curând la cele veşnice) în Postfaţa la ediţia princeps! Părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu este poet prin fiecare vers al său, chiar dacă – aşa cum deschis o recunoaşte – versurile pe care le-a scris sunt „stângace”, şi mai multe din acestea sunt aşa, întrucât autorul lor nu dispune de o instrucţie specializată pe această temă. Dar starea poetică ce răzbate din versurile părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu este copleşitoare! O poezie pură, încă adolescentină ca filon sufletesc, extrem de intens trăită pe fiecare silabă… „Distanţa ne desparte,/ Dar, o, Doamne Sfinte,/ Te simt aşa de aproape!/ Tu eşti în mine,/ Iar eu mă simt în Tine./ Îţi simt căldura,/ Dumnezeiescului glas/ Al Sfintelor Scripturi…”(I,2). Părintele Augustin, ca monah, a înţeles prea bine – fiind de la o vârstă fragedă în mănăstire, cu metania (schimbarea minţii şi a
184
inimii!) în Sfânta Mănăstire Crasna/ Prahova – canoanele vieţii monahale, „scara” cu cele treizeci de trepte, de la lepădarea de sine la iubire, preconizată de Sfântul Ioan Scărarul, marele teolog… Mai mult, a trăit aceste canoane cu intensitate maximă: un zbucium permanent spre a se îmbogăţi duhovniceşte. Dor…Strigătul din adâncuri este dovada peremptorie a acestui zbucium, versurile şi gândurile Prea Cuvioşiei Sale izvorând ca o nevoie organică de mărturisire în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu Atotputernicul, Creatorul, Cel carele L-a jertfit pe Fiul Său Iisus pentru a noastră mântuire… Cititorul va sesiza lesne acest zbucium interior, această luptă aprigă cu propria conştiinţă, care este starea de fapt şi starea de bine a părintelui Augustin, atât ca monah, cât şi ca poet. Spun asta, întrucât nu consider gestul poetic al ierodiaconului Augustin Mâzgoiu în Dor…Strigătul din adâncuri ca fiind dinadins, adică special convenţional şi didactic, ci firesc, ca un izvor natural… De aici puritatea poeziei sale, candoarea adolescentină a multora dintre rostirile sale poetice, dar şi îndemnurile, realmente grave, mature, pe care şi le adresează şi, evident, le adresează cititorului. „Îndreaptă-ţi paşii spre iubire,/ Jertfeşte-te în fiecare zi,/ Străpunge-ţi coasta, trufia ţi-o omoară…”(IV, 15) sunt versuri cu totul remarcabile, antologice, un fel de crez pentru viaţă a autorului lor, unde iubirea este ultima treaptă (din cele treizeci!) a desăvârşirii duhovniceşti.
185
De fapt, întregul poem Îndemn(2), din care s-a citat, este memorabil, definitoriu pentru esenţa efortului poetic prestat de părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu. Dar, atenţie! Poemele sale nu sunt un manual de…teologie morală, iniţiatică, pentru cel ce vrea să alegă pentru sine calea monahală, închinoviindu-se într-o mănăstire, precum Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova. Poemele părintelui Augustin – de fapt, un unic poem, Dor…Strigătul din adâncuri, cu mai multe etape şi variaţiuni de scriere – sunt produsul experienţei proprii, unice, ca pământean ce a ales calea monahală. „Pământ fiind, pământeşti îmi/ Sunt gândurile, iar faptele/ Păgâneşti.”(IV, 8). Şi încă: „Pământean sunt/ Şi roadă-mi este vina./ Tânjesc după Tine, dar/ Pe mine însumi mă păstrez/ Doar pentru mine.”(IV, 6). Din frământarea adâncă vine, sfâşietor, şi strigătul: „Câştigă-mă, o, Doamne, pentru mine!”(IV,3). În Odă (în metru antic) Mihai Eminescu strigă: „Ca să pot muri liniştit pe mine/ Mie redă-mă!…” Cu peste un an în urmă, scriam părintelui Augustin, entuziasmat: „Mare bucurie mi-ai făcut, Părinte, scriindu-mi, trimiţându-mi cartea ta, care e un strigăt sfâşiat de dor…Fiecare poem e o rugăciune fierbinte. Fără exagerare, poate aşa s-au născut şi Psalmii regelui David. Om tânăr, te-au încercat multe ispite. Aveai nevoie de o rugăciune a ta pentru a-ţi lucra mântuirea… Cu adevărat, versurile: „Speranţă-n suflet având,/ Cunoaşte-ţi neputinţa./ Şi mai presus de toate,/ Lucrează-ţi
186
mântuirea…”(IV, 16) sunt emblematice, defini-torii – în viziunea mea – pentru monahul şi poetul Augustin Mâzgoiu. La fel ca şi versurile: „Adânc întunecos, prăpăstios,/ Rămân cuprins de jale – / Eu azi dorul printre suspine/ Caut să-l ascund”.(IV, 1). Păstrând proporţiile dintre autori, vezi zbuciumul din versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”… Zămislite în Sfânta Mănăstire Crasna-Prahova versurile din volumul Dor…Strigătul din adâncuri au sfinţenie, nu numai prin smerenia verbului lor, ci, poate mai ales, prin destinul poetic al autorului inclus în ele, în spovedania părintelui ierodiacon Augustin Mâzgoiu: „Eu sunt,/ Dar nu ştiu, chiar să vreau,/ Ce sunt sau ce aş dori/ Să fiu”.(II, 15). Şi încă: „Eu nu ştiu, Doamne, ce să fac?/ Sunt mic sau poate prea prost – / Şi ce să fac?/ Căci gândurile mă tulbură,/ Dracii mă-nspăimântă,/ Trupul din lupta-i aprigă/ Nu mă lasă…”(I, 12). Desigur, un teolog ar putea decela alte sensuri din versurile citate. Părintele Augustin face, în versuri, mereu penitenţă, gestul de pocăinţă specific vieţii monahale, prea puţin practicat sau chiar în mare măsură respins de către laici (cel puţin în poezie!). Dar, îndrăznesc să afirm că tocmai în acest ritual penitenţial rezidă substanţa poeziei ierodiaconului Augustin Mâzgoiu. Un ritual amplu, impresionant prin firescul şi simplitatea sa, dezarmant de sincer, profund trăit de autor, profund răscolitor pentru cititor, care, fără să vrea, pe măsura înaintării în lectură, este solicitat tot mai intens. „Jertfeşte-te
187
pentru a fi,/ Povară nimănui să fii”(IV, 15), spune monahul poet. Şi tot el, parcă spre a se autoportretiza: „Lumina-i din adâncurile zbuciumate/ Şi numai pacea divină/ Ţi-o poate da.”(III, 6). Şi încă, versuri memorabile: „Prin psalmi lumea plângea/ Şi stă la sfadă cu infinitul.”(II, 18) Se vede că lecturile filocalice i-au limpezit şi îmbogăţit sufletul... Cu voie sau fără de voie, o artă poetică care mi se pare mai mult decât pentru sine: „Să scrii este uşor,/ Dar oare simţi ce scrii?/ Coloane ale infinitului/ De-ai clădi…/ De n-ai nerv şi inimă,/ Nimic sunt şi ca nimicul/ Vor pieri”(II, 30) Dor…Strigătul din adâncuri rămâne o carte tulburătoare de poezie pură, unică în felul ei, iar părintele ierodiacon Augustin Mâzgoiu un poet autentic, trăindu-şi dramatic poezia.
Prof. dr. Aurel PENTELESCU, 25 martie 2007