În acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, potrivit art. XI din O. U. G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O. U. G. nr. 121/2011.

            În raport cu prevederile art. XI din O. U. G. nr. 121/2011, cererea privind aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. formulată în faţa instanţei de recurs - la primul termen de judecată în recurs cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O. U. G. nr. 121/2011 - este admisibilă. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 72 din 17 ianuarie 2012 Prin sentinţa penală nr. 176 din 25 martie 2011 pronunţată de Tribunalul

Dolj, conform art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.I. la pedeapsa de 17 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe perioada prevăzută în art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen. şi art. 15 alin. (2) C. proc. pen., s-au respins acţiunile civile formulate de părţile civile P.Ş., V.M. şi V.D., ca tardive.

 Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunal Dolj, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 C. pen., constând în fapt în aceea că în ziua de 14 august 2010, în jurul orei 14,30, după ce în prealabil inculpatul, victima şi fratele acesteia  - martorul V.D. - au consumat băuturi alcoolice la locuinţa inculpatului, acesta din urmă a lovit victima V.S. cu un cuţit în zona sternului. După ce a fost lovită, victima a părăsit locuinţa inculpatului, ajungând în drumul comunal, unde a fost găsită de echipajul medical sosit la faţa locului, care a constatat decesul acesteia.

Conform raportului medico-legal de necropsie, moartea victimei V.S. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei interne şi externe, consecinţa unei plăgi sternale tăiate/înţepate penetrantă în miocard, iar leziunea de violenţă s-a produs prin lovire cu un obiect tăietor-înţepător, posibil cuţit, cu lungimea de 7,8 cm şi lăţimea maximă de 16 cm.

Examinând actele efectuate atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa de fond a constatat că starea de fapt reţinută în actul de sesizare este în concordanţă cu probele administrate în cauză.

Sub aspectul soluţionării laturii civile a cauzei, instanţa de fond a constatat, în esenţă, că părţile civile P.Ş., V.M. şi V.D. (fraţii victimei) s-au constituit părţi civile în cauză cu suma de 100.000 de lei fiecare, la data de 17 noiembrie 2010, după citirea actului de sesizare care a avut loc la data de 3 noiembrie 2010, aşa încât cererile formulate au fost respinse ca tardive.

Prin decizia nr. 172 din 29 august 2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins apelurile declarate de inculpat şi părţile civile.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpatul şi părţile civile.

Recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunţate pentru neobsevarea probelor solicitate care demonstrau relaţia cu victima şi părţile civile, greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., greşita stabilire a cuantumului pedepsei; s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

Recurenţii părţi civile au invocat greşita respingere a cererilor de constituire de parte civilă fără punerea în discuţie a excepţiei tardivităţii, în condiţiile în care acestea nu au beneficiat iniţial de asistenţă juridică.

            Analizând recursurile prin prisma criticilor invocate se constată că recursul inculpatului este fondat, iar cele declarate de părţile civile nefondate, pentru considerentele ce urmează:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpat, din verificarea actelor dosarului se reţine că, prin declaraţia dată în faţa instanţei de recurs în şedinţa de judecată din 17 ianuarie 2012, inculpatul a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi să se realizeze aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

Având în vedere poziţia procesuală a inculpatului exprimată de o manieră neechivocă, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., coroborate cu prevederile art. XI din O. U. G. nr. 121/2011, cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. formulată cu ocazia judecării recursului declarat de inculpat este admisibilă.

Se reţine sub acest aspect că, potrivit art. XI din O. U. G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 202/2010) se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O. U. G. nr. 121/2011.

Se are în vedere, totodată, că prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 Curtea Constituţională a hotărât că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

            Aşa fiind, se constată că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile art. 3201 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. XI din O. U. G. 121/2011, instanţa de recurs urmând a lua act de poziţia procesuală a inculpatului exprimată în declaraţia dată la termenul de judecată din 17 ianuarie 2012 şi a proceda potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

            Având în vedere probele administrate şi starea de fapt reţinută în rechizitoriu, coroborate cu împrejurarea că, anterior, inculpatul a mai fost condamnat pentru comiterea de infracţiuni cu violenţă şi faţă de criteriile reglementate în dispoziţiile art. 72 C. pen., instanţa de recurs apreciază că, faţă de natura şi gravitatea faptei comise, a circumstanţelor reale de săvârşire a acesteia şi a celor personale ale inculpatului (care a manifestat o atitudine violentă pe fondul consumului de alcool) pedeapsa de 12 ani închisoare este aptă să conducă la realizarea scopurilor sancţiunii, astfel după cum acestea sunt reglementate în dispoziţiile art. 52 C. pen., contribuind la reeducarea inculpatului, la formarea unei atitudini pozitive a acestuia faţă de ordinea de drept, regulile de convieţuire socială şi principiile morale. Faţă de poziţia procesuală a inculpatului se constată că nu mai pot fi primite criticile relative la aprecierea probelor şi reţinerea stării de fapt.

            Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat S.I. va fi admis, va fi casată decizia recurată şi sentinţa pronunţată la prima instanţă numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului. Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi se va reduce cuantumul sancţiunii aplicate pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 174 C. pen. de la 17 la 12 ani închisoare.

            2. Referitor la recursurile declarate de părţile civile se constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că cererile de constituire de parte civilă au

fost făcute cu depăşirea termenului imperativ reglementat de lege (art. 15 alin. 2 C. proc. pen.), împrejurarea că părţile vătămate nu au beneficiat de asistenţă juridică neavând relevanţă prin prisma prevederilor legale invocate, dreptul procesual al părţilor vătămate de a se constitui părţi civile fiind respectat de organele judiciare, dar neexercitat de acestea potrivit normelor ce îl reglementează, ceea ce atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului, conform art. 185 alin. (1) C. proc. pen.

            Astfel, se constată că prima instanţă şi cea de apel au realizat o justă interpretare şi aplicare a reglementărilor incidente, hotărârile anterior pronunţate fiind legale, temeinice şi riguros argumentate.

            Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate de părţile civile vor fi respinse, ca nefondate.

            Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul S.I. împotriva deciziei nr. 172 din 29 august 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat în parte decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 176 din 25 martie 2011 a Tribunalului Dolj numai cu privire la individualizarea pedepsei principale, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi a redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 174 C. pen., de la 17 ani închisoare la 12 ani închisoare, a menţinut în rest dispoziţiile hotărârilor atacate şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de părţile civile P.Ş., V.M. şi V.D. împotriva deciziei nr. 172 din 29 august 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, prevederile art. 407 C. proc. pen. - potrivit cărora sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului - se raportează la noile dispoziţii privind căile de atac cuprinse în Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.  

În consecinţă, sentinţele pronunţate în primă instanţă de judecătorii, prin care se soluţionează cereri de revizuire, sunt supuse numai recursului, care se judecă de către curţile de apel, conform art. 281 pct. 3 C. proc. pen., chiar dacă sentinţele la care se referă revizuirea, pronunţate în primă instanţă de judecătorii, erau supuse, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 123 din 25 ianuarie 2012                                  I. 1. Prin sentinţa penală nr. 52 din 21 februarie 2011 pronunţată de

Judecătoria Adjud, s-a respins, ca nefondată, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., cererea de revizuire formulată de petenţii T.N., A.N. şi C.N.

Instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 39 din 9 februarie 2009 a Judecătoriei Adjud s-a dispus condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunile de furt de arbori şi tăiere ilegală de arbori, prevăzute în art. 98 alin. (1), (3) şi (4) raportat la art. 97 alin. (4) lit. a) şi c) din Legea nr. 26/1996 şi art. 32 alin. (1), (3) şi (4) lit. a) şi c) din O. G. nr. 96/1998, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului C.N. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru infracţiunile de furt de arbori şi tăiere ilegală de arbori, prevăzute în art. 98 alin. (1), (3) şi (4) raportat la art. 97 alin. (4) lit. a) şi c) din Legea nr. 26/1996 şi art. 32 alin. (1), (3) şi (4) lit. a) şi c) din O. G. nr. 96/1998 şi condamnarea inculpatului A.N. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare pentru infracţiunile de furt de arbori şi tăiere ilegală de arbori, prevăzute în art. 98 alin. (1), (3) şi (4) raportat la art. 97 alin. (4) lit. a) şi c) din Legea nr. 26/1996 şi art. 32 alin. (1), (3) şi (4) lit. a) şi c) din O. G. nr. 96/1998.

2.   Împotriva acestei soluţii au declarat apel cei trei inculpaţi, cale de atac care a fost admisă prin decizia penală nr. 201 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Vrancea, fiind desfiinţată în parte sentinţa penală apelată, cu privire la conţinutul pedepsei accesorii, menţinându-se restul dispoziţiilor.

3.   Şi împotriva acestei decizii, inculpaţii au formulat recursuri, care, prin decizia penală nr. 54/R din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, au fost respinse, ca nefondate.

II.1. La data de 29 ianuarie 2010, condamnaţii T.N., C.N. şi A.N. au formulat cerere scrisă de revizuire împotriva sentinţei penale nr. 39 din 9 februarie 2009.

Referatul Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud a fost înaintat instanţei la data de 8 decembrie 2010.

Prin sentinţa penală nr. 52 din 21 februarie 2011 a Judecătoriei Adjud s-a respins, ca nefondată, cererea de revizuire.

2.   Împotriva sentinţei a declarat recurs petentul T.N.Curtea de Apel Galaţi, sesizată cu soluţionarea recursului, prin decizia

penală nr. 127/A din 13 mai 2011, recalificând calea de atac din recurs în apel, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 407 C. proc. pen. - potrivit cărora sentinţele date în baza art. 403 alin. (3) şi art. 406 alin. (1) C. proc. pen. sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului -, precum şi ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, în conformitate cu care hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Revizuirea fiind o cale de atac, în opinia curţii de apel, sentinţele pronunţate în legătură cu hotărâri pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010

sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege la momentul începerii judecării iniţiale a fondului cauzei.

3.   Învestit în acest mod cu soluţionarea apelului, Tribunalul Vrancea, prin decizia penală nr. 140 din 3 octombrie 2011, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a decide în acest sens, Tribunalul Vrancea a reţinut, contrar opiniei exprimată de Curtea de Apel Galaţi, că textul art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu este aplicabil cererilor de revizuire soluţionate după intrarea în vigoare a legii. Aceasta întrucât, dacă s-ar admite incidenţa acestui text de lege şi asupra hotărârilor pronunţate după momentul intrării în vigoare a noilor norme de procedură privind căile de atac şi competenţă, s-ar înfrânge normele prevăzute în art. 281 pct. 3 C. proc. pen., art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi art. 27 C. proc. pen., ce reglementează competenţa după materie a instanţelor judecătoreşti.

Dispoziţiile alin. (1) ale art. XXIV din Legea nr. 202/2010 se referă la cauzele care nu au trecut prin ciclul procesual complet, respectiv pentru care hotărârea nu este definitivă la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, iar nu la cele pentru care hotărârile sunt definitive şi executate sau susceptibile de executare. Normele prevăzute în art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 sunt tranzitorii şi nu îşi pot întinde efectele şi asupra hotărârilor definitive la data intrării în vigoare a noilor reguli de competenţă.

De asemenea, dacă s-ar considera aplicabile dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 şi în cazul cererilor de revizuire formulate după intrarea în vigoare a noilor reguli de competenţă, în caz de admitere a revizuirii şi al rejudecării în fond a cauzei supusă revizuirii, hotărârea astfel pronunţată în rejudecare, după opinia exprimată de curtea de apel, ar trebui să fie supusă aceloraşi căi de atac ca şi în primul ciclu procesual, ceea ce ar contraveni noilor norme de competenţă, precum şi regulii impusă de alin. (3) al art. XXIV din Legea nr. 202/2010.

III. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra conflictului negativ de competenţă, constată că, în speţă, este competentă să soluţioneze cauza Curtea de Apel Galaţi, ca instanţă de recurs.

Aceasta, întrucât prin art. XVIII pct. 4 din Legea nr. 202/2010 a fost abrogat pct. 2 al art. 27 C. proc. pen., care prevedea competenţa de judecată a tribunalului, ca instanţă de apel, împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Prin acelaşi act normativ, respectiv Legea nr. 202/2010, s-a stabilit competenţa curţii de apel în judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, stabilindu-se şi că tribunalul, ca instanţă de recurs, judecă doar recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, avându-se în vedere şi obiectul prezentei cauze, rezultă că sentinţa penală nr. 52 din 21 februarie 2011 a Judecătoriei Adjud poate fi atacată doar cu recurs, iar competenţa de soluţionare a acestuia revine Curţii de Apel Galaţi.

Totodată, se constată că nu se încalcă dispoziţiile art. 407 C. proc. pen. în raport cu noile dispoziţii procedurale, de imediată aplicare, iar conform art. 281

pct. 2 C. proc. pen., curtea de apel judecă doar apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prima instanţă - Judecătoria Adjud - a fost învestită de parchet prin trimiterea referatului cuprinzând rezultatul actelor de cercetare, prevăzut în art. 399 C. proc. pen., la data de 8 decembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, deci nu se poate susţine că suntem în situaţia prevăzută în alin. (2) teza I a art. XXIV din această lege, respectiv a unui proces în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, ci a tezei a ll-a, referitoare la cauzele cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a acestei legi, cărora li se aplică dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală republicat, cu modificările şi completările ulterioare, aduse inclusiv prin Legea nr. 202/2010, mai exact dispoziţiile art. 281 pct. 3 C. proc. pen.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Galaţi, în sensul că „sentinţele pronunţate în legătură cu hotărâri pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege la momentul începerii judecării iniţiale a fondului cauzei”, este extensivă şi contravine scopului avut în vedere la adoptarea Legii nr. 202/2010, respectiv accelerarea soluţionării proceselor.

În consecinţă, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 29 pct. 5 lit. a) din acelaşi cod, a stabilit competenţa de soluţionare a recursului privind pe revizuientul T.N. în favoarea Curţii de Apel Galaţi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 Notă: Atât Legea nr. 26/1996, cât şi Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 au

fost abrogate prin Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, infracţiunile la care se face referire în încheierea nr. 123 din 25 ianuarie 2012 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind prevăzute în art. 108 şi art. 110 din Legea nr. 46/2008.

Potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În consecinţă, procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă acţiunea penală priveşte tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, deoarece, potrivit art. 176 C. pen., infracţiunea de omor deosebit de grav se

pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, iar utilizarea în lege a sintagmei „o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă” presupune neluarea în considerare a cauzelor de reducere a pedepsei, cum este tentativa. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 250 din 27 ianuarie 2012 Prin sentinţa nr. 199 din 11 august 2009 pronunţată de Tribunalul Gorj,

Secţia penală, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor săvârşite de inculpatul P.D. din dispoziţiilor art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 33 - art. 34 C. pen., în dispoziţiile art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 33 - art. 34 C. pen. şi a infracţiunilor săvârşite de inculpatul P.N. din dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 - art. 34 C. pen., în dispoziţiile art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 - art. 34 C. pen.

În baza art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.D. la o pedeapsă de 7 ani închisoare; în baza art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare, iar în baza art. 33 - art. 34 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare şi s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în condiţiile dispoziţiilor art. 71 C. pen.; în baza art. 61 C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată a inculpatului, cu referire la pedeapsa de 8 ani şi 3 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 355 din 19 noiembrie 2002, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2969 din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie şi s-a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat de 1.206 zile închisoare din pedeapsa aplicată anterior, cu pedeapsa de 7 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, pe care a sporit-o cu 6 luni, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.N. la o pedeapsă de 7 ani închisoare; în baza art. 180 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 6 luni închisoare şi, conform art. 33 - art. 34 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, ce urmează a fi executată de inculpat; s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în condiţiile dispoziţiilor art. 71 C. pen.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat, în fapt, că între inculpatul P.D. şi partea vătămată B.D. există o stare conflictuală mai veche.

Pe fondul acestui conflict, în data de 21 octombrie 2008, în jurul orelor 19.00, în timp ce se deplasau cu un autoturism condus de inculpatul P.N. pe raza satului P., inculpaţii au întâlnit partea vătămată B.D., care se deplasa cu o căruţă împreună cu martorul T.Ş. şi, profitând de faptul că zona este puţin circulată, au luat hotărârea să aplice o corecţie părţii vătămate.

Inculpatul P.N. a oprit autoturismul, având asupra sa o bâtă de baseball. Din autoturism a coborât şi inculpatul P.D., cei doi deplasându-se spre locul unde T.Ş. oprise căruţa.

Între B.D., pe de o parte, şi inculpaţi, pe de altă parte, a izbucnit un conflict, cei doi inculpaţi ameninţând şi adresând cuvinte jignitoare părţii vătămate.

În aceste împrejurări, partea vătămată a încercat să folosească un aparat cu electroşocuri, fiind la rândul său lovită de P.N. cu bastonul din lemn şi de inculpatul P.D. cu pumnii şi picioarele până când a căzut la pământ.

În continuare, inculpaţii au urcat partea vătămată în autoturism împotriva voinţei sale, solicitând în mod imperativ martorului T.Ş. să urce în autoturism.

Ajungând pe raza satului B., martorul T.Ş. a solicitat inculpaţilor să oprească autoturismul, partea vătămată a încercat să coboare din autoturism, fiind împiedicată de cei doi inculpaţi care au lovit-o, iar inculpatul P.N. şi-a continuat deplasarea spre comuna S.

Ajungând la intersecţia cu DJ 605 B, inculpatul P.N. a văzut un echipaj de poliţie, iar la semnalul de oprire al unui lucrător de poliţie a virat stânga continuându-şi deplasarea.

Întrucât echipajul de poliţie format din agenţii de poliţie P.B. şi T.L., precum şi agenţii de pază M.G. şi C.M. a fost alertat de către partea vătămată B.D. care a reuşit să deschidă portiera autoturismului şi să strige după ajutor, a plecat în urmărirea autoturismului condus de inculpatul P.N.

La o distanţă de aproximativ 400-500 metri de intersecţia DJ 605 A cu DJ 605 B, în timp ce autoturismul rula cu o viteză de circa 40-50 km/h, cei care urmăreau autoturismul condus de inculpatul P.N. au observat căderea victimei din autoturism pe partea carosabilă, după care inculpaţii şi-au continuat deplasarea spre comuna S. fiind urmăriţi de echipajul de poliţie, după ce martorul M.G. a fost lăsat lângă partea vătămată pentru a-i acorda primul ajutor.

După aproximativ 2 km de mers, inculpatul P.N. a oprit autoturismul pentru a coborî inculpatul P.D., care a luat cu el bâta de baseball folosită anterior pentru agresarea victimei B.D., continuându-şi deplasarea aproximativ un km până când echipajul de poliţie a reuşit să blocheze autoturismul condus de inculpatul P.N. şi să-l determine să-l oprească.

Instanţa de fond a constatat că, în drept, faptele comise de inculpaţii P.D. şi P.N. în ziua de 21 octombrie 2008, constând în lovirea părţii vătămate B.D. şi în lipsirea de libertate în mod ilegal a acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute în art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) şi 33 - art. 34 C. pen. şi, respectiv, art. 189 alin. (1) şi (2) şi art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 - art. 34 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termen legal, atât procurorul, cât şi inculpaţii P.N. şi P.D.

Procurorul a criticat sentinţa, susţinând, în principal, că în mod greşit s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, că în mod nelegal ambii inculpaţi nu au fost condamnaţii şi pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat, respectiv tentativă la omor deosebit de grav.

Apelurile formulate de inculpaţi s-au apreciat ca fiind nefondate, iar apelul promovat de procuror s-a constatat a fi fondat, pentru următoarele considerente:

În drept, faptele ambilor inculpaţi de a lovi concomitent victima cu corpuri contondente, producându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecarea lor îngrijiri medicale care nu au depăşit 20 de zile, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 180 alin. (2) C. pen.

Faptele aceloraşi inculpaţi de a urca cu forţa şi sub ameninţarea violenţei în autoturismul lor pe partea vătămată, de a o deplasa spre o altă localitate, de a refuza să se oprească şi să permită coborârea din autoturism la cerea părţii vătămate a acesteia, de a refuza să oprească la cererea organelor de poliţie autoturismul în care se afla aceeaşi parte vătămată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen.

Fapta aceloraşi inculpaţi, care împreună au cooperat, inculpatul P.N. conducând autoturismul, iar inculpatul P.D. deschizând portiera şi împingând în

exteriorul autoturismului pe partea vătămată - în tot acest timp inculpaţii comunicându-şi între ei intenţiile -, în vederea uciderii părţii vătămate, ca urmare a proiectării, pe carosabil, dintr-un autovehicul aflat în mişcare, în faţa altui autoturism ce se afla în urmărirea autoturismului inculpaţilor, întruneşte elementele constitutive, pentru inculpatul P.N., a infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar pentru inculpatul P.D., a infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., fiindcă ambii inculpaţi au prevăzut rezultatul faptei şi, deşi nu l-au urmărit, au acceptat cu certitudine producerea lui, decesul părţii vătămate nerealizându-se datorită manevrelor de evitare ale autoturismului poliţiei.

În consecinţă, prin decizia nr. 164 din 11 iulie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, apelurile inculpaţilor au fost respinse, ca nefondate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar apelul procurorului a fost admis, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a desfiinţat sentinţa pe latură penală, s-au înlăturat dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., s-au repus în individualitatea lor pedepsele şi, rejudecându-se cauza:

În baza art. 20 raportat la art. 174 combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.D. la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă complementară în baza art. 65 C. pen.; în baza art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare, iar în baza art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., la 6 luni închisoare; au fost contopite toate pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute 8 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a fost revocată liberarea condiţionată a inculpatului P.D. din pedeapsa de 8 ani şi 3 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 355 din 19 noiembrie 2002, definitivă şi a fost contopit restul rămas neexecutat de 1.206 zile de închisoare din această pedeapsă, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani închisoare, pe care a sporit-o cu 6 luni, respectiv 8 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. în baza art. 71 C. pen.

În baza art. 180 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul P.N. la pedeapsa de 6 luni închisoare; în baza art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 7 ani închisoare, iar în baza art. 20 raportat la art. 174 combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi la 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă complementară în baza art. 65 C. pen.; au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă complementară şi cu aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În continuare, împotriva deciziei nr. 164 din 11 iulie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal s-au exercitat recursuri de către cei doi inculpaţi.

Inculpatul P.D., încunoştinţat asupra conţinutului şi efectelor dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. vizând recunoaşterea vinovăţiei, a înţeles să se prevaleze expres de acestea.

În acest context, probele de vinovăţie evidenţiate pe parcursul derulării cauzei, în sarcina ambilor inculpaţi, raportat la învinuirile aşa cum au fost

evidenţiate în rechizitoriu, nu pot fi constatate decât ca fiind întărite şi printr-o declaraţie a unuia dintre inculpaţi prin care se recunosc în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei.

Apărările singulare din partea inculpatului P.N., că ar fi agresat pe partea vătămată ca urmare a provocării acesteia ori că s-ar fi aflat în legitimă apărare faţă de acţiunile violente ale părţii vătămate, că partea vătămată ar fi însoţit de bună-voie pe inculpaţi ori că aceasta nu ar fi fost aruncată din autoturism în timpul deplasării şi în faţa autoturismului poliţiei sunt contrazise de probatoriile administrate în cauză, inclusiv declaraţia de recunoaştere a faptelor, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu din partea inculpatului P.D.

Declaraţia iniţială a părţii vătămate este confirmată de procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante încheiat de poliţiştii care au plecat în urmărirea autoturismului în care se afla victima şi cei doi inculpaţi, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal de examinare a hainelor victimei, procesul-verbal de reconstituire.

Aceste înscrisuri sunt confirmate şi de declaraţiile martorilor. Instanţa de apel este cea care a procedat la o corectă încadrare în drept;

faptele ambilor inculpaţi de a lovi concomitent victima cu corpuri contondente, producându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecarea lor îngrijiri medicale care nu au depăşit 20 de zile, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 180 alin. (2) C. pen. Faptele aceloraşi inculpaţi de a urca cu forţa şi sub ameninţarea violenţei în autoturismul lor pe partea vătămată, de a o deplasa spre o altă localitate, de a refuza să se oprească şi să permită coborârea din autoturism la cerea părţii vătămate a acesteia, de a refuza să oprească la cererea organelor de poliţie autoturismul în care se afla aceeaşi parte vătămată, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen., deoarece este evident că privarea de libertate a persoanei parte vătămată s-a făcut fără acordul ei. Fapta aceloraşi inculpaţi, care împreună au cooperat, inculpatul P.N. conducând autoturismul, iar inculpatul P.D. deschizând portiere şi împingând în exteriorul autoturismului pe partea vătămată - în tot acest timp inculpaţii comunicându-şi între ei intenţiile -, în vederea uciderii părţii vătămate, ca urmare a proiectării, pe carosabil, dintr-un autovehicul aflat în mişcare, în faţa altui autoturism ce se afla în urmărirea autoturismului inculpaţilor, întruneşte elementele constitutive pentru inculpatul P.N. ale infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., iar pentru inculpatul P.D., ale infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., fiindcă ambii inculpaţi au prevăzut rezultatul faptei şi, deşi nu l-au urmărit, au acceptat cu certitudine producerea lui, decesul părţii vătămate nerealizându-se datorită manevrelor de evitare ale autoturismului poliţiei.

O notă aparte vizează tratarea noului art. 3201 C. proc. pen., text de care a înţeles să se prevaleze inculpatul P.D., cercetat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

Dată fiind incidenţa O. U. G. nr. 121/2011, cu impact asupra aplicării teoretice a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în speţă, va fi de abordat instituţia juridică nou introdusă. Esenţial de arătat este însă că, conform alin. (7), cauza de reducere a limitelor de pedeapsă legale nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Or, în funcţie de incriminarea stipulată în sarcina acestui inculpat, se poate constata că textul nu poate avea incidenţă. Facem precizarea că legea face trimitere la sintagma - „o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă”-, aşadar fără a

se lua în considerare, în raportarea aplicabilităţii concrete a cauzei de reducere, eventualele situaţii de atenuare a pedepsei, precum este starea de tentativă.

În consecinţă, faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei nr. 164 din 11 iulie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. Prin urmare, procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă acţiunea penală priveşte tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, întrucât, potrivit art. 176 C. pen., infracţiunea de omor deosebit de grav se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 523 din 22 februarie 2012 A. Prin sentinţa nr. 157 din 15 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu,

Secţia penală, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul H.N. la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat inculpatul minor G.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav în forma tentativei.

În baza art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) şi (21) lit. a) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în forma tentativei.

În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor civile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la ambii inculpaţi în vederea introducerii profilului genetic în baza de date S.N.D.G.J., la data eliberării din penitenciar.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:Cei doi inculpaţi, care sunt consăteni şi prieteni, s-au deplasat în data de 24

decembrie 2010 din localitatea de domiciliu în municipiul Sibiu, cu intenţia de a colinda.

Ajunşi în dreptul imobilului din zona Şoseaua A., inculpatul H.N. şi inculpatul minor G.F. au hotărât să sustragă bunuri din această locuinţă.

Cei doi au pătruns în curtea imobilului prin forţarea porţii, iar în continuare au pătruns în casa părţii vătămate M.L. (în vârstă de 86 de ani) pe uşa găsită deschisă.

Fiind surprinşi de proprietara locuinţei în timp ce căutau bunuri, ambii inculpaţi au reacţionat violent, lovind victima cu pumnii şi picioarele în zone anatomice vitale, până au adus-o în stare de inconştienţă, după care, fără să sustragă vreun bun (pentru că nu au găsit), au părăsit locuinţa.

Conform raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză, victima M.L. a suferit în urma agresiunii inculpaţilor leziuni traumatice deosebit de grave: fractură

perete superior şi lateral al sinusului maxilarului stâng, fractură temporală stângă, fractură occipitală dreaptă, fractură mandibuIară stângă, hemoragie subarahnoidiană, care au impus spitalizarea victimei şi acordarea de îngrijiri medicale de specialitate pentru salvarea vieţii.

Inculpatul minor G.F. a recunoscut comiterea faptelor, atât în faza urmăririi penale, cât şi cu ocazia audierii sale în faţa instanţei.

Referitor la declaraţiile date de inculpatul minor, s-a precizat faptul că acesta a arătat în faţa procurorului în declaraţia dată ca învinuit la data de 3 februarie 2011 că atât el, cât şi celălalt inculpat au lovit victima, pentru ca ulterior, din dorinţa de a ajuta pe inculpatul major H.N., să susţină în toate declaraţiile date că numai el a agresat victima.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a apreciat că participarea directă a inculpatului major H.N. la lovirea victimei M.L. rezultă fără dubiu. Astfel, atât partea vătămată, cât şi martorul M.C., dar şi concluziile certificatului medico-legal şi declaraţia inculpatului minor din faza urmăririi penale, confirmă participarea ambilor inculpaţi la actele de lovire repetată a victimei, chiar în interiorul locuinţei acesteia.

Pentru aceste argumente, instanţa a respins, la data de 18 mai 2011, cererea inculpatului minor G.F., făcută până la începerea cercetării judecătoreşti, de a fi judecat conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. privind recunoaşterea vinovăţiei, întrucât acesta nu a recunoscut în totalitate faptele aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare, declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti cu privire la participarea celuilalt inculpat contrazicând-o pe cea dată în cursul urmăririi penale.

B. Prin decizia nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.

C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând ambele hotărâri pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute în art. 3859

alin. (1) pct. 17 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile inculpaţilor sunt neîntemeiate.

1. În ceea ce priveşte critica adusă încadrării juridice dată faptei comise de inculpatul H.N., analizată inclusiv prin prisma susţinerilor din ultimul cuvânt al inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată. Astfel, solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată în infracţiunile de tentativă la furt şi violare de domiciliu nu poate fi primită, raportat la situaţia de fapt corect reţinută de prima instanţă în baza materialului probator administrat în cauză.  În concret, deşi inculpatul H.N. a negat exercitarea vreunui act de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că inculpatul minor se face vinovat de agresarea părţii vătămate, participarea acestuia la lovirea părţii vătămate rezultă din declaraţiile ei - care a relatat că ambii tineri care au pătruns în locuinţă au exercitat acte de violenţă, punându-i mâna în gât şi lovind-o cu pumnii şi picioarele, coroborate cu declaraţiile iniţiale ale inculpatului minor G.F. - acesta arătând că şi inculpatul major a lovit partea vătămată cu pumnul şi apoi cu piciorul în stomac, precum şi cu constatările şi concluziile raportului de constatare medico-legală întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Sibiu - din care rezultă că partea vătămată a suferit leziuni traumatice cranio-faciale şi toracice, care s-au putut produce prin lovire repetată cu corpuri dure şi posibil compresiune cu mâna la nivelul gâtului. Încercarea inculpatului minor de a reveni asupra primei declaraţii în scopul atenuării răspunderii penale a inculpatului major este explicabilă prin aceea că inculpaţii se află într-o relaţie de rudenie (veri) şi, în timp, şi-au consolidat această relaţie, inclusiv prin participarea la comiterea altor fapte penale.

Pe de altă parte, fiind astfel dovedit că inculpatul H.N. a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport cu modul repetat şi intensitatea loviturilor aplicate unei persoane în vârstă de 86 de ani, cu pumnii şi picioarele, în zone anatomice vitale, cauzându-i leziuni traumatice deosebit de

grave, ce au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicaţii, fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor, prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., iar în raport cu intenţia manifestă de a sustrage bunuri chiar prin exercitarea de violenţe, deci de a săvârşi o tâlhărie, încadrarea juridică corectă este dată de raportarea la dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen.

În consecinţă, cum încadrarea juridică a faptei comise de inculpat este cea prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., solicitarea acestuia de a-i aplica dispoziţiile art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. este inadmisibilă, chiar în situaţia în care ar fi recunoscut faptele şi şi-ar fi însuşit probele de la urmărirea penală, în raport cu dispoziţiile art. 3201 alin. (7) teza finală, potrivit cărora dispoziţiile alin. (1) - (6) nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, cum este şi cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.

2. Referitor la critica formulată de inculpatul G.F., ce vizează individualizarea judiciară a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că solicitarea acestuia de a se reduce pedeapsa aplicată nu se justifică în condiţiile în care, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut integral acuzaţiile aduse, ci a încercat în cursul judecăţii să îl exonereze parţial de răspundere pe coinculpatul H.N. şi, de asemenea, să-şi diminueze participarea sa la exercitarea actelor de violenţă asupra părţii vătămate, arătând că i-a dat acesteia doar un pumn în zona feţei, iar, pe de altă parte, în raport cu datele ce caracterizează persoana acestuia, aşa cum au fost reţinute de instanţa de fond, respectiv: lipsa oricăror studii şcolare, lipsa de supraveghere din partea părinţilor, absenţa autorităţii părinteşti asupra minorului şi tendinţa acestuia pentru un comportament delincvent. Sub acest ultim aspect, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că inculpatul G.F. a mai fost sancţionat administrativ şi, respectiv, cercetat/arestat preventiv pentru săvârşirea altor infracţiuni de furt calificat şi tâlhărie împreună cu inculpatul H.N. şi alţi făptuitori, ceea ce denotă o perseverenţă infracţională în săvârşirea unor infracţiuni grave şi pun în evidenţă periculozitatea sporită a acestuia şi necesitatea de a se aplica o pedeapsă care să asigure atât reeducarea, dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.

De altfel, în ansamblul criteriilor indicate de art. 72 C. pen., persoana inculpatului reprezintă doar un reper care nu poate prevala faţă de criteriul gradului de pericol social concret ridicat pe care îl prezintă fapta acestuia, astfel că nu se justifică reducerea pedepsei aplicată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând din oficiu acelaşi caz de casare - prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H.N., apreciază că nu se justifică reducerea pedepselor aplicate inculpaţilor de instanţa de fond şi menţinute în apel, faţă de împrejurările şi modalitatea în care au fost comise faptele, de gravitatea deosebită a acestora, de periculozitatea de care au dat dovadă inculpaţii, criterii în raport cu care instanţa de fond a dozat corespunzător atât cuantumul, cât şi modalitatea de executare a pedepselor aplicate, inculpaţii neprezentând garanţiile unei conduite care să permite instanţei să dea dovadă de clemenţă.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei nr. 25/A din 14 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Alba lulia, Secţia pentru cauze cu minori şi de familie.

În cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârşită de un funcţionar, prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art. 258 C. pen., lipsa plângerii prealabile conduce la încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Dacă între momentul începerii urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art. 258 C. pen. şi momentul

trimiterii în judecată a intrat în vigoare Legea nr. 58/2008, prin care a fost introdusă condiţia privind plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor săvârşită de un funcţionar, procurorul are obligaţia de a chema partea vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să facă plângere, conform art. 286 C. proc. pen., în caz contrar, în lipsa plângerii prealabile, soluţia care se impune fiind încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 614 din 27 februarie 2012 Prin sentinţa nr. 36 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia

penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, condamnarea inculpatului M.C. la pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (3 fapte).

În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 25 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen. - instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate Ş.C.

În baza art. 33 lit. a) şi b) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

A aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, b) şi c) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate Ş.C.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi nr. 67/D/P/2006, s-a dispus trimiterea în judecată a părţii vătămate Ş.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane şi constituire a unui grup infracţional organizat, fiind arestată preventiv, începând cu data de 20 aprilie 2007, când a fost asistată de avocaţii C.T., C.R. şi inculpatul M.C.

Urmare a discuţiilor purtate relativ la probatoriul ce se impunea a fi administrat în dosarul nr. 67/D/P/2006, inculpatul M.C. a aflat că partea vătămată Ş.C. este titularul unui cont deschis la banca B., unde a depus, la 22 martie 2007, suma de 16.000 euro.

Partea vătămată Ş.C. a solicitat inculpatului M.C. să-i asigure prezenţa în arest a unui notar care să întocmească o procură legalizată pentru a retrage din cont restul sumei din care urmează să plătească onorariul apărătorilor, restul sumei fiind destinată membrilor familiei sale. Inculpatul M.C. a fost de acord cu propunerea părţii vătămate, promiţându-i că va lua legătura cu un notar public în scopul încheierii procurii. La data de 4 mai 2007, în timp ce la Tribunalul Iaşi se judeca o cerere de revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul M.C. i-a dat părţii vătămate - aflată în stare de arest preventiv - să semneze un formulat intitulat „ordin de plată în valută”, completând, în prealabil, toate rubricile, mai puţin cele referitoare la numărul contului său şi al părţii vătămate. Acest formular a fost prezentat părţii vătămate alături de mai multe înscrisuri, astfel că partea

vătămată nu a avut posibilitatea reală de a vedea conţinutul înscrisului, iar inculpatul, fiind întrebat despre acest fapt, a spus că partea vătămată a semnat o împuternicire pentru avocatul L.C.

În aceeaşi zi, inculpatul M.C. a deschis la banca B. - agenţia A. un cont, operaţiunea fiind efectuată de către inculpata M.M., aceasta devenind, prin căsătoria încheiată în 2007, cumnata inculpatului.

Ordinul de plată în valută completat de inculpatul M.C. şi semnat de titularul contului - partea vătămată Ş.C. -, care autoriza efectuarea de către banca B. a transferului sumei de 11.579 euro din acest cont în contul inculpatului, a fost prezentat inculpatei M.M. care a efectuat operaţiunea la ora 13,21, după care inculpatul a retras din contul personal suma de 11.500 euro.

Conform adresei din 12 iulie 2007 emisă de banca B., accesul la un cont deschis - persoane fizice - îl poate avea titularul contului, împuternicitul desemnat de titular la deschiderea contului, o persoană mandatată de titular pe baza unei procuri autentice, precum şi moştenitorii titularului, în caz de deces, pe baza certificatului de moştenitor.

În condiţiile în care la data de 4 mai 2007, când au fost retraşi banii din cont, partea vătămată Ş.C. era arestată, nefiind desemnată o persoană împuternicită, singura modalitate în care se puteau retrage banii din contul său era aceea de transfer valută de către o persoană mandatată prin procură autentică de către titular. În acest sens a dorit să procedeze partea vătămată când i-a solicitat inculpatului să-i înlesnească prezenţa unui notar la locul de deţinere pentru întocmirea unei procuri autentice.

Inculpatul nu a mai dat curs acestei solicitări, dar având asupra sa ordinul de plată, completat personal şi semnat de partea vătămată, s-a prezentat la banca B. - agenţia A., a prezentat înscrisul inculpatei M.M., care, nerespectând normele băncii, în lipsa titularului sau a împuternicitului acestuia şi fără a solicita inculpatului M.C. o procură autentică, a efectuat operaţiunea de transfer a sumei de 11.579 euro din contul părţii vătămate Ş.C., în contul său.

În aceeaşi zi, inculpatul i-a adus la cunoştinţă concubinei părţii vătămate - martora C.C. - că a retras banii din cont, ascunzându-i însă modalitatea şi că suma de 7.000 euro a dat-o angajaţilor băncii pentru a putea face operaţiunea, astfel că a mai rămas cu 4.000 euro, din care 1.500 reprezintă onorariul său, alţi 1.500 euro reprezintă taxe ce se impuneau a fi efectuate, iar restul de 1.000 euro i-a înmânat-o concubinei părţii vătămate.

Martora C.C. şi sora părţii vătămate i-au comunicat telefonic acesteia despre modalitatea la care a recurs inculpatul, iar ulterior i-a solicitat restituirea sumei retrase fără acordul său din cont, dar întrucât nu a reuşit să intre în posesia banilor a formulat plângere la parchet împotriva inculpatului M.C.

Inculpatul M.C., în afara contractului de asistenţă juridică încheiat cu partea vătămată Ş.C., a încheiat un alt contract de asistenţă juridică cu membrii familiei sale: T.L. - mama părţii vătămate, Ş.V. - tatăl părţii vătămate şi Ş.I.- fratele părţii vătămate.

Se reţine că Ş.C. cumpărase în numele mamei sale un imobil în localitatea H., asupra căruia s-a instituit, prin ordonanţa nr. 67/P/2006 din 20 aprilie 2007, sechestru asigurător.

La sfârşitul lunii aprilie 2007, inculpatul M.C. a luat legătura cu martora C.C., concubina lui Ş.C., întâlnindu-se cu aceasta şi cu Ş.A., cărora le-a solicitat suma de 6.000 euro pentru a „o scoate din dosar” pe T.L.

La data de 30 aprilie 2007, martora T.M. s-a deplasat împreună cu martorele C.C. şi Ş.A. la cabinetul inculpatului M.C., acesta afirmând că suma de 6.000 euro trebuie să o dea persoanelor care „aveau dosarul în lucru”, fără a menţiona vreun nume sau vreo calitate, stabilind să primească banii până la data de 3 mai 2007.

În dimineaţa zilei de 3 mai 2007, martorele T.M., C.C. şi Ş.A., după ce au făcut rost de bani, s-au întâlnit cu inculpatul M.C. la Tribunalul Iaşi, stabilind de comun acord să meargă la cabinetul său o rudă şi avocatul Ş.D.

Acesta i-a dat inculpatului suma de 6.000 euro într-un plic, iar inculpatul, după ce i-a primit, i-a aşezat în două plicuri de câte 3.000 euro, explicând că procedează după cum trebuie să-i dea mai departe.

Ulterior datei de 3 mai 2007, constatând că nu a fost admisă nici cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului Ş.C. şi nici nu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei T.L., martora T.M. l-a căutat pe inculpatul M.C., care i-a spus că o va contacta, banii nefiindu-i însă restituiţi.

În vara anului 2006, P.C., conducător auto la societatea comercială E., s-a deplasat în Italia cu autoturismul şi, pe teritoriul Ungariei, a fost oprit de un echipaj al Gărzii Vamale, cu unul dintre aceştia având o altercaţie pentru care autorităţile ungare au efectuat cercetări sub aspectul infracţiunii de ultraj.

În luna iulie 2007, mama lui P.C. a fost citată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în dosarul având ca obiect recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţată în străinătate, aducându-i-se la cunoştinţă faptul că autorităţile judiciare ungare au dispus începerea urmăririi penale faţă de P.C. şi aplicarea unei mustrări.

Fără să cunoască soluţia dată de autorităţile judiciare ungare, denunţătorul P.C. a luat legătura cu inculpatul M.C., rugându-l să meargă la parchet pentru a se interesa despre motivul citării sale.

La data de 28 august 2007, când denunţătorul P.C. s-a întors în ţară, a luat legătura cu inculpatul M.C., care i-a spus că problema lui poate fi rezolvată doar prin intermediul unei persoane care lucra la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

În ziua următoare - 29 august 2007 - la solicitarea inculpatului, martorul B.C. l-a căutat pe denunţătorul P.C. şi s-au întâlnit toţi trei, în jurul orelor 21,00. Inculpatul i-a spus denunţătorului P.C. că dosarul său se află în instrumentare la procurorul C.M., afirmând că în seara de 29 august 2007 trebuia să-i dea suma de 1.500 euro şi încă 1.000 euro trebuie să-i dea colegului de birou al procurorului. De asemenea, i-a spus că suma de 500 euro reprezintă comisionul său.

Denunţătorul a fost de acord să plătească banii pentru a obţine o soluţie favorabilă, însă neavând decât 1.500 euro i-a cerut inculpatului să-i mai acorde o oră, timp în care a împrumutat bani de la mai multe persoane, până la 3.000 euro.

În ziua de 30 august 2007, inculpatul M.C. l-a contactat telefonic pe denunţător, cu care s-a întâlnit la cabinetul său, unde i-a fost înmânată copia ordonanţei de aplicare a sancţiunii cu mustrare de către autorităţile ungare, în limba maghiară şi traducerea autorizată în limba română.

În aceeaşi zi, denunţătorul a plecat cu autocarul în Italia, fiind însoţit şi de martorul B.C., astfel că, verificând înscrisurile primite de la inculpat, şi-a dat seama că a fost indus în eroare.

Instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedite infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanei (pentru inculpata M.M.), s-a reţinut că se impune încetarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 58/2008 care obligă procurorul să cheme partea vătămată şi să o întrebe dacă formulează plângere prealabilă împotriva inculpatului M.C., respectiv M.M.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, a formulat recurs, între alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor şi pentru infracţiunea de instigare la abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma motivelor invocate, precum şi din oficiu cauza, constată că acesta este nefondat.

În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate invocat de procuror, privind greşita încetare a procesului penal pentru inculpaţii M.C. şi M.M. - pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanelor - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din probele administrate rezultă că faptele au fost comise de inculpaţii M.C. şi M.M., în cursul lunii august 2007, constând în aceea că inculpatul M.C. a determinat-o pe inculpata M.M. să încalce normele bancare şi să dispună transferarea sumei de 11.579 euro, în contul inculpatului din contul părţii vătămate Ş.C.

Urmărirea penală a fost începută la data de 10 iulie 2007, iar sesizarea instanţei s-a dispus la data de 8 aprilie 2008.

Între momentul începerii urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor a intrat în vigoare Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 C. pen.

Potrivit art. 258 alin. (2), „în cazul prevăzut la alin. (1), pentru faptele prevăzute la art. 246, 247 şi 250 alin. (1) - (4), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu excepţia celor care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute la art. 147 alin. (1).”

De asemenea, dispoziţiile art. 286 C. proc. pen. au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, în sensul că „dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere.”

Dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi text - care prevedeau o soluţie similară pentru instanţa de judecată - au fost abrogate.

Cât priveşte termenul de introducere a plângerii, acesta este de 2 luni şi curge din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.

Spre deosebire de aplicarea în timp a normelor de drept penal, unde pe baza principiului activităţii există şi situaţii în care se aplică principiile retroactivităţii, respectiv ultraactivităţii, Codul de procedură penală nu cuprinde nicio prevedere de principiu referitoare la aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal, devenind operant principiul activităţii, potrivit căruia normele procesual penale se aplică între momentul intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii lor, fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

În ceea ce priveşte valabilitatea actelor procesuale şi consecinţa nerespectării termenului prevăzut de lege, pentru efectuarea acestora, se impune a fi reţinut - sub primul aspect - că orice act procesual trebuie să îndeplinească două condiţii de fond, şi anume: să fie efectuat de organul judiciar competent sau de persoana abilitată prin lege şi să cuprindă manifestarea de voinţă de a produce efectele juridice pe care le are în vedere legea pentru acel act procesual.

În cazul plângerii prealabile, aceasta nu poate fi introdusă decât de persoana vătămată, personal sau prin mandatar special, şi nu mai târziu de 2 luni de la data la care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul.

Sub cel de-al doilea aspect, atunci când un drept procesual nu este exercitat în termenul imperativ prevăzut de lege, intervine decăderea titularului din acest drept, ceea ce îl împiedică să-l mai exercite după expirarea termenului.

În cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care persoana vătămată era o instituţie privată de utilitate publică - banca B. nefiind o instituţie publică -, iar

funcţionarii acesteia nu sunt funcţionari publici, procurorul avea obligaţia ca, urmare a modificărilor survenite prin Legea nr. 58/2008, să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă formulează plângere prealabilă împotriva inculpaţilor M.M. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Procurorul era obligat să cheme persoana vătămată, atâta timp cât legea a intrat în vigoare între momentul începerii urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor şi atâta timp cât încadrarea juridică dată de procuror este provizorie, instanţa fiind ţinută doar de faptele reţinute în actul de sesizare, nu şi de încadrarea juridică dată acestora.

În aceste condiţii este lipsită de fundament susţinerea parchetului, în sensul că procurorul de caz a apreciat că persoana vătămată este o instituţie publică şi, ca atare, nu era necesară plângerea prealabilă, interpretarea fiind greşită în raport cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 58/2008, respectiv art. 147 C. pen.

Această condiţie nu putea fi acoperită în cursul judecăţii dat fiind faptul că se depăşise termenul de 2 luni în care persoana vătămată putea să formuleze plângere prealabilă împotriva celor doi inculpaţi. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. proc. pen. au fost abrogate prin Legea nr. 356/2006.

Aşa fiind, instanţa de fond în mod corect a constatat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, astfel încât critica parchetului este nefondată şi, ca atare, nu poate fi însuşită de instanţa de recurs.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul împotriva sentinţei nr. 36 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În cazul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., comportarea sinceră în cursul procesului, constând în recunoaşterea săvârşirii faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. pen., întrucât recunoaşterii săvârşirii faptelor nu i se poate acorda o dublă valenţă juridică. Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. pot fi aplicate concomitent cu dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., numai atunci când se constată existenţa unei alte atitudini a inculpatului după săvârşirea infracţiunii decât comportarea sinceră în cursul procesului, dintre cele prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 754 din 15 martie 2012 

Prin sentinţa penală nr. 465 din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. şi cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. la pedeapsa închisorii de 13 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pentru comiterea infracţiunii de omor calificat.

În baza art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului N.M. exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut că, prin rechizitoriul din 19 octombrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.M. pentru comiterea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Actul de sesizare a instanţei a reţinut în sarcina inculpatului N.M., în esenţă, faptul că în seara de 13 septembrie 2011, în jurul orelor 18,30 - 19,00, pe fondul consumului de alcool, cu intenţie, i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit fratelui său M.N., în urma cărora acesta a decedat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., încadrare ce se va completa făcându-se aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

La instanţa de fond, la termenul de judecată din 23 noiembrie 2011, inculpatul N.M. a precizat că se prevalează de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., în sensul că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare, îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală şi solicită ca judecata să aibă loc în baza acestora.

Instanţa a admis cererea formulată de inculpat şi a procedat la soluţionarea cauzei potrivit procedurii speciale instituite de art. 3201 C. proc. pen.

S-a reţinut că între cei trei fraţi, N.M., M.N. şi N.G. exista o stare conflictuală.

În după-amiaza zilei de 13 septembrie 2011, victima M.N. şi inculpatul N.M. au consumat băuturi alcoolice la locuinţa situată pe strada M.

În jurul orelor 18,00, inculpatul i-a formulat reproşuri victimei M.N., afirmând că o va tăia cu cuţitul.

Pe fondul stării de ebrietate, victima M.N. a reacţionat, luând din curte un topor şi ieşind în stradă în aşteptarea fratelui său. În urma victimei a ieşit imediat concubina acestuia, C.M., care l-a deposedat fără nicio greutate pe M.N. de topor.

Inculpatul N.M. a luat din casă un cuţit de bucătărie, precum şi un satâr, ieşind la rândul lui în stradă în faţa casei, repezindu-se la fratele său căruia i le-a pus la gât, reafirmându-şi intenţia de a-l tăia.

Cei doi fraţi au început să se îmbrâncească, inculpatul N.M. aplicându-i lui M.N. o lovitură de cuţit în partea stângă a abdomenului, precum şi o lovitură în zona superioară a toracelui, în partea stângă.

În timpul altercaţiei, victima M.N. a reuşit să intre în posesia cuţitului cu care a fost înjunghiată şi să-i aplice fratelui său două lovituri în spate în zona lombară stângă şi hemitorace aceeaşi parte.

Inculpatul a părăsit în fugă zona conflictului, însă pe strada M. a căzut pe asfalt, fiind ridicat în scurt timp de ambulanţă, care l-a transportat la Spitalul Municipal M., unde a fost internat şi i s-au acordat îngrijiri medicale de specialitate.

Victima M.N. a încercat să revină în curtea locuinţei, însă datorită gravităţii loviturilor de cuţit primite nu a mai reuşit, căzând pe trotuar în apropierea porţii de acces.

La faţa locului s-a prezentat echipa operativă complexă care a efectuat cercetarea criminalistică şi a dispus transportarea cadavrului în vederea efectuării necropsiei.

Aşa cum rezultă din raportul medico-legal de necropsie, moartea victimei M.N. a fost violentă şi s-a datorat anemiei acute grave consecutiv unei hemoragii interne şi externe grave prin plagă înjunghiată toracică cu afectarea plămânului stâng şi aortei.

Cu privire la circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., s-a constatat de către instanţa de fond că aceasta nu are aplicabilitate în cauză, întrucât împrejurarea că victima a luat un topor nu poate avea caracterul unei provocări, atât timp cât victima nu s-a îndreptat cu toporul spre inculpat, ci a ieşit din curte în stradă.

Mai mult, concubina l-a urmat pe acesta în exteriorul curţii şi l-a deposedat cu uşurinţă de topor (M.N. fiind într-o avansată stare de ebrietate), iar în momentul în care inculpatul a ieşit după victimă, aceasta nu avea asupra sa niciun obiect vulnerant.

În raport cu situaţia de fapt reţinută, s-a stabilit că fapta inculpatului N.M., care în seara zilei de 13 septembrie 2011, în public, pe fondul consumului de alcool, cu intenţie, i-a aplicat mai multe lovituri de cuţit fratelui său M.N., în urma cărora acesta a decedat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

S-a considerat că se impune a se reţine comiterea infracţiunii şi în condiţiile prevăzute de lit. i) a art. 175 alin. (1) C. pen., respectiv „în public”, având în vedere că infracţiunea s-a consumat în afara curţii, respectiv pe stradă, loc totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană, în concordanţă cu înţelesul stabilit prin art. 152 lit. a) C. pen. de legiuitor.

În atare situaţie, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

La stabilirea şi aplicarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. şi s-a ţinut seama şi de antecedenţa penală a inculpatului în comiterea infracţiunilor de violenţă, în sensul că acesta a fost condamnat anterior prin sentinţa penală nr. 833 din 7 aprilie 2003 a Judecătoriei Medgidia la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. (1) C. pen., iar prin sentinţa penală nr. 2639 din 29 decembrie 2010 a aceleiaşi instanţe, la 1.000 lei amendă penală pentru infracţiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., deci tot pentru infracţiuni de violenţă.

S-a ţinut seama şi de reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, ca urmare a aplicării procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. şi s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 13 ani cu executarea în regim de detenţie, urmărindu-se atât reeducarea inculpatului, cât şi prevenirea de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. În conformitate cu art. 71 C. pen., s-a aplicat şi

pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Prin decizia nr. 2/P din 5 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul N.M. împotriva sentinţei penale nr. 465 din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul, care a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. şi a solicitat reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele de casare invocate de recurentul inculpat, dar şi din oficiu conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat inculpatul N.M. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, s-a analizat întreg materialul probator şi că pedeapsa astfel cum a fost individualizată de instanţa de fond şi de instanţa de apel răspunde atât principiului proporţionalităţii, cât şi scopului prevăzut în art. 52 C. pen., avându-se în vedere infracţiunea săvârşită - omor calificat prevăzută în art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. - urmările produse, concretizate în lezarea unui drept fundamental al victimei, respectiv dreptul la viaţă.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de fond a aplicat inculpatului dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi a aplicat o pedeapsă de 13 ani închisoare, aceasta fiind justificată de modalitatea extrem de violentă de comitere a faptei şi în conformitate cu criteriile stabilite în art. 72 C. pen., relativ la gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care aceasta a fost comisă, respectiv intensitatea loviturilor asupra fratelui său, vârsta victimei - 27 ani, starea de recidivă şi antecedentele penale ale inculpatului în comiterea infracţiunilor de violenţă, acesta fiind anterior condamnat pentru infracţiunile prevăzute în art. 182 alin. (1) şi art. 180 alin. (2) C. pen., comportamentul victimei care era o fire liniştită, fără tendinţe violente, spre deosebire de inculpat care, de obicei, avea o conduită agresivă (aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor) şi urmarea ireversibilă a faptei acestuia, respectiv decesul victimei. Poziţia de recunoaştere a faptei, valorificată de inculpat prin prisma dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 72 C. pen., nu justifică reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi nici reducerea pedepsei, astfel cum au fost solicitate de către apărare. Chiar dacă inculpatul a recunoscut faptele şi şi-a exprimat regretul solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pedeapsa de 13 ani închisoare, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel, reflectă o individualizare temeinică, conform dispoziţiilor art. 72 C. pen.

Inculpatul, pe fondul stării de ebrietate, a luat un cuţit de bucătărie a cărui lamă avea o lungime de 18 cm, aplicându-i victimei M.N., fratele său, o lovitură de cuţit în partea stângă a abdomenului, precum şi o lovitură în partea superioară a toracelui, astfel încât rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a suprima viaţa victimei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se impune reducerea pedepsei aplicată inculpatului, prin aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., avându-se în vedere că inculpatul a beneficiat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. Faţă de circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, pedeapsa de 13 ani închisoare, astfel cum a fost individualizată de către instanţa de fond şi de instanţa de apel,

faţă de dispoziţiile art. 72 C. pen., este necesară realizării funcţiilor sale de constrângere, de reeducare, precum şi scopului prevăzut în art. 52 C. pen.

În condiţiile aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. nu mai poate fi valorificată ca reprezentând circumstanţe atenuate judiciare, deoarece ar însemna ca aceleiaşi situaţii de drept să i se acorde o dublă valenţă juridică. Dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. pot coexista cu dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., numai atunci când art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. reflectă o altă atitudine favorabilă inculpatului, după săvârşirea infracţiunii, alta decât comportamentul sincer.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului privind reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este întemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada în cauză a exercitării unor violenţe de către victimă, care să fi produs puternice tulburări sau emoţii inculpatului şi, în acest mod, să se declanşeze reacţia sa de a-i aplica loviturile cu cuţitul. Pentru a se putea reţine starea de provocare este necesară o comportare culpabilă a victimei, iar împrejurarea că victima a luat un topor nu poate avea caracterul unei provocări, atât timp cât aceasta nu s-a îndreptat cu toporul spre inculpat, ci a ieşit din curte în stradă, fiind ulterior deposedat de către concubina sa.

În mod corect a constatat instanţa că simpla bănuială a inculpatului cu privire la intenţia victimei de a-l lovi cu toporul, atât timp cât victima nu s-a îndreptat cu toporul spre inculpat, ci a ieşit din curtea unde se afla inculpatul, îndepărtându-se de acesta, nu poate justifica aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., fiind evident că victima nu a săvârşit în mod obiectiv vreo acţiune ilicită de natură a provoca o tulburare sau emoţie puternică inculpatului. De asemenea, în mod corect instanţa de fond a constatat că primul care a proferat ameninţări cu moartea la adresa victimei a fost inculpatul, victima înarmându-se doar pentru a preîntâmpina o eventuală agresiune a inculpatului, aspect ce rezultă, fără dubiu, din faptul că victima, după ce s-a înarmat, nu s-a repezit la inculpat, ci, dimpotrivă, a ieşit pe stradă, unde aştepta într-o atitudine defensivă.

Totodată, s-a reţinut că victima l-a lovit pe inculpat după ce i se aplicaseră loviturile ce au condus la deces, după ce a reuşit să îl dezarmeze pe inculpat.

Astfel, faţă de cele menţionate se constată că a fost respectat principiul proporţionalităţii, respectiv, pedeapsa aplicată inculpatului de 13 ani închisoare este adecvată situaţiei de fapt şi scopului urmărit de legea penală.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei nr. 2/P din 5 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Cererea de revizuire împotriva hotărârilor definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate se introduce, conform dispoziţiilor art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. În temeiul acestor dispoziţii, coroborate cu dispoziţiile art. 4082 alin. (6) C. proc. pen. - potrivit cărora hotărârea instanţei de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii -, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.  

 

I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 935 din 20 iunie 2012 I. Prin decizia nr. 3219 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.R. împotriva deciziei nr. 44/A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de recurs a reţinut următoarele:1. Prin sentinţa nr. 829/F din 26 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti,

Secţia a ll-a penală, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, a fost condamnată inculpata C.R., la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatei pe o durată de 5 ani exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, a condamnat-o pe aceeaşi inculpată la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit cele două pedepse, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., s-a interzis inculpatei pe o durată de 5 ani exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.2. Prin decizia nr. 44/A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti,

Secţia I penală, s-a admis apelul declarat de inculpata C.R. împotriva sentinţei nr. 829/F din 26 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a ll-a penală, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

S-a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpată la pedeapsa principală de 5 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.

În temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpată la pedeapsa principală de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc pentru consumul propriu.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatei şi a dispus ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei închisorii, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.

3. Împotriva deciziei, în termen legal, s-a exercitat calea de atac a recursului de către inculpată, care a solicitat reindividualizarea pedepsei.

Ca şi caz de casare prevăzut de pct. 172 de la art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat a se reţine atitudinea procesuală manifestată de inculpată în prezent, iar împrejurarea că nu a recunoscut fapta de la început se datorează faptului că a fost sfătuită în acest sens. Aşadar, a apreciat că poate beneficia de dispoziţiile art. 320 1

C. proc. pen., reducându-i-se pedeapsa aşa încât să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 86 1 C. pen., cu stabilirea de obligaţii şi a unui termen de încercare.

Instanţa de recurs a reţinut că inculpata, în faţa instanţei de apel, a recunoscut faptele, aşa cum au fost reţinute în actul de sesizare. Inclusiv în faţa instanţei de recurs aceasta a înţeles a reitera poziţia juridică de recunoaştere.

Ca şi aspect procesual, recunoaşterea faptelor aşa cum au fost reţinute fiind făcută în apel, deci după începerea cercetării judecătoreşti, nu mai poate constitui temei al aplicării efective a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

Cu toate acestea, instanţa de fond, la individualizarea pedepsei, a avut în vedere o serie de împrejurări, respectiv lipsa antecedentelor penale, vârsta inculpatei, conduita sa anterioară comiterii acesteia, preocuparea pentru pregătirea sa profesională, dar şi nesinceritatea acesteia pe parcursul cercetărilor, împrejurări care au avut ca efect aplicarea unei pedepse la minimul special prevăzut de lege. În apel, s-au depus înscrisuri în circumstanţiere, inculpata arătând că are loc de muncă şi urmează tratamente de dezintoxicare, manifestând dorinţa evidentă de a se reeduca şi a se reintegra în societate. O situaţie asemănătoare pozitivă inculpatei s-a constatat a fi funcţională şi în calea de atac a recursului.

În aceste împrejurări, declaraţia de recunoaştere a faptelor, cu arătarea motivului nerecunoaşterii de la început, declaraţie care face parte din aceeaşi conduită de dorinţă de îndreptare, a dobândit o eficacitate concretă şi efectivă.

În astfel de circumstanţe concrete, instanţa de recurs a constatat că pedepsele au fost just calibrate de către prima instanţă de control judiciar, iar în ceea ce priveşte modalitatea de executare, în contextul faptic dat, s-a constatat că regimul de detenţie asigură atingerea scopului prevăzut în art. 52 C. pen., suspendarea executării solicitată nefiind întemeiată.

II. La data de 29 februarie 2012, condamnata C.R. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., având în vedere că art. 3201 a fost declarat neconstituţional în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011.

În motivarea cererii de revizuire, condamnata a arătat că şi-a recunoscut vinovăţia în faza de apel, însă cererea de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., formulată inclusiv în faţa instanţei de recurs, a fost respinsă cu motivarea că a fost depăşit stadiul procesual în care se putea face o astfel de recunoaştere.

Examinând cererea de revizuire formulată de condamnata C.R., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen.: „Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Pot cere revizuirea:a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale;b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea

acestuia;c) procurorul.Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea

rămasă definitivă a cărei revizuire se cere.Cererea de revizuire se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în

Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale.Dispoziţiile art. 4081 alin. (5) - (11) se aplică în mod corespunzător. Hotărârea instanţei de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi

hotărârea supusă revizuirii.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prezenta cerere de revizuire întruneşte cerinţele art. 4082, respectiv vizează o hotărâre definitivă pronunţată într-o cauză în care s-a invocat dispoziţia legală declarată neconstituţională şi a fost formulată de inculpată în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte instanţa competentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că formularea alin. (3) al textului de lege invocat nu este suficient de clară, referirea la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere trebuind coroborată cu dispoziţiile alin. ultim, potrivit cărora hotărârea instanţei de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea supusă revizuirii. Ca atare, având în vedere şi considerentul de a nu priva partea de gradele de jurisdicţie de care ar fi beneficiat dacă s-ar fi judecat după procedura reglementată de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa competentă este Tribunalul Bucureşti, care a soluţionat cauza în fond.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 399 C. proc. pen., întrucât, în cauză, nu se impune efectuarea actelor de cercetare de către procuror, nefiind vorba de o cerere de revizuire întemeiată pe motivele de la art. 394, unde este necesară verificarea temeiniciei cererii.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., a trimis cererea de revizuire formulată de revizuenta C.R. la Tribunalul Bucureşti spre competentă soluţionare.

  Potrivit art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., cererea de revizuire împotriva hotărârilor definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. În consecinţă, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, pronunţând hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere, indiferent dacă aceasta a fost desfiinţată sau casată în căile de atac ordinare.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1106 din 8 august 2012 Prin sentinţa penală nr. 310 din 28 martie 2012, Judecătoria Sector 2

Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire a sentinţei

penale nr. 168 din 5 martie 2009 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că aceasta este competentă a judeca pricina, deoarece hotărârea a cărei revizuire se cere a rămas definitivă la instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia penală nr. 906 din 9 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de condamnatul P.D. în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, apreciindu-se că, potrivit art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă, iar Judecătoria Sector 2 Bucureşti este instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Potrivit art. 43 C. proc. pen., a sesizat ivirea conflictului negativ de competenţă şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa competentă a soluţiona cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 168 din 5 martie 2009 este Judecătoria Sector 2 Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă.

Această dispoziţie imperativă a legii determină precis competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire. Nu interesează dacă sentinţa penală a fost sau nu desfiinţată în căile de atac ordinare, întrucât textul de lege nu distinge în acest sens.

Raportat la datele speţei deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea a cărei revizuire se cere, respectiv sentinţa penală nr. 168 din 5 martie 2009, a fost pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, astfel că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, această instanţă este competentă să judece cererea formulată de condamnatul P.D.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de condamnatul P.D. în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

În conformitate cu Decizia nr. 34 din 14 decembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în temeiul art. 449 alin. (2) C. proc. pen., cererea de contopire a pedepselor aplicate printr-o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă română şi printr-o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă străină, formulată de persoana condamnată aflată în stare de deţinere, se judecă de tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de instanţa străină, pentru infracţiuni care, potrivit legii române, se judecă în primă instanţă de tribunal, chiar dacă hotărârea definitivă pronunţată de instanţa străină a fost recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti în procedura transferării persoanei condamnate.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1529 din 11 mai 2012 

La data de 29 noiembrie 2011 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia penală, cererea formulată de condamnatul B.E., având ca obiect contopire, motivându-se în esenţă că se impune contopirea pedepselor de 10 ani şi respectiv de 11 ani închisoare, aplicate prin sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Dolj şi sentinţa penală nr. 284 din 1 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a recunoscut sentinţa din 14 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 2 KLs 400Js10467/96 de Tribunalul Gorlitz.

Prin sentinţa nr. 8 din 11 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj, Secţia penală, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii de contopire formulată de condamnatul B.E., în favoarea Curţii de Apel Craiova. Tribunalul a reţinut că petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Dolj la 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen. şi art. 217 C. pen., iar prin sentinţa penală nr. 284 din 1 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost recunoscută sentinţa penală din 14 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 2 KLs 400Js10467/96 de Tribunalul Gorlitz, acelaşi petent fiind condamnat la pedeapsa de 11 ani închisoare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 449 alin. (2) C. proc. pen., s-a apreciat că, în speţă, competentă să dispună asupra cererii de contopire este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare, în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Primind cauza spre competenta soluţionare a cererii de contopire formulată de petentul B.E., Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a înregistrat-o la data de 23 ianuarie 2012.

Din analiza actelor şi lucrărilor existente la dosarul cauzei, curtea de apel a apreciat că cererea formulată de petent este întemeiată.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Dolj, definitivă prin decizia nr. 4640 din 22 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, B.E. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 400 din 12 octombrie 2000 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, B.E. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt calificat, la data de 30 septembrie 1998, hotărârea rămânând definitivă prin neapelare la 7 noiembrie 2000.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 454 din 7 iunie 2004 a Tribunalului Dolj, s-a admis cererea formulată de condamnatul B.E. având ca obiect contopirea pedepselor la care a fost condamnat prin sentinţele penale menţionate; s-a descontopit pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Dolj, în pedepsele de 4 ani închisoare, 5 ani închisoare, 4 ani închisoare, un an închisoare, 4 ani închisoare şi respectiv 10 ani închisoare (pentru fapte săvârşite în perioada februarie - septembrie 1998); în baza art. 36 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele menţionate cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 400 din 12 octombrie 2000 a Judecătoriei Curtea de Argeş pentru infracţiunea prevăzută în art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (faptă săvârşită la 30 septembrie 1998), dispunându-se ca B.E. să execute pedeapsa cea mai grea - respectiv 10 ani închisoare.

Prin sentinţa penală din 14 mai 2007 statuată în dosarul nr. 2 KLs 400Js10467/96 pronunţată de Tribunalul Gorlitz din Germania, definitivă la 5 iunie 2007, numitul B.E. a fost condamnat la pedeapsa de 11 ani închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei prevăzută în art. 249 raportat la art. 251 C. pen. german, faptă săvârşită la data de 27 februarie 1996. În această cauză, condamnatul a fost arestat la data de 24 februarie 2005.

Prin rezoluţia din 7 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în vederea recunoaşterii sentinţei penale menţionate, pronunţată de Tribunalul Gorlitz la data de 14 mai 2007, condamnatul solicitând transferarea într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei de 11 ani închisoare stabilită prin sentinţa penală pronunţată de autoritatea germană.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin sentinţa nr. 284 din 1 iulie 2011, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorlitz din Germania, din 14 mai 2007, statuată în dosarul nr. 2 KLs 400Js10467/96, definitivă la 5 iunie 2007, a dispus transferarea condamnatului B.E., deţinut în Penitenciarul Bautzen, Landul Saxonia, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 11 ani închisoare, deducând durata arestării preventive şi a perioadei executate de la 24 februarie 2005, la zi.

Analizând actele menţionate, s-a constatat că cererea de contopire formulată de condamnat B.E. este întemeiată, astfel încât se impune admiterea cererii, descontopirea pedepselor aplicate, respectiv de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 400 din 12 octombrie 2000 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş, definitivă prin neapelare (infracţiune săvârşită la 30 septembrie 1998) şi de 10 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 4640 din 22 noiembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, care, la rândul ei, va fi descontopită în pedepsele componente de: 4 ani închisoare (fapte săvârşite în 21/22 februarie 1998 şi 9/10 septembrie 1998); 5 ani închisoare (fapte săvârşite la 11/12 septembrie 1998); 4 ani închisoare (fapte săvârşite la 29/30 august 1998), un an închisoare (faptă săvârşită la 29/30 august 1998); 4 ani închisoare (faptă săvârşită la 4/5 septembrie 1998); 10 ani închisoare (faptă săvârşită la 27 septembrie 1998).

Întrucât se constată că infracţiunile pentru care petentul a fost condamnat de instanţele naţionale prin hotărârile menţionate mai sus - respectiv: sentinţa penală nr. 400 din 12 octombrie 2000 a Judecătoriei Curtea de Argeş şi sentinţa penală nr. 27 din 21 ianuarie 2000 a Tribunalului Dolj - sunt concurente cu infracţiunea pentru care acesta a fost condamnat de Tribunalul Gorlitz din Germania prin sentinţa din 14 mai 2007, toate infracţiunile fiind săvârşite de B.E. înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, aflându-se astfel în concurs real de infracţiuni, cererea acestuia a fost considerată ca întemeiată, aşa încât, în baza art. 36 alin. (2) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor menţionate cu pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală din 14 mai 2007 a Tribunalului Gorlitz în dosarul nr. 2 KLs 400Js10467/96, definitivă la 5 iunie 2007, hotărâre recunoscută prin sentinţa nr. 284 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală (faptă săvârşită la 27 februarie 1996), astfel încât B.E. va executa pedeapsa cea mai grea - de 11  ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 6 luni închisoare, petentul urmând să execute pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 36 alin. (3) C. pen.Pe calea unei încheieri din data de 21 februarie 2012, aceeaşi instanţă a

dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei dosarului, întrucât din eroare s-a tastat un spor de 1 an şi 6 luni închisoare, în loc de 2 ani şi 6 luni închisoare şi, respectiv, pedeapsa care se execută de către petent este de 13 ani şi 6 luni, în loc de 12 ani şi 6 luni.

Împotriva acestei hotărâri, sentinţa penală nr. 37 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, s-a exercitat calea de atac a recursului de către procuror.

Ca motiv de casare prioritar s-a invocat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire este Tribunalul Dolj, care şi-a declinat greşit competenţa.

S-a mai invocat, între altele, că în mod greşit s-a aplicat un spor de 2 ani şi 6 luni închisoare potrivit unei încheieri de îndreptare a erorii materiale.

Instanţa de recurs va constata incident cazul de casare privind competenţa de soluţionare a cererii, aspect ce face de prisos orice abordare, detaliată a cauzei, de către aceeaşi instanţă.

În acest sens este de făcut trimitere la Decizia de recurs în interesul legii nr. 34 din 14 decembrie 2009, prin care s-a statuat că: „Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sesizările Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Se stabileşte că:1. Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă exclusiv, teritorial şi

material, să soluţioneze procedura de schimbare a condamnării, procedură care are loc după transferarea persoanei condamnate, în condiţiile art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004.

2. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul procedurii transferării persoanei condamnate este instanţa corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate.

În cazul în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină, competenţa de a judeca cererea de modificare a pedepsei revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanţă şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate.”

În detaliu, se redă că singura instanţă învestită cu competenţă teritorială şi materială de soluţionare a procedurii de schimbare a condamnării după transferarea în România a persoanei condamnate, prevăzută în art. 149 cu referire la art. 146 alin. (3) din Legea nr.302/2004, cu modificările şi completările ulterioare (pentru momentul emiterii recursului în interesul legii), este Curtea de Apel Bucureşti.

Dar, această competenţă, reglementată în dispoziţiile menţionate, prin derogare de la regulile generale referitoare la executarea hotărârilor penale, nu poate opera, în lipsa unei prevederi legale exprese, în alte segmente ale executării, între care cele privind schimbările în executarea unor hotărâri, amânarea sau întreruperea executării pedepsei, înlăturarea ori modificarea pedepsei, pentru ele fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la competenţă existente în art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

Aşadar, pentru toate situaţiile în care se formulează cereri de contopire a pedepselor aplicate de instanţele din România cu pedepse pronunţate de instanţe străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul procedurii transferării persoanei condamnate în străinătate, instanţa competentă să soluţioneze astfel de cereri nu poate fi decât cea corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate. Ca urmare, şi în ipoteza în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină se impune, pentru identitate de raţiune, să revină competenţa de judecată a cererii de modificare a pedepsei tot instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi trebuit să judece cauza în primă instanţă, evident, cu respectarea condiţiei ca locul de deţinere a persoanei condamnate să se afle în circumscripţia teritorială a acelei instanţe.

Raportat la speţă, instanţa corespunzătoare care ar fi trebuit să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii române, pentru infracţiunea prevăzută în art. 211 alin. (3) C. pen. era Tribunalul Dolj, iar petentul la momentul formulării cererii de contopire era încarcerat la Penitenciarul Craiova, astfel încât soluţia în recursul de faţă este cea de casare a sentinţei şi trimitere spre competentă soluţionare a cauzei la Tribunalul Dolj.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei nr. 37 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul B.E., a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj.

 Notă: În urma republicării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, dispoziţiile art. 146 se regăsesc în art. 159, iar dispoziţiile art. 149 se regăsesc în art. 162. 

 

Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 - singura normă tranzitorie referitoare la căile de atac - hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul. În consecinţă, sentinţele pronunţate de judecătorii înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 pot fi atacate atât cu apel, cât şi cu recurs, iar calea de atac a apelului intră în competenţa funcţională a tribunalului, conform normelor procedurale în vigoare la data pronunţării sentinţelor de către judecătorii. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1962 din 7 iunie 2012 Prin sentinţa penală nr. 50 din 6 martie 2009 a Judecătoriei Olteniţa, a fost

condamnat inculpatul B.A. la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. pen. şi o infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri, la 7 noiembrie 2011, a declarat apel inculpatul B.A.

Prin decizia nr. 22 din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a admis excepţia invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a respins ca tardiv apelul declarat de inculpatul B.A. împotriva sentinţei penale nr. 50 din 6 martie 2009, pronunţată de Judecătoria Olteniţa.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs inculpatul B.A., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 21 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul atât prin prisma criticilor formulate, cât şi prin prisma cazurilor de casare care, conform art. 3859

alin. (3) C. proc. pen., pot fi luate în discuţie din oficiu, constată că recursul este fondat, dar prin prisma altui caz de casare decât cele indicate de recurent, şi anume art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. - nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, aşa cum este şi cazul apelului împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii.

Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziţii tranzitorii, care se regăsesc în dispoziţiile art. XXIV.

În privinţa căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăseşte în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabileşte drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege data pronunţării hotărârii ce se doreşte a fi atacată.

În speţă, sentinţa primei instanţe fiind pronunţată la 6 martie 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, ea poate fi atacată cu apel şi recurs. Calea de atac a apelului intră, însă, în competenţa funcţională a tribunalului, conform normelor procedurale în vigoare la 6 martie 2009.

Văzând şi dispoziţiile ce guvernează competenţa teritorială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentul inculpat împotriva deciziei nr. 22 din 31 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a casat decizia atacată şi a trimis cauza la Tribunalul Călăraşi, ca instanţă competentă să soluţioneze apelul inculpatului.

   În cazul în care instanţa de apel constată că identitatea inculpatului trimis în judecată prin rechizitoriu, ca act de sesizare a instanţei, nu este stabilită cu certitudine, în baza documentelor oficiale, dispune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 380 raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., întrucât nu au fost respectate dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei.

            Identitatea inculpatului nu constituie o chestiune prealabilă, în sensul art. 44 C. proc. pen., care intră în competenţa instanţei penale, ci o menţiune obligatorie pe care trebuie să o cuprindă rechizitoriul, conform art. 263 C. proc. pen., lipsa elementelor de identificare a persoanei trimise în judecată reprezentând o încălcare a dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei.     

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2102 din 14 iunie 2012 

1. Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 379 din 3 mai 2011, a respins cererea formulată de inculpatul S.R., prin apărător, având ca obiect aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

În baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a condamnat inculpatul S.R. la pedeapsa de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc, fără drept, în vederea consumului propriu.

În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei aplicată inculpatului pe o durată a termenului de încercare de 3 ani, calculată conform art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii prevăzute în art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Instanţa fondului a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 28 ianuarie 2011 consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a şi învestit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului S.R. pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, constând, în esenţă, în aceea că, la data de 18 februarie 2009, inculpatul a deţinut, fără drept, un număr de 44 comprimate methadonă în vederea consumului propriu.

Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 - art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe, instanţa a examinat şi apreciat materialul amintit, confirmând existenţa faptului ilicit dedus judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acestuia, sens în care a reţinut următoarele:

Deşi citat la numeroase termene (21 februarie 2011, 21 martie 2011, 18 aprilie 2011), inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei; cu adresa din 1 aprilie 2011 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor s-a învederat faptul că inculpatul nu figurează încarcerat în unităţile subordonate acestei instituţii; de asemenea, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a comunicat faptul că inculpatul nu figurează încarcerat în unităţile subordonate acestei direcţii.

La termenul din data de 18 aprilie 2011 apărătorul inculpatului a solicitat aplicarea prevederilor art. 3201 C. proc. pen.

Tribunalul, văzând prevederile art. 3201 C. proc. pen. a căror aplicare a fost solicitată, a constatat că potrivit acestor dispoziţii, pentru incidenţa lor până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara, personal sau prin înscris autentic, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Cum în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat, inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei şi nici nu a depus la dosar vreun înscris autentic din cuprinsul căruia să rezulte că înţelege să recunoască săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa prin actul de inculpare, tribunalul a respins cererea formulată de inculpat, prin apărătorul său, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de textul de lege a cărui aplicare a fost solicitată.

Analizând mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, tribunalul, în raport şi cu prevederile legale incidente, a reţinut următoarele:

La data de 18 februarie 2009 lucrătorii din cadrul Direcţiei Generale a Jandarmeriei Municipiului Bucureşti, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza Sectorului 1 din capitală, au depistat pe strada H. o persoană care, la vederea jandarmilor, a devenit agitată şi a încercat să-i evite.

Având în vedere acest comportament, jandarmii au procedat la legitimarea acestuia, ocazie cu care s-a stabilit că se numeşte S.R.

În prezenţa martorului asistent F.G., s-a procedat la efectuarea unei percheziţii corporale asupra acestuia, ocazie cu care în buzunarul drept al bluzei s-au descoperit 44 comprimate de culoare albă inscripţionate „SN”.

Potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 26 februarie 2009, cele 44 comprimate de culoare albă inscripţionate „SN” conţineau clorhidrat de methadonă, drog de mare risc.

Fiind audiat de procuror, în cursul urmăririi penale, inculpatul a declarat că, în cursul anului 2009, a fost consumator de heroină şi, pentru a scăpa de dependenţa de droguri, obişnuia să consume methadonă, pe care o procura de la diferite persoane necunoscute.

Declaraţiile inculpatului s-au conformat exigenţelor art. 69 C. proc. pen., în sensul că s-au coroborat cu faptele şi împrejurările ce au rezultat din următoarele mijloace de probă: proces-verbal de depistare în flagrant; declaraţii martor asistent F.G.; raport de constatare tehnico-ştiinţifică din 26 februarie 2009; planşe foto şi declaraţii învinuit S.R.

2. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel procurorul.Prin intermediul motivelor scrise de apel, susţinute ca atare şi cu ocazia

dezbaterilor de la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2011, hotărârea instanţei de fond a fost criticată, între altele, sub următorul aspect:

Nelegalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată în primă instanţă prin lipsă de rol activ, conform art. 318 C. proc. pen. - sub acest aspect s-a precizat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare a unei persoane fără identitate, ale cărei date de stare civilă sunt susţinute numai de persoane din anturajul inculpatului (mamă, fraţi), fără nicio bază legală, considerându-se că soluţionarea acestei chestiuni prealabile poate fi realizată în acest stadiu procesual chiar de o instanţă penală, potrivit art. 44 C. proc. pen. în baza probelor şi a regulilor din materia reglementată de Legea nr. 119/1996 şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivul anterior menţionat, precum şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei deduse judecăţii, curtea de apel a constatat că apelul cu care a fost sesizată este fondat, având în vedere considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează:

Astfel, curtea de apel a constatat că menţionata critică invocată în cuprinsul motivelor de apel formulate de procuror este perfect îndreptăţită, numai că aceasta este în mod prioritar imputabilă organului de urmărire penală care, eludând obligaţia de rol activ ce-i este impusă prin dispoziţiile art. 202 C. proc. pen. în vederea strângerii tuturor datelor necesare lămuririi corecte şi complete a cauzei şi justei soluţionări a acesteia, a efectuat urmărirea penală şi a dispus trimiterea în judecată a unei persoane fără o identitate stabilită în condiţiile legii.

Potrivit art. 263 C. proc. pen., printre menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei de judecată, se numără şi datele privitoare la persoana inculpatului; or, în cazul de faţă, datele de stare civilă ale persoanei căreia i-a fost atribuită calitatea de inculpat şi care, potrivit informaţiilor comunicate de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, nu figurează în evidenţele acestei instituţii, au fost stabilite, în mod empiric, de către procurorul de caz, exclusiv pe baza susţinerilor respectivei persoane şi ale numitei S.M., posibil mama inculpatului, fără a se apela la procedurile şi regulile din materia reglementată de Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

În aceste condiţii, curtea de apel a constatat, din oficiu, încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instanţei, împrejurare care atrage

nulitatea absolută a actului de trimitere în judecată, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi a dispus restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, potrivit art. 380 raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza deciziei nr. 293/A din 10 noiembrie 2011, a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 379 din 3 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, a desfiinţat în întregime sentinţa apelată şi a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti în vederea refacerii urmăririi penale.

3. Împotriva deciziei penale evocate a formulat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti invocând greşita restituire a cauzei la parchet.

Se arată că, în conformitate cu procesul-verbal din dosarul urmărire penală, mama inculpatului, S.M., a dat o declaraţie potrivit căreia inculpatul se numeşte S.R. (anexând anterior un certificat de naştere emis cu data naşterii eronată), pe care-l recunoaşte din planşa foto, astfel încât, în opinia procurorului, identitatea inculpatului nu a fost stabilită în mod empiric, ci pe baza declaraţiei inculpatului şi a mamei acestuia, instanţa de fond putând stabili identitatea acestuia conform art. 44 C. proc. pen. în cadrul soluţionării chestiunilor prealabile.

În virtutea argumentelor expuse, procurorul a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti în vederea stabilirii identităţii inculpatului, conform art. 44 C. proc. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs invocate, a criticilor avansate, dar şi potrivit art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

În prezenta cauză, procurorul a procedat la trimiterea în judecată a unei persoane fără identitate, ale cărei date de stare civilă sunt susţinute, confirmate doar de persoane din anturajul inculpatului - mamă, fraţi - fără vreo reflectare în documente oficiale.

În acord cu concluziile la care a ajuns instanţa de prim control judiciar, o asemenea nelegalitate nu este imputabilă instanţei de judecată, ci, în mod prioritar, organelor de urmărire penală care trebuie să manifeste rol activ, potrivit art. 202 C. proc. pen., în scopul strângerii datelor necesare lămuririi cauzei, sub toate aspectele, a justei soluţionări a cauzei în sensul trimiterii în judecată a unei persoane cu identitate stabilită în condiţiile legii.

Procedura trimiterii în judecată se efectuează prin rechizitoriu, care constituie un act procedural scris în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată. Este ştiut că în judecată nu poate fi trimis decât un inculpat, o persoană faţă de care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi este de la sine înţeles că persoana respectivă trebuie identificată în baza legii.

Lipsa elementelor de identificare a persoanei ce face obiectul judecăţii potrivit art. 317 C. proc. pen. atrage nelegalitatea trimiterii în judecată, fără îndeplinirea condiţiilor de esenţă, context în care în mod just instanţa de apel a apreciat cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la sesizarea instanţei, împrejurare care atrage nulitatea absolută a actului de trimitere în judecată, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Rechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţiile de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind sesizată cu judecarea numai a faptei şi persoanei cuprinse în actul de sesizare.

Din perspectiva art. 263 C. proc. pen., printre menţiunile cu caracter obligatoriu pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul se înscriu şi acelea referitoare la datele ce privesc persoana inculpatului, datele de stare civilă ce se impun a fi stabilite cu certitudine şi în baza evidenţelor de specialitate, şi nu într-o manieră empirică, exclusiv în baza susţinerilor anumitor persoane, fie ele şi apropiate persoanei inculpatului.

Îndeplinirea unor asemenea exigenţe se înscrie în rigoarea procedurii de trimitere în judecată, moment procesual de o deosebită importanţă în derularea procesului penal.

Contrar susţinerilor procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că rezolvarea unei chestiuni precum identitatea inculpatului, de către instanţa de judecată nelegal învestită din perspectiva datelor ce ar fi trebuit să conducă la identificarea inculpatului, nu poate face obiectul unei chestiuni prealabile în concepţia art. 44 C. proc. pen.

În acest sens, este de reţinut că aspectele ce ţin de obiectul judecăţii, astfel cum este reglementat în art. 317 C. proc. pen. - anume fapta şi persoana arătată în actul de sesizare a instanţei - nu pot fi lămurite de către instanţă în contextul unor chestiuni prealabile.

Efectuând propriul demers analitic, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi însuşeşte punctul de vedere exprimat de instanţa de prim control judiciar în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, constatând încălcarea dispoziţiilor legii privitoare la sesizarea instanţei şi, în consecinţă, nulitatea absolută a actului de trimitere în judecată, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce în mod imperios obligă la restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale şi a eventualei legale sesizări a instanţei de judecată.

În virtutea considerentelor expuse, soluţia dispusă de instanţa de control judiciar este legală şi temeinică, în condiţiile constatării existenţei unuia din cazurile prevăzute în art. 332 alin. (2) C. proc. pen., împrejurare în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 293/A din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

1. În conformitate cu dispoziţiile art. 4795 alin. (1) C. proc. pen., măsurile preventive pot fi dispuse faţă de persoana juridică, dacă sunt îndeplinite condiţiile privind: I) existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi II) necesitatea măsurii preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.

Existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se raportează la fapta pentru care persoana juridică este acuzată şi încadrarea juridică a acesteia, precum şi la întrunirea condiţiilor prevăzute în art. 191 alin. (1) C. pen. pentru tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, care stabileşte că persoanele juridice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În consecinţă, măsurile preventive nu pot fi dispuse faţă de persoana juridică, dacă, la momentul procesual la care se analizează propunerea procurorului privind luarea

măsurilor preventive, rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a persoanei juridice prevăzute în art. 191

alin. (1) C. pen., referitoare la săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.       

2. Existenţa măsurilor asigurătorii luate anterior nu împiedică dispunerea măsurilor preventive faţă de persoana juridică, având în vedere scopul diferit la celor două categorii de măsuri, precum şi conţinutul diferit al acestora, măsurile preventive putând consta, conform art. 4795

alin. (1) C. proc. pen., în: a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2550 din 13 august 2012

             Prin încheierea din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul

art. 4795 alin. (1) C. proc. pen., a admis sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie şi, în consecinţă, a dispus luarea faţă de fiecare dintre inculpaţii persoane juridice societatea comercială A., prin mandatar special B.G., societatea comercială I., prin mandatar special H.A., societatea comercială C., prin administrator judiciar G.G. şi prin mandatar special R.A. şi societatea comercială B., prin mandatar special R.A., a următoarelor măsuri preventive: 1. suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; 2. suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; 3. interzicerea tuturor operaţiunilor patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; 4. interzicerea de a încheia acte juridice oneroase sau cu titlu gratuit, care au ca efect înstrăinarea sau diminuarea activelor patrimoniale, pe o perioadă de 60 de zile, respectiv 3 iulie 2012 - 31 august 2012, inclusiv.

            În temeiul art. 4795 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpaţii persoane juridice să depună suma de câte 10.000 lei, cu titlu de cauţiune.

            Împotriva încheierii din 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs societatea comercială I., societatea comercială C., societatea comercială B. şi societatea comercială A.

Analizând încheierea din 3 iulie 2012, instanţa de recurs constată următoarele:

Prin ordonanţa din 8 iunie 2012, în dosarul nr. 287/P/2010, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, apreciind că în cauză societatea comercială A., societatea comercială F., societatea comercială C., societatea comercială B. şi societatea comercială I. au comis infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Dintre cele cinci persoane juridice pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, faţă de patru dintre acestea, respectiv societatea comercială A., societatea

comercială C., societatea comercială B. şi societatea comercială I., prin referatul din 8 iunie 2012, s-a formulat propunere de luare a măsurilor preventive prevăzute în art. 4795 C. proc. pen.

Propunerea a fost admisă în integralitatea sa de către instanţa de fond.În recurs, urmează a fi verificate două elemente care ţin de luarea măsurii

preventive în cazul unei persoane juridice:I) existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că

persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;II) necesitatea măsurii preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a

procesului penal.I. Existenţa unor motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că

persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală:În analiza acestei condiţii instanţa are în vedere acuzaţia pentru care s-a pus

în mişcare acţiunea penală în cazul celor patru persoane juridice, şi anume săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

Deşi dispoziţiile art. 4795 C. proc. pen. se referă generic la indicii privind fapte prevăzute de legea penală, în analiza propunerii de luare a unei măsuri preventive instanţa nu se poate raporta decât la faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică dată acestora.

Totodată, instanţa apreciază că verificările făcute cu privire la condiţia săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală au în vedere, chiar în acest stadiu procesual, analiza concordanţei faptei reţinute în acuzaţie cu încadrarea juridică, respectiv întrunirea condiţiilor de tragere la răspundere penală a persoanei juridice, ca premisă a analizei indiciilor de săvârşire a infracţiunii.

Acuzaţia formulată:Ordonanţa nr. 287/P/2010 din 8 iunie 2012 dispune punerea în mişcare a

acţiunii penale cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că cele cinci persoane juridice, societatea comercială A., societatea comercială F., societatea comercială C., societatea comercială B. şi societatea comercială I., au dobândit, deţin şi folosesc 75,5% din acţiunile societăţii comerciale A., respectiv active ale acestei societăţi, cunoscând că ele provin din infracţiunea premisă de înşelăciune în formă continuată, fals în formă continuată şi spălare a banilor în formă continuată comise de persoane fizice, astfel cum sunt explicate în rezoluţia de începere a urmăririi penale din 24 aprilie 2011.

Perioada activităţii infracţionale reţinute în acuzaţie cuprinde anii 2007-2011.

Situaţia de fapt:Conform referatului cu propunere de luare a măsurii preventive, situaţia de

fapt care stă la baza acuzaţiei constă în disimularea naturii provenienţei, circulaţiei şi proprietăţii părţilor sociale, drepturilor de creanţă şi activelor, pentru a dobândi, deţine şi folosi pachetul de 75,5% acţiuni şi cele trei terenuri ale societăţii comerciale A.

Analizând concordanţa acuzaţiilor formulate cu situaţia de fapt descrisă în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi în referatul cu propunere de luare a măsurii preventive din 8 iunie 2012, instanţa de recurs constată că:

1. în ceea ce priveşte societatea comercială A., la acest moment procesual, nu sunt îndeplinite condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei juridice;

2. în ceea ce priveşte societatea comercială I., la acest moment procesual, nu există indicii privind săvârşirea de aceasta a faptelor pentru care se formulează acuzaţia;

3. în ceea ce priveşte societatea comercială B., există, la acest moment procesual, indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală;

4. în ceea ce priveşte societatea comercială C., există, la acest moment procesual, indicii privind săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală.

1. Societatea comercială A.:Conform art. 191 C. pen., persoanele juridice răspund penal pentru

infracţiunile săvârşite: a) în realizarea obiectului de activitate, b) în interesul ori c) în numele persoanei juridice. Niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită în cauză. Deşi bunurile au intrat (în cazul terenurilor) în patrimoniul societăţii comercială A., respectiv au fost emise (în cazul acţiunilor) anterior anului 2007, instanţa va analiza condiţiile răspunderii penale pentru perioada 2007-2011 din perspectiva celorlalte modalităţi ale elementului material din conţinutul infracţiunii de spălare a banilor, respectiv deţinerea sau folosirea bunurilor cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni.

 a) Obiectul de activitate al societăţii comerciale A. nu are legătură cu tranzacţionarea de acţiuni şi terenuri pentru care s-au formulat acuzaţii, astfel încât nu este îndeplinită condiţia ca fapta să fie comisă în realizarea obiectului de activitate.

Societatea comercială A. a fost înfiinţată în anul 1991. În anul 2005, anterior perioadei pentru care se formulează acuzaţiile 2007-2011, pachetul majoritar de 75,5% acţiuni trecuse în proprietatea societăţii comerciale A.M., care a dobândit pachetul de acţiuni prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat nr. 438 din 23 iulie 1998, prin act adiţional încheiat la contractul nr. 438 din 23 iulie 1998, prin majorarea capitalului, la bursă. În dosarul de urmărire penală se menţionează situaţia acţiunilor societăţii comerciale A., la 16 iunie 2005: societatea comercială A.M. deţinea 75,5% acţiuni; societatea comercială I. deţinea 9,98% acţiuni; M.I. deţinea 4,13% acţiuni; N.R. deţinea 1,39% acţiuni; listă persoane fizice cu 8,98% acţiuni.

Terenurile care au ieşit din patrimoniul societăţii erau în proprietatea acesteia în anul 2000.

Având în vedere că tranzacţionarea acţiunilor de către societatea comercială A., prin Fondul Proprietăţii de Stat şi bursă, s-a finalizat în 2005, mult anterior perioadei reţinute în acuzaţie (2007-2011), precum şi faptul că terenurile au aparţinut societăţii comerciale A., fiind în patrimoniul acesteia anterior perioadei reţinute în acuzaţie, nu se poate ajunge la concluzia că terenurile şi acţiunile, cu referire strictă la societatea comercială A., au provenit la data dobândirii, folosirii şi deţinerii lor de către societatea comercială A. din infracţiuni, şi nici că actele din prezenta cauză au legătură cu obiectul de activitate al societăţii comerciale A., în perioada 2007-2011, pentru care s-a adus la cunoştinţă punerea în mişcare a acţiunii penale.

b) Interesul societăţii comerciale A. nu presupune nici pierderea pachetului majoritar de acţiuni şi nici ieşirea din patrimoniu a celor trei terenuri pentru care s-au formulat acuzaţii penale.

În ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale se vorbeşte de preluarea prin acte frauduloase, acte false, fictive, care au conţinut calităţi mincinoase cu privire la calitatea de reprezentanţi, de transfer, cesiune, ascundere, disimulare a acţiunilor şi activelor societăţii comerciale A.

Actele juridice cu caracter fraudulos (fictiv) având ca scop „rostogolirea acţiunilor prin acte de transfer bunuri, părţi sociale, drepturi de creanţă, active, disimularea naturii provenienţei circulaţiei şi proprietăţii acestora”, astfel cum se precizează în actele întocmite de Ministerul Public, au avut drept consecinţă ieşirea din patrimoniul societăţii comerciale A., atât a terenurilor, cât şi a pachetului majoritar de acţiuni.

În mod evident, pierderea suferită de societate nu poate fi considerată a fi un act în folosul acesteia, astfel încât nici această condiţie de tragere la răspundere penală a persoanei juridice nu este îndeplinită.

c) În ceea ce priveşte cerinţa ca fapta să fie comisă în numele persoanei juridice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că societatea comercială A. este în imposibilitate de a acţiona cu voinţă proprie, având în vedere desele schimbări în structura acţionariatului şi contestaţiile reciproce ca şi faptul că administratorii societăţii au fost deseori contestaţi şi revocaţi. Societatea comercială A. a avut în faţa instanţelor de judecată doi reprezentanţi, ca, de exemplu, în faţa Judecătoriei Sector 6 Bucureşti. Sentinţa civilă nr. 8924 din 18 noiembrie 2011 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti menţionează faptul că G.A. a fost numit administrator al societăţii comerciale A. prin hotărârea AGA din 30 august 2010, adoptată cu participarea acţionarului majoritar E., iar legalitatea formală a acestei hotărâri a fost recunoscută de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia comercială nr. 1018 din 8 iunie 2011. De asemenea, instanţa de judecată a reţinut, în acelaşi dosar, pentru opozabilitate, calitatea de reprezentant a lui C.D. prin hotărârea AGA din 23 iulie 2011, adoptată cu participarea acţionarului majoritar societatea comercială B. Anterior, administratorii societăţii au fost, printre alţii, S.C., M.I., B.G., G.N. Structura acţionariatului este, de asemenea, disputată între P. şi E.

Faptul că mai multe persoane îşi afirmă calitatea de acţionar majoritar sau de administrator, contestându-şi reciproc dreptul de a sta în judecată în numele societăţii comerciale A., îndreptăţeşte instanţa să considere că nu este îndeplinită condiţia ca o faptă comisă în perioada 2007-2011 să fie săvârşită în numele persoanei juridice. Societatea comercială A. este în imposibilitate de acţiona cu voinţă proprie, conform legii penale, având în vedere existenţa mai multor persoane care îşi contestă calitatea de acţionar sau administrator. Contestarea structurii acţionariatului şi divergenţele referitoare la administratori fac imposibilă existenţa voinţei proprii a persoanei juridice, cu privire la actele sale, prevalând, din punct de vedere penal, voinţa diferitelor persoane fizice.

Pot atrage răspunderea persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi, dar şi de mandatari prepuşi şi persoanele care lucrează oficial pentru entitatea respectivă, dar care acţionează sub autoritatea acesteia.

Persoanele fizice angajează răspunderea penală a persoanelor juridice, având în vedere delegarea de putere.

Nu se poate reţine în cauză, pentru perioada 2007-2011, nici existenţa unei autorităţi a persoanei juridice asupra persoanelor fizice şi nicio delegare certă de putere către persoanele fizice. Contestările reciproce cu privire la calitatea de acţionar majoritar sau administrator, precum şi desele acţiuni în justiţie formulate în scopul lămuririi acestei probleme, conduc la concluzia că voinţa persoanelor fizice care au acţionat ca administratori, precum şi voinţa persoanelor juridice care afirmă calitatea de acţionar majoritar au caracter divergent şi împiedică formarea voinţei persoanei juridice care să permită tragerea la răspundere penală a acesteia.

Verificând informaţiile trimise de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică de fapt, cu privire la societatea comercială A., informaţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor care nu au legătură cu prezenta cauză.

În concluzie, dobândirea, deţinerea sau folosirea de terenuri şi acţiuni, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni în perioada 2007-2011, nu poate fi imputată societăţii comerciale A., ca persoană juridică, nefiind îndeplinite condiţiile referitoare la răspunderea penală a persoanei juridice.

2. Societatea comercială I.:Conform acuzaţiei formulate de Ministerul Public, societatea comercială I.

este acuzat de spălare a banilor în legătură cu pachetul majoritar de 75,5% acţiuni la societatea comercială A. Nu rezultă din modul de descriere a faptelor o acuzaţie referitoare la legătura dintre societatea comercială I. şi dobândirea celor trei terenuri de către societatea comercială C.

În cauză părţile afirmă derularea de operaţiuni cu privire la pachetul majoritar de acţiuni, de 75,5%, care nu au legătură cu societatea comercială I., aşa încât nu se justifică luarea unei măsuri preventive faţă de aceasta.

Astfel, anterior anului 2007, pachetul majoritar a fost deţinut de către societatea comercială A.M. În anul 2007, pachetul era deţinut de F.

La 6 iunie 2007 s-a încheiat contractul de cesiune acţiuni prin care F. a cesionat 75,5% acţiuni către P., care la rândul ei l-a înstrăinat către P.L. (la 20 iulie 2010), de la care au fost cumpărate de către societatea comercială B.

Ulterior, F. a solicitat instanţelor constatarea nulităţii absolute a acestui contract, afirmând că nu a dat mandat pentru vânzarea acţiunilor.

La 23 iulie 2007, F., neconsiderându-se legată de transmiterea anterioară de acţiuni către P., a înstrăinat pachetul de 75,5% acţiuni către E.

Răspunderea penală are caracter personal atât în cazul persoanei fizice, cât şi în cazul persoanei juridice. Faptul că societatea comercială B. este acţionar la societatea comercială I. (societatea comercială B. deţine 100% din societatea comercială F., care deţine 50% din societatea comercială I.) nu transformă actele materiale comise în numele şi în interesul societăţii comerciale B., în acte comise de societatea comercială I., dacă nu se dovedeşte voinţa comună de a acţiona a celor două persoane juridice. Modul în care acţiunile care formează pachetul majoritar au fost transmise între F., P., P.L., societatea comercială B., E. nu are legătură cu societatea comercială I., care deţine un pachet distinct, de 9,99% acţiuni la societatea comercială A.

 Verificând informaţiile trimise de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică faţă de societatea comercială I. informaţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor care nu au legătură cu acuzaţiile din prezenta cauză.

În lipsa indicării de către parchet a dovezilor referitoare la faptul că există o contribuţie a societăţii comerciale I. la modul de preluare a acţiunilor din pachetul de 75,5% de către societatea comercială B., instanţa nu poate reţine în cauză că sunt indicii, la acest moment procesual, că societatea comercială I. a comis fapta de care este acuzată.

3. Societatea comercială B.:Acuzaţiile formulate de Ministerul Public în ordonanţa din 8 iunie 2012 au în

vedere modul în care au fost dobândite de către societatea comercială B. acţiunile din pachetul majoritar de 75,5% la societatea comercială A.

În speţă, pentru a exista infracţiunea de spălare a banilor trebuie ca pachetul majoritar de acţiuni să provină din săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, are relevanţă provenienţa bunurilor din săvârşirea de infracţiuni, originea infracţională a acestora, cunoaşterea acestei provenienţe de către persoana juridică, şi nu modul licit sau ilicit de dobândire, deţinere, folosire de către societatea comercială B. a bunurilor.

Fapta este infracţiune de spălare a banilor chiar şi atunci când un bun provenit dintr-o infracţiune este dobândit în mod legal prin vânzare-cumpărare, cesiune de acţiuni, dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte că originea, provenienţa acestuia decurge din săvârşirea de infracţiuni.

Instanţa reţine acest lucru având în vedere şi că anterior dobândirii de către societatea comercială B. a pachetului majoritar, modul de transmitere a acestuia către P. fusese contestat, negându-se existenţa unui mandat de transmitere a acţiunilor respective, afirmându-se că mandatul este fals.

Având în vedere că Ministerul Public afirmă existenţa unor legături de rudenie între cel care deţine P. şi unicul acţionar al societăţii comerciale B., precum şi faptul că la data transmiterii acţiunilor către societatea comercială B. contestarea realităţii mandatului ce a stat la baza cesiunii era cunoscută din

procesele pornite între părţi, instanţa constată că la acest moment al urmăririi penale există indicii cu privire la cunoaşterea de către persoana juridică acuzată a modului în care au fost dobândite acţiunile, respectiv contestarea de către F. a existenţei unui mandat de înstrăinare a acelor acţiuni.

Verificând informaţiile trimise de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, instanţa constată şi că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică faptul că societatea comercială B. nu figurează cu informaţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor.

Faţă de cele constatate de către Ministerul Public ca urmare a administrării probelor, instanţa apreciază, însă, că acuzaţia formulată permite în acest moment procesual să se constate existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii, deşi nu au fost comunicate date cu privire la aceasta de către Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, şi îndreptăţesc concluzia la care a ajuns şi instanţa de fond cu privire la existenţa indiciilor atât cu privire la latura subiectivă, cât şi cu privire la cea obiectivă a infracţiunii.

4. Societatea comercială C.:Acuzaţiile formulate de Ministerul Public în ordonanţa din 8 iunie 2012 au în

vedere modul în care au fost dobândite de către societatea comercială C. cele trei terenuri aparţinând societăţii comerciale A., apreciindu-se că modul de dobândire al acestora este legat de săvârşirea infracţiunilor de fals, înşelăciune şi spălare a banilor comise de persoane fizice.

În speţă, pentru a exista infracţiunea de spălare a banilor, trebuie ca terenurile să provină din săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, are relevanţă provenienţa bunurilor din săvârşirea de infracţiuni, originea infracţională a acestora, cunoaşterea acestei provenienţe de către persoana juridică, şi nu modul licit sau ilicit de dobândire, deţinere, folosire de către societatea comercială C. a bunurilor.

Fapta este infracţiune de spălare a banilor chiar şi atunci când un bun provenit dintr-o infracţiune este dobândit în mod legal prin vânzare-cumpărare, executare silită, adjudecare, dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte provenienţa acestuia.

Emiterea biletelor la ordin şi demararea procedurii executării silite au fost operaţiuni subsumate scopului imediat de preluare a activelor societăţii comerciale A. Titlurile executorii despre care se face vorbire în acuzaţii sunt reprezentate de bilete la ordin în cuprinsul cărora se menţionează plata unor sume de bani, reprezentând penalităţi de întârziere pentru neexecutarea la termen a unor obligaţii care cădeau, conform clauzelor contractuale, în sarcina debitoarei.

Biletele la ordin nu au reprezentat instrumente de plată, ele fiind emise ca instrumente de garantare a unor obligaţii contractuale.

Biletele la ordin au fost transmise de la societatea comercială A., către P. de la care au fost preluate de K., iar de acolo la societatea comercială C.

Principala apărare formulată de societatea comercială C. a avut în vedere faptul că biletele la ordin au fost dobândite şi puse în executare în mod licit.

Instanţa constată că, deşi executarea silită a fost încuviinţată de către judecătorie, modul de dobândire licit al bunurilor sau modul de desfăşurare a executărilor silite nu produc efecte cu privire la existenţa infracţiunii de spălare a banilor.

Instanţa urmează să verifice dacă societatea comercială C. cunoştea faptul că bunurile proveneau din infracţiuni, fiind fără relevanţă pentru existenţa elementului material al laturii obiective faptul că ele au fost dobândite prin mijloace legale. Legea sancţionează tocmai încercarea de a schimba provenienţa infracţională a unor bunuri prin actele de transmisiune care se pot dovedi a fi făcute în conformitate cu legea. Caracterul infracţional a actelor de dobândire dă

naştere, eventual, unui concurs de infracţiuni, între spălarea banilor şi infracţiunea care a stat la baza dobândirii respective.

Apărarea societăţii comerciale C. va fi înlăturată şi din perspectiva faptului că, în cauză, faţă de această persoană juridică nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală decât pentru infracţiunea de spălare a banilor, nu şi pentru o altă infracţiune legată de modul de dobândire a bunurilor.

Instanţa constată că în cauză sunt indicii referitoare la faptul că emiterea biletelor la ordin s-a făcut într-un mod străin de interesele societăţii comerciale A.

Astfel, în cauză administratorul societăţii comerciale A., S.C., faţă de care s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, spălare a banilor şi asociere în vedere săvârşirii de infracţiuni, a eliberat cu titlu de garanţie mai multe bilete la ordin în alb, care ulterior au fost avalizate. Prin actele adiţionale la contractul de cesiune de acţiuni, administratorul S.C. a fost de acord ca, în măsura neoperării la termenul indicat în contract a înscrierii cesiunii de acţiuni, să se calculeze penalităţi de 1% pe zi, la suma de 542.136,57 euro, valoarea acţiunilor cesionate.

            În aceste contracte s-a inserat o clauză conform căreia, dacă cesionarul pachetului majoritar de acţiuni P. nu reuşea să se înscrie în registrul acţionarilor societăţii până la o anumită dată, să fie puse în executare biletele la ordin pentru penalităţi, calculate conform formulei din clauza penală.

            Obligaţia contractuală asumată de administrator nu putea excede normelor din România, norme care sancţionează folosirea creditului societăţii în interese personal, conform art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 (se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii care: foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect).

            Totodată, instanţa reţine că, având în vedere că biletele la ordin au fost emise ca garanţie pentru transmiterea pachetului majoritar de acţiuni, în cauză sunt de discutat şi dispoziţiile din art. 106 din Legea nr. 31/1990 (o societate nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii propriilor sale acţiuni de către un terţ).

Având în vedere elementele enunţate anterior care pun în discuţie existenţa unei cauze ilicite cu privire la emiterea biletelor la ordin, instanţa apreciază că în cauză, pentru acest stadiu al urmăririi penale, sunt suficiente date care să se constituie în indicii privind provenienţa bunurilor, a celor trei terenuri, anterior dobândirii lor de către societatea comercială C., din săvârşirea de infracţiuni.

Un alt element esenţial pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor ţine de atitudinea subiectivă a făptuitorului care cunoaşte că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni.

În acest stadiu procesual pentru luarea unei măsuri preventive sunt suficiente indiciile privind întrunirea condiţiilor laturii subiective.

Administrator şi asociat la societatea comercială C. este Z.A., nepotul lui M.V., reprezentant al P., astfel încât relaţiile de rudenie dintre aceştia ca şi frecvenţa raporturilor dintre cele două societăţi comerciale îndreptăţesc concluzia la care a ajuns şi instanţa de fond cu privire la existenţa indiciilor atât cu privire la latura subiectivă, cât şi cu privire la cea obiectivă a infracţiunii.

Verificând informaţiile trimise de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, instanţa constată că, în adresa din 3 martie 2011, se comunică faptul că societatea comercială C. nu figurează cu informaţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor.

Faţă de cele constatate de către Ministerul Public ca urmare a administrării probelor, instanţa apreciază, însă, că acuzaţia formulată permite în acest moment

procesual să se constate existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii, deşi nu au fost comunicate date cu privire la aceasta de către Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor.

II. Necesitatea măsurii preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal:

În raport cu cele constatate la analiza condiţiilor referitoare la existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, instanţa urmează să analizeze legătura între măsura preventivă şi buna desfăşurare a procesului penal, doar cu privire la societatea comercială B. şi societatea comercială C.

Conform datelor comunicate de Registrul Comerţului, societatea comercială B. a intrat în acţionariatul societăţii comerciale A. la 27 octombrie 2010, fiind înlocuită la 20 ianuarie 2011 de P.

Totodată, instanţa constată că societatea comercială B. are, conform datelor transmise, un salariat, iar ca administrator pe Z.A.

În cursul urmăririi penale s-a aplicat un sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile deţinute în proprietate de către societatea comercială B. şi asupra tuturor acţiunilor deţinute de societatea comercială B. la societatea comercială A.

Măsurile asigurătorii se iau în vederea reparării pagubei sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii (art. 163 C. proc. pen). Măsurile preventive se iau pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal (art. 4795

C. proc. pen). Existenţa unor măsuri asigurătorii anterioare nu împiedică, având în vedere diferenţele referitoare la scopul prevăzut de lege, luarea unei măsuri preventive. De asemenea, între măsurile asigurătorii şi măsurile preventive există o diferenţă de conţinut, măsurile preventive constând în: a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice; c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar; e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

Deşi în cauză luarea unei măsuri preventive faţă de o persoană juridică nu este împiedicată de luarea unei măsuri preventive faţă de o persoană fizică sau de măsuri asigurătorii luate cu privire la acea persoană juridică, instanţa constată că modul în care şi-a desfăşurat activitatea societatea comercială B. nu indică, în prezent, riscul de deschidere a unei proceduri de dizolvare şi nici posibilitatea pierderii unor active, astfel încât luarea măsurii preventive nu este justificată.

În cazul schimbării situaţiei referitoare la patrimoniul şi integritatea structurii persoanei juridice, reţinute de instanţa de recurs, se poate formula o nouă propunere de luare a măsurii preventive, fără ca respingerea propunerii actuale să poată fi opusă cu autoritate de lucru judecat.

Dimpotrivă, în ceea ce priveşte societatea comercială C., deschiderea procedurii insolvenţei, precum şi o soluţie, încă nedefinitivă, cu privire la desfiinţarea titlului de proprietate asupra celor trei terenuri, justifică necesitatea ca o măsură preventivă să asigure buna desfăşurare a procesului penal şi menţinerea integrităţii patrimoniului acesteia.

Faţă de considerentele anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de inculpatele - persoane juridice societatea comercială B., societatea comercială A. şi societatea comercială I. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 3 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucuresti, Secţia I penală.

A casat, în parte, încheierea recurată şi, rejudecând, a respins, ca nefondată, propunerea de luare a măsurilor preventive formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de

Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie faţă de inculpatele societatea comercială B., societatea comercială A. şi societatea comercială I.

A înlăturat obligarea inculpatelor persoane juridice societatea comercială B., societatea comercială A. şi societatea comercială I. la plata cauţiunii de câte 10.000 lei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

A respins, ca nefondat, recursul inculpatei - persoane juridice societatea comercială C. declarat împotriva aceleiaşi încheieri.

Sentinţa prin care judecătoria dispune luarea măsurii de siguranţă a internării medicale prevăzută în art. 114 C. pen., în temeiul art. 431 alin. (12) C. proc. pen., înlocuind măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen., se încadrează în categoria hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare a căii de atac a recursului îi revine tribunalului, conform art. 27 pct. 3 C. proc. pen.    

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 399 din 19 martie 2012

 Prin adresa nr. 8037 din 24 iunie 2010, Spitalul de Psihiatrie şi pentru

Măsuri de Siguranţă Săpoca a sesizat Judecătoria Buzău, solicitând înlocuirea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 113 C. pen. luată faţă de bolnavul G.N. cu măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută în art. 114 C. pen.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 430 alin. (1) lit. b) şi d) şi alin. (2) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău şi a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 464 din 1 iunie 2011, prin care s-a admis sesizarea formulată de Spitalul de Psihiatrie Săpoca şi s-a dispus internarea medicală a bolnavului G.N., în baza art. 431 alin. (12) C. proc. pen. cu referire la art. 430 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen. şi art. 114 C. pen.

Recursul declarat de petiţionatul G.N. împotriva acestei hotărâri a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău.

Prin decizia nr. 233 din 23 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău, Secţia penală, în baza dispoziţiilor art. 39 şi art. 42 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de petiţionarul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 464 din 1 iunie 2011 a Judecătoriei Buzău în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, apreciindu-se că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 pct. 3 C. proc. pen., aşa cum au fost modificate prin dispoziţiile art. XVIII pct. 9 din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs, recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Urmarea a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia nr. 1836 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de petiţionarul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 464 din 1 iunie 2011 a Judecătoriei Buzău, în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând, în esenţă, că hotărârea atacată vizează materia executării hotărârilor penale, fiind, prin natura sa, supusă controlului jurisdicţional în grad unic, la tribunal, conform dispoziţiilor art. 27 pct. 3 C. proc. pen.

Totodată, constatând conflictul negativ de competenţa, în temeiul art. 43 C. proc. pen., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa ierarhic superioară comună, pentru regulator de competenţă.

Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Buzău şi Curtea de Apel Ploieşti cu privire la competenţa de soluţionare a recursului declarat de petiţionarul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 464 din 1 iunie 2011 a Judecătoriei Buzău, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Atât prin natura lor intrinsecă, cât şi prin reglementarea dată instituţiei în cadrul Secţiunii III a Capitolului II din Titlul III al părţii speciale a Codului de procedură penală privind „Executarea hotărârilor penale”, înlocuirea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen. şi luarea măsurii de siguranţă a internării medicale prevăzută în art. 114 C. pen. sunt măsuri de punere în executare a hotărârilor penale, hotărârile pronunţate de instanţa de executare prin care se iau astfel de măsuri fiind susceptibile a fi supuse controlului jurisdicţional pe calea recursului, conform dispoziţiilor art. 3851 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Încadrându-se în categoria hotărârilor pronunţate de judecătorie în materia executării hotărârilor penale, competenţa de soluţionare a căii de atac exercitate împotriva unei astfel de hotărâri revine tribunalului, conform dispoziţiilor art. 27 pct. 3 C. proc. pen., competenţa curţii de apel fiind exclusă prin caracterul special al fazei procesului penal în care se pronunţă hotărârea.

În speţă, constatându-se legal învestită cu cererea de înlocuire a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen. cu măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută în art. 114 C. pen. formulată de Spitalul de Psihiatrie Săpoca, Judecătoria Buzău, ca instanţă de executare, a dispus prin sentinţa penală nr. 464 din 1 iunie 2011 internarea medicală a bolnavului G.N., în baza art. 431 alin. (12) C. proc. pen. cu referire la art. 430 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen. şi art. 114 C. pen.

În aceste condiţii, recursul declarat de petiţionarul G.N. împotriva hotărârii sus-menţionate revine în competenţa de soluţionare a Tribunalului Buzău, în virtutea dispoziţiilor art. 27 pct. 3 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect recursul declarat de petiţionarul G.N. împotriva sentinţei penale nr. 464 din 1 iunie 2011 a Judecătoriei Buzău în favoarea Tribunalului Buzău, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

În cazul în care urmărirea penală se efectuează de un birou teritorial al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - structură specializată care funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 - sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen. şi, în consecinţă, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în art. 30 alin. (1) lit. a) - d) din acelaşi cod îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.   

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 537 din 9 aprilie 2012

 Prin sentinţa nr. 131/F din 23 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul

Bucureşti, Secţia a II-a penală, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii G.G., C.S. şi N.D. în favoarea Tribunalului Vâlcea.

În considerentele hotărârii s-a arătat, în esenţă, că urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea, caz în care, potrivit art. 30 alin. (2) C. proc. pen., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Vâlcea.

Tribunalul Vâlcea, Secţia penală, astfel sesizat, a dispus, însă, prin sentinţa penală nr. 56 din 28 martie 2012, declinarea în favoarea Tribunalului Bucureşti a competenţei de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii G.G., C.S. şi N.D. şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. proc. pen., a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Vâlcea a reţinut, în esenţă, că, în speţă, nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 30 alin. (2) C. proc. pen., ci cele ale art. 30 alin. (3) din acelaşi cod, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin structura sa, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Vâlcea, apreciindu-se că, în mod legal, a fost sesizat cu soluţionarea cauzei Tribunalul Bucureşti.

Fiind sesizată, în temeiul art. 43 alin. (7) C. proc. pen., cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin rechizitoriul nr. 27/D/P/2011 din 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor G.G., C.S. şi N.D. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de risc, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., reţinându-se, în esenţă, în fapt, că, în luna decembrie 2011, inculpatul G.G. a vândut la reşedinţa sa

din Bucureşti mai multor consumatori cannabis şi rezină de cannabis, cumpărate de la inculpatul C.S., iar, la percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa acestuia, au fost găsite cantităţile de 26,27 g de cannabis şi 34,65 g de rezină de cannabis, destinate vânzării. S-a mai reţinut că, în datele de 2 iunie 2011 şi 16 iunie 2011, investigatorul sub acoperire M.A. a cumpărat de la inculpatul N.D. cantitatea de 2,52 g de cannabis, achiziţionată de la inculpatul  C.S.,  iar, la percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa acestuia din urmă, situată în Bucureşti, au fost găsite cantitatea de 89,49 g de cannabis, destinată vânzării şi un cântar electronic, în timp ce în  autoturismul acestuia au fost găsite cantităţile de 6,86 g de cannabis şi 27,57 g de rezină de cannabis, destinate vânzării, precum şi un cântar electronic.

Potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. pen., competenţa teritorială pentru infracţiunile săvârşite în ţară este determinată de locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul şi locul unde locuieşte persoana vătămată.

De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit alin. (1), în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală, iar, în conformitate cu alin. (3), când urmărirea penală se efectuează de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. (1) îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Se observă, aşadar, că, atât în ipoteza reglementată în alin. (2) al art. 30 C. proc. pen., cât şi în situaţia la care se referă alin. (3), trimiterea pe care respectivele dispoziţii legale o fac la alin. (1) al aceluiaşi articol menţine în competiţia de competenţă, în mod obligatoriu, una dintre instanţele situate în raza teritorială a criteriilor fixate pentru această formă de competenţă, nefiind admisă sesizarea unui alt organ judiciar în afara celor prevăzute în mod limitativ în art. 30 alin. (1) C. proc. pen.

În cauză, dosarul a fost instrumentat în faza de urmărire penală de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen., care instituie un drept al procurorului de a opta între instanţele enumerate în alin. (1) al aceluiaşi articol şi de a aprecia în cadrul cărei instanţe se asigură buna desfăşurare a judecăţii, drept necenzurabil de către instanţa de judecată. În virtutea acestui drept şi ţinând seama de împrejurarea că, în speţă, locul săvârşirii presupuselor infracţiuni şi al prinderii inculpaţilor este municipiul Bucureşti, unde şi locuiesc inculpaţii G.G. şi C.S., în timp ce inculpatul N.D. domiciliază în judeţul Ilfov, procurorul a dispus, în mod întemeiat, sesizarea Tribunalului Bucureşti în vederea judecării cauzei, fiind incidente prevederile art. 30 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. proc. pen.

Sub acest aspect, mai trebuie avut în vedere şi faptul că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este organizată şi funcţionează ca structură specializată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de structura centrală sau de structurile teritoriale ale respectivei Direcţii, competenţa teritorială a acestora coincide cu cea a unităţii Ministerului Public din care fac parte, şi anume Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile art. 30 alin. (3) raportat la art. 30 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, instanţa competentă să soluţioneze cauza este cea în mod legal sesizată prin rechizitoriul procurorului, respectiv

Tribunalul Bucureşti, care ar fi putut refuza judecata, cu consecinţa declinării competenţei teritoriale, numai în situaţia în care organul de urmărire penală ar fi învestit o altă instanţă decât cele la care se referă art. 30 alin. (1) C. proc. pen., deşi acestea ar fi fost cunoscute, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Pe de altă parte, este de menţionat că, în raport cu criteriile de competenţă teritorială cuprinse în art. 30 C. proc. pen., Tribunalul Vâlcea nu se încadrează în niciuna dintre instanţele enumerate în alin. (1) al articolului amintit şi la care fac trimitere şi prevederile art. 30 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., nefiind competent din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, motiv pentru care nici nu putea fi sesizat în acest caz de către procuror.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 43 C. proc. pen., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii G.G., C.S. şi N.D., trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 27/D/P/2011 din 26 ianuarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vâlcea în favoarea Tribunalului Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

Infracţiunile săvârşite de către poliţiştii cu gradul profesional de inspector de poliţie - între momentul desemnării ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, şi momentul eliberării din această calitate, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - se judecă în primă instanţă de curţile de apel, conform art. 281 pct. 1 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002. Calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare nu încetează prin mutarea poliţistului într-o altă structură, cum este Poliţia de Frontieră Română, în cadrul căreia poliţistul are atribuţii de constatare a infracţiunilor.     

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 552 din 11 aprilie 2012

 I. A. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Direcţia Naţională Anticorupţie, nr. 257/P/2010 din 18 mai 2011, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, au fost trimişi în judecată inculpaţii:

1) B.V., B.I., C.O., C.C., D.I., H.I., J.A., M.S., I.D., M.C., Ţ.O., R.A., P.S., C.A., T.M., P.C., E.A., D.S., N.I., V.G., L.C., B.G., C.S., M.V., N.F., B.C., B.B., S.I., D.D., C.V., N.G., C.M., S.Ş., N.V., U.D., B.A., C.D., F.F., I.V., P.Z., T.A., R.L., H.S. şi C.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

2) D.R. şi N.B. pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003;

3) P.V., R.M., L.S. şi I.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

4) B.I., B.N., S.S. şi B.O. pentru săvârşirea infracţiunilor de dare de mită, prevăzută în art. 255 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 şi aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

5) I.S., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută în art. 255 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că, în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011, la nivelul Punctului de Trecere a Frontierei Naidăş din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Caraş-Severin a existat un grup infracţional organizat format din poliţişti de la punctul de trecere a frontierei anterior menţionat şi de la alte structuri poliţieneşti de pe raza aceluiaşi judeţ, lucrători vamali şi persoane implicate în activităţi de trafic ilegal cu ţigări provenite din Serbia, membrii acestei grupări infracţionale acţionând coordonat, fiecare dintre ei asumându-şi anumite sarcini, astfel încât aportul individual să se coreleze cu acţiunile celorlalţi, scopul urmărit

fiind comiterea unor infracţiuni de corupţie şi de contrabandă, pentru a obţine beneficii materiale.

Prin încheierea din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia necompetentei materiale a Curţii de Apel Timişoara invocată de inculpaţii M.V. şi S.I. Excepţia s-a întemeiat pe susţinerea că inspectorul de poliţie S.I. nu a deţinut calitatea de lucrător de poliţie judiciară, deoarece, începând cu data de 1 august 2010, când acesta a fost mutat în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş - Poliţia de Frontieră Naidăş, acesta şi-a pierdut calitatea de lucrător de poliţie judiciară. Instanţa a motivat respingerea excepţiei prin aceea că avizul procurorului general prin care i se retrage inculpatului gradul de lucrător cu atribuţii judiciare poartă data de 2 octombrie 2010, fiind eliberat din funcţia de lucrător cu atribuţii specifice prin ordinul ministrului din data de 5 noiembrie 2010, iar prima faptă care se reţine pe seama inculpatului S.I. în cadrul presupuselor activităţi infracţionale descrise în actul de acuzare este din data de 4 noiembrie 2010, anterior emiterii ordinului de către ministrul administraţiei şi internelor prin care i se retrage calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare.

Prin sentinţa penală nr. 336 din 2 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-au admis cererile inculpaţilor I.S. şi D.I. privind judecarea potrivit procedurii simplificate prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., iar cauza a fost soluţionată pe fond faţă de aceşti inculpaţi şi disjunsă în privinţa celorlalţi 53 de inculpaţi.

B. În urma disjungerii, cauza privind pe ceilalţi 53 de inculpaţi a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.

Prin încheierea penală din 5 decembrie 2011 a fost admisă cererea de abţinere formulată de preşedintele completului de judecată care a soluţionat cauza privitor la inculpaţii I.S. şi D.I.

Deliberând asupra excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din 16 decembrie 2011, văzând că în rechizitoriu se reţine că sesizarea curţii de apel urma a fi făcută în considerarea calităţii inculpatului S.I. de organ de cercetare al poliţiei judiciare, instanţa a ridicat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara, respectiv aplicabilitatea şi în cazul poliţiştilor de frontieră a normelor de competenţă după calitatea persoanei cuprinse în Legea poliţiei române.

Analizând excepţia prin prisma motivelor invocate, Curtea de Apel Timişoara a constatat că este fondată.

Curtea de Apel Timişoara a fost sesizată avându-se în vedere dispoziţiile art. 281

pct. 1 lit. d) C. proc. pen. şi ale art. 27 din Legea nr. 218/2002, în raport cu calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare deţinută de către inculpatul S.I.

S-a observat, însă, că temeiul de drept invocat nu este aplicabil în cauză, deoarece Legea nr. 218/2002 este o lege specială ce priveşte organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, iar inculpatul S.I. făcea parte, la momentul săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina sa, din structurile Poliţiei de Frontieră Române, ale cărei organizare şi funcţionare sunt reglementate de altă lege specială, O. U. G. nr. 104/2001, act normativ care nu cuprinde dispoziţii speciale de competenţă materială sau în funcţie de calitatea persoanei în cazul săvârşirii de infracţiuni de către poliţiştii de frontieră.

Nu a putut fi primit argumentul procurorului în sensul că li s-ar aplica şi poliţiştilor de frontieră dispoziţiile speciale de competenţă din Legea nr. 218/2002 întrucât, conform art. 76 din Legea nr. 360/2002, prevederile statutului poliţistului se aplică în mod corespunzător şi personalului Poliţiei de Frontieră Române. Este adevărat că, potrivit art. 76 din Legea nr. 360/2002, prevederile statutului poliţistului se aplică în mod corespunzător şi personalului Poliţiei de Frontieră Române, iar conform art. 10 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, lucrătorilor poliţiei judiciare li se aplică prevederile Statutului poliţistului şi ale celorlalte acte normative în vigoare care reglementează activitatea structurilor din care fac parte. Dar,

trebuie remarcat faptul că dispoziţiile amintite trimit nu către Legea nr. 218/2002 (unde, într-adevăr, există norme speciale de competenţă), ci către statutul poliţistului, act normativ care nu cuprinde dispoziţii speciale de competenţă în funcţie de calitatea persoanei.

În acord cu distincţia de mai sus sunt şi dispoziţiile art. 207 şi art. 208 C. proc. pen., care deosebesc între organele de cercetare ale poliţiei judiciare ca organe de drept comun şi organele de cercetare speciale, printre care s-au enumerat expres la lit. d) a alin. (1) din art. 208 ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi.

Pe lângă împrejurarea că poliţiştilor de frontieră nu le sunt aplicabile dispoziţiile speciale de competenţă prevăzute pentru cadrele din Poliţia Română, s-a constatat că în cauză nu ar fi îndeplinite nici condiţiile cerute de lege pentru calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, anume desemnaţi de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală.

Prin urmare, nu este suficient ca un lucrător de poliţie să fie desemnat ca organ de cercetare al poliţiei judiciare, ci este necesar ca acesta să desfăşoare efectiv activităţi specifice poliţiei judiciare. Or, din fişa postului rezultă că, printre sarcinile, îndatoririle şi responsabilităţile postului se numără doar constatarea şi întocmirea actelor de constatare a infracţiunilor descoperite, nu şi strângerea datelor în vederea începerii urmăririi penale şi cercetarea penală.

Cum în cauză nu sunt aplicabile normele speciale de competenţă după calitatea persoanei, competenţa materială se stabileşte în funcţie de natura infracţiunilor de care sunt acuzaţi inculpaţii. Întrucât printre infracţiunile cu care a fost sesizată instanţa de judecată se numără şi cele de luare de mită, dare de mită şi iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, competenţa materială aparţine tribunalului.

Referitor la competenţa teritorială, aceasta aparţine Tribunalului Caraş-Severin, conform criteriilor stabilite prin art. 30 alin. (1) lit. a), b) şi c) C. proc. pen.

Ca atare, în baza art. 42 alin. (1) raportat la art. 27 pct. 1 C. proc. pen. şi la art. 11 din Legea nr. 39/2003 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.

C. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin.La termenul de judecată din 17 ianuarie 2012, tribunalul a invocat din oficiu şi a pus

în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei a Tribunalului Caraş-Severin.

Analizând excepţia invocată în raport cu actele şi lucrările aflate la dosar - care dovedesc calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare a inculpatului S.I., tribunalul a constatat că excepţia este admisibilă pentru următoarele motive:

Potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002, infracţiunile săvârşite de ofiţeri de poliţie care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, cu gradul profesional de la comisarul şef de poliţie la subinspector de poliţie, se judecă în primă instanţă de către curtea de apel.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că inculpatul S.I. a fost desemnat organ de cercetare al poliţiei judiciare la data de 1 decembrie 2004, fiind eliberat din această calitate la data de 5 noiembrie 2010, urmare a avizului procurorului nr. 3157/C/A din 2 octombrie 2010, împrejurare în raport cu care se reţine că, la data săvârşirii de către inculpat a faptelor ce fac obiectul prezentului dosar, acest inculpat avea calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare.

În cazul mutării unui ofiţer de poliţie dintr-o structură în alta, acesta nu îşi pierde calitatea de organ al poliţiei judiciare, eliberarea din poliţia judiciară putând fi făcută

doar în cazul reţinerii în sarcina ofiţerului a unor abateri, infracţiuni sau alte motive întemeiate.

Potrivit Legii nr. 360/2002, poliţistul este funcţionar public cu statut special şi îşi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română. Poliţistul are atribuţii generale de constatare a infracţiunilor, atribuţii care se suprapun cu activităţile de poliţie judiciară.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, prevederile acestei legi se aplică în mod corespunzător şi personalului Poliţiei de Frontieră Române. Astfel, poliţistului de frontieră, ca şi celorlalţi poliţişti, li se aplică statutul poliţistului.

În ceea ce priveşte O. U. G. nr. 104/2001, aceasta cuprinde doar reglementări ce vizează organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră.

Aşa fiind, s-a reţinut că singura lege care reglementează competenţa de cercetare a poliţiştilor care au şi calitatea de organe ale poliţiei judiciare este Legea nr. 218/2002, care prin art. 27 alin. (3) lit. b) stabileşte în competenţa curţilor de apel judecarea în primă instanţă a infracţiunilor comise de ofiţerii de poliţie ce au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare cu grad profesional de la comisar şef de poliţie la subinspector de poliţie.

În condiţiile în care inculpatul S.I., deşi a făcut parte din poliţia de frontieră, şi-a menţinut calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, s-a apreciat că revine curţii de apel competenţa soluţionării cauzei.

Prin art. V din Legea nr. 281/2003 a fost abrogat expres art. 64 din Legea nr. 360/2002, iar prin art. 27 din Legea nr. 218/2002, modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, au fost stabilite norme de desemnare a poliţiştilor care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, precum şi competenţa de urmărire penală şi judecată a acestora, în funcţie de gradele lor profesionale.

În aplicarea acestor texte de lege, ministrul administraţiei şi internelor a emis iniţial Ordinul nr. 617 din 29 decembrie 2003, înlocuit prin Ordinul nr. 484 din 14 ianuarie 2005, modificat şi completat prin Ordinul nr. 581 din 4 aprilie 2005, ulterior cu Ordinul nr. 1504 din 17 noiembrie 2006, fiind desemnaţi nominal, în 43 de anexe, cei 20.413 poliţişti ce funcţionează ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare. În art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 se prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, după distincţiile arătate în alin. (3) al aceluiaşi articol.

Aşadar, textul de lege menţionat instituie norme exprese de competenţă după calitatea persoanei atât în ceea ce priveşte urmărirea penală, cât şi judecarea în primă instanţă, fără a distinge în raport cu natura infracţiunii săvârşite.

Având în vedere aceste motive, tribunalul a apreciat că aceste reglementări stabilesc competenţa de a judeca în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvârşite de ofiţerii de poliţie care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare, în sensul că această competenţă aparţine curţilor de apel, potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002.

Tribunalul a concluzionat că este competentă de a judeca prezenta cauză Curtea de Apel Timişoara, având în vedere calitatea inculpatului S.I. de ofiţer de poliţie, cu unul din gradele profesionale prevăzute în art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002 şi atribuţii de constatare a infracţiunilor, având deci calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, potrivit art. 2 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.

În baza art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 281 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., art. 27 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 218/2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, iar în baza art. 43 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă dintre Tribunalul Caraş-Severin şi Curtea de Apel Timişoara.

II. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra conflictului negativ de competenţă, constată că în mod corect a fost învestită cu soluţionarea cauzei Curtea de Apel Timişoara, competenţa de judecare a faptelor aparţinând acestei instanţe, deoarece calitatea de ofiţer de poliţie judiciară fusese dobândită de inculpatul S.I. conform legii, iar această calitate nu încetase prin mutarea sa la Punctul de Trecere a Frontierei Naidăş.

Astfel, prin art. V din Legea nr. 281/2003 a fost abrogat expres art. 64 din Legea nr. 360/2002, iar prin art. 27 din Legea nr. 218/2002, modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, au fost stabilite norme de desemnare a poliţiştilor care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, precum şi competenţa de urmărire penală şi judecată a acestora, în funcţie de gradele lor profesionale. În aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, ministrul administraţiei şi internelor a emis iniţial Ordinul nr. 617 din 29 decembrie 2003, înlocuit prin Ordinul nr. 484 din 14 ianuarie 2005, modificat şi completat prin Ordinul nr. 581 din 4 aprilie 2005, ulterior cu Ordinul nr. 1504 din 17 noiembrie 2006, în care au fost desemnaţi nominal, în 43 de anexe, cei 20.413 poliţişti ce funcţionează ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Faptele de care este acuzat inculpatul S.I., aderare la un grup infracţional organizat şi luare de mită, în formă continuată, au legătură cu atribuţiile sale de serviciu, ce includeau competenţe specifice poliţiei judiciare, de constatare a infracţiunilor, chiar dacă inculpatul îşi desfăşura activitatea la un punct de frontieră. Atribuţiile agenţilor de poliţie de frontieră, între care şi inculpatul S.I., după mutarea acestuia la Punctul de Trecere a Frontierei Naidăş, presupun competenţe de poliţie judiciară, conform art. 215 C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât inculpatul menţionat avea calitatea de şef de tură al poliţiştilor din respectivul punct de trecere a frontierei. Ca atare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 1504 din 17 noiembrie 2006, conform cărora calitatea de organ de cercetare al poliţie judiciare încetează la numirea în funcţii care nu presupun desfăşurarea activităţilor prevăzute în art. 4 din acelaşi ordin.

Sub un alt aspect, Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale a modificat Legea privind organizarea şi funcţionarea Politiei Române, nr. 218/2002, prevăzând că infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de către curtea de apel, în cazul poliţiştilor prevăzuţi în art. 14 alin. (2) pct. I lit. e) - j) din Legea nr. 360/2002: comisar-şef de poliţie, comisar de poliţie, subcomisar de poliţie, inspector principal de poliţie, inspector de poliţie, subinspector de poliţie (art. 27 alin. 3 lit. b din Legea nr. 218/2002, astfel cum a fost modificată).

Inculpatul S.I. avea gradul profesional de inspector principal de poliţie şi calitatea de şef de tură al poliţiştilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş - Punctul de Trecere a Frontierei Naidăş, din înscrisurile aflate la dosar rezultând că inculpatul a fost desemnat ca organ de cercetare al poliţiei judiciare la data de 1 decembrie 2004, fiind eliberat din această calitate prin ordinul ministrului administraţiei şi internelor din data de 5 noiembrie 2010, cu avizul procurorului general nr. 3157/C/A din 2 octombrie 2010. În calitate de şef de tură al poliţiştilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş - Punctul de Trecere a Frontierei Naidăş, inculpatul avea atribuţii ce ţineau şi de competenţele poliţiei judiciare, respectiv în ceea ce priveşte constatarea infracţiunilor, aceste competenţe ale poliţiei de frontieră fiind stabilite şi în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură penală. Astfel, conform art. 215 C. proc. pen., agenţii de poliţie de frontieră au obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., respectiv luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, întocmirea procesului-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia, reţinerea corpurilor delicte, evaluarea pagubelor, precum şi efectuarea oricăror alte acte, când legea prevede aceasta.

De asemenea, conform Legii nr. 360/2002, poliţistul este funcţionar public cu statut special şi îşi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română. Poliţistul are atribuţii generale de constatare a infracţiunilor, ce se suprapun cu activităţile de poliţie

judiciară. Totodată, O. U. G. nr. 104/2001 cuprinde reglementări ce vizează organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră, ce includ activitatea de constatare a infracţiunilor, specifică şi poliţiei judiciare.

Cum în calitate de şef de tură al poliţiştilor din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Timiş - Punctul de Trecere a Frontierei Naidăş, inculpatul avea atribuţii ce ţineau şi de competenţele poliţiei judiciare, respectiv în ceea ce priveşte constatarea infracţiunilor, nu se poate susţine că, prin mutare, şi-a pierdut calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, aceasta încetând doar la data ordinului emis în acest sens de către ministrul administraţiei şi internelor - 5 noiembrie 2010.

Pe de altă parte, pierderea calităţii de organ de cercetare al poliţiei judiciare după această dată, respectiv împrejurarea că, la sesizarea instanţei, inculpatul nu mai avea această calitate, nu este de natură a determina schimbări în ceea ce priveşte instanţa competentă, având în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că faptele de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi aderare la un grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, au legătură cu atribuţiile sale de serviciu ce includeau, la momentul comiterii faptelor de care este acuzat, atribuţii specifice de ofiţer al poliţiei judiciare.

Faţă de toate aceste considerente, având în vedere că inculpatul S.I. a făcut parte din poliţia judiciară şi că şi-a menţinut această calitate după mutare, prin atribuţiile ce îi reveneau în cadrul poliţiei de frontieră, că faptele pentru care este acuzat au legătură cu aceste atribuţii, că potrivit dispoziţiilor legale poliţiştii de frontieră se supun Statutului poliţistului şi Legii nr. 218/2002, iar competenţa de soluţionare a infracţiunilor săvârşite de ofiţerii având calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare revine curţilor de apel chiar şi în cazul în care, ulterior comiterii faptei care avea legătură cu atribuţiile de serviciu, calitatea de ofiţer de poliţie judiciară încetează, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 29 pct. 5 lit. a) din acelaşi cod, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, instanţă căreia i-a trimis dosarul.

 

Spre deosebire de verificările periodice privind arestarea inculpatului pe care instanţa este obligată să le facă în cursul judecăţii, în conformitate cu prevederile art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen., pronunţarea cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive prin hotărârea primei instanţe, în condiţiile art. 350 C. proc. pen., este un accesoriu al soluţiei pe care prima instanţă o pronunţă cu privire la fondul cauzei, depinde de această soluţie şi, prin urmare, nu reclamă o dezbatere separată asupra menţinerii măsurii arestării preventive.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 178 din 20 ianuarie 2011

 Prin încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia

penală şi de minori, în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului D.P.

S-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 570 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a hotărât condamnarea inculpatului D.P. la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Constatând, astfel, vinovăţia inculpatului, instanţa a constatat implicit că temeiurile arestării nu au dispărut, astfel că a apreciat că se impune necesitatea menţinerii în continuare a măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, curtea de apel fiind, aşadar, sesizată cu judecarea acestui apel.

Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 3002 şi ale art. 160b C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5 paragraf 1 lit. a) şi c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, curtea de apel a menţinut starea de arest a inculpatului, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul garantării executării pedepsei aplicate potrivit art. 5 paragraf 1 din Convenţie (cauza Tomasi contra Franţei).

Chiar dacă hotărârea de condamnare a inculpatului pronunţată pe fond de Tribunalul Cluj nu are caracter definitiv, fiind apelată de către inculpat, ea este totuşi de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condiţiile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

S-a solicitat de către apărătorul inculpatului constatarea de către instanţă a încetării măsurii arestării preventive, cu motivarea că prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor măsura arestării preventive şi, cu toate acestea, a menţinut măsura prin hotărârea de condamnare, iar aceasta i-a fost comunicată inculpatului în penitenciar la data de 14 decembrie 2010, deci după trecerea celor 60 de zile pentru care a fost menţinută iniţial măsura arestului preventiv, astfel că măsura a încetat de drept.

Analizând aspectele invocate, instanţa a constatat că la termenul din 12 octombrie 2010 instanţa de fond a constatat temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive. Cauza s-a amânat pe data de 9 noiembrie 2010, când s-a trecut la dezbaterea fondului cauzei şi s-a amânat pronunţarea pentru data de 16 noiembrie şi apoi pe data de 23 noiembrie 2010, când s-a pronunţat hotărârea de

condamnare şi, totodată, s-a menţinut măsura arestării preventive. Conform prevederilor art. 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, or instanţa de fond a respectat acest termen, de la data de 12 octombrie şi până la data de 23 noiembrie nedepăşindu-se cele 60 de zile, astfel că cererea este neîntemeiată. Împrejurarea că i-a fost comunicată inculpatului hotărârea prin care i s-a menţinut starea de arest după epuizarea celor 60 de zile nu are ca efect încetarea măsurii preventive, hotărârea judecătorească producându-şi efectele la data pronunţării ei, respectiv la data de 23 noiembrie 2010, ci doar stabileşte momentul de la care inculpatul poate ataca respectiva hotărâre.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, invocând prin motivele scrise de recurs încetarea de drept a măsurii arestării preventive, iar oral revocarea măsurii arestării preventive, arătând că inculpatul nu mai prezintă pericol pentru ordinea publică, iar temeiurile avute iniţial în vedere la luarea măsurii nu mai subzistă.

Recursul este nefondat.Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul D.P. a fost trimis în

judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de minori şi port ilegal de armă, constând, în esenţă, în aceea că în perioada 2009 - 2010, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a racolat şi găzduit două persoane de sex feminin, ambele minore, în scopul exploatării prin obligarea la practicarea prostituţiei. Se mai reţine că acelaşi inculpat, în cursul lunii aprilie 2010, a purtat asupra sa şi în portbagajul autoturismului său o sabie, o rangă, două cuţite şi un topor, în locuri şi împrejurări în care s-ar fi putut primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori tulbura ordinea şi liniştea publică.

Inculpatul a fost arestat preventiv la 1 mai 2010 şi condamnat în primă instanţă pentru faptele deduse judecăţii la o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare (sentinţa penală nr. 570 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj).

În ce priveşte încetarea de drept a măsurii arestării prevetive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, inculpatul contestă faptul că nu a fost citat şi nici nu a fost prezent în instanţă la data de 23 noiembrie 2010, când instanţa de fond s-a pronunţat asupra stării de arest.

Din actele dosarului rezultă că la data de 23 noiembrie 2010 instanţa de fond s-a pronunţat, prin sentinţă, pe fondul cauzei, dar şi asupra măsurii preventive, aceasta făcându-se însă în condiţiile art. 350 C. proc. pen.

Spre deosebire de verificările periodice pe care instanţa este obligată să le facă pe parcursul soluţionării cauzei în condiţiile art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen. (cu citarea şi în prezenţa inculpatului aflat în stare de arest), pronunţarea făcută în condiţiile art. 350 C. proc. pen. este un accesoriu al soluţiei pe care instanţa o pronunţă pe fondul cauzei, depinde de această soluţie şi, prin urmare, nu reclamă o dezbatere separată pe acest aspect, aşa cum se întâmplă pe parcursul judecăţii, care să necesite citarea şi prezenţa inculpatului.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că starea de arest a inculpatului a fost verificată şi analizată corespunzător de către instanţa de fond, la datele de 12 octombrie 2010 şi 23 noiembrie 2010, iar apoi şi de către instanţa de apel, prin încheierea recurată din 11 ianuarie 2011, adică în câte un interval succesiv mai mic decât cel maxim de 60 de zile prevăzut de lege, situaţie în care nu pot fi incidente dispoziţiile legale privind încetarea de drept a măsurii arestării preventive.

În ce priveşte solicitarea de revocare a acestei măsuri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu au încetat, ci dimpotrivă ele subzistă şi impun în continuare privarea de libertate.

Este astfel de observat că, prin pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă, chiar nedefinitivă, în cauză există mai mult decât o presupunere rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat, iar natura acestora, ca şi împrejurările în care se reţine că ar fi fost comise (exploatarea sexuală a unor victime minore) justifică aprecierea că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Prin urmare, legal şi temeinic instanţa de apel, pe rolul căreia cauza se află în prezent, a dispus în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen. menţinerea stării de arest a inculpatului, astfel încât recursul acestuia este nefondat şi, în consecinţă, a fost respins, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reflectată în special în cauza Ramanauskas contra Lituaniei, precum şi cu art. 68 alin. (2) C. proc. pen., activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia respectă garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie şi art. 68 alin. (2) C. proc. pen., neexistând o provocare, dacă se limitează la examinarea, de o manieră pasivă, a activităţii infracţionale, fără a exercita asupra persoanei o influenţă de natură a instiga la comiterea unei infracţiuni, care altfel nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii.

Prin urmare, activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia respectă garanţiile dreptului la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., neexistând o provocare, în cazul în care contactul investigatorului şi al colaboratorul cu inculpaţii a avut loc în contextul în care inculpaţii căutau în mod activ cumpărători şi vânzători de droguri, aceştia propunând investigatorului şi colaboratorului să le procure şi să le vândă droguri.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 917 din 9 martie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 277 din 8 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a

hotărât următoarele:I. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., a condamnat inculpaţii N.C., P.A. şi V.D.II. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., a condamnat inculpatul P.V., iar în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, a condamnat acelaşi inculpat. A făcut aplicarea art. 33 lit. a) raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.

Pentru pronunţarea hotărârii, instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt următoare:

Poliţiştii din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa s-au sesizat din oficiu, la data de 13 mai 2009, cu privire la faptul că inculpatul N.C. este implicat în traficul ilicit de droguri de risc, în sensul că distribuie rezină de cannabis în municipiul Constanţa, sesizare înregistrată la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Constanţa.

Prin ordonanţa din 13 mai 2009, s-a autorizat, pentru o perioadă de 30 de zile, folosirea în cauză a investigatorului sub acoperire B.M. şi a colaboratorului acestuia l.M., pentru a culege date şi informaţii privind activitatea infracţională a inculpatului N.C. şi a persoanelor din anturajul acestuia implicate împreună cu el în traficul de droguri, precum şi pentru procurarea de droguri de la aceştia.

La data de 18 mai 2009, investigatorul sub acoperire B.M. şi colaboratorul acestuia l.M. s-au întâlnit în municipiul Constanţa cu inculpatul N.C. care era însoţit de către inculpatul P.A. Inculpaţii N.C. şi P.A. au susţinut că le pot vinde investigatorului sub acoperire şi colaboratorului său cantitatea de 10 g de rezină de cannabis cu suma totală de 500 lei. Inculpatul P.A. a dorit să fie convingător, astfel că de faţă cu colaboratorul l.M. a apelat telefonic în acel moment o persoană căreia i-a spus să-i pregătească cantitatea de 10 g rezină de cannabis pentru că a găsit un cumpărător şi a lăsat să se înţeleagă de către l.M. că respectiva rezină de cannabis pe care o are de vânzare îi aparţine lui şi persoanei cu care a discutat la telefon.

Prin ordonanţa din 19 mai 2009, Biroul Teritorial Constanţa din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a autorizat pentru o perioadă de 30 de zile folosirea a încă unui investigator sub

acoperire, G.D., pentru a culege date şi informaţii privind activitatea infracţională a inculpatului N.C., a persoanelor din anturajul acestuia ce ar putea fi implicate împreună cu el în traficul de droguri, precum şi pentru procurarea de droguri de la aceştia.

La data de 26 mai 2009, investigatorul sub acoperire G.D. şi colaboratorul acestuia l.M. s-au întâlnit din nou în municipiul Constanţa cu inculpaţii P.A. şi N.C. Inculpatul P.A. i-a cerut lui l.M. suma de 120 lei şi, după ce a primit-o, i-a spus că se va deplasa să ia drogurile de la o altă persoană, iar după o jumătate de oră să se reîntâlnească. În jurul orelor 2030, conform înţelegerii, inculpatul P.A. s-a reîntâlnit cu I.M. căruia i-a predat o bucată de hârtie împăturită ce conţinea două bucăţele de substanţă vegetală, solidă, de culoare maro, fiind vândută astfel cantitatea de 1,2 g rezină de cannabis cu suma de 120 lei. Inculpatul P.A. a mai susţinut că la sfârşitul săptămânii în curs poate fi contactat pentru a le vinde (conform înţelegerii iniţiale) cantitatea de 10 g de rezină de cannabis cu suma de 50 lei/g, afirmând că urmează să primească o cantitate mai mare din acest drog.

La data de 9 iunie 2009, I.M. sub supravegherea directă a investigatorului sub acoperire G.D., după ce s-a întâlnit din nou cu inculpatul P.A., s-au deplasat cu autoturismul colaboratorului sub acoperire pe strada E., unde inculpatul P.A. i-a spus lui I.M. să rămână în maşină şi să-l aştepte. Inculpatul P.A. s-a întâlnit cu inculpatul P.V., după care P.A. a revenit la I.M., căruia i-a predat o punguţă din plastic, ce conţinea opt bucăţele de substanţă vegetală solidă (cantitatea de 7,2 g rezină de cannabis). Pentru cele opt bucăţele de drog vândute, inculpatul P.A. i-a cerut lui I.M. suma de 600 lei, bani pe care i-a şi primit.

În zilele de 10 iunie 2009 şi 11 iunie 2009, inculpatul P.A. l-a contactat telefonic pe colaboratorul I.M. şi l-a întrebat dacă mai doreşte să-i vândă haşiş, spunându-i că, după data de 15 iunie 2009, cel de la care îşi procura drogurile, şi anume P.V., poate face rost de o cantitate mai mare.

Prin ordonanţa din 12 iunie 2009, Serviciul Teritorial Constanţa din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a autorizat prelungirea folosirii în cauză a investigatorilor sub acoperire B.M. şi G.D. şi a colaboratorului acestora I.M. pentru o perioadă de încă 30 de zile.

La data de 15 iunie 2009, investigatorul sub acoperire G.D. şi colaboratorul I.M. s-au reîntâlnit cu inculpatul P.A., care i-a cerut lui I.M. suma de 600 de lei şi, după ce a primit-o, a plecat, spunându-le că se vor reîntâlni pentru a le da în schimb drogurile. Inculpatul P.A. s-a deplasat către magazinul K., unde în parcarea pentru autoturisme s-a întâlnit cu inculpatul V.D., căruia i-a înmânat banii şi a primit în schimb o punguţă din plastic. În continuare, inculpatul P.A. s-a întâlnit cu inculpatul N.C., au oprit pentru consum propriu cantitatea de 2,5 g rezină de cannabis şi şi-au continuat drumul până pe strada E. În acest loc, inculpatul P.A. i-a dat inculpatului N.C. nişte bani şi punguţa din plastic, discutând până când a venit colaboratorul I.M., iar la sosirea acestuia, inculpatul N.C. a plecat şi inculpatul P.A. s-a deplasat la autoturismul colaboratorului I.M. După o discuţie foarte scurtă dintre inculpatul P.A. şi I.M., inculpatul N.C. s-a întors şi i-a dat lui P.A. o punguţă din plastic, după care s-a îndepărtat, în fugă. Inculpatul P.A. a dat acea punguţă colaboratorului I.M. (cantitatea de 7,5 g rezină de cannabis), după care a fost imobilizat de poliţiştii din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Constanţa.

La percheziţia domiciliară efectuată la data de 15 iunie 2009, la locuinţa inculpatului P.V. a mai fost găsită şi o bucată de substanţă solidă de culoare verde-oliv, despre care aceasta a declarat că este haşiş şi o deţinea în vederea consumului propriu (cantitatea de 0,3 g).

Din declaraţiile inculpaţilor a reieşit că inculpatul P.V. i-a făcut cunoscut coinculpatului P.A. că are de vânzare haşiş şi i-a cerut să-l anunţe dacă află despre persoane doritoare să cumpere.

Inculpatul P.A. l-a cunoscut, prin intermediul coinculpatului N.C., pe colaboratorul sub acoperire I.M., despre care a aflat că este interesat să cumpere haşiş, astfel că P.A. şi N.C., după o întâlnire pe care au avut-o cu I.M., s-au hotărât să-i vândă acestuia haşiş. Prima dată, inculpatul P.A. a cumpărat de la inculpatul P.V. 2 g rezină de cannabis pentru care a plătit suma de 80 lei, iar din această cantitate inculpaţii P.A. şi N.C. şi-au oprit pentru consum propriu o parte, iar cealaltă au vândut-o lui G.D. şi I.M. la data de 26 mai 2009, cu suma de 120 de lei; în urma cântăririi efectuate cu ocazia analizei drogurilor a rezultat că inculpaţii P.A. şi N.C. au vândut cantitatea de 1,2 g rezină de cannabis. A doua oară, inculpatul P.A. a cumpărat tot de la coinculpatul P.V. cantitatea de 10 g de haşiş pentru care i-a plătit suma de 400 de lei, iar din această cantitate a oprit o parte pentru consum propriu, iar restul l-a vândut cu suma de 600 de lei colaboratorului I.M., la data de 9 iunie 2009; în urma cântăririi efectuate cu ocazia analizei drogurilor, a rezultat că inculpatul P.A. i-a vândut lui I.M. 7,2 g rezină de cannabis. A treia oară, inculpatul P.A. i-a cerut coinculpatului P.V. să-i mai vândă haşiş, iar acesta a răspuns că nu mai are, dar i l-a recomandat pe inculpatul V.D., dându-i numărul de telefon pentru a-I suna din partea sa, ceea ce s-a şi întâmplat.

Inculpatul P.A. s-a întâlnit cu inculpatul V.D., care i-a spus că poate să-i vândă cantitatea de 10 g de haşiş cu suma de 350 de lei. Inculpatul P.A. s-a întâlnit cu I.M., căruia i-a cerut suma 600 de lei pentru cele 10 g de haşiş şi, după ce a primit-o, s-a reîntâlnit cu inculpatul V.D. în parcarea magazinului K., unde i-a dat acestuia suma de 350 de lei, primind în schimb 10 g de haşiş. Inculpatul P.A. l-a sunat apoi pe inculpatul N.C. şi i-a spus că urmează să se întâlnească din nou cu I.M., cerându-i să îl însoţească la tranzacţie. După ce s-a întâlnit cu inculpatul N.C., împreună cu el, din haşişul pe care l-a primit de la inculpatul V.D., au oprit pentru consumul lor o parte, iar restul l-au vândut lui I.M. atunci când inculpatul P.A. a fost prins în flagrant de poliţişti, iar N.C. a reuşit să fugă, având la el restul de haşiş şi suma de 250 de lei pe care i-o dăduse P.A.; în urma cântăririi efectuate cu ocazia analizei drogurilor a rezultat că P.A. i-a vândut lui I.M. cantitatea de 7,5 g rezină de cannabis.

Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin decizia nr. 109/P din 4 noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul V.D.

Împotriva deciziei penale nr. 109/P din 4 noiembrie 2010, a declarat recurs inculpatul V.D., care a arătat, între altele, că în cauză s-au depăşit prerogativele permise de lege, fiind incidente dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., aspect neanalizat de instanţa de apel, cu privire la activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului acestuia, în sensul că folosirea agenţilor sub acoperire trebuia să fie restricţionată, iar garanţiile procesuale trebuiau acordate chiar şi atunci când este vorba de traficul de droguri.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de inculpat nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare, pentru următoarele considerente:

Susţinerile apărării referitoare la împrejurarea că inculpatul V.D. ar fi fost provocat de către investigatorii sub acoperire şi că infracţiunea de trafic de droguri nu ar fi fost săvârşită niciodată în lipsa intervenţiei acestora sunt nefondate.

Pentru a concluziona astfel, trebuie avute în vedere, pe de o parte, dispoziţiile dreptului intern, respectiv art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie şi distincţia pe care Curtea o face între agentul infiltrat şi agentul provocator (în mod special, cauzele cauza Ramanauskas contra Lituaniei, Ludi contra Elveţiei, Teixeira contra Portugaliei şi cauza Constantin şi Stoian împotriva României).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că utilizarea agenţilor infiltraţi este admisibilă, în măsura în care este circumscrisă unor garanţii, însă interesul public nu poate justifica utilizarea elementelor obţinute ca urmare a unei provocări poliţieneşti - un astfel de procedeu este susceptibil a priva de la început şi în mod definitiv un acuzat de un proces echitabil (Teixeira, § 35-36, 39, Ramanauskas, § 54).

Orice probă obţinută ca urmare a unei provocări din partea poliţiei trebuie înlăturată pentru ca procedura să fie conformă exigenţelor unui proces echitabil (art. 6). În măsura în care acuzatul susţine că a fost provocat, jurisdicţiile penale trebuie să examineze atent dosarul şi din această perspectivă (Ramanauskas, § 60).

Însă, pentru a distinge între agentul provocator şi cel infiltrat există mai multe criterii (Ramanauskas, § 56): dacă intervenţia poliţiştilor este ordonată şi controlată de un magistrat; dacă autorităţile naţionale aveau, aparent, raţiuni suficiente pentru a-l bănui pe acuzat de respectiva activitate ilicită; cazierul judiciar.

Există provocare din partea poliţiei atunci când agenţii implicaţi (membri ai forţelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influenţă de natură a o incita la comiterea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii, adică pentru a obţine dovezi şi pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom contra Franţei).

Raportând aceste principii la prezenta speţă, instanţa de recurs constată că inculpatul V.D. este cunoscut ca un consumator de droguri, iar organele de urmărire penală aveau date cu privire la implicarea coinculpatului N.C. în traficul de droguri cu alte persoane din 13 mai 2009, aşa cum rezultă din procesul-verbal de sesizare din oficiu. De asemenea, intervenţia organelor statului a avut loc într-un moment în care (urmare a depistării inculpatului V.D. având asupra sa două bancnote de 200 lei, respectiv 100 lei, la data de 15 iunie 2009, bancnote care corespundeau procesului-verbal întocmit anterior prinderii în flagrant şi pe care inculpatul V.D. a declarat că le-a primit de la inculpatul P.A.) se mai consumaseră deja alte infracţiuni de trafic ilicit de droguri de risc între inculpaţii N.C., P.A., P.V. şi V.D.

Din probatoriul administrat rezultă în mod clar că drogurile nu au fost în posesia colaboratorului sau investigatorului sub acoperire, iar operaţiunea a fost efectuată nu în scopul obţinerii de probe, ci în vederea culegerii de date şi informaţii privind activitatea infracţională desfăşurată de numitul N.C. şi persoane din anturajul acestuia, precum şi a procurării de rezină de canabis de la numitul N.C. şi de la persoane din anturajul acestuia, de către investigatorul sub acoperire şi colaboratorului acestuia, conform ordonanţei procurorului Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Constanţa din 13 mai 2009.

Contactul dintre colaboratorul şi investigatorul sub acoperire şi inculpaţi a fost iniţiat în contextul în care inculpaţii N.C. şi P.A. căutau în mod activ cumpărători şi, respectiv, vânzători de droguri, inculpaţii fiind cei care au promis că pot vinde primilor cantitatea de 10 g de rezină de canabis cu suma totală de 500 lei.

Chiar pentru a-i demonstra colaboratorului sub acoperire, l.M., această posibilitate, inculpatul P.A., de faţă cu el, a apelat telefonic o persoană căreia i-a spus să-i pregătească 10 g rezină de canabis pentru că a găsit un cumpărător.

Din conţinutul declaraţiilor inculpaţilor şi convorbirilor ce au avut loc rezultă neechivoc că prima convorbire între inculpatul N.C. şi P.A. şi colaboratorul, respectiv, investigatorul sub acoperire a fost iniţiată de către inculpaţi, care au

luat legătura cu persoanele din anturaj, respectiv P.V. şi, ulterior, V.D., realizându-şi scopul propus, acela de vânzare a drogurilor.

Faţă de această împrejurare, având în vedere demersurile anterioare ale inculpaţilor pentru găsirea unui cumpărător, precum şi susţinerile exprese referitoare la posibilitatea procurării şi vinderii unor alte cantităţi de drog, faptul că unele dintre conversaţiile ulterioare au fost iniţiate de investigatori sau că aceştia au stabilit locul şi modalitatea în care vânzarea urma să aibă loc prezintă o relevanţă redusă în cauză.

Fată de toate aceste circumstanţe ale cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie concluzionează că acţiunea investigatorului şi colaboratorului a fost eminamente pasivă şi că, aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ludi contra Elveţiei, din momentul în care acuzatul îşi dă seama că îndeplineşte un act ce cade sub incidenţa legii penale, îşi asumă riscul de a întâlni un funcţionar al poliţiei infiltrat şi care încearcă în realitate să-l demaşte.

Astfel, nu se poate constata că, pentru săvârşirea faptelor penale pentru care inculpatul V.D. a fost trimis în judecată, a fost determinat în vreun fel de colaboratorul, respectiv, investigatorii sub acoperire, întrucât inculpatul desfăşura această activitate infracţională în contextul unei perioade de timp îndelungate, neavând nevoie de inducerea unui îndemn, de către altă persoană, de a realiza o activitate infracţională.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este dublu condiţionată, în sensul că presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi pot dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Expresia

„fapte sau împrejurări”, utilizată în dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., şi faptele sau împrejurările care nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.

Nu constituie fapte sau împrejurări noi, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., apărările care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 189 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, a

fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de către condamnatul R.A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că, prin adresa din 15 martie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a înaintat cererea formulată de către condamnatul R.A., privind revizuirea sentinţei penale nr. 288 din 7 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, definitivă prin decizia penală nr. 475 din 7 februarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 23 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. e) şi i) C. pen., art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 136 din Legea nr. 295/2004, toate cu aplicarea art. 33 C. pen., cu concluzii de respingere, ca nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

În speţă, instanţa a cunoscut, atât din dosarul de urmărire penală, cât şi din declaraţiile şi probatoriul administrat în cursul judecăţii în primă instanţă, precum şi din cererile de apel şi de recurs formulate de către inculpat, faptul că la momentul săvârşirii faptei îşi administra un medicament neuroleptic, pentru înlăturarea insomniei, respectiv „imovane”, ale cărui efecte sunt cunoscute de specialişti, care au avut cunoştinţă şi de faptul că inculpatul era sub influenţa băuturilor alcoolice, precum şi faptul că arma pe care a avut-o asupra sa şi care a cauzat moartea victimei era în stare de funcţionare, „descărcată şi asigurată” la momentul predării şi că aceasta nu s-a putut descărca accidental, fără să se acţioneze pe trăgaci.

În aceste condiţii, niciuna dintre susţinerile revizuientului nu reprezintă fapte sau împrejurări necunoscute de către instanţă, în sensul celor cerute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ci doar apărări ale sale, care au fost invocate inclusiv în faţa instanţei supreme, dar şi cu ocazia unei alte cereri de revizuire promovată în dosarul nr. 2119/120/2009, unde acestea au fost respinse, sentinţa rămânând definitivă prin decizia nr. 96 din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, care nu a fost recurată.

Prin decizia nr. 113 din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către revizuientul R.A.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs condamnatul revizuient R.A., care a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă cererea de revizuire, fiind incident cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Recurentul a reiterat

motivele invocate în cererea de revizuire şi în apel, susţinând existenţa a trei împrejurări noi, necunoscute de instanţe la data soluţionării fondului cauzei, şi anume: a) efectele adverse date de medicamentul „imovane”; b) împrejurarea că arma s-a descărcat accidental în condiţiile efectuării unor manevre greşite şi că, la momentul ridicării armei de către organele de cercetare, aceasta era blocată şi 3) împrejurarea că la momentul incidentului vântul bătea cu o viteză foarte mică, fapt ce înlătură explicaţiile anchetatorilor cu privire la existenţa particulelor de sticlă descoperite pe ţeava armei, lăsând nelămurită această situaţie.

Recurentul revizuient nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.

Examinând hotărârile pronunţate în raport cu motivele de recurs invocate, cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., precum şi din oficiu cauza în limitele prevăzute în art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. rezultă că revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoaşterea de către instanţele care au soluţionat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul.

Din analiza dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că:

- trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;

- faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Cu privire la înţelesul expresiei „fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probele propriu-zise, adică elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv, orice întâmplare, situaţie, stare care în mod autonom sau în coroborare cu alte probe poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

Aşa cum a stabilit încă din 1976 Tribunalul Suprem (decizia nr. 1643/1976), textul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se referă la „fapte şi împrejurări”, deci la fapte probatorii şi nu la mijloace de probă noi, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice aplicabil şi în materie penală, ca parte a procesului echitabil. Fără îndoială că noile fapte sau împrejurări urmează a fi dovedite de mijloace de probă noi. Dar elementele de probă noi la care se referă art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi, însă, considerate „probe noi” în sensul cerut de lege dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.

Este adevărat că necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa posibilităţii dovedirii lor.

În speţă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au examinat în concret şi detaliat fiecare din împrejurările invocate de către revizuient în susţinerea cererii de revizuire şi au apreciat în mod corect că aceste împrejurări nu au caracter de noutate, în sensul dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind apărări care au fost puse în discuţie, analizate şi lămurite prin probele administrate în ciclul procesual ordinar.

Din verificarea atentă a actelor dosarului instanţele anterioare au reţinut că împrejurarea legată de consumul de alcool la momentul săvârşirii faptei şi de administrarea medicamentului „imovane” de circa 3 ani a fost adusă la cunoştinţa organelor judiciare de către revizuient încă din faza de urmărire penală, când acesta a solicitat efectuarea unei expertize neuro-psihiatrice care să stabilească dacă discernământul său la momentul săvârşirii faptei a putut fi influenţat de starea generală de sănătate, de oboseala generalizată, acumulările nervoase progresive şi consumul de medicamente, prescrise medical, pentru liniştirea sistemului nervos.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că medicii specialişti au reţinut la examenul psihic că inculpatul a consumat alcool, că era nedormit de două nopţi şi luase „imovane” şi au concluzionat că acesta nu prezintă tulburări psihice de natură să-i modifice capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţele faptelor sale, având discernământul păstrat în raport cu fapta pentru care este cercetat.

Susţinerea revizuientului că nu s-au cunoscut efectele adverse ale administrării acestui medicament şi că nu s-a solicitat comisiei de expertizare să stabilească dacă comportamentul său a fost rezultatul acestor efecte adverse, pentru motivul că acestea nu erau cunoscute, nu poate fi primită, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, medicii specialişti au avut în vedere la stabilirea discernământului inculpatului la momentul săvârşirii faptei împrejurarea că acesta urma un tratament cu medicamentul în discuţie, ale cărui efecte le erau, fără îndoială, cunoscute.

Din actele dosarului rezultă că revizuientul a fost supus unor ample examene de specialitate privind starea de sănătate fizică şi psihică, luându-se în considerare documentaţia de antecedenţă medicală şi evoluţia bolilor cronice acuzate, toate efectuate în condiţii de internare sub observaţie în reţeaua sanitară a administraţiei penitenciare sau Ministerului Sănătăţii.

Or, în aceste condiţii, corect au apreciat instanţele anterioare că nu se poate reţine că instanţa de fond şi cele de control judiciar nu ar fi cunoscut faptul că revizuientul îşi administra medicamentul menţionat, iar efectele acestuia au putut fi avute în vedere de către specialiştii care au procedat la examinarea sa în vederea stabilirii discernământului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată justificată aprecierea instanţelor care au pronunţat hotărârile recurate în cauză, în sensul că nici teza referitoare la o posibilă declanşare involuntară a armei, urmare a lovirii geamului portierei stânga faţă cu arma, cu intenţia de a sparge geamul, invocată de către revizuient nu are caracter de noutate, acesta susţinând în mod constant pe parcursul urmăririi penale şi apoi al judecăţii că nu a avut intenţia de a ucide victima şi că arma s-a declanşat în mod accidental în momentul în care a încercat să spargă geamul portierei stângi a autoturismului în care se afla victima.

Prima instanţă a analizat în mod detaliat probele administrate în cauză pentru lămurirea acestui aspect, şi anume: raportul de expertiză balistică din 28 iunie 2006 întocmit de Institutul de Criminalistică (care reţine şi fotografic modalitatea în care a fost prezentată arma la expertizare), raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 4 iulie 2006 întocmit de acelaşi Institut de Criminalistică, raportul de expertiză criminalistică din 21 septembrie 2006 întocmit de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din care rezultă, în esenţă, că arma

de vânătoare marca M. care aparţinea revizuientului şi cu care a fost comisă infracţiunea de omor pentru care acesta a fost condamnat prin hotărâre definitivă era în stare de funcţionare şi era prevăzută cu un sistem de siguranţă, că aceasta nu prezenta defecţiuni sau uzuri care să permită declanşarea accidentală a percuţiei prin lovirea ţevii şi a patului de corpuri sau planuri dure sau prin mişcări bruşte, tragerea fiind posibilă numai prin acţionarea directă şi către înapoi a trăgaciului, cu butonul siguranţei în poziţia „foc” (dezasigurat).

De asemenea, în toate cele trei rapoarte de expertiză criminalistică se menţionează efectuarea în poligon a unor trageri experimentale pe baza cărora s-a stabilit că este exclusă posibilitatea declanşării unei împuşcături fără să se acţioneze pe trăgaci.

Din actele dosarului rezultă că la efectuarea celei de a treia expertize criminalistice a participat şi un expert recomandat de către revizuient, care a depus la dosarul de urmărire penală o notă de obiecţiuni şi la dosarul de fond un raport cu privire la starea tehnică a armei, astfel că instanţa de fond şi apoi instanţele de control judiciar au avut posibilitatea de a le analiza alături de celelalte rapoarte de expertiză întocmite în cauză.

Cu privire la starea în care a fost predată arma de către revizuient, în procesul-verbal întocmit de organele de poliţie se arată că arma de vânătoare a fost predată de R.A. având în camera cartuşului un cartuş nefolosit şi altul în magazie. La sediul poliţiei, arma a fost descărcată, prin extragerea celor două cartuşe şi apoi asigurată prin blocarea butonului de siguranţă a mecanismului de dare a focului, scopul fiind acela de eliminare a oricărui pericol privind transportul pentru efectuarea expertizelor criminalistice.

Procesul-verbal de predare a armei în care se consemnează starea în care a fost predată şi manevrele efectuate de organele de poliţie este semnat de către R.A. fără nicio obiecţiune, astfel că nici sub acest aspect susţinerile revizuientului nu constituie o noutate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remarcă faptul că în decizia nr. 475 din 7 februarie 2008, prin care a fost soluţionat recursul împotriva hotărârii de condamnare, se reţine în mod expres că ceea ce contestă inculpatul sunt aspecte de ordin subiectiv, motivaţional, comportamental etc. care ar justifica acţiunile sau ar atenua vinovăţia sa: gradul de alcoolemie, afecţiunile medicale, starea de oboseală, consumul de medicamente, afecţiunile de vedere, încărcătura nervoasă, emoţională survenită gradual, dar şi pretinsa declanşare accidentală a armei ca urmare a unor manevre şi manipulări total necorespunzătoare, astfel că este cert caracterul lipsit de noutate al susţinerilor revizuientului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi împrejurarea privind particulele de sticlă identificate pe ţeava armei a fost analizată de instanţele din ciclul procesual ordinar, reţinând că prezenţa particulelor de sticlă pe ţeava armei nu presupune o distanţă nulă în raport cu geamul autoturismului, ci demonstrează doar că acea armă s-a aflat la o distanţă până la care particulele din geamul care a explodat sub impactul alicelor au fost antrenate în mediul înconjurător, până la o distanţă de 1-2 m (decizia nr. 176 din 28 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti). Aceste particule au pătruns şi pe ţeava armei, fiind antrenate de suflul armei şi nu de viteza vântului, care nu are nicio importanţă în contextul de fapt reţinut.

Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceleaşi motive de revizuire supuse analizei în prezenta cauză au fost invocate şi la precedenta cerere de revizuire formulată de condamnatul R.A., soluţionată prin sentinţa nr. 338/2009 a Tribunalului Dâmboviţa (dosar nr. 2119/120/2009), definitivă prin decizia penală nr. 96 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, unde a fost depus prospectul cu datele şi efectele medicamentului „imovane”, situaţie în care instanţa de fond ar fi trebuit să respingă noua cerere de revizuire ca inadmisibilă şi nu ca nefondată, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009

pronunţată în recurs în interesul legii (prin care s-a stabilit că cererile repetate de revizuire sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora). Având în vedere că în cauză s-a promovat calea de atac a recursului numai de către revizuient, respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire ar constitui o agravare a situaţiei revizuientului în propria cale de atac, în condiţiile în care acesta a obţinut o analiză pe fond a cererii sale, motiv pentru care soluţia nu va fi corectată.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul R.A.

 

În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., modificate prin Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează, potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol, plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă, iar în temeiul art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, numai hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi rămân supuse căilor de atac sub care a început procesul.

În consecinţă, hotărârile prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, chiar în rejudecare, sunt definitive, recursul fiind inadmisibil.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1049 din 17 martie 2011

 Prin sentinţa nr. 154 din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, Secţia

penală, cauze minori şi familie, în rejudecare, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul U.V. împotriva rezoluţiei din data de 31 august 2009, dată în dosarul nr. 988/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, confirmată prin rezoluţia nr. 655/II/2009 din data de 12 octombrie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, menţinându-se soluţia atacată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul.Recursul este inadmisibil.Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură

penală, de natură a contribui la accelerarea soluţionării proceselor, între acestea regăsindu-se şi suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunţate în procedura prevăzută în art. 2781 C. proc. pen.

În acest sens, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluţionează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.

Aceste modificări au impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziţii tranzitorii, care se regăsesc în dispoziţiile art. XXIV.

În privinţa căilor de atac, singura normă tranzitorie se regăseşte în alin. (1) al art. XXIV, iar aceasta stabileşte, cu claritate, drept criteriu pentru aplicarea modificărilor prevăzute de lege, data pronunţării hotărârii ce se doreşte a fi atacată.

Acest criteriu corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, cât şi spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un instrument de simplificare şi accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.

În consecinţă, constatând că în speţă sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 16 decembrie 2010, aşadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că această hotărâre este definitivă, menţiune existentă de altfel atât în minuta, cât şi dispozitivul sentinţei atacate.

În această situaţie, întrucât petiţionarul a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul cu care a fost învestită, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

 

Schimbarea încadrării juridice de către prima instanţă, după încheierea dezbaterilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., şi condamnarea inculpaţilor, ca urmare a schimbării încadrării juridice, pentru un număr mai mare de infracţiuni şi cu încadrări juridice care nu au format obiectul trimiterii în judecată, atrage casarea sentinţei primei instanţe şi a deciziei instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiilor aduse împotriva lor şi

dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării lor - drepturi consacrate în art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârea din 12 aprilie 2011 în cauza Adrian Constantin împotriva României - au fost încălcate, fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1372 din 6 aprilie 2011

 I. Tribunalul Cluj, Secţia penală, prin sentinţa nr. 247 din 2 mai 2007, în

baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor C.F., C.V., C.M., H.Ş., G.S., E.C., D.F., B.C. şi L.B. din infracţiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunile prevăzute în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen, iar ulterior a soluţionat în fond cauza penală după cum urmează:

1. inculpaţii C.F. şi C.M. au fost condamnaţi pentru săvârşirea următoarelor 6 infracţiuni: a) infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; b) infracţiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; c) infracţiunea de cumpărare şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.; d) infracţiunea de cumpărare şi deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr.  522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.; e) infracţiunea de organizare şi conducere a activităţii de trafic de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; f) infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Pentru inculpatul C.F., s-a făcut aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) şi art. 83 C. pen.

2. inculpaţii D.F, B.C. şi L.B. au fost condamnaţi pentru săvârşirea următoarelor 3 infracţiuni: a) infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; b) infracţiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; c) infracţiunea de aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii D.F., B.C. şi L.B. de sub învinuirea de săvârşire a infracţiunilor de cumpărare şi deţinere de droguri de risc şi de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzute în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice.

3. inculpaţii E.C., H.Ş. şi G.S. au fost condamnaţi pentru săvârşirea următoarelor 5 infracţiuni: a) infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; b) infracţiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; c) infracţiunea de

cumpărare şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice; d) infracţiunea de cumpărare şi deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice; e) infracţiunea de aderare sau sprijinire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

4. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., au fost achitaţi inculpaţii:

- B.C. de sub învinuirile de săvârşire a următoarelor 3 infracţiuni: trafic de droguri de risc şi mare risc, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; conducere şi finanţare a activităţii de trafic de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.;

- C.V. de sub învinuirile de săvârşire a următoarelor 4 infracţiuni: trafic de droguri de risc şi mare risc, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; conducere şi finanţare a activităţii de trafic de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003.

5. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C.V. de sub învinuirea de deţinere de droguri de risc şi mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice.

Instanţa a reţinut, între altele, că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la data de 7 februarie 2005, au fost trimişi în judecată:

- inculpatul B.C. pentru săvârşirea următoarelor 3 infracţiuni: trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; conducere şi finanţare a activităţii de trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- inculpatul C.F. pentru săvârşirea următoarelor 4 infracţiuni: trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a), art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; deţinere de droguri în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.; organizare şi conducere a activităţii de trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- inculpaţii C.V. şi C.M. pentru săvârşirea următoarelor 4 infracţiuni: trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; deţinere de droguri în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; finanţare a activităţii de trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;

- inculpaţii H.Ş., G.S., E.C., D.F., B.C. şi L.B. pentru săvârşirea următoarelor 3 infracţiuni: trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; deţinere de droguri în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; aderare şi sprijinire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

          La ultimul termen de judecată, instanţa a pus în discuţia părţilor şi a admis, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor C.F., C.V., C.M., H.Ş., G.S., E.C., D.F., B.C. şi L.B., „din infracţiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunile prevăzute în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.”

           II. Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, prin decizia nr. 100/A din 20 octombrie 2009, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de procuror şi inculpaţii C.M., E.C. şi H.Ş., precum şi apelul peste termen declarat de inculpatul L.B. împotriva sentinţei penale nr. 247 din 2 mai 2007 şi, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul C.F. împotriva aceleaşi sentinţe,  pe care desfiinţat-o doar sub aspectul greşitei reţineri a stării de recidivă şi a revocării suspendării condiţionate, faţă de acest inculpat.

III. Împotriva deciziei amintite au declarat în termen recursuri procurorul pentru cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen. şi inculpaţii C.F., C.M., L.B. şi H.Ş., între altele, pentru încălcarea de către prima instanţă cu ocazia stabilirii încadrării juridice a faptelor prin sentinţă - nulitate rămasă neobservată de către instanţa de apel - a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:Potrivit art. 334 C. proc. pen. - astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie prin decizia penală nr. 1050 din 24 februarie 2004, reprezentând jurisprudenţa sa constantă în materie - dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile.

Având în vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, legea de procedură penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei.

Aceste condiţii sunt prevăzute în art. 334 C. proc. pen. şi se referă, aşa cum s-a arătat, la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi

pregăti apărarea în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică.

Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei corespund şi exigenţelor art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil [„orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat în termenul cel mai scurt (...) şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale”], exprimate ca atare în cauza Sadak şi alţii contra Turciei  (hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în cauza Adrian Constantin contra României (hotărârea din 12 aprilie 2011), în cuprinsul căreia este statuat că dispoziţiile paragrafului 3 al articolului 6 recunosc dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la încadrarea juridică dată respectivelor fapte, şi aceasta într-o manieră detaliată. Curtea nu contestă dreptul Curţii Supreme de Justiţie de a schimba încadrarea juridică a unor fapte penale cu judecarea cărora a fost legal învestită. Cu toate acestea, Curtea observă că acest drept al instanţei naţionale trebuie însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. Ca atare, după dreptul intern, instanţa care consideră că este necesară o schimbare de încadrare juridică trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să indice inculpatului că este în drept să ceară timp să-şi pregătească apărarea şi să propună probe. Garanţiile procedurale mai sus menţionate sunt aplicabile tuturor reîncadrărilor juridice, indiferent care este elementul infracţional în cauză.

În speţă, astfel cum rezultă din lucrările dosarului, de abia în momentul deliberării, deci după finalizarea dezbaterilor în cauză, tribunalul a trecut la reîncadrarea faptelor - deci după finalizarea dezbaterilor în cauză şi prea târziu pentru ca părţile să-şi exercite dreptul de a-şi construi apărarea, nulitate neobservată de instanţa de apel - dispunând în mod direct condamnarea inculpaţilor pentru un număr de fapte multiplicate şi cu încadrări juridice ce nu au format obiectul urmăririi penale şi ulterior al trimiterii în judecată, respectiv:

- inculpatul C.F. pentru săvârşirea următoarelor 6 infracţiuni: a) infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; b) infracţiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen.; c) infracţiunea de cumpărare şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.; d) infracţiunea de cumpărare şi deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr.  522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.; e) infracţiunea de organizare şi conducere a activităţii de trafic de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; f) infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003 [în condiţiile în care prin rechizitoriu acelaşi inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea următoarelor 4 infracţiuni: trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a), art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.; deţinere de droguri în vederea consumului propriu, fără drept, în formă continuată, prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.; organizare şi conducere a activităţii de trafic ilicit de droguri, în formă continuată, prevăzută în art. 10 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.; constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar prin încheierea de şedinţă de la ultimul termen de judecată a fost luată în discuţie şi admisă, potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice, pentru toţi inculpaţii, numai din infracţiunea prevăzută în art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunile prevăzute în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 13 C. pen.].

Această încălcare a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. se regăseşte şi în cazul inculpaţilor C.M., D.F., L.B., E.C., H.Ş. şi G.S., care au fost condamnaţi în aceleaşi condiţii pentru câte 2 infracţiuni separate de trafic de droguri de mare risc şi risc şi, respectiv, câte 2 infracţiuni separate de cumpărare şi deţinere de droguri de mare risc şi risc (în total câte 4 infracţiuni fiecare), deşi prin rechizitoriu au fost trimişi în judecată pentru câte o infracţiune unică continuată de trafic de droguri de mare risc şi, respectiv, o infracţiune unică continuată de cumpărare şi deţinere de droguri în vederea consumului propriu fără drept  (în total câte 2 infracţiuni fiecare).

Având în vedere aceste constatări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dreptul inculpaţilor de a fi informaţi în detaliu cu privire la natura şi cauza acuzaţiilor ce le erau aduse şi dreptul lor de a beneficia de suficient timp şi de facilităţile necesare pregătirii apărării lor au fost încălcate, subzistând astfel în cauză nulitatea prevăzută în art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de procuror şi de inculpaţii C.F., C.M., L.B. şi H.Ş. împotriva deciziei penale nr. 100/A din 20 octombrie 2009, a extins efectele recursurilor inculpaţilor menţionaţi şi cu privire la inculpaţii D.F., B.C., E.C., G.S., C.V. şi B.C., a casat decizia penală menţionată şi sentinţa penală nr. 247 din 2 mai 2007 şi a dispus trimiterea cauza spre rejudecare la Tribunalul Cluj.

 

Dacă prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 C. proc. pen., sunt aplicabile dispoziţiile art. 2781

alin. (2) C. proc. pen. şi, prin urmare, termenul de 20 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile, în care prim-procurorul

parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea.

Atât termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 C. proc. pen. în care prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorul ierarhic superior trebuie să rezolve plângerea, cât şi termenul de 20 de zile prevăzut pentru introducerea plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 186 C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1384 din 6 aprilie 2011

 Prin sentinţa nr. 170 din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de

Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca tardiv formulată, plângerea petentului B.N. împotriva rezoluţiilor nr. 270/P/2010 din 30 martie 2010 şi nr. 577/II/2/2010 din 27 mai 2010 adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe intimata M.M., magistrat judecător la judecătorie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin plângerea formulată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., petentul B.N. a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor nr. 270/P/2010 din 30 martie 2010 şi nr. 577/II/2/2010 din 27 mai 2010 adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de M.M., pentru infracţiunile prevăzute în art. 246, art. 264 şi art. 249 C. pen., întrucât faptele nu există.

Verificând plângerea petentului, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate, precum şi cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că, prin rezoluţia nr. 270/P/2010 din 30 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 228 alin. (4) şi art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de M.M., pentru infracţiunile prevăzute în art. 246, art. 264 şi art. 249 C. pen.

Plângerea formulată de petent împotriva acestei soluţii, conform art. 277 - 278 C. proc. pena., a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 577/II/2/2010 din 27 mai 2010 a procurorului general.

Examinând plângerea persoanei vătămate, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că plângerea a fost tardiv formulată.

Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiilor procurorului de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, persoana vătămată poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea modului de rezolvare, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că, în cazul în care procurorul ierarhic superior sau, după caz, procurorul general nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul de sesizare a instanţei curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile.

În speţă, rezoluţia nr. 270/P/2010 din 30 martie 2010 de neîncepere a urmăririi penale a fost comunicată petentului la data de 8 aprilie 2010.

Împotriva acestei soluţii persoana vătămată a formulat plângere la data de 26 aprilie 2010, plângere ce a fost soluţionată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la data de 27 mai 2010, fiind comunicată petentului la 1 iunie 2010. Cu toate că plângerea nu a fost rezolvată de către procurorul ierarhic superior în termenul legal de 20 de zile, petentul nu a respectat termenul imperativ reglementat în art. 2781 alin. (2) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 15 din 6 aprilie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că termenele prevăzute în art. 278 alin. (3) şi art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. sunt termene de decădere, sub aspectul naturii juridice, astfel că nerespectarea lor atrage nulitatea plângerii şi respingerea acesteia ca tardivă.

Or, petentul a formulat plângere la instanţa de judecată la data de 5 iunie 2010, aşa cum rezultă din ştampila poştei aplicată pe plicul prin care s-a realizat expedierea plângerii, deşi termenul de 40 de zile de la comunicarea rezoluţiei de neurmărire penală expirase la data de 19 mai 2010.

Împotriva sentinţei a declarat recurs petentul B.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că, în mod greşit, s-a dispus respingerea ca tardiv formulată a plângerii adresată judecătorului în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat.

Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., termenul de introducere a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este de 20 de zile şi începe să curgă de la data comunicării rezoluţiei sau ordonanţei prin care procurorul ierarhic superior, menţionat în art. 278 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a respins plângerea formulată conform art. 275 - 278 împotriva acestor acte ale procurorului.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile curge de la data expirării termenului iniţial.

Dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. nu pot fi interpretate în sensul că rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată pot fi atacate numai într-un termen de maximum 40 de zile, care curge de la data comunicării acestor acte ale procurorului.

Dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. devin incidente numai în situaţiile în care procurorul ierarhic superior nu soluţionează în termen de 20 de zile plângerea cu care a fost învestit în condiţiile art. 278 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Pe de altă parte, termenul de 20 de zile în care trebuie soluţionată plângerea conform art. 278 C. proc. pen. este distinct de cel de 20 de zile în care se poate formula plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen.

Fiind termene distincte, fiecare dintre acestea trebuie calculat diferit, cu respectarea dispoziţiilor art. 186 C. proc. pen., referitoare la calcularea termenelor procedurale, aşa încât nu pot fi cumulate două termene de strict 20 de zile, durata efectivă a fiecăruia putând fi diferită.

Este de reţinut şi faptul că termenul de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior trebuie să soluţioneze plângerea începe să curgă, în mod firesc, de la data înregistrării acesteia, dată care în situaţia transmiterii prin poştă poate fi diferită de cea la care s-a formulat plângerea.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că pot fi situaţii în care plângerea a fost greşit îndreptată şi este trimisă ulterior procurorului ierarhic superior, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (13) C. proc. pen. În mod evident, şi în această situaţie, termenul de 20 de zile pentru soluţionarea plângerii curge de la înregistrarea acesteia spre competentă soluţionare, şi nu de la data depunerii la organul necompetent.

În concluzie, dispoziţiile art. 277, art. 278 şi art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. nu pot fi interpretate decât în sensul că termenul de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior soluţionează o plângere, în condiţiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., începe să curgă din momentul primirii petiţiei.

Tot astfel, prevederile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. nu pot fi interpretate decât în sensul că, în situaţia nerezolvării plângerii de către procurorul ierarhic superior în termenul legal, la expirarea acestuia începe să curgă un termen distinct de 20 de zile în care se poate face plângere la instanţă.

În speţă, rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 270/P/2010 din 30 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a fost comunicată recurentului petent la data de 8 aprilie 2010.

Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale menţionate, recurentul a formulat la data de 26 aprilie 2010 (data poştei) plângere conform art. 278 C. proc. pen., pe care a adresat-o procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, unde a fost înregistrată la 29 aprilie 2010.

Plângerea recurentului a fost soluţionată de procurorul general prin rezoluţia nr. 577/II/2/2010 din 27 mai 2010, adică după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut în art. 278 alin. (4) raportat la art. 277 C. proc. pen.

Această din urmă soluţie a fost comunicată recurentului la data de 1 iunie 2010.

La data de 5 iunie 2010 (data poştei) recurentul a înaintat instanţei plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată adoptată de procuror, formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., plângere care a fost înregistrată la curtea de apel la data de 9 iunie 2010.

Termenul de 20 de zile în care recurentul putea să formuleze plângerea întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., calculat în raport cu data expirării termenului înăuntrul căruia procurorul general trebuia să soluţioneze plângerea (20 mai 2010), expira la data de 10 iunie 2010.

Or, din înscrisurile aflate la dosarul de fond rezultă, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, că recurentul a înaintat instanţei plângerea prin scrisoare recomandată, datată 5 iunie 2010, deci în termenul de 20 de zile prevăzut de lege.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în mod greşit, plângerea petentului B.N. a fost respinsă ca tardiv formulată de către instanţa de fond, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de petent împotriva sentinţei penale nr. 170 din 16 noiembrie 2010, a casat sentinţa penală recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Ploieşti.

  În cazul în care constată că fapta dedusă judecăţii nu constituie o infracţiune distinctă de înşelăciune, ci un act material care intră în conţinutul unei infracţiuni continuate de înşelăciune pentru care s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă de condamnare, instanţa reuneşte cauza cu cea în care s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare şi pronunţă o nouă hotărâre de condamnare în raport cu toate actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii continuate de înşelăciune, conform art. 335 alin. (2) C. proc. pen., desfiinţând hotărârea anterioară de condamnare.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1409 din 7 aprilie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 282 din 29 iunie 2010, Tribunalul Galaţi, în baza

dispoziţiilor art. 335 alin. (2) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea în parte a

sentinţei penale nr. 289 din 1 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi, definitivă prin neapelare la data de 13 iulie 2007.

Conform dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii privind pe inculpatul H.D. din infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din mai 2005) în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din perioada martie-mai 2005) şi, în această încadrare juridică, a dispus condamnarea inculpatului pentru întreaga activitate infracţională la o pedeapsă de 13 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani.

În baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-a dispus revocarea liberării condiţionate din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului H.D. prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin decizia penală nr. 132 din 6 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, din care a rămas neexecutat un rest de 622 zile închisoare.

Conform art. 61 alin. (1) teza a III-a C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 13 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani cu restul de 622 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin decizia penală nr. 132 din 6 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 13 ani închisoare, sporită la 13 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64  alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Prin decizia nr. 2/A din 12 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul H.D. împotriva sentinţei penale nr. 282 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi, în rejudecare, s-a redus de la 13 ani închisoare la 12 ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.; în conformitate cu art. 61 alin. (1) teza a III-a C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani cu restul de 622 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare, sporită la 12 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, că în mod judicios instanţa de

fond a constatat că fapta inculpatului H.D., care în calitate de administrator al societăţii comerciale E. a achiziţionat articole de îmbrăcăminte de la partea vătămată societatea comercială D., în valoare de 4.053 lei, emiţând un bilet la ordin care introdus la plată a fost refuzat, datorită lipsei de disponibil, constituie un act material în conţinutul unei infracţiuni continuate de înşelăciune, pentru

care Tribunalul Galaţi l-a condamnat pe inculpatul H.D. la o pedeapsă 12 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 289/2007.

În considerarea acestui fapt, instanţa de fond în mod corect a desfiinţat în parte sentinţa sus-menţionată şi a introdus acest act material de înşelăciune în conţinutul activităţii infracţionale desfăşurată de inculpat pentru care s-a dispus condamnarea sa prin hotărârea apelată, însă, în raport cu prejudiciul relativ mic, de numai 4.053 lei, cauzat părţii vătămate societatea comercială D., pedeapsa aplicată inculpatului pentru toată activitatea sa infracţională, de 13 ani închisoare, apare vădit disproporţionată în raport cu gradul de pericol social şi cu valoarea prejudiciului cauzat prin infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 289/2007 a Tribunalului Galaţi.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul H.D., care a apreciat hotărârea atacată ca fiind netemeinică sub aspectul pedepsei aplicate, solicitând redozarea acesteia. Recurentul inculpat a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Recursul este nefondat.Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivului de recurs

invocat de inculpat, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea recurată este legală şi temeinică, urmând a o menţine ca atare.

Starea de fapt, aşa cum este conturată în considerentele deciziei recurate, corespunde materialului probator judicios administrat, analizat şi coroborat în cauză.

Astfel, s-a reţinut că inculpatul H.D., în calitate de administrator al societăţii comerciale E., a comunicat prin e-mail, la data de 15 aprilie 2006, părţii vătămate societatea comercială D. o comandă, arătându-se interesat de achiziţionarea unor articole de îmbrăcăminte şi că, la data de 12 mai 2005, numitul B.C., în calitate de reprezentant al părţii vătămate, a întocmit factura fiscală şi a livrat inculpatului marfă în valoare de 4.053 lei. Pentru achitarea preţului, inculpatul a emis biletul la ordin scadent la data de 10 iunie 2005, dată la care a fost introdus la plată, însă, din lipsă de  disponibil, biletul la ordin a fost refuzat.

Audiat în faza de cercetare judecătorească, inculpatul a precizat că, deşi la data emiterii avea disponibil în cont, a efectuat plăţi, astfel că partea vătămată nu a putut să-şi îndestuleze creanţa. Inculpatul a precizat că fapta ce constituie obiectul prezentei cauze nu constituie o infracţiune unică, ci un act material din conţinutul unei infracţiuni continuate pentru care Tribunalul Galaţi l-a condamnat  deja.

Vinovăţia inculpatului pentru fapta dedusă judecăţii a fost dovedită cu probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza de cercetare judecătorească.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a reţinut că fapta inculpatului H.D. care, în luna mai 2005, a indus în eroare pe reprezentanţii societăţii comerciale D., cu ocazia încheierii unei convenţii de vânzare-cumpărare a unor produse de îmbrăcăminte, prin prezentarea ca adevărată a împrejurării nereale că poate achita preţul cu un bilet la ordin, deşi nu avea disponibil în cont, împrejurare pe care, dacă societatea co-contractantă ar fi cunoscut-o, nu ar mai fi vândut marfa, cauzându-se o pagubă în valoare de 4.053 lei, s-a constatat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.

În mod corect s-a constatat că fapta dedusă judecăţii nu este o infracţiune unică, ci un act material al infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., pentru care inculpatul H.D. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 289 din

1 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, definitivă prin neapelare la data de 13 iulie 2007, la o pedeapsă de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani. În aceste condiţii, în baza art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă prin decizia penală nr. 132 din 6 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, din care a rămas neexecutat un rest de 622 zile închisoare şi, în baza art. 61 alin. (1) teza a III-a C. pen., s-a dispus contopirea pedepsei de 12 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 6 ani cu restul de 622 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită la 12 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art.  64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Raportat la situaţia de fapt expusă, s-a constatat, referitor la modalitatea de comitere a faptei şi la data comiterii faptei deduse judecăţii, că aceasta constituie un act material al infracţiunii continuate de înşelăciune pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 289/2007 a Tribunalului Galaţi, definitivă prin neapelare la data de 13 iulie 2007, fiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale infracţiuni continuate - conform art. 41 alin. (2) C. pen.

Faţă de această situaţie, în mod corect s-a dispus reunirea cauzei cu cea care a făcut obiectul dosarului penal în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 289 din 1 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi.

În baza art. 335 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea în parte a sentinţei penale nr. 289 din 1 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi, definitivă prin neapelare la data de 13 iulie 2007 şi, în baza dispoziţiilor art. 344 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii privind pe inculpatul H.D. din infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din mai 2005) în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicare art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (faptă din perioada martie-mai 2005) şi, în această încadrare juridică, s-a aplicat inculpatului pentru întreaga activitate infracţională o pedeapsă privativă de libertate individualizată conform criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen.

Având în vedere că fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită înainte de împlinirea duratei de 5 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 2666 din 2 octombrie 2001 a Judecătoriei Ploieşti, s-a constatat în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Totodată, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a II-a şi a III-a C. pen. în raport cu antecedentele penale ale inculpatului.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod just că, efectuând operaţiunea de reindividualizarea a pedepsei, având în vedere şi actul material de înşelăciune săvârşit de inculpat în dauna părţii vătămate societatea comercială D., cu un prejudiciu relativ mic de 4.053 lei, pedeapsa nou aplicată inculpatului pentru toată activitatea sa infracţională, de 13 ani închisoare, apare vădit disproporţionată în raport cu gradul de pericol social şi cu valoarea prejudiciului cauzat prin infracţiunea care a fost adăugată ca act material în conţinutul infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 289/2007 a Tribunalului Galaţi.

În considerarea acestui aspect, instanţa de apel a dat eficienţă deplină criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., argumentând în considerente că scopul pedepsei astfel stabilită poate fi atins, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 52 C. pen.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei nr. 2/A din 12 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, reglementată în art. 5221 C. proc. pen., presupune ca persoana judecată şi condamnată în lipsă să fie prezentă pe teritoriul României, ca urmare a extrădării ori predării în baza unui mandat european de arestare. În consecinţă, cererea de rejudecare formulată de către persoana judecată şi condamnată în lipsă, care nu este prezentă pe teritoriul României, nefiind extrădată în România, întrucât statul solicitat nu a stabilit îndeplinirea condiţiei dublei incriminări, este inadmisibilă. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1600 din 20 aprilie 2011

 Prin sentinţa nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti,

Secţia I penală, în baza art. 5221 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnatul D.M.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea formulată şi întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., condamnatul D.M. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 348 din 8 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1525 din 30 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din 2 martie 2010, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la împrejurarea că măsura extrădării nu a fost executată.

Examinând cauza din prisma excepţiei invocate din oficiu, tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei, ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol a rezultat că D.M. a fost reţinut în Elveţia, însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate, întrucât autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare.

În condiţiile în care extrădarea condamnatului nu a avut loc, instanţa a apreciat cererea de rejudecare ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. au fost instituite ca un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare şi de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond. Or, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, se apreciază că acesta nu-şi va putea asigura o apărare eficientă.

Împotriva sentinţei penale a formulat apel condamnatul D.M., care a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât motivarea instanţei, în sensul că în lipsa sa din România solicitarea este inadmisibilă, contravine scopului art. 5221 C. proc. pen.

Examinând hotărârea penală, în raport cu motivele de apel invocate de condamnat, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a constatat că apelul declarat de condamnat este nefondat.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că în mod corect tribunalul a respins cererea de rejudecare a cauzei ca inadmisibilă, întrucât din adresa emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească  Internaţională -  Biroul  Naţional  Interpol a rezultat că D.M. a fost reţinut în Elveţia, însă nu s-a acceptat extrădarea sa, dispunându-se punerea în libertate, deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, astfel că extrădarea condamnatului nu a avut loc, petentul nefiind prezent în faţa instanţei competente.

Este adevărat că textul art. 5221 C. proc. pen. nu prevede în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului, însă nu trebuie pierdut din vedere scopul pentru care au fost instituite dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., respectiv,  ca un remediu procesual special menit să asigure inculpatului ce a fost judecat în lipsă posibilitatea oferirii de declaraţii în apărare şi de administrare de probe pe care a fost în imposibilitate să le facă în timpul primei judecăţi, în fond.  Or, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, tribunalul a apreciat în mod just că acesta nu-şi va putea asigura o apărare eficientă, astfel că rejudecarea cauzei este complet lipsită de eficienţă.

De altfel, deşi petentul a invocat apărarea ineficientă şi necesitatea de a fi reprezentat de un apărător de încredere, curtea de apel a constatat că acesta nu şi-a desemnat un apărător ales în prezenta procedură, pentru petent prezentându-se apărător din oficiu, desemnat de instanţa de fond, aceeaşi situaţie existând şi în cursul apelului, deşi petentul apelant a fost citat la domiciliul ales din străinătate în timp util şi a semnat personal de primirea citaţiei.

În consecinţă, prin decizia nr. 124 din 8 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, între altele, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

condamnat împotriva sentinţei nr. 189 din 10 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală.

Împotriva deciziei a declarat recurs condamnatul D.M. care, reiterând criticile invocate în apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a susţinut că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de rejudecare a cauzei contravine scopului dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen.

Examinând hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat.

Interpretarea corectă din punct de vedere gramatical şi sistematic a sintagmei „judecate şi condamnate în lipsă” conţinută în art. 5221 C. proc. pen. nu poate fi decât aceea care include în sfera de aplicare, exclusiv, pe inculpaţii condamnaţi, care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecată şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Pe de altă parte, este adevărat că din textul art. 5221 C. proc. pen., astfel cum este redactat, nu rezultă în mod expres că rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc în prezenţa condamnatului, însă, având în vedere că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate la un proces echitabil cu respectarea, în principal, a dreptului său la apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată contrar celor susţinute de recurent şi în acord cu concluzia la care au ajuns instanţa de fond şi de prim control judiciar că, în condiţiile în care inculpatul nu este prezent pe teritoriul României, cererea formulată de acesta de a se dispune rejudecarea cauzei este lipsită de utilitate funcţională, nu poate să producă efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, în motivele de recurs depuse în scris la dosar, recurentul a susţinut că a fost condamnat de instanţa de recurs, după ce în prealabil a fost achitat de către instanţa de fond şi de cea de apel, fără a se fi procedat la ascultarea sa şi la reaudierea martorilor, hotărârea de condamnare fundamentându-se exclusiv pe probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond.

Recurentul condamnat nu se află în situaţia persoanei extrădate în România, deoarece, aşa cum rezultă din adresa din 22 ianuarie 2010 a Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională - Biroul Naţional Interpol, acesta a fost reţinut în Elveţia în perioada 19 noiembrie 2009 - 20 noiembrie 2009, după care a fost eliberat, deoarece autorităţile elveţiene nu au putut determina dubla incriminare, împrejurare faţă de care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii formulată de recurent, dispusă de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de prim control judiciar, este legală şi temeinică.

Mai mult, aşa cum a reţinut şi instanţa de prim control judiciar, recurentul nu a arătat care sunt motivele pentru care solicită rejudecarea cauzei (altele decât faptul că se solicită extrădarea sa şi încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), nu a precizat dacă a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei care a dispus condamnarea, în concluzie, care sunt temeiurile pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanţele de judecată din România.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurent deciziei pronunţate de instanţa de apel şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de

condamnat împotriva deciziei nr. 124 din 8 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

La verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzute în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, instanţa ţine seama de prevederile art. 1411 C. pen., conform cărora prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Prin urmare, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 78/2000, care reglementează o cauză de majorare a pedepsei în sensul art. 1411 C. pen. - stabilind că, în cazul infracţiunilor prevăzute în Secţiunea a 2-a, „Infracţiuni de corupţie”, a Capitolului III din Legea nr. 78/2000, dacă sunt săvârşite, între altele, în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani - nu pot fi luate în considerare la verificarea îndeplinirii condiţiei prevăzute în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1703 din 27 aprilie 2011 I. Prin încheierea de şedinţă nr. 121/PI din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel

Timişoara, Secţia penală, în temeiul art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.T.

Verificând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a reţinut următoarele:Prin încheierea nr. 652 din 21 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, s-a dispus admiterea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, iar în temeiul art. 1491, art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.T. pe o perioadă de 29 zile.

Pentru luarea acestei măsuri s-a reţinut în fapt că: în perioada octombrie 2010 - ianuarie 2011, lucrătorul vamal B.T. a aderat la un grup infracţional organizat alcătuit din alţi lucrători vamali, poliţişti de frontieră, precum şi din mai multe persoane implicate în contrabanda cu ţigări, grup ce acţionează în mod organizat pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie şi contrabandă, în scopul obţinerii de beneficii materiale care, ulterior, se împart între membrii grupării infracţionale; că în calitate de lucrător vamal, s-a integrat în grupul infracţional organizat, aducându-şi contribuţia la realizarea obiectivelor cu caracter ilicit, urmărite de membrii grupului, respectiv: permiterea tranzitării graniţei de către persoanele ce transportă ţigări de contrabandă, primirea şi colectarea sumelor de bani remise ca mită de traficanţi, împărţirea foloaselor materiale realizate, precum şi asigurarea protecţiei traficanţilor de ţigări pe traseul de deplasare după ieşirea din vamă, până la depozitarea mărfii de contrabandă; că a acceptat ca împreună cu ceilalţi lucrători vamali să-şi încalce atribuţiile de serviciu privind supravegherea mărfurilor care tranzitează frontiera de stat a României, precum şi constatarea şi sancţionarea contravenţiilor şi a infracţiunilor comise în aceste împrejurări. În acest sens, s-a reţinut că există indicii că în timpul efectuării serviciului pe parcursul turei de noapte din 17/18 decembrie 2010, lucrătorul vamal B.T. şi-a încălcat atribuţiile de serviciu prin aceea că le-a permis traficanţilor de ţigări să introducă în România ţigări de contrabandă provenite din Serbia, în schimbul primirii unor foloase materiale, totalizând suma de aproximativ 400 euro.

De asemenea, s-a apreciat că faptele ar întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită în formă continuată prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) şi la art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi aderare la un grup infracţional organizat prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin încheierea din 4 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus admiterea propunerii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen. şi prelungirea măsurii arestării preventive, pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 21 aprilie 2011 până la data de 20 mai 2011, faţă de inculpatul B.T.

În prealabil, instanţa constată că, în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Astfel, instanţa de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecinţe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate şi interesul general de a fi descoperite şi sancţionate faptele antisociale şi persoanele responsabile de comiterea lor. Trebuie avut în vedere şi faptul că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menţinerea inculpatului în stare de arest nu

mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii. Întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, Codul de procedură penală a prevăzut, ca regulă, în cadrul procesului penal existenţa unor modalităţi şi forme care să permită persoanei arestate să ceară şi să obţină, în cazul în care condiţiile legale sunt întrunite, punerea în libertate provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauţiune (art. 5 alin. 5 C. proc. pen.).

Aplicând regulile anterior expuse la speţa de faţă, instanţa constată că inculpatul „are vocaţia” de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având în vedere natura şi gravitatea faptei pentru care este cercetat şi împrejurările concrete în care a fost comisă. La îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., instanţa are în vedere faptul că, potrivit art. 1411 C. pen., „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.” Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, „fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control”, ceea ce înseamnă pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Reţinerea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 78/2000 care conduce la majorarea cu 5 ani a maximului de pedeapsă reprezintă o cauză de majorare a pedepsei în sensul art. 1411 C. pen., neputând fi avută în vedere la verificare condiţiei reglementată în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.

În ce priveşte netemeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se reţine că din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă indicii că inculpatul ar fi comis infracţiunile de aderare la un grup infracţional organizat şi luare de mită, în formă continuată.

Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, instanţa constată şi că infracţiunile de care este acuzat inculpatul sunt grave, cu impact social deosebit, implicând activitatea mai multor persoane, fapte ce aduc atingere autorităţilor statului, iar lăsarea în libertate a acestuia nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului. În plus, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, conduc la pericolul întreţinerii climatului infracţional, creând făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii. Mai mult, specificul valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul juridic al infracţiunilor imputate inculpatului constând în comportarea cinstită, onestă şi corectă a oricărui funcţionar public sau salariat în raporturile de serviciu cu cetăţenii, precum şi impactul social pe care acest gen de infracţiuni îl propagă în rândul opiniei publice, face ca prevalarea acestuia faţă de circumstanţe personale, respectiv o viaţă de familie organizată, starea de sănătate a sa sau a membrilor familiei, studii, să nu poată justifica cercetarea sa în stare de libertate.

Pe de altă parte, se reţine că din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă indicii că inculpatul ar face parte dintr-un grup infracţional organizat, care implică statornicirea în prealabil a unor raporturi de încredere şi susţinere suficient de puternice, despre care se poate presupune în mod rezonabil că nu au încetat odată cu luarea la cunoştinţă a demarării anchetei penale, existând o ierarhizare în cadrul acestuia, flecare dintre inculpaţi având atribuţii precise, existând de principiu o strânsă coeziune dată de această organizare şi interesul de a asigura scăparea de orice sancţiune. Prin urmare, lăsarea în libertate, în acest moment, a unuia dintre potenţialii membri ai acestui

grup ar putea influenţa în mod negativ desfăşurarea urmăririi penale, în condiţiile în care aceasta nu este finalizată şi urmează să se procedeze la audierea altor persoane.

II. Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs inculpatul.Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată,

potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că recursul de faţă declarat de inculpatul B.T. se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Aceasta, întrucât prima instanţă a statuat legal cu titlu de premiză că inculpatul B.T. „are doar vocaţia” de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport cu dispoziţiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având în vedere natura şi gravitatea faptei pentru care este cercetat şi împrejurările concrete în care a fost comisă. La îndeplinirea condiţiei prevăzută în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere faptul că, potrivit art. 1411 C. pen., „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.” Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, „fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art.254 alin. (2) din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control”, ceea ce înseamnă pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Reţinerea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 78/2000 care conduce la majorarea cu 5 ani a maximului de pedeapsă reprezintă o cauză de majorare a pedepsei în sensul art. 1411 C. pen., neputând fi avută în vedere la verificare condiţiei reglementată în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.

În ce priveşte netemeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se reţine că din întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă indicii că recurentul inculpat B.T. ar fi comis infracţiunile de luare de mită, în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) şi la art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi aderare la un grup infracţional organizat prevăzută în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin încheierea nr. 652 din 21 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus admiterea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, iar în temeiul art. 1491, art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.T. pe o perioadă de 29 zile.

Totodată, prin încheierea din 4 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus admiterea propunerii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen. şi prelungirea măsurii arestării preventive, pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 21 aprilie 2011 până la data de 20 mai 2011, faţă de inculpatul B.T.

Or, din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunile de care este acuzat inculpatul sunt grave, cu impact social deosebit, implicând activitatea mai multor persoane, fapte ce aduc atingere autorităţilor statului, iar lăsarea în libertate a acestuia ar spori sentimentul de nesiguranţă în capacitatea de protecţie a organelor statului.

De asemenea, din probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală rezultă indicii că recurentul inculpat ar face parte dintr-un grup infracţional organizat, existând presupunerea rezonabilă că există o ierarhizare în cadrul acestuia, fiecare dintre inculpaţi având atribuţii precise, existând o coeziune dată de această organizare şi interesul de a asigura scăparea de orice sancţiune.

Aşa fiind, se conchide că în mod legal şi temeinic, prin încheierea recurată, judecătorul instanţei de fond a respins în mod justificat de datele concrete ale speţei, în baza dispoziţiilor art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.T.

În consecinţă, recursul declarat de inculpat a fost respins, ca nefondat. 

Conform prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obligatorie, încălcarea dispoziţiilor relative la asistarea acestora de către apărător, ca persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, se sancţionează cu nulitatea absolută.

Prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu sunt incidente, dacă învinuitul sau inculpatul a fost asistat de persoana care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, indiferent dacă această calitate era suspendată pentru neplata taxelor şi a contribuţiilor profesionale.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2054 din 18 mai 2011

 Prin sentinţa penală nr. 240 din 26 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul

Argeş, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. şi a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, a fost condamnat inculpatul P.S. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc în formă continuată.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., în sensul că s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa de un an şi 2 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu.

În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 477 din 19 august 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare, şi s-a dispus executarea acestei pedepse alăturat celei aplicate prin prezenta sentinţă, urmând ca în final inculpatul să execute 2 ani şi 8 luni închisoare, prin privare de libertate, conform dispoziţiilor art. 57 C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., în sensul că s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul T.B. la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform dispoziţiilor art. 82 C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii P.S. şi B.M.Inculpatul P.S. a criticat sentinţa, în principal, pentru nelegalitate, întrucât

nu a beneficiat de asistenţă juridică pe întreg parcursul cercetării judecătoreşti, în sensul că a fost asistat o anumită perioadă de un avocat suspendat pentru neplata contribuţiilor, astfel că toate actele efectuate în această perioadă sunt lovite de nulitatea absolută prevăzută în art. 197 C. proc. pen.

Inculpatul B.M. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, un prim motiv fiind acela că P.S. nu a beneficiat pe toată perioada cercetării judecătoreşti de asistenţă juridică calificată, sentinţa atacată fiind, astfel, lovită de nulitate absolută, prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 4/A din 6 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, cu majoritate, s-a decis respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de inculpaţii P.S. şi B.M.

În considerentele deciziei, instanţa de apel, analizând critica de nelegalitate a sentinţei atacate, invocată de ambii inculpaţi, în sensul că se impune refacerea cercetării judecătoreşti, întrucât unul dintre inculpaţi, şi anume P.S., a fost asistat de un apărător care, într-o anume perioadă, pe parcursul judecării în primă instanţă, era suspendat şi nu avea dreptul de a-şi exercita profesia, situaţie ce ar atrage nulitatea absolută a hotărârii potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, a apreciat că o atare critică nu poate fi primită.

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, între altele, dispoziţiile relative la asistarea învinuitului sau a inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie.

În cauza dedusă judecăţii, inculpatul P.S. a fost asistat de apărător, iar împrejurarea că în perioada septembrie 2009 - aprilie 2010, când s-a efectuat cercetarea judecătorească, acesta a fost suspendat, în opinia curţii de apel, nu echivalează cu pierderea calităţii de avocat a apărătorului în cauză, dat fiind motivul pentru care s-a dispus suspendarea, şi anume neplata taxelor şi a contribuţiilor profesionale.

Prin urmare, apărătorul care l-a asistat la instanţa de fond pe inculpatul P.S. şi-a păstrat calitatea de avocat, calitate care nu a încetat prin suspendarea acestuia pentru motivele menţionate.

Trimiterea la decizia în interesul legii nr. 27 din 16 aprilie 2007, la care a făcut referire apărarea, a fost apreciată mai degrabă o susţinere ce corespunde opiniei majoritare, în sensul că echivalează cu o lipsă de apărare numai situaţia în care asistenţa juridică este acordată de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat, împrejurare ce nu poate fi asimilată speţei dedusă judecăţii, aşa cum a susţinut apărarea, întrucât avocatul care a asigurat asistenţă juridică inculpatului P.S. a dobândit şi are această calitate, pe care o păstrează pe toată perioada suspendării, numai că nu are dreptul de a-şi exercita atribuţiile pe toată această perioadă, situaţie care însă nu a fost cunoscută de instanţă decât după un anumit interval de timp, când a dispus înlocuirea apărătorului ales cu un apărător desemnat din oficiu.

Or, textul art. 197 alin. (2) C. proc. pen. sancţionează cu nulitate absolută numai neasistarea învinuitului sau a inculpatului de către apărător, practic de o persoană care nu are calitatea de avocat dobândită în condiţiile legii, neavând relevanţă, în opinia completului majoritar, sub aspectul existenţei condiţiilor legale ale art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dacă această calitate a fost suspendată temporar, esenţială fiind existenţa acestei calităţi de avocat în privinţa persoanei care a asistat pe inculpatul P.S., existenţă care, în opinia completului majoritar, nu poate fi contestată.

Aşadar, cum legea procesual penală este de strictă interpretare, în sensul arătat, curtea de apel a constatat că dispoziţiile legale ale art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu au fost încălcate, astfel încât nu poate opera nulitatea absolută a hotărârii atacate, cu consecinţa desfiinţării în totalitate a sentinţei, cu trimitere în vederea reluării judecăţii în primă instanţă, aşa cum a susţinut apărarea.

În cauză se poate face o analiză dacă o atare încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal - având dreptul de exercitare a profesiei de avocat suspendat, avocatul în cauză pe perioada sus-menţionată nu avea dreptul de a asista pe învinuit sau inculpat - atrage sau nu sancţiunea nulităţii relative în condiţiile art. 197 alin. (1) C. proc. pen., care este condiţionată de aducerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

În acest sens, curtea de apel a constatat că nu s-a produs nicio vătămare inculpatului, întrucât, deşi avea suspendată calitatea de avocat, nu însă pe motive profesionale, ci numai pentru neplata taxelor, avocata S.A., ca apărător ales al inculpatului, a făcut efective şi depline apărări inculpatului prin invocarea prevederilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. vizând nerespectarea dispoziţiilor legale privind prezentarea materialului de urmărire penală, tribunalul, prin sentinţa penală nr. 307 din 7 octombrie 2009, dispunând, în urma apărării efectuate de sus-numita avocat, restituirea cauzei la procuror, sentinţă casată de Curtea de Apel Piteşti, prin decizia penală nr. 652/R din 29 octombrie 2009, prin care s-a dispus înlăturarea dispoziţiei de restituire şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea continuării judecării.

Analizând în concret modul în care avocata S.A. a pledat şi apărat pe inculpat, rezultă cu prisosinţă că aceasta a făcut o efectivă şi eficientă apărare, aşa cum pretinde legea, astfel că nu există, în opinia completului majoritar, vreo vătămare a inculpatului sub aspectul deplinei exercitări a dreptului de apărare, potrivit art. 6 C. proc. pen.

Ca atare, neexistând această vătămare care este o condiţie expresă pentru reţinerea nulităţii relative, nu se poate ajunge la concluzia unei eventuale nulităţi relative ce vizează alte încălcări ale reglementării procesului penal, decât cele prevăzute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sancţionabile cu nulitate absolută.

A mai reţinut instanţa de apel că nu poate fi invocată nulitatea relativă nici prin prisma dispoziţiilor art. 197 alin. (4) teza a II-a C. proc. pen., care vizează invocarea încălcării altor dispoziţii legale decât cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol şi că nu se impune anularea actului, în speţă a hotărârii primei

instanţe, deoarece aceasta nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu atât mai mult cu cât inculpatul P.S. a recunoscut şi regretat fapta. De precizat că inculpatul P.S. a invocat această nelegalitate a lipsei de apărare după reluarea cauzei în complet de divergenţă, în prima dezbatere invocând numai reducerea pedepsei, pe când celălalt inculpat, B.M., în mod constant, atât înainte de repunerea pe rol a cauzei, cât şi după reluarea din nou a dezbaterilor, a susţinut că nu a fost asigurată, în condiţiile legii, nu apărarea sa, ci a celuilalt coinculpat, P.S.

Împotriva deciziei, în termen legal, a declarat recurs, între alţii, inculpatul B.M.

Inculpatul B.M. a criticat decizia pentru nelegalitate, în sensul că la instanţa de fond coinculpatul P.S. a fost asistat de un avocat suspendat din funcţie, situaţie ce atrage nulitatea absolută prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. a actelor efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, acest din urmă inculpat fiind lipsit de apărare, care era obligatorie în raport cu cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivului invocat de inculpat, care în drept se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen., cât şi din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.

În ce priveşte critica adusă deciziei de către inculpatul B.M., ce vizează nelegalitatea acesteia şi se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. şi care a constituit şi motiv de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a constatat că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit textului de lege sus-menţionat, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, între altele, dispoziţiile relative la asistarea învinuitului sau a inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie.

Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în cursul judecăţii, aşa cum dispune art. 171 alin. (3) C. proc. pen., în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

În speţa dedusă judecăţii, prevederile legale sus-menţionate sunt aplicabile faţă de împrejurarea că recurentul inculpat P.S. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 522/2004, infracţiune pedepsită cu închisoarea mai mare de 5 ani (potrivit textelor de lege menţionate, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani).

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurentul inculpat P.S. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv prin rechizitoriul din 26 martie 2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Piteşti - , cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş cu prim termen de judecată la data de 14 aprilie 2009.

În cursul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, recurentul inculpat P.S. a fost asistat de apărător ales în persoana avocatei S.A., care a participat la punerea în discuţie din oficiu de către instanţa de fond la termenul de judecată din 7 ianuarie 2010 a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului, a menţinerii stării de arest preventiv la data de 18 februarie 2010 şi la ascultarea inculpatului care s-a realizat la data de 19 ianuarie 2010.

Din adresa din 23 martie 2010 a Baroului Bucureşti rezultă că numita S.A. a fost suspendată din profesia de avocat pentru neplata taxelor/contribuţiilor profesionale către Barou, Uniunea Naţională a Barourilor din România/Casa de

Asigurări a Avocaţilor, începând cu data de 1 octombrie 2009, prin decizia din 29 septembrie 2009.

Este adevărat că în perioada septembrie 2009 - octombrie 2010, când avocata S.A. l-a asistat la instanţa de fond pe inculpatul P.S., aceasta era suspendată din funcţie, dar aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, suspendarea exercitării atribuţiilor specifice profesiei de avocat pentru neplata taxelor/contribuţiilor profesionale nu echivalează cu pierderea calităţii de avocat dobândită în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată.

Or, art. 197 alin. (2) C. proc. pen. sancţionează cu nulitatea absolută neasistarea învinuitului/inculpatului de către apărător, adică de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, fiind lipsită de relevanţă sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textul de lege sus-menţionat dacă această calitate a fost suspendată temporar, esenţială fiind existenţa calităţii de avocat în privinţa persoanei ce a asistat pe inculpat, existenţă ce nu poate fi contestată.

În consecinţă, în mod corect, instanţa de prim control judiciar, pornind de la faptul că legea procesual penală este de strictă interpretare, a constatat că prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu au fost încălcate şi, prin urmare, că nu se impune desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

De asemenea, corectă este şi concluzia instanţei de prim control judiciar, în sensul că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., care reglementează nulităţile relative.

Recurentului-inculpat P.S. nu i s-a adus nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actelor efectuate la instanţa de fond în prezenţa apărătorului S.A. Astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în perioada septembrie 2009 - aprilie 2010, când l-a asistat pe inculpat, aceasta a efectuat o apărare efectivă, invocând în faţa instanţei de fond încălcarea unor dispoziţii legale sancţionate cu nulitatea absolută, apărări ce au fost însuşite de tribunal care, prin sentinţa penală nr. 307 din 7 octombrie 2009, a dispus restituirea cauzei la procuror. Această hotărâre a fost casată de curtea de apel, care a admis recursul procurorului şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de fond în vederea continuării judecării cauzei.

Prin urmare, neexistând vreo vătămare adusă inculpatului în exercitarea dreptului său la apărare, astfel cum este garantat de art. 6 C. proc. pen., condiţie esenţială pentru incidenţa prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză nu poate fi invocată nici măcar o nulitate relativă care să justifice cererea inculpatului de a se trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. şi că decizia instanţei de apel este judicios argumentată în ce priveşte respingerea criticii vizând nerespectarea de către instanţa de fond a dreptului la apărare al inculpatului P.S., drept garantat de art. 6 C. proc. pen.

Aşa fiind, reţinând că hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 4/A din 6 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

 

Contestaţia în anulare întemeiată numai pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., formulată de persoana arestată preventiv contra deciziei prin care s-a respins recursul împotriva încheierii de menţinere a arestării preventive, se introduce, potrivit art. 388 alin. (1) din acelaşi cod, în termen de 10 zile de la data la care instanţa a respins recursul cu privire la menţinerea arestării preventive.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2203 din 30 mai 2011

            Prin decizia nr. 734 din 24 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, Secţia penală, au fost respinse recursurile formulate de inculpaţii D.M., R.U. şi K.I. împotriva încheierii din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, s-au admis cererile de amânare formulate de inculpaţii A.G., V.M., O.C., R.U., C.I. şi M.C. pentru angajare de apărători aleşi şi pregătirea apărării.

În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, cererea inculpatului M.M. privind revocarea măsurii arestării preventive.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, cererile inculpaţilor D.D., B.A., R.U., M.M., S.V., F.I., C.I. şi D.D. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.

În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpaţilor apelanţi M.E., D.M., D.D., D.C., L.L., K.I., B.A., M.C., M.M., S.V., F.I., C.I., R.U. şi D.D., urmând ca legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 7 aprilie 2011.

Împotriva acestei încheieri de şedinţă au declarat recurs inculpaţii D.M., R.U. şi K.I., criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea acesteia şi, cu ocazia rejudecării, a se dispune revocarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor şi judecarea acestora în stare de libertate, arătând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri nu se mai impun.

Examinând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport cu motivele de critică invocate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere că recursurile declarate de inculpaţii D.M., R.U. şi K.I. se privesc ca nefondate şi au fost respinse, ca atare, în baza dispoziţiilor art. 38515

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.Împotriva acestei decizii, contestatorul R.U. a formulat contestaţie în

anulare, invocând aspectul că recursul declarat împotriva încheierii de menţinere a arestării sale preventive a fost judecat în data de 24 februarie 2011, fără ca procedura cu părţile să fie îndeplinită conform legii, astfel încât nu a fost prezent şi nu a putut să-şi formuleze apărări în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procedând la examinarea în principiu a contestaţiei în anulare promovată de contestatorul R.U. în scopul constatării îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă cerute de lege, apreciază că cererea se referă la o hotărâre penală definitivă supusă contestaţiei în anulare, se întemeiază pe un caz din cele prevăzute în mod expres şi limitativ în art. 386 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte, însă, termenul în care cererea a fost făcută, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că acesta nu satisface cerinţele art. 388 alin. (1) C. proc. pen.

Prevederile invocate statuează că cererea de contestaţie în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e) C. proc. pen. poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face  executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii a cărei anulare se cere.

Prin urmare, în prezenta cauză, termenul de 10 zile în care contestatorul R.U. avea posibilitatea de a formula contestaţie în anulare curge de la data de 24 februarie 2011, având în vedere că la acea dată instanţa de recurs a respins recursul său cu privire la menţinerea stării de detenţie provizorie.

Observând actele dosarului se poate constata că petentul a formulat contestaţie în anulare la 31 martie 2011.

O asemenea constatare atrage respingerea în principiu a contestaţiei în anulare, împiedicând judecarea ei pe fond.

Procedura examinării în principiu a fost considerată de către legiuitor necesară datorită caracterului definitiv al hotărârii atacate, care nu poate fi afectat de o cerere de contestaţie în anulare ce nu întruneşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, astfel încât abia după ce se constată îndeplinirea acestor condiţii devine admisibilă în principiu prin procedura de judecată a contestaţiei, în sensul evaluării cu privire la existenţa unuia din cazurile în temeiul cărora poate fi admisă.

În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţia a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.U. împotriva deciziei nr. 734 din 24 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

 

În cazul în care judecata s-a desfăşurat potrivit procedurii reglementate în art. 3201 C. proc. pen., dacă în actul de sesizare a instanţei procurorul a reţinut circumstanţa atenuantă legală a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen. cu privire la ambele infracţiuni pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa nu poate înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. pentru una dintre infracţiuni, în absenţa cercetării judecătoreşti din care să rezultă o modificare a stării de fapt reţinute în actul de sesizare a instanţei.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2334 din 9 iunie 2011

 Prin sentinţa nr. 48 din 25 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul

Maramureş, Secţia penală, s-a dispus:În baza art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), art. 39

alin. (4) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., condamnarea inculpatului G.V. la pedeapsa de 13 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., art. 37 alin. (1) lit. b), art. 73 lit. b) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul şi la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (3) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 13 ani şi 4 luni închisoare, sporită la 15 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 20 noiembrie 2010, victima P.Ş. şi partea vătămată P.I. s-au deplasat la locuinţa inculpatului G.V., unde se afla şi martorul T.C. Aceştia au consumat împreună băuturi alcoolice, iar la un moment dat, partea vătămată şi victima P.Ş. au început să-i reproşeze inculpatului faptul că ar fi avut o relaţie cu o femeie din localitate.

Urmare a discuţiilor contradictorii dintre părţi şi pe fondul consumului excesiv de alcool, partea vătămată P.I. s-a ridicat de la masă şi l-a prins de braţ pe inculpatul G.V., încercând să îl lovească.

Atitudinea brutală manifestată de partea vătămată i-a creat inculpatului temerea că va fi lovit, astfel că s-a ridicat şi a luat un topor pe care îl ţinea în cameră.

Inculpatul a revenit lângă masă şi le-a aplicat mai multe lovituri în zona capului cu acel topor, atât părţii vătămate P.I., cât şi victimei P.Ş. După ce coada toporului s-a rupt, inculpatul a continuat să lovească victima cu un scaun de lemn, aplicând mai multe lovituri de mare intensitate.

Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul G.V., solicitând desfiinţarea acesteia şi reţinerea stării de provocare pentru ambele infracţiuni, cu consecinţa reducerii pedepsei.

Prin decizia nr. 34/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a fost respins apelul declarat de inculpat, ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. cu privire la fapta săvârşită de inculpat asupra victimei P.Ş., nefiind îndeplinite condiţiile legale.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul G.V., invocând incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. şi schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă la omor prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută în art. 181 C. pen. (parte vătămată P.l.), întrucât leziunile produse nu i-au pus viaţa în primejdie.

De asemenea, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând reţinerea stării de provocare şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor săvârşită asupra victimei P.Ş.

Examinând cauza în raport cu criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului este fondat, în limita considerentelor ce urmează:

În mod nejustificat, instanţele au reţinut starea de provocare numai în ceea ce priveşte infracţiunea de tentativă la omor săvârşită asupra părţii vătămate P.l., dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. fiind pe deplin aplicabile şi în raport cu infracţiunea de omor.

Sub acest aspect, este de menţionat că trimiterea în judecată a inculpatului a avut loc cu reţinerea stării de provocare în privinţa ambelor infracţiuni descrise în rechizitoriu, în dispozitivul actului de sesizare nefăcându-se nicio menţiune în ceea ce priveşte săvârşirea numai a uneia dintre infracţiuni în stare de provocare.

Se constată, astfel, că, după încadrarea juridică a faptelor săvârşite de către inculpat, procurorul a menţionat incidenţa în cauză a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., fără a restrânge aplicabilitatea circumstanţei legale la una din cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului.

Ca urmare, în condiţiile în care judecata s-a desfăşurat după procedura simplificată, iar din probele administrate la urmărirea penală, cu referire la declaraţiile inculpatului şi ale martorului ocular T.C., rezulta că şi victima omorului

exercitase acte de violenţă anterior ripostei inculpatului, instanţele anterioare nu erau în drept să înlăture din beneficiul inculpatului circumstanţa atenuantă legală, în absenţa unei cercetări judecătoreşti care să modifice starea de fapt reţinută prin rechizitoriu.

Ca atare, hotărârile sunt criticabile şi urmează a fi reformate prin reţinerea stării de provocare pentru ambele infracţiuni comise de inculpatul G.V.

În ceea ce priveşte critica inculpatului privind schimbarea de încadrare juridică a faptei din infracţiunea de tentativă la omor în infracţiunea de vătămare corporală - parte vătămată P.l., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este neîntemeiată.

Inculpatul a lovit partea vătămată P.l. cu un topor - obiect apt să producă moartea unei persoane - de la o distanţă mică şi într-o zonă vitală.

Toate aceste elemente justifică încadrarea faptei în infracţiunea de tentativă la omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există temeiuri care să justifice reducerea pedepselor, limitele stabilite de prima instanţă având corespondent în gravitatea faptelor comise şi periculozitatea socială a inculpatului.

Raportat, însă, la cuantumul pedepselor stabilite şi la toate circumstanţele comiterii faptelor, precum şi la buna conduită a inculpatului înainte şi după formularea acuzaţiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că se impune înlăturarea sporului de un an şi 8 luni închisoare, pedeapsa rezultantă de 13 ani şi 4 luni închisoare fiind suficientă pentru atingerea scopului pedepsei.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul G.V. împotriva deciziei nr. 34/A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a casat decizia atacată şi, în parte, sentinţa nr. 48 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Maramureş, Secţia penală, numai în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), art. 39 alin. (4) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. şi adăugarea sporului de pedeapsă de un an şi 8 luni închisoare şi, rejudecând, în aceste limite: a făcut aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. pentru infracţiunea prevăzută în art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), art. 39 alin. (4) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. şi a menţinut pedeapsa de 13 ani şi 4 luni închisoare aplicată de prima instanţă; a înlăturat sporul de pedeapsă de un an şi 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul G.V. să execute pedeapsa rezultantă de 13 ani şi 4 luni închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

 

În cazul infracţiunii continuate - caz de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) C. proc. pen. - dacă prima instanţă, competentă după materie, după calitatea persoanei şi din punct de vedere teritorial, a fost învestită prin două rechizitorii, la date diferite, cu judecarea acţiunilor care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate şi le-a judecat separat, nereunirea cauzelor nu atrage nulitatea absolută a primei hotărâri pronunţate, întrucât nu au fost încălcate nici dispoziţiile privind competenţa după materie, nici dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei.

În dispoziţiile art. 43 C. pen. şi art. 449 C. proc. pen. sunt reglementate remediile pentru cazul în care, cu privire la unele dintre acţiunile sau inacţiunile care intră în conţinutul infracţiunii continuate, s-a pronunţat, anterior, o hotărâre definitivă.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2379 din 14 iunie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 618 din 20 decembrie 2010 pronunţată de

Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 6870/117/2010, au fost condamnaţi: - inculpatul R.I., în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată; în baza art. 255 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită (sesiunea iunie-iulie 2009); în baza art. 255 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită (sesiunea august-septembrie 2009); în baza art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată; în baza art. 26 raportat la art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la

sustragere sau distrugere de înscrisuri în formă continuată. S-a constatat că infracţiunile au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni;

- inculpatul V.I., în baza art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată; în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201

alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată; în baza art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată; în baza art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri în formă continuată. S-a constatat că infracţiunile au fost săvârşite în condiţiile concursului real de infracţiuni;

- inculpatul A.D., în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O. U. G. nr. 43/2002 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată;

- inculpatul M.H., în baza art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 3201

alin. (7) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită.Prin decizia nr. 74/A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi

de minori, a admis apelurile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpaţilor V.l., R.l. şi A.D. şi a desfiinţat în totalitate sentinţa atacată.

Instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a fost învestită cu judecarea a două rechizitorii care aveau ca obiect acte materiale ale unei unice infracţiuni de trafic de influenţă în formă continuată comisă de inculpaţii V.I. şi R.I., situaţie ce atrăgea incidenţa dispoziţiilor art. 33 lit. c) C. proc. pen.

Cum cel de-al doilea rechizitoriu - nr. 119/P/2010 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la data de 9 decembrie 2010, adică anterior pronunţării sentinţei nr. 618 din 20 decembrie 2010 din prezenta cauză, s-ar fi impus reunirea cauzelor de către Tribunalul Cluj şi judecarea lor împreună.

Datorită faptului că acest lucru nu s-a realizat, instanţa de apel a constatat că au fost încălcate dispoziţiile cu privire la competenţa materială a instanţei, împrejurări ce atrag nulitatea absolută a hotărârii pronunţate şi a dispus desfiinţarea hotărârii atacate, conform prevederilor art. 379 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. şi rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.

Curtea de apel a apreciat că există un caz de nulitate absolută reglementat în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece nulitatea operează nu numai în caz de necompetenţă după materie şi calitatea persoanei a organelor de urmărire penală (art. 207, art. 208), a procurorilor (art. 209) şi a instanţelor de judecată (art. 25 până la art. 29, art. 40 şi art. 41), ci şi caz de încălcare a normelor ce se referă la prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate şi conexitate (prevăzută în art. 32 - art. 37), a schimbării încadrării juridice a faptei de către instanţa ierarhic superioară (art. 41) şi chestiuni prealabile (art. 44).

De asemenea, s-a reţinut ca argument al incidenţei acestui caz de nulitate absolută şi împrejurarea că inculpaţilor R.I. şi V.I. li s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în niciun alt mod, decât prin anularea actului, vătămare ce rezidă din faptul că nu este indiferent sub aspectul regimului sancţionator dacă inculpaţii sunt judecaţi în două dosare diferite sau într-unul singur, că pentru o mai

bună administrare a actului de justiţie şi pentru respectarea termenelor rezonabile ale procedurilor judiciare se impune ca o singură activitate infracţională să nu fie împărţită în dosare diferite şi că pentru aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste trebuie avută o viziune de ansamblu asupra tuturor actelor materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni unice.

Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatul A.D.

Parchetul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a absorbit în dispoziţiile care reglementează competenţa după materie şi pe cele referitoare la cazurile de indivizibilitate şi a extins, astfel, şi asupra celor din urmă incidenţa sancţiunii nulităţii absolute prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj în vederea continuării judecării apelurilor.

Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs formulate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate, sancţiunea nulităţii absolute şi soluţiile la judecata în apel, desfiinţând în mod neîntemeiat sentinţa instanţei de fond şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Cluj.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 C. proc. pen., în caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.

Art. 33 lit. c) C. proc. pen. stabileşte că este indivizibilitate în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) C. proc. pen., cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna.

Examinarea textelor de lege referitoare la sediul materiei aplicabil speţei de faţă impune următoarele constatări:

În scopul unei bune înfăptuiri a justiţiei şi pentru a evita judecata separată de către aceeaşi instanţă şi pronunţarea unor hotărâri contradictorii în cauze între care există legături substanţiale necesare aflării adevărului, în cadrul aceluiaşi proces penal, legiuitorul a prevăzut instituţia reunirii cauzelor conexe sau indivizibile.

Reunirea cauzelor la aceeaşi instanţă poate avea loc în cursul judecării în primă instanţă, în apel sau la instanţa de recurs.

Reunirea cauzelor în primă instanţă (art. 32 C. proc. pen.) este posibilă numai în situaţia în care cauzele conexe sau indivizibile se află în aceeaşi fază procesuală (a judecăţii în primă instanţă), neavând relevanţă stadiul de judecată în care se găsesc, reunirea putând avea loc şi cu ocazia deliberării.

Reunirea cauzelor este posibilă şi la instanţa de apel sau de recurs, dacă sunt îndeplinite două condiţii:

-     instanţele să fie de acelaşi grad;-     cauzele să se afle în acelaşi stadiu de judecată.De la regula stabilită, legiuitorul a prevăzut excepţia cazului de

indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) C. proc. pen., când cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna, fără a avea importanţă faza procesuală sau stadiul de judecată în care se află.

În caz de indivizibilitate sau conexitate are loc, de regulă, şi o prorogare a competenţei în favoarea instanţei la care se reunesc cauzele (instanţa principală).

Prin prorogarea competenţei, instanţei principale i se conferă - datorită conexităţii sau indivizibilităţii dintre cauze - dreptul de a soluţiona şi cauze penale care în mod obişnuit sunt de competenţa altei instanţe.

Reunirea cauzelor conexe sau indivizibile se hotărăşte din oficiu, la cererea părţilor sau a procurorului, de către instanţa căreia îi revine competenţa de judecată prin prorogare (instanţa la care sunt reunite cauzele, dacă acestea se află în aceeaşi fază şi etapă procesuală).

Doctrina a decelat existenţa a două modalităţi de reunire:- în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de acelaşi organ, în

acelaşi timp, pentru toate infracţiunile şi toţi participanţii, procurorul va sesiza cu rechizitoriu instanţa competentă să judece cauza în întregime;

- în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată de organe diferite şi în perioade de timp diferite, iar sesizarea prin rechizitoriu s-a făcut la mai multe instanţe, reunirea cauzelor la instanţa competentă prin prorogare este obligatorie, dacă judecata în primă instanţă are loc în acelaşi timp.

În speţă, învestirea aceleiaşi instanţe, Tribunalul Cluj - competent atât material, cât şi după calitatea persoanei, precum şi din punct de vedere teritorial - s-a făcut succesiv, prin două rechizitorii emise la interval de 3 luni de zile, de către acelaşi organ de urmărire penală, doi dintre făptuitori - V.I. şi R.I. - regăsindu-se în calitatea de inculpaţi în ambele acte de sesizare, şi pentru fapte care intră în conţinutul infracţiunii unice de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În prima cauză, Tribunalul Cluj se afla în deliberare (a se vedea încheierea din 13 decembrie 2010, dosarul nr. 6870/117/2010) şi s-a pronunţat la data de 20 decembrie 2010, în timp ce cea de-a doua cauză a fost înregistrată la 9 decembrie 2010, primind termen de judecată la 6 ianuarie 2011.

Or, o cerere de reuniune a cauzelor care să permită instanţei verificarea îndeplinirii condiţiilor legale nu s-ar fi putut formula decât într-o singură ipostază, şi anume până la pronunţarea sentinţei nr. 618 din 20 decembrie 2010, impunând o repunere pe rol a cauzei pentru a se verifica incidenţa dispoziţiilor art. 33 lit. c) C. proc. pen.

Ulterior acestui moment, o cerere de reunire a cauzelor în faţa primei instanţe nu se mai putea formula, nemaifiind îndeplinite cerinţele legale arătate în considerentele de mai sus.

Cererea de reunire a cauzelor nu s-a efectuat, în consecinţă reunirea cauzelor pe motiv de indivizibilitate nu s-a dispus, ceea ce impune din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea consecinţelor sub aspect procesual a acestei situaţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nereunirea cauzelor care au format obiectul dosarelor penale nr. 6870/117/2010 şi nr. 9069/117/2010 pe rolul Tribunalului Cluj nu este sancţionată cu nulitatea.

Nesocotirea obligativităţii reunirii cauzelor este sancţionată cu nulitatea absolută când prorogarea se referă la competenţa materială şi personală şi cu nulitatea relativă când prorogarea se referă la competenţa teritorială.

Or, în cauză nu se pune problema prorogării de competenţă în sensul art. 35 C. proc. pen., competenţa în raport cu făptuitorii şi faptele lor revenind uneia şi aceleiaşi instanţe - Tribunalul Cluj -, iar nu mai multor instanţe egale în grad ori de grade diferite.

În consecinţă, nereunirea cauzelor nu a afectat în niciun mod competenţa materială, personală şi/sau teritorială a instanţei care rămâne în mod legal câştigată aceleiaşi unice instanţe, Tribunalul Cluj, învestită de la început cu soluţionarea celor două pricini.

Prin urmare, dispoziţiile art. 197 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză, neexistând temei de sancţionare a hotărârii examinate prin prisma nulităţii absolute ori relative, astfel cum în mod greşit a apreciat curtea de apel.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu au existat motive de desfiinţare a sentinţei pronunţate în fond de Tribunalul Cluj şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, în vederea reunirii prezentei cauze cu cea care formează obiectul dosarului nr. 9069/117/2010 şi pronunţării unei singure hotărâri.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dosarul nr. 9069/117/2010 şi-a urmat cursul pe rolul Tribunalului Cluj, aflându-se în faza deliberărilor, pronunţarea soluţiei fiind amânată la 12 iulie 2011, ceea ce ar fi făcut, practic, nerealizabilă reunirea cauzelor, în situaţia în care ea s-ar fi dovedit a constitui un motiv legal de desfiinţare a sentinţei.

În sfârşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că, prin dispoziţiile cuprinse în conţinutul art. 43 C. pen. şi art. 449 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut remedii pentru situaţia în care, privitor la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat, anterior, o hotărâre definitivă.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei nr. 74/A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza Curţii de Apel Cluj în vederea continuării judecării apelurilor.

1. În cazul în care judecata se desfăşoară conform dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., instanţa poate reţine atât incidenţa dispoziţiilor privind cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000 sau în art. 19 din Legea nr. 682/2002, cât şi incidenţa prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. În acest caz, instanţa acordă eficienţă juridică atât dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 sau art. 19 din Legea nr. 682/2002, cât şi prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

2. Circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. - constând în „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor” - nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunilor, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor, recunoaşterea căreia instanţa i-a acordat eficienţă juridică prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, conform art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2974 din 8 septembrie 2011

 Prin sentinţa nr. 131 din 16 decembrie 2010, Tribunalul Călăraşi, Secţia penală, a

dispus următoarele:În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul B.I. la 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 16 din Legea nr. 143/2000 şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul B.I. la 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., inculpatul B.I. va executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului B.I. exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul N.G. la 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul N.G. la 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., inculpatul N.G. va executa pedeapsa cea mai grea, de 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului N.G. exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Audiaţi în faza de cercetare judecătorească, ca de altfel şi pe parcursul urmăririi penale, inculpaţii B.I. şi N.G. au recunoscut săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor şi au solicitat judecarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., însuşindu-şi probatoriile administrate la urmărirea penală.

Prin decizia nr. 40 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a respins apelurile inculpaţilor B.I. şi N.G., ca nefondate.

Împotriva deciziei, în termen legal, ambii inculpaţi au declarat recurs, invocând, între altele, art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Asupra motivului de recurs invocat de inculpaţi:Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când

s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C .pen., care stabileşte criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:

- „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale;

- „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu specificul infracţiunilor, nu se regăseşte în prezenta cauză;

- „atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu se reduce la recunoaşterea săvârşirii infracţiunii, pe fondul existenţei, la dispoziţia organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârşirea faptelor. De altfel, aşa cum s-a arătat, în cursul judecăţii în primă instanţă conduita procesuală a inculpaţilor - constând în recunoaşterea faptelor - a primit deja eficienţa juridică constând în reducerea limitelor de pedeapsă.

Instanţa de fond, observând criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., a aplicat pedepse orientate către minimul special al textelor de incriminare a faptelor săvârşite, prin acordarea eficienţei juridice a art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., pentru ambii inculpaţi, iar pentru inculpatul B.I., şi prin acordarea eficienţei juridice a art. 16 din Legea nr. 143/2000.

În consecinţă, criticile inculpatului B.I. cu privire la individualizarea pedepsei sunt neîntemeiate.

Va fi, însă, admis recursul inculpatului N.G., întrucât - în cursul soluţionării recursului său - prin adresa din 7 iunie 2011, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a comunicat instanţei că în favoarea acestuia poate fi reţinută cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002, reindividualizarea pedepsei urmând a avea în vedere şi criteriile prevăzute în art. 72 C. pen.

În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul inculpatului N.G., procedând la o nouă individualizare a pedepsei ca urmare a reţinerii în favoarea acestuia a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002, dar şi prin aplicarea criteriilor prevăzute în art. 72 C. pen., a casat, în parte, decizia atacată şi sentinţa penală nr. 131 din 16 decembrie 2010 a Tribunalului Călăraşi şi, rejudecând, a desconotpit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului N.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen, de la 5 ani la 3 ani închisoare.

A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi a redus pedeapsa principală aplicată inculpatului N.G. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., de la 6 ani şi 8 luni închisoare la 4 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., inculpatul N.G. va executa pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului N.G. exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.

În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat B.I. împotriva aceleiaşi decizii penale.

 

În conformitate cu prevederile art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, dispoziţiile privind procedura revizuirii cuprinse în art. 404 - 408 din acelaşi cod, inclusiv dispoziţiile art. 405 alin. (1), se aplică în mod corespunzător, iar potrivit art. 405 alin. (1) C. proc. pen., rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă.

În consecinţă, în procedura de rejudecare în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., referitoare la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, sunt aplicabile, întrucât constituie reguli de procedură privind judecata în primă instanţă.   

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. nr. 3369 din 3 octombrie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 91 din 24 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Brăila,

în temeiul dispoziţiilor art. 5221 C. proc. pen., s-a admis cererea petentului-condamnat B.S. de rejudecare a cauzei penale ce a constitut obiectul dosarului nr. 266/2000 al Tribunalului Brăila.

În temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. pen., s-a dispus anularea sentinţei penale nr. 392 din 28 noiembrie 2000 a Tribunalului Brăila, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.S. şi soluţionarea laturii penale a cauzei şi în rejudecare:

În temeiul dispoziţiilor art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 99 alin. (3) C. pen., art. 109 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., art. 21 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B.S. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat.

În temeiul dispoziţiilor art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:Prin cererea formulată, petentul-condamnat B.S. a solicitat rejudecarea

cauzei penale ce a constituit obiectul dosarului nr. 266/2000 al Tribunalului Brăila, în conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., motivând că a fost judecat şi condamnat în lipsă, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, iar în temeiul acestuia, mandatul european de arestare.

Prin încheierea din data de 18 martie 2011, instanţa de fond a admis în principiu cererea de rejudecare, apreciindu-se că petentul condamnat B.S. nu a fost prezent la niciun termen de judecată, fiind judecat şi condamnat în lipsă.

În rejudecarea cauzei, inculpatul B.S. a declarat că recunoaşte săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen. şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond a procedat la audierea inculpatului B.S., acesta depunând la dosar şi acte în circumstanţiere.

Împotriva sentinţei Tribunalului Brăila, a declarat apel procurorul, motivând că prevederile art. 3201 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în procedura prevăzută în art. 5221 C. proc. pen., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Prin decizia penală nr. 188/A din 23 august 2011, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul procurorului.

S-a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, încadrarea juridică a faptei şi vinovăţia inculpatului B.S., pe baza materialului probator administrat în faza urmăririi penale coroborat cu declaraţia sa de recunoaştere a faptei. Cât priveşte critica procurorului, în sensul neaplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, s-a apreciat că este nefondată, întrucât rejudecarea cauzei se realizează potrivit regulilor de procedură de la judecata în primă instanţă cuprinse în prevederile art. 313-360 C. proc. pen., iar dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. fac parte dintre acestea.

Împotriva deciziei nr. 188/A din 23 august 2011 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, procurorul a declarat recurs, motivând, în esenţă, că, în procedura reglementată în prevederile art. 5221 C. proc. pen., nu este aplicabilă judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei prevăzută în art. 3201 C. proc. pen., întrucât este încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptul inculpatului de a fi „prezent nemijlocit la administrarea probelor”, consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, se arată că, odată ce a mai avut loc o judecată definitivă, procedura simplificată prevăzută în art. 3201 C. proc. pen. nu se mai poate realiza.

Recursul procurorului este nefondat.În conformitate cu dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., modificat prin Legea

nr. 202/2010, în vigoare din 25 noiembrie 2010, în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în prima instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 404 - 408 se aplică în mod corespunzător.

Scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este garantarea dreptului persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare la un proces echitabil, cu respectarea dreptului său la apărare. Aceasta presupune posibilitatea persoanei condamnate în lipsă de a fi audiată, de a interoga martorii sau părţile din proces, de a administra probe în apărarea sa atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere.

Aşadar, persoana extrădată are dreptul la o nouă judecată, finalizată cu o nouă hotărâre, în situaţia în care instanţa de rejudecare constată, după readministrarea probatoriului şi/sau administrarea de probe noi, alte fapte, împrejurări sau circumstanţe decât cele reţinute în cursul primei judecăţi, cu consecinţe în ceea ce priveşte situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică sau tratamentul sancţionator.

Potrivit dispoziţiilor art. 5221 alin. (2) C. proc. pen., prevederile art. 404 - 408 se aplică corespunzător în procedura rejudecării după extrădare.

Prin urmare, este aplicabil art. 405 alin. (1) C. proc. pen., care prevede că rejudecarea cauzei după admiterea în principiu se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.

Or, regulile de procedură privind judecarea în primă instanţă sunt cuprinse în prevederile art. 313 - 360 C. proc. pen., care potrivit dispoziţiilor legale menţionate se aplică şi în rejudecarea cauzei după extrădare.

Dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. - judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei - se înscriu în prevederile art. 313 - 360 C. proc. pen. şi constituie reguli de procedură a judecării cauzei în fond, legiuitorul neînţelegând să le excepteze de la aplicarea în procedura rejudecării după extrădare, atâta vreme cât a prevăzut că se aplică dispoziţiile art. 404 - 408, prin urmare şi 405 C. proc. pen., adică regulile de procedură de la judecata în primă instanţă, din care fac parte şi dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.

Susţinerea procurorului, în sensul că „utilizarea acestui procedeu” în rejudecarea cauzei după extrădare „contravine principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, contradictorialităţii, dreptului inculpatului de a fi prezent nemijlocit la administrarea probelor”, nu poate fi reţinută.

Potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenţie, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi întru-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Art. 6 din Convenţie impune, totodată, publicitatea procedurii, egalitatea armelor, ceea ce înseamnă ca orice parte a unei proceduri, indiferent dacă este în materie civilă sau penală, să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi ale procesului sau faţă de acuzare. Contradictorialitatea, legată de garanţia egalităţii armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi.

Dreptul la un proces echitabil mai presupune motivarea hotărârilor judecătoreşti, administrarea echitabilă a probelor, oralitatea procedurii, dreptul de a fi prezent la propriul proces (Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că prin respingerea unei cereri de rejudecare, condamnatul judecat în lipsă se află într-o detenţie ilicită în raport cu prevederile art. 5 din Convenţie, stabilind ca şi regulă obligativitatea rejudecării unei persoane condamnate în contumacie), dreptul la tăcere şi privilegiul contra autoincriminării, dreptul de a fi informat asupra acuzării (art. 6 paragraf 3 lit. a), de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării (art. 6 paragraf 3 lit. b), la asistenţă juridică şi dreptul inculpatului de a convoca şi interoga martorii (art. 6 paragraf 3 lit. d).

Procedura simplificată a judecării în cazul recunoaşterii vinovăţiei introdusă prin Legea nr. 202/2010 are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă inculpatul declară personal sau prin înscris autentic înainte de citirea actului de sesizare a instanţei că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în rechizitoriu, solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi nu este acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea (în sensul art. 1411 C. pen.) prevede pedeapsa detenţiunii pe viată.

În cauza dedusă judecăţii, condiţiile enumerate sunt întrunite, corect instanţele de fond şi apel apreciind că inculpatului B.S. îi sunt aplicabile prevederile art. 3201 C. proc. pen.

Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu aduce, însă, atingere art. 6 din Convenţie, dreptului la un proces echitabil, aşa cum susţine procurorul, întrucât şi în cadrul acestei proceduri judecata are loc într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, procedura fiind una publică, orală, cu ascultarea inculpatului, acesta fiind informat asupra acuzării, cu asigurarea asistenţei juridice de către un apărător ales sau desemnat din oficiu.

Cât priveşte dreptul de a solicita audierea de martori în procedura publică şi contradictorie în faţa unei instanţe imparţiale şi independente garantat de art. 6 paragraf 3 lit. d) din Convenţie, acesta este un drept relativ la care acuzatul poate renunţa, ceea ce a şi făcut inculpatul cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sunt aplicabile şi în procedura rejudecării în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, prevăzută în art. 5221 C. proc. pen., pentru considerentele arătate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror împotriva deciziei nr. 188/A din 23 august 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1) - (6) ale aceluiaşi articol nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă. În consecinţă, procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei nu este aplicabilă, dacă acţiunea penală priveşte infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 C. pen., infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani.

 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3735 din 24 octombrie 2011  Prin sentinţa penală nr. 150 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Galaţi a

fost condamnat inculpatul B.G., la o pedeapsă principală de 21 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 6 ani, după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

            În baza art. 61 C. pen., s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de pedeapsă de 474 zile închisoare, din sentinţa penală nr. 894/2006 a Judecătoriei Târgu Bujor, s-a contopit acest rest cu pedeapsa de mai sus şi s-a dispus ca inculpatul B.G. să execute pedeapsa mai grea de 21 ani închisoare sporită la 22 ani închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 6 ani, după executarea pedepsei principale.

            S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.

            În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a hotărârii.

            Pentru a hotărî astfel, s-au reţinut următoarele:Prin rechizitoriul din 4 noiembrie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Galaţi a fost trimis în judecată inculpatul B.G., pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

            În fapt, prin actul de sesizare al instanţei s-au reţinut următoarele:            În ziua de 26 iulie 2010, inculpatul B.G. şi fratele său, victima G.B.

au consumat băuturi alcoolice la un bar, după care au mers la domiciliu, unde au continuat să consume băuturi alcoolice.

            Cei doi au consumat băuturi alcoolice până după orele 24, după care între ei a izbucnit o ceartă care a continuat cu loviri reciproce între inculpatul B.G. şi victima G.B.

            La un moment dat, inculpatul B.G. a luat un cuţit cu care a lovit victima în zona gâtului, aceasta căzând la pământ.

            Văzând că fratele său sângerează abundent şi a căzut la pământ în stare de inconştienţă, inculpatul B.G. a mers urgent la vecini, spunând să anunţe salvarea şi poliţia, întrucât şi-a ucis fratele cu cuţitul.

             Raportul de constatare medico-legală a relevat că moartea victimei G.B. a fost violentă şi s-a datorat plăgii înţepat-tăiată produsă cu cuţitul în zona gâtului.

            Inculpatul B.G. a recunoscut fapta comisă încă din faza de urmărire penală, arătând că tot conflictul a fost generat de consumul de alcool.

            Audiat în faţa instanţei de judecată, inculpatul B.G. a recunoscut fapta comisă, arătând că la data de 26/27 iulie 2010, în timp ce stătea ocazional la fratele său în comuna F., pe fondul consumului de alcool a avut loc o ceartă, după care a luat un cuţit şi şi-a lovit propriul frate în zona gâtului, cauzându-i decesul în scurt timp.

            Inculpatul B.G. este cunoscut cu antecedente penale, este recidivist, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 132/2001 a Tribunalului Vaslui pentru comiterea tentativei la omor prevăzută în art. 20 C. pen. cu referire la art. 174 C. pen., la o pedeapsă de 7 ani închisoare, liberat condiţionat din această pedeapsă la data de 3 octombrie 2005, devenind incidente dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

            De asemenea, inculpatul a mai fost condamnat ultima oară prin sentinţa penală nr. 894/2006 a Judecătoriei Târgu Bujor la o pedeapsă privativă de libertate de 4 ani închisoare, a fost liberat la data de 2 septembrie 2009 cu un rest neexecutat de pedeapsă de 474 de zile închisoare, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 61 C. pen.

            În drept, fapta inculpatului B.G., care în noaptea de 26 iulie 2010, pe fondul unei altercaţii, şi-a lovit fratele cu cuţitul în zona gâtului, provocându-i decesul, după ce în prealabil, în anul 2001, a mai fost condamnat pentru o infracţiune de tentativă la omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. c) şi art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

            La dozarea şi individualizarea pedepsei au fost luate în considerare criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., privind gravitatea faptei, modul de comitere, valoarea socială ocrotită de legea penală, dar şi persoana inculpatului B.G.

            Instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă principală în cuantum ridicat, având în vedere că infracţiunea comisă este extrem de gravă, inculpatul şi-a ucis propriul frate, iar pe de altă parte, se reţine în încadrarea juridică a faptei şi agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

            S-a apreciat că nu se impune aplicarea pedepsei maxime a detenţiunii pe viaţă, aşa cum a solicitat reprezentantul parchetului, întrucât inculpatul a fost sincer, a recunoscut şi regretat cele întâmplate, practic s-a autodenunţat după ce şi-a ucis fratele, este tatăl unui copil minor, iar soţia sa este decedată de aproximativ 3 ani.

            Pe de altă, parte nu s-a primit nici punctul de vedere al apărătorului, în sensul de reţinere a circumstanţelor legale şi judiciare prevăzute în art. 73 lit. b) şi art. 74 C. pen., deoarece nu există nicio probă la dosar din care să rezulte că inculpatul a fost provocat de fratele său, tot conflictul fiind spontan şi a fost generat, în principal, de consumul de alcool exagerat atât al inculpatului, dar şi al victimei.

            Inculpatul B.G. este recidivist, fiind condamnat de mai multe ori pentru fapte penale grave, iar prezenta infracţiune este extrem de gravă, motive pentru care s-a apreciat că nu este justificată reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare din cele prevăzute în art. 74 C. pen.

            Prin decizia nr. 124/A din 4 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 150 din 11 februarie 2011 a Tribunalului Galaţi

Împotriva deciziei nr. 124/A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi,  Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul B.G.

Inculpatul a invocat dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând reindividualizarea pedepsei. A mai criticat hotărârea atacată, între altele, pentru neaplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comise încadrarea juridică corespunzătoare, precum şi o corectă individualizare a pedepsei şi constată că recursul formulat de recurentul inculpat B.G. nu este fondat, pentru următoarele motive:

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal priveşte deopotrivă stabilirea şi aplicarea acestor sancţiuni, precum şi adaptarea acestora în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea făptuitorului.

            Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere pe care o exercită asupra condamnatului, îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate şi de reeducare a acestuia, pedeapsa fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

            Funcţia de exemplaritate a pedepsei se manifestă şi decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârşită o infracţiune. Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune.

            Individualizarea judiciară a pedepsei şi a modului ei de executare trebuie să aibă în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

            La individualizarea pedepsei instanţa de fond şi instanţa de apel au luat în considerare criteriile generale de individualizare prevăzute în dispoziţiile art. 72 C. pen., aplicând o pedeapsă de 21 de ani închisoare sporită la 22 de ani închisoare, nefiind aplicată pedeapsa maximă a detenţiunii pe viaţă. Având în vedere starea de recidivă a inculpatului în care se afla la momentul săvârşirii faptei, inculpatul fiind anterior condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, nu se impune coborârea pedepsei la un cuantum mai redus.

            S-a ţinut cont şi de pericolul social al faptei săvârşite, de persoana inculpatului şi de împrejurările comiterii faptei, respectiv uciderea fratelui său, şi de starea de recidivă în care se afla inculpatul, care agravează răspunderea penală, astfel că nu se impune a se acorda o eficienţă mai mare acestor dispoziţii.        

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi nici critica inculpatului în ceea ce priveşte împrejurarea că nu i-au fost aplicate dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.

Instanţa constată că, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. Or, în cauza de faţă, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor deosebit de grav reglementată prin dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

            Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi, în raport cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei nr. 124/A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Judecătorul este incompatibil să participe la judecarea cauzei în apel, cale de atac prin care hotărârea primei instanţe a fost criticată de către inculpat cu privire la încadrarea juridică, dacă anterior a făcut parte din completul care a judecat recursul împotriva hotărârii de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale şi, prin decizia pronunţată în recurs, rezolvând problema referitoare la competenţa organului de urmărire penală, şi-a exprimat părerea cu privire la încadrarea juridică a faptelor, întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen.   

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3948 din 7 noiembrie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 254/PI din 17 mai 2010 pronunţată de Tribunalul

Timiş au fost respinse cererile inculpaţilor S.D. şi F.A. privind schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu în infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 C. pen.

I. În baza art. 13 alin. (1) şi (3) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.

În baza art. 329 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, dispunându-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani şi 6 luni închisoare, sporită la 9 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.

II. În baza art. 13 alin. (1) şi (3) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei F.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.

În baza art. 329 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata şi la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism.

În baza art. 328 C. pen., a fost condamnată aceeaşi inculpată la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de prostituţie.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei, dispunându-se ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, sporită la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen. Ca pedeapsă accesorie, a fost interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii S.D. şi F.A.Prin apelul inculpatului S.D. a fost criticată greşita încadrare juridică dată

faptelor reţinute în sarcina sa, susţinându-se că probatoriul administrat în cauză nu confirmă acuzaţia privind traficul de persoane, activitatea infracţională desfăşurată realizând exclusiv infracţiunea de proxenetism prevăzută în art. 329 alin. (1) C. pen.

Prin decizia nr. 9/A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.

În considerentele deciziei din apel au fost prezentate motivele pentru care nu a fost primită cererea inculpatului S.D. privind schimbarea de încadrare juridică, făcându-se referire la probele din care rezultă că martorele C.F., K.E. şi R.A. au fost victimele traficului de persoane.

Şi împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii S.D. şi F.A., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 14 C. proc. pen.

Din oficiu, cu ocazia dezbaterilor în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în discuţia părţilor incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. atras de incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a participat la soluţionarea cauzei în apel, în care a fost pronunţată decizia ce formează obiectul examinării de faţă.

Examinând decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt fondate pentru existenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. şi care face inutilă analizarea celorlalte motive invocate, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit actelor şi lucrărilor cauzei, trimiterea în judecată a inculpaţilor S.D. şi F.A. a avut loc iniţial în baza rechizitoriului din 3 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, sub acuzaţia de săvârşire în comun a infracţiunii de proxenetism prevăzută în art. 329 C. pen. şi prostituţie prevăzută în art. 328 C. pen. suplimentar pentru inculpata F.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, iar prin sentinţa penală nr. 1066 din 29 aprilie 2009 pronunţată de această instanţă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, subsecvent schimbării încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, din infracţiunea prevăzută în art. 329 C. pen. în infracţiunile prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 347/PI din 1 iunie 2009 a Tribunalului Timiş a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a organului de urmărire penală în efectuarea cercetărilor în cauză şi s-a dispus trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în vederea refacerii urmăririi penale în raport cu noua încadrare juridică dată faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor prin rechizitoriu.

Hotărârea de restituire a fost atacată cu recurs, iar prin decizia penală nr. 714/R din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în complet format din judecătorii C.C., D.I. şi V.l., menţinându-se soluţia de restituire a cauzei la procuror, s-a dispus ca refacerea urmăririi penale să fie efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, parchet specializat în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001, conform art. 12 din Legea nr. 508/2004.

Prin aceeaşi decizie, au fost respinse recursurile inculpaţilor S.D. şi F.A. prin care se solicita casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la Judecătoria Timişoara, contestându-se reţinerea în încadrarea juridică a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 678/2001.

În cuprinsul deciziei, instanţa de recurs a constatat că schimbarea de încadrare juridică fusese corespunzător dispusă raportat la starea de fapt expusă în rechizitoriu şi din care rezulta că martorele C.F., K.E. şi R.A. au întreţinut raporturi sexuale pentru profitul celor doi inculpaţi, victimele minore fiind găzduite într-un imobil în scopul exploatării sexuale de către inculpaţi, activitate circumscrisă infracţiunii de trafic de minori prevăzută în art. 13 din Legea nr. 678/2001.

După refacerea urmăririi penale şi sesizarea instanţei, prin sentinţa penală nr. 254/PI din 17 mai 2010 a Tribunalului Timiş a fost soluţionată acţiunea penală privind pe inculpaţii în cauză, dispunându-se condamnarea acestora pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 C. pen. şi, respectiv, art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001, art. 329 C. pen. şi art. 328 C. pen.

La judecata în primă instanţă, inculpaţii au solicitat schimbarea de încadrare juridică dată faptelor reţinute în sarcina lor prin rechizitoriu, invocând insuficienţa probatoriului în ceea ce priveşte acuzaţia de trafic de minori.

Hotărârea de condamnare a fost atacată cu apel, principala critică a inculpatului S.D. vizând greşita încadrare juridică prin reţinerea infracţiunii prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001.

Prin decizia penală nr. 9/A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, respingându-se apelurile inculpaţilor, a fost menţinută în întregime hotărârea primei instanţe, inclusiv în ceea ce prieşte caracterizarea juridică a activităţii infracţionale desfăşurate în cauză.

Decizia din apel a fost pronunţată în complet format din judecătorii D.I. şi L.A., rezultând că preşedintele completului făcuse parte şi din compunerea instanţei care soluţionase recursurile formulate de inculpaţi împotriva hotărârii de restituire a cauzei în vederea refacerii urmăririi penale.

Potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză este incompatibil să se pronunţe în aceeaşi cauză.

În raport cu situaţia prezentată şi dispoziţia de lege enunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că judecătorul D.I. era incompatibil să participe la judecata cauzei în apel, după ce anterior făcuse parte şi din completul care soluţionase recursurile declarate împotriva hotărârii de restituire a cauzei la procuror.

Este adevărat că prin decizia instanţei de casare nu se soluţionase fondul acuzaţiilor, dar prin rezolvarea problemei vizând competenţa organului de urmărire penală, judecătorii instanţei de casare şi-au exprimat părerea cu privire la încadrarea juridică dată faptelor ce formează obiectul acuzaţiilor formulate împotriva inculpaţilor.

Prin apelul introdus de inculpatul S.D., formulat împotriva sentinţei de condamnare, a fost criticată încadrarea juridică dată faptei săvârşite asupra minorelor C.F., K.E. şi R.A., încadrare cu privire la care instanţa de recurs, din a cărei alcătuire a făcut parte şi judecătorul D.I., se pronunţase anterior în sensul existenţei faptei şi a caracterizării ei juridice.

În aceste condiţii, prezenţa magistratului D.I. la soluţionarea cauzei în apel, după ce într-un prim ciclu procesual îşi exprimase părerea cu privire la aspecte esenţiale pronunţării soluţiei în cauză, se circumscrie cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen., fiind evidentă opinia sa în legătură cu încadrarea juridică a faptelor atribuite inculpatului S.D. şi cu privire la care se invocase nelegalitatea sentinţei primei instanţe.

Ca urmare, neregularitatea constatată atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., impunând desfiinţarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

Aşa fiind, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei nr. 9/A din 13 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă a Curţii de Apel Timişoara.

1. Dispoziţiile art. 741 C. pen., referitoare la reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative în cazul anumitor infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 şi declarate neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege penală mai favorabilă.

2. Dispoziţiile art. 741 C. pen. sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale, cum este infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, prin care s-a pricinuit o pagubă, numai dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Prin urmare, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, dispoziţiile art. 741 C. pen. nu sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, dacă inculpatul a acoperit numai paguba efectivă (lucrum cessans) constând în obligaţiile fiscale, iar nu şi beneficiul nerealizat (damnum emergens), reprezentat de majorările de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală, întrucât nu a acoperit integral prejudiciul cauzat.    

3. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 741 C. pen. în cauzele soluţionate în primă instanţă şi în apel după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 se examinează prin prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului), care este incident numai dacă, după pronunţarea hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziţii mai favorabile sub aspectul incriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen.).

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4144 din 6 decembrie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 99 din 22 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul

Dolj, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B.V. la pedeapsa de un an închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 85 C. pen., s-a dispus anularea suspendării condiţionate privind pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 409 din 10 iulie 2006 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 3974 din 27 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 33 - 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.V. să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., aceasta din urmă constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales va fi decăzut din drepturi.

În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 combinat cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului pentru înscrierea cuvenitelor menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Bucureşti.

S-a constatat că inculpatul a achitat din prejudiciul adus bugetului general consolidat al statului sumele de 3.731,78 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, respectiv suma de 3.147 lei - impozit pe profit.

A fost obligat inculpatul B.V. la plata dobânzilor legale şi penalităţilor de întârziere aferente, conform Codului fiscal, calculate de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data de 11 ianuarie 2011 (când inculpatul a achitat paguba efectivă).

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova a fost trimis în judecată inculpatul B.V., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

După înregistrarea dosarului pe rolul instanţei, la prima zi de înfăţişare, inculpatul prin apărător ales a depus la dosar copie de pe chitanţa din 11 ianuarie 2011, prin care a făcut dovada achitării sumelor de 3.732 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată, respectiv de 3.147 lei cu titlu de impozit pe profit şi a recunoscut vinovăţia, potrivit art. 3201 C. proc. pen.

Procedându-se conform dispoziţiilor art. 3201 alin. (4) C. proc. pen., luându-se act de probatoriile administrate şi de declaraţia inculpatului, s-a constatat că fapta inculpatului ce în calitate de administrator al societăţii comerciale V.A. (societate în prezent radiată în urma închiderii procedurii falimentului, aşa cum a rezultat din extrasul emis de Oficiul Registrului Comerţului), în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată, nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii şi nu a declarat organelor de control abilitate operaţiunile comerciale de aprovizionare desfăşurate în perioada august - septembrie 2005 cu mai multe societăţi, respectiv cu societatea comercială S., societatea comercială A., societatea comercială V.E. şi societatea comercială C. şi nici operaţiunile comerciale de livrare efectuate în cursul lunii septembrie 2005 cu societatea comercială T.R., societatea comercială T.U., societatea comercială C.O., societatea comercială N. şi P.F. „G.L.”, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma totală de 6.879 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a constatat că Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Bucureşti a formulat cerere de constituire ca parte civilă, prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, reprezentând obligaţii fiscale aferente tranzacţiilor comerciale desfăşurate de societatea al cărui administrator a fost, respectiv suma de 3.732 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată şi suma de 3.147 lei cu titlu de impozit pe profit, la care să fie adăugate accesoriile legale prevăzute de Codul de procedură fiscală calculate de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data stingerii în totalitate a sumei datorate, cu menţiunea că prevederile art. 1201 din Codul procedură fiscală prevăd că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii debitului inclusiv.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză s-a reţinut că societatea administrată de inculpat, în perioada august - septembrie 2005, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, nu a declarat şi nu a virat către bugetul general consolidat al statului taxa pe valoarea adăugată în sumă de 3.732 lei aferentă mărfurilor vândute şi nici impozitul pe profit în sumă de 3.147 lei, la care expertul a adăugat dobânzi de întârziere pentru neplata acestor obligaţii bugetare calculate la zi începând cu data de 25 octombrie 2005 până la 11 martie 2010 când s-a întocmit expertiza.

Deşi art. 741 C. pen., introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010, prevede că în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, precum şi al unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, printre care se încadrează şi infracţiunile reglementate în Legea nr. 241/2005, prin care s-a

pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmării penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, în condiţiile în care acesta este de până Ia 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul fiscal, în cauza de faţă inculpatul, cu chitanţa depusă la dosar, a făcut dovada că a achitat obligaţiile fiscale de la care s-a sustras societatea administrată de acesta, respectiv taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 3.732 lei şi impozitul pe profit în cuantum de 3.147 lei, fără a achita accesoriile acestora, astfel că nu poate beneficia de prevederile legale menţionate, deoarece, potrivit art. 14 C. proc. pen., repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune presupune atât repararea pagubei efective, cât şi despăgubirile pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Prin decizia nr. 143 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul inculpatului B.V., a desfiinţat hotărârea atacată numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei închisorii şi a dispoziţiilor privind soluţionarea acţiunii civile.

În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de un an şi 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare ce s-a compus din cuantumul pedepsei, la care s-a adăugat un interval de 2 ani, în total 3 ani şi 6 luni, făcându-se aplicarea art. 863 C. pen.

S-au aplicat dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen.A fost obligat inculpatul la plata majorărilor de întârziere aferente calculate

conform Codului de procedură fiscală, de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data de 11 ianuarie 2011, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 741 C. pen., s-a reţinut că aceste dispoziţii legale introduse prin Legea nr. 202/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, însă declararea ca neconstituţională a dispoziţiei legale analizate nu exclude aplicarea sa, ca lege penală mai favorabilă, potrivit art. 13 C. pen.

Instanţa de apel, similar celor reţinute de instanţa de fond, a constatat că dispoziţiile art. 741 C. pen. nu sunt incidente în speţă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicabilitate ale acestora.

În acest sens se reţine că, potrivit art. 741 alin. (1) şi (2) C. pen., în cazul săvârşirii unor infracţiuni economice, prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă până la soluţionarea cauzei în primă instanţă inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, care este până la 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Temeiul răspunderii inculpatului pentru prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului, în speţa dedusă judecăţii, îl constituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998, art. 999 C. civ.

Or, acest temei al răspunderii obligă inculpatul la repararea prejudiciului integral, atât în ce priveşte dauna efectivă (lucrum cessans), cât şi beneficiul nerealizat (damnum emergens).

S-a reţinut astfel că, în mod temeinic, prima instanţă a stabilit răspunderea inculpatului şi cu privire la plata majorărilor de întârziere aferente prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, prin fapta inculpatului ce are caracterul unei infracţiuni.

Pentru aceste considerente, dispoziţiile art. 741 C. pen. nu sunt aplicabile inculpatului, neputându-se reţine că acesta a achitat în integralitate prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunii.

Analizând cauza potrivit dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel a mai constatat că, referitor la latura civilă a cauzei, eronat prima instanţă a dispus obligarea inculpatului la plata dobânzilor legale şi a penalităţilor de întârziere aferente prejudiciului cauzat de inculpat bugetului consolidat de stat, conform Codului fiscal, deoarece în materia creanţelor fiscale beneficiul nerealizat prin plata cu întârziere a unor obligaţii fiscale este cuantificat prin majorări de întârziere, iar nu prin dobânzi şi penalităţi, iar reglementarea şi modul de calcul al acestora este cuprinsă în Codul de procedură fiscală, art. 119 şi urm., iar nu în Codul fiscal.

În consecinţă, a dispus obligarea inculpatului la plata majorărilor de întârziere aferente calculate conform Codului de procedură fiscală de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data de 11 ianuarie 2011.

Împotriva deciziei nr. 143 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul B.V., invocând cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

În motivare, a susţinut că la individualizarea pedepsei nu au fost avute în vedere circumstanţele sale personale favorabile, comportarea sinceră în proces şi, întrucât a achitat în întregime prejudiciul cauzat bugetului de stat, sunt incidente dispoziţiile art. 741 alin. (2) C. pen. care prevăd aplicarea unei sancţiuni administrative.

Examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului B.V. este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Se constată că, în urma analizării materialului probator administrat în cauză, instanţele de fond şi apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, o justă încadrare a faptei inculpatului B.V., constatând că vinovăţia acestuia a fost dovedită, fiind întrunite condiţiile legale pentru răspunderea penală a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În primă instanţă, la termenul din 9 februarie 2011, când pricina s-a judecat în fond, inculpatul B.V., în prezenţa apărătorului ales, a declarat până la începerea cercetării judecătoreşti că recunoaşte săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei, solicitând ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Instanţa de fond a apreciat corect că este aplicabilă procedura simplificată, pentru că există declaraţia inculpatului făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, a dispus condamnarea inculpatului pentru evaziune fiscală, aplicându-i o pedeapsă în conformitate cu prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

În recurs, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului B.V. pentru fapta săvârşită au fost avute în vedere, corect, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege, reduse cu o treime prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., natura şi gravitatea faptei comise - infracţiune economică prin care s-a pricinuit o pagubă bugetului de stat, circumstanţele reale în care a fost săvârşită, urmările produse, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului. Fiind stabilită o pedeapsă într-un cuantum sub minimul special prevăzut de lege, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, s-au avut în vedere într-o măsură suficientă atât datele care circumstanţiază persoana inculpatului (vârsta,

antecedentele penale), cât şi pericolul social concret al faptei, pus în evidenţă de împrejurările şi modalitatea în care a acţionat.

Este adevărat că inculpatul a avut o comportare sinceră în proces, recunoscând săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei, judecata realizându-se pe baza probelor administrate la urmărire penală, ceea ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi implicit reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Se constată, însă, că aceeaşi împrejurare - comportarea sinceră în proces - a fost valorificată o dată prin reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., astfel că nu justifică a fi reţinută în favoarea inculpatului şi circumstanţa atenuantă prevăzută în dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

Cât priveşte persoana inculpatului B.V., se constată că este angajat în cadrul societăţii comerciale R., este căsătorit şi are un copil minor în întreţinere, dar anterior a mai fost condamnat la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare pentru înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea prevăzută în art. 1275 din Legea nr. 149/2004, întrucât în calitate de administrator al unei societăţi comerciale a introdus în circuitul civil ca mijloace de plată file cec fără a avea disponibil în contul societăţii şi fără a avea specimen de semnătură în bancă, precum şi pentru alte activităţi care încălcau obligaţia de a prezenta documentele necesare de pe înregistrările contabile ale societăţii ce o administra la acea dată.

Infracţiunile sunt concurente cu fapta dedusă judecăţii, ceea ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 85 alin. (1) C. pen., fiind anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 409 din 10 iulie 2006 a Tribunalului Dolj şi contopite pedepsele.

Prin urmare, o reducere a cuantumului pedepsei închisorii aplicată inculpatului pentru evaziune fiscală nu se justifică în raport cu antecedenţa penală a inculpatului ce a manifestat perseverenţă infracţională.

În recurs, apărarea a mai susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 741 alin. (2) C. pen. şi, întrucât inculpatul a acoperit prejudiciul cauzat bugetului de stat, se impunea să-i fie aplicată o sancţiune administrativă.

Criticile formulate vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului), care este incident numai dacă, după pronunţarea hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziţii mai favorabile inculpatului sub aspectul incriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen.), ceea ce nu este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 741 C. pen. - reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative în cazul anumitor infracţiuni - au fost introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010, dar declarate neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011.

Dispoziţiile legale enunţate sunt în principiu aplicabile în cauză, întrucât constituie o lege penală mai favorabilă, avându-se în vedere că prevăd că în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă (...), infracţiuni economice prevăzute în legi speciale (infracţiunea de evaziune fiscală fiind una dintre acele infracţiuni economice la care textul face referire), prin care s-a pricinuit o paguba, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. La

alin. (2) al art. 741 C. pen. se prevede că în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Prin urmare, în raport cu sancţiunile penale ce sunt prevăzute, dispoziţiile art. 741 C. pen. constituie o lege penală mai favorabilă.

În speţă, inculpatul nu poate beneficia însă de dispoziţiile legale favorabile, pentru că nu a acoperit integral prejudiciul cauzat bugetului de stat.

În soluţionarea acţiunii civile, instanţa este ţinută şi de respectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat, ceea ce presupune atât repararea pagubei efectiv încercată - lucrum cessans - cât şi acoperirea folosului material, a unui câştig de care partea civilă a fost lipsită - damnum emergens.

În cauză, inculpatul a achitat obligaţiile fiscale de la care societatea ce o administra s-a sustras, ce au constat în TVA (taxă pe valoarea adăugată) în cuantum de 3.732 lei şi impozit pe profit în sumă de 3.147 lei, dar nu a achitat majorările de întârziere (damnum emergens) aferente sumei achitate, calculate conform Codului de procedură fiscală de la 25 octombrie 2005 când obligaţiile legale de plată au devenit scadente şi până la 11 ianuarie 2011 când inculpatul a achitat paguba efectivă. Corect, cele două instanţe, fond şi apel au apreciat că dispoziţiile art. 741 C. pen. nu-i sunt aplicabile inculpatului, de vreme ce nu a acoperit integral prejudiciul cauzat, adică nu numai paguba efectivă, dar şi beneficiul nerealizat constând în majorări de întârziere aferente sumei achitate.

Constatând că decizia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.V. împotriva deciziei nr. 143 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

 

În conformitate cu prevederile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, numai hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a acestei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Prin urmare, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorie ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căii de atac a recursului, competenţa de soluţionare a acestei căi de atac revenind curţii de apel, potrivit dispoziţiilor art. 281 pct. 3 C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 216 din 5 februarie 2011

 

Prin sentinţa penală nr. 783 din 9 decembrie 2010, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a dispus următoarele:

I. În temeiul art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul D.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în variantă agravată, făcând aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi lit. b) C. pen., după care, în temeiul art. 61 alin. (1) teza a II-a C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 388 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 59 din 5 februarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 484/R din 10 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia l penală, pe care l-a contopit cu pedeapsa închisorii aplicată, astfel că inculpatul va executa pedeapsa închisorii cea mai grea, şi anume pedeapsa de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, în temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen.

II. În temeiul art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul L.M. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen. şi a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

În termen legal, sentinţa a fost atacată de către ambii inculpaţi.La termenul de judecată din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a

calificat calea de atac ca fiind apel, a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, iar prin decizia penală nr. 206 din 28 ianuarie 2011 a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin decizia nr. 75/A din 4 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.D., în baza art. 3002

raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., iar în baza art. 42 C. proc. pen. şi art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

În baza art. 43 alin. (3) C. proc. pen, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

S-a reţinut că, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, rezultă că hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea nouă.

Ca atare, hotărârea atacată, pronunţată la 9 decembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, este supusă căilor de atac prevăzute de aceasta, şi anume recursului, care este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti.

Fiind învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport cu dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, doar hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

Întrucât, în speţă, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 9 decembrie 2010, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, aceasta este supusă căii de atac a recursului, competenţa de soluţionare revenind Curţii de Apel Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 281 pct. 3 C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i-a trimis dosarul pentru soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii D.D. şi L.M.

împotriva sentinţei penale nr. 783 din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

 

1. Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, numai hotărârile pronunţate înainte de data intrării în vigoare a aceste legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul şi, prin urmare, hotărârile pronunţate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin această lege, fiind lipsită de relevanţă data sesizării instanţei de judecată. În consecinţă, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorie ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului, conform art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., competenţa de soluţionare a acestei căi de atac aparţinând curţii de apel, potrivit art. 281 pct. 3 C. proc. pen.

2. Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu se referă la căile de atac, ci la competenţa instanţelor cu privire la procesele în curs de judecată, în care instanţele au fost sesizate înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010 şi nu au pronunţat hotărâri până la data intrării în vigoare a acestei legi, în materia căilor de atac fiind aplicabile numai dispoziţiile art. XXIV alin. (1).

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 326 din 25 februarie 2011

 La data de 3 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată

de Curtea de Apel Târgu Mureş cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între această instanţă şi Tribunalul Mureş.

Prin decizia penală nr. 49/R din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în conformitate cu art. 39 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Târgu Mureş privind soluţionarea căii de atac formulată de inculpatul S.Z. împotriva sentinţei penale nr. 137 din 10 decembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Târnăveni.

În baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a căii de atac formulate de inculpat în favoarea Tribunalului Mureş.

În baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Mureş, urmând a fi înaintat dosarul instanţei superioare comune, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) şi art. 44 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului S.Z.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că prin decizia penală nr. 27/R din 21 ianuarie 2011, Tribunalul Mureş, în baza art. 39 C. proc. pen. coroborat cu art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Mureş privind soluţionarea recursului declarat de inculpatul S.Z. împotriva sentinţei penale nr. 137 din 10 decembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Târnăveni şi, în baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.

În motivarea deciziei penale menţionate, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 137 din 10 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Târnăveni, s-a dispus, în baza art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 alin. (1) lit. c) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului S.Z. la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare. În baza art. 71 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.; în baza art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 40/2009 pronunţată de Judecătoria Târnăveni şi s-a dispus ca inculpatul să execute, în final, pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare.

Potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 29 iulie 2010 la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, inculpatul a declarat apel la data de 30 decembrie 2010, cauza fiind înaintată Tribunalului Mureş la data de 6 ianuarie 2011, în vederea soluţionării apelului. Această din urmă instanţă a trimis, pe cale administrativă, dosarul la Curtea de Apel Târgu Mureş pentru competentă soluţionare.

Curtea de Apel Târgu Mureş a trimis, la rândul său, tot pe cale administrativă, dosarul Tribunalului Mureş în vederea soluţionării apelului declarat de inculpat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului la data de 14 ianuarie 2010, fiind stabilit prim termen de judecată în apel la data de 14 martie 2011.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2011, termen intermediar fixat pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatului, s-a procedat la recalificarea căii de atac ca fiind recurs şi s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş. S-a procedat, totodată, la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive dispuse şi menţinute faţă de inculpatul S.Z.

Cu privire la excepţia invocată, Tribunalul Mureş a reţinut că, potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Per a contrario, hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de noua lege, adică de Codul de procedură penală modificat prin Legea nr. 202/2010.

În concret, în opinia tribunalului, toate hotărârile pronunţate de judecătorii după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 vor fi supuse numai căii de atac a recursului a cărei soluţionare este, potrivit art. 281 pct. 3 C. proc. pen., modificat prin legea menţionată, de competenţa curţii de apel. Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu au incidenţă în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa cauzelor aflate în curs de judecată la momentul modificării Codului de procedură penală, adică la cauze în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 26 ianuarie 2011, iar la termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2011, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, această instanţă a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială în soluţionarea căii de atac, declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Mureş şi ivirea conflictului negativ de competenţă între cele două instanţe şi, pe cale de consecinţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Analizând excepţia invocată din oficiu, curtea de apel a invocat dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, din conţinutul cărora rezultă în mod neechivoc că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei vor continua să fie judecate de instanţele iniţial sesizate, competenţa instanţelor stabilită prin legea menţionată aplicându-se doar cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Prin urmare, în opinia curţii de apel, competenţa funcţională se va aplica numai cu privire la sentinţele pronunţate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu judecarea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, după intrarea în vigoare a „legii micii reforme.”

În situaţia în care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, sentinţele pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sunt supuse apelului care va fi judecat de tribunal, decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de apel.

Având în vedere că Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar textul de lege se referă la sesizarea primară a instanţei, prin rechizitoriu, încheiere etc., şi nicidecum la sesizările derivate, prin căile de atac şi constatând că instanţa de fond a fost sesizată la data de 24 august 2010, a concluzionat în sensul că se aplică dispoziţiile legii vechi şi, prin urmare, Tribunalul Mureş este competent să soluţioneze calea de atac formulată de inculpatul S.Z.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş, constată că această din urmă instanţă este competentă material să soluţioneze recursul declarat de inculpatul S.Z. împotriva sentinţei penale nr. 137 din 10 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Târnăveni, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, care cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii, prevede în art. XXIV alin. (1) că „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Prin legea menţionată au fost modificate şi unele dispoziţii din Codul de procedură penală, şi anume art. 361 alin. (1) lit. a), în sensul că nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii şi art. 3851 alin. (1) lit. a), care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) mai sus enunţat rezultă, fără echivoc, că numai hotărârile nedefinitive pronunţate înainte de 25 noiembrie 2010 - data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală nemodificate prin legea menţionată.

Prin urmare, hotărârile pronunţate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de noua lege, respectiv de Codul de procedură penală modificat, fiind lipsită de relevanţă data sesizării instanţei de judecată.

În speţa dedusă judecăţii, sentinţa penală nr. 137/2010 fiind pronunţată de Judecătoria Târnăveni la data de 10 decembrie 2010 şi vizând o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care potrivit Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului (art. 3851 alin. 1 lit. a C. proc. pen. modificat), a cărui soluţionare este de competenţa curţii de apel (art. 281 pct. 3 C. proc. pen. modificat).

Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, ele vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor aflate în curs de judecată la data modificării Codului de procedură penală, adică a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre; referitor la căile de atac, sunt aplicabile doar prevederile alin. (1) al articolului menţionat şi care, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - care concordă cu cea a tribunalului, sunt fără echivoc.

În consecinţă, reţinând că, în privinţa căilor de atac relevanţă prezintă data la care s-a pronunţat hotărârea şi nu data la care a fost sesizată instanţa de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul S.Z. în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

Dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000 - care fac parte din Capitolul III, Secţiunea a 2-a, intitulată „Infracţiuni de corupţie” - incriminează, în alin. (1),  „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu” şi stabilesc, în alin. (3), că „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

În conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 78/2000, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în Capitolul III, din care face parte infracţiunea prevăzută în art. 61, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, indiferent de modalitatea normativă prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă.

Aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, care impun, în mod obligatoriu, luarea unei măsuri asigurătorii în cursul procesului penal, nu are ca efect dispunerea automată a confiscării speciale, măsură de siguranţă cu privire la care instanţa de judecată se pronunţă cu ocazia soluţionării fondului cauzei. 

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 4 martie 2011

 

S-a luat în examinare cauza privind, între alţii, pe inculpatul C.C., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr.  78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Inculpatul C.C., prin apărător, a formulat plângere împotriva măsurii asigurătorii a popririi instituită asupra sumei de 200.000 euro, măsură dispusă prin ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În susţinerea plângerii, inculpatul a arătat că acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000, în modalitatea remiterii sumei sus-menţionate coinculpatului V.C., persoană asupra bunurilor căreia organul de urmărire penală trebuia să ia măsura asigurătorie prevăzută în Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, apreciind că ordonanţa emisă de procuror a fost dată cu încălcarea legii, a solicitat admiterea plângerii şi, pe cale de consecinţă, restituirea sumei de 200.000 euro.

Examinând plângerea formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este fondată.

Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, modificată şi completată, a fost incriminată fapta de cumpărare de influenţă, care, potrivit art. 61 alin. (1), constă în „promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.”

Inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 20 mai 2010, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin ordonanţa nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei -, în conformitate cu prevederile art. 163 şi urm. C. proc. pen. şi ale art. 20 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus instituirea popririi asupra sumei de 200.000 euro, depusă de inculpatul C.C. pe numele său şi la dispoziţia organului de urmărire penală.

În motivarea ordonanţei, procurorii de caz au reţinut că, din cercetările efectuate până la data de 6 mai 2010, a rezultat că inculpatul V.C. a pretins şi primit de la inculpatul C.C. suma de 200.000 euro, motiv pentru care, în temeiul art. 20 din Legea nr. 78/2000, potrivit căruia, în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune din cele prevăzute în Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, a aplicat măsura asigurătorie asupra sumei menţionate.

Iniţial, prin ordonanţa nr. 310/P/2009 din 4 mai 2010 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 200.000 euro asupra unui imobil proprietatea inculpatului C.C. La data de 5 mai 2010, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă conţinutul ordonanţei sus-menţionate, ocazie cu care acesta a cerut organului de urmărire penală încuviinţarea de a depune suma de 200.000 euro într-un cont la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

La data sus-menţionată, inculpatul a predat recipisa ce atesta depunerea sumei de 200.000 euro, reprezentând măsura asigurătorie consemnată pe numele inculpatului şi la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Susţinerea inculpatului, în sensul că ordonanţa emisă de procuror este nelegală, nu este întemeiată.

Infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, care în alin. (3) dispune că „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, face parte din Capitolul III, Secţiunea a 2-a intitulată „Infracţiuni de corupţie.”

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol (din care face parte şi infracţiunea prevăzută în art. 61), luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

Având în vedere scopul luării măsurilor asigurătorii, prevăzut în art. 163 C. proc. pen. şi dispoziţiile imperative ale art. 20 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, organul de urmărire penală a instituit poprirea asupra sumei de 200.000 euro - obiect al infracţiunii de cumpărare de influenţă - pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Este adevărat că bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în sensul că titularul dreptului de proprietate pierde, temporar, o componentă constitutivă a acestuia, prerogativa dispoziţiei - ius abutendi sau abusus -, însă nu poate fi primită susţinerea inculpatului în sensul că prin luarea măsurii asigurătorii s-a ajuns la o dublă sancţionare a acestuia, pe de o parte, pentru că, potrivit acuzării, a remis deja coinculpatului V.C. suma de 200.000 euro, iar pe de altă parte, pentru că, urmare a instituirii popririi, se va dispune automat şi confiscarea sumei respective. Confiscarea specială nu operează automat, ca efect al luării în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, cu privire la această măsură de siguranţă urmează a se pronunţa instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului cauzei.

Legea nr. 78/2000, modificată şi completată, în art. 20 şi art. 61, nu distinge în privinţa luării unei măsuri asigurătorii, în funcţie de modalitatea normativă prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracţiunii de cumpărare de influenţă, respectiv, prin promisiune, oferire sau dare efectivă de bani sau bunuri, ci conţine o dispoziţie imperativă ce impune, în mod obligatoriu, luarea măsurii asigurătorii, dispoziţie căreia i s-a conformat organul de urmărire penală.

În consecinţă, plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanţei procurorului nr. 310/P/2009 din 6 mai 2010 este nefondată, fiind respinsă, ca atare, potrivit art. 168 C. proc. pen.

 

În conformitate cu art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atunci când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazul în care fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia. În aplicarea art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa militară rămâne competentă să judece chiar dacă inculpaţii, după săvârşirea infracţiunilor, nu mai au calitatea de militar, în cazul în care faptele, între care şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen., au fost săvârşite în legătură cu concursurile pentru ocuparea posturilor de militari.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 496 din 31 martie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 46 din 16 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul

Militar Teritorial Bucureşti, în baza art. 39 raportat la art. 28 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi după calitatea persoanei a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, excepţie invocată din oficiu de instanţă şi, în baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a declinat competenţa se soluţionare a cauzei privind pe inculpaţii:

- G.M., fost inspector şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în: art. 25 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; art. 25 raportat la art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen.; art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (fapte pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 26 aprilie 2010); art. 289 C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (fapte pentru care s-a început urmărirea penală prin ordonanţa din 9 iunie 2010); art. 25 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 288 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (fapte pentru care s-a început urmărirea penală prin ordonanţa din 16 iunie 2010);

- lt. col. (r) L.E., fost adjunct al inspectorului şef din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; mr. P.D., fost şef Serviciu prevenirea incendiilor din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; plt. Z.V., col. B.S., lt. O.M., plt. adj. N.A., plt. adj. V.A., sg. maj. C.I., sg. maj. M.B., sg. maj. T.I., lt. B.D., plt. N.V., sg. maj. T.D., şi m.m. D.V., plt. P.C., plt. maj. C.C., col. C.T., lt. O.P., mr. C.M., lt. M.S., sg. maj. M.O., sg. maj. C.V., sg. maj. M.A., plt. A.M., sg. maj. Ţ.S., sg. maj. B.A., sg. maj. F.C., sg. maj. I.M., sg. maj. C.V., plt. maj. D.C., sg. maj. C.I., plt. G.F., sg. maj. A.S., sg. maj. M.F., sg. maj. B.C., sg. maj. B.M., plt. maj. R.S., cpt. B.N., lt. P.L., plt. C.E., sg. maj. C.I., plt. maj. N.V., sg. maj. P.C. şi sg. maj. B.C. din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; plt. (r) S.I., col. (r) B.C., plt. adj. (r) R.I., lt. col. (r) P.G., mr. (r) A.M. şi plt. (r) A.I., foşti angajaţi din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; col. B.C., fost prim-adjunct al inspectorului şef din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă; lt. col. R.P., fost şef al Inspectoratului Judeţean de Jandarmi, pentru săvârşirea de infracţiuni de fals în înscrisuri, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, luare de mită, favorizarea infractorului, trimişi în judecată prin rechizitoriul din 26 iulie 2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunile sus-arătate, că faptele pretins săvârşite de aceştia se circumscriu cazurilor de indivizibilitate şi de conexitate prevăzute în art. 33 şi art. 34 C. proc. pen. şi că, în opinia procurorului, judecata în primă instanţă pentru toate faptele şi toţi făptuitorii trebuie efectuată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, datorită calităţii de militar activ a tuturor inculpaţilor la data săvârşirii faptelor, ignorându-se dispoziţiile art. 28 C. proc. pen. cu referire la art. 27 pct. 1 lit. a) - e1) şi art. 40 C. proc. pen.

S-a mai reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile legale cumulative pentru toţi inculpaţii şi pentru toate faptele.

Astfel, deşi toate faptele deduse judecăţii sunt pretins săvârşite în perioada august - octombrie 2007, când toţi inculpaţii erau militari activi, faptele acestora nu au legătură cu atribuţiile de serviciu, aşa cum au cele pretins săvârşite de către inculpaţii col. G.M. (fost şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, cel care a numit prin mai multe ordine de zi pe unitate componenţa comisiilor de concurs pentru încadrarea posturilor de subofiţeri şi ofiţeri la acest inspectorat), col. B.C. (fost prim-adjunct al inspectorului şef din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, care, în luna august 2007, era împuternicit la comanda Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă) şi lt. col. (r) L.E., mr. P.D., plt. Z.V., col. B.S., lt. O.M.,

plt. adj. N.A., plt. adj. V.A., sg. maj. C.I., sg. maj. M.B., sg. maj. Ţ.I., lt. B.D., plt. N.V., sg. maj. T.D., m.m. D.V., plt. (r) S.I., col. (r) B.C., plt. adj. (r) R.I., plt. P.C., plt. maj. C.C., col. C.T., lt. O.P., lt. col. (r) P.G., mr. C.M., mr. (r) A.M., lt. M.S., plt. maj. R.S., lt. P.L., plt. C.E., sg. maj. C.I., plt. maj. N.V., sg. maj. P.C., sg. maj. B.C. şi plt. (r) A.I. (desemnaţi în diferite funcţii în comisiile de concurs, obligaţiile de serviciu fiind stipulate în ordinele de zi), că nu orice faptă de natură penală săvârşită de militari în timpul programului, la locul de muncă sau în afara acestuia are legătură cu îndatoririle lor de serviciu; în cazul săvârşirii de către un militar a unor infracţiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, competenţa de judecată în primă instanţă aparţine instanţei civile, cu respectarea prevederilor privind competenţa după materie.

S-a mai reţinut că sg. maj. M.O., sg. maj. C.V., sg. maj. M.A., plt. A.M., sg. maj. Ţ.S., sg. maj. B.A., sg. maj. F.C., sg. maj. I.M., sg. maj. C.V., plt. maj. D.C., sg. maj. C.I., plt. G.F., sg. maj. A.S., sg. maj. M.F., sg. maj. B.C. şi sg. maj. (r) B.M. au devenit cadre militare ale Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, atribuţiile lor de serviciu rezultând din calitatea de subofiţeri servanţi-conducători auto în cadrul inspectoratului; chiar dacă se afirmă faptul că ofiţerii şi subofiţerii din comisia de examinare din luna august 2007 le-au falsificat foile de răspuns pentru a fi declaraţi admişi în mod ilegal şi că, fiind chemaţi toţi la sediul inspectoratului după dobândirea calităţii de militar activ şi luând la cunoştinţă despre situaţia expusă mai sus, au participat la reîntocmirea unor noi foi de concurs, în scopul ca organele de anchetă să nu poată identifica foile falsificate şi ca astfel să nu poată fi traşi la răspundere cei vinovaţi, operaţiune în cadrul căreia au ajutat şi la sustragerea din dosarul de concurs a foilor de concurs originale, aceste fapte nu au legătură cu atribuţiile lor de serviciu pentru a determina competenţa de prima instanţă a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Totodată, s-a reţinut că inculpatului sg. maj. (r) B.M. i-a încetat calitatea de militar activ înainte de sesizarea instanţei şi, întrucât faptele pentru care a fost trimis în judecată în prezenta cauză nu au legătură cu atribuţiile de serviciu ca militar, nefiind întrunită nici cerinţa prevăzută în art. 40 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - instanţa militară nu este competenta să judece cauza în fond.

De asemenea, s-a mai arătat că nici faptele reţinute în sarcina inculpaţilor cpt. B.N. (de a adera, în luna octombrie 2007 - când avea calitatea de subofiţer - la o grupare infracţională anterior constituită de cadre din conducerea inspectoratului, ajutând cei 4 membri ai comisiei, dar şi pe secretarul acesteia, să-i întocmească în fals o nouă foaie de concurs, document care după ce a fost falsificat a fost introdus de cei în cauză în dosarul de concurs) şi lt. col. R.P., fost inspector şef la Inspectoratul Judeţean de Jandarmi, făcând deci parte dintr-o altă structură militară decât inculpaţii care au participat la organizarea şi desfăşurarea concursurilor de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (de a determina, prin intermediul inculpatului col. G.M., pe cei 4 membri ai comisiei de la proba sportivă „viteză” să modifice borderoul cu rezultatele probei pentru soţia sa, R.A., care fusese respinsă, în sensul de a se face peste vechea menţiune o nouă menţiune, aceea că această candidată fusese declarată admisă, borderou de care ulterior s-a făcut uz), nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestora, pentru a atrage competenţa instanţei militate; în speţă, raporturile cu serviciul militar ale inculpatului lt. col. R.P. constituie o simplă legătură colaterală, nu o condiţie cu caracter determinant în consumarea infracţiunilor deduse judecăţii; astfel, calitatea de militar a inculpatului nu are nicio relevanţă pentru ca faptele acestuia să atragă competenţa unei instanţe militare, fapte similare putând fi săvârşite şi de către civili (oricare dintre soţii sau soţiile candidaţilor), fără să se reţină că acestea au legătură cu îndatoririle lor de serviciu.

Prin sentinţa penală nr. 39 din 1 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Giurgiu s-a admis excepţia de necompetenţă după calitatea persoanei formulată de

Ministerul Public - Direcţia Naţională Anticorupţie, în baza art. 42 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi, în baza art. 43 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Examinând conflictul negativ de competenţă în raport cu considerentele expuse, cu probele dosarului şi cu dispoziţiile legale, se constată următoarele:

Potrivit art. 39 alin. (1) C. proc. pen., excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive.

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.

Raportat la dispoziţiile legale menţionate se constată următoarele:Instanţa învestită iniţial cu soluţionarea cauzei - Tribunalul Militar Teritorial

Bucureşti - a reţinut că, în cauză, toţi inculpaţii trimişi în judecată aveau calitatea de militari activi la data săvârşirii faptelor, dar că unii dintre aceştia au pierdut această calitate până la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu. În acest sens, s-a făcut referire la situaţia inculpatului sg. maj. (r) B.M., căruia i-a încetat calitatea de militar activ înainte de sesizarea instanţei, R.P. care făcea parte dintr-o altă structură militară decât inculpaţii şi A.I. care a fost trecut în rezervă anterior sesizării instanţei, precum şi la alte persoane pentru care s-a apreciat că au devenit personal civil între momentul săvârşirii faptelor şi cel al trimiterii lor în judecată prin rechizitoriu.

Astfel, motivarea instanţei militare are în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., şi anume împrejurarea că instanţa competentă după calitatea persoanei îşi menţine competenţa de soluţionare a cauzei atunci când inculpatul a pierdut calitatea cerută de lege pentru a fi judecat de o altă instanţă decât cea comună, doar în măsura în care infracţiunile care formează obiectul sesizării instanţei au fost săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu.

Analizând actele şi lucrările dosarului cu referire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că activitatea desfăşurată de inculpaţii care au pierdut calitatea până la momentul sesizării instanţei nu poate fi disociată de atribuţiile lor de serviciu, chiar dacă unii dintre inculpaţi nu aveau calitatea de membri ai comisiilor de concurs.

Faptele comise de aceştia nu puteau fi realizate decât în virtutea atribuţiilor ce le reveneau şi care îi puneau în contact cu inculpaţii despre care se reţine că aveau asemenea competenţe şi pe care i-au determinat să modifice rezultatele concursurilor, în sensul de a promova candidaţi care nu obţinuseră note pentru a fi declaraţi admişi în detrimentul unor candidaţi merituoşi care au fost depunctaţi şi declaraţi respinşi.

Faptul că unii dintre inculpaţi au falsificat documentele de concurs ale unor candidaţi şi le-au introdus în dosarele personale ale acestora, iar alţi inculpaţi au făcut intervenţii pe lângă membrii comisiei de examinare pentru favorizarea unora dintre candidaţii cu care se aflau în relaţii de familie sau personale, aderând astfel la o grupare infracţională deja constituită, reprezintă fapte comise în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestor inculpaţi, chiar dacă niciunul dintre ei nu era membru al comisiei de examinare sau nu avea atribuţii legate de desfăşurarea concursului pentru ocuparea locurilor de ofiţeri sau subofiţeri în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă şi chiar dacă nu erau abilitaţi să supravegheze desfăşurarea probelor de admitere, să evalueze rezultatele obţinute sau să le facă publice.

Aderarea la o grupare infracţională nu este posibilă decât în contextul existenţei unor relaţii profesionale ori personale dintre inculpaţi, aceştia fiind colegi de serviciu în cadrul aceleiaşi structuri. În acest mod se pot cunoaşte între

ei, se pot informa reciproc în legătură cu datele concrete privind organizarea concursului, baremele ce trebuie atinse la probele de aptitudini fizice, grilele de răspuns la examenele teoretice.

Pentru considerentele arătate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 40 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la competenţa instanţei în caz de schimbare a calităţii inculpatului, având în vedere că faptele deduse judecăţii au legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor - ofiţeri sau subofiţeri la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Astfel, chiar dacă unora dintre inculpaţi le-a încetat calitatea şi implicit activitatea de militari, faptele săvârşite de aceştia se raportează la momentul când aveau această calitate sau la legătura cu activitatea/atribuţiile de serviciu.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 

În conformitate cu dispoziţiile art. 461 alin. (2) şi ale art. 463 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia la executare întemeiată pe prevederile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. privitoare la dispoziţiile civile se judecă de instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care se invocă o nelămurire cu privire la hotărârea pronunţată de prima instanţă, referitoare la data cursului monedei euro la care se face plata despăgubirilor stabilite în această monedă, competenţa de judecată a contestaţiei la executare îi revine primei instanţă, iar nu instanţei de recurs care a modificat numai cuantumul despăgubirilor stabilite în moneda euro, întrucât ceea ce se execută, în sensul prevederilor art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., este dispoziţia privind obligarea la plata despăgubirilor prevăzută în hotărârea primei instanţe, iar nu dispoziţia prevăzută în decizia instanţei de recurs, prin care a fost modificat cuantumul despăgubirilor.

I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 593 din 18 aprilie 2011

 Prin sentinţa civilă nr. 9763 din 17 noiembrie 2010, Judecătoria Bacău,

Secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale privind capătul de cerere având ca obiect contestaţia vizând lămurirea titlului executoriu şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bacău cererea având ca obiect contestaţia cu referire la lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Bacău a reţinut următoarele:Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data

de 8 octombrie 2010, contestatoarea societatea comercială O. a formulat în contradictoriu cu S.D. contestaţie împotriva somaţiei nr. 245 din 5 octombrie 2010 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc M.I. şi contestaţie privind lămurirea

înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu. Contestatoarea a solicitat şi suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare.

În ce priveşte contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, s-a arătat că prin decizia penală nr. 374 din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost respins recursul formulat de societatea comercială O., aceasta fiind obligată la plata sumei de 150.000 euro echivalent în lei, dar fără a se menţiona la data cărui curs euro se va face plata acestor despăgubiri, lucru ce se impune a fi lămurit din punctul de vedere al contestatoarei.

Ulterior, contestatoarea a formulat precizări la acţiune, arătând că titlul executoriu este sentinţa penală nr. 87 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Judecătoria Bacău, modificată prin decizia penală nr. 374 din 17 iunie 2010, situaţie în care hotărârea ce trebuie lămurită este sentinţa penală nr. 87 din 20 ianuarie 2010.

La termenul din 17 noiembrie 2010, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bacău, în favoarea Curţii de Apel Bacău, pentru capătul de cerere având ca obiect lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale raportat la acte dosarului şi la dispoziţiile legale incidente, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.

Potrivit dispoziţiilor art. 416 C. proc. pen., „hotărârile primei instanţe rămân definitive:

1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului;

2. la data expirării termenului de apel:a) când nu s-a declarat apel în termen;

b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului”, iar potrivit dispoziţiilor art. 417 C. proc. pen., „hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când:

a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;

b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.”

În consecinţă, titlul executoriu ce stă la baza executării silite în prezenta cauză este decizia penală nr. 374 din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bacău (prin care a fost casată în parte atât decizia din apel, cât şi sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Bacău, numai cu privire la cuantumul daunelor morale acordate părţii civile şi greşita obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată), aceasta conţinând dispoziţii susceptibile a fi puse în executare silită, iar nu sentinţa penală nr. 87 din 20 ianuarie 2010 pronunţată de Judecătoria Bacău.

Conform dispoziţiilor art. 446 C. proc. pen., „dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile”, iar conform dispoziţiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., „contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.”

Faţă de dispoziţiile legale mai sus analizate, instanţa a constatat întemeiată excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bacău, motiv pentru care a admis-o şi, în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin (3) C. proc. civ., a trimis cererea având ca obiect contestaţie privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu instanţei competente, respectiv Curţii de Apel Bacău.

În temeiul dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ., a disjuns capetele de cerere având ca obiect contestaţia la executarea silită şi suspendarea formelor de executare.

Curtea de Apel Bacău, învestită cu soluţionarea cauzei în urma declinării de competenţă, în temeiul art. 42 C. proc. pen. coroborat cu art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea soluţiei, curtea de apel a invocat următoarele aspecte:Cazul de contestaţie la executare prevăzut în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen. poate fi invocat atunci când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare.

Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe diferite, în funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia.

În art. 461 alin. (2) C. proc. pen. se arată că în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d) contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută în alin. (1) sau (6) al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Prin contestaţia la executare formulată în prezenta cauză, societatea comercială O. a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 87 din 20 ianuarie 2010, hotărâre pronunţată de Secţia penală a Judecătoriei Bacău, aşa cum a fost modificată prind decizia penală nr. 374 din 17 iunie 2010.

Prin decizia penală menţionată, au fost casate în parte hotărârile pronunţate în cauză, doar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, care a fost majorat la suma de 150.000 euro de la 70.000 euro, dispoziţia privind plata sumei de bani reprezentând despăgubiri civile, cu titlu de daune morale, rămânând neschimbată.

În opinia curţii de apel, ceea ce se execută, în sensul prevederilor legale mai sus analizate, este dispoziţia dată prin minuta întocmită cu ocazia deliberărilor pe fond a cauzei de către Judecătoria Bacău, care a dispus plata acestei sume, iar nu dispozitivul deciziei penale pronunţate în recurs şi care a vizat doar câtimea despăgubirilor penale, nu şi dispoziţia de plată.

În condiţiile în care această dispoziţie privind plata despăgubirilor civile cu titlu de daune morale ar fi fost dispusă pentru prima data de către instanţa de recurs, competenţa de soluţionare a cererii privind lămurirea dispozitivului deciziei ar fi revenit cu certitudine acestei instanţe, prin interpretarea că ceea ce se execută este dispozitivul hotărârii penale prin care iau decizii executorii.

În consecinţă, reţinând că instanţa de executare este instanţa care a dispus executarea dispoziţiei de plată în sarcina petentei, respectiv Judecătoria Bacău, Secţia penală, iar formularea cererii a vizat în mod expres dispozitivul sentinţei penale a acestei instanţe, aşa cum rezultă din conţinutul cererii aflată la dosar, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 42 C. proc. pen. coroborat cu art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău, ca instanţă de executare a sentinţei penale de condamnare şi de obligare la plata de despăgubiri civile.

Constatând că în cauză a intervenit un conflict negativ de competenţă, s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând conflictul negativ de competenţă creat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

Interpretarea logică a dispoziţiilor art. 463 C. proc. pen. - text de lege ce reglementează contestaţia privitoare la dispoziţiile civile - conduce la concluzia că, în ipoteza prevăzută în art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., precum în speţa de faţă, şi anume contestaţia la executare formulată când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare, competenţa de soluţionare aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.

În prezenta cauză, contestatoarea a solicitat lămurirea dispoziţiilor sentinţei penale nr. 87 din 20 ianuarie 2010, hotărâre pronunţată de Secţia penală a Judecătoriei Bacău, prin care, dezlegând acţiunea penală, instanţa a procedat şi la soluţionarea acţiunii civile adiacente exercitate în cauză.

Sentinţa penală invocată a fost modificată, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate părţii civile, prin decizia penală nr. 374 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Bacău, prin care au fost casate în parte atât decizia nr. 168/A din 22 aprilie 2010, cât şi sentinţa penală nr. 87 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bacău.

Deşi sentinţa penală nr. 87 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bacău a fost modificată în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, este de necontestat aspectul că dispoziţia privind plata unei sume de bani, cu titlu de daune morale, astfel cum s-a statuat iniţial de către instanţa de executare - Judecătoria Bacău, a rămas neschimbată, ceea ce a suportat modificare fiind câtimea ei, nu dispoziţia de plată.

Prin urmare, prin modificarea adusă sentinţei instanţei de executare, Curtea de Apel Bacău nu a devenit instanţa care a pronunţat hotărârea ce urmează a se executa, întrucât obligarea la plata daunelor morale nu s-a dispus prima dată de către instanţa de recurs, ci de către Judecătoria Bacău care a dispus plata daunelor morale.

De altfel, este de observat că însăşi contestatoarea, în cuprinsul contestaţiei la executare formulate în temeiul art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a solicitat în mod expres lămurirea dispozitivului sentinţei penale nr. 87 din 20 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bacău.

Apreciind că ceea ce urmează a se executa, în sensul dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. c) şi art. 463 alin. (1) C. proc. pen., este dispoziţia de obligare la plata daunelor morale, statuată prin sentinţa instanţei de executare (Judecătoria Bacău), şi nu dispozitivul deciziei penale a instanţei de recurs, prin care a fost modificată câtimea despăgubirilor, dispoziţia de plată fiind anterioară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Bacău, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., rezolvarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în cursul urmăririi penale, aparţine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, atât din punct de vedere al competenţei după materie şi după calitatea persoanei, cât şi din punct de vedere al competenţei teritoriale, determinată potrivit criteriilor stabilite în art. 30 alin. (1) C. proc. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în ţară.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 606 din 18 aprilie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 127 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti,

Secţia I penală, a dispus, în conformitate cu art. 42 alin. (3) şi art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., declinarea competenţei de soluţionare a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.V. în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a avut în vedere că, prin cererea formulată la data de 29 martie 2011 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul A.V. a solicitat, în baza art. 1602 şi urm. C. proc. pen., liberarea sa provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în baza încheierii din 22 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin care a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi s-a dispus arestarea sa preventivă pentru comiterea infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Analizând actele dosarului raportat la cererea reprezentantului Ministerului Public - Direcţia Naţională Anticorupţie de declinare a competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Iaşi, întemeiată pe prevederile art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că aceasta este întemeiată având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., rezolvarea cererii de liberare provizorie în cursul urmăririi penale revine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, curtea de apel a reţinut că instanţa competentă, atât din punct de vedere material şi după calitatea persoanei, cât şi din punct de vedere teritorial, în raport cu criteriile instituite prin dispoziţiile

art. 30 alin. (1) C. proc. pen., să judece fondul cauzei în care faţă de inculpatul A.V. s-a luat măsura arestării preventive este Curtea de Apel Iaşi, în a cărei rază teritorială de competenţă au fost săvârşite pretinsele fapte şi inculpatul îşi are domiciliul, iar nu Curtea de Apel Bucureşti care nu îndeplineşte niciunul dintre criteriile prevăzute de lege pentru determinarea competenţei după teritoriu.

Este adevărat că, potrivit art. 30 alin. (3) C. proc. pen., atunci când urmărirea penală este efectuată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin rechizitoriu, ţinând seama ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal, stabileşte care va fi instanţa competentă să judece cauza în fond, însă alegerea acestei instanţe nu este aleatorie, ci se raportează în mod obligatoriu tot la criteriile prevăzute în art. 30 alin. (1) C. proc. pen.; or, aşa cum rezultă din actele dosarului, Curtea de Apel Bucureşti nu satisface niciunul dintre aceste criterii, astfel încât nici nu va putea fi desemnată ca instanţă competentă în condiţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen.

Învestită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie în urma declinării de competenţă, Curtea de Apel Iaşi, în baza încheierii nr. 10 din 8 aprilie 2011 a Secţiei penale şi pentru cauze cu minori, a dispus în temeiul art. 42 C. proc. pen. declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând, în esenţă, că cererile de liberare provizorii sunt, de fapt, cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive.

Art. 1606 alin. (4) C. proc. pen. stabileşte instanţa competentă să judece cererile de liberare provizorie, formulate în cursul urmăririi penale, din punct de vedere al competenţei materiale.

Competenţa teritorială se stabileşte în condiţiile art. 30 C. proc. pen.Din interpretarea logică a dispoziţiilor care reglementează soluţionarea

cererilor cu privire la măsurile preventive în cursul urmăririi penale şi a dispoziţiilor art. 30 C. proc. pen., competentă teritorial este instanţa în raza căreia s-a efectuat urmărirea penală.

Atunci când există competenţă teritorială alternativă de a judeca fondul cauzei, pentru cererile efectuate în cursul urmăririi penale, competenţa revine instanţei corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia se află locul de deţinere ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează urmărirea penală, aceasta pentru a se asigura celeritatea în soluţionarea unor astfel de cereri.

Având în vedere competenţa teritorială alternativă pentru soluţionarea fondului, prerogativa procurorului inclusă în dispoziţiile art. 30 alin. (3) C. proc. pen. de a sesiza mai multe instanţe pentru soluţionarea fondului, soluţionarea cererii în cauză revine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care a dispus asupra luării şi prelungirii măsurii arestării preventive, aceasta şi pentru a se putea respecta celeritatea şi asigurarea garanţiilor procesuale ale inculpaţilor.

Hotărând asupra conflictului negativ de competenţă astfel creat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

Din interpretarea literală, logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) C. proc. pen., dar şi ale art. 1606 alin. (4) C. proc. pen., rezultă că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Curţii de Apel Iaşi.

Astfel, prevederile art. 30, care reglementează competenţa pentru infracţiuni săvârşite în ţară, stabilesc criteriile în funcţie de care se determină competenţa după teritoriu.

Alin. (2) al textului de lege invocat statuează cu privire la instanţa competentă a soluţiona în fond cauza, în raport cu criteriile enunţate în alin. (1) al aceluiaşi articol, în condiţiile în care urmărirea penală a fost efectuată în circumscripţia sa.

În fine, alin. (3) al art. 30 C. proc. pen. - ce interesează în cauză - stabileşte că în situaţia în care urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. (1) îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Or, astfel cum Curtea de Apel Bucureşti a constatat, competenţa, atât din punct de vedere material şi după calitatea persoanei, cât şi în raport cu criteriile prevăzute prin dispoziţiile art. 30 alin. (1) C. proc. pen., din perspectiva competenţei teritoriale, aparţine Curţii de Apel Iaşi.

Analizând criteriile reglementate de lege pentru determinarea competenţei după teritoriu, se poate concluziona că, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti nu satisface niciunul dintre acestea.

Argumentele aduse de Curtea de Apel Iaşi cu privire la caracterul cererilor de liberare provizorie, care ar fi în fapt cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive, precum şi cele referitoare la necesitatea asigurării celerităţii soluţionării unor asemenea cereri, nu pot fi primite, interpretarea logică a dispoziţiilor în materie impunând concluzia că, în soluţionarea cererii de liberare provizorie formulată de inculpatul A.V., competenţa aparţine Curţii de Apel Iaşi.

În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

În cazul în care, după transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei închisorii în România, aceasta invocă, pe calea contestaţiei la executare, în temeiul art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., o cauză de micşorare a pedepsei - constând în reducerea pedepsei prin scăderea zilelor de închisoare rezultate din transformarea amenzii în închisoarea, întrucât pedeapsa amenzii a fost anulată - instanţa competentă se stabileşte potrivit art. 460 C. proc. pen. În acest caz, competenţa de soluţionare a cauzei nu aparţine Curţii de apel Bucureşti, întrucât persoana condamnată nu solicită conversiunea condamnării.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 728 din 13 mai 2011

 Prin sentinţa penală nr. 2665 din 7 octombrie 2010 a Judecătoriei laşi s-a

dispus declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de petentul condamnat B.G., către Tribunalul laşi.

În susţinerea contestaţiei, contestatorul a solicitat conversiunea pedepsei aplicată prin sentinţa penală nr. 98 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului de Instrucţie nr. 24 Madrid.

La termenul din 15 iulie 2010, petentul condamnat B.G. şi-a precizat obiectul cererii, învederând instanţei că temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. pen., cu referire la art. 146 din Legea nr. 302/2004, acesta solicitând pe calea contestaţiei la executare conversiunea condamnării sale la pedeapsa de 12 ani închisoare.

Cu prilejul soluţionării cauzei pe fond, petentul a formulat un nou capăt de cerere, solicitând modificarea sentinţei penale a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a recunoscut sentinţa penală din străinătate, în sensul că amenda penală ce i-a fost aplicată a fost anulată prin sentinţa de condamnare, urmând a se lua act de acest fapt.

Procedând la soluţionarea contestaţiei la executare cu privire la cererea de conversiune a pedepsei de 12 ani închisoare, reţine Tribunalul laşi că nu este întemeiată având în vedere Decizia nr. 23 din 8 decembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a lămurit dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, în sensul că instanţa nu poate înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic dispus prin hotărârea statului de condamnare cu aceea a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român.

Raportat la aceste considerente, Tribunalul laşi a respins contestaţia la executare formulată de contestator în baza art. 461 C. proc. pen., cu referire la art. 146 din Legea nr. 302/2004.

Cu privire la capătul de cerere privind contestaţia împotriva amenzii stabilite prin sentinţa penală nr. 98 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului de Instrucţie Madrid, sentinţă recunoscută de Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul

laşi a invocat excepţia necompetenţei materiale faţă de împrejurarea că instanţa care a recunoscut sentinţa din străinătate este competentă să soluţioneze acest capăt de cerere privind modificarea pedepsei.

Faţă de aspectele invocate, prin sentinţa penală nr. 33 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul laşi, în temeiul art. 461 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004, a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul B.G. privind conversiunea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 98 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului de Instrucţie Madrid, irevocabilă prin decizia nr. 823/2007 a Curţii Supreme.

A disjuns capătul de cerere privind contestaţia la executare împotriva amenzii stabilite prin sentinţa penală nr. 98 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului de Instrucţie Madrid, irevocabilă prin decizia nr. 823/2007 a Curţii Supreme, sentinţă recunoscută, conform sentinţei penale nr. 39 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa soluţionării acestui capăt de cerere în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fiind învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, prin raportare la solicitarea contestatorului de a i se reduce pedeapsa de 5.460 zile închisoare cu 1.080 zile rezultate din transformarea amenzii în închisoare.

Reţine Curtea de Apel Bucureşti că petentul nu solicită schimbarea condamnării, ci micşorarea pedepsei ca urmare a intervenirii unor modificări pe parcursul executării, astfel încât, având în vedere şi Decizia nr. 34 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii, care consacră competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, numai în ceea ce priveşte conversiunea pedepsei, a considerat că este competent să soluţioneze această cauză Tribunalul laşi.

Prin sentinţa nr. 172/F din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, în baza art. 461 alin. (2) raportat la art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţia la executare formulată de condamnatul B.G. în favoarea Tribunalului laşi.

A constatat conflictul negativ de competenţă şi, în baza art. 43 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Fiind învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, conform art. 43 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă ierarhic superioară comună celor două instanţe care şi-au declinat competenţa, constată că este competent să soluţioneze cauza Tribunalul laşi, pentru considerentele ce urmează:

Prin sentinţa nr. 39 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 3858 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea de recunoaştere a sentinţei penale nr. 98 din 18 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul de Instrucţie nr. 24 Madrid şi s-a dispus transferarea cetăţeanului român B.G. în vederea executării pedepsei de 5.460 zile închisoare, compusă din pedeapsa de 12 ani închisoare (4.380 zile) şi 1.080 zile, rezultate din transformarea amenzii în închisoare, într-un penitenciar din România.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestatorul B.G., invocând o cauză de micşorare a pedepsei, arătând că pedeapsa amenzii a fost anulată.

Ca atare, condamnatul nu solicită conversiunea pedepsei, situaţie ce ar atrage competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 150 din Legea nr. 302/2004 şi Deciziei nr. 34 din 14 decembrie 2009, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, ci

doar modificarea pedepsei, astfel încât instanţa competentă urmează a fi determinată în raport cu dispoziţiile art. 460 C. proc. pen.

Este foarte importantă precizarea făcută de condamnat cu ocazia soluţionării fondului, arătând motivul pentru care a formulat un nou capăt de cerere, şi anume o cauză de micşorare a pedepsei, fapt pentru care apreciază Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este competent să soluţioneze cererea Tribunalului laşi.

Pentru toate argumentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului laşi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 Notă: În urma republicării Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională în materie penală în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, dispoziţiile art. 146 se regăsesc în art. 159, iar dispoziţiile art. 150 se regăsesc în art. 163.

 

Conform dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C. proc. pen., excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. În consecinţă, dacă excepţia de necompetenţă teritorială a fost ridicată după citirea actului de sesizare, hotărârea prin care prima instanţă, considerându-se necompetentă din punct de vedere teritorial, şi-a declinat competenţa pe acest temei, este nelegală, întrucât, odată cu începerea cercetării judecătoreşti, prima instanţă a câştigat definitiv, prin prorogare legală, competenţa teritorială de judecată a cauzei.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 751 din 23 mai 2011

 Prin sentinţa penală nr. 279 din 30 noiembrie 2010, Judecătoria Pucioasa a

admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu şi, în baza art. 31 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul I.A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 636/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen., în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.

În motivarea acestei sentinţe, s-a arată că inculpatul, domiciliat în Bucureşti, sectorul 3, a fost trimis în judecată pentru o faptă săvârşită în Italia, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora infracţiunile comise în afara teritoriului ţării se judecă de instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 7 februarie 2011.

În şedinţa publică din data de 7 martie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat şi a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. pen., întrucât în cauză se trecuse la faza de cercetare judecătorească şi au fost administrate probe, depăşindu-se astfel momentul procesual al citirii actului de sesizare.

Constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în baza art. 42 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Examinând conflictul negativ ivit între cele două judecătorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Judecătoria Pucioasa are competenţa de a soluţiona cauza penală privind pe inculpatul I.A.

Potrivit legislaţiei procesual penale româneşti sunt trei feluri fundamentale de competenţă: materială (ratione materie), personală (ratione personae) şi teritorială (ratione loci), competenţa teritorială determinând sfera de cauze penale pe care le poate judeca o instanţă judecătorească în raport cu circumscripţia teritorială în care funcţionează.

Normele care reglementează competenţa teritorială sunt relativ imperative: instanţele judecătoreşti sunt obligate să respecte normele de competenţă teritorială, dar încălcarea lor atrage nulitatea numai atunci când este invocată de partea interesată, cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a primei instanţei (art. 39 alin. 2 C. proc. pen.). Dacă Ministerul Public sau părţile nu au invocat, în termenul arătat, încălcarea normelor de competenţă teritorială, nulitatea nu mai operează, fiind doar o nulitate relativă care se acoperă prin voinţa părţilor.

Art. 30 C. proc. pen., care reglementează competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară, stabileşte competenţa după teritoriu determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată, judecarea cauzei revenind aceleia dintre instanţele competente arătate în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.

Art. 31 C. proc. pen. reglementează competenţa pentru infracţiunile săvârşite în străinătate şi stabileşte că infracţiunile comise în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul şi, dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Ambele texte, atât art. 30, cât şi art. 31 C. proc. pen. trebuie interpretate prin prisma dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C. proc. pen., care prevede că excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

În speţă, Judecătoria Pucioasa a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa prin rechizitoriul din data de 27 martie 2009 privindu-l pe inculpatul I.A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 213 C. pen., a procedat la audierea părţii vătămate, a administrat probe şi a rămas în pronunţare pe fondul cauzei de două ori şi tot de atâtea ori a repus cauza pe rol pentru completarea probelor.

Ca atare, este evident că momentul procesual al citirii actului de sesizare (la care face referire art. 39 alin. 2 C. proc. pen.) a fost depăşit de Judecătoria Pucioasa şi, odată declanşată cercetarea judecătorească (în speţă chiar finalizată), această instanţă şi-a câştigat definitiv, prin prorogare legală, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei.

În consecinţă, este nelegală, fiind dată cu încălcarea acestor prevederi, hotărârea prin care prima instanţă (respectiv Judecătoria Pucioasa), considerându-se necompetentă din punct de vedere teritorial, şi-a declinat - pe acest temei - competenţa.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei penale privind pe inculpatul l.A. în favoarea Judecătoriei Pucioasa, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 

Plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată privitoare la persoanele prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b2) C. proc. pen. - magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi procurorii de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi Curtea Militară de Apel -, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, se soluţionează de către judecătorul de la curtea de apel, ca judecător de la instanţă căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Competenţa de soluţionare a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată privitoare la fapte care au legătură cu atribuţiile de serviciu ale persoanelor prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b2) C. proc. pen. aparţine judecătorului de la curtea de apel, conform art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., chiar dacă persoanele nu mai au calitatea care atrage competenţa de judecată în primă instanţă a curţii de apel.

 I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 761 din 25 mai 2011

 Prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava la

data de 14 iunie 2010, petiţionarul T.S. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul V.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 C. pen. şi represiune nedreaptă prevăzută în art. 268 C. pen.

Acesta susţine că faptele reclamate ar fi fost săvârşite cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul nr. 48/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în care procurorul de caz, V.G., şi-ar fi îndeplinit defectuos îndatoririle de serviciu în legătură cu soluţionarea cauzei respective şi, deşi cunoştea că este nevinovat, ar fi dispus trimiterea sa în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni în legătură cu desfăşurarea în cadrul mai multor firme private a unor activităţi economice.

Prin ordonanţa nr. 195/P/2010 din 24 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, având în vedere dispoziţiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, care prin rezoluţia nr. 750/P/2010 din 11 noiembrie 2010 a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de fostul magistrat V.G. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen., denunţare calomnioasă prevăzută în art. 259 C. pen. şi represiune nedreaptă prevăzută în art. 268 C. pen.

Prin rezoluţia nr. 11025/2010/23/II-2/2011, conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins plângerea petiţionarului formulată în baza art. 275 şi urm. C. proc. pen.

Nemulţumit de soluţiile adoptate în cauză, la data de 2 februarie 2011, petiţionarul T.S. s-a adresat cu plângere acestei instanţe, în temeiul art. 2781 C. proc. pen.

La termenul stabilit pentru soluţionarea plângerii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în discuţia părţilor, din oficiu, competenţa acestei instanţe în raport cu calitatea persoanei cercetate.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278 C. proc. pen., la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea petiţionarului T.S. a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la o dată ulterioară celei din 25 noiembrie 2010, când a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010).

Potrivit dispoziţiilor art. 281 pct. 1 lit. b2) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, se judecă în primă instanţă de curtea de apel.

În cauză, petiţionarul T.S. solicită exercitarea controlului jurisdicţional, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., asupra unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale dispusă cu privire la numitul V.G. sub aspectul infracţiunilor prevăzute în art. 246 C. pen., art. 259 C. pen. şi art. 268 C. pen., presupus comise în perioada când acesta funcţiona în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. Din actele dosarului rezultă că în prezent intimatul este pensionat şi activează în calitate de avocat.

Potrivit art. 40 C. proc. pen., când competenţa este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate în cazurile când: a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului şi b) când s-a dat o hotărâre în primă instanţă.

În speţă, faptele reclamate de către petiţionar au legătură cu atribuţiile de serviciu ale intimatului, fiind pretins comise cu ocazia instrumentării unui dosar penal în calitate de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Prin urmare, potrivit art. 281 pct. 1 lit. b2) C. proc. pen. coroborat cu art. 40 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petiţionarul T.S. aparţine Curţii de Apel Suceava.

Având în vedere considerentele expuse, în baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis plângerea formulată de petiţionarul T.S. împotriva rezoluţiei nr. 750/P/2010 din 11 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, la Curtea de Apel Suceava, spre competentă soluţionare, prin sentinţă definitivă.

Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale poate fi formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., numai de persoana vătămată şi persoanele ale căror interese legitime sunt vătămate. În consecinţă, plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., formulată de persoana care are calitatea de denunţător şi care nu a invocat şi nici nu a dovedit că prin soluţia de neîncepere a urmăririi penale au fost vătămate interesele sale legitime, este inadmisibilă.

 I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 889 din 20 iunie 2011

 Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia

penală, la data de 19 ianuarie 2011, petentul S.D., în calitate de părinte al inculpatului S.V., a formulat plângere împotriva magistraţilor M.C. şi S.P., solicitând începerea urmăririi penale faţă de cei doi procurori pentru infracţiunile prevăzute în art. 246, art. 247, art. 266, art. 289 şi art. 291 C. pen., întrucât până la data formulării prezentei acţiuni nu a primit niciun răspuns la plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 856/P/2010.

În fapt, se arată că s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu plângere împotriva magistraţilor M.C. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 246, art. 247, art. 266, art. 289 şi art. 291 C. pen. şi S.P. - procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 246 şi art. 291 C. pen.

În urma actelor premergătoare efectuate, prin rezoluţia nr. 856/P/2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei doi magistraţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând plângerea petentului, constată următoarele:

La data de 5 august 2010 a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie denunţul formulat de petentul S.D., prin care sesiza săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 246, art. 247, art. 266, art. 289 şi art. 291 C. pen., de către magistraţii M.C. şi S.P., procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara, cu ocazia instrumentării dosarului nr. 21/D/P/2010, în care este cercetat fiul său, S.V.

Prin rezoluţia nr. 856/P/2010 din 10 noiembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii M.C. şi S.P. pentru infracţiunile prevăzute în art. 246, art. 247, art. 266, art. 289 şi art. 291 C. pen., întrucât faptele nu există.

Împotriva acestei rezoluţii petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin rezoluţia din 7 ianuarie 2011, dată în dosarul nr. 10699/4685/II-2/2010, a respins plângerea ca neîntemeiată şi a dispus

comunicarea soluţiei, apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia de neîncepere a urmăririi penale.

Nemulţumit de modul în care a fost soluţionată plângerea, petentul a formulat, în baza art. 2781 C. proc. pen., plângere adresată instanţei de judecată, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din 16 iunie 2011, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a petentului.

În raport cu această excepţie, instanţa constată că plângerea petentului este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 C. proc. pen., persoana vătămată, precum şi orice persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate pot face plângere (...) la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Din examinarea acestor prevederi legale rezultă că titularul plângerii este persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 275 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la „dreptul de a face plângere”, potrivit cărora „orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.”

Rezultă, neîndoielnic, că o condiţie necesară care justifică calitatea procesuală de petent într-o astfel de cauză este aceea ca exclusiv autorului plângerii să-i fi fost adusă o vătămare intereselor sale legitime.

În cauză, această calitate procesuală o poate avea doar fiul petentului, numitul S.V., persoană majoră căreia i s-a adus o presupusă vătămare intereselor legitime prin actele efectuate de cei doi magistraţi intimaţi, care l-au vizat în mod direct.

Petentul S.D. are calitatea de denunţător, conform art. 223 alin. (1) C. proc. pen., nu este parte vătămată, în sensul art. 24 din acelaşi cod, nu a invocat şi nici nu a dovedit că prin soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale faţă de persoanele menţionate în denunţ i-ar fi fost vătămate interesele legitime private, personale.

Împrejurarea că după efectuarea actelor premergătoare procurorul a ajuns la concluzia inexistenţei faptelor denunţate nu constituie, pentru denunţător, o vătămare a intereselor sale legitime, în sensul textului evocat, care să-i confere accesul la procedura atacării în justiţie a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât cele reclamate nu-l vizau pe petent, ci pe fiul acestuia, care este major şi care niciun moment nu şi-a exprimat dorinţa de a formula plângere penală împotriva celor doi intimaţi.

Constatând că petentul nu a justificat un interes legitim în a formula plângere în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul S.D. împotriva rezoluţiei nr. 856/P/2010 din 10 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.

 

 

Cererea de liberare provizorie sub control judiciar este admisibilă în cazul infracţiunii prevăzute în art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind îndeplinită condiţia stabilită în art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dacă infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat sunt infracţiunile de luare de mită prevăzute în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1032 din 12 iulie 2011

 Notă: Încheierea nr. 1032 din 12 iulie 2011 a Secţiei penale a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie este în sensul Deciziei nr. 7 din 9 februarie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.

 Prin acţiunea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia

penală, inculpatul O.C. a formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control judiciar, în temeiul art. 1602 şi urm. C. proc. pen.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că măsura arestării preventive a inculpatului O.C. a fost dispusă pe o durată de 29 zile prin încheierea nr. 759 din 24/25 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, ulterior fiind prelungită pe o durată de 30 de zile prin încheierea nr. 888 din 18 iunie 2011. Ambele încheieri au rămas definitive prin respingerea recursului inculpatului.

La data de 11 iulie 2011, prin încheierea nr. 1026, a fost prelungită cu încă 30 de zile măsura arestării preventive a inculpatului.

S-a reţinut în sarcina inculpatului că a iniţiat şi constituit un grup infracţional organizat şi, în calitate de adjunct al şefului biroului vamal, a săvârşit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte materiale specifice infracţiunii de luare de mită.

În concret, inculpatul O.C., atât singur, cât şi împreună cu alţi lucrători vamali, a cerut diverse sume de bani de la mai mulţi intermediari vamali şi importatori, prin intermediul comisionarului T.D., reprezentant al societăţii comerciale C., în scopul de a-şi încălca atribuţiile de serviciu şi, împreună cu subordonaţii săi, să permită intrarea în ţară a unor containere importate, ce conţineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte mărfuri decât cele înscrise în declaraţia vamală de import sau mărfuri în alte cantităţi ori cu o altă valoare decât cele declarate sau în scopul de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, prin procesarea respectivelor containere, permiţând accesul lor în ţară, în loc să fie blocate în vamă.

De asemenea, în schimbul unor sume de bani provenind de la comisionarii vamali T.D., Ţ.V., B.S. ş.a., bani strânşi de o manieră organizată şi colectivă de membrii grupului de criminalitate organizată din care face parte, inculpatul O.C. a pus, în repetate rânduri, la dispoziţia membrilor grupului informaţiile necesare desfăşurării activităţilor de corupţie la nivelul biroului vamal şi şi-a folosit, în acelaşi scop, prerogativele şi puterea managerială pe care o avea în calitate de adjunct al şefului biroului vamal.

S-a considerat că faptele constituie infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. raportat la art.

6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.

Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul O.C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu (art. 1602 alin. 1 C. proc. pen.), care se referă la natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, determinate de cuantumul pedepsei prevăzute de lege.

Sub acest aspect, potrivit art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunile ce intră în scopul grupului infracţional organizat sunt infracţiuni de corupţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererea inculpatului este admisibilă.

În ceea ce priveşte condiţia negativă prevăzută în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie, aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Din coroborarea celor două texte menţionate (art. 1602 alin. 1 şi art. 1602

alin. 2 C. proc. pen.) reiese caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control judiciar, chiar şi în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.

Cu toate acestea, instanţa nu ar putea uza discreţionar de această facultate, întrucât s-ar încălca flagrant dispoziţiile art. 5 alin. (5) C. proc. pen., art. 23 alin. (10) Constituţia României şi art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel încât, cu ocazia verificării temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar, se porneşte de la una dintre premisele esenţiale ale liberării provizorii, respectiv subzistenţa temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Într-adevăr, dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar înceta, instanţa ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaipunându-se, prin ipoteză, problema liberării provizorii.

Această premisă conduce la concluzia că pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanţa trebuie să constate existenţa unor temeiuri mai puternice decât cele avute în vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea inculpatului în libertate, chiar provizorie şi restrânsă printr-un control judiciar, nu este totuşi oportună.

Interpretând sistematic dispoziţiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelaţie şi cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi fie aspecte legate de buna desfăşurare a procesului penal, respectiv existenţa unor date, altele decât cele avute în vedere de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal al putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat, respectiv prin modul şi mijloacele de săvârşire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relaţiilor sociale ocrotite, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie

de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială şi neîncredere în actul de justiţie.

Prin prisma celor învederate, cererea inculpatului este neîntemeiată. Astfel, la acest moment procesual, buna desfăşurare a procesului penal ar putea fi compromisă prin faptul că instanţa nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul, s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a inculpatului şi până în prezent, urmând a fi efectuate şi alte acte procesuale, urmărirea penală nefiind finalizată.

La aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se ţină cont şi să se facă o relaţionare între circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului, respectiv să se ţină cont de rezultatul infracţiunii, de lezarea gravă a relaţiilor sociale ocrotite prin reglementarea infracţiunilor care aduc atingere unor activităţi de interes public, a infracţiunilor de corupţie.

Garanţiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în întreţinere copii, are o familie organizată) şi cele prevăzute în art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul O.C.

Contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. se introduce, potrivit art. 389 alin. (1) din acelaşi cod, la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere. În raport cu dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen., în cazul în care hotărârea a rămas definitivă la instanţa de apel, nefiind pronunţată o hotărâre în recurs, competenţa de a soluţiona contestaţia în anulare şi de a se pronunţa asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii acestei căi extraordinare de atac îi revine instanţei de recurs, întrucât rămânerea definitivă a hotărârii la instanţa de apel nu poate modifica regulile de competenţă, care exclud competenţa instanţei de apel de a soluţiona o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1036 din 13 iulie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 805 din 7 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria

Oradea, în baza art. 86 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., inculpatul A.A. a fost condamnat la pedeapsa de un an 2 luni închisoare.

În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiţionate din executarea pedepsei de 14 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1709/2006 a Judecătoriei Oradea, definitivă prin decizia penală nr. 420/R din 20 septembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea şi s-a contopit restul de 1.542 zile rămas neexecutat cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 1.542 zile închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

            Prin decizia penală nr. 225/A din 20 septembrie 2010, Tribunalul Bihor a admis apelul declarat de inculpatul A.A. împotriva sentinţei penale nr. 805 din 7 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a desfiinţat-o şi a descontopit pedeapsa de 1.542 zile închisoare în pedepsele componente de un an 2 luni închisoare aplicată în cauză şi restul de 1.542 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 14 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1709/2006 a Judecătoriei Oradea.

            A înlăturat dispoziţia de revocare a acestui rest, iar în baza art. 61 alin. (1) C. pen. a menţinut liberarea condiţionată de sub efectul pedepsei de 14 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1709/2006 a Judecătoriei Oradea.

Împotriva acestei decizii inculpatul A.A. a formulat recurs, iar prin decizia penală nr. 742/R/2010 a Curţii de Apel Oradea a fost recalificată calea de atac din recurs în contestaţie în anulare, în baza dispoziţiilor art. 42 C. proc. pen. combinate cu prevederile art. 389 cu referire la art. 386 lit. a) C. proc. pen. declinându-se competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul A.A. împotriva deciziei penale nr. 225/A din 20 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalului Bihor, în favoarea Tribunalului Bihor.

Curtea de Apel Oradea, având în vedere că la termenul de judecată din 14 decembrie 2010 inculpatul a înţeles să-şi recalifice calea de atac ca fiind o contestaţie în anulare, în baza art. 42 C. proc. pen., a dispus declinarea de competenţă în favoarea Tribunalului Bihor

Tribunalul Bihor, primind cererea de contestaţie în anulare în urma declinării competenţei de către Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 36/A din 2 februarie 2011, în baza art. 42 C. proc. pen. raportat la art. 389 C. proc. pen. şi cu referire la art. 386 lit. a) din acelaşi cod, a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A.A. împotriva deciziei penale

nr. 225/A din 20 septembrie 2010 a Tribunalului Bihor în favoarea Curţii de Apel Oradea şi, în baza art. 43 C. proc. pen., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor.

A constatat Tribunalul Bihor că, potrivit dispoziţiilor art. 389 C. proc. pen., competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare revine instanţei de recurs, cu excepţia cazului prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen. În speţă, contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., şi anume nelegala sa citare, competenţa de soluţionare revenind instanţei de recurs.

În examinarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza privind pe contestatorul A.A. este Curtea de Apel Oradea, deoarece, în speţă, chiar dacă nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 389 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia în anulare se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.

Contestaţia în anulare - cale extraordinară de atac - poate fi îndreptată doar împotriva hotărârilor penale definitive şi numai în cazurile şi condiţiile prevăzute limitativ şi expres în dispoziţiile art. 386 C. proc. pen.

Având în vedere că în speţă nu s-a pronunţat o hotărâre în recurs, sentinţa penală rămânând definitivă în faţa instanţei de apel, acest aspect este lipsit de relevanţă şi nu poate modifica regulile de competenţă materială generală care exclud competenţa instanţei de apel de a soluţiona o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Instanţa de recurs urmează ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească soluţia cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei contestaţii, atunci când hotărârea a rămas definitivă la prima instanţă sau la instanţa de apel, în condiţiile în care partea nu a declarat apel ori, după caz, recurs.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe contestatorul A.A. în favoarea Curţii de Apel Oradea, instanţă căreia i s-a trimis dosarul spre competentă soluţionare.

Competenţa de a judeca plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.,

referitoare la persoanele prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., inclusiv competenţa de a efectua controlul judiciar asupra rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din punct de vedere al respectării dispoziţiilor art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., îi revine judecătorului de la curtea de apel.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1069 din 20 iulie 2011

 Prin sentinţa nr. 10 din 11 ianuarie 2011 a Tribunalului laşi, Secţia penală, în

temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen., art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petentul B.l. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 19 aprilie 2010 dată în dosarul nr. 2308/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, în favoarea Curţii de Apel laşi.

S-a reţinut că, prin plângerea înregistrata pe rolul Tribunalului laşi, petentul B.I. a formulat, în baza art. 2781 C. proc. pen., plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 2308/P/2010, comunicată la data de 3 mai 2010, solicitând admiterea plângerii, infirmarea rezoluţiei menţionate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea administrării întregului probatoriu ce se impune a fi administrat.

Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Reiese că, în materia reglementată de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., competenţa este cea de drept comun, indiferent de organul de urmărire penală care a realizat actele de cercetare penală.

Or, în cauză, în dosarul penal nr. 2308/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, s-a dispus, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale dată în acest dosar, şi neînceperea urmăririi penale faţa de numita S.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 23 din Legea nr. 656/2002.

Din adresa din 15 decembrie 2010 emisă de Baroul Bucureşti rezultă că numita S.A. este avocat definitiv, fiind transferată din Baroul Bucureşti în Baroul Bacău, începând cu data de 1 februarie 2010.

Potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel judecă infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi.

Având în vedere că s-a instituit în favoarea curţii de apel o competenţă specială ţinând de calitatea persoanei cercetate, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis excepţia de necompetenţă şi, în baza art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petentul B.l., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 19 aprilie 2010 dată în dosarul nr. 2308/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, în favoarea Curţii de Apel laşi.

Prin sentinţa nr. 73 din 12 mai 2011 a Curţii de Apel laşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulate de petentul B.l. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată la 19 aprilie

2010 în dosarul nr. 2308/P/2010 de procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, în favoarea Tribunalului laşi.

În baza dispoziţiilor art. 43 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel laşi şi Tribunalul laşi şi s-a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

S-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel este competentă să judece, între altele, şi infracţiunile săvârşite de avocaţi.

Ca atare, competenţa de efectuare a actelor de urmărire penală şi a cercetărilor aparţine Parchetului de pe lângă Curtea de Apel laşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.

Potrivit art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, care nu poate fi înlăturată în niciun mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu.

Astfel, s-a constatat că Tribunalul laşi, în mod nelegal, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a plângerii formulate de petentul B.l. împotriva unei rezoluţii emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul laşi, ci această instanţă trebuia să dispună trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi pentru efectuarea cercetărilor în cauză.

Fiind învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că orice organ judiciar este dator, mai înainte de toate, să-şi verifice propria competenţă în soluţionarea cauzei cu care a fost învestit, prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură penală sau, după caz, la dispoziţiile de procedură din legile speciale.

În ce priveşte instanţa de judecată, numai după verificarea propriei competenţe (materiale, teritoriale sau după calitatea persoanei), aceasta urmează a cenzura şi competenţa organului de urmărire penală care a instrumentat cercetările penale.

În speţă, Tribunalul laşi a constatat în mod corect că nu are competenţa după calitatea persoanelor cercetate (între intimaţi regăsindu-se şi un avocat) să soluţioneze plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., în condiţiile în care instanţa căreia o asemenea plângere trebuie să îi fie adresată este cea căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Or, potrivit art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel este cea care judecă infracţiunile săvârşite de avocaţi şi, prin urmare, singura instanţă care poate analiza plângerea petentului, inclusiv în ce priveşte competenţa organului care a efectuat cercetările în cauză şi a dispus, prin rezoluţia atacată, neînceperea urmăririi penale.

Aşa fiind, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel laşi.În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de

soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel laşi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a acestei legi

rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Din interpretarea art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 rezultă că numai hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de 25 noiembrie 2010 - data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală nemodificate prin Legea nr. 202/2010, iar hotărârile pronunţate în cauzele penale după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală modificate prin Legea nr. 202/2010.

În consecinţă, sentinţele pronunţate de judecătorie după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, referitoare la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, sunt supuse numai recursului, cale de atac a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel, conform art. 281 pct. 3 C. proc. pen., modificat prin aceeaşi lege.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1104 din 27 iulie 2011

 La data de 2 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a

fost sesizată de Tribunalul Mureş cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între această instanţă şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin decizia nr. 61/R din 2 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe privind soluţionarea recursului declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Reghin.

În baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a declinat în favoarea Tribunalului Mureş soluţionarea căii de atac declarată de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010, pronunţată de Judecătoria Reghin.

În motivarea sus-menţionatei decizii, curtea de apel a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 3 ianuarie 2011, inculpatul C.I. a declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar a constatat că, prin sentinţa penală nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin, s-au dispus următoarele:

În baza art. 221 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.I. la pedeapsa de un an şi 3 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de tăinuire; în baza art. 192 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, iar în baza art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt calificat.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare. 

În baza şi în condiţiile art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului, pe durata prevăzută de acest text de lege, drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

La termenul de judecată din 2 februarie 2011, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe în soluţionarea căii de atac şi declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, ţinând seama de dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Analizând această excepţie, curtea de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Din interpretarea textului de lege citat rezultă în mod neechivoc că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei vor continua să fie judecate de instanţele iniţial sesizate, competenţa instanţelor stabilită prin Legea nr. 202/2010 aplicându-se doar cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Aşadar, competenţa funcţională se va aplica numai cu privire la sentinţele pronunţate în cauzele în care judecătoria a fost sesizată cu judecarea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, după intrarea în vigoare a „legii micii reforme.” 

În situaţia în care sesizarea judecătoriei este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, sentinţele pronunţate cu privire la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sunt supuse apelului, care va fi judecat de tribunal, decizia din apel fiind supusă recursului la curtea de apel.

Având în vedere că Legea nr. 202/2010 a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, iar textul de lege se referă la sesizarea primară a instanţei, prin rechizitoriu, şi nicidecum la sesizările derivate prin căile de atac, s-a constatat că în speţă instanţa de fond a fost sesizată la data de 7 iunie 2010, astfel că se aplică dispoziţiile legii vechi şi, prin urmare, Tribunalul Mureş este competent să soluţioneze calea de atac formulată în cauză de către inculpat.

Aşadar, prin prisma considerentelor expuse, în temeiul art. 39 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Târgu Mureş privind soluţionarea căii de atac formulată de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 42 alin. (1) C. proc. pen., s-a declinat în favoarea Tribunalului Mureş soluţionarea căii de atac formulată de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin.

Tribunalul Mureş, Secţia penală, prin decizia nr. 139/R din 23 martie 2011, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe de a soluţiona recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Reghin.

În baza art. 43 alin. (3) teza a II-a C. proc. pen., a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Mureş în soluţionarea căii de atac menţionate şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea deciziei sus-menţionate, tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, inculpatul C.I. a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Reghin.

Cererea de apel a fost înaintată de instanţa de fond tribunalului, care a recalificat-o ca şi recurs.

Din oficiu, Tribunalul Mureş a invocat excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, în baza art. 3851 alin. (1) lit. a) raportat la art. 39 alin. (1) C. proc. pen., excepţie pe care a admis-o, având în vedere că sentinţa atacată a fost pronunţată de judecătorie la data de 9 decembrie 2010, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prin care a fost modificat, între altele, Codul de procedură penală.

În noua formă, dispoziţiile procedurale relevante sunt art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., potrivit cărora nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii. Aceste sentinţe sunt atacabile doar cu recurs, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Potrivit art. 27 pct. 3 C. proc. pen., tribunalul judecă doar recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În rest, potrivit art. 281 pct. 3 C. proc. pen., curtea de apel este cea care, ca instanţă de recurs, are competenţa de a judeca recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Potrivit art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario, hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a legii, cum este şi sentinţa atacată în prezenta cauză, sunt supuse principiului aplicării imediate a legii procesuale, cu alte cuvinte, inclusiv căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării.

În consecinţă, tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (3) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru o hotărâre asupra acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Târgu Mureş, constată că această din urmă instanţă este competentă material să soluţioneze recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 647 din 9 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Reghin, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010, care cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii, prevede în art. XXIV alin. (1) că „hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Prin legea sus-menţionată au fost modificate şi unele dispoziţii din Codul de procedură penală, şi anume art. 361 alin. (1) lit. a), în sensul că nu pot fi atacate cu apel sentinţele pronunţate de judecătorii, precum şi art. 3851 alin. (1) lit. a), care prevede că pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) mai sus enunţate rezultă, fără echivoc, faptul că numai hotărârile nedefinitive pronunţate înainte de 25 noiembrie 2010 - data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală nemodificate prin Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, hotărârile pronunţate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor

prevăzute de noua lege, respectiv de Codul de procedură penală modificat, fiind lipsită de relevanţă data sesizării instanţei de judecată.

În speţa dedusă judecăţii, se constată că sentinţa penală nr. 647/2010, fiind pronunţată de Judecătoria Reghin la data de 9 decembrie 2010, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi vizând infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti care, potrivit art. 3851 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin legea menţionată, sunt supuse numai recursului, cale de atac a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel (art. 281 pct. 3 C. proc. pen., modificat prin aceeaşi lege).

Dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează competenţa organelor judiciare în privinţa proceselor aflate în curs de judecată la data modificării Codului de procedură penală, adică a cauzelor în care sesizarea instanţei de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi în care nu s-a pronunţat o hotărâre; referitor la căile de atac, sunt incidente prevederile alin. (1) al articolului de lege menţionat şi care, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care concordă cu cea a tribunalului, sunt fără echivoc în această privinţă.

În consecinţă, reţinând că în privinţa căilor de atac relevanţă prezintă data la care s-a pronunţat hotărârea atacată şi nu data la care a fost sesizată instanţa de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul C.I. în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 

Cererile de recurs introduse împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, se judecă de curţile de apel, în temeiul art. 281 pct. 3 C. proc. pen., iar nu de tribunale.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1365 din 8 septembrie 2011

 

La data de 14 iulie 2011, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Curtea de Apel Craiova în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între această instanţă şi Tribunalul Olt.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin decizia penală nr. 144 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Olt a admis excepţia de necompetenţă materială şi, în baza art. 42 C. proc. pen. cu referire la art. 2781 alin. (1) şi art. 281 pct. 3 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei penale - recurs declarat de recurentul petent S.L. împotriva sentinţei penale nr. 246 din 11 martie 2011 a Judecătoriei Slatina, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

În motivarea sus-menţionatei decizii, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 246 din 11 martie 2011, Judecătoria Slatina, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea formulată de petentul S.L., ca nefondată, şi a menţinut ordonanţa nr. 56/P/2010 din 6 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, ca fiind legală şi temeinică.

Instanţa de fond a reţinut că intimatul B.M. a sesizat organele de urmărire penală cu faptul că, în seara zilei de 28 decembrie 2009, petentul S.L. l-a agresat fizic producându-i leziunile descrise în certificatul medico-legal emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Argeş, pentru a căror vindecare a necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Prima instanţă a constatat că, în mod corect, Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina a dispus scoaterea de sub urmărire penală a petentului S.L. pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen. şi aplicarea sancţiunii cu caracter administrativ a amenzii în cuantum de 1.000 lei, cu motivarea că fapta există, a fost comisă de petent cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dar nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, aplicarea amenzii cu caracter administrativ fiind suficientă pentru reeducarea petentului.

În consecinţă, plângerea formulată de petent a fost respinsă de prima instanţă, ca nefondată.

Împotriva sentinţei penale nr. 246 din 11 martie 2011, a declarat recurs petentul S.L., cauza fiind înregistrată la Tribunalul Olt, instanţă în faţa căreia reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia de necompetenţă materială, arătând că în raport cu modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 se impune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Examinând excepţia invocată, tribunalul a reţinut, din interpretarea prevederilor art. 27 pct. 3 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 5 din Legea nr. 202/2010 şi ale art. 281 pct. 3 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 9 din Legea nr. 202/2010, că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursului în materie penală, curtea de apel are competenţă generală, iar tribunalul are competenţă specială, limitată strict la cazurile prevăzute în art. 27 pct. 3 C. proc. pen.

Cum obiectul cauzei dedusă judecăţii nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ prevăzute în dispoziţiile art. 27 C. proc. pen., tribunalul a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de reprezentantul Ministerului Public şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 1177 din 30 iunie 2011, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei - având ca obiect recursul declarat de petentul S.L. împotriva sentinţei penale nr. 246 din 11 martie 2011, pronunţată de Judecătoria Slatina - în favoarea Tribunalului Olt. Constatând conflict negativ de competenţă, curtea de apel a înaintat cauza pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea sus-menţionatei decizii, s-a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., ale art. 25 şi ale art. 27 pct. 3 C. proc. pen., astfel cum aceste două prevederi legale au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, şi cu

împrejurarea că cercetările efectuate de parchet au vizat o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, că instanţa competentă să soluţioneze recursul declarat de petentul S.L. este tribunalul.

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Olt, în conformitate cu prevederile art. 43 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Craiova.

Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, a fost modificat art. 27 pct. 3 C. proc. pen. care reglementează competenţa tribunalului ca instanţă de recurs, în sensul că tribunalul, „ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.”

Prin legea sus-menţionată a fost modificat şi art. 281 pct. 3 C. proc. pen., care reglementează competenţa curţii de apel ca instanţă de recurs, potrivit căruia curtea de apel, „ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.”

Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursului în materie penală, prin modificările aduse Codului de procedură penală, curtea de apel a dobândit o competenţă generală, iar tribunalul, o competenţă specială, limitată la cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 27 pct. 3 C. proc. pen.

Împrejurarea că infracţiunea pentru care s-au efectuat cercetări de către organul de urmărire penală, care a dispus o soluţie de scoatere de sub urmărire penală - împotriva căreia recurentul petent a formulat plângere în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. -, face parte din categoria acelora pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, nu are relevanţă sub aspectul stabilirii instanţei competente să soluţioneze recursul declarat în cauză, în condiţiile în care hotărârea atacată este o sentinţă pronunţată în prima instanţă de către judecătorie, care nu face parte din categoria celor care, potrivit art. 27 pct. 3 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, pot fi atacate cu recurs la tribunal.

Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petentul S.L. în favoarea Curţii de Apel Craiova, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

  Sentinţele pronunţate în primă instanţă de judecătorii, prin care se soluţionează cererile de revizuire cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai recursului, care se judecă de către curţile de apel, întrucât, în conformitate cu art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală modificat prin Legea nr. 202/2010 sunt aplicabile cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a acestei legi.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1559 din 4 noiembrie 2011

 Prin sentinţa penală nr. 19/R din 18 februarie 2011, Judecătoria Brăila, în

baza art. 399 şi urm. C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul I.A.

Împotriva acestei sentinţe, revizuientul a formulat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brăila.

La termenul din 27 mai 2011, Tribunalul Brăila a pus în discuţie, din oficiu, excepţia privind competenţa de soluţionare a cauzei.

Reţine Tribunalul Brăila că, în raport cu modificările aduse normelor de procedură prin Legea nr. 202/2010, competenţa materială de a soluţiona cauza revine Curţii de Apel Galaţi.

Se apreciază că dispoziţiile art. 407 C. proc. pen. trebuie raportate la noile dispoziţii procedurale privind căile de atac şi competenţa materială de soluţionare a acestora.

Se reţine că sentinţa recurată în prezenta cauză a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, respectiv la data de 18 februarie 2011, dată la care noile dispoziţii procedurale nu mai dau posibilitatea de a soluţiona apelul şi prevăd o singură cale de atac împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorie.

Faţă de aceste consideraţii, prin decizia penală nr. 139 din 27 mai 2011, Tribunalul Brăila, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenta soluţionării cauzei având ca obiect recursul formulat de revizuientul I.A. împotriva sentinţei penale nr. 19/R din 18 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Brăila, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fiind învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Galaţi, la termenul din 21 iulie 2011, a invocat excepţia necompetenţei materiale, reţinând că Tribunalul Brăila este competent material să soluţioneze cauza.

Astfel, se apreciază că revizuirea este o cale de atac extraordinară, care derogă de la procedura obişnuită de judecată, tinzând prin efectele sale să aducă atingere autorităţii de lucru judecat.

Se reţine că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, cu o procedură specială de judecată, ea este de strictă interpretare şi aplicare, conform principiului potrivit căruia normele speciale derogă de la normele generale.

Dispoziţiile art. 393 - art. 4082 C. proc. pen., care reglementează instituţia revizuirii, nu au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 şi, în consecinţă, nu se poate vorbi de aplicarea imediată a normelor de procedură.

Reţine, de asemenea, Curtea de Apel Galaţi că normele de procedură, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, nu sunt mai favorabile şi din acest punct de vedere au prioritate normele de procedură nemodificate, întrucât prevăd existenţa dublului grad de jurisdicţie, fapt pentru care constată că soluţionarea cauzei intră în competenţa materială a Tribunalului Brăila.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, prin decizia penală nr. 1242/R din 21 iulie 2011, Curtea de Apel Galaţi, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect recursul formulat de revizuientul I.A. împotriva sentinţei penale nr. 19/R din 18 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria Brăila, în favoarea Tribunalului Brăila, Secţia penală, ca instanţă de apel.

În baza art. 43 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Fiind învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Brăila şi Curtea de Apel Galaţi, în baza art. 43 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă ierarhic superioară comună, constată că

este competentă să soluţioneze cauza Curtea de Apel Galaţi, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Potrivit dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010, procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

Rezultă din economia acestor dispoziţii legale că legiuitorul stabileşte un criteriu foarte bine determinat referitor la momentul când devin aplicabile normele de procedură modificate prin Legea nr. 202/2010, acesta fiind momentul sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea cauzei.

Normele procedurale referitoare la competenţa după materie sunt norme imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel încât acestea sunt de imediată aplicare, neexistând posibilitatea de a deroga de la aplicarea lor.

Revenind la cauza dedusă judecăţii, reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că cererea de revizuire a fost formulată la data de 15 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind incidente în acest caz dispoziţiile art. XXIV alin. (2) din Legea nr. 202/2010.

Este adevărat că dispoziţiile art. 407 C. proc. pen. prevăd că sentinţele instanţei de revizuire sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului, însă aceste dispoziţiile legale nu pot fi interpretate stricto sensu, fără a avea în vedere normele de procedură, astfel cum au fost modificate.

A admite că această cauză este supusă atât apelului, cât şi recursului ar avea semnificaţia eludării normelor de procedură imperative referitoare la competenţa materială a instanţelor, într-o cauză în care instanţa a fost sesizată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, situaţie ce ar conduce la validarea unei căi de atac neprevăzută de legea în vigoare la data sesizării instanţei.

Faţă de toate argumentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe revizuientul I.A. în favoarea Curţii de Apel Galaţi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

 

Infracţiunea prevăzută în art. 181 din Legea nr. 78/2000 se judecă în primă instanţă, potrivit art. 25 C. proc. pen., de judecătorie - întrucât nici prin dispoziţiile art. 27 C. proc. pen. şi nici prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000 nu se prevede competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului cu privire la această infracţiune -, iar în recurs, de curtea de apel, conform art. 281 C. proc. pen.  

 I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 1594 din 8 noiembrie 2011

 

1. Prin sentinţa penală nr. 1984 din 2 iunie 2009 a Judecătoriei Iaşi, au fost condamnaţi inculpaţii:

a) T.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.

S-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

b) P.V. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 26 C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.

S-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani.    

S-au aplicat inculpaţilor dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen.Au fost obligaţi inculpaţii în solidar cu părţile responsabile civilmente să

plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice prin Oficiau de Plăţi şi Contractare Phare suma de 2.024.871,40 lei despăgubiri civile. 

2. Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr. 476 din 18 noiembrie 2010, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente.

3. Curtea de Apel Iaşi, prin decizia penală nr. 785 din 28 iunie 2011, a admis recursurile declarate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente împotriva sentinţei penale nr. 1984 din 2 iunie 2009 a Judecătoriei Iaşi şi a deciziei penale nr. 476 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Iaşi, pe care le-a casat integral şi a trimis cauza la Tribunalul Iaşi pentru judecarea fondului în primă instanţă.

Învestit cu judecarea cauzei, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa penală nr. 447 din 3 octombrie 2011, a dispus, în baza art. 39 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 27 pct. 1 C. proc. pen., admiterea excepţiei privind necompetenţa materială, invocată de Ministerul Public prin Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi.

A constatat existenţa unui caz de întrerupere a cursului justiţiei şi, în consecinţă, în baza art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea cazului de întrerupere a cursului justiţiei.

Din examinarea actelor efectuate în toate stadiile procedurale şi a dispoziţiilor legale în materie, se constată existenţa unui caz de întrerupere a cursului justiţiei.

În primul rând, Curtea de Apel Iaşi a creat o situaţie fără precedent, prin aceea că a admis recursurile declarate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente şi, apreciind că infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, respectiv art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, sunt „modalităţi specifice” ale infracţiunilor de corupţie, a casat integral soluţia pronunţată în fond şi apel, stabilind, ca instanţă competentă să judece fondul cauzei, Tribunalul Iaşi.

Totodată, în considerentele deciziei dispuse, Curtea de Apel Iaşi a stabilit că infracţiunile prevăzute în cuprinsul art. 181 din Legea nr. 78/2000 „se caracterizează prin cel mai ridicat grad de complexitate, de pericol social abstract şi de importanţă a relaţiilor sociale ocrotite.”

În al doilea rând, soluţia dispusă de Curtea de Apel Iaşi nu are suport legal.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, urmărirea

penală şi judecata infracţiunilor prevăzute în legea specială se efectuează potrivit procedurii de drept comun.

Raportând aceste dispoziţii la conţinutul art. 25 şi 27 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în ceea ce priveşte competenţa materială, pentru faptele deduse judecăţii în prezenta cauză, aceasta revine judecătoriei în

primă instanţă şi curţii de apel, ca instanţă de recurs, conform art. 281 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010. Aceasta, în special, pentru că normele de procedură sunt de strictă interpretare şi nu permit analogii şi, de asemenea, pentru că nu-i este permis judecătorului atribuirea rolului de legiuitor (interpretarea legii de către Curtea de Apel Iaşi a avut drept finalitate complinirea ei, lucru nepermis de legiuitor).

Prin urmare, cursul justiţiei a fost întrerupt, pentru că în mod nelegal Curtea de Apel Iaşi - învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente - nu a dispus asupra fondului, ci doar asupra excepţiilor invocate de apărătorii aleşi ai inculpaţilor, dând o interpretare greşită dispoziţiilor legale în materie şi prin adăugare la lege.

Pentru a relua cursul justiţiei, se va interveni de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicându-se instanţa competentă să soluţioneze cauza şi care, pentru argumentele ce s-au prezentat, este Curtea de Apel Iaşi, în calitate de instanţă de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauza privind pe inculpaţii P.V. şi T.D. a fost întrerupt cursul justiţiei şi a trimis cauza spre competentă soluţionare a recursurilor declarate de inculpaţi şi părţile responsabile civilmente la Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţă definitivă.

În rezolvarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal, instanţa care reţine existenţa circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzută în art. 73 lit. b) C. pen., în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. pen. şi ale art. 998 - 999 C. civ., stabileşte proporţia culpelor autorului şi a victimei şi dispune obligarea autorului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, inclusiv la despăgubiri pentru prejudiciul reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală, în raport cu întinderea culpei autorului. Prin urmare, în cazul prejudiciului reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală, cauzat prin culpa comună a autorului şi a victimei, se aplică principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea culpei, dispunându-se obligarea autorului la despăgubiri în raport cu întinderea culpei sale, având în vedere şi dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, care - stabilind că persoanele răspund „potrivit legii” şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând

cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală - nu derogă de la principiul enunţat.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 167 din 20 ianuarie 2010

 Prin sentinţa penală nr. 235 din 23 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul

Giurgiu, s-a dispus condamnarea inculpatului B.I. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prevăzute în art. 71 C. pen.

În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ. şi art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O. U. G. nr. 72/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile suma de 1.648,47 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea debitului.

S-a luat act că partea vătămată B.F. nu s-a constituit parte civilă în cauză.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în fapt,

următoarele:În data de 26 octombrie 2008, în jurul orelor 1400, inculpatul B.I., în timp ce

se afla pe terasa localului societăţii comerciale S., enervat de faptul că partea vătămată B.F. a lovit cu piciorul câinele pe care inculpatul îl legase de gardul terasei barului, i-a aplicat cu un cuţit mai multe lovituri.

Din raportul medico-legal, întocmit la 27 octombrie 2008, a rezultat că partea vătămată B.F. a suferit cinci plăgi înjunghiate (una penetrantă toracală cu hemopneumotorax), ce au putut fi produse prin lovire cu un corp ascuţit tăietor-înţepător (cuţit). Leziunile au necesitat 15 zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii, plăgile produse punându-i viaţa în primejdie.

            În raport cu probele administrate şi cu starea de fapt reţinută, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174  şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Prin decizia nr. 229/A din 30 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, s-a dispus admiterea apelului declarat de inculpatul B.I., a fost desfiinţată hotărârea atacată şi, în rejudecare, prin reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., a fost redusă pedeapsa pentru infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 5 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

I-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.Curtea de apel, verificând cauza atât sub aspectul motivelor de apel

invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, a apreciat apelul declarat de inculpat ca fiind fondat, sub aspectul criticii ce vizează incidenţa dispoziţiilor prevăzute în art. 73 lit. b) C. pen., considerentele avute în vedere fiind următoarele:

Din materialul probator administrat în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului date în cursul urmăririi penale, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorului ocular S.F., rezultă că atitudinea agresivă a inculpatului faţă de victimă a fost manifestată sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de o

provocare din partea persoanei vătămate B.F., care a aplicat o lovitură cu piciorul câinelui inculpatului.

La aprecierea gravităţii acţiunii ilicite a părţii vătămate şi a aptitudinii acesteia de a determina o puternică tulburare inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta a comis infracţiunea dedusă judecăţii, curtea de apel a avut în vedere starea psihică a inculpatului, astfel cum aceasta este reliefată de raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit în cauză, precum şi celelalte date privind persoana inculpatului, consemnate în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu, din care rezultă că B.I. este cunoscut ca având o fire retrasă, singuratică, fiind în permanenţă însoţit de doi câini şi ca o persoană care creează situaţii conflictuale în cazul în care cineva are o nemulţumire legată de el sau de câinii săi.

Ca urmare, pe fondul stării psihice precare a inculpatului - care are discernământul diminuat în raport cu infracţiunea pentru care a fost condamnat - şi având în vedere aspectele relevate în referatul de evaluare anterior menţionat, curtea de apel a apreciat că fapta ilicită a părţii vătămate B.F., de a lovi cu piciorul câinele inculpatului, întruneşte condiţia de gravitate cerută în art. 73 lit. b) C. pen. şi a fost de natură să determine o puternică tulburare inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta a comis infracţiunea.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs procurorul şi inculpatul B.I.

Procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., solicitând reducerea cheltuielilor de spitalizare la care a fost obligat inculpatul, ca urmare a reţinerii corecte a stării de provocare prevăzută în art. 73  lit. b) C. pen.

În condiţiile în care a fost reţinută această circumstanţă, procurorul a apreciat că se impune să se stabilească obligarea inculpatului la plata cheltuielilor de spitalizare în raport cu întinderea culpei sale.

În susţinerea orală a motivelor de recurs, procurorul a apreciat o culpă a inculpatului în proporţie de 70%, iar a victimei în proporţie de 30%.

Inculpatul B.I. a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu ambele hotărâri, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. (1) din O. U. G. nr. 72/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi pentru abrogarea unor dispoziţii din alte acte normative în domeniul sanitar, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.

Menţiunea din cuprinsul textului invocat anterior, în sensul că făptuitorii răspund „potrivit legii”, trimite în mod obligatoriu la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., potrivit cu care orice faptă a omului, săvârşită cu intenţie, praeterintenţie sau din culpă, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Ca atare, cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată victimei infracţiunii pot constitui, în procesul penal, obiect al tragerii la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente în condiţiile prevăzute în art. 14 şi urm. C. proc. pen.

Instituţia sanitară căreia i s-a cauzat prin fapta penală o vătămare materială, dacă participă în procesul penal şi exercită acţiunea civilă în cadrul procesului

penal, dobândeşte, conform art. 24 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., calitatea de parte civilă.

Ca regulă, gravitatea faptei nu constituie un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, autorul faptei urmând a răspunde integral pentru prejudiciul cauzat. Cu toate acestea, în cazul în care paguba a fost cauzată atât din culpa autorului faptei, cât şi din culpa victimei, adică din culpa lor comună, nu există niciun temei juridic în baza căruia partea din paguba cauzată prin culpa victimei să fie reparată de autor.

Despăgubirile civile, pe care trebuie să le suporte autorul, nu vor reprezenta, în astfel de situaţii, repararea integrală a pagubei, ci numai a unei părţi a acesteia, întinderea ei determinându-se în raport cu gravitatea culpelor autorului şi victimei, stabilită pe baza probelor administrate de autorităţile judiciare.

 Ca atare, în situaţia producerii pagubei în patrimoniul unităţii sanitare din cauza culpei comune a inculpatului şi a părţii vătămate, operează principiul de drept civil al răspunderii în raport cu întinderea culpei, despăgubirile datorate fiind diminuate corespunzător.

Neexistând, astfel cum s-a arătat anterior, niciun temei de drept pentru a se deroga de principiul enunţat, inculpatul urmează a fi obligat a plăti unităţii sanitare cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate numai în raport cu propria sa culpă.

În cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut că inculpatului B.I. a săvârşit infracţiunea de tentativă la omor calificat în stare de provocare, reţinându-se pe cale de consecinţă prevederile art. 73 lit. b) C. pen.

 Reţinerea circumstanţei legale atenuante a provocării are consecinţe directe asupra rezolvării acţiunii civile alăturate acţiunii penale.

Sub acest aspect, se constată că a exercitat acţiunea civilă în procesul penal numai Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, care a acordat asistenţa medicală părţii vătămate B.F., cheltuielile avansate fiind de 1.648,47 lei.

 Reţinându-se, în raport cu probele cauzei (reacţia inculpatului a fost determinată de o provocare a părţii vătămate, dar şi de starea sa psihică precară) o culpă a inculpatului în proporţie de 70% şi a victimei de 30%, cheltuielile de spitalizare vor fi reduse corespunzător, inculpatul urmând a fi obligat la despăgubiri către unitatea sanitară în raport de culpa sa.

Cât priveşte individualizarea judiciară a pedepsei - critică invocată de recurentul inculpat B.I. - se apreciază că instanţa de apel a evaluat corect gradul de pericol social al faptei, aplicându-i inculpatului o pedeapsă ce respectă criteriile enunţate în art. 72 C. pen.

 Din  probele dosarului a rezultat că inculpatul - chiar dacă a acţionat pe fondul unei stări psihice precare, fiind cunoscut ca o persoană retrasă, singuratică - a lovit victima cu un cuţit, aceasta suferind cinci plăgi înjunghiate (una penetrantă toracală cu hemopneumotorax) care i-au pus viaţa în primejdie.

 Atitudinea procesuală a inculpatului a fost evaluată în mod corespunzător, instanţa orientându-se spre minimul special prevăzut de lege.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de procuror şi inculpatul B.I. împotriva deciziei nr. 229/A din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a casat decizia recurată numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de spitalizare la care s-a dispus obligarea inculpatului către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, pe care le-a redus de la 1.648,47 lei la 1.153,93 lei, menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.

În cazul în care plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 278 C. proc. pen. a fost soluţionată de procurorul general adjunct al parchetului de pe lângă curtea de apel, pe baza delegării dreptului de semnătură, în lipsa procurorului general din motive obiective, hotărârea prin care instanţa - sesizată cu plângere împotriva rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată conform art. 2781 C. proc. pen. - dispune trimiterea cauzei la parchet în vederea soluţionării plângerii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. de către procurorul general al pachetului de pe lângă curtea de apel este nelegală, întrucât lipsa procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel din motive obiective nu poate împiedica exercitarea drepturilor prevăzute în art. 278 C. proc. pen. De asemenea, pentru a putea fi formulată o plângere în baza dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., nu este necesară existenţa unei soluţii date de prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci numai existenţa unei plângeri

formulate conform art. 278 C. proc. pen., aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C. proc. pen.   

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 178 din 20 ianuarie 2010

             I. Prin sentinţa nr. 230 din 24 septembrie 2009 a Curţii de Apel

Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării plângerii împotriva ordonanţei nr. 1125/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

S-a reţinut că la data de 20 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele plângerea numiţilor M.F. şi M.M., soţ şi soţie, împotriva numitului D.D., ofiţer de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Teleorman, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. şi împotriva numitului P.N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 C. pen.

Deoarece s-a constatat că numitul D.D. are calitatea de ofiţer de poliţie în cadrul structurii poliţiei judiciare, prin ordonanţa nr. 1696/P/2008 din 18 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Din cercetările efectuate în cauză s-a stabilit faptul că, la data de 24 februarie 2005, numitul M.F. a sesizat organele de poliţie cu privire la faptul că de la Agenţia Poştală B., care funcţionează într-una din camerele locuinţei sale şi unde soţia sa, M.M., lucrează ca agent poştal, s-au furat: suma de 30.000.000 ROL, cutia de valori şi bijuterii de aur.

Plângerea a format obiectul dosarului penal nr. 229/P/2005 al Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, de cercetări ocupându-se, printre alţii, şi subcomisarul D.D.

În cauză s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 249 alin. (1) C. pen., deoarece, în calitate de agent poştal, nu a asigurat un lacăt la lada metalică de valori din Agenţia Poştală B. şi faţă de P.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen., deoarece în data de 21 februarie 2005 a sustras suma de 30.000.000 ROL, bani care reprezentau pensiile cetăţenilor din comună.

 Prin ordonanţa nr. 229/P/2005 din 24 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, constând în amendă în cuantum de 800 lei pentru P.N. şi 600 lei pentru M.M.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus trimiterea cauzei la Postul de Poliţie B. în vederea continuării cercetărilor pentru identificarea şi descoperirea autorului furtului din data de 24 februarie 2005.

În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că autorul furtului este tot numitul P.N. care la data de 24 februarie 2005, prin efracţie, a pătruns în Agenţia Poştală B. care funcţionează în una din camerele locuinţei părţii vătămate M.F., de unde a sustras cutia de valori şi două cartele telefonice, iar din dormitorul locuinţei a mai sustras suma de 200 lei, cauzând un prejudiciu total de 1.100 lei.

Prin ordonanţa nr. 521/P/2007 din 24 martie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. şi aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 800 lei.

Prin ordonanţa nr. 1125/P/2009 din 29 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 246 C. pen., precum şi disjungerea, formarea unui nou dosar şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele, în vederea efectuării de cercetări faţă de P.N. pentru săvârşirea a două infracţiuni de violare de domiciliu, prevăzute în art. 192 C. pen.

Împotriva soluţiei a formulat plângere, la 11 august 2009, petentul M.F., care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 1281/II-2/2009 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

La data de 2 septembrie 2009 petentul s-a adresat Curţii de Apel Bucureşti, potrivit art. 2781 C. proc. pen.

Plângerea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu exigenţele art. 278 - 2781

C. proc. pen., curtea de apel a constatat că în speţă plângerea a fost soluţionată de către o altă persoană decât cea nominalizată în art. 278 C. proc. pen., ceea ce echivalează cu nesoluţionarea acesteia, fapt ce o împiedică să se pronunţe pe fond, întrucât ar încălca dreptul petiţionarului la utilizarea unui grad de jurisdicţie.

Textul art. 278 C. proc. pen. nu prevede posibilitatea ca prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general ori procurorul şef de secţie să fie substituit în aceste atribuţii de un adjunct ori un alt înlocuitor, nefiind acceptată delegarea de atribuţii (iar prin Regulamentul de ordine interioară al parchetelor emis de Ministerul Justiţiei - M. Of. nr. 154 din 5 martie 2007 - şi aprobat prin Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 nu se poate deroga de la dispoziţiile imperative procesual penale).

Pe cale de consecinţă, soluţionarea de către o altă persoană decât cea nominalizată în textul de lege a plângerii întemeiate pe prevederile art. 278 C. proc. pen. echivalează cu nesoluţionarea acesteia, fapt ce împiedică instanţa să se pronunţe pe fond, deoarece ar încălca dreptul petiţionarului la utilizarea unui grad de jurisdicţie.

Având în vedere cele expuse, în baza art. 278 C. proc. pen., curtea de apel a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării plângerii împotriva ordonanţei nr. 1125/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

            II. Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs procurorul, criticând ca netemeinică soluţia de trimitere a cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării plângerii împotriva ordonanţei nr. 1125/P/2009, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecării plângerii petentului M.F. la aceeaşi instanţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de critică devoluat prin recursul declarat de procuror, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere că prin sentinţa atacată prima instanţă a interpretat dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că acest text de lege nu prevede posibilitatea ca prim-procurorul, procurorul general sau procurorul şef de secţie să fie substituit în situaţia soluţionării unei plângeri îndreptate împotriva unui act al procurorului.

Se reţine că dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen. trebuie interpretate în sensul că plângerea împotriva actelor procurorului se soluţionează de persoana care la acel moment îndeplineşte atribuţiile de conducător al parchetului respectiv.

Dacă am accepta interpretarea dată de prima instanţă, s-ar ajunge la situaţii în care persoanele interesate nu pot uza de drepturile prevăzute în art. 278 C. proc. pen., întrucât prim-procurorul, procurorul general sau procurorul şef de

secţie se află în concediu de odihnă, concediu medical, postul este vacant temporar ş.a.

În cazul de faţă, plângerea îndreptată împotriva soluţiei de netrimitere în judecată a fost soluţionată de procurorul general adjunct la data de 20 august 2009, dată la care procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se afla în concediu de odihnă, perioadă în care delegase dreptul de semnătură, conform notei de serviciu nr. 305 din 21 iulie 2009, ce a fost ataşată în copie motivelor de recurs.

Mai mult, instanţa nu avea dreptul să trimită cauza la parchet, întrucât plângerea vizează o soluţie de netrimitere în judecată, iar dispoziţiile art. 278 se coroborează cu cele ale art. 2781 C. proc. pen.

Pentru a putea fi formulată o plângere la instanţă în baza art. 2781 C. proc. pen., nu este necesară existenţa unei soluţii date de prim-procuror, procuror general sau procuror şef de secţie, ci doar existenţa unei plângeri formulate conform art. 278 C. proc. pen.

Astfel, în situaţia în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 C. proc. pen., conform art. 2781 alin. (2) C. proc. pen., din acel moment curge termenul prevăzut în alin. (1) al acestui articol, în care persoana interesată poate formula plângere în faţa judecătorului.

În această situaţie, chiar dacă am accepta că plângerea nu a fost soluţionată în mod legal conform art. 278 C. proc. pen., acest aspect echivalează cu o lipsă a soluţiei, lucru reţinut şi de instanţă în motivarea sentinţei penale, fapt care permite petentului să sesizeze instanţa în baza art. 2781 alin. (2) C. proc. pen., întrucât expirase termenul mai sus menţionat.

            Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de procuror împotriva sentinţei nr. 230  din 24 septembrie 2009  a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.

Înregistrările convorbirilor telefonice pentru care nu există autorizarea emisă în condiţiile art. 911 alin. (1) sau art. 912 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., conţinutul lor nefiind redat şi certificat potrivit dispoziţiilor legale, precum şi obiectele ridicate în urma percheziţiei domiciliare pentru care nu există autorizaţia judecătorului, conform art. 100 alin. (3) C. proc. pen., ci numai un acord din partea unui locatar al imobilului, acord care nu poate suplini lipsa dispoziţiei judecătorului, nu constituie mijloace de probă legal obţinute.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 275 din 27 ianuarie 2010

 Prin rechizitoriul din 12 mai 2008 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor

de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 2 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000; N.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. şi G.M., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că, la data de 16 aprilie 2008, inculpatul D.A. a formulat un denunţ prin care a arătat că se aproviziona cu heroină de la numiţii „C.” şi „M.”, identificaţi în persoana inculpaţilor N.A. şi G.M. La aceeaşi dată, în jurul orelor 1200, aceştia din urmă au primit suma de 700 lei de la inculpatul D.A., în schimbul căreia, în jurul orelor 1600, i-au adus 12 punguţe ce cântăreau 1,40 g heroină.

S-a mai reţinut că, la data de 17 aprilie 2008, în jurul orei 130, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cei doi inculpaţi au deţinut fără drept, în vederea comercializării, 14 punguţe ce cântăreau 1,84 g heroină, pe care inculpatul N.A. le-a ascuns în curtea imobilului situat pe strada V., unde locuiesc martorul A.N. şi inculpatul D.A. Cei doi inculpaţi mai sus menţionaţi s-au deplasat la locuinţa acestuia din urmă, ca urmare a unei convorbirii telefonice pe care au avut-o, în cadrul căreia inculpatul D.A. le-a solicitat să-i aducă droguri, având pregătită suma de bani pe care urma să le-o înmâneze în schimbul acestora.

Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin sentinţa nr. 218 din 25 februarie 2009, a condamnat pe inculpatul D.A. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.M. la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., i-a interzis drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a) raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare şi i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 71 C. pen., i-a interzis drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 81 din 6 aprilie 2009, a disjuns apelurile inculpaţilor G.M. şi N.A. şi a luat act de retragerea apelului declarat de inculpatul D.A.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 141 din 9 iunie 2009, a admis apelurile declarate de inculpaţii G.M. şi N.A., a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.Instanţa de apel a reţinut că, din ansamblul probelor legal administrate în

cursul urmării penale, al cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi al judecării cauzei în apel, nu rezultă cu certitudine că inculpaţii G.M. şi N.A. au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată, reţinându-se, în esenţă, că procesele-verbale de redare a convorbirii telefonice, respectiv de constatare a infracţiunii flagrante în care s-a consemnat ridicarea celor 14 doze, sunt nelegale, neexistând vreo altă probă directă care să susţină acuzarea.

Împotriva acestei decizii penale, în termen legal, a declarat recurs procurorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt.

S-a susţinut că din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii G.M. şi N.A. au săvârşit infracţiunea de trafic de droguri de mare risc în formă continuată.

Deşi convorbirea telefonică purtată de D.A. cu inculpatul N.A., prin care primul i-a cerut să-i aducă marfă, iar cel de-al doilea a răspuns pozitiv, nu poate fi valorificată ca mijloc de probă în raport cu dispoziţiile art. 911 C. proc. pen., procesul-verbal în cuprinsul căruia organul de urmărire penală a descris această discuţie, pe care procurorul şi lucrătorii de poliţie au ascultat-o cu acordul lui D.A., reprezintă un mijloc de probă în conformitate cu dispoziţiile art. 90 C. proc. pen., a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 91 C. proc. pen. şi trebuie analizat ca atare.

Simplul fapt că în cuprinsul procesului-verbal nu a fost indicat numărul de telefon de pe care inculpatul D.A. a apelat postul telefonic aparţinând inculpatului N.A. nu conduce, în mod automat, la concluzia că acest mijloc de probă este ilegal, confirmarea producerii acestei convorbiri şi conţinutul ei fiind făcută de martora C.M.

Cu privire la percheziţia domiciliară efectuată de organele de urmărire penală şi în legătură cu care instanţa a constatat că este un mijloc de probă obţinut ilegal, procurorul a învederat că implicarea inculpaţilor N.A. şi G.M. în existenţa drogurilor pe acoperişul magaziei din imobilul percheziţionat rezultă şi din alte probe.

Astfel, din conţinutul declaraţiilor inculpatului D.A. şi ale martorilor A.N., B.I. şi C.M., al proceselor-verbale de prezentare pentru recunoaşterea după planşă fotografică, rezultă că drogurile au fost aduse de cei doi inculpaţi. Împrejurarea că inculpatul D.A. şi martorul A.N. au retractat parţial declaraţiile iniţiale, nu poate conduce la înlăturarea acestora din urmă.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi menţinerea celei dispuse de prima instanţă.

Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

De esenţa recursului este faptul că acesta nu declanşează un control asupra fondului cauzei.

Instanţa de recurs controlează doar dacă s-a aplicat corect dreptul la faptele constatate de instanţa inferioară. Cu toate acestea, instanţa de recurs controlează şi dacă faptele au fost constatate de către instanţa de fond cu respectarea regulilor de drept material sau procesual.

Chestiunea dacă un fapt este constatat conform legii este, de regulă, o chestiune de drept şi ea cade în controlul instanţei de recurs pentru care faptul nu poate fi privit ca stabilit atunci când înfrânge dreptul. O hotărâre întemeiată pe o apreciere a probelor, pe constatări de fapt contrare legii, este o hotărâre lipsită de bază legală.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod întemeiat, instanţa de apel a pronunţat achitarea inculpaţilor G.M. şi N.A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, întrucât probele administrate în cauză nu fac dovada evidentă şi fără posibilitate de controversă a săvârşirii vreunei fapte penale de către aceştia; mai mult decât atât, probele esenţiale stabilirii adevărului în cauză au fost obţinute prin mijloace care înfrâng legea, viciind până la anulare conţinutul şi forţa probantă a acestora.

Convorbirea telefonică dintre inculpatul D.A. şi o persoană pe nume „C.” nu poate constitui un mijloc de probă legal obţinut, întrucât în cauză nu a existat autorizare de interceptare şi înregistrare emisă în condiţiile art. 911 alin. (1) sau art. 912 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., iar conţinutul său nu a fost redat şi certificat în mod legal, în conformitate cu textele de lege arătate.

Această situaţie este confirmată şi de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prin adresa din 30 aprilie 2009.

Invocarea acordului dat de inculpatul D.A. pentru a i se asculta convorbirea - în condiţiile în care acesta avea calitatea de învinuit reţinut, aflat la dispoziţia organelor de urmărire penală, aparatul telefonic de pe care s-a efectuat convorbirea nu-i aparţine, iar utilizatorul acestui aparat şi numărul de telefon nu sunt consemnate în conţinutul procesului-verbal - chiar dacă ar constitui o chestiunea reală, nu are acoperirea legală, cerută de lege, pentru a fi considerată o probă obţinută în afara oricărei bănuieli de constrângere, în condiţiile incriminate de dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen.

La aceasta se adaugă poziţia procesuală oscilantă a inculpatului D.A., ale cărui relatări cu privire la modul în care a ajuns să poarte această discuţie telefonică se situează pe poziţii contrare, când asumându-şi iniţiativa apelului, când afirmând că a fost pus să sune.

Pe de altă parte, în conţinutul procesului-verbal întocmit cu această ocazie, prezenţa martorei C.M. (concubina inculpatului D.A.) nu este consemnată, astfel că relatările ei despre existenţa unui fapt care, chiar real fiind, s-a desfăşurat în condiţii de ilegalitate, nu pot să-i confere acestuia legitimitate şi credibilitate, cu atât mai mult cu cât actul constatator al evenimentului nu face nicio menţiune despre această persoană, calitatea în care a asistat, intervalul orar în care a fost prezentă.

Cât priveşte activităţile care au condus, în noaptea de 16/17 aprilie 2008, în jurul orei 130, la descoperirea a 14 doze de heroină aflate într-un şerveţel, pe acoperişul magaziei din curtea imobilului unde locuia inculpatul D.A., droguri pretins aduse de inculpaţii N.A. şi G.M. în vederea realizării tranzacţiei presupus perfectate în cadrul convorbirii telefonice mai sus analizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa unei autorizaţii legale de percheziţie în imobilul respectiv este un fapt cert şi necontestat.

Şi în această împrejurare, organele de urmărire penală au invocat existenţa unui acord din partea unui locatar al imobilului, martorul A.N., acord care nu poate suplini, însă, lipsa dispoziţiei judecătorului, conform art. 100 alin. (3) C. proc. pen.

Celelalte probe administrate în cauză nu fac dovada că inculpaţii N.A. şi G.M. sunt cei care au adus drogurile în imobilul respectiv.

Instanţa de apel a examinat amănunţit şi a evaluat în mod coroborat şi logic aceste probe, concluzionând în mod just asupra lipsei unor probe certe de vinovăţie a inculpaţilor.

În denunţul formulat, inculpatul D.A. nu a făcut nicio referire la cei doi privind vânzarea de heroină în ziua de 16 aprilie 2008, numele acestora fiind menţionate ulterior discuţiei telefonice purtate la iniţiativa organelor de urmărire penală şi la care ne-am referit anterior.

În cursul judecăţii, inculpatul D.A. şi-a retractat acuzaţiile, arătând că a fost în stare de sevraj când le-a făcut.

În tot cursul procesului penal, martorul A.N. nu a afirmat niciodată că inculpaţii N.A. şi G.M. i-ar fi remis droguri coinculpatului D.A.

Martorele C.M. şi B.I. nu au putut fi audiate în cursul judecăţii, neputându-se stabili noile adrese la care acestea s-au mutat.

Instanţa de apel a analizat declaraţiile date de aceste martore în cursul urmăririi penale şi a constatat, în mod întemeiat, că acestea sunt lipsite de credibilitate, afectate de subiectivism şi venind din partea unor persoane interesate în orientarea cercetărilor înspre altele decât ele sau cei apropiaţi lor.

Astfel, martora B.I. a susţinut, în declaraţia din data de 17 aprilie 2008, că a văzut cum inculpatul N.A., care a venit însoţit de inculpatul G.M., i-a dat coinculpatului D.A., la data de 16 aprilie 2008, în jurul orei 1600, un şerveţel alb în

care, într-o ţiplă de ţigări, se aflau cel puţin 10 punguliţe cu un praf maroniu, la momentul când acesta din urmă a început să le numere ea ieşind din cameră. Este de neexplicat împrejurarea că martora B.I. a putut observa toate aceste detalii, care însă nu au fost remarcate de către concubina coinculpatului D.A. (martora C.M.), deşi aceasta din urmă stătea cu el în cameră (fiind identificată ca atare, după un foarte scurt timp, la momentul intervenţiei organelor de poliţie) şi ar fi avut un interes personal în a le menţiona, pentru a-l ajuta pe prietenul său.

Ulterior, la data de 6 mai 2008, cu ocazia recunoaşterilor de pe planşe foto, realizate în faţa lucrătorilor de poliţie, martora B.I. îşi aminteşte pentru prima dată că inculpaţii G.M. şi N.A. au venit împreună în locuinţa coinculpatului D.A. şi la ora 1200, fără a menţiona însă ce s-a întâmplat la momentul respectiv.

În continuare, la aceeaşi dată, în declaraţia luată de procuror, martora B.I. îşi aminteşte, tot pentru prima dată, că la ora 1200, aflându-se în camera ei (susţinere nereală, întrucât martora nu locuia în acel imobil, ci venea acolo împreună cu concubinul său C.N., pentru a se droga, după cum a declarat în prezenta cale de atac martorul A.N.), l-a auzit pe coinculpatul D.A. spunându-le inculpaţilor G.M. şi N.A. că le dă banii pentru heroină, cei din urmă confirmându-i că se vor întoarce cu drogurile în 3-4 ore, ea fiind însă, din nou, singura persoană din acea locuinţă care a auzit o astfel de discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această declaraţie este singulară şi nu poate constitui temeiul condamnării inculpaţilor, în contextul în care din declaraţiile martorilor D.G. şi P.A. rezultă că alte persoane trebuiau să aducă drogurile, că acestea au şi intrat şi ieşit din imobil, fără a fi verificate de organele de poliţie aflate în dispozitiv; de altfel, şi inculpaţii N.A. şi G.M. au intrat şi ieşit nestingheriţi de câte două ori din imobil, în intervalul orar 1200-1600

(conform propriilor declaraţii), dar prinderea lor în flagrant nu s-a realizat, recurgându-se apoi la percheziţionarea imobilului în condiţii de nelegalitate.

Pe de o parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probele directe au fost viciate prin nerespectarea dispoziţiilor legale de către organele de urmărire penală, astfel că stabilirea vinovăţiei inculpaţilor prin probe colaterale ar presupune ca acestea să o dovedească mai presus de orice îndoială; or, examinarea acestor probe dovedeşte contrariul; pe de altă parte, chiar în situaţia în care s-ar reţine că martorul A.N. a fost ameninţat cu moartea de soţia inculpatului (ameninţare asupra existenţei căreia nu există niciun fel de dovezi), nu este evident în ce mod acest fapt ar fi influenţat conţinutul declaraţiilor martorului, care a rămas constant cu privire la evenimentele din 16 aprilie 2008, pe tot parcursul procesului penal.

În aceste împrejurări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că probatoriul administrat în cauză nu face dovada certă a vinovăţiei inculpaţilor N.A. şi G.M. cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, prezumţia de nevinovăţie a acestora nefiind răsturnată şi operând în favoarea lor.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre de achitare a inculpaţilor legală şi temeinică, în cauză neexistând temeiuri de casare a acesteia şi de dispunere a unei soluţii de condamnare.

În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror.

În conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Verificarea rechizitoriului, ca act de sesizare a instanţei, efectuată în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale.  

Prin urmare, dacă rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de formă şi de conţinut prevăzute în art. 262, art. 263 şi art. 264 C. proc. pen., instanţa nu poate dispune restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii rechizitoriului, potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu motivarea că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, întrucât examinarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen. şi a art. 332 C. proc. pen. care reglementează restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 377 din 2 februarie 2010

 

Prin sentinţa penală nr. 258/F din 9 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus - în temeiul art. 300 alin. (2) coroborat cu art. 317 C. proc. pen. - restituirea cauzei privind pe inculpatul R.D. la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei (rechizitoriul).

Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.D., subcomisar de poliţie, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de denunţătorul M.G. sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii prevăzute în art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, modificată.

După înregistrarea dosarului pe rolul instanţei, la termenul de judecată de la 29 septembrie 2009, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor regularitatea actului de sesizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen.

Inculpatul, prin apărătorul său ales, a solicitat ca în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. să se constate că sesizarea instanţei nu a fost făcută potrivit legii, că neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop şi, în consecinţă, să se dispună restituirea dosarului Direcţiei Naţionale Anticorupţie în vederea refacerii actului de sesizare.

Verificând regularitatea actului de sesizare în conformitate cu dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel - ca instanţă de fond - a constatat că excepţia invocată este întemeiată.

Mai întâi, instanţa de fond a menţionat faptul că - în opinia sa - verificarea legalităţii sesizării, conform art. 300 C. proc. pen., nu presupune numai verificarea rechizitoriului prin prisma respectării dispoziţiilor art. 263 şi art. 264 C. proc. pen., ci obligă instanţa şi la verificarea legalităţii actelor de urmărire penală care au precedat întocmirea rechizitoriului

Astfel, instanţa de fond a reţinut că prin ordonanţa din 24 iunie 2008 emisă în dosarul nr. 262/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţionala Anticoruptie - Secţia de combatere a corupţiei s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.D. pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin aceeaşi ordonanţă, s-a disjuns cauza cu privire la acelaşi acuzat pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin rezoluţia din 2 iulie 2008 emisă în dosarul nr. 1086/P/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de R.D. pentru tentativa la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Instanţa de fond a constatat că, ulterior emiterii rezoluţiei sus-menţionate, la data de 11 august 2008, procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin ordonanţa nr. 210/C1/2008, a infirmat ordonanţa nr. 262/P/2007 din 24 iunie 2008 şi a dispus trimiterea dosarului la Secţia de combatere a corupţiei în vederea completării cercetărilor.

Prin rezoluţia din 17 februarie 2009 dată în dosarul nr. 262/P/2007, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei a dispus începerea urmăririi penale faţă de R.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită

prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar prin rechizitoriul nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 al Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceeaşi infracţiune.

În opinia primei instanţe, din situaţia de fapt expusă în cele patru acte procesuale emise de procuror în dosarul de urmărire penală - ordonanţa din 24 iunie 2008 a Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dată în dosarul 262/P/2007, rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ordonanţa din 11 august 2008 dată de către procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa - se poare observa cu uşurinţă că acestea descriu în mod identic fapta inculpatului R.D., reţinând, în esenţă, că acesta a pretins suma de 10.000 euro de la martorul denunţător, invocând existenţa unei lucrări la Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală Anticorupţie privind fapte săvârşite de M.G. în calitate de manager al unui spital clinic, lucrare ce ar fi urmat să fie soluţionată favorabil (prin nesesizarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie).

Instanţa de fond a apreciat că procurorul care a emis ordonanţa din 24 iunie 2008 a Secţiei de combatere a corupţiei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în dosarul nr. 262/P/2007 a procedat în mod greşit atunci când a pronunţat o soluţie pe fond asupra faptei reclamate de denunţătorul M.G., aceea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi în acelaşi timp a disjuns cauza şi a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru efectuarea de cercetări sub aspectul aceleiaşi fapte, dar sub o altă încadrare juridică. Modalitatea în care a procedat Direcţia Naţională Anticorupţie, pronunţând mai multe soluţii cu privire la aceeaşi faptă, este în afara dispoziţiilor procesual penale (niciun articol din cele prevăzute de Titlul I Partea specială Cap. I - VIII Cod procedură penală nu prevede o atare rezolvare a situaţiei procedurale ivite).

A apreciat instanţa de fond că motivarea ordonanţei din 24 iunie 2008 nu justifică pronunţarea unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale pentru că, în realitate, procurorul a constatat că fapta cu care a fost sesizat nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 254 C. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, dat fiind inexistenta unei lucrări înregistrată la Direcţia Generala Anticorupţie, astfel că inculpatul nu avea cum să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndeplinirea îndatoririlor actelor sale de serviciu şi s-a apreciat că fapta constituie infracţiunea de tentativă la înşelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.

În opinia instanţei de fond, soluţiile pronunţate de procuror sunt corespunzătoare celor pronunţate de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului cauzei. Atunci când instanţa constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni, însă fapta îmbracă elementele constitutive ale altei infracţiuni, nicidecum nu pronunţă două soluţii, una de achitare şi alta de condamnare ci, conform art. 334 C. proc. pen. - care are corespondent art. 238 C. proc. pen. - schimbă încadrarea juridică.

În speţă, apreciază instanţa de fond, întrucât la data de 24 iunie 2008 când a fost adoptată ordonanţa în discuţie nu era începută urmărirea penală şi nici nu se pusese în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni, procurorul, sesizat cu fapta şi nu cu încadrarea juridică dată de denunţător, ar fi trebuit să se limiteze la a constata că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, ci ale infracţiunii de

tentativă la înşelăciune şi să dispună declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti faţă de încadrarea juridică dată, fără a dispune şi neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 C. pen.

Mai retine instanţa de fond că rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale fata de R.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., nu a fost infirmată conform legii, iar ordonanţa din 11 august 2008 dată de către procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin care s-a infirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru aceeaşi faptă, dar sub încadrarea prevăzută în art. 254 C. pen., nu putea să producă efecte asupra acelei rezoluţii, întrucât procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu era competent să infirme un act procedural al unui procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cele două structuri fiind diferite.

Prin urmare, se conchide că în mod inacceptabil, în prezent, inculpatul este beneficiarul unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, neinfirmată potrivit legii şi, în acelaşi timp, este trimis în judecată pentru aceeaşi faptă, în materialitatea ei, dar cu o altă încadrare juridică.

Potrivit art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei ... ”.

Prima instanţă a apreciat că în prezenta cauză fapta cu a cărei judecată a fost învestită, aşa cum este ea descrisă în rechizitoriu, este aceeaşi faptă, în materialitatea ei, cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţia din 2 iulie 2008 dată în dosarul nr. 1086/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, chiar dacă încadrările juridice date sunt diferite, şi - deci - a considerat că nu este legal sesizată şi, în consecinţă, nu poate proceda la judecarea cauzei.

În consecinţă, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. coroborat cu art. 317 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a dispus restituirea dosarului la procuror în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei, după înlăturarea contradicţiilor existente între soluţiile adoptate în cauză cu privire la fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Împotriva sentinţei, Direcţia Naţională Anticorupţie a declarat prezentul recurs.

În motivele scrise de recurs, expuse şi cu ocazia dezbaterilor, sentinţa a fost criticată sub următoarele aspecte:

Hotărârea este nelegală pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cu consecinţa admiterii excepţiei neregularităţii actului de sesizare, invocată de inculpat şi de restituire a cauzei la parchet, în vederea refacerii actului de sesizare.

Încălcând dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 263 şi art. 264 C. proc. pen., instanţa a apreciat că nu a fost legal sesizată.

Astfel, potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen., „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.”

Această procedură presupune, în raport cu dispoziţiile menţionate, verificarea actului procedural scris, a rechizitoriului, în care este consemnat actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în judecată.

Prin urmare, în opinia Ministerului Public, instanţa de fond trebuia să se rezume la a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 263 - art.  264 C. proc. pen., referitoare la limitele şi conţinutul rechizitoriului.

Recursul Direcţiei Naţionale Anticorupţie va fi admis pentru următoarele motive:

Restituirea cauzei la procuror, „de lege lata”, se poate dispune pe două temeiuri:

- restituirea în vederea refacerii rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. proc. pen.);

- restituirea pentru refacerea urmăririi penale (art. 332 C. proc. pen.).Conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., instanţa este datoare să verifice, din

oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. pen., „rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.”

Jurisprudenţa şi doctrina sunt, într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.

În principiu, examinarea eventualelor nulităţi din cursul urmăririi penale (încălcarea unor norme care reglementează faza urmăririi penale) este o activitate distinctă de examinarea regularităţii actului de sesizare şi rezultă din existenţa, distinctă, a art. 300 C. proc. pen., respectiv, a art. 332 C. proc. pen.

În măsura în care se constată nulităţi ale urmăririi penale, care presupun restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii acesteia, ca o consecinţă firească se impune, evident, şi refacerea rechizitoriului. Această observaţie trebuie, însă, corelată cu alte principii în materia efectelor nulităţii, astfel cum sunt acceptate în doctrină (izolarea efectului nulităţii şi efectul extensiv al nulităţii), susţinându-se constant - în doctrină - că în reglementarea Codului de procedură penală român actual nu sunt dispoziţii exprese în ceea ce priveşte efectul extensiv al nulităţii, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare în raport cu relaţia ce există între actul lovit de nulitate şi celelalte acte procesuale întocmite.

Neobservarea unor dispoziţii care reglementează urmărirea penală nu atrage, în toate cazurile, nulitatea absolută şi, respectiv, restituirea cauzei la procuror. Distinct, încălcarea unor dispoziţii din faza urmăririi penale pot atrage - în condiţiile legale - nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută.

„De lege lata” această concepţie a legiuitorului este reflectată de dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (2) - (3) C. proc. pen., art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., respectiv, art. 332 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Revenind la aspectele de drept ale prezentei cauze, respectiv la recursul Ministerului Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit actualului Cod de procedură penală, noţiunea juridică de „excepţii” - în sensul propriu-zis al acesteia - se referă la aspectele privind competenţa organelor judiciare, iar nu la nulităţi („excepţia nulităţii”).

Modalitatea juridică prin care procurorul sau părţile pot invoca necompetenţă organelor judiciare este „excepţia de necompetenţă”, aceasta realizându-se prin formularea unei cereri prin care se „ridică excepţia de necompetenţă” (în acest sens fiind art. 39 C. proc. pen.).

Potrivit Codului de procedură penală, „nulitatea” nu este o excepţie, ci o sancţiune procedurală care intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (art. 197 C. proc. pen.).

Invocarea eventualelor încălcări ale legii în activitatea de urmărire penală se face, uneori din oficiu, dar de regulă prin formularea de către procuror sau partea interesată a unei cereri (art. 197 alin. 4 C. proc. pen.).

Distinct de „excepţii”, „cereri” şi „chestiuni prealabile” - astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură penală - pentru verificarea anumitor acte ale fazei urmăririi penale au fost instituite proceduri juridice specifice (speciale) care trebuie aplicate de judecător.

Astfel, pentru verificarea actului de sesizare (rechizitoriului), legiuitorul a instituit o procedură specifică, cea reglementată în art. 300 C. proc. pen.

Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

În doctrină şi jurisprudenţă se apreciază că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea instanţei” are în vedere încălcarea dispoziţiilor privitoare la „sesizarea primară” (sesizarea prin rechizitoriu), „sesizarea suplimentară” (extinderea acţiunii penale, extinderea procesului penal) şi „sesizarea de trimitere” (casarea cu trimitere, declinarea competenţei, regulatorul de competenţă, strămutarea).

Aşa cum s-a menţionat anterior, jurisprudenţa şi doctrina sunt, într-o covârşitoare majoritate, în sensul opiniei că verificările instanţei, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., poartă asupra actului propriu-zis (rechizitoriului), asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte conţinutul actului de sesizare şi respectării art. 264 alin. (3) C. proc. pen.

Or, din examinarea rechizitoriului nr. 262/P/2007 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie constată că nu există, la acest moment procesual, temeiuri pentru a concluziona că nu au fost respectate „dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei”, aceasta fiind făcută prin rechizitoriu întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 262, art. 263 şi art. 264 C. proc. pen. (condiţii de formă şi de conţinut).

În realitate, apărarea a invocat nerespectarea unor dispoziţii legale cu privire la modul în care a fost efectuată urmărirea penală (dispunerea în cauză a unor soluţii, infirmarea unor soluţiilor anterioare, disjungeri ale cauzei, contrarietatea între soluţiile dispuse anterior şi, respectiv, soluţia dispusă prin rechizitoriu).

S-a susţinut, iar prima instanţă a achiesat la acest punct de vedere, că soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror sunt definitive şi, deci, ar avea prioritate în raport cu soluţia de trimitere în judecată prin rechizitoriu.

Această opinie nu este întemeiată.Soluţiile de netrimitere în judecată (dispuse, după caz, prin rezoluţii ori

ordonanţe ale procurorului) nu se bucură de „autoritatea de lucru judecat”, aceasta fiind recunoscută exclusiv hotărârilor judecătoreşti.

În cauză trebuie observate dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, din Titlul III „Ministerul Public.”

Cu privire la infirmarea actelor de urmărire penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă şi prevederile art. 220 C. proc. pen., precum cele ale art. 62, art. 64 şi art. 65 din Legea nr. 304/2004 referitoare principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine, cu referire la înţelegerea din perspectiva constituţională a principiilor organizării şi funcţionării Ministerului Public, şi Decizia nr. 1058/2007 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 810 din 28 noiembrie 2007.

Ministerul Public este caracterizat prin unicitate, Direcţia Naţională Anticorupţie făcând parte integrantă din Ministerul Public (Direcţia Naţională Anticorupţie fiind parte integrantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

Că soluţiile de netrimitere în judecată emise de procuror (prin rezoluţii sau ordonanţe) nu au caracter irevocabil, definitiv, că nu se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă şi din observarea dispoziţiilor privind „reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale” cuprinse în art. 273 alin. (1), alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen.

Un alt argument, în acelaşi sens, este cel oferit de dispoziţiile art. 2781 alin. (11) C. proc. pen. care au în vedere chiar şi situaţia în care judecătorul s-a pronunţat prin hotărâre definitivă, hotărâre prin care a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este întemeiată susţinerea apărării, însuşită de prima instanţă, potrivit căreia nu se poate trece la judecarea pe fond a cauzei, deoarece ar exista, după caz, fie o soluţie definitivă de netrimitere în judecată dispusă de procuror, fie o contrarietate între soluţii: de netrimitere în judecată şi, respectiv, de trimitere în judecată.

În final, câteva menţiuni referitoare la corelaţia dintre art. 300 alin. (2) şi art. 317 C. proc. pen:

Potrivit art. 263 alin. (1) C. proc. pen. „rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă ... fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică ...”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că rechizitoriul din dosar respectă acest cuprins prevăzut în art. 263 alin. (1) C. proc. pen.

Conform art. 317 C. proc. pen., „judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei ...”.

Faţă de argumentele expuse şi examinând rechizitoriul din perspectiva acestor două texte legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca neîntemeiată concluzia existenţei unor „neregularităţi” ale actului de sesizare, în sensul că nu se poate trece la judecarea faptei şi persoanei trimisă în judecată, cu încadrarea juridică respectivă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată şi că, „de lege lata”, nu există reglementat un control judecătoresc asupra actelor prin care procurorul reia urmărirea penală, inclusiv prin infirmarea soluţiilor de netrimitere în judecată. Pentru reluarea urmăririi penale după suspendare sau în caz de redeschidere a urmăririi, legea impune, în ambele situaţii, ca aceasta să se dispună prin ordonanţă.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticoruptie împotriva sentinţei nr. 258/F din 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat sentinţa penală menţionată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Curtea de Apel Bucureşti.

1. Faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de persoane - pretinsa influenţă referindu-se la strămutarea judecării cauzei, punerea în libertate şi achitarea inculpatului -, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. şi la infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen. În raport cu pericolul social concret al faptelor, precum şi cu calitatea făptuitorului - comisar şef de poliţie, ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor săvârşite, nici aplicarea unor pedepse la limita minimă prevăzută de lege şi nici suspendarea executării pedepsei rezultante nu sunt justificate.               

2. Legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci de respectarea următoarelor condiţii prevăzute în art. 911 C. proc. pen.: să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni din cele enumerate în alin. (2) al acestui articol, să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor, care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată şi să fie autorizate de către judecător.    

            3. În procesul de apreciere a probelor, declaraţiile coinculpatului şi ale martorului care a avut iniţial calitatea de învinuit pot servi la aflarea adevărului, întrucât aceştia sunt consideraţi martori, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.   

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 948 din 12 martie 2010

                        Prin sentinţa nr. 198/PI din 17 iulie 2009, Curtea de Apel Timişoara,

Secţia penală, a hotărât, în esenţă, următoarele:

1. În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul T.T. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. 

2. În baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la cumpărare de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit cele două pedepse în cea mai grea pe care a sporit-o cu 6 luni închisoare şi a dispus executarea de către inculpat a pedepsei totale de 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 861 şi art. 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen.

3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului S.O. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă, prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, iar în baza art. 91 C. pen. a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ de 1.000 lei.

4. În baza art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul M.P. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 81 şi art. 82 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani. 

5. În baza art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul S.I., arestat în altă cauză, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă la pedeapsa de 2 ani închisoare.

            Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cursul lunii iulie 2008 inculpatul S.I. era arestat preventiv şi trimis în judecată pentru infracţiuni la Legea nr. 678/2001 în formă continuată.

            Pentru a reuşi să obţină strămutarea judecării cauzei sale la o altă instanţă decât cea învestită iniţial şi punerea în libertate în cursul procesului, S.I. fie personal, fie prin intermediul mamei sale - I.S., a intervenit pe lângă inculpatul R.V. - comisar şef în cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş. Acesta din urmă a fost de acord să caute o persoană care să intervină pe căi nelegale pentru realizarea scopurilor urmărite de inculpatul S.I.

            Inculpatul R.V. l-a contactat pe inculpatul S.O. căruia i-a cerut să-l pună în legătură cu un avocat ce va putea obţine o soluţie de strămutare a cauzei în care era judecat inculpatul S.I. Inculpatul S.O. l-a pus pe inculpatul R.V. în legătură cu avocatul T.T., inculpat în cauză, şi a fost omul de legătură între R.V., I.S. - mama lui S.I. - şi inculpatul T.T., participând şi la înţelegerile între inculpaţi cu privire la cumpărarea şi traficul de influenţă.

            Cu ocazia întâlnirilor dintre T.T. şi I.S. la care au participat şi inculpaţii R.V. şi S.O., inculpatul T.T. a cerut martorei I.S. 7.000 euro, lăsând-o să creadă că are influenţă şi poate interveni pe lângă magistraţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a obţine o soluţie de strămutare favorabilă inculpatului S.I. Inculpatul T.T. a precizat că din suma de 7.000 euro, lui îi revin ca onorariu 2.000 euro, iar restul de 5.000 euro o va da persoanei ce urma să intervină pe lângă magistraţi.

            Inculpatul T.T. a primit suma de 1.900 euro, restul până la 7.000 urmând să o primească după rezolvarea strămutării, iar din suma de 1.900 euro, i-a dat inculpatului S.O. 400 euro.

            Inculpatul T.T. a formulat cerere de strămutare a cauzei privind pe S.I., aceasta fiind respinsă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Faţă de această împrejurare, inculpatul S.I. şi mama lui i-au cerut inculpatul T.T. restituirea banilor.

            Instanţa fondului reţine că în convorbiri telefonice şi la întâlnirea cu S.O., R.V. şi I.S., inculpatul T.T. a sugerat că este nevoie de o campanie de presă favorabilă, referitoare la cauza privindu-l pe S.I., ceea ce ar putea constitui un motiv de strămutare. Ca urmare, inculpatul R.V. i-a cerut redactorului M.B. să scrie un articol referitor la cauza inculpatului S.I., punându-i la dispoziţie materiale privind cauza. Articolul a apărut în ziar la 12 august 2008, a tratat ca subiect presupuse abuzuri ale procurorului care a instrumentat cauza referitoare la inculpatul S.I. şi a fost folosit de inculpatul T.T. în cauza privind cererea de strămutare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare a fost respinsă la 14 noiembrie 2008.

            Instanţa fondului mai reţine că inculpatul M.P. i-a pretins inculpatului S.I. suma de 40.000 euro, pentru a interveni pe lângă un procuror care urma să influenţeze magistraţii în decizia de punere în libertate a inculpatului S.I.

            Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara şi, între alţii, inculpaţii S.O. şi T.T.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în raport cu actele dosarului, constată că recursul procurorului este fondat, iar cele ale inculpaţilor sunt nefondate.

            I. În ce priveşte recursul procurorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că achitarea inculpaţilor R.V. şi S.O. este greşită.

            Referitor la inculpatul R.V., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că aprecierea stării de fapt cu privire la infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 C. pen., reţinută în actul de sesizare, este în neconcordanţă cu probele administrate în cauză.

            Instanţa fondului a apreciat că acţiunile inculpatului R.V. legate de apariţia în presă a articolului destinat argumentării cererii de strămutare se circumscriu laturii obiective ale infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi complicitate la cumpărare de influenţă prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi a motivat că aceste acţiuni nu constituie un ajutor dat inculpatului S.I., în sensul art. 264 C. pen. referitor la infracţiunea de favorizare a infractorului.

            Potrivit art. 264 C. pen., constituie infracţiunea de favorizare a infractorului şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

            Instanţa fondului, contrar concluziilor din finalul motivării sentinţei potrivit cărora fapta nu există, în conţinutul expunerii a reţinut că inculpatul R.V. (ulterior comiterii infracţiunilor prevăzute în art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001 de către S.I.) a acţionat direct şi a determinat apariţia în presa locală a articolului care a servit ca probă în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru strămutarea cauzei privindu-l pe inculpatul S.I. Din conţinutul convorbirilor interceptate dintre inculpatul R.V. şi S.I. rezultă că ofiţerul de poliţie urmărea strămutarea judecării cauzei privindu-l pe S.I. la o instanţă unde a lăsat să se creadă că-l poate ajuta să fie pus în libertate şi achitat.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că activitatea inculpatului R.V., de a concepe şi realiza prin intermediul ziaristului probe de natură să facă posibilă strămutarea cauzei de la instanţa competentă la o altă instanţă unde inculpatul S.I. ar fi urmat să fie pus în libertate şi exonerat de răspundere, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute în art. 264 C. pen. Această activitate realizată cu intenţie de inculpatul R.V. era destinată să zădărnicească judecata sau cel puţin să o îngreuneze.

            Aşa fiind, achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 264 C. pen. este greşită, în cauză existând cazul de casare prevăzut în art. 3859

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că şi criticile referitoare

la pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile de complicitate la trafic de influenţă şi complicitate la cumpărare de influenţă sunt fondate.

            Într-adevăr, pedepsele prevăzute de lege pentru cele două infracţiuni sunt de la 2 la 10 ani închisoare. Faţă de pericolul social concret al faptelor inculpatului, de natură a afecta grav încrederea în capacitatea justiţiei de a soluţiona în mod obiectiv cauzele deduse judecăţii, în afara influenţelor unor persoane în curs de a fi trase la răspundere penală, ţinând cont de împrejurarea că inculpatul R.V. era comisar şef de poliţie ţinut prin statutul profesional să descopere fapte de natura celor pe care le-a comis, având în vedere şi faptul că a încercat să compromită credibilitatea celei mai înalte instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru cele două infracţiuni pentru care a fost condamnat inculpatul este mai potrivită pentru atingerea scopului prevăzut în art. 52 C. pen., în concordanţă cu criteriile de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen.

            Recursul procurorului mai critică sentinţa pentru achitarea inculpatului S.O. pentru infracţiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a art. 181 C. pen., apreciind în mod greşit că fapta, în concret, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

            Aşa cum s-a arătat, instanţa fondului a reţinut că inculpatul a comis fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la traficul de influenţă, infracţiune ce se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

            Traficul de influenţă la care a participat inculpatul viza cea mai înaltă instanţă - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la care inculpatul şi coinculpaţii au acreditat ideea că este la discreţia influenţelor lor, gata să comercializeze atributele şi încrederea de care trebuie să se bucure în societate.

            Având în vedere pericolul social deosebit al infracţiunilor de corupţie prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării activităţilor din toate sferele vieţii sociale, reflectat şi de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi activitatea vizată în concret de infracţiuni - justiţia la cel mai înalt grad de jurisdicţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră greşită aprecierea că prin acţiunile sale inculpatul S.O. ar fi adus o atingere minimă valorii ocrotite de lege, astfel că în cauză faţă de el nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen.

            Prin urmare, în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, inculpatul va fi condamnat la 2 ani închisoare, pedeapsă situată la limita minimă prevăzută de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârşi infracţiuni, astfel că luând în considerare şi celelalte condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere pe care le consideră îndeplinite, va face aplicarea art. 861 şi art. 862 C. pen. pe termenul de încercare de 4 ani.

În recursul procurorului a fost criticată şi individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor T.T., S.I. şi M.P.

            Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

            Înăuntrul limitelor pedepsei, definite de legiuitor, rămâne instanţei atributul de a proporţionaliza pedeapsa în raport cu celelalte criterii care caracterizează fapta şi făptuitorul, gradul de pericol concret al acestora, astfel încât sancţiunea să fie capabilă să-şi atingă scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de acord cu afirmaţia din recurs, potrivit căreia infracţiunile de corupţie cunosc o recrudescenţă, astfel că măsurile legislative de combatere a fenomenului trebuie să capete eficienţă reală. Concomitent, constată că pedepsele aplicate intimaţilor inculpaţi se situează la limita minimă prevăzute de lege, deşi în concret faptele acestora sunt de natură să pună la îndoială actul de justiţie ce se înfăptuieşte la instanţa supremă.

            În privinţa inculpaţilor T.T. şi M.P. instanţa fondului nu numai că s-a oprit la limita minimă, dar a apreciat că pedepsele aplicate lor îşi pot atinge scopul fără executare. Hotărând astfel, instanţa nu a motivat în niciun fel, deşi potrivit art. 81 alin. (6) C. pen. suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în ce-l priveşte pe inculpatul T.T., pedeapsa este greşit individualizată atât prin cuantumul pedepsei aplicate, cât şi prin modalitatea individualizării.

            Astfel, în cursul procesului penal inculpatul a avut o atitudine nesinceră atât în ce priveşte contribuţia lui, cât şi a celorlalţi participanţi la comiterea faptei. Pe de altă parte, împrejurarea că a acţionat în calitate de avocat împreună cu coinculpatul R.V., ambii implicaţi prin natura profesiilor în înfăptuirea practică a actului de justiţie, acreditând ideea că magistraţii negociază ocult soluţiile din procese, este de natură să semnifice că a atentat grav la valorile ocrotite de lege. Prin urmare, o pedeapsă egală cu limita minimă prevăzută de lege este nejustificată, lipsită de potenţialul de a-şi atinge scopul prevăzut în art. 52 C. pen.

            În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că o pedeapsă de 4 ani închisoare este mai potrivită pentru atingerea acestuia. Pe de altă parte, în raport cu datele personale ale inculpatului T.T., căsătorit, având un copil minor, văzând şi caracterizările pozitive numeroase depuse la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că există motive care îndreptăţesc convingerea că scopul pedepsei aplicate va putea fi atins fără executare, pronunţarea condamnării constituind un avertisment suficient pentru a-l preveni să comită infracţiuni.

            În ce-l priveşte pe inculpatul M.P., instanţa fondului nu a motivat aplicarea art. 81 - art. 82 C. pen. faţă de acesta.

            Din examinarea actelor dosarului nu rezultă că ar exista motive pentru suspendarea condiţionată a pedepsei ce i-a fost aplicată. Or, din materialitatea faptelor - pretinderea sumei de 40.000 euro inculpatului S.I. şi acreditarea ideii că poate corupe justiţia prin intermediul unor magistraţi astfel încât să se evite răspunderea penală - rezultă că inculpatul M.P. prezintă prin acţiunile sale un pericol social deosebit care nu poate fi prevenit decât prin executarea efectivă a pedepsei aplicate.

            Cu referire la inculpatul S.I., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că pedeapsa aplicată acestuia este, de asemenea, greşit individualizată.

            Instanţa fondului nu a arătat niciun criteriu după care a individualizat pedeapsa la limita minimă prevăzută de lege. Or, din actele dosarului

rezultă că acest inculpat este recidivist, a mai fost condamnat la 3 pedepse de câte 5 ani pentru infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.

            În prezenta cauză a efectuat acte de cumpărare de influenţă, aflându-se în stare de arest, fiind cercetat pentru o altă infracţiune cu grad ridicat de pericol social - trafic de persoane - şi a reuşit să corupă un poliţist cu înalt grad profesional, angrenând un grup de persoane relativ numeros în acţiunile sale. Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va majora pedeapsa ce i-a fost aplicată pentru infracţiunea reţinută de instanţa fondului, de la 2 ani la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

            II. Cât priveşte recursurile inculpaţilor, acestea sunt nefondate.            Susţinerile inculpatului S.O. cu privire la nulitatea absolută a

interceptărilor şi înregistrărilor audio în care este interlocutor sunt nefondate.            Din examinarea dosarului rezultă că, prin autorizaţia nr. 380 din 18

august 2008, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat interceptarea posturilor telefonice utilizate de inculpatul R.V., S.I. şi I.S.

            Or, tocmai convorbirile telefonice efectuate de la posturile telefonice utilizate de inculpatul R.V. sunt relevante în ce-l priveşte pe recurentul S.O.

            Pe de altă parte, nu există niciun motiv legal pentru a înlătura relevanţa penală a unei convorbiri telefonice în ce-l priveşte pe interlocutorul persoanei cu privire la care există autorizaţie de interceptare, chiar dacă referitor la acel interlocutor nu există autorizare.

            Ceea ce a urmărit legiuitorul prin introducerea art. 911 C. proc. pen. a fost reglementarea condiţiilor în care interceptările şi înregistrările audio sau video pot deveni probe. Obiectul acestor probe - interceptări - îl constituie convorbirile purtate între două sau mai multe persoane.

            Dacă există autorizare legală pentru interceptarea convorbirilor de la unul din posturile telefonice de la care se poartă convorbirea, înregistrarea convorbirii este legală, în egală măsură relevantă faţă de ambele persoane care poartă dialogul.

            Această apreciere este raţională, având în vedere şi prevederile art. 63 C. proc. pen., care definesc în general proba. În sensul dispoziţiei citate, convorbirea telefonică este un element de fapt care poate servi la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanelor şi la cunoaşterea împrejurărilor.

            Referitor la constituţionalitatea art. 911 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că acest articol nu a fost declarat neconstituţional.

            Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 224 alin. (3) C. proc. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.        Or, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate sunt astfel de probe.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu este rezonabil ca o întreagă urmărire penală să se bazeze exclusiv pe interceptări telefonice, că aceste probe trebuie să se coroboreze cu alte probe pe care organul de urmărire penală este obligat să le administreze pentru a demonstra vinovăţia unei persoane, pentru a nu face loc abuzului.

În prezenta cauză interceptările şi înregistrările telefonice se coroborează cu declaraţiile martorilor sau ale inculpaţilor S.I. şi M.P., care într-o accepţiune mai largă în cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului „Spînu împotriva României” sunt consideraţi martori.

            Problema interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video a mai format obiectul preocupărilor instanţei supreme cu prilejul judecării altor cauze.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat că legalitatea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video nu este legată de începerea urmăririi penale, ci de

respectarea condiţiilor prevăzute în art. 911 C. proc. pen., respectiv existenţa unor indicii privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; infracţiunile să facă parte din cele enumerate la alin. (2) al articolului; să fie necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru identificarea sau localizarea participanţilor care nu ar fi posibilă prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; ultima condiţie fiind aceea a autorizării de către judecător.

            În cauză, aceste condiţii pentru interceptare şi înregistrare au fost realizate.

            Rezultă cu certitudine că inculpatul S.I. - aflat în arest preventiv - pentru o infracţiune gravă de trafic de minori, suspectat de infracţiuni la Legea nr. 39/2003, era preocupat în cel mai înalt grad să scape de răspundere prin coruperea organelor judiciare, poliţie, procurori, magistraţi şi, din arest, l-a contactat telefonic pe inculpatul R.V. - comisar şef cu atribuţii judiciare.

            Infracţiunile săvârşite erau prevăzute în Legea nr. 78/2000, enumerate în textul art. 911 alin. (2) C. proc. pen. şi a existat autorizarea judecătorului pentru interceptări şi înregistrări.

            Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, preocupată şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a reţinut că în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) aceasta a apreciat că noul cadru legislativ modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare şi transcriere a comunicaţiilor.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai constatat în alte cauze că dispoziţiile art. 911 - art. 916 C. proc. pen. sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă”, potrivit căruia aceste tehnici pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane anume identificate ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat.

            Or, în prezenta cauză aceste „tehnici speciale de anchetă” au fost folosite exact în scopul arătat în recomandare.

            Nici recursul inculpatului T.T. nu este fondat.            În legătură cu declaraţiile inculpatului S.I. şi ale lui I.S., acestea au

fost corect interpretate de instanţa fondului ca probe utile şi pertinente în lămurirea situaţiei de fapt. Aşa cum s-a arătat, chiar dacă aceştia nu au avut de la început calitatea de martor în proces, deşi, în final, I.S. a dobândit acest statut, ei trebuiau consideraţi martori în sensul accepţiunii pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului o dă unor astfel de persoane care au avut posibilitatea să ia contact direct cu realitatea faptelor. În acest sens este hotărârea „Spînu împotriva României.”

            Or, din declaraţiile celor doi rezultă că inculpatul T.T. a pretins de la I.S. 7.000 euro din care 2.000 euro pentru căutarea unei persoane care să poată determina obţinerea unei soluţii favorabile în faţa magistraţilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar 5.000 euro pentru cei care aveau să determine hotărârea favorabilă.

Referitor la probe, în cursul procesului au fost ascultaţi martorii I.S., N.S., B.M., B.A., S.A., S.D., U.C. şi M.A., s-au făcut interceptări şi înregistrări autorizate ale posturilor telefonice ale inculpaţilor şi înregistrări video ambientale.

            Aceste probe au fost examinate de instanţa fondului, analizate şi interpretate în mod temeinic, reţinându-se din ansamblul probator că inculpatul T.T. a pretins suma de 7.000 euro pentru traficul de influenţă ce urma a fi exercitat asupra magistraţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

            Faţă de motivele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de procuror, a casat, în parte, sentinţa penală recurată şi rejudecând:

1. În ceea ce priveşte pe inculpatul R.V.: a înlăturat dispoziţiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; în baza art. 264 C. pen., a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; a majorat pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute în art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 26 C. pen. raportat la art. 61 din Legea nr. 78/2000 la câte 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea, în final inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

2. În ceea ce priveşte pe inculpatul T.T.: a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi 82 C. pen.; a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la 4 ani închisoare; în baza art. 861 şi 862 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, a făcut aplicarea art. 863 C. pen., a art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., precum şi a art. 71 alin. (5) C. pen.

3. În ceea ce priveşte pe inculpatul S.O.: a înlăturat aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen.; în baza art. 26 raportat la art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare; în baza art. 861 şi 862 C. pen., a dispus suspendarea executării  pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 4 ani, a făcut aplicarea art. 863 C. pen., a art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., precum şi a art. 71 alin. (5) C. pen.

4. În ceea ce priveşte pe inculpatul S.I.: a majorat pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.; a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. 

5. În ceea ce priveşte pe inculpatul M.P.: a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi 82 C. pen.; a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 într-un loc de deţinere; a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.

Dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente, în cazul în care inculpatul s-a prevalat, în faţa instanţei de recurs, de dreptul de a nu face nicio declaraţie prevăzut în art. 70 alin. (2) C. proc. pen. În acest caz, împrejurarea că inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face nicio declaraţie în absenţa apărătorului ales, dar în prezenţa apărătorului din oficiu, este lipsită de relevanţă, întrucât prezenţa apărătorului în momentul ascultării inculpatului sau al exercitării dreptului de a nu face nicio declaraţie nu are un rol de autorizare a opţiunii inculpatului, ci are rolul de a asigura prevenirea neregulilor în modul în care se ia declaraţia ori în care se ia act de exercitarea dreptului de a nu face nicio declaraţie, acest rol fiind îndeplinit şi de apărătorul din oficiu. 

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1086 din 22 martie 2010

 Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie si

Justiţie sub nr. 10094/1/2009 din 23 decembrie 2009, astfel cum a fost precizată la termenul de dezbateri din 8 februarie 2010, condamnatul V.V. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, invocând prevederile art. 386 lit. e) C. proc. pen.

S-a arătat de către condamnat că judecata în recurs nu a respectat cerinţele unui proces echitabil, prin aceea că, fără a fi audiat de instanţa supremă şi fără a fi asistat de avocatul său ales, i-a fost menţinută pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată de prima instanţă, după ce fusese achitat în apel.

S-a arătat că instanţa de recurs era obligată, potrivit dispoziţiilor art. 38514

alin. (11) C. proc. pen., să procedeze la audierea nemijlocită a acuzatului înainte de a pronunţa verdictul de vinovăţie, având în vedere soluţia de achitare din apel şi faptul că acesta nu fusese ascultat în cauză decât la judecata în primă instanţă.

S-a mai arătat că instanţa de recurs trebuia să facă propria sa cercetare judecătorească şi să asculte condamnatul în prezenţa avocatului ales.

În speţă, condamnatul nu numai că nu a fost audiat, dar nici nu a fost asistat la dezbateri de apărătorul său ales, ci de către un avocat din oficiu, în substituirea altui avocat numit tot din oficiu, fără să existe la dosar împuternicire avocaţială de substituire.

A fost menţionată şi imposibilitatea legală de asistare a condamnatului de un avocat desemnat din oficiu pentru situaţia în care există apărător ales în cauză.

S-a concluzionat că la judecata în recurs condamnatul nu a beneficiat de o apărare efectivă şi nu au fost lămurite pe deplin toate aspectele ce ţineau de fondul acuzaţiilor pentru ca instanţa să se poată pronunţa cu privire la vinovăţia condamnatului.

Examinând cauza în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cererea de contestaţie în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:

Cauza penală privind pe contestatorul condamnat V.V., trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi trafic de droguri de mare risc prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost soluţionată în primă instanţă, prin sentinţa nr. 673 din 5 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală.

Prin respectiva hotărâre, contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.

La judecata în primă instanţă, contestatorul a fost asistat de apărător ales şi şi-a exprimat acordul de a fi audiat în cauză.

Cu ocazia ascultării sale, contestatorul s-a declarat nevinovat şi a negat orice participare la săvârşirea faptelor de care era acuzat.

Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către contestator şi alţi coinculpaţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, iar prin decizia nr. 291/A din 5 decembrie 2008 pronunţată de această instanţă, contestatorul a fost achitat pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa, pe temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Şi la judecata în apel, contestatorul a fost asistat de avocatul său ales, dar a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul de a nu mai fi ascultat în cauză.

Audierea contestatorului în apel nu era obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (11) C. proc. pen., având în vedere că acesta fusese ascultat la instanţa de fond, iar împotriva sa nu se pronunţase o hotărâre de achitare.

Cu toate acestea, instanţa de apel a întrebat contestatorul dacă înţelege să dea o nouă declaraţie în cauză, acesta arătând că nu doreşte să o facă, cu precizarea că îşi menţine declaraţia de la instanţa de fond şi nu are de relatat aspecte noi şi nu formulează alte apărări.

Despre toate acestea se face menţiune în încheierea de şedinţă a Curţii de Apel Bucureşti, de la termenul din 13 noiembrie 2008, care consemnează şi faptul că contestatorul fusese asistat de avocatul său ales.

Împotriva deciziei din apel, procurorul şi alţi inculpaţi faţă de care se menţinuse condamnarea pronunţată în primă instanţă au formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu referire la situaţia contestatorului, recursul procurorului s-a întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., invocându-se greşita apreciere a faptelor de către instanţa de apel.

Procedura în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, în perioada 25 februarie 2009 - 21 octombrie 2009; amânările în cauză au fost determinate, în principal, de neprezentarea în instanţă a unora dintre inculpaţi ori a apărătorilor aleşi, formularea motivelor de recurs şi depunerea de înscrisuri în probaţiune.

În timpul procedurii în recurs, contestatorul a fost asistat de avocatul său ales, cu excepţia termenului din 21 octombrie 2009, când au avut loc dezbaterile în fond.

Contestatorul a fost prezent la dezbateri şi a beneficiat de serviciile unui avocat din oficiu.

În cauză, la primirea dosarului, fusese desemnat un avocat din oficiu, pentru ipoteza în care contestatorul nu ar fi apelat la serviciile unui apărător ales.

Întrucât apărătorul ales al contestatorului a lipsit din instanţă la termenul de dezbateri din 21 octombrie 2009 şi nu a fost prezent nici avocatul numit din oficiu,

asistenţa juridică a fost asigurată de alt avocat din oficiu, în substituirea avocatului titular.

Contestatorul nu a formulat obiecţii cu privire la asistarea sa de către avocatul din oficiu şi nu a solicitat amânarea procesului pentru lipsa apărătorului ales.

Conform menţiunilor înscrise în încheierea de şedinţă de la termenul din 21 octombrie 2009, contestatorul a fost informat cu privire la dreptul de a fi audiat în recurs, că poate refuza să dea o nouă declaraţie şi că cele declarate pot fi folosite şi împotriva sa.

Contestatorul personal a arătat că nu are de făcut declaraţii suplimentare şi că le menţine pe cele date anterior în cauză.

Prin decizia nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Secţia penală, a fost admis recursul procurorului, casată în parte decizia instanţei de apel şi menţinută condamnarea contestatorului dispusă prin sentinţa instanţei de fond.

Invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc. pen., condamnatul susţine că instanţa de recurs ar fi examinat cauza în fapt şi s-ar fi pronunţat cu privire la vinovăţia sa, fără ca în prealabil să-l audieze personal.

Apreciind asupra motivului invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta nu este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie conform art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.

În caz, ascultarea condamnatului era obligatorie, având în vedere dispoziţiile art. 38514 alin. (11) teza a ll-a C. proc. pen. şi soluţia de achitare pronunţată în apel.

Instanţa de recurs a dat eficienţă acestor dispoziţii legale, solicitând expres condamnatului prezent la dezbateri să precizeze dacă doreşte să fie audiat în cauză, informându-l cu privire la drepturile sale în proces şi consecinţele decurgând din formularea unei declaraţii.

Condamnatul s-a prevalat însă de dreptul de a nu da declaraţii, situaţie în care corelativ şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei de recurs a încetat să mai existe.

Se constată, aşadar, că instanţa de recurs a depus diligentele necesare în vederea respectării dreptului la apărare, informând condamnatul că are dreptul de a fi audiat, dar şi de a păstra tăcerea cu privire la faptele de care este acuzat, iar în exercitarea acestui drept, condamnatul a decis să nu dea declaraţii, renunţând expres la dreptul de a fi audiat nemijlocit de către judecătorii instanţei de recurs.

Este adevărat că renunţarea condamnatului la dreptul de a fi audiat a fost consemnată în absenţa avocatului ales, însă această împrejurare este lipsită de relevanţă în contextul aplicării dispoziţiilor art. 38514 alin. (11) C. proc. pen.

Opţiunea acuzatului de a fi sau nu ascultat constituie un drept strict personal, al cărui exerciţiu nu poate fi condiţionat de asistarea sa juridică şi nici nu poate fi exercitat prin mandatar; prezenţa apărătorului în momentul ascultării acuzatului sau a exprimării poziţiei de a nu fi ascultat nu are un rol de autorizare a opţiunii acuzatului, ci are rolul mai larg de a asigura prevenirea săvârşirii de abuzuri sau nereguli în modul în care se ia declaraţia sau în care se ia act de refuzul de a declara, acest rol fiind întru-totul îndeplinit şi de avocatul din oficiu.

De altfel, condamnatul a avut posibilitatea de a se consulta cu avocatul din oficiu care îl asista, iar în ceea ce priveşte modul în care a fost consiliat de apărătorul său ales în faţa instanţei de apel se constată cu uşurinţă că rezultatul consultării a fost acelaşi, respectiv de a nu declara în cauză.

De asemenea, este de menţionat că judecata în recurs a parcurs mai multe termene de judecată, derulate în majoritate în prezenţa condamnatului şi în mod constant a avocatului său ales.

Aceasta înseamnă că persoana condamnată a avut posibilitatea de a se consulta cu avocatul său, inclusiv în ceea ce priveşte modul de exercitare a dreptului de audiere în proces.

Prin urmare, se constată că decizia instanţei de recurs de a lua act de refuzul condamnatului de a fi audiat în timpul dezbaterilor nu a încălcat drepturile apărării, având în vedere că exprimarea opţiunii nu era condiţionată de asistarea juridică a condamnatului.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte în raport cu care s-a invocat inechitatea procedurii în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea nu necesită o examinare separată, având în vedere limitele învestirii sale, prin cererea de contestaţie în anulare.

Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispoziţiile art. 392 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare introdusă pe temeiul prevederilor art. 386 lit. e) C. proc. pen. de contestatorul condamnat V.V. împotriva deciziei nr. 3572 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe prevederile art. 2781 C. proc. pen., este inadmisibilă, dacă plângerea contra rezoluţiei sau a ordonanţei de netrimitere în judecată a fost introdusă la conducătorul parchetului ori, după caz, la procurorul ierarhic superior după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut în art. 278 alin. (3) C. proc. pen., întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 185 din acelaşi cod, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen şi, prin urmare, nerespectarea termenului prevăzut în art. 278 alin. (3) C. proc. pen. atrage decădere din exerciţiul dreptului de a cere judecătorului controlul rezoluţiei sau ordonanţei procurorului în procedura prevăzută în art. 2781

C. proc. pen. 

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1186 din 26 martie 2010             Prin sentinţa nr. 229 PI din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel

Timişoara, Secţia penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea formulată de F.I. împotriva rezoluţiilor din 11 iunie 2009 dată în dosar nr. 285/P/2009 şi din 11 august 2009 dată în dosar nr. 819/II/2/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pe care le-a menţinut ca temeinice şi legale.

            Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului a reţinut că prin rezoluţia nr. 285/P/2009 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii P.R., H.Z. şi A.A., din cadrul tribunalului şi faţă de K.R., grefier la aceeaşi instanţă, pentru infracţiunile prevăzute în art. 246 şi art. 289 C. pen.

            Instanţa a apreciat că plângerea petentului F.I. împotriva rezoluţiei nr. 285/P/2009 este inadmisibilă, în condiţiile în care aceasta a fost comunicată petentului la data de 16 iunie 2009, iar petentul a depus plângere la procurorul ierarhic superior împotriva acestei rezoluţii abia la 15 iulie 2009.

            S-a constatat, prin urmare, că în cauză nu a fost respectat termenul de 20 de zile prevăzut în art. 278 alin. (3) C. proc. pen.

            Împotriva sentinţei a declarat recurs petentul F.I., care nu şi-a motivat recursul.

            Examinând din oficiu sentinţa atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este legală şi temeinică.

            Potrivit art. 2781 C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dată de procuror, persoana vătămată poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

            Din examinarea textului mai sus menţionat rezultă că pentru exercitarea dreptului procesual reglementat în art. 2781 C. proc. pen. legea prevede termene şi condiţii.

            Prima condiţie înscrisă în text este că o astfel de plângere împotriva rezoluţiei de neurmărire poate fi făcută doar „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.”

            Or, potrivit art. 278 alin. (3) C. proc. pen., în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe rezoluţie persoanelor interesate.

            Pe de altă parte, potrivit art. 185 C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

            În cauză, în mod corect instanţa fondului a constatat că rezoluţia de neurmărire penală a fost comunicată petentului la 16 iunie 2009, iar acesta a sesizat procurorul ierarhic superior abia la 15 iulie 2009, cu depăşirea termenului de 20 de zile, care potrivit textului mai sus menţionat este un termen de decădere a petentului din exerciţiul dreptului de a cere instanţei controlul rezoluţiei procurorului în procedura prevăzută în art. 2781 C. proc. pen.

            Aşa fiind, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul F.I. împotriva sentinţei nr. 229 PI din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia penală.

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. poate fi invocat numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii pentru termenului la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs. În consecinţă, în cazul infracţiunii de luare de mită, invocarea de către condamnaţi a neîndeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu privire la denunţător nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, condamnaţii pot invoca numai neîndeplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceştia, iar pe de altă parte, denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte în procesul penal.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010

             Prin decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, s-a dispus, cu opinie majoritară, admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, împotriva deciziei nr. 39/P din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

            A casat decizia penală atacată şi sentinţa nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba, Secţia penală şi, în rejudecare:

            A condamnat pe inculpatul G.M. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A condamnat pe inculpatul D.N. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A aplicat ambilor inculpaţi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute în art. 71 C. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (5) C. pen. a obligat pe inculpaţi la restituirea către denunţătorul P.C. a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul Băncii Naţionale a României de la momentul efectuării plăţii.

            Împotriva deciziei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au formulat contestaţie în anulare condamnaţii G.M. şi D.N., solicitând admiterea acesteia şi pe cale de consecinţă rejudecarea recursului în condiţiile şi după procedura stabilită în art. 392 C. proc. pen.

            Au solicitat, totodată, conform art. 390 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei cu privire la care au formulat contestaţie în  anulare.

            Din conţinutul contestaţiei rezultă invocarea, de către condamnaţii G.M. şi D.N., a cazului de contestaţie circumscris dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen.

            Pronunţând o hotărâre de condamnare a inculpaţilor - susţin contestatorii condamnaţi - instanţa a dispus şi restituirea sumei de 5.000 euro către denunţătorul P.C., deşi o atare calitate procesuală nu există în Codul de

procedură penală. Or, potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000, denunţătorul are - în opinia contestatorilor - calitatea de parte vătămată.

            În condiţiile în care partea vătămată P.C. nu a fost citată în această calitate la judecarea recursului, se apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., impunându-se, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.

            La termenul de judecată din 17 martie 2010, contestatorul G.M., prin apărător ales, a depus concluzii scrise, solicitând admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, invocând incidenţa cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin necitarea, în recurs, a denunţătorului P.C.

            La acelaşi termen s-au depus, de acelaşi contestator, „precizări şi concluzii scrise”, învederându-se faptul că dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. trebuie analizate „ca o consecinţă a aplicării art. 386 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 323 şi art. 289 C. proc. pen. referitor la obligaţia instanţei de recurs de a  proceda la ascultarea inculpatului personal atunci când instanţele de fond şi apel nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare, respectând principiile nemijlocirii, publicităţii, oralităţii şi contradictorialităţii.”

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorii G.M. şi D.N. prin prisma dispoziţiilor art. 386 şi urm. C. proc. pen., constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

            Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situaţii în care, pentru restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor esenţiale ale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată.

            Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.

            Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinare de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate  - la îndemâna oricui şi oricând - de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat şi al stabilităţii hotărârilor definitive.

            Din examinarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestaţiei în anulare nu trebuie admisă decât în acele situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii - care a dobândit putere de lucru judecat - partea are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile şi garanţiile procesuale nesocotite de instanţa de recurs.

            Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. a) C. proc. pen. - caz de contestaţie invocat în cauză - împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare „când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.”

            În cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare instanţa este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) şi e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut în art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul din cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar.

            Prin urmare, în această fază prealabilă, instanţa se limitează doar la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale,

respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu.

            Folosirea cazului de contestaţie prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. invocat de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N., respectiv neîndeplinirea - conform legii - a procedurii de citare, este limitată, atât prin dispoziţii exprese, cât şi prin aplicarea unor principii de drept procesual penal consacrate.

            Legea recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare numai părţilor din proces - inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente - respectiv procurorul.

            Referirea expresă a textului la „părţi” şi la procuror exclude posibilitatea folosirii acestei căi de atac extraordinare de către alte persoane.

            Pe de altă parte, pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., nu poate face contestaţie decât partea care nu a fost legal citată şi a lipsit de la judecata în recurs sau partea care a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa de împiedicarea care a avut-o.

            Nicio altă parte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare, care este proprie numai părţii care a lipsit de la judecata în recurs, chiar dacă se află pe aceeaşi poziţie procesuală, cum ar fi inculpatul cu un alt inculpat sau o parte vătămată cu o altă parte vătămată.

            Aşa fiind, inculpatul prezent la judecata în recurs nu poate face contestaţie în anulare pe motiv că faţă de partea vătămată sau partea civilă, lipsă la judecata în recurs, procedura nu a fost îndeplinită în mod legal.

            În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N. au invocat lipsă de procedură cu denunţătorul P.C.

            Raportat la dispoziţiile legale invocate anterior şi la regulile care disciplinează procedura contestaţiei în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, pe de o parte, că cei doi contestatori condamnaţi puteau invoca dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. doar în ipoteza în care procedura de citare cu aceşti, în recurs, nu ar fi fost îndeplinită conform legii, iar pe de altă parte, denunţătorul P.C. nu are calitatea de „parte” în sensul cerut de lege.

Calitatea de denunţător nu este similară cu calitatea de parte vătămată sau parte civilă, astfel cum sunt definite aceste noţiuni în dispoziţiile art. 24 C. proc. pen.

            Neavând calitatea de parte nu putea uza de calea contestaţiei în anulare nici denunţătorul - în nume propriu - şi nici celelalte părţi cu care procedura de citare a fost îndeplinită în condiţiile legii.

            În fine, în legătură cu cuprinsul cererii de contestaţie se impune a se observa că, potrivit art. 387 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul este obligat să arate toate cazurile de contestaţie pe care le invocă şi toate motivele aduse  în sprijinul acestora.

            Această cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte încălcări ale legii de procedură neindicate anterior.

            În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cererea de contestaţie au fost invocate numai dispoziţiile art. 386 lit. a) C. proc. pen. - lipsa de procedură cu denunţătorul P.C. - iar referirea la dispoziţiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. s-a făcut doar în concluziile scrise, acest text devenind aplicabil - în opinia contestatorilor - în ipoteza reţinerii lipsei de procedură cu denunţătorul şi, pe cale de consecinţă, admiterea pe fond a contestaţiei în anulare şi rejudecarea recursului.

            Pe de altă parte, din conţinutul încheierii de şedinţă din data de 9 noiembrie 2009 rezultă că inculpaţii s-au prevalat de dreptul la tăcere, instanţa de recurs fiind obligată să constate incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 390 şi art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de contestatorii condamnaţi G.M. şi D.N. de suspendare a executării deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală şi, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi împotriva aceleiaşi decizii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., rudele apropiate ale condamnatului, cum este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar şi după moartea condamnatului, însă calitatea de substituit procesual a rudei apropiate este limitată, în cazul în care condamnatul este în viaţă, la formularea cererii de revizuire, fără a include exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de

revizuire a fost soluţionată, căile de atac ordinare exercitându-se în condiţiile dreptului comun, în conformitate cu art. 362 şi art. 3852 C. proc. pen. Prin urmare, recursul exercitat de sora condamnatului în viaţă, în calitate de rudă apropiată, împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în procedura revizuirii, este inadmisibil.   

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010

 Prin sentinţa nr. 470 din 15 septembrie 2009 a Tribunalului  Maramureş,

Secţia  penală, în temeiul art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de petenta M.l., însuşită de condamnatul l.M., având ca obiect revizuirea sentinţei penale nr. 29 din 12 februarie 2002 a Tribunalului Maramureş.

S-a reţinut că petenta a solicitat revizuirea sentinţei sus-menţionate, arătând că aceasta este nelegală, întrucât fratele său nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor calificat.

Cererea petentei a fost însuşită de condamnatul l.M.Instanţa de fond a apreciat că în niciunul dintre motivele de revizuire

prevăzute în art. 394 C. proc. pen nu se încadrează cele invocate de petentă, întrucât prin cererea de faţă se tinde la o nouă examinare a cauzei.

Pe de altă parte, pentru ca faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă să constituie temei al revizuirii conform art. 394 alin. (1) C. proc. pen., este necesar să fie îndeplinită condiţia prevăzută în art. 394 alin. (2) C. proc. pen., respectiv ca pe baza faptelor sau împrejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare.

În raport cu această cerinţă, instanţa de fond a reţinut că se invocă aspecte ce au fost avute în vedere şi la momentul pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere. Prin cererea de faţă nu au fost relevate împrejurări noi de natură să determine o eventuală achitare a inculpatului. Actele medicale întocmite în faza de urmărire penală şi în faţa primei instanţe infirmă susţinerile petentei, potrivit cărora moartea victimei nu ar fi fost violentă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petenta M.I., cale de atac însuşită de către condamnatul l.M.

Prin decizia nr. 115/A din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a fost respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta M.I.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cazuri expres prevăzute, legea

reglementează posibilitatea ca anumite persoane să exercite un drept procesual al uneia dintre părţile din proces, în nume propriu, dar în interesul părţii respective, acţionând în calitate de substituit procesual.

Fiind vorba despre situaţii cu caracter de excepţie, legea este cea care determină atât persoana care poate avea această calitate, cât şi actul pe care ea îl poate îndeplini, nefiind admisibilă o aplicare prin analogie a acestor cazuri la alte situaţii neprevăzute de lege.

Potrivit art. 3852 raportat la art. 362 alin. (2) C. proc. pen., recursul poate fi declarat pentru persoanele prevăzute la lit. b) - f) (inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei) şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

În cazul soţului, acesta acţionează ca substituit procesual al inculpatului, ceea ce înseamnă că nicio rudă apropiată a inculpatului nu este autorizată de lege să declare recurs pentru acesta, după cum nici soţul unei alte părţi în proces nu poate fi substituit procesual în exercitarea acestei căi de atac.

Fiind o situaţie de excepţie, potrivit celor expuse anterior, aceasta nu se va aplica prin analogie şi în alte cazuri, cum este cel din speţă, în care recursul a fost exercitat de către sora condamnatului.

Este adevărat că, potrivit art. 396 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pot cere revizuirea soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, însă calitatea de substituit procesual a sorei condamnatului (ca rudă apropiată) este limitată, în situaţia în care acesta este în viaţă, la formularea cererii de revizuire, fără a include şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care cererea a fost soluţionată, ce va fi supusă dreptului comun.

Pe de altă parte, cum în speţă recursul a fost declarat de către petentă, în calitate de rudă apropiată a condamnatului, nu se pune problema însuşirii căii de atac de către acesta din urmă, cu atât mai mult cu cât condamnatul nu se mai află înăuntrul termenului de declarare a recursului prevăzut în art. 3853 C. proc. pen.

În consecinţă, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat de recurenta M.I. pentru revizuientul condamnat I.M. împotriva deciziei nr. 115/A din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a fost respins, ca inadmisibil.

1. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. a) C. proc. pen. nu este incident, dacă prin cererea de recurs s-a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul cabinetului avocatului ales al inculpatului aflat în stare de libertate, care l-a reprezentat pe inculpat în recurs şi a comunicat instanţei că acesta cunoaşte termenul de judecată, a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului şi i-a asigurat apărarea în recurs. Potrivit principiilor expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil, însă, în anumite condiţii, persoana acuzată poate renunţa la acest drept şi, având cunoştinţă de proces, poate mandata un avocat pentru a o apăra la proces.

2. Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen. presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiei ca partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs şi a condiţiei ca partea să fi fost în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa de recurs despre această împiedicare. În cazul în care se află în imposibilitatea de a se prezenta, partea are obligaţia de a încunoştinţa instanţa de recurs, iar dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, deşi avea posibilitatea de încunoştinţare, inclusiv prin sistemele de comunicaţii, nu este incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1642 din 27 aprilie 2010

 Prin încheierea din 16 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

admis în principiu contestaţia în anulare formulată, prin apărător ales, de condamnatul R.V., stabilindu-se termen pentru judecarea pe fond a acesteia la data de 30 martie 2010 şi, apoi, la data de 27 aprilie 2010.

Prealabil examinării pe fond a motivelor contestaţiei în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

- obiectul acesteia este decizia nr. 4131 din 10 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală;

- dezbaterile în recurs au avut loc la data de 3 decembrie 2009 şi sunt consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată;

- conform încheierii de dezbateri, inculpatul lipsă a fost reprezentat de avocat A.H., acelaşi apărător care a redactat motivele contestaţiei în anulare;

- susţinerea motivelor contestaţiei în anulare, dar şi completarea acesteia au fost realizate de un alt apărător ales;

- contestatorul a fost citat la cele două adrese cunoscute.De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - prealabil examinării

contestaţiei în anulare - apreciază necesar a fi făcute următoarele precizări:Citarea inculpatului în procesul penal nu este o activitate pur formală, nu

reprezintă un scop în sine, ci are menirea, pe de o parte, să informeze pe acesta despre existenţa unei proceduri jurisdicţionale penale (judecarea cauzei în fond, judecarea cauzei în apel sau în recurs), iar pe de altă parte, să asigure acestuia posibilitatea să se prezinte în instanţă şi, în acest fel, să-şi susţină apărările, să formuleze cereri de probe etc.

Doctrina juridică este consecventă în acceptarea concepţiei dublului scop al citării: de încunoştinţare şi, respectiv, de chemare în faţa organelor judiciare.

Potrivit actualei legi procesual-penale române, în cursul judecăţii, inculpatul aflat în stare de libertate poate fi reprezentat; în majoritatea situaţiilor, această reprezentare judiciară este realizată de către apărătorul ales.

În legătură cu aspectele menţionate trebuie observate şi principiile expuse în Decizia-cadru 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, în care se arată că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut şi că, în anumite condiţii, persoana acuzată poate renunţa, de bună voie şi nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept. Este necesar a se constata dacă acuzatul, având cunoştinţă de procesul stabilit, a mandatat un avocat, care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat pentru a o apăra la proces şi că a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces. Modul de numire a avocatului şi chestiunile conexe ţin de legislaţia naţională.

De asemenea, s-a arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate informaţiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la proces, o atenţie deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, şi eforturilor depuse de către persoana în cauza pentru a primi informaţiile ce i-au fost adresate.

Revenind asupra contestaţiei în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

- în recurs, judecarea cauzei a fost amânată de 6 ori;- chiar prin cererea de recurs s-a solicitat comunicarea tuturor actelor de

procedură la sediul cabinetului avocaţial (avocatul A.H.). De asemenea, aceeaşi solicitare apare şi în memoriul de la dosar întocmit de acelaşi apărător;

- la primul termen s-a prezentat fiica recurentului R.V. care a depus acte medicale pentru acesta;

- invocându-se chestiuni de ordin medical, inculpatul nu s-a prezentat la niciunul dintre termenele de judecată acordate în recurs. Obţinerea actelor medicale şi depunerea lor la dosar, fiind invocate ca motiv de amânare a judecăţii, coroborată cu prezentarea la instanţă a fiicei inculpatului şi, mai ales, cu angajarea unui apărător care să-l reprezinte în proces, relevă, fără dubii, împrejurarea că recurentul-inculpat a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecării recursului;

- avocatul A.H. a reprezentat pe inculpat în recurs;- la dezbateri, inculpatul a lipsit, fiind însă reprezentat de către avocatul

A.H., apărător ales, care a comunicat instanţei că acesta cunoaşte termenul de judecată, nefiind formulate alte cereri.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul-inculpat R.V. a avut cunoştinţă de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit de către persoana în cauză pentru a o apăra la proces şi că a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces.

În cursul judecăţii în recurs, inculpatul a fost citat, la cererea apărătorului ales, Ia sediul cabinetului acestuia, cerere formulată în exercitarea drepturilor procesuale. După formularea acestei cereri, apărătorul ales nu a invocat aspecte legate de citare, inclusiv la termenul când au avut loc dezbaterile. În recurs, inculpatul nu a indicat o altă adresă pentru citare, cu ocazia judecării cauzei nefiind invocate alte aspecte legate de citare.

Inculpatul nu s-a prezentat în cursul judecării recursului, apărătorul ales exercitând drepturile sale procesuale, potrivit art. 172 alin. (7) C. proc. pen.

Având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) şi art. 4 C. proc. pen., instanţa de recurs a respectat dreptul inculpatului de a-şi angaja un apărător ales şi de a fi reprezentat de acesta, la dosar fiind depusa delegaţia avocaţială.

Dreptul inculpatului pentru alegerea apărătorului rezultă din dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie, art. 6, art. 171 şi art. 174 C. proc. pen., principiile şi regulile de bază ale relaţiei dintre avocat şi client fiind reglementate prin dispoziţiile art. 113, art. 116, art. 125, art. 127 şi art. 131 din Statutul profesiei de avocat.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea reală şi a exercitat efectiv toate drepturile procesuale ale acestuia prin depunerea unor probe la dosar (înscrisuri), formularea cererilor de amânare a judecăţii pentru imposibilitate de prezentare, pregătirea apărării, studierea actelor dosarului, discutarea contradictorie a tuturor aspectelor cauzei la termenele de judecată, punerea de concluzii orale şi scrise etc.

În consecinţă, susţinerile contestatorului potrivit cărora nu a fost corect citat şi, astfel, nu a avut cunoştinţă despre judecarea cauzei, nu sunt întemeiate (cazul prevăzut în art. 386 lit. a C. proc. pen.).

Este neîntemeiată şi invocarea cazului prevăzut în art. 386 lit. b) C. proc. pen., deoarece, conform încheierii de dezbateri, nici recurentul-inculpat şi nici apărătorul ales, la cel de-al 6-lea termen acordat, nu au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare, fiind depuse acte medicale emise la 3 noiembrie 2009 şi 20 noiembrie 2009 din care nu rezultă îndeplinirea cumulativă a celor 2 condiţii prevăzute de legiuitor.

Or, din examinarea textului legal rezultă că cele 2 condiţii trebuie îndeplinite cumulativ: a) partea să fi fost în imposibilitate de a se prezenta; b) partea să fi fost în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.

Fără a echivala, obligatoriu, cu forţa majoră, „împiedicarea” trebuie să fie de neînvins, să fie nu numai obiectivă, dar şi să nu fi putut fi prevăzută în mod normal, fiind incluse în această categorie de evenimente: o stare de război, o inundaţie, o înzăpezire, o epidemie - care a necesitat măsuri de carantină - sau un alt fapt neprevăzut ce a dus la întreruperea circulaţiei între sediul instanţei şi locul unde se afla contestatorul. De asemenea, în această categorie de evenimente mai sunt incluse şi alte situaţii: o boala gravă sau un accident, intervenite pe neaşteptat şi care l-au pus pe cel în cauza în situaţia de a nu putea suporta transportul pană la sediul instanţei.

În cazul în care partea s-a găsit în imposibilitate de a se prezenta la termenul de judecată, are obligaţia să încunoştinţeze instanţa despre această împiedicare. Dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, lăsând ca procesul să fie soluţionat în lipsa sa, partea este în culpă şi nu-i mai este îngăduit să atace hotărârea atunci când constată că soluţia nu-i este favorabilă.

Sub acest ultim aspect, împiedicarea de încunoştinţare a instanţei de recurs este datorată unor situaţii care au întrerupt nu numai posibilităţile de transport, dar şi comunicările prin poşta, telegraf, fax, telefon etc.

În cele mai multe cazuri, mai ales în actualele condiţii de dezvoltare a multiplelor sisteme de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, fax, telegraf, curierat rapid, internet etc.), împrejurarea care face imposibilă prezentarea părţii la proces nu afectează posibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre situaţia intervenită.

În raport cu cele menţionate, se apreciază că susţinerile contestatorului, în sensul că a fost într-o situaţie care l-a pus în imposibilitate de a prezenta la instanţa de recurs, precum şi în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre această situaţie, sunt neîntemeiate. Din actele medicale depuse la dosar nu rezultă că inculpatul (prezentul contestator) s-ar fi aflat într-o situaţie care l-ar fi pus în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.

În condiţiile în care, potrivit legii române, prezenţa inculpatului nu este obligatorie, acesta a optat pentru angajarea unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului şi a pus concluzii pe fond.

În sfârşit, este neîntemeiată şi invocarea cazului prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc. pen., deoarece, în lipsa recurentului inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu avea posibilitatea efectivă a ascultării acestuia.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în urma interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 392 alin. (1) C. proc. pen. - a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri.

Măsura arestării preventive, întemeiată pe aceste dispoziţii, poate fi luată numai după ce, în prealabil, s-a dispus faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, iar inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura restrictivă de libertate ori obligaţiile care îi revin pe durata acestei măsuri. Reaua-credinţă în încălcarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori a obligaţiilor care îi revin inculpatului pe durata acestei măsuri nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informaţiile furnizate de organul de poliţie desemnat să supravegheze executarea măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă măsura sau obligaţiile au fost încălcate, cu rea-credinţă, de către inculpat.  

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1674 din 28 aprilie 2010

             Prin încheierea de şedinţă din 21 aprilie 2010, pronunţată de Curtea

de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus, între altele, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen., înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin încheierea din 21 noiembrie 2007 de către Tribunalul Braşov, cu măsura arestării preventive.

            În temeiul dispoziţiilor art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 148  alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data încarcerării  inculpatului.

            Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din 8 martie 2005 s-a dispus - între altele - trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului G.E. pentru comiterea unei infracţiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (4), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen., a unei tentative la furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen., a unei infracţiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1), lit. a), e), g) şi i) şi alin. (4) C. pen., a infracţiunii prevăzute în art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. şi a infracţiunilor prevăzute în art. 78 alin. (1), respectiv, în art. 79 alin. (4) din O. U. G. nr. 195/2002.

Ulterior, în cursul judecăţii în fond, măsura arestării preventive a inculpatului G.E. a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului G.E. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Prin aceeaşi încheiere i s-a impus inculpatului să respecte obligaţiile prevăzute în art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., printre care şi aceea de a se prezenta la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat.

Prin sentinţa penală nr. 578/S din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Braşov a dispus condamnarea inculpaţilor, pentru inculpatul G.E. fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare, urmând ca inculpatul să execute 11 ani închisoare şi interzicerea drepturilor pe o perioadă de 2 ani.

Totodată, s-a constatat că faţă de inculpatul G.E. s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, măsură valabilă pe parcursul întregului proces penal sau până la revocarea ori înlocuirea ei.

            Instanţa de apel, la termenul de judecată din 21 aprilie 2010, a constatat că inculpatul nu s-a prezentat şi nici nu a adus la cunoştinţă instanţei despre existenţa vreunui motiv temeinic de împiedicare, împrejurare în care, din oficiu, a pus în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 160a C. proc. pen., cu referire la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.

S-a reţinut că inculpatul G.E. a încălcat cu rea-credinţă obligaţia care îi revenea conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., respectiv să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat.

Reaua-credinţă a inculpatului a fost dovedită şi prin faptul că la termenul de judecată anterior, din data de 24 martie 2010, acesta a fost prezent personal şi a luat termenul în cunoştinţă. Mai mult, la acel termen i s-a pus în vedere inculpatului G.E. să se prezinte la termenul următor (cel din data de 21 aprilie 2010) pentru că se va pune în discuţie necesitatea audierii sale, în situaţia în care va dori să dea declaraţie în faţa curţii de apel.

Cu toate acestea, inculpatul G.E. nu s-a prezentat şi nici nu a adus la cunoştinţa instanţei că ar exista vreun motiv temeinic care l-ar împiedica să se prezinte.

Prin urmare, devin aplicabile prevederile art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive.

S-a apreciat ca fiind îndeplinite şi temeiurile prevăzute în art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., în sensul că inculpatul G.E. a încălcat, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin pe durata măsurii

obligării de a nu părăsi ţara, existând probe şi indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapte prevăzute de legea penală, aspecte ce rezultă din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel, în baza art. 145 alin. (3) C. proc. pen., a înlocuit măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin încheierea din 21 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov, cu măsura arestării preventive.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a formulat recurs inculpatul G.E., solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, a se constata că nu sunt îndeplinite condiţiile legii cu privire la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive.

            Pentru termenul din data de 21 aprilie 2010, fixat pentru judecarea apelului, recurentul inculpat a depus o adeverinţă medicală care atestă imposibilitatea sa de a se  prezenta la judecată.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 38514 C. proc. pen., cu referire la art. 145 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

            Prin sentinţa nr. 578/S din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia penală, s-a dispus condamnarea inculpatului G.E. la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II şi lit. b) C. pen.

            În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea restului de pedeapsă de 594 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1891 din 20 septembrie 2002 de Judecătoria Braşov, rest ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată, inculpatul executând în final pedeapsa de 11 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

            În cursul cercetării judecătoreşti, la instanţa de fond, prin încheierea din 21 noiembrie 2007, s-a dispus, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul G.E., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

            Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel de către inculpaţii G.E., P.M., M.Ş., S.C. şi B.S., constituind obiectul dosarului nr. 119/62/Ap/2005 al Curţii de Apel Braşov, iar prin încheierea din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Braşov a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive.

            Potrivit dispoziţiilor art. 1451 alin. (2) şi art. 145 alin. (3) C. proc. pen., în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor aplicate sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi ţara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Organul de poliţie desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanţa, în cursul judecăţii.

            Textul de lege invocat anterior a fost modificat prin art. I pct. 6 din O. U. G. nr. 60/2006.

            Anterior modificării legislative, în dispoziţiile art. 145 alin. ultim C. proc. pen. se prevedea că, în caz de încălcare a măsurilor restrictive de libertate, împotriva învinuitului sau inculpatului se poate lua una din celelalte măsuri preventive.

Prin Legea nr. 356/2006, au fost introduse şi dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., potrivit cu care măsura arestării preventive a inculpatului se poate dispune şi atunci când acesta a încălcat cu, rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestei măsuri.

Prin reglementarea acestui caz distinct de arestare preventivă, legiuitorul a introdus, însă, o condiţie suplimentară, şi anume aceea a încălcării de către învinuit sau inculpat, cu rea-credinţă, a obligaţiilor stabilite de organele judiciare, obligaţii ce trebuie respectate pe toată durata măsurii.

Reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informaţiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă nerespectarea obligaţiilor s-a produs sau nu cu rea-credinţă.

Măsura arestării preventive, dispusă pe acest temei, are un caracter subsidiar, ea putând fi luată numai după ce, în prealabil, s-a luat faţă de învinuit sau inculpat o măsură preventivă mai uşoară, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, măsuri pe care acesta le încalcă, cu rea-credinţă.

În cauza dedusă judecăţii, deşi faptele reţinute în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, arestarea preventivă a inculpatului G.E. este nelegală.

Informaţiile cu privire la încălcarea obligaţiilor impuse trebuie prezentate de organul de poliţie desemnat să supravegheze executarea măsurii, iar instanţa de judecată, în urma verificării împrejurărilor în care s-a produs nerespectarea  măsurii, urmează să constate dacă aceasta s-a produs cu rea-credinţă.

La dosarul cauzei lipsesc astfel de informaţii ce s-ar fi impus a fi furnizate instanţei de apel, iar în ceea ce priveşte judecata cauzei în apel, se constată că inculpatul a fost prezent la fiecare termen acordat: 20 ianuarie 2010; 17 februarie 2010; 24 martie 2010; pentru termenul din 21 aprilie 2010, când s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., acesta a fost bolnav, astfel cum rezultă din adeverinţa medicală depusă la instanţa de recurs.

În aceste condiţii, cum reaua-credinţă nu a fost  dovedită, în mod greşit s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de inculpatul G.E. împotriva încheierii de şedinţă din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat în parte încheierea recurată numai în ceea ce priveşte dispoziţia de înlocuire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara cu măsura arestării preventive, dispusă în baza art. 160a C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., dispoziţie pe care a înlăturat-o, şi a anulat mandatul de arestare preventivă, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

 Notă: În urma republicării O. U. G. nr. 195/2002, în temeiul art. III din

Legea nr. 49/2006, prevederile art. 78 alin. (1) se regăsesc în art. 86 alin. (1), iar prevederile art. 79 alin. (4), în art. 87 alin. (5).

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nicio condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţia şi de a pune întrebări martorului.

Prin urmare, condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceştia să fi fost ascultaţi de către instanţă şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale şi de a le pune întrebări. În virtutea rolului activ, instanţa are obligaţia de a lua măsuri pozitive pentru ascultarea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, în condiţiile prevăzute în art. 861 şi art. 862 C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1687 din 29 aprilie 2010

 Prin sentinţa nr. 289 din 2 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul

Mehedinţi, Secţia penală, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi un an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., a fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:

La data de 19 decembrie 2005, Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că inculpatul în cauză se ocupa cu traficul de droguri pe raza Municipiului Drobeta Turnu Severin.

Pe baza informaţiilor obţinute în urma investigaţiilor efectuate de lucrătorii de poliţie, din care rezulta că inculpatul oferea spre vânzare droguri de mare risc şi consuma în cercuri restrânse drogurile pe care le comercializa, prin ordonanţa procurorului a fost autorizată folosirea investigatorului sub acoperire V. şi a colaboratorului acestuia D.S. în vederea cumpărării de droguri de la inculpat.

De asemenea, a fost autorizată interceptarea convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate între inculpat şi investigatorul sub acoperire şi colaboratorul cu identitate protejată, precum şi cu alte persoane şi au fost întocmite procese-verbale cu privire la activităţile desfăşurate în caz.

Pe baza probelor administrate a rezultat că la data de 5 ianuarie 2006, în jurul orei 11,00, inculpatul B.C. a vândut colaboratorului cu identitate protejată D.S. o doză sub formă de bilă din material plastic ce conţinea cantitatea de 0,43 g cocaină în amestec cu diazepam, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 9 ianuarie 2006. Cumpărarea autorizată a avut loc pe raza oraşului Drobeta Turnu Severin, pentru drogul vândut inculpatul primind de la colaborator suma de 350 lei.

La data de 22 ianuarie 2006, în jurul orei 16,20, colaboratorul D.S. s-a reîntâlnit cu inculpatul B.C. într-o parcare şi, în schimbul sumei de 350 lei, a cumpărat de la inculpat o altă doză, sub formă de bilă din material plastic, conţinând cantitatea de 0,30 g cocaină. Felul şi cantitatea drogului traficat a fost stabilită prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 31 ianuarie 2006.

O nouă vânzare de cocaină a fost efectuată de inculpat la data de 9 februarie 2006, de această dată către investigatorul sub acoperire V. şi colaboratorul cu identitate protejată D.S.

Astfel, la data menţionată, investigatorul şi colaboratorul cu identitate protejată s-au întâlnit cu inculpatul B.C. la restaurantul C. din oraşul Drobeta Turnu Severin; în respectiva împrejurare, investigatorul a acceptat propunerea inculpatului de a cumpăra de la acesta o doză de cocaină, de aproximativ un gram, cu suma de 700 lei. În acest sens, investigatorul i-a predat colaboratorului suma de 700 lei. Inculpatul a părăsit restaurantul însoţit de colaborator, iar după circa 40 de minute a revenit, cerându-i investigatorului, prin intermediul colaboratorului, să iasă din local şi vină în imediata apropriere, unde se afla un taxi staţionat.

Investigatorul a ieşit din restaurant şi s-a deplasat însoţit de colaborator la maşina în care se afla inculpatul, primind de la acesta o bilă de celofan care conţinea o substanţă de culoare albă. Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 21 februarie 2006 s-a stabilit că doza predată de inculpat investigatorului sub acoperire conţinea cantitatea de 1,30 g cocaină.

Cele trei operaţiuni de cumpărare autorizată de droguri de la inculpat au fost consemnate în procesele-verbale întocmite de investigatorul sub acoperire şi colaboratorul cu identitate protejată.

De asemenea, au fost întocmite note de redare a conţinutului convorbirilor interceptate în mediu ambiental purtate între inculpat şi investigatorul sub acoperire şi colaboratorul cu identitate protejată, cu referire la actul material din 9 februarie 2006.

În raport cu această situaţie de fapt, prima instanţă a constatat că activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, constând în vânzarea repetată de cocaină la datele de 5 ianuarie 2006, 22 ianuarie 2006 şi 9 februarie 2006 realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., forma continuată a infracţiunii fiind dată de unicitatea rezoluţiei infracţionale în baza căreia s-a acţionat.

Inculpatul nu a fost audiat nemijlocit de instanţă, ca urmare a refuzului său de a da declaraţii în cauză.

La cererea apărării a fost audiat în proces martorul I.R., fratele inculpatului, a cărui depoziţie a fost însă înlăturată de instanţă, reţinându-se că aspectele relatate erau irelevante sub aspectul faptelor ce formau obiectul acuzaţiilor.

De asemenea, s-a apreciat că martorul nu oferea suficiente garanţii de obiectivitate, având în vedere că în faţa instanţei negase orice implicare a sa în traficul de droguri, deşi prin rechizitoriul emis în cauză îi fusese aplicată o sancţiune cu caracter administrativ pentru fapta de a fi vândut droguri de mare risc.

Prin decizia nr. 33 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins apelul inculpatului, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Motivul de casare invocat a fost susţinut oral în raport cu insuficienţa probelor în acuzare şi grava eroare săvârşită de instanţe în evaluarea şi interpretarea probatoriilor cauzei.

Examinând cauza atât în raport cu critica formulată, cât şi din oficiu, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului este fondat, dar pentru alte considerente decât cele invocate şi care vor fi expuse în continuare:

Din actele şi lucrările dosarului se reţine că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Mehedinţi cu privire la faptul că inculpatul B.C. se ocupa cu traficul de droguri pe raza Municipiului Drobeta Turnu Severin.

Pentru probarea activităţii infracţionale, având în vedere că din informaţiile obţinute în cursul investigaţiilor preliminare rezulta că inculpatul oferea spre vânzare droguri de mare risc şi consuma în cercuri restrânse drogurile pe care le comercializa, prin ordonanţele procurorului a fost autorizată folosirea investigatorilor sub acoperire cu nume de cod M.A. şi V., precum şi a colaboratorului cu identitate protejată D.S., în vederea cumpărării de droguri de la inculpat.

De asemenea, a fost autorizată interceptarea convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate între inculpat şi investigatorul sub acoperire şi colaboratorul cu identitate protejată, precum şi cu alte persoane şi au fost întocmite procese-verbale cu privire la activităţile desfăşurate în caz.

Pe baza probatoriilor obţinute după punerea în aplicare a autorizaţiilor menţionate, prin rechizitoriul nr. 76/D/P/2007 din 6 mai 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Mehedinţi, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.C. sub acuzaţia de trafic de droguri de mare risc săvârşită prin vânzarea repetată de cocaină către colaboratorul cu identitate protejată D.S. şi investigatorul sub acoperire V., la datele de 5 ianuarie 2006, 22 ianuarie 2006 şi 9 februarie 2006.

În tot cursul urmăririi penale, inculpatul a refuzat să dea declaraţii în cauză, prevalându-se de dreptul la tăcere.

Şi în faţa instanţei, inculpatul a declarat că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., în sensul de a nu fi audiat în cauză.

În apărare, la cererea inculpatului, a fost încuviinţată de instanţă audierea martorului I.R.

Actele de cercetare judecătorească efectuate în cauză nu constată administrarea altor probatorii în faţa instanţei.

Vinovăţia inculpatului a fost stabilită de instanţă pe baza probelor administrate exclusiv în faza de urmărire penală, cu referire la declaraţiile

investigatorului sub acoperire şi colaboratorului cu identitate protejată, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică privind felul şi cantitatea drogului traficat, conţinutul convorbirilor telefonice dintre inculpat, colaborator şi alte persoane şi înregistrarea în mediu ambiental a discuţiei din 9 februarie 2006 purtată între inculpat, investigator şi colaborator.

Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către inculpat.Una dintre criticile formulate în cadrul susţinerii privitoare la greşita

condamnare a inculpatului a constituit-o omisiunea primei instanţe de a proceda la ascultarea nemijlocită a martorilor, ale căror depoziţii serviseră la stabilirea faptelor cauzei şi a vinovăţiei inculpatului.

La judecata în apel nu au fost administrate alte probe şi nici nu au fost readministrate probele din faza de urmărire penală.

Pe baza aceloraşi probe avute în vedere şi de prima instanţă a fost menţinută în apel condamnarea inculpatului.

Această constatare este relevată de actele dosarului şi considerentele deciziei din apel care, în partea ce interesează, menţionează explicit că vinovăţia inculpatului era dovedită cu declaraţiile investigatorului sub acoperire şi colaboratorului cu identitate protejată coroborate cu rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cauză şi interceptările convorbirilor telefonice şi în mediu ambiental purtate de inculpat şi martorii menţionaţi.

În raport cu situaţia expusă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele anterioare nu au efectuat în caz o cercetare judecătorească efectivă, de natură a asigura inculpatului dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este garantat de art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mijloacele de probă trebuie administrate într-o audiere publică, în prezenţa acuzatului, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi egalităţii armelor, fiind în sarcina judecătorului naţional să vegheze ca toate aspectele ce pot influenţa soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbaterii contradictorii în cadrul procesului penal.

De asemenea, s-a stabilit că nicio condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv ori exclusiv pe declaraţia unui martor, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea efectivă de a contesta respectiva mărturie şi de a interoga martorul în acuzare fie cu prilejul ascultării sale, fie într-un stadiu ulterior al procedurii.

Aplicând criteriile jurisprudenţiale la cazul în speţă, se constată că vinovăţia inculpatului a fost stabilită de instanţe, cel puţin pentru actele materiale din 5 ianuarie 2006 şi 22 ianuarie 2006, exclusiv pe baza declaraţiilor date de investigatorii sub acoperire M.A. şi V. şi colaboratorul cu identitate protejată D.S., fără ca aceste persoane să fi fost audiate nemijlocit de către instanţe şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a adresa întrebări martorilor şi de a contesta mărturiile care îl incriminau.

Deşi martorii în cauză nu au dat declaraţii decât în timpul urmăririi penale la procuror, iar inculpatul şi-a susţinut în mod constant nevinovăţia, instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar nu au depus nicio diligentă în vederea citării şi audierii martorilor, singura probă administrată în mod direct la judecata în primă instanţă fiind cea a ascultării martorului I.R., la cererea inculpatului.

De asemenea, se constată că în cursul judecăţii în primă instanţă, procurorul a solicitat audierea investigatorului sub acoperire (cel mai probabil a celui cu nume de cod V., la autorizarea investigatorului sub acoperire M.A. nefăcându-se referire în hotărârea primei instanţe şi nici în decizia din apel), cerere asupra căreia instanţa nu s-a mai pronunţat, deşi amânase pronunţarea în acest sens la termenul din 6 iulie 2009.

Or, în virtutea rolului activ, atât primei instanţe, dar mai ales instanţei de apel, în faţa căreia se invocase inexistenţa cercetării judecătoreşti, le revenea obligaţia de a lua măsuri pozitive în vederea ascultării investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, în condiţiile reglementate de art. 861 şi art. 862 C. proc. pen., pentru se stabili cu certitudine dacă şi în ce împrejurări a avut loc vânzarea drogurilor de către inculpat.

Cum neregularitatea constatată afectează de nulitate ambele hotărâri pronunţate în cauză, ca urmare a inexistenţei cercetării judecătoreşti, omisiune ce nu a fost complinită nici în apel, deşi instanţa de control judiciar era chemată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, chiar şi în lipsa unor critici exprese privind neadministrarea directă a probatoriilor pe baza cărora se dispusese condamnarea inculpatului, admiţând recursul declarat în cauză conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea ambelor hotărâri, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă - Tribunalul Mehedinţi, urmând ca această instanţă să facă toate demersurile necesare în vederea audierii martorilor menţionaţi şi să administreze orice alte probe necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Arestarea preventivă a inculpatului, întemeiată pe dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu poate fi menţinută de către instanţa de apel, dacă prima instanţă a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu şi a dispus condamnarea inculpatului în primă instanţă pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea nu prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. În acest caz, dacă nu există niciun alt temei care să justifice privarea de libertate, arestarea preventivă se revocă, în conformitate cu prevederile art. 160b

alin. (2) C. proc. pen.   

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1915 din 13 mai 2010 Prin încheierea de şedinţă din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia

a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului S.C.Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în judecată inculpatul S.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., imputându-i-se că în dimineaţa de 28 iunie 2009, în timp ce se afla în zona B., fără o motivaţie anume, a lovit cu pumnul şi apoi cu o sabie de aproximativ 60 cm. lungime, în zona capului, pe partea vătămată K.R., provocându-i o leziune traumatică în zona temporală dreaptă.

Prin sentinţa nr. 238 din 26 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a ll-a penală, a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărătorul ales şi, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, din art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpatul S.C. la un an închisoare în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen.

Inculpatului i-a fost menţinută starea de arest, deducându-i-se la zi prevenţia.

Curtea de apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. şi art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. care prevăd că arestarea inculpaţilor poate fi menţinută, în cursul judecăţii, motivat, fie dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate, fie dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.

Din economia dispoziţiilor art. 160b C. proc. pen. rezultă că la menţinerea arestării preventive se impun a fi verificate, faţă de fiecare persoană pentru care se solicită menţinerea arestului preventiv, următoarele condiţii:

a) măsura preventivă a fost dispusă anterior în mod legal, există un mandat de arestare pus în executare, iar durata arestării nu a expirat;

b) temeiurile iniţiale care au fost avute în vedere la luarea măsurii impun în continuare privarea de libertate sau nu există temeiuri noi care să determine revocarea sau înlocuirea măsurii.

Analizând, în concret, fiecare din cerinţele legale sus-amintite, curtea de apel a constatat, în raport şi cu probatoriile existente la dosarul cauzei, că sunt îndeplinite exigenţele prevăzute în art. 143 şi art. 146 C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, există certitudinea violentării părţii vătămate de către inculpat şi, indiferent de încadrarea juridică finală pe care o va îmbrăca la finalul cercetării judecătoreşti această manifestare a inculpatului, a apreciat că modalitatea în care s-a desfăşurat aceasta din partea inculpatului: fără o motivaţie precisă, chiar şi după ce partea vătămată şi-a declinat calitatea de militar, denotă un pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta cercetarea în stare de libertate a inculpatului, având în vedere şi faptul că acesta nu este la primul conflict cu legea penală, fiind condamnat anterior de două ori, inclusiv pentru o infracţiune de violenţă, ceea ce denotă un potenţial violent al acestuia.

De altfel, acest lucru a fost avut în vedere şi de instanţa fondului, care, deşi a achiesat la solicitarea apărătorului ales al inculpatului de schimbare a încadrării juridice, concluzionând că fapta acestuia ar fi prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., a apreciat că se impune menţinerea arestării lui preventive.

Prin urmare, s-a apreciat că, condiţiile cumulative cerute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. se menţin, atât în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani la care este posibil a fi condamnat inculpatul pentru fapta dedusă judecăţii, cât şi cu privire la existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termenul legal, recurs procurorul, criticând-o pentru nelegala menţinere a stării de arest preventiv a inculpatului.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, procurorul a considerat încheierea de şedinţă nelegală şi netemeinică în raport cu dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., text de lege care a constituit temeiul juridic al arestării preventive a inculpatului.

Potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată (şi implicit menţinută), dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Având în vedere împrejurarea că instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în infracţiunea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., a constatat că prima condiţie a textului de lege mai sus menţionat nu

este îndeplinită, întrucât această din urmă infracţiune este sancţionată cu amenda sau închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

Faţă de cele de mai sus, procurorul a considerat că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., ci dispoziţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen., în raport cu care instanţa trebuia să revoce măsura arestării preventive.

Faţă de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 160b alin. (4) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.

Examinând recursul declarat de procuror prin prisma dispoziţiilor art. 3856

cu referire la art. 141 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată recursul procurorului declarat împotriva încheierii din 6 mai 2010 ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român a reglementat în conţinutul art. 148 din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.

Aşadar, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există cazul când inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Din perspectiva tehnicii de reglementare folosită, rezultă două categorii de condiţii ce trebuie a fi îndeplinite cumulativ la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.

Astfel, o primă categorie impune îndeplinirea, atât a condiţiilor prevăzute în art. 143 C. proc. pen., cât şi existenţa cazului stipulat la art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, realizarea acestora fiind cumulativă, prin folosirea conjuncţiei „şi”, iar a doua categorie de condiţii, care la rândul lor trebuie realizate cumulativ, folosindu-se aceeaşi conjuncţie, sunt cele stipulate chiar în conţinutul art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., aceea privind cuantumul legal al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită de inculpat, şi anume pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, precum şi cea referitoare la existenţa probelor că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce priveşte prima condiţie statuată la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., legiuitorul instituie un criteriu legal alternativ pe care îl raportează la infracţiunea săvârşită de inculpat, şi anume acela ca legea să prevadă pentru aceasta pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Potrivit art. 1411 C. pen., referitor la pedeapsa prevăzută de lege, conţinutul normei explică sensul juridic al expresiei în accepţiunea legii penale, şi anume acela că „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.”

Potrivit art. 3002 C. proc. pen. referitor la verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii, legiuitorul prevede că „în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.”

În conţinutul art. 160b alin. (1) - (3) C. proc. pen., modificat prin dispoziţiile Legii nr. 356/2006, se stipulează că, în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există

temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.

Din analiza cauzei rezultă că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti emis la 5 octombrie 2009, inculpatul S.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen.

Faţă de inculpatul S.C. a fost luată, în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive pe o durată de 29 de zile, de la 29 iunie 2009, până la 27 iulie 2009 inclusiv, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de cameră de consiliu din 29 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, măsură ce a fost prelungită ulterior în aceeaşi fază procesuală, pentru ca în faza judecăţii, în primă instanţă, să fie verificată şi menţinută.

Prin sentinţa nr. 238 din 26 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a ll-a penală, a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de către inculpatul S.C. prin apărător ales, iar în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reţinută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, din fapta prevăzută şi pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în fapta prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul la o pedeapsă de un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în regim de detenţie şi a menţinut starea de arest a inculpatului, a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi b) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la data de 28 iunie 2009 la zi, dispunând celelalte măsuri, în condiţiile dispozitivului hotărârii arătate.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel procurorul şi inculpatul S.C., iar în calea ordinară arătată, prin încheierea de şedinţă din 6 mai 2010, instanţa de apel a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, menţinând starea de arest a inculpatului, încheiere ce face obiectul prezentului recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând încheierea atacată, prin raportarea prevederilor mai sus menţionate, al căror conţinut a fost evidenţiat în mod concret şi din perspectiva tehnicii legislative folosite de legiuitor, pe calea interpretării gramaticale, la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică de către prima instanţă, respectiv art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul S.C., menţinându-se măsura arestării preventive a acestuia, ce a fost constatată legală şi temeinică şi menţinută de către instanţa de apel, consideră că această din urmă instanţă a dispus cu nerespectarea dispoziţiilor legale măsurile arătate.

Astfel, chiar dacă prin hotărârea dată de prima instanţă, ce nu are caracter definitiv, a fost schimbată încadrarea juridică a infracţiunii pretins a fi săvârşită de inculpat într-o altă infracţiune pretins ca fiind comisă, şi anume aceea de lovire sau alte violenţe, prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., exista obligaţia instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia menţinerii măsurii arestării preventive dispuse de prima instanţă, prin prisma dispoziţiilor art. 3002 raportate la art. 160b C. proc. pen., în raport cu această ultimă infracţiune, neavând relevanţă infracţiunea iniţială pretins a fi săvârşită

pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, întrucât controlul judiciar asupra măsurii arestării preventive este limitat, în raport cu fapta în care a fost schimbată încadrarea juridică prin hotărârea pronunţată.

Odată învestită pe calea ordinară a apelului împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, curtea de apel, ca instanţă de apel, avea obligaţia sub aspectul controlului judiciar al măsurii preventive menţinute de prima instanţă să verifice, în mod concret, subzistenţa sau nu a temeiurilor prevăzute în art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. la infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, şi anume la aceea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., pretins a fi comisă de către inculpatul S.C., în condiţiile stabilite de prima instanţă.

Or, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., în mod nelegal a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului, dispusă de prima instanţă, faţă de infracţiunea în care a fost schimbată încadrarea juridică, respectiv cea prevăzută în art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, ignorând una din condiţiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., şi anume aceea de legalitate, referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de inculpat - detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, deoarece infracţiunea mai sus arătată se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Astfel, limita maximului special al pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru art. 180 alin. (2) C. pen., şi anume de 2 ani închisoare, este inferioară limitei pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, respectiv aceea mai mare de 4 ani, aşa încât menţinerea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat S.C. este nelegală, impunându-se revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condiţiile art. 160b alin. (2) C. proc. pen., având drept consecinţă punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de procuror împotriva încheierii din 6 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, a casat încheierea atacată şi, rejudecând, în baza art. 160b alin. (2) C. proc. pen., a revocat măsura arestării preventive a inculpatului S.C. şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa procurorului, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 C. proc. pen., asupra unui autoturism în vederea confiscării speciale, nu poate fi menţinută prin sentinţă, dacă instanţa de judecată, soluţionând cauza, nu a dispus confiscarea specială a autoturismului. În acest caz, atât sentinţa prin care s-a menţinut măsura sechestrului asigurător, fără a se dispune confiscarea specială, cât şi decizia prin care instanţa de apel a respins apelul declarat în cauză, sunt supuse casării, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2094 din 27 mai 2010

            Prin sentinţa nr. 301 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Gorj, Secţia penală,

a condamnat, între alţii, pe inculpatul S.M., în baza art. 7 alin. (1) cu referire la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la 3 ani închisoare şi la 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 42 alin. (3) raportat la alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., art. 74 şi art. 76 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani şi 10 luni închisoare; în baza art. 46 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 - 42, art. 74 şi art. 76 C. pen., la 10 luni închisoare; în baza art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., art. 74 şi art. 76 C. pen., la 2 ani şi 10 luni închisoare; în baza art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., art. 74 şi art. 76 C. pen., la 2 ani şi 10 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., iar în baza art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen., art. 74 şi art. 76 C. pen., la 5 luni închisoare.

            În baza art. 33 - 34 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

            S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

            În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere faţă de inculpaţii S.M. şi suspendarea pedepsei accesorii faţă de acest inculpat conform dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.

S-au stabilit în sarcina inculpatului S.M. obligaţiile prevăzute în art. 863 C. pen., alin. (1) lit. a), b), c) şi d) şi i s-au pus în vedere dispoziţiile art. 864 C. pen.

S-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului cu privire la autoturismele „F.B.” şi „S.”, ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor, sigilate şi depuse în parcul auto al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj, precum şi cu privire la suma de 17.200 lei ridicată de la I.C.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.            Prin decizia nr. 69 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova,

Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat, între alţii, de inculpatul S.M.

            Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul S.M., fără a arăta în scris motivele de recurs.

Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, numai cu privire la greşita menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă asupra autoturismului proprietatea personală a inculpatului, iar în rejudecare, să se dispună ridicarea măsurii sechestrului asigurător dispusă asupra autoturismului sus-menţionat.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat S.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivul invocat ce se va analiza prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul inculpatului este fondat, pentru următoarele considerente:

            Din analiza cauzei rezultă că instanţa de apel în mod corect şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat a stabilit vinovăţia şi a inculpatului S.M. în săvârşirea infracţiunilor comise, în raport cu situaţia de fapt reţinută.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în cauză s-a dat eficienţă dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpatului S.M., care, împreună cu alţi infractori (inculpaţii G.L., Ş.Ş., P.D., I.C. şi T.C. - condamnaţi în aceeaşi cauză), în cursul anilor 2008-2009, a constituit o grupare infracţională specializată în fraude informatice şi cu mijloace electronice de plată, confecţionând şi deţinând echipamente hardware şi software folosite la falsificarea instrumentelor de plată electronică (carduri bancare), a accesat, fără drept, sisteme informatice (bancomate), prin încălcarea măsurilor de securitate, în scopul obţinerii de date informatice (conturi de carduri şi parole de acces), a transferat neautorizat, prin aceste procedee, date din sisteme informatice, a deţinut programe informatice adaptate în scopul săvârşirii infracţiunilor enunţate mai sus şi a cauzat prejudicii patrimoniale, prin retrageri frauduloase a unor sume de bani, întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) cu referire la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, art. 42 alin. (1), (2), (3), art. 46 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) şi art. 49 din Legea nr. 161/2003; art. 24 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 - 42 C. pen. şi art. 33 - 34 C. pen. 

Din analiza cauzei rezultă că în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa din 16 aprilie 2009 în dosarul nr. 20D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Gorj, procurorul, în baza art. 163 şi urm. C. proc. pen. coroborat cu art. 59 din Legea nr. 161/2003 şi art. 118 alin. (1) lit. f) C. pen., a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului S.M.: autoturismul marca F.B. şi suma de 1.000 lei.

            În considerentele ordonanţei menţionate, procurorul a constatat că la datele de 13 şi 14 aprilie 2009 a fost începută urmărirea penală şi s-a dispus

punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii S.M., Ş.Ş., G.L., I.C., P.D. şi T.C., pentru infracţiunile menţionate, constând în aceea că sus-numiţii, împreună cu alte persoane, în cursul anilor 2008-2009, au constituit ori aderat la o grupare infracţională specializată în fraude informatice şi cu mijloace electronice de plată, confecţionând şi deţinând echipamente hardware şi software folosite la falsificarea instrumentelor de plată electronică (carduri bancare), precum şi echipamente adaptate în scopul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 42 - 45 din Legea nr. 161/2003 (guri de bancomat, circuite electronice, cabluri de date, dispozitive pentru vopsire, lipire, telefoane cu cameră foto); au accesat fără drept sisteme informatice (bancomate) prin încălcarea măsurilor de securitate, în scopul obţinerii de date informatice (conturi de carduri şi parole de acces); au transferat neautorizat, prin aceste procedee, date din sisteme informatice; au deţinut programe informatice adaptate în scopul săvârşirii infracţiunilor enunţate mai sus şi au cauzat prejudicii patrimoniale, prin retragerea frauduloasă a unor sume de bani.

            Activitatea infracţională s-a desfăşurat, atât în România prin procurarea mijloacelor de sustragere a datelor din bancomat, cât şi în străinătate, unde au montat dispozitive de copiere a conturilor de carduri (guri şi feţe de bancomat) şi dispozitive de filmare a persoanelor care efectuau operaţiuni cu carduri, în vederea obţinerii parolelor de acces (PIN-uri), disimulate în detectoare de fum şi sisteme de acces de la intrarea la locaţiile unde se aflau amplasate ATM-urile: în Germania, Austria etc. Ulterior, cu aparatură MSR, au clonat carduri bancare pe care le-au pus în circulaţie, încredinţându-le celorlalţi membri ai grupului, care le-au folosit la extragerea frauduloasă a unor sume de bani de la bancomate din România, faptele fiind săvârşite în concurs real şi în mod continuat.

            La data de 13 aprilie 2009, inculpatul S.M. a pus la dispoziţia inculpaţilor G.L., Ş.Ş., I.C., P.D. şi T.C. autoturismul marca S., precum şi codurile PIN de la un număr de 49 carduri falsificate, deţinute de cei cinci, carduri cu care au extras diferite sume de bani de la bancomate, fiind prinşi în flagrant de organele de urmărire penală şi, în timp ce încercau să fugă de la locul faptei, au avariat un autoturism al organelor de poliţie.

            Prin referatul din data de 14 aprilie 2009 s-a solicitat instanţei efectuarea unor percheziţii domiciliare la domiciliile sau alte locaţii ale inculpaţilor, dispuse prin încheierea Tribunalului Gorj nr. 15 din 14 aprilie 2009.

            Cu ocazia percheziţiilor domiciliare, corporale şi auto au fost identificate şi ridicate mai multe bunuri şi înscrisuri, printre care autoturismele F.B. şi S.

            După analizarea dosarului cauzei, văzând şi dispoziţiile legale cu privire la măsurile asigurătorii, s-a constatat că este necesară indisponibilizarea acestor bunuri, până la soluţionarea cauzei.

Astfel, prin art. 59 din Legea nr. 161/2003 se prevede în mod obligatoriu luarea măsurilor asiguratorii prevăzute în art. 118 C. pen., pentru a garanta ducerea la îndeplinire a confiscării speciale.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă s-a dispus confiscarea de la inculpatul P.D. a sumei de 5.648 lei, de la inculpatul Ş.Ş. a sumei de 2.069 lei, de la inculpatul G.L. a sumei de 85 lei, de la inculpatul I.C. a sumei de 31 lei, precum şi a suporturilor optice tip CD/DVD, carduri de memorie, cititor carduri, dispozitiv electronic gură de bancomat, fante de bancomat, telefoane mobile şi cartele telefonice, carduri bancare folosite de inculpaţi în activitatea infracţională, bunuri ce se află la camera de corpuri delicte, fiind menţinută măsura asigurătorie a sechestrului cu privire la autoturismele F.B. şi S., ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor, sigilate şi depuse în parcul auto al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj, precum şi cu privire la suma de 17.200 lei ridicată de la I.C.

În considerentele sentinţei, prima instanţă nu a motivat menţinerea măsurii asigurătorie cu privire la autoturismele menţionate, ci doar a precizat că acestea au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor.

În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel a analizat numai critica de nelegalitate invocată de apelantul inculpat I.C. cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 163 C. proc. pen.

În conţinutul dispoziţiilor art. 163 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la măsurile asigurătorii, legiuitorul a prevăzut că: „Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”

Prevederile art. 118 alin. (1) C. pen. privind confiscarea specială stipulează că: „Sunt supuse confiscării speciale: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă; c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând critica formulată de recurentul inculpat S.M. cu privire la greşita menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă asupra autoturismului marca F.B., precum şi la nerestituirea sumei de bani ce i-a fost reţinută, în contextul concret al cauzei, precum şi faţă de conţinutul dispoziţiilor legale mai sus arătate, constată că aceasta este fondată, având în vedere că, pe de-o parte, partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar pe de altă parte, măsura de siguranţă a confiscării speciale a autoturismului sau a vreunei sume de bani nu a fost dispusă faţă de inculpatul S.M.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că, în cauză, în mod greşit a fost menţinută măsura asigurătorie a sechestrului dispusă asupra autoturismului marca F.B., sigilat şi depus în parcul auto al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj în vederea confiscării, aparţinând inculpatului S.M., atâta timp cât partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, iar faţă de inculpatul S.M. nu a fost dispusă măsura de siguranţă a confiscării speciale nici a autoturismului şi nici a vreunei sume de bani.

Astfel, condiţiile de instituire a măsurilor asigurătorii prevăzute în art. 163 alin. (1) C. proc. pen., ce prevăd că acestea se iau în vederea confiscării speciale sau asigurării reparării pagubei produse prin infracţiune ori pentru garantarea executării amenzii pedepsei au fost corect aplicate numai la luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra autoturismului mai sus arătat, precum şi a sumei de 1.000 lei, în cursul urmăririi penale, întrucât au fost dispuse în vederea confiscării, potrivit ordonanţei procurorului.

Or, în cursul judecăţii, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în limitele efectului devolutiv al apelului exercitat de către inculpatul S.M., în condiţiile art. 371 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu a aplicat măsura confiscării speciale asupra autoturismului ce aparţinea inculpatului S.M. şi nici nu a verificat condiţiile confiscării speciale, care de altfel nici nu se impunea, întrucât, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt stabilită de instanţe, autoturismul a fost folosit pentru

transportul inculpaţilor, atât în străinătate, cât şi în ţară, acesta neservind la realizarea laturii obiective a vreuneia din infracţiunile comise de inculpat şi nici nu s-a dovedit că ar fi fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, care vizau mijloace electronice de plată, confecţionarea şi deţinerea de echipamente hardware şi software folosite la falsificarea instrumentelor de plată electronică, accesare fără drept de sisteme informatice, prin încălcarea măsurilor de securitate, în scopul obţinerii de date informatice, transfer neautorizat, prin aceste procedee, de date din sisteme informatice, deţinere de programe informatice adaptate în scopul săvârşirii infracţiunilor menţionate, aşa încât menţinerea măsurii sechestrului asupra autoturismului nu era justificată, fiind făcută o greşită aplicare a legii şi, în consecinţă, este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

            Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi prin ordonanţa dată de procuror s-a dispus şi indisponibilizarea, în vederea confiscării, a sumei de 1.000 lei aparţinând inculpatului S.M., în cauză, instanţele, nedispunând măsura confiscării speciale a sumei menţionate ce aparţinea inculpatului S.M., au omis să se pronunţe asupra restituirii sumei arătate, în condiţiile art. 169 C. proc. pen.

Astfel, măsura indisponibilizării luată corect iniţial, în temeiul art. 163 C. proc. pen., nu mai avea nicio justificare în condiţiile nedispunerii măsurii confiscării speciale, ceea ce avea drept consecinţă restituirea sumei arătate, aşa încât şi sub acest aspect a fost făcută o greşită aplicare a legii, fiind incident acelaşi caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen.

            Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de recurentul inculpat S.M. împotriva deciziei nr. 69 din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a casat decizia atacată şi sentinţa nr. 301 din 25 noiembrie 2009 a Tribunalului Gorj, Secţia penală, numai cu privire la greşita menţinere a măsurii asigurătorii a sechestrului dispusă asupra autoturismului marca F.B. şi la nerestituirea sumei de 1.000 lei, a înlăturat măsura sechestrului asigurător dispusă asupra autoturismului sus-menţionat şi a dispus restituirea autoturismului marca F.B. şi a sumei de 1.000 lei, către inculpatul S.M., menţinând celelalte dispoziţii.

 

Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii şi a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. În sensul acestor dispoziţii, în cazul în care prima instanţă a dispus prin hotărârea de condamnare şi revocarea suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare, prin „pedeapsă pronunţată” se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, la care se adaugă pedeapsa devenită executabilă ca urmare a revocării suspendării condiţionate. 

Conform prevederilor art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii. Prin urmare, încetarea de drept a arestării preventive se raportează la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii, iar nu la pedeapsa pronunţată de prima instanţă prin hotărârea de condamnare.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3489 din 6 octombrie 2010

             Prin încheierea din 13 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de

Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, s-a dispus respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ş.E.

            În baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a aceluiaşi inculpat.

            Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

            Prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.E. la o pedeapsă de 3 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 şi art. 76 C. pen. şi deţinerea de droguri de risc în vederea consumului propriu prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 şi art. 76 C. pen.

            În ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie, instanţa de apel a reţinut că, deşi formal toate condiţiile prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. sunt îndeplinite, aceasta nu este întemeiată, în raport cu infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului.

            Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Ş.E., solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, în principal, să se constate că potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen. măsura arestării preventive a încetat de drept.

            Inculpatul a invocat faptul că durata arestării preventive a depăşit cuantumul pedepsei aplicate de instanţa de fond - în speţă Tribunalul Cluj - şi, pe cale de consecinţă, devin incidente prevederile art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetând de drept.

            S-a susţinut că se impune a se face distincţie, în interpretarea dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., între „pedeapsa pronunţată de instanţă” şi „pedeapsa aplicată”, aceasta conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii preventive.

            Cum inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni închisoare - pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare fiind rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti -, fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenţiei provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării preventive a încetat de drept.

            Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

            Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii şi a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă.

            Pentru interpretarea corectă a textului enunţat se impune, pe de o parte, a se face distincţie între noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege”, „pedeapsă pronunţată” şi „pedeapsă aplicată”, iar pe de altă parte este necesară şi obligatorie analizarea dispoziţiilor legale invocate prin prisma dispoziţiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. şi art. 140 C. proc. pen.

            Sub primul aspect, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege, potrivit art. 1411 C. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

            În ceea ce priveşte „pedeapsa aplicată”, legiuitorul face deosebire între operaţiunea de stabilire a pedepsei şi aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată.

            Astfel, instanţa este obligată să stabilească pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracţiune concurentă, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni şi numai după ce au fost stabilite pedepsele, instanţa procedează la ultima operaţiune de individualizare, adică la aplicarea pedepsei comune.

            La stabilirea şi aplicarea pedepsei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 72 C. pen., trebuie avute în vedere dispoziţiile părţii generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

            Spre deosebire de pedeapsa aplicată, noţiunea de „pedeapsă pronunţată”, la care face referire art. 350 alin. (6) C. proc. pen., este mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii, şi pedeapsa devenită executabilă. 

Prin urmare, prin pedeapsă pronunţată trebuie să se înţeleagă pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente - cum este cazul în speţa dedusă judecăţii - la care se adaugă pedeapsa în raport cu care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate.

            Sub cel de-al doilea aspect, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care, în cursul judecăţii, măsura arestării preventive încetează de drept, dar şi situaţiile în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, chiar dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă.

            Astfel, potrivit art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.

            Se observă că textul face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu la pedeapsa aplicată, având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac pedeapsa aplicată poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc. pen., instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţă:

            a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;

            b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

            c) amenda;            d) o măsură educativă.            Speţa dedusă judecăţii nu se circumscrie niciuneia din situaţiile

prevăzute de lege care să impună a se constata că măsura arestării preventive a inculpatului ar fi încetat de drept.

            Rezultă, din actele existente la dosarul cauzei, că prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.E. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 şi art. 76 C. pen.

            În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 alin. (1) lit. a), art. 74 şi art. 76 C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.

            S-a constatat că cele două infracţiuni au fost comise în stare de recidivă în raport cu pedeapsa de 3 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti şi în stare de pluralitate intermediară faţă de condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aplicată prin sentinţa penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin neapelare la 4 martie 2008.

            În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele de 10 luni închisoare la care s-a adăugat - urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la revocarea suspendării - pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.

            Inculpatul a fost arestat preventiv la 30 septembrie 2009.            În atare condiţii, cum durata arestului preventiv nu a atins jumătatea

maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile ce fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. 1 şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000) şi cum instanţa nu a aplicat o pedeapsă cu suspendarea, critica invocată de recurentul inculpat nu are fundament legal.

            Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.E. împotriva încheierii din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, Secţia  penală şi de minori.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi respinsă numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât este contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice exclusiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, şi anume dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, judecata nu se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010

 Prin încheierea din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală

şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpatul C.L.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:La termenul de judecată din 4 octombrie 2010, inculpatul C.L. a invocat

excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor dispoziţii legale: O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 în raport cu dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţie; art. 1 alin. (1) şi alin. (31), art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 134/2005 (aprobată prin Legea nr. 54/2006) în raport cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie; art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002 introdus prin art. IV pct. 11 din O.U.G. nr. 24/2004 în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 28, art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 131-132 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraf 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 911 - art. 916 C. proc. pen. în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 28 din Constituţie, precum şi art. 6 paragraf 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Titlul XVII intitulat „Modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statului magistraţilor” şi art. I pct. 80 din Legea nr. 247/2005 de modificare a art. 53 din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de fond a constatat că textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, neavând legătură cu fondul ei, ceea ce face inutilă trimiterea excepţiilor, spre competentă rezolvare, la Curtea Constituţională.

În legătură cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 911 - art. 916 C. proc. pen., s-a arătat că aceasta a fost examinată de Curtea Constituţională în mai multe decizii, astfel că nu se mai impune o nouă sesizare a Curţii pentru a nu afecta obligativitatea deciziei iniţiale de respingere şi principiul celerităţii procesului penal.

În consecinţă, excepţiile de neconstituţionalitate invocate de inculpat prin apărătorul ales au fost considerate inadmisibile şi respinse ca atare şi, implicit, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În termen legal, împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.L., care a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţiile de neconstituţionalitate ca inadmisibile, substituindu-se, astfel, instanţei de control constituţional.

A solicitat admiterea recursului şi, pe fond, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile ridicate. Totodată, a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, având în vedere că acestea au fost invocate anterior abrogării alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, situaţie în care se impune a se face aplicarea legii mai favorabile.

Examinând recursul atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Din conţinutul dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 rezultă fără echivoc că instanţa în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate poate respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acesteia numai atunci când excepţia este inadmisibilă, întrucât este contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit legii, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei; dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Instanţa de fond a examinat relevanţa şi pertinenţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a ajuns la concluzia că textele atacate nu sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, neavând legătură cu fondul ei.

În consecinţă, instanţa de fond a respins ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate invocate în loc să se pronunţe doar asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, subrogându-se astfel atribuţiilor exclusive ale acesteia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că excepţiile de neconstituţionalitate a O.U.G. nr. 134/2005, art. 1 alin. (1) şi alin. (31) şi art. 4 din O.U.G. nr. 134/2005, art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 911 - art. 916 C. proc. pen. întrunesc condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Este vizată neconstituţionalitatea unei ordonanţe - O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 - şi a unor texte de lege din aceste acte normative care au legătură cu soluţionarea cauzei, inculpatul fiind trimis în judecată pe baza actelor de urmărire penală efectuate de Direcţia Naţională Anticorupţie, în competenţa configurată prin O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002.

La dosarul cauzei, există dovezi privind efectuarea de către organele de urmărire penală a unor interceptări şi înregistrări audio/video efectuate în baza dispoziţiilor art. 911 - art. 916 C. proc. pen., texte de lege a căror constituţionalitate este contestată.

Niciuna dintre aceste prevederi legale nu a fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la aceste excepţii de neconstituţionalitate ridicate de inculpatul C.L. este că dispoziţiile textelor de lege

criticate nu contravin dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), art. 131 - 132, art. 21 alin. (3) şi art. 28 din Constituţie.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată a Titlului XVII intitulat „Modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor” şi a art. I pct. 80 din Legea nr. 247/2005 de modificare a art. 53 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile legale arătate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că nu poate face obiectul sesizării Curţii Constituţionale.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de inculpatul C.L., va casa încheierea atacată şi, rejudecând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002, în ansamblu, art. 1 alin. (1) şi alin. (31), art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002, art. 151 din O.U.G. nr. 43/2002 introdus prin art. IV pct. 11 din O.U.G. nr. 24/2004, art. 911 - art. 916 C. proc. pen.

În cauză nu se impune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiilor de neconstitutionalitate, întrucât modificarea normelor de procedură conţinute în dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este de imediată aplicabilitate, indiferent de momentul la care s-a susţinut excepţia.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea atacată şi, rejudecând, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor menţionate, dispunând sesizarea Curţii Constituţionale.

 Notă: În urma republicării Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, dispoziţiile art. 29 alin. (6) se regăsesc în art. 29 alin. (5).

 

În conformitate cu dispoziţiile art. 611 C. proc. pen., procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul. Admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă nu operează, prin urmare, anterior emiterii rechizitoriului. 

În consecinţă, competenţa de a soluţiona propunerea de prelungire a duratei arestării în cursul urmăririi penale aparţine, conform art. 155 alin. (2) C. proc. pen., instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a desemnat o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4189 din 23 noiembrie 2010

             Prin încheierea nr. 30/MP din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel

Alba Iulia a admis propunerea formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Alba şi, în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen., a dispus prelungirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii A.F., prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, şi P.T., ofiţer, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 25 noiembrie 2010 până la 24 decembrie 2010.

            Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:            Prin încheierea nr. 3793 din 27 octombrie 2010, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a casat încheierea nr. 26/MP din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor pe o perioadă de 29 de zile.

Ulterior luării măsurii arestării preventive faţă de cei doi inculpaţi, prin ordonanţa, respectiv, rezoluţia nr. 92/P/2010 din datele de 8 noiembrie 2010 şi 9 noiembrie 2010, procurorul a dispus extinderea cercetărilor şi începerea urmăririi penale faţă de aceştia, după cum urmează:

- inculpatul A.F., pentru săvârşirea, în condiţiile concursului real, a infracţiunilor de: fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale); uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (2 fapte); uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (2 fapte); fals în declaraţii prevăzută în art. 292 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (4 fapte);

- inculpatul P.T., pentru săvârşirea, în condiţiile concursului real, a infracţiunilor de: complicitate la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 26 raportat la art. 288 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale); complicitate la infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 26 raportat la art. 291 C. pen., raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că:

Inculpatul A.F. în complicitate cu inculpatul P.T. au schimbat în dosarul penal nr. 94/P/2010 al parchetului de pe lângă judecătorie declaraţia olografă a numitului B.R. şi declaraţia olografă a martorului L.A., prim-procurorul aplicând ştampila parchetului pe declaraţiile plăsmuite.

Inculpatul A.F., în mod abuziv, a procedat la soluţionarea dosarului penal nr. 94/P/2010 al parchetului de pe lângă judecătorie, în numele magistratului procuror F.L. care avea repartizat dosarul spre soluţionare şi care se afla în concediu de odihnă la momentul desfăşurării activităţii infracţionale de către inculpaţi, aplicând la numele procurorului semnătura sa şi cu semnul „/” - pentru.

În înscrisurile intitulate „Declaraţii de avere”, magistratul procuror A.F. a menţionat în mod nereal la capitolul bunuri mobile că deţine în anii 2006, 2007 şi 2008 un autovehicul dobândit în sistem leasing V., iar în cursul anului 2009 a declarat în mod nereal că este utilizatorul unui autovehicul marca A. achiziţionat tot în sistem leasing, în condiţiile în care aceste autovehicule au făcut obiectul unor contracte de leasing între societatea comercială A. şi societatea comercială I., autovehicule reprezentând obiect al infracţiunii de luare de mită reţinute în sarcina inculpatului A.F. şi a infracţiunii de dare de mită reţinută în sarcina învinuitului C.I.  

Prin ordonanţa nr. 92/P/2010 din 19 noiembrie 2010, procurorul a dispus extinderea cercetării penale faţă de inculpatul A.F., reţinându-se că:

În calitatea sa de prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, în condiţiile în care pe rolul acestui parchet existau mai multe dosare penale privind pe numitul B.R., a primit de la Centrul Teritorial de Perfecţionare Profesională sume de bani pentru proiectul „W.” finanţat comunitar, faptă care ar putea constitui infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 comisă de către A.F. şi infracţiunea de dare de mită prevăzută în art. 255 C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 comisă de către numitul B.M., reprezentant legal al Centrului Teritorial de Perfecţionare Profesională şi tatăl numitului B.R.

La data de 30 septembrie 2010, în contextul discuţiilor purtate deinculpatul A.F. cu numitul V.M., magistratul procuror i-a indicat acestuia poziţia procesuală şi conţinutul declaraţiilor pe care să le dea în faţa organelor de poliţie, astfel încât V.M. să fie pus la adăpost de consecinţele legii penale, în condiţiile în care acesta din urmă era cercetat pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita admisă de lege, faptă care constituie infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută în art. 264 C. pen.

În cursul anului 2010, A.F., în calitatea de prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie, a soluţionat în mod nejustificat şi abuziv, în numele procurorilor subordonaţi, un număr de 100 dosare penale; actele de finalizare a cercetărilor aveau semnăturile contrafăcute de A.F., fie prin imitare, fie prin semnarea în numele procurorului menţionat în act, fapte care constituie infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C. pen. şi infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În argumentarea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că, pe de-o parte, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii nu s-au schimbat, iar pe de altă parte, că investigaţiile efectuate au condus la descoperirea faptelor noi arătate mai sus şi în legătură cu care există presupunerea că au fost săvârşite de către inculpaţi.

            S-a susţinut că prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor este justificată de pericolul social concret deosebit de ridicat al activităţii infracţionale reţinute în sarcina celor doi, având în vedere calităţile lor

profesionale, numărul faptelor cercetate, consecinţele acestora asupra actului de justiţie.

   S-a arătat că, în cauză, pentru lămurirea tuturor circumstanţelor şi identificarea tuturor participanţilor, se impune a mai fi efectuate următoarele acte de urmărire penală:

- audieri de martori, atât pentru lămurirea tuturor circumstanţelor comiterii infracţiunilor pentru care A.F. şi P.T. au fost deja inculpaţi, cât şi cu privire la infracţiunile pentru care s-a dispus extinderea cercetărilor penale;

- confruntarea inculpatului P.T. cu învinuiţii C.S. şi C.M.;- întocmirea raportului de expertiză a scrisului dispus cu privire la

infracţiunile de fals reţinute în sarcina învinuiţilor C.S. şi C.M. şi care sunt legate de activitatea infracţională a inculpaţilor A.F. şi P.T.;

- reaudierea inculpaţilor;- prezentarea materialului de urmărire penală şi emiterea actului de

finalizare a urmăririi penale.S-a apreciat că, în cauză, fiind vorba de un magistrat şi un ofiţer acuzaţi de

fapte de corupţie, controlul continuu şi limitarea contactului inculpaţilor cu alte persoane poate fi esenţial în a evita ascunderea probelor şi influenţarea martorilor, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, s-a probat că aceştia aveau strânse legături cu persoane implicate în activităţile frauduloase şi care au fost audiate în acest sens în faza de urmărire penală.

            În raport de argumentele expuse, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt întrunite exigenţele art. 155 alin. (1) teza I şi a II-a C. proc. pen.

            S-a arătat că, în legătură cu faptele pentru care s-a început urmărirea penală la data de 9 noiembrie 2010, există indicii puternice de vinovăţie a inculpaţilor, susţinute de declaraţiile martorilor, a învinuiţilor C.S. şi C.M. şi de recunoaşterea parţială a acestora.

            Cauza în curs de desfăşurare este complexă, implicând efectuarea a numeroase acte de urmărire penală. Din raţiuni de economie şi utilitate procedurală, prelungirea măsurii arestării preventive se dovedeşte justificată şi necesară administrării acestora. Măsura se dovedeşte necesară şi oportună şi prin prisma naturii acuzaţiilor aduse, calităţii inculpaţilor, urmărilor produse cu grave implicaţii în actul de justiţie.

            Curtea de apel a arătat că, la nivelul actual al investigaţiilor, plasarea inculpaţilor în detenţie pe o perioadă de încă 30 de zile este justificată de raţiuni plauzibile legate de eventuala perturbare a mersului anchetei. În situaţia infracţiunilor de corupţie, controlul continuu şi limitarea contactului direct al inculpatului cu alte persoane poate fi esenţial în a evita ascunderea probelor şi, mai important, influenţarea martorilor.

            Curtea de apel a arătat că pericolul concret pentru ordinea publică nu poate fi disociat de pericolul social al faptelor ce formează obiectul acuzaţiilor şi nici privit individual. Acuzaţiile grave de corupţie aduse unor persoane cu funcţii şi responsabilităţi importante a creat o stare de nesiguranţă, de incertitudine în rândul opiniei publice care constată că actul de justiţie este negociat, iar reprezentanţi înalţi ai instituţiilor statului sunt implicaţi în influenţarea acestuia.

            Curtea de apel a constatat că imperativele realizării unei protecţii reale a ordinii de drept justifică prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, lăsarea în libertate a acestora neputând fi supusă în acest moment unor garanţii suficiente care să asigure derularea în condiţii optime a urmăririi penale.

            Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii A.F. şi P.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

            Printr-un prim motiv comun de recurs, s-a susţinut că instanţa competentă să se pronunţe asupra propunerii de arestare preventivă este Curtea

de Apel Constanţa, întrucât prin încheierea din 17 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea procurorului şi a desemnat această instanţă pentru judecarea cauzei, ceea ce înseamnă că acesteia îi revine competenţa, atât din punct de vedere material, cât şi teritorial, de a se pronunţa şi asupra propunerii de prelungire a arestării preventive.

            Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a criticat de către ambii inculpaţi netemeinicia hotărârii atacate, susţinându-se că nu s-a arătat în ce constă pericolul concret pentru ordinea publică a lăsării lor în libertate, astfel că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

            Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu sunt fondate pentru următoarele considerente:

            Curtea de Apel Alba Iulia este instanţa competentă să soluţioneze propunerea de prelungire a arestării preventive în cauza de faţă.

            În conformitate cu dispoziţiile art. 611 C. proc. pen., procurorul care efectuează urmărirea penală în cauza cu privire la inculpaţii A.F. şi P.T. a cerut Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

            Strămutarea cauzei la Curtea de Apel Constanţa, astfel cum a dispus instanţa supremă, va opera efectiv doar din acest moment şi nicicum înaintea emiterii actului de trimitere în judecată.

            Cum potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (2) C. proc. pen. prelungirea duratei arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, rezultă că în mod legal Curtea de Apel Alba Iulia a fost sesizată cu propunerea de prelungire şi a dispus întemeiat asupra acesteia.

            Pentru a admite propunerea procurorului şi a dispune prelungirea arestării preventive, instanţa de fond a făcut o atentă examinare a cerinţelor art. 136, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 155 alin. (1) C. proc. pen., arătând în mod temeinic şi convingător motivele pertinente şi suficiente care impun continuarea privării de libertate a inculpaţilor.

            S-a constatat existenţa indiciilor temeinice de vinovăţie care fac rezonabilă presupunerea că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi şi s-a analizat impactul acuzaţiilor aduse acestora pentru comiterea de infracţiuni de corupţie asupra opiniei publice.

            Curtea de apel a învederat că acuzaţiile grave aduse unui prim-procuror care a condus o unitate locală a parchetului şi unui ofiţer sunt de natură să decredibilizeze în conştiinţa socială încrederea în instituţiile statului, în corectitudinea şi obiectivitatea actului de justiţie.

            Posibilitatea influenţării, a negocierii actului de justiţie determină o stare de nesiguranţă în rândul membrilor comunităţii, iar lăsarea în libertate a persoanelor acuzate de comiterea unor astfel de fapte nu ar face decât să accentueze o asemenea stare şi să inducă sau să potenţeze reacţia de neîncredere în eficienţa sistemului judiciar.

            Tot astfel, instanţa a arătat necesitatea menţinerii în detenţie a inculpaţilor, dată fiind nevoia de a asigura derularea în condiţii optime a urmăririi penale, eliminarea posibilităţilor de influenţare a instrucţiei penale, amploarea activităţilor pe care le implică ancheta procurorului.

            În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza Boldea împotriva României, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia. În îndeplinirea obligaţiei de motivare, instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea primei instanţe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările invocate de părţi.

Prin urmare, dacă instanţa de apel nu a analizat criticile invocate de inculpaţi, nu a efectuat o examinare proprie a cauzei şi nu a răspuns prin decizia pronunţată la criticile şi la apărările formulate de inculpaţi - limitându-se la aprecierea că situaţia de fapt şi încadrarea juridică au fost corect stabilite, iar din probe rezultă că inculpaţii au comis faptele deduse judecăţii - este incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

 I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4222 din 25 noiembrie 2010

 Prin sentinţa penală nr. 331 din 2 decembrie 2009, Tribunalul Vrancea, în

baza art. 335 alin. (2) C. proc. pen., a reunit cauzele ce au format obiectul dosarului nr. 886/91/2006 în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 183 din 13 aprilie 2007 a Tribunalului Vrancea, cauză trimisă spre rejudecare prin decizia penală nr. 72/A din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Galaţi şi reînregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 2376/91/2009 cu cauza ce formează obiectul  dosarului nr. 33/P/2006 în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 82 din 13 martie 2006 a Tribunalului Vrancea.

            A desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 82 din 13 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 33/P/2006.

A condamnat pe inculpata T.C. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

            S-a dispus ca, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpata T.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

A revocat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată inculpatei prin sentinţa penală nr. 2678/2004 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti şi a dispus executarea pedepsei în cumul cu pedeapsa de 10 ani închisoare, în total inculpata urmând să execute 14 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

            În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

A condamnat pe inculpata V.E. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzută în art. 26 raportat la art. 215 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., la 2 ani închisoare şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., la 2 ani şi 6 luni închisoare.

            S-a dispus ca, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpata V.E. să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.

            În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 77/A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Galaţi s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele T.C. şi V.E. împotriva sentinţei penale nr. 331 din 2 decembrie 2009 a Tribunalului Vrancea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs procurorul şi inculpatele.Procurorul a invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin.

(1) pct. 10 C. proc. pen. Inculpate au invocat dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9, 10, 14 şi 18 C. proc.

pen. Examinând recursurile declarate atât prin prisma motivelor invocate, cât şi

din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le consideră fondate, prioritar pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.Cenzurând cauza sub acest aspect, se constată că instanţa nu a analizat

punctual criticile invocate de către cele două inculpate, cu trimitere la probele administrate în cauză, limitându-se la a aprecia că „situaţia de fapt şi încadrarea juridică au fost corect stabilite, iar din probe rezultă că acestea au comis faptele deduse judecăţii.”

Este evidentă lipsa de motivare a deciziei recurate şi, implicit, a elementelor necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanţa de recurs, caz de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., care impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Astfel, din considerentele deciziei nu rezultă care au fost motivele pentru care instanţa de control nu a apreciat întemeiate criticile invocate de apelante, de ce susţinerile acestora privind achitarea şi individualizarea pedepsei nu au fost analizate, ignorându-se dispoziţiile art. 383 C. proc. pen. şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Chiar dacă obligaţia impusă instanţelor naţionale prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie, de a-şi motiva deciziile (cauza Boldea împotriva României), nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că trebuie să fie examinate în mod real problemele esenţiale, care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

În speţă, este de observat că instanţa de prim control judiciar nu a argumentat apărările inculpatelor T.C. şi V.E., formulate atât în scris, cât şi susţinute oral, limitându-se la o singură frază în analizarea probelor dosarului, neefectuând un examen propriu şi obiectiv al probelor şi mijloacelor de probă şi nerăspunzând detaliat criticilor formulate.

Aspectele invocate de către inculpate erau esenţiale în aflarea adevărului, conform art. 3 C. proc. pen. (în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului), de natură să asigure realizarea scopului procesului penal, şi anume acela ca orice infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional. Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.

Instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea instanţei de fond (cauza Boldea împotriva României), ci printr-o nouă examinare a cauzei, trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi.

Instanţa de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă îşi însuşeşte concluziile şi motivele instanţei a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator.

În consecinţă, în raport cu considerentele expuse, în conformitate cu art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat decizia atacată prioritar pentru cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel  Galaţi.

Cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite procurorului competent, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., prin sentinţă, care poate fi atacată cu recurs, inclusiv în cazul în care cererea de revizuire a fost formulată împotriva hotărârii judecătoreşti având ca obiect o plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C. proc. pen. În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 16 de la 6 aprilie 2009, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, respingând recursul în interesul legii, au reţinut că reglementările cuprinse în art. 397 alin. (1) şi art. 399 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. nu sunt susceptibile de interpretare, precum şi că însuşi ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art. 402, 403, 404, 405 şi 406 C. proc. pen., prin care sunt reglementate măsurile premergătoare ce trebuie luate după primirea lucrărilor trimise de procuror, procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, măsurile ulterioare admiterii ei în principiu şi soluţiile ce se pot adopta în cadrul rejudecării, nu îngăduie presupunerea că o asemenea cerere ar putea fi adresată şi direct instanţei, fără parcurgerea etapei prealabile de efectuare a actelor de cercetare de către procuror, căruia îi revine obligaţia să înainteze întregul material de verificare împreună cu concluziile sale.

 I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 255 din 18 februarie 2010

 Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie la 22 decembrie 2009, M.C. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei penale nr. 4020 din 2 decembrie 2009, în dosarul nr. 658/42/2009, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, fără a arăta în concret motivele de revizuire.

La termenul din 18 februarie 2010, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire raportată la natura hotărârii atacate şi a solicitat să se procedeze conform deciziei pronunţate în recursul în interesul legii.

Examinând cererea de revizuire formulată de revizuientul M.C. împotriva deciziei nr. 4020 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 658/42/2009, cerere adresată direct Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prisma dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că a fost învestită cu o cerere de revizuire greşit îndreptată la instanţa de judecată, pentru următoarele considerente:

Din analiza cauzei rezultă că prin sentinţa nr. 136 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 658/42/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului M.C. împotriva rezoluţiilor nr. 165 din 19 iunie 2009 şi nr. 829/II/2/2009 din 10 iulie 2009 dispuse de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţinându-se rezoluţiile atacate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petiţionarul M.C., care a fost soluţionat prin decizia nr. 4020 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Prin decizia mai sus arătată, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul M.C. împotriva sentinţei nr. 136 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Împotriva acestei decizii pronunţate în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, revizuientul M.C. a formulat cerere de revizuire, pe care a adresat-o direct acestei instanţe, în condiţiile menţionate şi care face obiectul prezentei cauze.

Legiuitorul, în conţinutul art. 397 C. proc. pen., referitor la cererea de revizuire a prevăzut, în mod expres, în alin. (1) al normei indicate, că „cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.”

            Totodată, în dispoziţiile art. 399 din acelaşi cod privind efectuarea actelor de cercetare, în alin. (5), se stipulează că „după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.”

            Aşa cum rezultă, pe calea interpretării gramaticale a sintagmelor folosite de legiuitor în conţinutul dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. („se adresează”) şi, respectiv, art. 399 alin. (5) din acelaşi cod („înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente”), are loc o delimitare accesibilă şi previzibilă a modalităţii de sesizare a instanţei competente cu privire la o cerere de revizuire, în sensul că aceasta are loc numai prin înaintea de către procuror a materialului şi concluziilor sale şi nicidecum prin sesizarea pe calea cererii de revizuire adresată direct instanţei.

            Astfel, adresarea de către vreuna din persoanele care poate formula o cerere de revizuire, direct, instanţei de judecată şi nicidecum procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă - iar cu ocazia verificării modului de sesizare, instanţa constată inexistenţa concluziilor procurorului, ca urmare a neparcurgerii etapei obligatorii a cercetărilor efectuate de către procuror -, echivalează cu o cerere greşit îndreptată la un organ necompetent, având drept consecinţă trimiterea cererii la organul judiciar competent.

            În contextul concret al cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că petiţionarul M.C. a adresat cererea de revizuire a deciziei penale nr. 4020 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, direct, acestei instanţe, nefiind parcursă procedura obligatorie prevăzută în art. 399 C. proc. pen., referitoare la efectuarea de cercetări, iar numai după aceasta procurorul urma să înainteze întregul material al cauzei împreună cu concluziile sale instanţei de judecată.

            Parcurgerea acestei proceduri este obligatorie şi cu ocazia formulării unei cereri de revizuire a hotărârii judecătoreşti având ca obiect plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 16 de la 6 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, ce se află afişată pe site-ul instanţei supreme.

            Prin decizia mai sus menţionată a fost respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 397 - 399 C. proc. pen., în ipoteza soluţionării cererilor de revizuire a hotărârilor judecătoreşti având ca obiect plângeri împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată.

            În considerentele deciziei arătate a fost în mod concret evidenţiat conţinutul dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen., făcându-se referire şi la condiţii prevăzute în alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) ale art. 399 din acelaşi cod.

De asemenea, s-a reţinut că: „Aceste reglementări nu sunt susceptibile de interpretare. Însuşi ansamblul dispoziţiilor cuprinse în art. 402, 403, 404 şi 406 C. proc. pen., prin care sunt reglementate măsurile premergătoare ce trebuie luate după primirea lucrărilor trimise de procuror, procedura admiterii în principiu a cererii de revizuire, măsurile ulterioare admiterii ei în principiu şi soluţiile ce se pot adopta în cadrul rejudecării, nu îngăduie presupunerea că o asemenea cerere ar putea fi adresată şi direct instanţei, fără parcurgerea etapei prealabile de efectuare a actelor de cercetare de către procuror, căruia îi revine obligaţia să înainteze întregul material de verificare împreună cu concluziile sale. În astfel de

condiţii, este evident că textele de lege enunţate, prin claritatea şi lipsa lor de echivoc, nu pot fi interpretate decât în sensul că legiuitorul a voit să instituie, prin reglementarea adoptată, obligativitatea parcurgerii de către fiecare cerere de revizuire a procedurii prealabile de efectuare a actelor de cercetare, de către procuror, necesare verificării ei sub aspectul temeiniciei, dat fiind că în practica judiciară s-au observat tendinţe de aglomerare a instanţelor cu cereri vădit lipsite de obiect, informe sau depăşind cadrul legal specific. Aşa fiind, nu se poate considera că chestiunea de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti cât timp dispoziţiile art. 397 - 399 C. proc. pen. reglementează cu claritate neinterpretabilă obligativitatea parcurgerii, de fiecare cerere de revizuire, a etapei efectuării de către procuror a actelor de cercetare prealabilă necesare verificării temeiniciei acesteia.”

În raport cu cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în prezenta cauză cererea de revizuire formulată de revizuientul M.C. vizează o decizie penală prin care a fost soluţionat recursul declarat împotriva unei hotărâri al cărei obiect a fost o plângere împotriva unei rezoluţii a procurorului de netrimitere în judecată, şi cum nu a fost parcursă procedura prealabilă obligatorie, se impune trimiterea cererii de revizuire la procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., va trimite cererea de revizuire la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, având în vedere că acest parchet este competent, cauza fiind judecată în primă instanţă la Curtea de Apel Ploieşti.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va desesiza, ca urmare a trimiterii cererii de revizuire la organul judiciar competent, iar felul hotărârii prin care dispune această măsură este sentinţa, ce este supusă numai căii de atac a recursului, ca şi hotărârile de trimitere a plângerilor greşit îndreptate reglementate în art. 222 alin. (7), art. 2781 alin. (13) şi art. 285 teza I C. proc. pen.

            În consecinţă, în baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cererea de revizuire formulată de revizuientul M.C. împotriva deciziei nr. 4020 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, pronunţându-se prin sentinţă, cu recurs.

Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de

libertate a dispus cu privire la schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Legea nr. 275/2006, este judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în cadrul căruia a fost derulată procedura schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate prevăzută în art. 26 din Legea nr. 275/2006 şi la care este delegat judecătorul ce a dispus, prin încheiere, cu privire la schimbarea acestui regim, chiar dacă ulterior emiterii încheierii persoana condamnată a fost transferată în alt penitenciar.

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 322 din 3 martie 2010

 1. Sub nr. 18356/245/2009 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei laşi cererea

formulată de condamnatul contestator C.G., prin care acesta a contestat încheierea nr. 512 din 9 iulie 2009 a judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate la Penitenciarul Bacău, încheiere prin care s-a dispus schimbarea regimului de executare a pedepsei privative de libertate.

Prin sentinţa penală nr. 2718 din 6 august 2009, Judecătoria laşi şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Bacău, cu motivarea că, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (8) din Legea nr. 275/2006, împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor se poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.

Prin sentinţa penală nr. 2274 din 8 decembrie 2009, Judecătoria Bacău şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei laşi, cu motivarea că, la data formulării contestaţiei, petentul se afla în Penitenciarul Iaşi, iar dosarul personal al deţinutului îl urmează pe acesta.

Totodată, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra conflictului negativ de competenţă, constată că, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (8) din Legea nr. 275/2006, împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate persoana condamnată poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.

Totodată, coroborând acest text cu celelalte dispoziţii cuprinse în art. 26 - ce reglementează procedura schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate -, reiese că cererea de contestaţie se adresează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în care se află persoana condamnată - care este ascultată, în care funcţionează comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor, precum şi judecătorul delegat.

În cauză, toată această procedură prevăzută în art. 26 din Legea nr. 275/2006 a fost derulată în Penitenciarul Bacău, unde se afla persoana condamnată, încheierea contestată este dată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate la Penitenciarul Bacău, astfel că este competentă să soluţioneze contestaţia Judecătoria Bacău, neavând relevanţă împrejurarea că, ulterior, condamnatul a fost transferat în alt loc de deţinere.

În consecinţă, Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 43 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 29 pct. 5 lit. a) din acelaşi cod, a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiei formulată de condamnatul C.G. în favoarea Judecătoriei Bacău, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.

Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopirea a pedepselor aplicate prin hotărâri de condamnare pronunţate de instanţe române şi prin hotărâri de condamnare pronunţate de instanţe străine -

hotărâri recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti în procedura transferării persoanei condamnate - este, conform art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţa corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate. Dacă ultima hotărâre de condamnare a fost pronunţată de o instanţă străină, instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate, corespunzătoare instanţei care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanţă.   

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 414 din 15 martie 2010

 Notă: Încheierea nr. 414 din 15 martie 2010 a Secţiei penale a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie este în sensul Deciziei nr. 34 din 14 decembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 

             Tribunalul Bihor, prin sentinţa penală nr. 172/P din 12 august 2009,

a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cererii având ca obiect contopirea pedepselor, formulată de condamnatul S.Z., în favoarea Curţii de Apel Oradea, în conformitate cu dispoziţiile art. 42 C. proc. pen.

            Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bihor a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

            S.Z. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 157/2001 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 387/R din 14 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare şi la 3 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 2181/2002 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă la data de 14 mai 2002.

            Prin sentinţa nr. 267/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind cererea de transfer a condamnatului, în vederea continuării executării pedepsei în România şi s-au recunoscut efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia de către instanţele judecătoreşti din Republica Ungaria, respectiv sentinţa penală nr. 6B 262/03/193 din 5 mai 2005 a Tribunalului Capitalei, sentinţa penală nr. 2 Bf 898/05/46 din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel a Capitalei şi sentinţa penală nr. 2 Bf 898/05/53 din 24 ianuarie 2006 a Curţii de Apel a Capitalei, prin care S.Z. a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru comiterea infracţiunii de omucidere, din motive josnice, cu deosebită cruzime, asupra mai multor persoane.

            S-a mai reţinut că, potrivit art. 449 alin. (2) C. proc. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

            Întrucât ultima hotărâre definitivă a fost sentinţa nr. 267/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin care s-au recunoscut efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva condamnatului de către instanţele ungare, şi întrucât instanţa de executare a acestei hotărâri este Curtea de Apel Bucureşti, iar instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere este Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor a apreciat că această din urmă instanţă are competenţa să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor, motiv pentru care s-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Oradea.

            Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa penală nr. 1/P/2010 din 13 ianuarie 2010, în baza art. 42 C. proc. pen. cu referire la art. 43 alin. (1) teza II-a C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor şi, constatând ivirea unui conflict negativ de competenţă, a

sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict de competenţă.

            Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a făcut o analiză amănunţită a dispoziţiilor art. 141 - 152 din Titlul VI al Legii nr. 302/2004 şi a reţinut justificat că prin voinţa legiuitorului numai Curţii de Apel Bucureşti îi este conferită competenţa de a se pronunţa cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, precum şi dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, conform art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004.

            S-a mai reţinut, din coroborarea acestor prevederi legale cu cele din Titlul III din partea specială a Codului procedură penală, că, Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă exclusiv să recunoască şi să pună în executare hotărârea străină, iar procedura referitoare la cererea de contopire a pedepselor este guvernată de dispoziţiile art. 449 alin. (2) C. proc. pen., chiar şi atunci când intervine un element de extraneitate.

            S-a concluzionat de Curtea de Apel Oradea că o atare cerere de contopire va putea fi soluţionată de instanţa corespunzătoare instanţei de executare şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, respectiv Tribunalul Bihor.

            Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Tribunalul Bihor este instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor, cerere formulată de condamnatul S.Z.

            În cauza supusă analizei, condamnatul a solicitat contopirea pedepselor de 3 ani închisoare, 3 ani şi 6 luni închisoare aplicate prin sentinţele penale nr. 157/2001 şi nr. 2181/2002 ambele pronunţate de Judecătoria Satu Mare cu pedeapsa închisorii pe viaţă aplicată prin sentinţele penale nr. 6B 262/03/193 din 5 mai 2005, nr. 2 Bf 898/05/46 din 13 decembrie 2005 şi nr. 2 Bf 898/05/53 din 24 ianuarie 2006, pronunţate de instanţele judecătoreşti din Republica Ungaria, hotărâri definitive.

            Odată intrată în puterea lucrului judecat, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat definitiv cererea de transfer din partea unui resortisant român condamnat în alt stat prin acceptarea transferului, este pusă în executare.

            Punerea în executare a hotărârii de transfer se face de către Curtea de Apel Bucureşti, acest fapt fiind în mod expres prevăzut în art. 149 alin. (4) şi art. 150 din Legea nr. 302/2004.

            Conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, ca efect al transferării, „executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare.”

            Aşa fiind, odată parcursă definitiv procedura transferului în care statul român este stat de executare, executarea pedepsei este guvernată de legea statului român.

            Prin urmare, vor fi aplicabile prevederile Titlului III - Executarea hotărârilor penale - din partea specială a Codului de procedură penală.

            Ca atare, în ipoteza unor modificări ale pedepsei întemeiate pe situaţiile reglementate în art. 449 alin. (1) lit. a) - c) C. proc. pen., respectiv concurs de infracţiuni, recidivă, acte ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, sunt aplicabile regulile de competenţă de la art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

            Or, potrivit acestor prevederi, instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

            Aşa fiind, şi în situaţia în care unul din termenii care impun modificarea pedepsei ca urmare a constatării concursului sau recidivei (art. 449 alin. 1 C. proc. pen.) este o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă străină, hotărârea ce se execută ca efect al transferării definitive în România, se va proceda conform art. 449 alin. (2) C. proc. pen.

            Prin urmare, în cazul celui condamnat care a făcut obiectul transferului prevăzut în art. 149 din Legea nr. 302/2004, aflat în stare de deţinere, competenţa să dispună asupra contopirii pedepselor revine instanţei corespunzătoare instanţei de executare şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, respectiv Tribunalul Bihor, prin instanţă de executare înţelegându-se instanţa care, potrivit legii penale române, ar fi judecat cauza în primă instanţă, iar nu Curtea de Apel Oradea ca instanţă corespunzătoare Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut hotărârea străină.

            Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.Z. în favoarea Tribunalului Bihor .

În cazul în care curtea de apel, ca instanţă de apel, a calificat cererea formulată de persoana condamnată ca fiind o cerere de rejudecare întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen. şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, ca instanţă care a judecat cauza în primă instanţă, iar tribunalul a calificat cererea formulată de persoana condamnată ca fiind o cerere de apel peste termen, întemeiată pe prevederile art. 365 C. proc. pen. şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea curţii de apel, există un conflict negativ de competenţă, fiind întrunite condiţiile prevăzute în art. 43 alin. (1) C. proc.

pen., care se soluţionează de către Înalta Curţi de Casaţi şi Justiţie, potrivit art. 29 pct. 5 lit. a) C. proc. pen., iar nu un caz de întrerupere a cursului justiţiei.  

 I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1234 din 28 iulie 2010

 Prin sentinţa nr. 330 din 14 august 2008, Tribunalul Galaţi, Secţia penală, a

condamnat pe inculpatul M.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin neapelare la data de 1 septembrie 2008, Tribunalul Galaţi emiţând mandatul de executare nr. 370/2008 din 2 septembrie 2008 şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării din 2 septembrie 2008.

În vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, inculpatul M.M. a fost dat în urmărire internaţională.

Prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2009 la Tribunalul Galaţi, apărătorul inculpatului M.M., avocat H.D. (care l-a reprezentat şi în faţa primei instanţe), a formulat apel peste termen împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, Secţia penală.Prin decizia nr. 9/A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Galaţi, Secţia

penală, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul M.M., în favoarea Tribunalului Galaţi, dispunând trimiterea dosarului la această instanţă.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că prin sentinţa nr. 330 din 14 august 2008, Tribunalul Galaţi, Secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul M.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.

Totodată, s-a constatat că inculpatul M.M. nu a fost prezent nici la urmărirea penală şi nici la judecarea cauzei în fond, sustrăgându-se, şi că hotărârea judecătorească indicată a rămas definitivă prin neapelare.

S-a mai reţinut că, prin adresa nr. 2350333/09/CRV din 11 iunie 2009, Biroul Naţional Interpol din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române a comunicat Curţii de Apel Galaţi că inculpatul M.M. a fost arestat de autorităţile italiene la data de 18 aprilie 2009, în vederea predării către România.

Prin adresa nr. 310991/S.3/CFC din 17 iulie 2009, Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de Investigaţii Criminale a comunicat instanţei că, la data de 3 iulie 2009, inculpatul M.M. a fost adus din Milano/Italia de o escortă din cadrul Biroului Naţional Interpol şi încarcerat în arestul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 370 din 2 septembrie 2008, emis de Tribunalul Galaţi pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.

Curtea de Apel Galaţi a apreciat că toate aceste situaţii, coroborate cu solicitarea inculpatului M.M. de rejudecare a cauzei, se încadrează în condiţiile impuse de prevederile art. 5221 C. proc. pen., potrivit cărora, în cazul în care se

cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului, şi a invocat în acest sens încheierea nr. 317 din 19 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, potrivit căreia, în cazul în care s-a cerut extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, competenţa de rejudecare a cauzei, la cererea condamnatului, aparţine instanţei care a judecat în primă instanţă, potrivit art. 5221 C. proc. pen., iar nu instanţei de control judiciar, chiar dacă aceasta a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare.

Pentru aceste considerente, curtea de apel a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului la instanţa de fond, respectiv Tribunalul Galaţi, pentru rejudecarea cauzei în prezenţa inculpatului, în condiţiile art. 5221 C. proc. pen.

S-a considerat că inculpatul M.M., fiind judecat şi condamnat în lipsă şi adus în ţară prin procedura extrădării, are dreptul la o nouă procedură de judecată, aceasta fiind una dintre condiţiile cerute pentru acordarea extrădării, Protocolul adiţional încheiat la Strasbourg la 17 martie 1978 adăugând această dispoziţie la Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957.

În acest sens, s-a arătat că prevederile acestui Protocol nu fac distincţie după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat. Dreptul la o nouă procedură de judecată este astfel deschis atât celor care au ajuns pe teritoriul statului solicitat, necunoscând existenţa unei proceduri de judecată deschisă împotriva lor, cât şi acelora care, cunoscând existenţa unei asemenea proceduri, s-au sustras de la judecată.

S-a mai arătat că, în cauză, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează, potrivit art. 6, dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi şi de a întreba sau a obţine audierea martorilor, ceea ce presupune implicit prezenţa inculpatului în faţa instanţei.

S-a mai menţionat faptul că rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului este o nouă procedură de judecată, care are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului.

Pentru considerentele anterior prezentate, Curtea de Apel Galaţi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Galaţi, căruia i-a trimis dosarul, apreciind că această instanţă urmează a administra sau readministra toate probele solicitate de inculpat, pentru a fi analizate şi discutate în contradictoriu, pentru stabilirea corectă a faptelor şi a eventualei vinovăţii şi a tragerii la răspundere penală, precum şi reţinerea eventualelor circumstanţe atenuante sau agravante, pronunţând o nouă hotărâre.

Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 25 februarie 2010.

Prin sentinţa nr. 137 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Galaţi, Secţia penală, a admis excepţia de necompetenţă materială a tribunalului în soluţionarea cauzei, invocată de condamnatul M.M. prin apărător ales, iar în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Prin aceeaşi hotărâre, constatând că în cauză a intervenit un caz de întrerupere a cursului justiţiei, Tribunalul Galaţi, Secţia penală, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia, conform art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen.

În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, în cauză, aşa cum a precizat şi condamnatul M.M., atât cu ocazia soluţionării cauzei la Curtea de Apel Galaţi, cât şi după declinarea competenţei la instanţa de fond, acesta a formulat apel peste termen împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, conform art. 365 C. proc. pen., şi nu o cerere de rejudecare a cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.

În acest sens, s-a reţinut că, potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Or, în cauza de faţă, condamnatul a precizat expres că nu doreşte rejudecarea cauzei în condiţiile art. 5221 C. proc. pen., ci admiterea apelului peste termen formulat, desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind faptul că judecata în primă instanţă a avut loc în condiţiile în care nu a fost legal citat.

S-a mai reţinut că instanţa de apel, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 365 alin. (1) C. proc. pen., a procedat la audierea condamnatului, la citarea martorilor şi s-a trecut chiar la etapa dezbaterilor, punându-se concluzii pe apelul peste termen formulat, când a apreciat din oficiu, după închiderea dezbaterilor, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., cu consecinţa declinării competenţei în favoarea instanţei de fond.

Totodată, s-a constatat că în cauză condamnatul M.M. a formulat un apel peste termen, arătând expres că nu solicită rejudecarea cauzei în condiţiile art. 5221 C. proc. pen., astfel încât nu se poate trece peste manifestarea de voinţă a acestuia, în sensul de a se proceda, din oficiu, la rejudecarea cauzei în condiţiile art. 5221 C. proc. pen. de către tribunal ca instanţă de fond, întrucât s-ar încălca atât dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 şi ale art. 5221 C. proc. pen., dar şi dreptul condamnatului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dreptului de acces la o instanţă.

Având în vedere considerentele expuse anterior şi constatând că în cauză condamnatul a formulat un apel peste termen adresat Curţii de Apel Galaţi, prin care a solicitat desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Tribunalul Galaţi a apreciat că soluţionarea căii de atac revine în competenţa Curţii de Apel Galaţi, conform art. 281 pct. 2 C. proc. pen., astfel încât a admis excepţia invocată de apărătorul condamnatului şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Totodată, Tribunalul Galaţi, constatând că a fost învestit cu soluţionarea cauzei prin declinarea competenţei de către Curtea de Apel Galaţi (ca instanţă de apel), a apreciat că în cauză a intervenit un caz de întrerupere a cursului justiţiei, motiv pentru care a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia, conform art. 29 pct. 5 lit. b) C. proc. pen.

Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, la data de 2 iunie 2010.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând actele dosarului, constată că în cauză nu a intervenit un caz de întrerupere a cursului justiţiei, întrucât Tribunalul Galaţi, instanţă care şi-a declinat cea din urmă competenţa, a procedat conform art. 43 alin. (3) C. proc. pen., la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă ierarhic superioară comună, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Or, atâta timp cât a fost sesizată instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze acest incident procedural, nu există nicio împiedicare pentru desfăşurarea normală a procesului penal şi, ca atare, cursul justiţiei nu este întrerupt.

În cauză sunt, însă, îndeplinite condiţiile art. 43 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., existând un conflict negativ de competenţă între Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi, instanţe care şi-au declinat competenţa una în favoarea celeilalte.

Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi cu privire la competenţa de soluţionare a apelului peste termen

declarat de condamnatul M.M. împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008 a Tribunalului Galaţi, Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit art. 281 pct. 2 C. proc. pen., curtea de apel, ca instanţă de apel, judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale.

Din analiza actelor dosarului rezultă că, prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2009 la Tribunalul Galaţi, apărătorul condamnatului M.M., avocat H.D. (care l-a reprezentat şi în faţa primei instanţe), a formulat apel peste termen împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin care inculpatul M.M. a fost condamnat, în lipsă, la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Această declaraţie de apel peste termen nu poate fi calificată ca fiind o cerere de rejudecare, întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen., întrucât manifestarea de voinţă a condamnatului M.M. a fost exercitată în sensul de a se dispune admiterea apelului peste termen formulat, desfiinţarea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, apreciind faptul că judecata în primă instanţă a avut loc în condiţiile în care nu a fost legal citat. De altfel, atât în faţa Curţii de Apel Galaţi, în şedinţa din 13 ianuarie 2010, cât şi în faţa Tribunalului Galaţi, în şedinţa din 23 martie 2010, condamnatul M.M. a declarat expres că nu solicită rejudecarea cauzei conform art. 5221 C. proc. pen.

Or, potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Rezultă, aşadar, că în cazul extrădării unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, rejudecarea cauzei nu poate avea loc decât la cererea acesteia.

În cauză, condamnatul nu numai că nu a formulat o solicitare în acest sens, dar a învederat instanţelor în mod constant că a declarat apel peste termen împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, conform art. 365 C. proc. pen., şi nu o cerere de rejudecare a cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a apelului peste termen declarat de condamnatul M.M. împotriva sentinţei nr. 330 din 14 august 2008 a Tribunalului Galaţi, Secţia penală, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, instanţă căreia i s-a trimis dosarul.