Balint VictoriaBârleanu Camelia Nicoleta

SIRIA

Informații generaleSiria,  سوريا sau سورية, denumirea oficială Republica Arabă Siriană العربية الجمهورية

este o țară situată în vestul Asiei, având capitala la Damasc. Aceasta formează granițe ,السوريةcu: Marea Mediterană și Liban la vest, Palestina la sud-vest, Iordan la sud, Iraq la est și Turcia la nord. Are o suprafață de 185,180 km2 și o populație de aproximativ 17 milioane locuitori (estimată în 2014).

(În momentul de față, guvernul controlează, de fapt, doar 30-40% din suprafață statului și mai puțin de 60% din populație.)

Forma de guvernământ este republica (regim autoritar), iar puterea legislativă este executată de Consiliul Popular (unicameral), format din 250 de membri, cu un mandat de 4 ani.

Președintele actual este Bashar Hafez Al-Assad األسد حافظ la conducere din , بشار2000, cu un mandat pe 7 ani.

În Siria sunt prezente diverse grupuri etnice (arabi, kurzi, turci, armeni, asirieni, mandeeni, cerchezi) și religioase (74% musulmani sunniți, 16% musulmani șiiți, alawiți, druzi, și 10% creștini).

Araba este limba oficială, însă în viața de zi cu zi se folosesc dialecte precum cel levantin în vest, mesopotamian în nord-est, iar armeana, kurda și turca se folosesc, de asemenea, în regiunile populate de minorități.

Siria este divizată în 14 guvernorate, la rândul lor subdivizate în 65 de districte și apoi în 284 de subdistricte. Alep este cel mai mare oraș, urmat de capitala Damasc, alte orașe importante fiind Dara’a, Hama, Homs, Ar-Raqa, Tartus etc.

Fiecare element al drapelului sirian are o referință simbolică: culoarea roșie simbolizează sângele martirilor, negrul – abbasizii, albul – omeyazii, verdele simbolizează cei 4 califi călăuziți sau pe fatimizi, iar cele doua stele din centru fac referire la uniunea (provizorie) dintre Egipt și Siria.

Siria Otomană1516 - Imperiul Otoman a cucerit Siria, dar acest fapt nu a afectat în mod direct sirienii,

întrucât turcii au respectat araba ca limbă a Coranului.Damascul a devenit centru comercial important al Meccăi, ce a primit un caracter sfânt

pentru musulmani, datorită numarului de pelerini ce au trecut prin pelerinajul spre Mecca.Administrația otomană a introdus un sistem ce a condus la co-existență pașnică.( Fiecare

minoritate etno-religioasă – șiiți, sunniți, ortodocși sirieni aramei, ortodocși greci, creștini maroniți, creștini asirieni, armeni, kurzi și evrei – constituia millet). Liderii religioși ai fiecărei comunități au administrat drepturile de stare și au executat anumite funcții civile de asemenea.

1831- Ibrahim Pasha al Egiptului a renunțat la loialitatea sa față de imperiu și a invadat Siria Otomană, capturând Damascul. În timpul conducerii sale scurte asupra domeniului, a încercat să schimbe demografia și structura socială a regiunii: a adus mii de țărani egipteni pentru a popula câmpiile din Siria de sud, a reconstruit Jaffa și a așezat în ea soldați egipteni veterani, intenționând să o transforme într-o capitală regională și a zdrobit rebeliunile țăranilor și druzilor și a deportat oamenii neloiali din triburi.

1838- se intemeiază Biserica Protestantă a Siriei. 1839- proclamația lui Ibrahim Pasha- aceasta privește egalitatea în fața legii a adepților tuturor religiilor intrate în vigoare imediat. Dovezile unei politici liberale și a siguranței publice îi atrageau pe europeni mai mult ca oricând.

1840- a fost nevoit să predea teritoriul înapoi otomanilor.Din 1864, reformele Tanzimatului au fost aplicate în Siria Otomană, fiind dezmembrate

provinciile (vilaietele) Alep, Zor, Beirut și Damasc; a fost creat Mutasarifatul Muntelui Liban și curând după aceasta, Mutasarifatul Ierusalim a fost creat și a primit un statut separat.

În timpul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a intrat în conflict de partea Germaniei și Imperiului Austro-Ungar. În cele din urmă, a suferit o înfrângere și a pierdut controlul asupra întregului Orient Apropiat în favoarea Imperiului Britanic și a Imperiului Francez. În timpul conflictului, genocidul  împotriva popoarelor creștine a fost executat de otomani și aliații săi sub forma Genocidului Armean și a celui Asirian, orașul Deir ez-Zor din Siria Otomană fiind destinația finală a acestor marșuri ale morții. La mijlocul Primului Război Mondial, doi diplomați ai aliaților (francezul François Georges-Picot și britanicul Mark Sykes) s-au înțeles în secret asupra împărțirii de după război a Imperiului Otoman în zone de influență prin Acordul Sykes-Picot din 1916. Inițial, cele două teritorii au fost separate de o graniță ce se întindea aproape ca o linie dreaptă, de la Iordan la Iran. În orice caz, descoperirea petrolului în regiunea Mosul puțin înainte de sfârșitul războiului, a dus la o altă negociere cu Franța în 1918, prin care această regiune a fost cedeată 'Zonei B', adică zonei britanice de influență. Această frontieră a fost mai târziu recunoscută pe plan internațional când Siria a primit un mandat al Ligii Națiunilor în 1920.

Mandatul francezÎn urma Primului Război Mondial și a destrămării fostului Imperiu Otoman, în 1918,

trupe ale Revoltei Arabe, conduse de Faisal I, alături de trupe britanice, înaintează în Siria și capturează Damascul și Alepul. Faisal stabilește primul guvern arab la Damasc, numindu-l guvernator militar pe Ali Rada Pasha ar-Rikabi. Se vor forma guverne locale în marile orașe siriene, steagul Pan-Arab atârnând pe tot teritoriul Siriei. Arabii sperau, în conformitate cu promisiunile anterioare ale britanicilor, că noul stat arab va include tot teritoriul de la Alep, din nordul Siriei, până la Aden, în sudul Yemenului.

Totuși, în conformitate cu acordul secret Sykes-Picot, generalul britanic, Edmund Allenby, desemnează arabilor doar administrarea regiunilor din interiorul Siriei (zona estică). Palestina (zona sudică) rămâne rezervată controlului britanic. Pe 8 octombrie, trupele franceze debarcă în Beirut și ocupă toată coasta libaneză până la Naqoura, înlocuind trupele britanice din

teritoriu. Francezii dizolvă guvernele arabe din regiune și cer implementarea acordului Sykes-Picot, plasând Siria sub zona lor de influență.

Faisal încearcă să convingă Franța și Marea Britanie să își schimbe poziția, însă fără succes, iar la Conferința de Pace de la Paris, cererile arabilor sunt ignorate. În iunie 1919, comisia americană King-Crane efectuează o vizită în Siria pentru a cerceta opinia publică în legătura cu viitorul țării. Concluzia a confirmat opoziția sirienilor față de mandatul francez si față de declarația Balfour (care viza stabilirea evreilor în Palestina) și dorința de a creea Siria Mare, care să cuprindă și Palestina. Concluziile comisiei au fost respinse de Franța și ignorate de Marea Britanie.

Faisal acceptă un compromis cu prim-ministrul francez Clemenceau și liderul zionist Weizmann vizând problema imigrării evreilor în Palestina, dând curs unor manifestații anti-hașemite.

În martie 1920, Congresul Național Sirian adoptă o rezoluție respingând acordul Faisal-Clemenceau. Congresul proclamă independența Siriei între granițele sale naturale, incluzând zona sudică și Palestina. Faisal I al dinastiei Hașemite este numit rege al Siriei și al tuturor arabilor. Congresul cere, de asemenea, independența Iraqului și proclamă uniunea economică a celor două state.

În 25 aprilie, Consiliul Suprem al Aliaților, care formula prevederile Tratatului de la Sèvres, garantează Franței mandatul Siriei (incluzând Libanul), iar Marii Britanii mandatul Palestinei (incluzând Iordanul) și Iraqului. Sirienii reacționează prin manifestații violente și pe 9 mai 1920 se formează un nou guvern condus de Ali Rida al-Rikabi. Noul guvern decide să organizeze recrutări și să formeze o armată.

Aceste decizii au provocat reacții adverse din partea Franței, precum și din partea patriarhului maronit al Muntelui Liban, ce a denunțat actul ca fiind o lovitură de stat. În Beirut, presa creștină și-a exprimat ostilitatea împotriva deciziilor guvernului lui Faisal. Naționaliștii libanezi au folosit această criză pentru a forma un consiliu din personalități creștine în Baabda, care a proclamat independența Libanului în 22 martie 1920.

În 14 iulie 1920, Franța îi prezintă lui Faisal un ultimatum, oferindu-i posibilitatea de a alege între supunere și abdicare. Faisal cooperează, însă ministrul de război, Youssef al-Azmeh refuză să se conformeze. În războiul Franco-Sirian rezultat, trupele siriene conduse de al-Azmeh le întâlnesc pe cele franceze, conduse de generalul Mariano Goybet în Bătălia de la Maysaloun. Francezii câștigă, Azmeh moare pe câmpul de luptă, iar Goybet intră în Damasc pe 24 iulie 1920.

În urma conferinței de la San Remo și a înfrângerii scurtei monarhii a lui Faisal în Siria prin Bătălia de la Maysaloun, generalul francez Henri Gouraud subdivizează Siria în 6 state: Damasc, Alep, statul Alawit, Jabal Druze, Sanjak de Alexandretta (acum Hatay) si Libanul Mare.

În iulie 1922, Franța formează Federația Siriană, din ea făcând parte statul Damasc, statul Alep și statul Alawit. Pe 1 decembrie 1924, statul Alawit s-a retras din alianță, Alepul și Damascul unindu-se în Statul Siria.

În 1925, în statul Jabal Druze se iscă o revoltă condusă de sultanul Pasha al-Atrash, care se va extinde spre alte state siriene și va deveni o rebeliune generală în Siria. Aceasta s-a încheiat

după lupte crâncene în Damasc, Homs și Hama, în anul 1926. În 1928, se țin alegeri pentru o adunare constitutivă, ce va formula o constituție a Siriei. Franța refuză propunerile, dând curs protestelor naționaliste.

În 14 mai 1930, Statul Siria a fost declarat Republica Siria, propunându-se o nouă constituție. Doi ani mai târziu, în 1932, a fost adoptat un nou steag, cele trei stele roșii din mijloc reprezentând cele trei districte ale republicii (Damasc, Alep și Deir ez-Zor).

Siria și Franța negociază un tratat de independență în septembrie 1936, prevăzând independența Siriei și menținerea dominației militare și economice, primul președinte ales fiind Hashim al-Atassi, prim-ministru în timpul monarhiei lui Faisal. Tratatul nu va fi, însă, ratificat de legislatura franceză. Acesta a permis, totuși, ca statele Jabal Druze, Alawit și Alexandretta să fie încorporate în Republica Siria pentru următorii doi ani.

În septembrie 1938, Franța a separat districtul Alexandretta de Siria, transformându-l în Republica Hatay, care s-a alipit Turciei în anul următor. Siria nu a recunoscut această încorporare, încă disputată în zilele noastre.

Odată cu decăderea Franței din 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Siria intră sub controlul Guvernului Vichy până când trupele britanice și ale Franței libere vor ocupa țara în iulie 1941. Siria își proclamă, din nou, independența în 1941, dar va fi recunoscută ca republică independentă abia pe 1 ianuarie 1944. Se vor isca revolte împotriva ritmului lent de retragere franceză în 1945. În efortul de a impiedica instaurarea independenței, trupele franceze ocupă parlamentul sirian în mai 1945 și opresc furnizarea de curent electric în Damasc. Presiunea din partea grupurilor naționaliste siriene forțează Franța să evacueze ultimele trupe în aprilie 1946, lăsând la conducere guvernul republican format în timpul mandatului.

Republica Siriană IndependentăSiria devine independentă în 17 aprilie 1946. Între 1946 și 1956, Siria a avut 20 de

cabinete diferite și 4 constituții.În 1948, Siria a fost implicată în războiul Arabo-Israelian, de partea statelor arabe ce

voiau distrugerea statului Israel. Armata siriană a intrat în nordul Palestinei, dar s-a retras gradual în urma luptelor cu israeliții. În iulie 1949 a fost semnat un armistițiu și s-a creeat o zonă demilitarizată supervizată de Națiunile Unite, ce a impiedicat eventualele negocieri ulterioare între Siria și Israel.

Rezultatul acestui război a fost unul dintre factorii din spatele loviturii de stat din martie 1949, regizată de colonelul Husni al-Za’im, descrisă ca prima răsturnare militară din lumea arabă de după cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost urmată de un eveniment similar condus de colonelul Sami al-Hinnawi, iar în 1949, ofițerul Adib Shishakli a preluat puterea prin aceleași mijloace.

În cele din urmă, Shishakli a abolit întru totul multipartidismul, dar a fost răsturnat prin lovitura de stat din 1954, în care un rol important l-a avut partidul Ba’ath, iar sistemul parlamentar a fost restabilit. Din 1955 până în 1958 președinte al Siriei a fost veteranul naționalist Shukri al-Quwatli. În orice caz, din această perioadă, puterea a fost din ce în ce mai concentrată pe statornicirea militară și buna securitate.  Slăbiciunea instituțiilor parlamentare și

proasta gestionare a economiei a condus la tulburări și la influența naserismului și a altor ideologii.

În noiembrie 1956, ca rezultat direct al Crizei Suezului, Siria a semnat un pact cu Uniunea Sovietică. Acesta a dat un punct de sprijin pentru influența comunistă în cadrul guvernului, în schimbul echipamentului militar. Turcia a devenit îngrijorată de creșterea în putere a tehnologiei militare siriene, mai ales că părea posibil ca Siria să recucerească İskenderunul (Alexandretta). Doar dezbaterile aprinse de la Națiunile Unite au redus amenințarea războiului.

Pe 1 februarie 1958, președinții Shukri al-Quwatli al Siriei și Nasser al Egiptului, au anunțat unirea Egiptului și Siriei, formând Republica Arabă Unită, și toate partidele politice siriene, inclusiv comuniștii, și-au încetat activitățile. Un grup de ofițeri sirieni ba'athiști, alarmați de poziția slabă a partidului și creșterea fragilității uniunii, au decis să formeze un Comitet Militar secret; membrii săi inițiali au fost locotenentul-colonel Muhammad Umran, maiorul Salah Jadid și căpitanul Hafez al-Assad. Când Siria s-a separat, pe 28 septembrie 1961, după o lovitură de stat, instabilitatea urmată a culminat cu lovitura din 8 martie 1963. Partidul Socialist Arab Ba'ath, condus de Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar, a preluat puterea. Noul cabinet a fost dominat de membri Ba'ath.

Siria Ba ’ athistă Pe 23 februarie 1966, Comitetul Militar a executat o răsturnare în interiorul partidului

Ba'ath, arestându-l pe președintele Amin Hafiz și desemnând guvern civil, regionalist, al Ba'ath, pe 1 martie . Deși Nureddin al-Atassi devenise șeful formal al statului, Salah Jadid a fost conducătorul efectiv al Siriei din 1966 până în 1970. Răsturnarea a dus la o împărțire în două a originalului Partid pan-arab Ba'ath: au fost înființate mișcarea ba'athistă iraqiană (a condus Iraqul din 1968 până în 2003) și mișcarea ba'athistă ce conduce Siria.

În prima parte a lui 1967, a existat o mică stare de război între Siria și Israel. Conflictul cu privire la cultivarea pământului de către Israel în Zona Demilitarizată a dus la conflictele aeriene prebelice din 7 aprilie dintre Israel și Siria. După ce Israel a lansat o lovitură preventivă, a început Războiul de Șase Zile (conflict armat între Israel și alianța Egipt-Iordania-Siria; în urma acestuia, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania, acesta fiind al treilea conflict armat arabo-israelian), iar Siria s-a alăturat războiului și a atacat Israelul. În ultimele zile ale războiului, Israelul și-a îndreptat atenția spre Siria, capturând două treimi din Înălțimile Golan în 48 de ore. Înfângerea a fost cauzată de o neînțelegere între Jadid și Assad cu privire la următoarele demersuri.

Neînțelegerea s-a iscat între Jadid, care controla aparatul de partid, și Assad, care îl controla pe cel militar. Forțele siriene trimise să ajute PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) s-au retras în 1970, în timpul ostilităților din „Septembrie Negru” (războiul civil iordanian). Lupta pentru putere a culminat în noiembrie 1970, cu Mișcarea Corectivă, o răsturnare militară nesângeroasă ce i-a dat lui Hafez al-Assad întreaga putere.

Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul au inițiat Războiul de Iom Kipur (Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan sau Războiul din octombrie) împotriva Israelului. Armata Israeliană a anulat câștigurile siriene inițiale și a lovit mai adânc în teritoriul sirian.

La începutul lui 1976, Siria a intrat în Liban, începând ocupația militară siriană. În următorii 15 ani de război civil libanez (1975-1990), Siria a luptat pentru controlul asupra Libanului și a încercat să oprească Israelul de la preluarea sudului Libanului. Apoi, trupele siriene au rămas în Liban până în 2005.

La sfârșitul anilor 1970, are loc răzvrătirea islamistă a Fraților Musulmani împotriva guvernului. Islamiștii au atacat civilii și personalul militar liber, determinând forțele de securitate să ucidă de asemenea civili prin lovituri represive. Răzvărirea a atins punctul culminant în 1982, prin masacrul de la Hama, când mii de oameni au fost uciși de trupele regulate ale Armatei Siriene.

Relațiile Siriei cu alte două state arabe și cu lumea occidentală au suferit schimbări majore, aceasta participând la Războiul din Golf condus de SUA împotriva lui Saddam Hussein. Siria a participat la Conferința multilaterală de la Madrid din 1991, iar în anii 1990 s-a angajat în negocieri cu Israelul. Aceste negocieri au eșuat, iar de la întâlnirea de la Geneva a președintelui Hafez al-Assad cu președintele Bill Clinton, din martie 2000, n-au mai avut loc convorbiri directe intre Siria si Israel.

Bashar Hafez al-Assad Hafez al-Assad a murit pe 10 iunie 2000, după 30 de ani de conducere. Imediat după

moartea sa, Parlamentul sirian a amendat Constituția, reducând vârsta minimă necesară pentru candidatura la președinție de la 40 la 34 de ani. Aceasta a permis ca fiul său, Bashar Hafez al-Assad, să fie ales președinte, în urma unui referendum, fără a avea contracandidați. 

Alegerea sa a văzut nașterea Primăverii Damascului și speranțe de reforme. Perioada a fost caracterizată de apariția a numeroase forumuri politice și saloane ce s-au răspândit rapid în Damasc și în alte orașe, conduse de activiști politici precum Riad Seif, Haitham al-Maleh, Kamal al-Labwani, Riyad al-Turk, Aref Dalila. Cele mai cunoscute forumuri au fost cel al lui Riad Seif și cel al lui Jamal al-Atassi. Activiștii pro-democrație au exprimat în ”Manifestul celor 99” un număr de cereri, precum eliberarea a 600 de prizonieri politici în noiembrie 2000; Frații Musulmani și-au reluat activitatea politică, iar în mai 2001 Papa Paul al II-lea a efectuat o vizită cu valoare istorică în Siria.

Totuși, în toamna lui 2001, autoritățile au reprimat mișcarea pro-reformă, arestând pe unii dintre intelectualii care propuneau reformele. Acestea au fost limitate la anumite reforme ale pieței.

Tensiunea dintre Siria și SUA s-a accentuat în 2002, când aceasta din urmă a pretins că Damascul achiziționa arme de distrugere în masă și a inclus Siria într-o listă de state ce alcătuiau ”axa răului”. SUA a adoptat această poziție față de Siria din cauza relațiilor acesteia cu grupările

Hamas și Hezbollah, considerate teroriste de către SUA, Israel și UE. Pe 5 octombrie 2003, Israelul a bombardat o tabără militară de lângă Damasc, acțiune descrisă de Siria ca ”agresiune militară”.

Președintele Assad a vizitat Turcia în ianuarie 2004, această vizită marcând sfârșitul multor secole de relații reci, deși legăturile s-au slăbit din nou după 2011. 

În mai 2004, SUA a impus sancțiuni economice Siriei pentru ceea ce au numit suport al terorismului și eșecul în oprirea militanților să intre în Iraq. Tensiunea a crescut în 2005 după asasinarea prim-ministrului libanez Hariri în Beirut, când Washingtonul a acuzat influența Siriei în Liban ca sursă a acestui atac. Damascul și-a retras astfel trupele din Liban până în luna aprilie.

În urma revoltelor din 2004 de la al-Qamishli (dispută între kurzi și arabi – în timpul unui meci de fotbal, fanii echipei gazdă, arabi, au ridicat imagini cu Saddam Hussein pentru a-i înfuria pe fanii echipei kurde; conflictul s-a extins) s-au iscat proteste ale kurzilor în Burxelles, Geneva, Germania, la ambasadele SUA și UK, și în Turcia, aceștia acuzând violența din nord-estul Siriei, încurajată de guvern (în viziunea kurzilor). Semne de tulburări au fost văzute în orașele Qameshli și Hassakeh.

O înercare de adoptare a unei reforme democratice a avut loc în octombrie 2005 prin lansarea Declarației de la Damasc, de către activistul Michel Kilo, însă aceasta a fost combătută și liderii mișcării arestați.

De-a lungul anilor autoritățile au rigidizat cenzura pe internet, introducând reguli precum înregistrarea comentariilor postate pe forumuri în Internet-cafe. Deși regulile referitoare la posturile radio s-au slăbit și au permis difuzarea pieselor străine, site-uri precum Wikipedia, Youtube, Facebook sau Amazon au fost blocate pentru o perioadă de timp.

Relațiile internaționale ale Siriei s-au îmbunătățit pentru o perioadă de timp. Relațiile diplomatice cu Iraqul au fost restabilite în 2006, iar în 2007 s-a reluat dialogul cu UE.

Un atac aerian israelian în nordul Siriei în septembrie 2007 a constituit un pas înapoi pentru îmbunătățirea relațiilor. Israelienii au pretins că Siria lucra, cu ajutorul Koreei de Nord, la construcția unui reactor nulear.

În 2008, Siria a găzduit summitul Ligii Arabe, unde delegațiile statelor vestice au protestat asupra influenței Siriei în Liban. Hotărâtoare în acest sens a fost, însă, întâlnirea președintelui Assad cu Nicolas Sarkozy, la Paris în iulie 2008. Aceasta a semnalat sfârșitul izolării diplomatice a Siriei față de Vest provenită după asasinarea lui Hariri în 2005. În cadrul aceleiași vizite, Assad l-a întâlnit pe proaspătul președinte libanez, Michel Suleiman. Cei doi au pus baza relațiilor diplomatice dintre cele două țări.

Mai multe întâlniri diplomatice între guvernele Siriei și SUA au avut loc în 2009 spre stabilirea păcii în Orientul Mijlociu. În 2010, SUA și-a desemnat primul ambasador în Siria după o pauză de 5 ani. În mai 2010, însă, SUA a reînnoit sancțiunile asupra Siriei, pe motivul sprijinirii grupărilor teroriste.