Sfinţii Constantin Şi Metodiu
-
Upload
mariustelea665639 -
Category
Documents
-
view
27 -
download
4
description
Transcript of Sfinţii Constantin Şi Metodiu
Sfinţii Constantin-Chiril şi Metodiu şi creştinarea slavilor
Capitala Imperiului Roman de Răsărit a devenit la scurt timp, după
momentul întemeierii, focarul unei civilizaţii materiale, intelectuale şi religioase
superioare. Poziţia geografică a Constantinopolului, la confluenţa dintre cele
două lumi, a făcut din el un punct de atracţie pentru toţi barbarii din Asia şi din
Occident. Aceste popoare migratoare se dirijau din instinct către centrul
Imperiului. Este imposibil ca noile populaţii, care apăreau pe scena istoriei şi
intrau în contact cu Bizanţul să nu rămână uimite de splendorile şi fastul Curţii
imperiale. În acelaşi timp, Constantinopolul, simţindu-se moştenitor al
vechii Rome, depozitarul gloriei şi civilizaţiei ei, respingea în principiu orice
contact cu ceea ce ei numeau lumea barbară. Totuşi, necesitatea îi va obliga pe
bizantini să se întoarcă spre acești „nebuni”, care le ameninţau frontierele.
În relaţiile cu aceste noi popoare, diplomaţia bizantină a adăugat
experienţei generalilor şi oamenilor de stat romani, supleţea şi abilitatea fără
scrupule a orientalilor. Astfel, pentru a-i câştiga pe conducătorii barbarilor,
bazileii îi chemau la Constantinopol şi le ofereau, ca soţii, femei din aristocraţia
bizantină şi titlul de cetățeni romani, le atribuiau funcţii ierarhice şi numeroase
cadouri. Toate acestea, la care se adăuga şi luxul de la Palatul imperial, îi
marcau puternic pe cei ce erau obişnuiţi să doarmă în şaua calului. Cu emfază,
ei se declarau apoi, „sclavi ai majestății sale imperiale”1, şi îşi puneau trupele la
dispoziţia generalilor bizantini. Se ştia, totuşi, şi faptul că pe cât de repede s-au
lăsat impresionaţi, pe atât erau de lacomi şi nestatornici. Pentru aceasta,
bizantinii îi supravegheau, uneori ajungând chiar să învrăjbească unele popoare
împotriva altora cu scopul de a le slăbi forţa ofensivă. O altă măsură de
siguranţă era creşterea copiilor conducătorilor barbari la Constantinopol, sau
găzduirea aici a unui pretendent la conducere, care să poată fi opus, în orice
moment, posibilului neascultător.
1 Prof. dr. Emilian Popescu, Curs de Istoria Imperiului Bizantin, [mss. dactilografiat], Bucureşti, 1996, p. 97.
Însă, pe lângă toate aceste moşteniri din diplomaţia romană cu unele
influenţe orientale, bizantinii au adăugat încă un mijloc pentru câştigarea
barbarilor: propovăduirea creştinismului. Faţă de Imperiul Roman şi de
conducătorii lui care se intitulau „Pontifex Maximus”, Imperiul Bizantin era
„Christiana Respublica”, iar bazileii, „ίσαπόστολος” sau „ό νέος άπόστολος”2.
Urmând porunca Mântuitorului: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura” (Mc. 16, 15), Imperiul Bizantin era „campionul
creştinătăţii” şi avea ca scop principal, faţă de popoarele păgâne, să facă
cunoscută religia pe care o apăra. Odată câştigat pentru creştinism, respectivul
popor barbar intra în sfera de influenţă a culturii bizantine, iar prin ierarhia
bisericească ce urma convertirii erau subordonaţi Patriarhiei de Constantinopol,
fapt ce avea indirect înrâurire şi asupra politicii acestora faţă de Imperiu. De
asemenea, morala creştină presupunea o schimbare de atitudine, o întoarcere de
la cruzimile şi atrocitățile prin care ei se făcuseră cunoscuţi până la acel
moment.
Observăm din cele expuse importanţa apropierii de aceste populaţii
barbare, care vor fi folosite, în anumite perioade, ca tampoane la frontierele
Imperiului în faţa cotropitorilor veniţi din toate direcţiile. Mijlocul cel mai sigur
pentru câştigarea acestora era propovăduirea credinţei creştine. Datorită acestui
fapt, din nici o misiune diplomatică bizantină la popoarele păgâne, nu lipsea
misionarul.
În perioada secolelor IX-X, misiunile bizantine s-au încununat de succes
reuşind convertirea la creştinism a mai multor popoare. Între acestea se remarcă
marea masă slavă, câştigată definitiv la Hristos în a doua jumătate a secolului al
IX-lea. Pentru o înţelegere exactă a problemei vom expune pe scurt stabilirea în
provinciile bizantine a triburilor slave şi încercările succesive ale bazileilor
precedenţi de a-i creştina.
2 Francis Dvornik, Les Slaves, Byzance et Rome au IX-e siècle, Paris, Librairie Ancienne Honoré Champion, 1926, p. 62.
După cum se ştie, în anul 731, împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-
740), ca răspuns la excomunicarea dată împotriva sa de papii Grigorie al II-lea
(715-731) şi Grigorie al III-lea (731-741), a scos de sub dependenţa bisericească
a Sfântului Scaun provinciile Illyricului oriental (Epir, Vetus, Epirus Nova,
Illyricum, Thessalia, Achaia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia,
Dardania şi Praevalitana), care se aflau sub stăpânirea politică a Imperiului
Bizantin, la care se adăuga Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta, punându-le
sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Sârbii şi croaţii s-au aşezat în
nordul Illyricului oriental şi, respectiv, în Illyricul apusean. Spre sfârşitul
secolului al VIII-lea, aceste popoare au reuşit să se elibereze de sub dominaţia
avarilor, cu ajutorul francilor, devenind vasalii celor din urmă. Aceste mutaţii au
făcut posibilă o lărgire a teritoriilor francilor şi bulgarilor. Astfel, la începutul
secolului al IX-lea, Bizanţul se întâlnea cu Imperiul francilor în Dalmaţia.
Conflictul a izbucnit rapid, în anul 803, încheindu-se în acelaşi an cu pacea de la
Königshofen3, prin care i se ceda împăratului Carol cel Mare (768-814, împărat
din anul 800) vechea provincie a Dalmaţiei, ocupată de croaţi, şi Istria. Aceeaşi
situaţie era prevăzută şi prin pacea ulterioară semnată la Aix-la-Chapelle
(Aachen), în anul 812. Astfel, slovenii şi croaţii au intrat definitiv în sfera
politică a Imperiului franc, fiind obligaţi să primească religia creştină în rit
apusean. Cel mai târziu în anul 852, după cum reiese dintr-o scrisoare a papei
Nicolae I (858-867) şi din lista de donaţie a principelui croat Trpimir (845-868),
pentru aceste popoare s-a înființat o episcopie proprie la Nona (azi oraşul Nin,
în Croaţia), cu toate protestele episcopului de Aquileea4. Raţiunea înfiinţării
acestei episcopii o găsim în dorinţa papei de a câştiga cel puţin o parte a
jurisdicţiei din trecut asupra Illyricului.
Tot în prima jumătate a secolului al IX-lea s-a produs o importantă
schimbare politică, care a avut şi repercusiuni religioase, în viaţa triburilor slave
3 Ibidem, p. 47.4 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XII (1960), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 9.
de sub dominaţia bizantină. Slăbind puterea Imperiului, spune împăratul
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959) în cartea sa „De administrando
imperio”5, neamurile slave „se eliberează de sub stăpânirea bizantină şi se
conduceau de proprii lor jupani, potrivit obiceiurilor lor”6. Cei mai mulţi dintre
aceştia nu se botezaseră, ci au rămas pentru mai mult timp păgâni. Această
informaţie este întărită şi de cronicarul bizantin Theophanes Continuatus7, care
ne relatează că „cei mai mulţi, arătând o apostazie şi mai mare s-au lepădat şi
de Sfântul Botez, încât nu mai aveau faţă de romei, nici un semn de prietenie şi
supunere”8. Neamurile slave în cauză erau: croaţii, sârbii, zachlumiţii,
terbunioţii, diocleţianii, canaliţii şi păgânii sau narentanii. Desigur, pentru
aceştia, creştinismul venea odată cu dominaţia bizantină de care încercau să
scape. Dacă luăm în discuţie şi exemplul bulgarilor, care, deşi păgâni, reuşiseră
totuşi să-şi întemeieze un puternic stat, în timpul hanilor Krum şi Omurtag,
înţelegem schimbarea de atitudine a acestor popoare.
În Croaţia panonică însă, principele Ljudevit (810-823) era nemulţumit de
stăpânirea francilor, drept pentru care s-a revoltat în anul 819, antrenând şi
triburile slave ale adobriţilor, branicevilor şi timocenilor9. Dintre acestea
ultimele două erau sub suzeranitatea hanului bulgar Krum. Au fost necesare trei
expediţii france, în anii 820, 821 şi 822, pentru a înăbuşi revolta acestora. După
asasinarea lui Ljudevit în Dalmaţia, cele 3 triburi slave au intrat sub
suzeranitatea învingătorilor, dar această situaţie a condus la un conflict cu hanul
bulgar, care se vedea deposedat de unele teritorii. Ştiindu-se asigurat în partea
de răsărit prin pacea de 30 de ani încheiată cu Imperiul Bizantin, hanul Omurtag
(814-831), a invadat şi devastat Pannonia, în anul 827. Bulgarii i-au alungat pe
conducătorii franci, așezând în locul acestora lideri dintre localnici. Totuşi,
pacea încheiată la Paderborn, în anul 845, între împăratul Ludovic şi hanul
5 P. G. 113, col. 252.6 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 11.7 P. G. 109, col. 304-305.8 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 11. 9 Ibidem, p. 9.
Malomir (831-852), consacra pierderea regiunii Sirmiumului şi a unei părţi din
Croaţia panonică pentru bulgari. Această pace a avut ca urmare încheierea unei
alianţe, în anul 862, între hanul Boris I (c. 852-889), pe de o parte, şi împăratul
bavarez Carloman (768-771), pe de altă parte, îndreptată împotriva principelui
Rastislav (845-870), conducătorul Moraviei Mari. Acesta reuşise, în anul 855,
să se elibereze de sub stăpânirea francă şi să-şi extindă teritoriul până pe
râul Tisa, ceea ce neliniştea pe bulgari10. Găsindu-se în această situaţie,
Rastislav a apelat la ajutorul Imperiului Bizantin, căutând o alianţă cu acesta.
Pentru a fi şi mai convingător, i-a alungat pe misionarii francilor din principatul
său cerând împăratului şi patriarhului de la Constantinopol, alţi preoţi capabili
să convertească pe moravi la creştinismul răsăritean.
Acum, ajungem la începutul operei misionare întreprinsă de Bizanţ, prin
fraţii Constantin-Chiril şi Metodie, pentru popoarele slave aşezate în Europa
Centrală. Totuşi, nu trebuie să cădem în greşeala multor istorici mai vechi, care
au pus numai pe seama acestor doi misionari, de o importanţă capitală, de altfel,
întreaga convertire a masei slave. Acest proces a durat mai mult secole,
începând chiar de la apariţia triburilor barbare respective în teritoriile bizantine.
Astfel, cu toată opoziţia istoricilor (în special K. Jireček) faţă de spusele lui
Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cum că împăratul bizantin Heraclius I a
cerut de la Roma preoţi şi episcopi pentru convertirea sârbilor şi croaţilor,
trebuie să le credem ca fiind adevărate. Aceasta cu atât mai mult cu cât toate
argumentele istoricului în cauză s-au dovedit a fi nefondate11. Este imposibil
apoi, ca slavii să nu fi luat un cât de mic contact cu religia creştină prin
autohtonii din teritoriile invadate. De asemenea, datorită cunoscutei lor vitejii,
au fost numiţi chiar în posturi de conducere în armata bizantină (de ex. Svarun,
Tatimir sau Chilbudios)12, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că cel puţin o
parte dintre aceste triburi barbare cunoşteau creştinismul încă înainte de secolul
10 Ibidem, p. 11.11 Francis Dvornik, op. cit., pp. 71-74. 12 Ibidem, p. 72.
al IX-lea. Pe cât de lent pătrundeau ei între celelalte popoare, tot pe atât de încet
s-a început şi convertirea lor, care a fost numai desăvârşită de cei doi „Apostoli
ai slavilor”.
Fraţii Constantin-Chiril şi Metodie s-au născut la Tesalonic, într-o familie
de neam ales, Leon şi Maria. Tatăl era drongar (comandant militar în marina
imperială) sub ordinele strategului themei Tesalonicului. Metodie s-a născut în
anul 815, iar Constantin în anul 827. În ceea ce priveşte originea etnică a acestei
familii există discuţii şi astăzi. Istoricii slavi susţin că au fost de origine slavă
bazându-se pe faptul, dovedit istoric, al existenţei aşa-numitelor „sclavinii” în
jurul Tesalonicului. Cunoscută fiind mândria grecească, istoricii lor spun că au
fost de etnie elenă. Dar, a existat şi ipoteza, lansată în secolul trecut, cum că cei
doi fraţi erau „romani din colonii lui Traian”13. Ei, fiind dintr-o familie nobilă,
au primit o educaţie şi instrucţie aleasă, mai întâi în oraşul natal şi apoi la
Constantinopol. Trăind într-un oraş în împrejurimile căruia slavii erau foarte
numeroşi, ei au cunoscut bine viaţa, moravurile şi limba acestora. Atunci când
în anul 842 tatăl celor doi fraţi a murit, Metodie s-a dedicat carierei militare
fiind numit în aceeaşi funcție de drongar iar mai apoi în cea de comandant al
armatelor slave din arhonţia Strymon-ului, la frontiera bulgară. După zece ani el
s-a hotărât să se retragă la mănăstirea Olimp, din provincia Bithinia, unde s-a
călugărit. Fratele său a fost luat sub tutela logothetului Teoctistos, la
Constantinopol. După terminarea studiilor a renunţat la căsătorie pentru viaţa
monahală, fiind hirotesit ipodiacon, îndeplinind şi funcţia de chartophylax la
biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. În cele din urmă s-a retras la
mănăstirea Kleidion, pe ţărmul asiatic al strâmtorii Bosforului, la anul 850, unde
a rămas timp de 6 luni. Întors la Constantinopol, el a acceptat sa predea filosofia
la Universitatea din Constantinopol, timp în care l-a cunoscut foarte bine pe
viitorul patriarh Fotie14.13 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodie”, în „Ortodoxia”, XIX (1967), nr. 1 (ianuarie-martie), p. 18.14 Prof. dr. Emilian Popescu, „Câteva consideraţii cu privire la educaţia şcolară şi cariera didactică a Sfântului Constantin-Cyril”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XXXVIII (1986), nr. 1 (ianuarie-februarie), pp. 43-45.
În anul 851, logothetul Teoctistos a hotărât să încheie o pace cu arabii, cu
intenţia de a uşura viaţa creştinilor de pe teritoriile ocupate de aceştia.
Ambasada trimisă la califul din Samarra era formată din secretarul cancelariei
imperiale, Gheorghe, un funcţionar de la Curte, Gheorghe Palata şi Constantin,
numit „Filozoful”. Tratativele dintre bizantini şi arabi s-au încheiat cu succes.
Dar, în anul 856, Teoctistos a fost asasinat, motiv pentru care Constantin s-a
retras la aceeaşi mănăstire unde era fratele său.
La 18 iunie 860, tribul varego-ruşilor, care aveau Kievul drept centru
politic, au atacat, sub conducerea principilor Askold şi Dir, Constantinopolul15.
Numai ceaţa groasă şi o furtună puternică au salvat „Oraşul cel păzit de
Dumnezeu”. Pentru a înlătura acest pericol, bizantinii s-au hotărât să reînnoade
vechile alianţe cu chazarii, popor de limbă turcică, care locuiau în stepele din
nordul Mării Negre. Este cunoscut faptul ca bazileul Constantin al V-lea a fost
căsătorit cu o fiica a hanului chazarilor, iar fiul său a intrat în istorie sub numele
de Leon al IV-lea Chazarul (775-780). „Viaţa Sfântului Chiril” mărturiseşte că
însuşi hanul chazar a trimis mai întâi o solie la bizantini în care a cerut să i se
trimită preoţi care să fie în stare să discute cu evreii şi sarazinii de la Curtea sa16.
Astfel, la sfârşitul anului 860, s-a trimis la Semender (Belendjer) o ambasadă,
din care pe lângă reprezentanţi ai împăratului, făcea parte şi Constantin17. Clasa
nobilă a chazarilor îmbrăţişase iudaismul, fapt unic în istorie, o mică parte erau
musulmani iar majoritatea covârşitoare a populaţiei rămăsese păgână. În iarna
anilor 860-861, cât timp a stat la Chersones, Constantin a învăţat dialectul
samaritean al limbii ebraice, limba oficiala a Curţii. Prin cunoştinţele sale
teologice, învăţatul bizantin s-a impus în faţa iudeilor demonstrându-le
superioritatea Evangheliei asupra Torei. După mărturia „Vieţii Sfântului Chiril”
s-au convertit circa 200 de oameni18, ca rezultat al acestor discuţii. Este 15 Ibidem, p. 20. 16 Francis Dvornik, op. cit., p. 137.17 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 20. Istoricul Francis Dvornik, op. cit., p. 137 spune că din această misiune diplomatică a făcut parte şi Metodie, fratele lui Constantin.18 Hans-Georg Beck, Geschichte der ortodoxen Kirche im byzantinischen Reich, Vandenhoeck & Ruprecht, 1980, p. 131.
regretabil faptul că lucrarea scrisa de el, „Contra iudeilor”, pe care Metodie a
tradus-o în limba slavonă, s-a pierdut. În mod sigur ea cuprindea aspecte rămase
necunoscute ale discuţiilor teologice purtate aici.
Se pare că la Chersones a descoperit o Psaltire şi Evangheliile scrise în
aşa-zisele litere „ruseşti”19, pe care le-a descifrat. Tot aici a crezut Constantin
că a găsit şi moaştele Sfântului Clement, episcopul Romei între anii 88-97, care
după o tradiţie ar fi fost exilat în Crimeea. Cercetările mai noi au stabilit că în
realitate erau moaştele unui sfânt local cu acelaşi nume, căruia i se ridicase o
bazilică creştină. Din „Viaţa Sfântului Chiril” aflăm că în această zonă se
găseau şi mici triburi ale ungurilor, cu care a venit în contact: „În timp ce-şi
făcea rugăciunea de la ceasul I, ungurii îl înconjurară, …, voind să-l omoare.
Dar el nu se lăsă intimidat, nu-şi întrerupse rugăciunea, ci rosti numai:
Doamne miluieşte. Iar ei privindu-l, printr-o poruncă dumnezeiască se liniştiră
şi începură să se încline în faţa lui”20.
Această misiune diplomatică bizantină la chazari s-a încheiat cu succes,
lucru dovedit şi de scrisoarea pe care apoi hanul a trimis-o împăratului Mihail al
III-lea (842-867), în care îi împărtăşea dorinţa de a întări alianţa cu Imperiul şi,
totodată, de a continua politica de toleranţă faţă de creştinii din ţinuturile sale21.
Revenind acum la cererea principelui Rastislav, din anul 862, de a încheia
o alianţă cu bizantinii şi, în acelaşi timp, de a fi trimişi misionari care să
convertească locuitorii Moraviei Mari la creştinismul răsăritean, împăratul, de
comun acord cu patriarhul, a hotărât trimiterea în această dificilă misiune a
celor doi fraţi tesaloniceni, buni cunoscători ai limbii slave. De altfel, Rastislav
specificase în scrisoare că „ … nu avem un învăţător capabil să ne înveţe
credinţa cea adevărată în limba noastră. Trimite-ne deci, împărate, un astfel de
19 Ibidem, p. 20. Unii istorici ruşi au crezut că aceste cărţi pot fi socotite drept primele documente literare ale limbii ruse propriu-zise. Cercetările ulterioare au demonstrat că ele erau scrise în limba gotă, cu caracterele inventate de Ulfila, episcopul goţilor, în secolul al IV-lea.20 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, IX (1957), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 26, apud Francis Dvornik, Les legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Praga 1933, p. 360.21 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodie”, p. 21.
episcop şi dascăl, pentru că de la voi porneşte în toate părţile legea cea
bună”22. Pentru o mai uşoară convertire a moravilor, Constantin a început să
traducă Sfânta Scriptură şi cărţile de slujbă în limba paleoslavă. Se presupune,
de către unii istorici, că exista la Constantinopol, în acea perioadă, o şcoală
pentru pregătirea viitorilor misionari la popoarele slave, unde cei doi ar fi fost
profesori. Crearea alfabetului paleoslav, numit şi „glagolitic” (de la „glagolo” =
el spunea, sintagmă des uzitată în traducerea Evangheliilor pe care au făcut-o), a
constat în adaptarea scrierii cursive bizantine. Pentru redarea fonetismelor slave
s-au folosit, pe lângă literele minuscule ale alfabetului grec, unele semne din
alfabetele orientale (ebraic, samaritean, copt şi armean) dar şi câteva litere
special create. Alfabetul „chirilic” propriu-zis a fost inventat, în realitate, mai
târziu de unul dintre discipolii lui Constantin, pe baza trăsăturilor celui
paleoslav, dar urmând scrierea majusculă greacă.
Cei doi fraţi, Metodie şi Constantin au activat cu succes la Velehrad,
capitala Moraviei Mari, între anii 863-867. Principele Rastislav le-a încredinţat
un număr de elevi, pentru care „traducând îndată rânduiala bisericească, i-a
învăţat serviciul Utreniei, Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa şi slujbele
Tainelor”23. În această perioadă de 4 ani au fost traduse în paleoslavă
„Evanghelia”, „Apostolul”, „Psaltirea”, precum şi mai multe cărţi de ritual între
care se remarcă cele trei Sfinte Liturghii. Tradiţia îi atribuie lui Metodie şi
traducerea integrală a Sfintei Scripturi, cu excepţia cărţilor Macabeilor, după
anul 880.
Cu tot sprijinul politic pe care îl aveau, misionarii bizantini s-au lovit de
unele greutăţi. Clerul franc al arhiepiscopiei de Salzburg, care după cum am
văzut fusese îndepărtat de către principele Rastislav din Moravia înainte de
venirea celor doi fraţi, nu privea cu ochi buni succesul orientalilor. Din această
cauză au speculat faptul că fusese introdusă o nouă limbă liturgică, în speţă
slava, contrar uzanţelor romane şi au adresat o plângere papei Nicolae I. După 22 Ibidem, p. 22, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 372.23 Ibidem, p. 23, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 373.
concepţia apuseană numai trei limbi erau considerate sacre (ebraica, greaca şi
latina), iar cei doi fraţi cădeau în erezia numită „a pilatienilor”, după numele lui
Pontius Pilat, din ordinul căruia s-a pus pe Sfânta Cruce, deasupra capului
Mântuitorului, o inscripţie în aceste limbi24. Însă, ceea ce i-a deranjat cel mai
mult pe bizantini a fost faptul că episcopii franci au refuzat să îi hirotonească pe
ucenicii lor. Astfel, au luat hotărârea să se întoarcă pentru o scurtă perioadă la
Constantinopol pentru a-l convinge pe patriarhul Fotie de necesitatea trimiterii
unui episcop în zonă, căci fără o continuitate apostolică lucrarea lor era
zadarnică25. Au plecat probabil din Velehrad la începutul anului 867, oprindu-se
pentru câteva luni în orașul Moosburg, pe ţărmul vestic al lacului Balaton,
capitala principatului slav al Pannoniei centrale, condusă de Kocel, fiul lui
Pribina26. Şi aici, cei doi tesaloniceni au desfăşurat o rodnică activitate,
pregătind dintre localnici slujitori bisericeşti, pe care urmau să-i hirotonească la
întoarcerea lor din Imperiu. Îndreptându-se spre Marea Adriatică, la Veneţia, au
primit o invitaţie din partea papei Nicolae I de a veni la Roma. Până să ajungă
acolo, acesta a murit, astfel că Metodie şi Constantin au fost primiţi de către
noul papă Adrian al II-lea. Întâmpinarea fastuoasă este prezentată în „Viața
Sfântului Chiril” astfel: „Şi când sosi el la Roma, episcopul
apostolic Adrian merse în persoană înaintea sa, însoţit de toţi credincioşii,
purtând cu toţii lumânări, … ”27. În urma argumentării convingătoare, papa s-a
declarat în favoarea introducerii „Liturghiei slave” în Biserică, condamnând
erezia „pilatienilor”. Din cauza nevoinţelor şi a ostenelilor, Constantin s-a
îmbolnăvit, hotărându-se să primească voturile monahale într-o mănăstire
greacă din Roma. La tunderea în monahism a primit şi numele sub care este
îndeobşte cunoscut în istoria bisericească, Chiril. După aproximativ doua luni,
la 14 februarie 869, el a muri fiind îngropat cu toată cinstea în biserica Sfântul
Clement din Roma.24 Ibidem, p. 24.25 Hans-Georg Beck, op. cit., p. 110.26 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 25.27 Ibidem, p. 26, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 378.
Fratele sau, Metodie a continuat singur efortul misionar. În vara anului
869 a fost trimis cu o scrisoare de către papa la principii Kocel, Rastislav şi
Sveatopluk, nepotul conducătorului Moraviei. Epistola îi înștiința pe aceştia că
papa Adrian al II-lea hotărâse să-l hirotonească pe Metodie ca episcop peste
ţările lor, de curând creştinate. Singura condiţie impusă era ca la oficierea
Sfintei Liturghii în limba slavonă să se citească Apostolul şi Evanghelia mai
întâi în limba latină28. Datorită situaţiei politice nefavorabile, misionarul
bizantin nu a reuşit să ajungă decât până la Kocel, care încântat de veste l-a
retrimis la Roma, însoţit de 20 de fruntaşi ai lui, pentru a fi hirotonit. Ţinând
cont de situaţia din Balcani în anul 870, când bulgarii au intrat din nou sub
jurisdicţia bisericească a Constantinopolului, papa Adrian al II-lea a hotărât să îl
hirotonească pe Metodie ca episcop, cu reşedinţa la Sirmium, cu intenţia vădită
de a fi cât mai aproape de sârbi, croaţi şi bulgari, spre a-i putea aduce în timp în
sfera de influenţă a Apusului. Sub jurisdicţia nou înființatei episcopii intrau
provinciile: Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Moesia Superior şi o parte
din Dacia Aureliană. Ultimele două dintre acestea erau chiar teritorii bulgare, de
unde înţelegem exact raţiunea papei în a aşeza acest scaun episcopal la
Sirmium.
Între timp în Moravia situaţia politica s-a schimbat. Sveatopluk l-a trădat
pe Rastislav predându-l împăratului Carloman de Bavaria, care l-a
orbit. Totodată, Moravia a intrat sub suzeranitatea germanilor, părăsind astfel
orientarea politică şi religioasă spre Bizanţ. În această situaţie, noul episcop
Metodie nu a mai putut să-şi exercite funcţia încredinţată de papa Adrian al II-
lea. Mai mult decât atât, ca urmare a intrigilor arhiepiscopului de Salzburg, el a
fost închis într-o mănăstire timp de 3 ani (870-873). Abia la intervenţiile noului
papă Ioan al VIII-lea prin legatul său, episcopul Paul de Ancona, către
arhiepiscopul Adalwin de Salzburg şi episcopii Ermanrich de Passau şi Annon
28 Ibidem, p. 26.
de Freising, s-a reuşit eliberarea lui Metodie. Cu greu şi-a continuat activitatea
în Moravia, întâmpinând dificultăţi din partea clerului latino-german din zonă.
Totuşi, în această perioadă, a mai înregistrat un succes prin creştinarea
poporului ceh, stabilit în Boemia. Încă din anul 805 s-a încercat de către latini
convertirea acestui popor. Botezul primit de către cei 14 jupâni cehi de la
arhiepiscopul de Ratisbonna, în anul 845, a rămas fără urmări. Acum, principele
acestor teritorii, Borivoi, căsătorindu-se cu fiica lui Sveatopluk, Ludmila, o
ferventă susţinătoare a creştinismului, a venit în anul 873 în capitala socrului
său. Aici, Metodie a reuşit să-l convertească şi să-l boteze, încredinţându-i la
plecare un număr de ucenici pentru creştinarea întregului popor. Unii istorici
susţin chiar că Metodie ar fi mers mai târziu în Boemia, unde a organizat
Biserica locală, însă numai parţial, pentru că majoritatea populaţiei era încă
păgână29. În secolul al X-lea, la îndemnul Drahomirei, soţia cneazului Vratislav,
pioasa Ludmila a fost asasinată (927), iar „metodianismul” abolit. La această
situaţie a contribuit şi hotărârea conciliului de la Spalato (925), unde
slavonismul a fost arătat ca erezie. Încetul cu încetul s-a reuşit latinizarea
poporului datorită, în special, intereselor politice din zonă. Totuşi, tradiţiile
slavone încă persistau pe vremea cneazului Oldrich († 1034), prin egumenul
Procopie al mănăstirii Sazava30.
Revenind la Metodie, în anul 879 a fost din nou acuzat de episcopul
de Nitra, Wiking, pentru faptul că slujeşte, în continuare, în limba slavă şi că nu
rosteşte adaosul „Filioque” la Simbolul de credinţă. Chemat la Roma de papa
Ioan al VIII-lea, în anul 880, s-a recunoscut încă o dată legitimitatea săvârşirii
Sfintei Liturghii în limba slavă şi, mai mult decât atât, că învăţătura sa este
conformă cu cea a Sfinţilor Părinţi. Prin Metodie, papa i-a trimis o scrisoare
principelui Sveatopluk, în care, după ce demonstrează ortodoxia acestuia, îl
numeşte arhiepiscop al Moraviei, avându-l ca sufragan chiar pe episcopul de 29 Ibidem, p. 28.30 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1987, p. 477.
Nitra, Wiking. Acesta din urmă a prezentat însă principelui o epistolă falsă, din
care reieşea că Metodie a fost condamnat ca eretic. În această situaţie,
misionarul bizantin a făcut din nou apel la Ioan al VIII-lea, care a trebuit să-i
rescrie lui Sveatopluk şi să-i reconfirme numirea ca arhiepiscop.
În anii 881-882, Metodie a plecat la Constantinopol, în urma unei scrisori
a împăratului Vasile I Macedoneanul, probabil pentru a discuta situaţia din
Europa centrală şi a primi noi directive. El a fost primit cu cinstea care i se
cuvenea, i s-a recunoscut încă o dată ortodoxia credinţei şi a fost trimis înapoi
în Moravia. Dintre însoţitorii lui au fost opriţi în Bizanţ un preot şi un diacon,
cunoscători ai limbii slavone, pentru a fi trimişi la alte popoare din marea masă
slavă, care se găsea în procesul de convertire31. În anul 881, Apostolul slavilor
s-a întâlnit şi cu un conducător al ungurilor, după cum mărturisește „Viaţa
Sfântului Metodie”. Acesta, după ce l-a îmbrăţişat şi copleşit cu daruri i-a spus:
„Părinte sfinte, aminteşte-ţi totdeauna de mine în rugăciunile tale”32. După
întoarcerea de la Constantinopol, şi-a continuat activitatea în Moravia până la 6
aprilie 885, când a trecut la cele veşnice, nu înainte de a încredinţa conducerea
acestei Biserici lui Gorazd, unul dintre cei mai buni discipoli ai săi.
În anul 886, discipolii Sfântului Metodie au fost alungaţi din Moravia.
Papa Ştefan al V-lea (885-891), printr-un „Commonitorium”, în toamna anului
885, a interzis săvârşirea Sfintei Liturghii în limba slavă şi a numit ca
arhiepiscop al Moraviei pe Wiking (885-892), în locul lui Gorazd. Ucenicii lui
Metodie, dintre care mai cunoscuți au fost: Clement, Naum, Anghelar,
Laurenţiu, Sava şi Ioan Exarhul, s-au refugiat o parte în Croaţia şi Serbia, iar cei
mai mulţi în Bulgaria, unde au fost bine primiţi de către hanul Boris-Mihail.
Aici au adus şi toate cărţile traduse în limba slavonă, şi sub conducerea lui
Clement, primul arhiepiscop bulgar, s-au stabilit în două centre: Preslavul Mare
(Pereiaslaveţ), capitala ţaratului, în apropierea căreia au înfiinţat o mănăstire cu
hramul Sfântul Pantelimon, şi Ohrida, aproape de frontiera cu Serbia. În această 31 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 29.32 Ibidem, p. 29, apud Francis Dvornik, op. cit., p. 392.
a doua localitate, arhiepiscopul Clement a ridicat o biserică cu acelaşi hram,
care cu timpul a devenit cel mai însemnat centru misionar pentru slavii sud-
dunăreni (bulgari şi sârbi). În jurul lui Clement s-au adunat aproape 3.500 de
ucenici, pe care apoi i-a trimis în misiune în toate regiunile provinciei.
De la slavii sud-dunăreni alfabetul chirilic a trecut şi în nordul fluviului,
în Ţările române, unde a fost folosit până în anul 1860, când s-a hotărât
înlocuirea cu alfabetul latin. Pe teritoriul ţării noastre, în comuna Mircea-Vodă,
s-a descoperit cea mai veche inscripţie paleoslavă33, datând din anul 943.
Datorită ocupării Bulgariei în întregime de către împăratul bizantin Vasile al II-
lea Macedoneanul (976-1025), în anii 1014-1018, mulţi clerici şi cărturari de
aici s-au refugiat în Rusia kieveană, contribuind prin activitatea lor culturală şi
religioasă la consolidarea acestei Biserici. La bulgari, sârbi şi ruşi, alfabetul
chirilic şi Liturghia slavonă sunt folosite şi astăzi.
Opera religioasă şi culturală a Sfinţilor Chiril şi Metodie a avut o
puternică înrâurire asupra tuturor popoarelor din zonă, vorbitoare de limbă
slavă. Astfel, creştinismul a început să pătrundă şi la polonezi, mai întâi între
oamenii din popor şi apoi, în timpul cneazului Mieczislav (964-992), chiar la
nobili. Acest conducător s-a căsătorit cu fiica lui Boleslav I al Boemiei,
Dubrovka, botezată în rit slavon. Soţul a urmat credinţa soţiei, primind Botezul
de la preotul Bohuvid şi ordonând distrugerea tuturor idolilor34. După această
scurtă perioadă de creştinism răsăritean, Polonia a fost câştigată definitiv pentru
Roma în urma hotărârii Sfatului din anul 991.
S-a dovedit de către slaviştii români că Transilvania de nord-vest şi
Maramureşul s-au aflat în sfera de influenţă a principatului Moraviei Mari, deci
a limbii slave occidentale, din care unii termeni au pătruns în limba română încă
din timpul Sfinţilor Chiril şi Metodie şi a ucenicilor lor. În ultimele decenii s-au
33 Ibidem, p. 30.34 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 480.
intensificat cercetările savanţilor români cu privire la toate probleme legate de
cei doi mari Apostoli ai slavilor şi a muncii lor35.
În ceea ce priveşte creştinarea poporului sârb, putem afirma că a coincis
până la un anumit punct cu cea a croaţilor. Am văzut mai sus că a existat o
primă etapă în convertirea slavilor din această zonă în timpul împăratului
Heraclius I, când acesta a cerut pentru ei, preoţi şi misionari de la Roma36. Apoi,
în prima jumătate a secolului al IX-lea, situaţia s-a schimbat deoarece prestigiul
Bizanţului a scăzut. Atunci, sârbii şi croaţii de aici şi-au permis să se considere
eliberaţi de sub stăpânirea bizantină şi să se conducă potrivit obiceiurilor lor37.
În a doua jumătate a secolului al IX-lea, odată cu urcarea pe tron a împăratului
Vasile I, Imperiul şi-a recăpăta puterea militară iar alianţa cu el va fi din nou
căutată şi preţuită. Când în anii 866-867 corsarii arabi au asediat timp de 15 luni
oraşul Ragusa (azi Dubrovnik), locuitorii nu au avut cui să ceară ajutor decât
puternicei flote bizantine. Imediat, împăratul l-a trimis pe amiralul Nicetas
Oryphas în fruntea a 100 de vase, care ulterior şi-a făcut un nume din
confruntările victorioase cu piraţii arabi. La apariţia bizantinilor, sarazinii au
ridicat asediul Ragusei, grăbindu-se să-şi salveze vieţile38. La începutul anului
868, triburile slave (sârbi, zachlumiţi, terbunioţi, canaliţi, diocleţiani şi o parte a
croaţilor) au trimis o solie la împărat, fapt confirmat de Constantin
Porfirogenetul în lucrarea sa „De administrando imperio”, „cerând şi rugându-l
ca aceia dintre ei care nu s-au botezat să fie botezaţi şi să devină ca la început
supuşii împărăţiei romeilor. Acel fericit şi strălucit împărat, ascultând cererile
acestora, le-a trimis un delegat imperial, împreună cu preoţi şi i-a botezat pe
toţi din neamurile amintite, câţi nu erau încă botezaţi. Iar după ce i-a botezat,
le-a rânduit conducători pe cei ce i-au voit şi ales ei din neamul pe care-l
iubeau şi le plăcea mai mult”. Ultimii au trimis delegaţie la Constantinopol, 35 Prof. Damian P. Bogdan, L’oeuvre de Constantin – Cyrille et de son frere, Methode en Roumanie, Tesalonic 1968, pp. 195-209.36 Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Începutul creştinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, XI (1959), nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 164-181.37 Idem, „Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul”, p. 11.38 Prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 156.
neamul narentanilor, cunoscut şi sub numele de păgâni şi „au cerut să fie şi ei
botezaţi. Şi trimiţând preoţi i-a botezat şi pe ei”39. Această informaţie este
întărită şi de cronicarul Theofanes Continuatus40, care afirmă că împăratul a
trimis acestora „preoţi şi un delegat imperial, ca, mai înainte de orice, să-i
scoată din primejdia sufletului, să-i întoarcă la credinţa de mai înainte şi să-i
elibereze de greşalele făcute din neştiinţă”41. Trebuie să precizăm că în această
perioadă principele sârbilor era Mutimir, care îşi avea reşedinţa în orașul
Rascia.
După cum reiese din cele două mărturii, pentru început, bizantinii s-au
mulţumit cu o hegemonie mai mult nominală. Chiar dacă fusese trimis un
delegat imperial, care reprezenta puterea imperială, conducătorii provinciilor au
fost aleşi dintre localnici. Abia după cucerirea orașului Bari din mâinile
francilor (25 decembrie 876), care în scurt timp va deveni baza maritimă a
bizantinilor în Marea Adriatica, se poate vorbi despre o suzeranitate exercitată
în mod efectiv asupra neamurilor de origine slava din zonă.
Desăvârşirea creştinării sârbilor s-a realizat abia după ce în teritoriile lor
au ajuns cărţile de slujbă şi Sfânta Scriptură traduse în limba slavonă de
Constantin şi Metodie. Probabil din centrul misionar de la Ohrida, organizat de
Clement după anul 886, au venit şi la sârbi un număr mare de învăţători ai legii
creştine.
Tot în această perioadă s-au făcut presiuni puternice pentru câştigarea
croaţilor. De o parte se găseau bizantinii, iar de cealaltă parte erau francii,
sprijiniţi de papa. Pentru început, poporul croat a intrat sub suzeranitatea
Constantinopolului, deoarece în anul 878, Zdeslav (878-879), a reuşit cu
ajutorul neoficial al Bizanţului să îndepărteze pe fiii lui Iljko de la conducere,
preluând el însuşi puterea. Anii 878-879 marchează punctul culminant al
hegemoniei bizantine asupra sârbilor şi croaţilor. Aceasta a fost şi cauza pentru
39 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 13. 40 PG 109, col. 30841 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 13-14.
care unii istorici au crezut că data convertirii oficiale a sârbilor şi croaților este
fie anul 878 (F. Dvornik), fie anul 879 (K. Jireček)42. Cel mai aproape de adevăr
credem că este savantul G. Radojicici, care stabileşte o perioadă mai mare, între
anii 867-87443. Dar, venirea la conducere a lui Zdeslav nu a fost pe placul papei
Ioan al VIII-lea, care în anul următor l-a susţinut pe Branimir (879-892),
împotriva conducătorului existent. După asasinarea concurentului, Branimir s-a
intitulat prinţ independent al croaţilor. Pentru a menţine independenţa teritoriilor
sale, atât faţă de pretenţiile bizantinilor cât şi faţă de revendicările francilor,
noul prinț a luat hotărârea să ofere poporul său spre ocrotire Sfântul Scaun. La
sfârşitul lunii mai 879, o delegaţie croată în fruntea căreia se afla noul episcop
de Nona, Theodosie, şi un anume preot Ioan, diplomat abil, a ajuns la Roma şi a
declarat supunerea poporului croat şi a conducătorului său, autorităţii Scaunului
papal44. Soarta bisericească a acestui popor a fost hotărâtă acum pentru
totdeauna. Croaţii au rămas până astăzi fideli Romei. Provincia Dalmaţia a
rămas încă un timp sub stăpânirea Bizanţului, mai exact până în anul 925, după
care a trecut şi ea sub jurisdicţia papei.
Nu putem încheia subiectul misiunilor bizantine la popoarele slave în
secolul al IX-lea fără a aduce unele precizări asupra creştinării bulgarilor.
Trebuie precizat că şi după anul 870, când s-a hotărât revenirea Bulgariei sub
jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, occidentalii nu au renunţat să încerce
recâştigarea acestei naţii la ritul apusean. Am văzut intrigile papei Ioan al VIII-
lea rămase fără succes. Stabilirea ucenicilor Sfântului Chiril şi Metodie în cele
două centre din Bulgaria a căzut ca o lovitură pentru Roma. Aceştia au
contribuit la o adâncire a Ortodoxiei răsăritene în teritoriul sud-dunărean. În
timpul ţarului Simeon (893-927), papa Formosus (891-896) a făcut o ultimă
încercare de a readuce pe bulgari sub jurisdicţia bisericească romană, acceptând
42 Ibidem, p. 16.43 Ibidem, p. 17; G. Sp. Radojicici, „La date de la conversion des Serbes”, communication presentée au IX-e Congres International de la Conversion (Tesalonic 12-25 aprilie 1953), în „Byzantion”, XXII (1952), pp. 253 – 256.44 Ibidem, pp. 24-25.
să ridice Arhiepiscopia de Ohrida la rangul de patriarhie şi să-i acorde coroana
imperială ţarului45. Toate acestea au rămas fără urmări pentru că în anii 971 şi,
apoi, 1018 Bulgaria a fost recucerită în întregime de către împăraţii bizantini
Ioan I Tzimiskes (969-976) şi, respectiv, Vasile al II-lea Macedoneanul (976-
1025). Această stare de fapt a durat până în anul 1186, când bulgarii s-au
răsculat sub conducerea fraţilor Asăneşti. Imediat după cucerire, împăratul
bizantin a readus patriarhatul de Ohrida la rangul de arhiepiscopie autocefală,
oferindu-i totuşi importante privilegii. În primul rând, nici arhiepiscopul şi nici
sufraganii lui nu erau supuşi patriarhului de Constantinopol, ci direct
împăratului care îşi rezervase dreptul de a numi titularul scaunului de Ohrida.
Printr-o a doua diplomă a împăratului în această problemă, datată în anul 1020,
se preciza că vlahii din întreaga jurisdicţie a arhiepiscopiei erau scoşi de sub
ascultarea faţă de episcopii locali şi puşi sub directa conducere a titularului
scaunului de Ohrida. Tot ca o informaţie interesantă pentru noi, românii, este şi
aceea despre existenţa a 3 episcopii sufragane arhiepiscopiei sus-menţionate, pe
graniţa cu teritoriul actual al ţării noastre: Dârstor (Durostorum), Bodinis
(Vidin) şi Branitza (care cuprindea 6 castre episcopale printre care şi Dibiscos –
Tibiscum)46.
Acestea au fost reuşitele misionarismului patronat de Patriarhia de
Constantinopol în secolul al IX-lea. Concluzionând, putem afirma cu certitudine
că întotdeauna pe tărâm misionar bizantinii au fost cu un pas înaintea
apusenilor, fie ei romani sau franco-bavarezi. Chiar şi unele popoare
actualmente catolice au primit mai întâi creştinismul de la Bizanţ, cel puţin într-
o forma incipientă. Întotdeauna Ortodoxia răsăriteană a dat dovadă de
flexibilitate precum se observă foarte bine în introducerea slujbei Sfintei
Liturghii în limba slavonă, pentru o mai uşoară dar, în acelaşi timp, şi mai
temeinică convertire a popoarelor slave. Disputei pentru hegemonia bisericească
45 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 479.46 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1991, pp. 206, 223-224.
asupra neamurilor de limbă slavă dintre Roma şi Constantinopol, le-au căzut
indirect victime, fapt regretabil, de altfel, Sfinţii Constantin-Chiril şi Metodie,
împreună cu toţi ucenicii lor. Aceştia au fost persecutaţi în loc să fie sprijiniţi în
lupta împotriva păgânismului. Deja în această epocă se uitase istoria primelor
secole creştine şi doar interesul politic dicta.
În debutul secolului al X-lea, Bizanţul a înregistrat un nou succes
misionar. În Caucazul de Nord trăia tribul alanilor care a cunoscut creştinismul
printr-un monah bizantin, Eftimie47. Despre această convertire mărturiseşte şi
cronicarul arab Ibn-Rosteh (Ibn-Rosta)48. Din corespondenţa patriarhului de
Constantinopol, Nicolae I Misticul (901-907) şi 912-925) cu prinţii Abasgiei,
Bagrat (887-906) şi Constantin şi cu arhiepiscopul locului, Petru, nu putem
deduce o dată fixă a convertirii alanilor, dar credem că aceasta s-a întâmplat în
primii ani ai secolului al X-lea (902-903)49. Relaţia dintre patriarh şi prinţul
Bagrat era cordială, căci în scrisoarea din anul 902, Nicolae I Misticul i-a
mulţumit pentru ajutorul adus în convertirea alanilor şi-l roagă pe Dumnezeu să-
l recompenseze în lumea aceasta şi în viaţa viitoare50. După moartea acestui
prinţ (906), patriarhul i-a scris fiului acestuia, Constantin, îmbărbătându-l şi
îndemnându-l să urmeze politica religioasă a tatălui51. Arhiepiscopului Petru i-a
adresat mai multe scrisori din care desprindem doar câteva sfaturi pastorale în
disputa care se iscase între el şi monahul Eftimie52. Chiar dacă această
convertire este de o mai mică importanţă, stabilirea în zonă a unui episcop
bizantin a întărit şi ortodoxia neamurilor învecinate, cu care Bizanţul avea
relaţii: chazarii şi armenii. De asemenea, este foarte posibil ca acest arhiepiscop
să fi furnizat informaţii pertinente cu privire la neamul ruşilor, care îşi aveau
centrul în oraşul Kiev, la nord-vest de munţii Caucaz.
47 Hans-Georg Beck, op. cit., p. 131.48 Venance Grumel, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, t. I: Les Actes des Patriarches, fasc. 2: Les Regestes de 715 à 1206, 2-eme ed. revue et corrigée par Jean Darrouzès, Paris, 1989, p. 135.49 Idem, „La date de la conversion des Alains”, în „Echos d’Orient”, XXXIII (1934), pp. 57-58.50 Idem, Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, t. I, fasc. 2, p. 135.51 Ibidem, p. 139.52 Ibidem, pp. 143-144.
Tot în acest secol misionarii bizantini au câştigat alte doua popoare la
creştinismul răsăritean: ungurii şi ruşii. Primii au fost convertiţi de
Constantinopol, după care, datorită aşezării lor geografice şi intereselor politice,
Roma şi-a impus ritul. Această întoarcere forţată la Sfântul Scaun nu a putut
şterge decât cu greu primordiala influenţă orientală, după cum vom vedea.
Strămoşii ungurilor, popor de origine fino-ugrică, au locuit mai întâi în
parte de vest a munţilor Altai. Apoi, în primul secol creştin ei s-au deplasat în
direcţia Europei, dar s-au stabilit în regiunea dintre munţii Urali şi cursul
mijlociu al fluviului Volga. Prima informaţie despre acest popor o găsim în
lucrarea „De administrando imperio” a împăratului Constantin al VII-lea
Porfirogenetul, care afirmă că, prin anul 830, fiind ei atacaţi de către neamul
pecenegilor s-au deplasat în regiunea dintre fluviile Don şi Nipru, cunoscută sub
numele de Lebedia53. Pentru prima dată în istorie şi-au făcut apariţia în anul
895, atunci când bizantinii au făcut apel la ei pentru ajutor în lupta împotriva
ţarului bulgar Simeon. În acel moment, ungurii, numiţi în alte izvoare şi „turci”,
ocupaseră regiunea dintre cursurile inferioare ale râurilor Nistru şi Prut,
cunoscută astăzi sub denumirea de Bugeac. Atunci, această zonă era numită
Atelkuzu (Atelkuz sau Etelköz), adică „ţara dintre ape”54. Ei au reuşit să-i
învingă în trei rânduri pe bulgari, astfel încât ţarul Simeon a fost silit să încheie
pace cu Imperiul Bizantin. Dar pentru a se răzbuna, acesta s-a aliat cu un alt
popor barbar, pecenegii, care au atacat pe neaşteptate așezările ungurilor.
Ruinarea stabilimentelor i-a făcut pe unguri să părăsească şi această zonă, în
anul 896, îndreptându-se, sub conducerea lui Arpad, spre câmpia Tisei şi a
Pannoniei. Populaţia găsită aici era condusă de ducele Salanus, al cărui strămoş,
Kean, plecând din Bulgaria a ocupat această ţară „cu ajutorul şi sfatul
împăratului grecilor”55. Toate descoperirile arheologice, la care adăugăm şi
53 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 23.54 Prof. dr. Emilian Popescu, op. cit., p. 162.55 Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I: Faptele ungurilor, de secretarul anonim al regelui Bela, traducere, note şi comentarii de … , Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1934, p. 35.
această informaţie, ne îndreptățesc să afirmăm că ungurii au venit în contact aici
cu o populaţie creştinată în ritul răsăritean.
În ceea ce priveşte legăturile acestei populaţii cu creştinismul, menţionăm
mai întâi convertirea şi primirea Botezului de către un conducător al lor, Kuvrat
(Kubratos), fondatorul marii Bulgarii de pe cursul mijlociu al fluviului Volga, la
îndemnul împăratului bizantin Heraclius I56. Apoi, cunoaştem cele două întâlniri
dintre fraţii Constantin şi Metodie cu ungurii, menţionate mai sus. De asemenea,
este certă existenţa unei episcopii proprii a „onogurilor” (τών ‘Oνoγoύρων)
sau „unogundurilor” (τών Oΰνογουνδούρων) în regiunea dintre râurile Don
şi Kuban. Această episcopie făcea parte din mitropolia Gothiei din Crimeea,
fiind socotită pe locul al cincilea printre sufragane57. Toate aceste informaţii
dovedesc existenţa unor legături, particulare sau generale, între unguri şi
creştinii de sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Faptul că doi carchani
ai acestui popor nu au opus creştinismului păgânismul lor, ci chiar s-au interesat
despre această religie nouă, ne poate conduce la ipoteza unei convertiri timpurii,
cel puţin a câtorva familii din clasa conducătoare.
După stabilirea în câmpia Pannoniei, ungurii şi-au continuat incursiunile
de pradă, precum erau obişnuiţi, în teritoriile de sub suzeranitatea Imperiului
Bizantin. Pentru a pune capăt acestora, împăratul Roman I Lecapenos (919-944)
a hotărât, în anul 943, să încheie o pace cu ei. În acest sens, succesorul său la
tron, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (944-959), după cum însuşi ne
mărturiseşte58, a trimis la unguri pe clericul Gavriil, care pe lângă problemele de
diplomaţie se poate să fi discutat şi chestiuni religioase59. După cum era obiceiul
bizantinilor, ei au cerut ca unul dintre conducătorii tribului sau o rudă apropiată
a lor să vină la Constantinopol. Aceasta era şi o măsură de siguranţă în cazul
încălcării păcii. Drept urmare, la sfârşitul anului 948 sau începutul celui
următor, au venit în capitala Imperiului, principii unguri Termatzus 56 Francis Dvornik, op. cit., p. 165.57 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 26.58 PG 113, col. 169, 324-325.59 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 28.
(Tερμαζούς), fiul lui Tebele şi nepotul său Arpad, însoţit de Bulcsu (numit în
alte izvoare Bulosudes sau Bolosudes), „al treilea carchan al ţării”60. Aceste
informaţii furnizate de lucrarea „De administrando imperio”, sunt completate de
alte două izvoare: „Σύνοψις ‘Iστοριών”, a cronicarului bizantin Georgios
Kedrenos (care îl utilizează exclusiv pentru această perioadă pe un alt
istoriograf bizantin, Ioannes Skylitzes, fapt pentru care lucrarea este cunoscută
ca având doi autori, Skylitzes-Kedrenos) şi „Xρονικόν”, scrisă de Ioannes
Zonaras.
Traducerea pasajului în care se vorbeşte despre venirea la Constantinopol
a principilor unguri realizată de către Georgios Kedrenos, este următoarea: „Iar
ungurii nu încetau să facă năvăliri în împărăţia romeilor, prădând-o, până
când Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrăţişeze credinţa creştină, a
venit la Constantinopol. Şi, botezându-se, a avut ca naş pe împăratul
Constantin. Iar după ce a fost cinstit cu vredinicia de patriciu şi i s-a dat şi
mulţi bani, s-a întors înapoi la el acasă. Nu după mult timp, şi Gylas, fiind şi el
principe al ungurilor, a venit în cetatea împărătească şi s-a botezat,
învrednicindu-se şi el de aceleaşi binefaceri şi onoruri. A luat cu sine şi pe un
monah, cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei
(în textul grec „al Turchiei” – „έπίσκοπον Tουρκίας”, n. n.), de către
Teofilact (patriarhul Constantinopolului între anii 933-956, n. n.), care,
ajungând acolo, a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la creştinism. Gylas,
într-adevăr, a rămas statornic în credinţă şi n-a mai năvălit niciodată împotriva
romeilor, nu a lăsat pe creştinii prinşi fără îngrijire, ci i-a răscumpărat, i-a
tratat cu omenie şi i-a eliberat. Bulosudes, însă, călcând legământul faţă de
Dumnezeu, a năvălit adeseori împreună cu tot neamul împotriva romeilor.
Încercând să facă acelaşi lucru şi împotriva francilor şi a altora, a fost tras în
ţeapă de Ioan (de fapt împăratul Otto cel Mare, n. n)”61.
60 Ibidem.61 Ibidem, p. 29.
Celalalt cronicar, Ioannes Zonaras, mărturiseşte: „Iar neamul turcilor,
pustiind provinciile romeilor, s-a întâmplat să se liniştească pentru un timp.
Căci dintre conducătorii lor, unul numit Bolosudes, iar mai târziu un altul,
Gylas, fiind şi acesta principele unei părţi din Turcia au venit la împărat.
Fiecare dintre ei s-a învrednicit de baia dumnezeieştii renaşteri şi s-a iniţiat în
tainele credinţei noastre. Şi au fost cinstiţi amândoi cu demnitatea de patriciu,
şi li s-au dăruit bani, şi astfel s-au reîntors la aşezările lor, luând şi un episcop,
prin care mulţi au ajuns la cunoştinţa de Dumnezeu. Gylas a rămas în credinţă
şi a păstrat pacea. Iar celălalt, călcând legământul faţă de Dumnezeu, s-a
înarmat din nou împotriva romeilor. Încercând, însă, să facă acelaşi lucru şi
împotriva francilor, a fost prins şi răstignit”62.
Astfel, putem să refacem firul cronologic al celor întâmplate. În anul 949,
primii doi principi unguri veniţi la Constantinopol, Termatzus şi Bulcsu, au fost
botezaţi, naş fiindu-le însuşi împăratul bizantin. După ce au fost copleşiţi cu
daruri şi titluri63, ei s-au întors în ţara lor. După câţiva ani, probabil între 952-
953, a venit la Constantinopol principele Gyula64 care, de asemenea, a fost
botezat şi a primit rangul de patriciu. În plus, şi foarte important este faptul că
odată cu el a plecat spre Ungaria şi un episcop, Ierotei, care trebuia să
organizeze Biserica ţării respective. Bulcsu, ca o pedeapsă divină pentru că a
atacat şi după aceea teritoriile bizantine, a fost omorât de către împăratul Otto I
cel Mare. În schimb, Gyula s-a întors în ţara sa şi a răscumpărat pe creştinii luaţi
ca sclavi în precedentele incursiuni, rămânând în credinţa creştină.
În ceea ce priveşte zona în care a activat episcopul Ierotei sunt încă
discuţii. În orice caz, cert este faptul că el a rămas în apropierea Curţii
principelui Gyula, care era un creştin fervent, spre deosebire de celălalt carchan,
Bulcsu. Delimitarea strictă a teritoriului de sub jurisdicţia lui Gyula este greu de 62 Ibidem, p. 30.63 Gyula Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, pp. 105-106. Acest autor afirmă că Termatzus este numit de împărat „prieten”, ceea ce pentru bizantini era un titlu deosebit rezervat prinţilor străini. De asemenea, cei ce primeau aceste distincţii trebuiau să apere interesele Bizanţului.64 Ibidem, pp. 106; 108. Autorul afirmă, bazându-se pe o cronică rusă din secolul al XII-lea, „Povest’ v Latineah”, că la botez, Gyula a primit numele de Ştefan.
precizat. Mai mulţi istorici, români şi străini, între care amintim pe prof.
Richard Huss, prof. Ioan Lupaş şi Pr. prof. Simeon Reli, au susţinut existenţa, în
această perioadă, a unei episcopii de rit oriental la Alba Iulia65. Există însă şi
păreri contra acestei afirmaţii, cum este cea a Părintelui profesor Ioan
Rămureanu66. Susţinătorii ai acestei păreri afirmă că ocuparea Transilvaniei de
către unguri s-a făcut treptat, prin supunerea voievodatelor române existente, fie
prin tratative, fie prin lupte, începând din timpul primului lor rege, zis
„apostolic”, Ştefan cel Sfânt (1001-1038), încheindu-se abia după două secole,
în timpul regelui Andrei al II-lea (1205-1235). Pentru aceasta, la acel moment,
nu se poate afirma existenţa unei episcopii, sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol, la Alba-Iulia.
Există şi versiunea unui istoric maghiar de prestigiu în ceea ce priveşte
această problemă, Gyula Moravcsik, care conchide că teritoriul stăpânit de
Gyula se întindea între râul Tisa şi munţii din centrul Transilvaniei, pe ambele
maluri ale Mureşului. Dacă adăugăm şi că după numai jumătate de secol exista
în această zonă o mănăstire de rit grec, ipoteza pare şi mai veridică.
Aşezământul în cauză a fost construit de principele Ochtum (Achtum) după ce
primise botezul la Vidin în anul 1002. După cum mărturiseşte „Vita major
Sancti Gerardi”, acesta „a primit încuviinţare de la greci şi a ridicat în numita
cetate Morisena o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, aşezând în
ea stareţ şi călugări greci, după rânduială şi ritul acestora”67. Prin călugări
greci trebuie să înţelegem monahi de rit răsăritean. În continuare, „Vita major
Sancti Gerardi” vorbeşte despre înfrângerea suferită de principele Ohtum în faţa
unei armate condusă de un nepot al regelui Ştefan cel Sfânt, Chanadinus.
Învingătorul, după cum promisese în visul din noaptea precedentă bătăliei
finale, a mai construit în apropiere încă o mănăstire cu hramul Sfântul 65 La aceeaşi concluzie ajung şi autorii unor studii recente, reunite într-un volum intitulat: „Sfântul Ierotei, Episcop de Alba Iulia (sec. X)”, Ioan Aurel Pop, Jan Nicolae, Ovidiu Panaite (Ed.), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010.66 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 32-36.67 Idem, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 183.
Gheorghe. Aşezământul era situat în perimetrul localităţii Oroszlanos şi a
funcţionat până în secolul al XIII-lea când a trecut în mâinile călugărilor
benedictini68. Aceste evenimente s-au întâmplat în anii 1028-1030, adică atunci
când pe tronul Imperiului se găsea împărăteasa Zoe Porfirogeneta (1028-1050).
Numai în acest timp de criză putea îndrăzni regele ungar să atace un supus al
Bizanţului, fără să primească un răspuns armat.
Localitatea în cauză, Morisena, este Cenadul de astăzi, situat în
apropierea vărsării râului Mureş în râul Tisa. Mănăstirea lui Ohtum a fost
ridicată pe ruinele alteia mai vechi, după cum indică săpăturile arheologice,
începute în anul 1868. Aici s-au descoperit fundamentele a trei biserici
străvechi, în stiluri şi dimensiuni diferite: cea mai nouă în stilul gotic, a doua în
cel de tranziţie (romanic-bizantin), iar a treia în stilul bazilicilor antice romane69.
În anul 1030, voind Ştefan cel Sfânt să înfiinţeze 12 episcopii sub
jurisdicţia Romei, în Ungaria, a chemat în acest sens pe episcopul Gerard70.
Acesta s-a stabilit la început, împreună cu alţi 10 călugări apuseni, la mănăstirea
Sfântul Gheorghe din Oroszlanos. Apoi, i-a cerut lui Chanadinus să îi
încredinţeze mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Morisena, fapt pentru care,
călugării greci au fost mutaţi la Oroszlanos.
Altă dovadă care demonstrează rolul jucat de aceasta zonă, în perioada
respectivă, este diploma din anul 1020 a împăratului Vasile al II-lea
„Bulgaroctonul”, care stabilea cele 31 de episcopii care intrau sub jurisdicţia
Arhiepiscopiei de la Ohrida. Între cele 6 castre ale episcopiei de la Branitza este
menţionat şi Dibiscos-ul (Tibiscum), care a fost localizat în regiunea Timişoarei
de astăzi71.
Concluzionând, putem afirma că teritoriul ocupat de Gyula era poziţionat
în sud-estul ţării ungurilor, fiind astfel aproape de bulgari, sârbi şi români.
68 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 115.69 Prot. dr. Gheorghe Cotoşman, „Basilica romană cu baptisteriu din Urbs Morisena”, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVI (1968), nr. 3-5 (martie-mai), p. 471.70 Pr. prof. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 184.71 Ibidem, pp. 185-186.
Influenţa exercitată de aceste popoare creştinate de Constantinopol a condus la
crearea unui puternic centru bisericesc situat în cetatea Morisena, posibila
reşedinţă a principelui Gyula.
În ceea ce priveşte activitatea mitropolitului Ierotei şi existenţa ulterioară
a eparhiei sale nu se cunoaşte nimic sigur. Istoricul grec Nikolaos Oikonomidès
a încercat mai mult prin presupuneri să certifice existenţa unui mitropolit supus
jurisdicţional Constantinopolului în această regiune, până la începutul secolului
al XIII-lea72. Şi savantul Gyula Moravcsik vorbeşte, însă cu reţinere, despre un
posibil urmaş al episcopului Ierotei în secolul al XI-lea. Aminteşte despre un
sigiliu, datat cu aproximaţie în această perioadă, care avea gravat pe spate
numele „Theofilactus, episcop al Turciei”73.
Mergând pe firul istoriei vedem că o perioadă de timp, cel puţin această
parte a Ungariei, a rămas în credinţa răsăriteană. Astfel, principele Geyza,
căsătorindu-se cu Şarolta, fiica lui Gyula care se botezase la Constantinopol, a
respectat credinţa soţiei şi i-a îngăduit să aducă preoţi greci la Curtea lui. Mai
mult decât atât, s-a înrudit şi cu principele bulgar Gavriil Radomir, fiul ţarului
Samuel (980-1014), căruia i-a dat în căsătorie o rudă apropiată sau chiar pe fiica
sa. De aici putem deduce o mai mare apropiere a ungurilor faţă de creştinismul
răsăritean. Dar, murind Şarolta, principele Geyza i-a de soţie, la sugestia
diplomaţilor apuseni infiltraţi la Curtea sa, pe sora lui Mieczislav, conducătorul
polonilor. Această principesă, Adelaida, era o ferventă susţinătoare a
propagandei latine. Sub influenţa ei, Geyza a încheiat, în anul 973, o alianţă cu
împăratul Otto I, prin care se obliga să lase liberi pe misionarii apuseni să
predice în Ungaria. În acest sens au fost trimişi episcopii Pillgrim de Passau şi 72 „A propos des relations ecclésiastiques entre Byzance et la Hongrie au XI-e siécle: le metropolite de Turquie”, în „Revue des Études Sud-Est Européennes”, IX (1971), pp. 527-533. Primul document adus în discuţie este o decizie sinodală din ianuarie 1028. Autorul articolului consideră că semnătura: „‘Iωάννου Toυρκίας”, ar aparţine mitropolitului Ungariei, urmaş al lui Ierotei (p. 529). Un alt argument pentru susţinerea tezei sale este un sigiliu de plumb pe care se citesc următoarele: „Σφραγίς ‘Aντωνίου μοναχού, συγκέλλου καί προέδρου Tουρκίας”. Comentând atribuţiile celor două funcţii, el ajunge la concluzia că Antonie, deţinătorul acestora era mitropolitul Ungariei (pp. 529-530). Celelalte trei argumentări sunt de natură pur speculativă. Încheie, spunând că ar fi fost posibilă co-existenţa ierarhiilor apusene şi orientale în acest teritoriu „datorită toleranţei religioase care a caracterizat Evul Mediu unguresc” (p. 532). 73 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 107.
Bruno de Verden74. După câteva succese misionare notabile, în anul 984,
intervenind unele neînţelegeri, cei doi au fost alungaţi iar în locul lor a venit
episcopul Adalbert de Praga (983-997). El a reuşit să-l convingă atât pe
principe, cât şi pe apropiaţii acestuia să se boteze, probabil între anii 984-989.
După istoricii apuseni, în anul 985, episcopul Adalbert l-a botezat pe Wajk, fiul
principelui ungar, schimbându-i numele în Ştefan. Acesta a fost viitorul rege al
Ungariei unite, Ştefan cel Sfânt (997-1038). Trebuie să spunem că Wajk era fiul
principesei Şarolta, susţinătoare a creştinismului oriental, fapt pentru care este
foarte probabil să-şi fi botezat pruncul încă de la naştere, prin preoţii greci aflaţi
la Curtea ei75.
Acesta a fost momentul în care balanţa s-a înclinat în favoarea misiunii
occidentale. În timpul regelui Ştefan cel Sfânt se vor pune bazele unui stat ungar
creştin, de rit latin. El a înfiinţat în regatul său două arhiepiscopii: prima, în anul
1001, la Esztergom, păstorită la început de arhiepiscopul Dominic, iar a doua la
Kalocsa, condusă de arhiepiscopul Astrik. Sub jurisdicţia acestora se găseau alte
8 episcopii şi 5 abaţii76. Dar, cu toate că s-a orientat în politica sa spre împăraţii
romano-germani, el a arătat toleranţă şi credincioşilor unguri botezaţi mai
înainte prin misionari veniţi de la Constantinopol. Mai mult decât atât, pe lângă
bisericile ridicate la Roma şi Ierusalim, regele Ştefan a construit una şi în Bizanţ
căreia i-a dăruit toate cele de trebuinţă, în speţă o casă pentru găzduirea
pelerinilor. Cu această ocazie probabil a primit de la împăratul Vasile al II-lea şi
o mică relicvă din lemnul Sfintei Cruci, pe care fiul său, prinţul Imre o purta la
gât77. Relaţiile în continuare amicale dintre suveranii celor două state nu trebuie
74 Diac. asist. Ioan Rămureanu, „Începuturile creştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 46.75 Ibidem, pp. 46-47.76 Ibidem, p. 48. În problema dăruirii unei coroane şi a titlului de „rege apostolic” de către papa Silvestru al II-lea (999-1003) lui Ştefan cel Sfânt al Ungariei sunt încă discuţii contradictorii. Concluzia spre care înclină majoritatea specialiştilor este aceea că papa în cauză nu a trimis nici o bulă solemnă prin care l-ar fi înnobilat pe conducătorul ungur cu titlul şi coroana respectivă. Cu toate încercările istoricilor maghiari nu se poate argumenta o atare stare de fapt. Toate acestea nu au fost decât falsuri ulterioare secolelor XVII-XVIII, după părerea lui Ianos Karacsonyi. Ba mai mult, coroana respectivă, la o cercetare amănunţită s-a constatat că este de provenienţă bizantină, fiind trimisă regelui Geyza I (1074-1077) de către împăratul Mihail al VII-lea Ducas Parapinakes (1071-1078), cu ocazia căsătoriei dintre conducătorul ungur cu o principesă din Constantinopol, Synadena, fiica lui Theodulos Synadenos. 77 Gyula Moravcsik, op. cit., p. 113.
să ne mire, deoarece atunci nu exista o rivalitate deosebită, ca pe timpul
patriarhului Fotie, între Bisericile Romei şi Constantinopolului. De asemenea,
doctrina acestora era destul de apropiată, iar deosebirile nu puteau fi percepute
de ungurii abia creştinaţi.
Pentru a înlătura şi ultima umbră de îndoială în privinţa unei creştinări a
ungurilor în rit oriental, anterioare celei din timpul regelui Ştefan cel Sfânt,
convertire realizată numai parţial datorită lipsei unei organizări unitare,
prezentăm şi câteva argumente de ordin lingvistic. Pe lângă cuvintele cu nuanţă
creştină împrumutate de la romanii cu care au venit în
contact(ex. pogany pentru pagani; oltar pentru altar; szent pentru sfânt; szomba
t pentru sâm-bătă, etc.), ungurii au preluat masiv din vocabularul popoarelor
slave ortodoxe din jurul
lor: kereszt (cruce), angyal (înger), kereszteny (creştini), vecsernye(vecernie), m
alaszt (har), pap (preot), barat (frate), Vizkereszt (Bobotează), vodocrest (apă
botezată), keresztelni (a
boteza), feszület (cruce), Keresztelö(Botez), szarandok (pelerin), szolozsma (psa
lm), koma (cumatru), szreda (miercuri), csütörök (joi), péntek (vineri), etc. De
asemenea, în tradiţia bisericească a acestui popor întâlnim reminiscenţe din
practicile creştinismului răsăritean deosebite de cele apusene, precum este
obiceiul colindatului în preajma sărbătorilor. Popularitatea de care se bucurau
Sfinţii Ioan Botezătorul şi Dimitrie, Izvorâtorul de mir în creştinismul ungar
este împotriva practicilor latinilor. Din hotărârile Sinodului de la Szabolcs
(1092) reiese că întreg poporul începea să ajuneze, în Postul Mare, conform
prescripţiilor răsăritene şi nu după cele romane. Apoi, celibatul preoţilor a fost
introdus abia în secolul al XII-lea, deci, timp de aproape 200 de ani preoţii
unguri se căsătoreau, urmând tradiţia răsăriteană. Nu în ultimul rând, unul dintre
cele mai vechi texte păstrate în limba maghiară, la biblioteca Universităţii
din Zagreb, nu este altceva decât o traducere din secolul al XI-lea a actualei
rugăciuni ortodoxe de la slujba Aghiazmei Mari78.
Dintre toate popoarele care au cunoscut mai întâi creştinismul în forma
lui răsăriteană şi apoi au îmbrăţişat ritul apusean pentru totdeauna, ungurii sunt
cei care au păstrat cele mai multe reminiscenţe. De altfel, la ei ritul oriental a
rezistat, în unele zone, o perioadă foarte mare de timp (până în secolul al XIII-
lea), cu greu reuşindu-se înlocuirea vechilor obiceiuri, printr-un prozelitism
apusean agresiv.
Se poate spune că, pe lângă succesul misionar în Ungaria, tot în acest
secol, bizantinii au reuşit şi o altă convertire de o importanţă mult mai mare,
dacă privim prin prisma evenimentelor ce au urmat. Este vorba despre slavii din
tribul ruşilor, care au apărut în istorie pe la începutul veacului al IX-lea. O
cronică, „Povest vremennih let” (Istoria vremurilor trecute), compusă într-o
primă redactare pe la anul 1054, iar în a doua redactare la începutul secolului al
XII-lea de cronicarul rus Nestor, ne informează în capitolele al III-lea şi al VII-
lea despre triburile slave mai însemnate, care locuiau în vremea respectivă pe
teritoriul actual al Rusiei. O perioadă, slavii din tribul anţilor au trăit amestecaţi
cu avarii. Alte triburi slave (viaticii, radimicii, polianii, severienii) au locuit pe
teritorii aflate sub suzeranitatea chazarilor, care i-au şi ajutat să se elibereze de
jugul avar. O cale navigabilă, care unea Marea Baltică de Marea Neagră,
traversa pământurile ocupate de aceşti slavi. Acesta era drumul varegilor spre
Bizanţ, care prin „druzinele” lor, comandate de „konungi”, provocau grele
pierderi comercianţilor din jurul capitalei Imperiului. Câţiva prinţi varegi au
ocupat punctele importante ale acestui drum impunând un tribut populaţiei slave
din împrejurimi: la Novgorod s-a stabilit Rurik (862-869), iar la Kiev, konungii
Askold şi Dir. Totuşi, numărul varegilor care rămăseseră a fost cu totul
neînsemnat şi foarte repede, ei s-au amestecat cu nobilimea slavă, împrumutând
limba şi religia acestora. La începutul secolului al X-lea, regiunile de la nord de
78 Diac. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 55.
Nipru şi părţile vecine s-au unit sub autoritatea principelui Oleg79. Această
reunire a pământurilor triburilor slave a primit numele de Rusia, iar pentru
faptul că îşi avea centrul politic la Kiev a intrat în istorie sub apelativul
de „Rusia kieveană”.
Creştinismul a pătruns în mod sporadic, presupunem noi, la aceste triburi,
cu mult timp înainte de organizarea statului rus centralizat, la Kiev. Căile de
acces în acest sens au fost multiple: în primul rând, apropierea ca distanţă de
Constantinopol, focar ce iradia popoarelor din jur credinţa în Hristos; în al
doilea rând, Caucazul de Nord, locuit de neamul abasgilor, unde aflăm în
debutul secolului al X-lea (902-903) o arhiepiscopie dependentă jurisdicţional
de Patriarhia din Constantinopol; apoi Chersonesul Tauric (Bosforul Cimerian),
unde încă din secolul al IV-lea exista o mitropolie gotă80, iar pe la anul 860
predica Evanghelia Constantin-Chiril; în cele din urmă, Bulgaria dunăreană,
nou convertită la creştinism.
Legăturile comerciale dintre coloniile bizantine, îndeosebi dintre
Amastris din Paflagonia şi „taurosciţi” sau „sciţi”, sunt atestate de o menţiune
interesantă în „Panegiricul Sfântului Iachint de Amastris”, scris de Nichita
Paflagonul. Acesta, vorbind despre oraşul în cauză, îl socoteşte „ochiul lumii,
către care sciţii care locuiesc ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, cât şi cei
ce locuiesc la Apus, alergând ca la o piaţă comună, aduc mărfurile lor aici şi
cumpără altele din ea”81. Alte documente, precum „Viaţa Sfântului Ştefan din
Sugdeea” şi „Viaţa Sfântului Gheorghe din Amastris”, vorbesc despre un atac al
79 Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. VII: Cronica lui Nestor, traducere, note şi comentarii de … , Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1935, pp. 45-46. După mărturia cronicarului rus, Oleg, fratele lui Rurik, şi-a avut la început reşedinţa la Novgorod, şi pe la anul 880 a atacat Kievul, omorând pe Askold şi Dir. Despre această întăritură, unificatorul triburilor slave ar fi spus: „Aceasta va fi mama cetăţilor ruseşti”.80 Pr. asist. Ioan Rămureanu, „Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări istorice”, în „Studii Teologice”, seria a II-a, IX (1957), nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 388-389. Cât priveşte mărturiile despre existenţa unei ierarhii superioare în această zonă, în secolul al IV-lea, amintim: participarea la Sinodul I Ecumenic (Niceea 325) a episcopului Cadmus din Bosforul Tauridei; Sfântul Ioan Hrisostom a hirotonit pentru goţi, pe la anul 400, pe „minunatul episcop Unilas” (ό Ούνίλας ό έπίσκοπος ό θαυμάσιος), scriindu-i despre aceasta diaconiţei Olimpiada. 81 Ibidem, p. 390.
slavilor din nord, „rhosii”, pe la anul 825, mai întâi în regiunea Niprului şi
Donului, după care au devastat oraşul Sugdeea din Crimeea82.
Aceste atacuri sporadice au silit, totuşi, diplomaţia bizantină să caute o
alianţă cu chazarii, popor ce reprezenta o forţă la vremea respectivă în stepele
din nordul Mării Negre. Acest fapt se întâmpla la anul 833, în acelaşi timp
ridicându-se şi cetatea Sarkel, de către împăratul Teofil I (829-842), pentru
apărarea chazarilor. Totuşi, la 18 iunie 860, slavii de pe cursul mijlociu al
Niprului, îmbarcaţi pe 200 de corăbii, conduşi de prinţii Askold şi Dir, au
atacat Constantinopolul83. Se ştie că în urma acestei ofensive a fost trimis în
misiune diplomatică la chazari Constantin-Chiril, pentru a încerca o reapropiere
de aceştia.
Bizantinii şi-au dat repede seama de insuficienţa acestei alianţe politice şi
s-au gândit la orientarea triburilor slave din nordul Mării Negre spre
Constantinopol, prin atragerea în sfera creştinismului răsăritean. Pe de altă
parte, slavii înşişi, văzând că şi bulgarii au îmbrăţişat religia creştină în anul 864
şi temându-se de o încercuire, au intrat în tratative cu bizantinii şi „s-au aşezat
cu dragoste în rândul oamenilor supuşi şi ospitalieri, în loc de jaful şi marea
îndrăzneală contra noastră, cum făceau până de curând”84. Plecând de la
menţiunile făcute de patriarhul Fotie în „Enciclica” sa către confraţii orientali,
din anul 867, şi de la „Panegiricul împăratului Vasile I”, scris de către
Constantin al VII-lea Porfirogenetul85, s-a tras concluzia că pe la anul 865, a fost
hirotonit pentru slavii din nordul Mării Negre un arhiepiscop, care se pare că se
numea Mihail86. În ceea ce priveşte oraşul în care arhiepiscopul grec şi-a stabilit
82 Ibidem, pp. 390-391.83 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., pp. 44-45. Datarea acestui atac la anul 866 de către cronicar este greşită.84 Prof. dr. Teodor M. Popescu, „Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali (867). Traducere adnotată”, în „Studii Teologice”, I (1930), nr. 2, p. 72.85 PG 109, col. 360.86 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 393-394. Constantin al VII-lea Porfirogenetul atribuie meritul acestei acţiuni patriarhului Ignatie şi indirect bunicului său, Vasile I Macedoneanul. Ştirea este falsă deoarece Fotie, precum am amintim vorbeşte despre aceste fapte pe la anul 867 în „Enciclica” sa către patriarhii orientali şi, de asemenea, într-o scrisoare către episcopul Antonie al Bosforului, în Chersonesul Tauric. Aici, îşi exprima bucuria că Pontul Euxin, „odinioară atât de puţin accesibil înrâuririi creştine, a devenit nu numai primitor al misiunii, ci chiar pios”. În acest sens, a se vedea Venance Grumel, op. cit., p. 94.
reşedinţa nu știm nimic sigur, dar se presupune că ar fi fost Kievul, cel mai
important centru zonal şi locul de unde conduceau cei doi prinţi care atacaseră
Constantinopolul în anul 860. De asemenea, nu deţinem nici o ştire ulterioară
despre situaţia acestei prime arhiepiscopii a ruşilor.
Dar, după cum am amintit, în anul 880, Kievul a fost cucerit de Oleg,
fratele lui Rurik, care era păgân. Putem deci conchide că venirea acestuia a
născut o reacţie păgână la nou înfiinţata comunitate creştină. În timpul
tulburărilor pricinuite de schimbarea politică, această mică eparhie a fost
complet nimicită, iar arhiepiscopul grec alungat sau chiar încoronat cu moarte
martirică87. Toate ipotezele noastre sunt întărite de linia politicii externe
adoptată de noul conducător şi de urmaşul lui, Igor. Astfel, în anul 907, Oleg a
atacat Constantinopolul cu 2.000 de corăbii. Pentru a împiedica un dezastru,
împăratul Leon al VI-lea Filosoful (886-912), a încheiat un tratat comercial
foarte avantajos pentru ruşi. Din textul acestuia aflăm că la acea vreme supuşii
lui Oleg erau încă păgâni, pentru că la sfârşit, ca o întărire a păcii, au jurat pe
armele lor, pe Perun, zeul lor, şi pe Volos, zeul turmelor88. Apoi, urmaşul
acestuia, Igor, a încercat în alte două rânduri cucerirea Bizanţului, în anii 941 şi
944. Ca urmare a celei de-a doua expediţii s-a încheiat o pace despre care aflăm
amănunte interesante din „Cronica a lui Nestor”. Astfel, la legarea jurământului,
emisarii lui Igor au spus: „Dacă din partea ruşilor se va gândi cineva să
sfărâme această prietenie, toţi câţi au primit Botezul să-şi primească de la
Dumnezeu Atotputernicul, pedeapsa în viaţa aceasta sau în cea viitoare; toţi,
însă, care nu sunt botezaţi să nu-i ajute Dumnezeu sau Perun; scuturile lor să
nu-i protejeze, să cadă de propriile lor săbii, de propriile lor săgeţi şi de alte
arme şi să ajungă robi în această viaţă şi în cea viitoare”89. Tot din aceeaşi
sursă aflăm că exista la Kiev o catedrală închinată Sfântului Ilie, care îşi primise
numele după cel al bisericii din cartierul Mamas din Constantinopol, dăruită de
87 Ibidem, p. 395.88 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 50.89 Ibidem, p. 60.
bizantini comercianţilor ruşi, în anul 907, pentru satisfacerea nevoilor lor
spirituale.
Mai apoi, în anul 945, principele rus Igor a murit în războiul purtat
împotriva tribului slav al drevlienilor, iar soţia sa, Olga (945-957), a condus
regenţa pe timpul minoratului fiului lor Sviatoslav (957-972). Această
principesă a Kievului a primit Sfântul Botez în anii 954-955, cel mai probabil de
la un preot din comunitatea varego-rusă existentă aici90. Cronicarii bizantini G.
Kedrenos şi I. Zonaras, precum şi cel rus, Nestor, afirmă că aceste evenimente
s-au întâmplat în anul 957, în timpul vizitei la Constantinopol a Olgăi, aceasta
primind Botezul de la patriarhul Polieuct (956-970) şi numele de Elena după
soţia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul91. Autorul lucrării „De
administrando imperio„, relatează în amănunt episodul primirii solemne în
Constantinopol a principesei kievene în toamna anului 957. Aici aflăm că Olga
era însoţită de o numeroasă suită, în rândul căreia se găsea şi preotul Grigorie (ό
παπάς Γρηγόριος), probabil duhovnicul ei92. Ipoteza precum că triburile care au
format viitorul popor rus ar fi fost creştinate de fraţii Constantin-Chiril şi
Metodie, între anii 843-862, o considerăm cu totul neconformă adevărului
istoric; ea este doar o încercare de a da o vechime şi o autoritate mai mare
Bisericii Ruse93.
Cu tot zelul său pentru creştinism, dovedit prin construirea unor biserici
în apropierea capitalei sale94, cneaghina Olga nu a reuşit să-şi convingă fiul de
superioritatea acestei religii. Conjunctura de moment a anului 967, când
bizantinii au fost atacați de bulgari, l-a adus pe Sviatoslav până la Pereiaslaveţ,
localitate situată de istorici între actualele oraşe româneşti Cernavodă şi
Hârşova, ca aliat al Imperiului. Impresionat de zona aceasta, în anul 969, scria 90 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 397. 91 Ibidem, p. 397.92 Ibidem.93 Ibidem, p. 398 În perioada dintre anii 843 şi 860, când, de fapt, a plecat Constantin în misiune la chazari (şi nu la triburile slave din jurul Kievului cum susţine autorul) se cunosc alte fapte săvârşite de acest mare misionar, care nu au nici o legătură cu acest teritoriu.94 Ibidem, p. 398. Din „Cronica” scrisă de Nikon reiese că principesa Olga a construit în satul ei natal, Budutino, o biserică închinată Sfintei Fecioare.
mamei sale, Olga: „Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la Dunăre, în
Pereiaslaveţ, aici este centrul ţării mele. Aici se adună toate bogăţiile: din
Grecia aur, ţesături, vin şi diferite fructe; din Boemia şi Ungaria argint şi cai;
din Rusia blănuri şi ceară, miere şi sclavi”95. După numai doi ani, Sviatoslav a
fost nevoit să părăsească teritoriul bulgar în urma înfrângerii suferită la
Durostorum din partea bizantinilor. El a fost omorât de tribul pecenegilor pe
drumul de întoarcere spre Kiev, în anul 973.
Această şedere de aproximativ 4 ani în zona gurilor Dunării ne
îndreptăţeşte să presupunem o mai mare deschidere a ruşilor faţă de religia
creştină. Fiind înrudiţi cu poporul bulgar şi vorbind o limbă asemănătoare, este
sigur că asupra ruşilor s-a exercitat o puternică înrâurire de nuanţă creştină.
Despre numărul mare al adepţilor lui Hristos în Statul kievean, pe la anul 972,
ne informează cronicarul apusean Cosma de Praga96.
La moartea lui Sviatoslav statul rus a fost împărţit între cei 3 fii ai
acestuia astfel: Iaropolk conducea la Kiev, Vladimir la Novgorod iar Oleg
stăpânea tribul drevlienilor. Iaropolk a reuşit să îl asasineze pe Oleg, în anul
975, dar la rândul său a fost nimicit de o armată condusă de Vladimir în anul
978. În urma acestor răsturnări de situaţie, Vladimir a devenit singur stăpânitor
peste teritoriile ruseşti (980-1015), avându-şi reşedinţa la Kiev. În toată această
campanie, noul conducător fusese sprijinit de principele scandinav al Norvegiei,
Olaf Tryggwison.
După cum citim în „Cronica lui Nestor”, odată cu intrarea în Kiev a
lui Vladimir s-a produs o reînviorare a păgânismului: s-au restaurat templele şi
statuile zeilor, în mare parte distruse în timpul bunicii sale, Olga97. Această
atitudine defavorabilă creştinismului nu a durat mult. Visul unei înrudiri cu
familia imperială din Constantinopol a început să frământe mintea lui Vladimir,
dar pentru aceasta era conştient de necesitatea primirii Botezului creştin.
95 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 73.96 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 400.97 Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 80.
Acelaşi cronicar Nestor ne aduce numeroase informaţii, bineînţeles împletite cu
elemente legendare, despre misiunile creştine sau necreştine venite la Curtea de
la Kiev. În cele din urmă au fost aleşi grecii, unde ruşii au şi trimis o impozantă
solie. La întoarcere, delegaţii povesteau în faţa cneazului: „Şi ne-am dus la
greci, şi ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor, şi nu mai
ştiam dacă ne găseam în cer ori pe pământ; căci pe pământ nu se găseşte nici o
atare privelişte, nici o atare frumuseţe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar
un lucru ştim că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor
este mai minunată decât în oricare altă ţară”98.
Studiul cronicilor ruse din secolul al XI-lea („Viaţa Sfântului Vladimir”
scrisă de călugărul Iacob, „Viaţa Sfinţilor Boris şi Gleb” şi „Omilia despre Lege
şi Har” a mitropolitului Ilarion), a relatărilor unor cronicari arabi (Yahya de
Antiohia şi Elmacini) precum şi informaţiile din aşa-numitele „sagas” islandeze
şi norvegiene, ne îndreptăţesc să datăm primirea Botezului de către Vladimir în
anul 987, la Kiev. În acest an situaţia politică din Imperiul Bizantin era deosebit
de grea, în primul rând datorită răscoalei condusă de uzurpatorul Bardas Focas.
Împăraţii legitimi, Vasile al II-lea şi Constantin al VIII-lea, au trimis la Curtea
lui Vladimir o misiune diplomatică, condusă de episcopul Pavel, pentru a-l
convinge să intervină în favoarea lor. Alături de solia bizantină a venit
la Kiev şi Olaf Tryggwison, ale cărui sfaturi au fost decisive pentru viitoarele
relaţii bizantino-ruse99. Este posibil ca Vladimir, pentru a impresiona, să fi
primit Botezul mai înainte de sosirea delegaţiei bizantine de la unul dintre
preoţii comunităţii creştine din Kiev. În orice caz el a îmbrăţişat creştinismul cel
mai târziu la venirea episcopului Pavel.
În schimbul ajutorului atât de necesar bizantinilor, Vladimir a îndrăznit să
ceara mâna porfirogenetei Ana, sora celor doi împăraţi. Cu toate că dezaprobau
şi numai ideea unei înrudiri cu un „barbar”, Vasile al II-lea şi Constantin al
VIII-lea au trebuit sa accepte condiţia cneazului rus. Flotila varego-rusă, 98 Ibidem, p. 98.99 Pr. asist. Ioan Rămureanu, art. cit., p. 403.
condusă de însuşi Vladimir, a înclinat hotărâtor balanţa în lupta care s-a dat la
Chrysopolis, spre sfârşitul anului 988. Conflictul intern în Imperiu a mai durat
câteva luni, până când uzurpatorul Bardas Focas a murit pe câmpul de luptă
la Abydos.
În răstimpul acestor bătălii s-a încheiat la Constantinopol căsătoria dintre
prinţesa Ana şi cneazul Vladimir. Însă, văzând pericolul îndepărtat, împăraţii
bizantini au încercat să se împotrivească celor hotărâte mai înainte şi au oprit-o
pe sora lor la Curtea imperială. Drept răspuns, Vladimir a cucerit Chersones-ul
(iunie 989), metropola posesiunilor bizantine în Crimeea. Această mişcare
strategică i-a făcut pe cei doi împăraţi să-şi dea seama de vulnerabilitatea lor şi
de necesitatea unei alianţe trainice cu ruşii. Astfel, în luna noiembrie a anului
989, porfirogeneta Ana, în vârstă de 26 de ani, părăseşte strălucitorul Bizanţ
pentru o ţară străină. Ea a fost însoţită de o impunătoare solie, din care nu
lipseau preoţi, episcopi şi mitropoliţi, care aduceau cu ei moaşte, icoane,
veşminte şi vase sfinte100. Întâlnirea a avut loc la Chersones, unde s-a discutat
retrocedarea oraşului şi trecerea trupelor varego-ruse în serviciul împăratului
din Constantinopol. Apoi, în primăvara anului 990, Vladimir, Ana mitropolitul
Chersones-ului şi o parte din clericii bizantini au plecat spre Kiev. Prin
eforturile acestora poporul rus a îmbrățișat în masă religia creştină, înfiinţându-
se episcopii la Kiev, Bielgorod, Cernigov, Novgorod, Rostov, Vladimir-
Wolhynsk, apoi la Poloţk şi Turov.
În anul 1011, soţia cneazului Vladimir a murit. Fără să rămână mult timp
văduv, acesta s-a recăsătorit cu nepoata împăratului Otto I cel Mare (936-973).
Cel care a facilitat pătrunderea creştinismului răsăritean la ruşi a murit la 15
iulie 1015, în satul Berestevo, în apropierea Kievului. Mitropolitul rus Ilarion,
în „Omilia despre Lege şi Har”, s-a adresat lui Vladimir spunându-i: „Scoală-te,
căci n-ai murit, pentru că tu nu poţi muri, creând în Hristos, izvor de viaţă
pentru lume. Scutură somnul tău, ridică ochii şi vezi cinstea pe care ţi-a
100 Ibidem, p. 404.
păstrat-o Domnul în ceruri şi slava pe care ţi-a făcut-o printre fiii tăi”101. În a
doua jumătate a secolului al XIII-lea (1250-1263), principele Vladimir a fost
canonizat, sărbătoarea lui fiind stabilită pentru data de 28 iulie. Cultul său a fost
recunoscut şi de Biserica Apuseană.
Înrudirea spre sfârşitul vieţii cu dinastia imperială a Apusului a condus pe
unii istorici bisericeşti romano-catolici la concluzia că poporul rus ar fi primit în
această perioadă o puternică înrâurire a creştinismului de rit occidental. Pentru
susţinerea tezei în cauză, istoricii apuseni vorbesc şi despre numeroasele
ambasade ale papilor Ioan al XV-lea (985-996) şi Silvestru al II-lea (999-1003)
la Kiev. Despre o influenţă a creştinismului latin la ruşi, venită din
Polonia, Germania şi ţările nordice, se poate vorbi, însă fără a se exagera.
Mărturii în acest sens avem atât în prima legislaţie bisericească rusă inspirată
din cea germană, cât şi în limbă: „поганство” – păgânism; „поганище” şi
„поганин” – păgân, din cuvântul latin „paganus”102.
Nici un cercetător serios nu poate trece peste adevărul istoric al creştinării
ruşilor de către Constantinopol. Reuşita acestei misiuni a însemnat nu numai
deschiderea unei noi epoci pentru Rusia kieveană, ci şi lărgirea sferei de
influenţă a Imperiului Bizantin spre nord. După căderea Constantinopolului sub
turci (1453), capitala rusă, Moscova, a fost cea care a primit numele de „a treia
Romă”, ducând mai departe faima vechiului Bizanţ de „campion al
creştinătăţii”.
101 Ibidem, p. 408.102 Ibidem, p. 407.