Sa nu-L rastignim iarasi 1999 - 3.pdf · CUPRINS OMEGA Sfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)...

CUPRINS

OMEGASfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)

33 Sfârşitul lumii Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu39 Bebeluşul Satanei!?40 A doua venire a lui Hristos Arhim. Teofil Părăian42 “Pregătiri” pentru sfârşitul lumii la Ierusalim

Actualitatea religioasă43 Ştiri din lumea creştină44 Kossovo: Scrisoare deschisă către Bill Clinton ÎPS Pavlos

45 Ne răspunde părintele Teofil Părăian

46 CARTEA PRIN POŞTĂ49 Poşta redacţiei50 Abonamente. Difuzori

Pace tie, cititorule!

CREDINŢĂ

24

12

Veniţi la Mine !Gânduri de Rusalii (unde mai sunt limbile de foc?)Realizarea sfinţeniei - o obligaţie pentru toţicreştinii

Războiul nevăzut. IsihasmulMaica Domnului - patroana Muntelui Athos şiocrotitoarea călugărilor

Arsenie BocaPr. Prof. Ion Bunea

Dumitru Stăniloae

CALEA

SPERANŢĂ

14

21

Istoria religiilor. EcumenismIisus Hristos - Calea (Modelul) mileniului trei

Ştiinţă şi religie. Medicină creştinăAşa zisele terapii psihice

Pr. Prof. C. Galeriu

Roy Livesey

ADEVĂRUL

IUBIRE

28

3132

Dumnezeu este iubire. Dragostea dintâiSă răspundem iubirii lui Dumnezeu cu iubireanoastră

Biserica şi societatea. Familia creştinăUn lucru care trebuie:să trăim în pace (5)Poezii

Pr. Miron Mihăilescu

Corneliu C.Maria S.

VIAŢA

4 Porunca Iubirii 3 / 1999

Veniti la Mine !,

Realizarea sfinþenieiO obligaţie pentru toţi creştinii

Pr. prof. Ion BuneaSfinţenia este asemănarea cu

Dumnezeu

În mod frecvent, cuvintele sunt făurite în funcţie de realităţile comune ale lumii. Spreexemplu, termenii: înţelepciune, putere, iubire ş.a.,au analogii cu viaţa oamenilor. Numai conceptulde sfinţenie nu are referinţe în uman; sfinţeniaeste proprie numai lui Dumnezeu. “Sfânt estenumele Lui” (Isaia 57,15). Creatura nu aresfinţenie decât prin participare şi această starese câştigă cu mari eforturi şi sacrificii, de aceea econsiderată ca fiind apanajul unor fiinţe dedimensiuni spirituale şi morale ieşite din comun.Obişnuit, când se vorbeşte de sfinţi şi de sfinţenie,lumea se gândeşte la ieremiţi, stâlpnici, iluminaţi,“egali îngerilor”. Pentru mulţi, sfinţenia pareperimată, inadaptabilă ritmului sincopat al vieţiimoderne…

Ar fi un nonsens să limităm sfinţenia numaila anumite persoane şi la o anumită perioadă detimp. Ea se cere tuturor creştinilor, potrivitcomandamentului scripturistic: “Fiţi sfinţi, pentrucă Eu sunt sfânt” (I Petru 1,16; Levitic 11,44;19,2; 20,7; Psalmul 19,10). Participând la viaţalui Hristos — Care este sfinţenia prin excelenţă— credinciosul intră într-un proces detransfigurare a persoanei sale, iar sfinţenia devine,pentru el, un aspect complementar şi indispensabilal actului mântuirii. “Din El doar sunteţi voi înHristos Iisus, Care pentru noi s-a făcutînţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şisfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1,30).

Între trăsăturile esenţiale ale spiritualităţiicreştine, se numără — în primul rând —caracterul ei hristocentric. Viaţa spirituală seconstruieşte în jurul unirii cu Hristos. “Mie avieţui este Hristos şi a muri câştig” (Filipeni1,21). Acest sens al vieţii creştine rezultă din

însăşi întruparea Mântuitorului; actul acesta estedefinit răscumpărare, înfiere, refacere a chipuluilui Dumnezeu şi realizare a asemănării cuDumnezeu până la îndumnezeire, în şi prinHristos. Sfântul Atanasie zice că: “Dumnezeu s-afăcut om, cu scopul ca omul să poată deveniDumnezeu după har”, adică să poată participala sfinţenia lui Dumnezeu (II Petru 1,4).

În miezul spiritualităţii creştine — îndeosebiortodoxe — şi în indisolubilă legătură cu caracterulei hristocentric, stă idealul sfinţeniei. Pentrucreştini în general şi pentru ortodocşi în special,obiectivul pe care trebuie să-l urmărească — cuprecădere — este asemănarea cu Dumnezeu,participare la Dumnezeire, la Cel ce este, careeste veşnic şi care ne solicită spre veşnicie. Estescopul pe care creştinii sunt îndatoraţi să-lurmărească fără întrerupere, sfinţenia fiind ocoordonată a mântuirii. Însăşi menirea Bisericiieste să sfinţească această lume. O poate faceprin propriile ei mijloace care sunt mijloaceleharului. Căile care duc la această ţintă sunt celeale credinţei, nădejdii şi dragostei. Câştigat darulfără egal al sfinţeniei, din el decurg toate celelalte,“căci nu poate fi nefericită, nici nedreaptă,nici nemulţumită lumea transfigurată prindarul sfinţeniei”.

Sfinţenia în Vechiul şi Noul Testament

În creştinism, sfinţenia are un conţinut incomparabil superior celui pe care i-l dădeaupăgânii. Păgânii preamăreau pe cei ce seconduceau în viaţă după propriile lor precepte şimureau tot potrivit cu acestea. În religiile păgâne,sacrul nu are caracter de persoană. Alta esteviziunea biblică despre sfinţenie. Astfel, în VechiulTestament, sfinţenia deplină este atribuită lui

Dumnezeu ca persoană, El fiind izvorul sfinţeniei.

5 3 / 1999 Porunca Iubirii

Cei ce împlinesc “Legea” lui Dumnezeu sunt sfinţi.Termenul de “Sfânt” se atribuie prin alegerea şiconsacrarea lor spre slujirea lui Dumnezeu.

În Noul Testament, sfinţenia apare într-oformă nouă, spiritualizată. Dumnezeu e numit sfânt(Ioan 17,11; I Petru 1,15,18), adică desăvârşit. Aicisfinţenia se descoperă în persoana divino-umanăa Mântuitorului Iisus Hristos. Îngerul care vesteştepe Maria că va fi Născătoare de Dumnezeu, Îlnumeşte “Sfântul” şi “Fiul lui Dumnezeu” (Luca1,35; Fapte 4,27,30). În Noul Testament sfinţeniaprimeşte o dimensiune nouă, interioară, indicatăprin termenul desăvârşire. “Fiţi desăvârşiţi,precum tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşiteste” (Matei 5,48). Sfinţenia s-a întrupat în a douaPersoană a Sfintei Treimi, urmând ca ea sărodească în mii şi milioane de sfinţi, adică sămeargă pe acest drum toţi cei ce vor să ajungădesăvârşirea, să guste aroma mântuirii.Posibilitatea desăvârşirii ne este dată numai înîncorporarea şi rămânerea noastră în Hristos (Ioan15,5), Care s-a făcut pentru noi îndreptare şisfinţenie (I Corinteni 1,30). Fiind încorporaţi înHristos – prin Botez – El lucrează, prin DuhulSfânt, asupra celor ce-L acceptă şi-L mărturisesc,“ridicându-i la starea umanităţii Sale înviateşi îndumnezeite şi promovându-i într-o uniretot mai intimă cu Sine şi între ei întreolaltă”.Dobândirea stării harice a sfinţeniei se realizeazăîn Biserică, care e trupul lui Hristos; aici e mediulîn care lucrează Hristos şi se afirmă ca o prezenţăreală prin Duhul Sfânt, prin cuvântul Său, SfinteleTaine şi prin Sfintele Ierurgii.

În Noul Testament, sfinţenia apare ca oînnoire reală a întregii fiinţe a credinciosului. Aicisfinţenia nu rezultă din îndeplinirea anumitor rituri,ci din împlinirea integrală a voii lui Dumnezeu, dinînlăturarea păcatului şi săvârşirea permanentă abinelui. Ea are caracter sacramental şi-şi careînceputul şi temelia în Botez, prin care noi devenimrealmente o creatură nouă, suntem sfinţi. Sfinţeniasacramentală aparţine tuturor creştinilor, tuturorcelor botezaţi. Cei botezaţi devin sfinţi în Hristos,sfinţi prin participare la sfinţenia lui Hristos, deaceea creştinii sunt numiţi, dintru început, sfinţi.Ei sunt consacraţi lui Dumnezeu şi chemaţi să sedesăvârşească în sfinţenie, prin strădaniepersonală. Acesta-i motivul pentru care SfântulApostol Pavel se adresează în epistolele lui: “Celorsfinţiţi în Hristos” sau “Sfinţilor”. Evident,

creştinii din Roma, Corint, Efes, Colose, Filipi,Tesalonic nu erau desăvârşiţi din punct de vederemoral, dar erau numiţi sfinţi, fiindcă fuseseră sfinţiţiprin Botez şi prin celelalte Taine, chemaţi să sedesăvârşească în continuare.

Sfinţenia sacramentală este un dat potenţial,este o sfinţenie în germene, care trebuie să sedezvolte în sfinţenia morală. Prin Botez, ne-ameliberat de robia păcatului şi am dobândit putereanecesară de a fi biruitori, în viitor, asupra lui, de aduce o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, o viaţăsfântă. Germenele sfinţeniei, primit la Botez,trebuie să crească şi să rodească într-o viaţăsfântă. Sfinţenia morală personală este un idealde cucerit ce izvorăşte în mod firesc din naştereala o viaţă nouă pe care o inaugurăm prin Botez.De aceea se spune că dacă suntem ai luiDumnezeu după har, să fim “fără prihană şicuraţi, fii ai lui nepătaţi”, dacă participăm lasfinţenia lui Hristos, să ne şi asemănăm Lui întrutoate (Filipeni 2,15; Efeseni 4,12; Coloseni 1,10; ITesaloniceni 2,12; Romani 16,2).

Sfinţenia obiectivă şi subiectivă.“Să ne împărtăşim din sfinţenia Lui”

Între atributele morale ale lui Dumnezeu – prin care se demonstrează desăvârşireadumnezeiască – este şi sfinţenia. Ea constă înacordul lui Dumnezeu cu fiinţa Lui, deci este osfinţenie fiinţială. Sfinţenia aparţine tuturorPersoanelor Sfintei Treimi. Nouă ni s-a revelatsfinţenia prin Fiul. El este sfinţenia divină întrupatăîn chip de om, în cuvânt, faptă şi viaţă omenească.Hristos este Binele absolut întrupat, este sfinţeniaînsăşi înomenită. “Sfinţenia Lui nu-i o sfinţenieparticipată, nici o sfinţenie dobândită, ci ea îiaparţine în chip fiinţial. El este identic cusfinţenia însăşi, plenitudinea sfinţeniei”.Acesta-i sensul obiectiv al sfinţeniei.

Sfinţenia divină însă nu s-a întrupat spre astârni admiraţia noastră, ci ca să ne sfinţească şipe noi, “ca să ne împărtăşim din sfinţenia Lui”(Evrei 10,10). Dacă noi am fost încorporaţi înrealitatea trupului Mântuitorului, suntem îndatoraţisă-L întrupăm pe Hristos în noi, să fim într-ocomuniune permanentă cu El. E sfânt Dumnezeu,dar sfânt devine şi omul care se uneşte şi trăieşteîn comuniune cu El. Credinciosul îşi trage sevasfinţeniei din Hristos şi o realizează în Biserică

prin lucrarea Sfântului Duh. E o concentrare


aici a tuturor forţelor subiectului ca sfinţeniabaptismală să progreseze, prin îngemănareastrădaniei personale cu harul divin. Acesta-isensul subiectiv (personal) şi dinamic înacelaşi timp, al sfinţeniei, adică ea implică un procesinterior de curăţire a oricăror miasme dăunătoareşi o vieţuire deplină conform voii celei sfinte a luiDumnezeu.

Căile de realizare ale sfinţenieisubiective (personale)

Câştigarea sfinţeniei personale constituie o obligaţie pentru toţi creştinii. Toţi auîndatorirea să conlucreze efectiv cu energiilenecreate ale harului divin, pentru ca sâmburelesfinţeniei baptimismale să fie fructificat. Aceastăluptă de cucerire a desăvârşirii morale, a sfinţenieivieţii, este asemănată de Sf. Apostol Pavel culupta alergătorului în arenă. Acesta nu priveşte înurmă, ci priveşte drept înainte spre ţintă. Aşaprocedează şi credinciosul conştient de menirealui, nu priveşte în urmă ci înainte, aleargă la ţintă,“la răsplata dumnezeieştii chemări de sus, întruHristos Iisus” (Filipeni 3,14), adică tinde să obţinădarul sfinţeniei. Scopul lui este să ajungă “la stareade bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13) sau laasemănarea cu Dumnezeu.

Potrivit părerii majorităţii Sfinţilor Părinţi,pentru a realiza sfinţenia personală saudesăvârşirea morală, avem la îndemână trei căisau trepte pe care să le parcurgem:a) pruncia duhovnicească;b) creşterea sau sporirea duhovnicească;c) sfinţenia propriu-zisă.

a) Pruncia duhovnicească. După îndreptareaprin Botez, prima treaptă ce urmează s-o urcămeste pruncia duhovnicească. Ea este stareaomului renăscut prin baia naşterii celei de a doua— Botezul. Este ştiut că prin Botez neofitul devinefăptură nouă, se îngroapă cu Hristos, ca să înviecu El la viaţă nouă. Voinţa lui fiind dezlegată delegăturile păcatului, creştinul poate săvârşi acumbinele, dar energia lui este încă firavă,neîndestulătoare, asemenea aceleia a unui conva-lescent după o boală grea. El are credinţa înHristos, dar îi lipseşte antrenamentul în săvârşireavirtuţilor. În această stare, creştinul se poticneşteuşor, ca atare i se cere efort susţinut spre a rămânetotdeauna mort păcatului. E adevărat că a fost

înfrântă stăpânirea păcatului, dar a rămasînclinarea firii spre rău, aşa cum se exprimă Sf.Apostol Pavel: “Trupul pofteşte împotrivaduhului, iar duhul împotriva trupului, căciacestea se împotrivesc unul altuia, ca să nufaceţi ceea ce aţi voi” (Galateni 5,17). Celor cese găsesc pe treapta prunciei duhovniceşti, leadresează Sf. Apostol Pavel îndemnul: “Aşa căcelui ce i se pare că stă, să ia seama să nucadă” (I Corinteni 10,12).

Sfântul Simion Noul Teolog afirmă că prinBotez ni s-a dat energia divină; ea ne-a fost datăspre a deveni fii ai lui Dumnezeu, de aceea secere actualizarea ei, fructificarea ei. Aici intervineputerea voinţei de a asculta chemările duhului sauapetiturile senzoriale ale trupului. “Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatulprin cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dara urma sau a nu urma poruncile, a lăsat învoia noastră liberă” (Marcu Ascetul – Desprebotez).

Prin Botez, chipul lui Dumnezeu s-a curăţitşi luminat asemenea chipurilor sfinţilor de pe pereţiibisericilor, care apar cu încetul de sub stratul defuningine, când sunt spălate. După Botez, creştinule numai la poalele muntelui Taborului, de undeîncepe urcuşul anevoios spre înălţimile desăvârşirii,care începe aici în imanenţă, dar de sfârşit sfârşeşteîn cer. E un drum lung până la piscul asemănăriicu Dumnezeu.

b) Creşterea sau sporirea duhovniceascăconstă în străduinţa creştinului de a săvârşi în chiptot mai regulat virtuţile, cerute de credinţă şi ajutatede har. Sporirea duhovnicească este similară cucreşterea florilor. Florile au nevoie de aer, soare,lumină şi umezeală, altfel se ofilesc, tânjesc şi nuajung la maturizare, spre a-şi da rodul. Aşa este şicu dezvoltarea spirituală şi morală a credinciosului,se cere să fie neîntrerupt supravegheată, energiadin el călăuzită spre împărăţia binelui, sprepracticarea virtuţii. Tânărului din Sf. Evanghelie– care voia să ştie ce trebuie să facă spre a atingedesăvârşirea – Mântuitorul îi spune că stă în vrerealui să atingă această culme, păzind poruncile (Matei,19,16–17). Aceasta-i faza zidirii duhovniceşti acredinciosului; acesta se întăreşte în săvârşireafaptelor bune în aşa fel încât nu mai e uşor să fieclătinat de ispite, chiar dacă acestea sunt puternice.

Lucrează în cel botezat harul divin, dar şi


străduinţa credinciosului, ştiind că de el depindedesăvârşirea şi mântuirea sa. “... Lucraţi cu fricăşi cu cutremur la mântuirea voastră”, zice Sf.Apostol Pavel (Filipeni 2,12).

Cu toate acestea creştinul – şi în această stare– poate cădea în păcat, ţinând seama de faptul căvirtutea lui nu e atât de desăvârşită încât să-l poatăferi cu totul de păcat. El poate cădea în păcat,fiindcă voinţa lui încă nu-i aşa de puternică ca săse poată împotrivi ispitelor. Sf. Diadoh al Foticeiiexplică această stare a creştinului astfel: “Cândcineva stă în vreme de iarnă într-un locoarecare, sub cerul liber, privind la începutulzilei cu faţa spre răsărit, partea dinaintea sase încălzeşte de soare, dar cea din spaterămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarelenu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şicei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti,îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt,din care pricină şi inima începe să rodeascăcugetării duhovniceşti, dar părţile din afarăale ei rămân de cugetă după trup, deoareceîncă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii”.

Când se întâmplă o descumpănire în viaţacredinciosului – în timpul păşirii lui pe treapta spoririiduhovniceşti – există o modalitate de redresare avieţii lui morale. Este convertirea, actul derenaştere spirituală, înfrângerea “omului vechi”(Efeseni 4,22), cu firea lui prihănită şi zămislirea“omului nou” (Efeseni 2,15; 4,24; Coloseni 3,9),îndreptat spre sfinţenie. Sfinţii Părinţi comenteazăcu mare plăcere şi cu deosebit interes “parabolafiului risipitor”, care scoate în relief actul ce punelucrarea umană înăuntrul lucrării divine. De o parte,căinţa fiului risipitor şi hotărârea lui de a se întoarcela tatăl său (“venindu-şi în sine”, “s-a sculat şia mers la tatăl său”), de altă parte iertarea şibucuria tatălui (“i s-a făcut milă”, “a căzut pegâtul lui şi l-a sărutat”).

Într-adevăr când păcatul pune stavilă creşteriiîn viaţa duhovnicească, calea redresării estelepădarea de urâciunea lui şi asimilarea unui duhnou de vieţuire. Aici trebuie să căutăm motivulpentru care Mântuitorul se îndreaptă spre toţipăcătoşii, cerându-le să deteste murdăria păcatului,să facă un act de abjurare a lui prin pocăinţă şisă-şi schimbe cu desăvârşire concepţia despre lumeşi viaţă în sens creştin. Este ştiut că lacrima decăinţă nu dă greş niciodată; ea este foc curăţitor,

e diamantul ţâşnit din învolburarea lăuntrică a fiinţeiumane cu roade nedesminţite în ogorul sfinţirii – amântuirii. Prin lacrimile de căinţă e chemat harulizbăvitor al lui Dumnezeu ce nu întârzie să se re-verse cu îmbelşugare peste orice făpturăomenească mistuită de dorul mântuirii. Pe dreptcuvânt spune Sf. Apostol Pavel: “Tristeţea în faţalui Dumnezeu este căinţă pentru mântuire”(IICorinteni 7,16).

Desprinderea din cătuşele păcatului schimbăstarea de depresiune – pricinuită de urgia păcatului– în bucurie şi linişte. Sub apăsarea păcatului,subiectul era dominat de sentimentul uneidezagregări; liber de povara păcatului, este dominatde sentimentul unei învieri, “semn că este făpturănouă ce se orientează spre porţile deschise aleunei lumi noi”. La lumina acestei noi realităţi“totul se ordonează ca într-o poezie genială.Este primăvara religioasă a unei tonalităţivesele. Ca mugurii plini de sevă, fiinţa umanăse simte dilatată de o bucurie uimitoare, de osimpatie spontană pentru toţi şi pentrufiecare... Trăieşte într-o sărbătoare, iluminatăde mii de lumini, care îi înlesnesc să vadă faţasurâzătoare a Tatălui ce iese în întâmpinareafiului său” (Paul Evdokimov, Vârstele vieţiispirituale).

c) Sfinţenia propriu-zisă. “Dezbrăcându-se deomul cel vechi dimpreună cu faptele lui”(Coloseni 3,9), credinciosul poate păşi pe o nouătreaptă a desăvârşirii morale. Este treapta“bărbatul desăvârşit”, a sfinţeniei, aasemănării cu Dumnezeu.

Pe ultima treaptă a desăvârşirii morale aicipe pământ, sufletul creştinului – scăldat îndragostea lui Hristos – pune stăpânire deplină peapetiturile trupului, iar virtutea atinge cota maximă.Starea aceasta de desăvârşire trebuie să fie idealulfiecărui creştin, fiindcă potrivit cuvintelor Sf.Apostol Pavel, în vederea realizării acesteiperfecţiuni, Dumnezeu a aşezat “pe unii apostoli,pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pealţii păstori spre desăvârşirea sfinţilor, pentrulucrul slujirii, pentru zidirea trupului luiHristos, până vom ajunge la starea (statura)de bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,11–15).

Starea aceasta de desăvârşireduhovnicească, deci de sfinţenie, are anumite


caracteristici. Ea asigură creştinului o deplină linişteşi armonie interioară, când sufletul nu mai estetulburat de ispite, nici măcar în cugetul lui, a ajunsla vechea lui frumuseţe, în starea lui adamică.Ajuns la virtutea nepătimirii sau apathia, sufletulse lasă inundat de o înaltă iubire faţă de Dumnezeuşi faţă de aproapele, harul copleşind cu efluviilelui fiinţa perfecţiunii, s-a ridicat de la chipul luiDumnezeu (restabilit în el prin Sf. Botez) laasemănarea cu Dumnezeu.

În starea de nepătimire, creştinul a realizatidealul suprem, asemănarea cu Dumnezeu, adevenit Dumnezeu după har, fiul lui Dumnezeu prinadopţiune. Harul face din sufletul credinciosuluivatra lucrării harice, îl face teofor, îlîndumnezeieşte, îl face “părtaş dumnezeieştii firi”(II Petru 1,14). Aceasta-i ceea ce spiritualitateaortodoxă numeşte theosis, îndumnezeire,transfigurare, “transpunerea lumii în împărăţia dehar a sfinţeniei, în bucuria şi nădejdea învierii”.

Îndumnezeirea – idealul prin excelenţă alcreştinului ortodox – constă în pătrunderea întregiinoastre fiinţe de energiile îndumnezeitoare alaDuhului Sfânt. Omul rămâne creatură, chiardevenind “creatură nouă”, prin îndumnezeire.Deplina îndumnezeire e opera zilei a opta, pe caresfinţii o manifestă prin anticipaţie. Un sfânt nu estesupraom, ci pur şi simplu “acela care a realizatasemănarea cu Dumnezeu prin credinţa şiiubirea sa şi care nu încetează a fi o rugăciuneîntrupată, o doxologie a Dumnezeului său”(Paul Evdokimov).

Îndumnezeirea începe în prezent; ea esteoferită tuturor prin mijlocirea Sfintelor Taine,îndeosebi prin Sfânta Euharistie. “Îndumnezeireae trecerea omului de la lucrările create la celenecreate, la nivelul energiilor divine. Deaceasta se împărtăşeşte omul, nu de fiinţadumnezeiască. Aşa se înţelege cum omulasimilează tot mai mult din energiile divine, fărăca această asimilare să se termine vreodată,întrucât niciodată nu-şi va asimila însuşiizvorul lor, adică fiinţa divină, ca să devinăDumnezeu după fiinţă sau un alt Hristos. Pemăsură ce omul sporeşte în capacitatea de ase face subiect al unor energii divine tot maiîmbelşugate, i se descoperă aceste energii dinfiinţa divină într-o amploare şi mai mare” (D.Stăniloae). Desăvârşirea morală a creştinului nue încheiată niciodată în viaţa pământească; în

viaţa viitoare ajunge la desăvârşirea deplină. Înviaţa viitoare va înceta desăvârşirea prin lucrareanoastră, dar nu va înceta desăvârşirea prin har.Ne-o spune Sf. Maxim Mărturisitorul: “Dupăaceastă viaţă vom înceta de a mai lucravirtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noibucurându-se îndumnezeirea după har, ca orăsplată pentru ele. Căci lucrareadumnezeiască în noi, fiind mai presus de fire,e fără hotar”.

Chipul sfinţeniei. Caracteristici

Un inspirat teolog a definit sfinţenia ca o coborâre a puterii divine în subiectul uman şide înălţare a subiectului uman până la unirea cusubiectul divin. Acest proces lăuntric de unire cudumnezeirea se petrece în Biserică, în primul rând,în Biserica temporală, care este “Bisericadevenirii în sfinţenie, a ostenelilor şinevoinţelor pentru această sfinţenie, acălătoriei fierbinţi spre împărăţie. Ea esteBiserica păcătoşilor şi sfinţilor laolaltă, în carecredincioşii fac eforturi spre a-şi asuma chipuldumnezeiesc al lui Hristos” (N. Buzescu).

Creatura nu-şi are sfinţenia prin propria sanatură, ci prin participare. Unicul Sfânt prin naturaSa este Hristos; membrele Sale nu sunt sfinte decâtprin participarea la această unică sfinţenie. Energiasfinţeniei divine este foc curăţitor care arde oricenecurăţie; ea purifică, îl face pe om sfânt,asemenea sfinţeniei lui Dumnezeu. Această acţiunede purificare aparţine Tainelor şi ierurgiilor, graţiecărora firea omenească este înălţată la o treaptămai presus de fire, depăşind starea de creatură.Această caracteristică este exprimată bogat înimnologia Mineielor. Astfel, într-un loc din “Mineiulpe ianuarie”, această idee este exprimată astfel:“Rupând legăturile firii, cu vieţuirea ta cea maipresus de fire şi curată, de Dumnezeupurtătorul, ai câştigat lucrarea celor mai presusde fire”. Puritatea pe care o aduce sfinţenia şivirtuţile ce sunt legate de ea, încă nu definescesenţa sfinţeniei. Sfinţenia este, întâi de toate, ostrălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu princei ce se străduiesc în aceste virtuţi; sfinţenia esteo transparenţă a luminii dumnezeieşti. “Sfinţiipoartă chipul lui Hristos Cel ce ne comunicăprin umanitatea Sa sfinţenia şi strălucireaSfintei Treimi sau iubirea desăvârşită în sânul

ei”(D. Stăniloae).


În cărţile de cult sfântul se numeşte heruvim, pentrucă heruvimii se găsesc în unitate directă cu Hristos.Ei şi-au concentrat eforturile pe planul biruinţeiinterioare: ei au biruit patimile egoiste din ei(lăcomia de avere, de mâncare, voluptatea,pornirea spre duşmănie etc.). Viaţa sfinţilorpoartă următoarele trăsături caracteristice:

a. Mântuirea personală o considerădependentă de mântuirea aproapelui. Orice darpersonal poate fi fructificat în relaţie cu ceilalţicreştini. În viaţa lor, totul este subordonat iertăriipăcatelor şi mântuirii, de aceea aproape toatetroparele se termină cu formula: “Părinte, sauSfinte, roagă pe Hristos să mântuiască sufletelenoastre”.

b. Credinţa mucenicească prezidează viaţalor. Ea are rădăcini în credinţa Apostolilor, avânddarul de a produce o nouă orientare în planulexistenţei, adică îndreptarea spre orizontul divin,“Suirea privirii la cele înalte”. Sfântul apare ca uniluminat, care învaţă “cuvântul adevărului” dinEvanghelie, aşa cum l-a formulat Bisericaecumenică. El trăieşte în Duh. Fiecare zi a sfântuluieste o biruinţă asupra propriei sale firi şi fiecarebiruinţă îl aproprie de Dumnezeu. orice suferinţăa sfântului se preface în ofrandă de bucurie; el eun erou al tuturor clipelor.

c. Lupta cu adversităţile este una din virtuţileprin excelenţă ale sfântului. În limbajul cultului,lupta este exprimată prin termenii “nevoinţe” şi“osteneli”. Nu-i o luptă dusă cu puteri proprii, ciîngemănată cu puterea lui Dumnezeu, e izvorâtădin iubirea lui Hristos. Smerenia este dreptarul vieţisfântului şi nevoinţa lui de autodepăşire; deşi areasociată puterea lui Dumnezeu, consideră că afăcut mai puţin decât toţi şi mai puţin decât eradator să facă.

d. Sfinţii sunt mărturisitorii dreptei credinţe,se integrează cu totul în ortodoxie. Ei suntîndreptătorii credinţei, învăţători ai dreptei cinstiria lui Dumnezeu, luminători ai lumii cu luminaînvăţăturii dumnezeieşti.

e. Sufletul este valoarea supremă pentru viaţasfinţilor. Este valoarea supraordonată oricăreivalori existenţiale, exprimată în tropare astfel: “...Şilucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că estetrecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrulcel nemuritor” (Tropar la Cuvioasa MaicaParaschiva, 14 octombrie).

f. Sfinţii sunt veşnic vii; ei au dobândit încă

pe pământ viaţa veşnică, pentru că au pe Hristoscel veşnic în ei. Ca atare, sfinţenia lor are şi uncaracter profetic, eshatologic, deoarece în DuhulSfânt ei au gustat bunătăţile viitoare. “Şi au gustatcuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterileveacului viitor” (Evrei 6,5).

Răstălmăciri ale “sfinţeniei”

Sectarii fac mult caz de viaţa lor neprihănită, conformă cu principiile evanghelice. Înpredicile lor vorbesc frecvent de “pomul care secunoaşte după roadele lui”, criticând Bisericastrămoşească, precum şi alte culte, ai cărorcredincioşi nu respectă nici parţial legile morale,zic ei. Ei declară că au părăsit Biserica moşilor şistrămoşilor, s-au despărţit de ea, urmând poruncaMântuitorului, şi au format o comunitate a“sfinţilor”, în care toţi membrii deţin în exclusivitateatributele sfinţeniei. Ei numesc Biserica noastră“Babilonul cel mare”, de aceea trebuie părăsită,căci se spune la II Corinteni 6,17: “Ieşiţi dinmijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ceeste necurat să nu vă atingeţi...”.

A susţine că deţii sfinţenia în exclusivitate,înseamnă a nu fi pătruns în miezul învăţăturiirevelate şi a nu-i fi înţeles sensul autentic. SfinţeniaBisericii provine din echivalenţa ei cu trupul luiHristos, în care sălăşluieşte Duhul Său. Caracterulei de sfântă şi sfinţitoare nu este afectat denedesăvârşirea membrilor ei. Menirea Bisericiitocmai aceasta este, de a lucra pentru mântuireapăcătoşilor. Susţinerea eterodocşilor că dinBiserică nu pot face parte decât cei sfinţi, adică“cei născuţi din Dumnezeu” (I Ioan 3,9), esteneîntemeiată. “Cei născuţi din Dumnezeu”, careîntr-un anumit înţeles sunt “sfinţi”, sunt ceibotezaţi. Aceştia sunt sfinţi în înţelesul că au primitîn ei pe Duhul Sfânt prin Botez şi că au menireade a duce o viaţă sfântă (I Corinteni 1,2). Deşi sespune că cei “născuţi din Dumnezeu” nu potpăcătui, “asta nu înseamnă că voinţa lor n-armai putea fi liberă de a-i duce la păcat, ca şicum ar fi mânaţi cu de-a sila la mântuire, cinumai că ei nu trebuie să păcătuiască în modconştient şi voit” (Petre Deheleanu).

Nu poate fi identificată viaţa singuraticilorcredincioşi cu sfinţenia sau neprihana Bisericii.Biserica rămâne pururi sfântă, independent deabaterea credincioşilor de la postulatele Legii

evanghelice, fiindcă fără de păcat nu e nimeni.


“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim penoi înşine şi adevărul nu este întru noi” (ICorinteni 1,8). Păcatul este universal, aşa că nimeninu poate spune că e lipsit de păcat (Facerea 8,21;Pilde 20,9; Iov 14,4-5). Însuşi Sf. Apostol Pavel,care era “vas al alegerii” (Fapte 9, 15-16), zicedespre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi(I Timotei 1,15), Ce să mai spunem despreMântuitorul, Care a venit să cheme pe cei păcătoşila pocăinţă, căci “nu au trebuinţă cei sănătoşide doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). De altfel,Mântuitorul, în parabolele Sale, a asemănatBiserica cu ţarina care cuprinde grâu şi neghină(Matei 13, 24-30, 36), cu năvodul care cuprindepeşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50). Sf. ApostolPavel ilustrează adevărul simultaneităţii celor drepţişi păcătoşi în Biserică, prin asemănarea Bisericiicu o casă în care se găsesc “vase de aur şi deargint, de lemn şi de lut; unele spre cinste, iaraltele spre necinste” (II Timotei 2,20). Cazul deexcludere al incestuosului din Corint este unic. Esteun caz de imoralitate excepţional de grav, de aceeas-a impus excluderea lui, dar au rămas neexcluşiceilalţi păcătoşi (I Corinteni 5, 11-13). A excludepe cineva din Biserică înseamnă a-l da satanei,ceea ce este împotriva voii lui Dumnezeu, Care“nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarealui” (I Timotei 2,4). Îndreptarea se poate face înBiserică, sub stăpânirea lui Hristos. Dacă amîndepărta păcătoşii din Biserică, ar urmadesfiinţarea ei, fiindcă “...cine este cel născutdin femeie, ca să se creadă neprihănit?” (Iov15,14).

Adevăraţii Sfinţi nu s-au socotit niciodată caatare. Au făcut-o impostorii, care urmăresc cuintenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Celdintâi semn al adevăratei sfinţenii este smeritacugetare, nu mândria şi judecarea celor păcătoşi.În dosul declamatei sfinţenii se ascund - de celemai multe ori - păcate grele (fariseismul, fanatismul,ranchiuna ş.a.). Nu este îngăduit să ne numim sfinţi“înainte de vreme”, potrivit cuvintelor Sf. ApostolPavel: “Nu judecaţi ceva înainte de vreme, pânăce nu va veni Domnul, care va lumina celeascunse ale întunericului şi va vădi sfaturileinimilor. Şi atunci fiecare va avea de laDumnezeu lauda” (I Corinteni 4,5).

Sfinţenia – azi

În Noul Testament, îndemnul spre sfinţenie se repetă mereu: “Căutaţi sfinţenia, fărăde care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”(Evrei 12,14). Realizarea ei nu este o imposibilitate.Au realizat-o mulţi, unii păcătoşi notorii, ca MariaMagdalena, în sufletul căreia sub ruinele viciului aodrăslit nobleţea morală a curăţiei.

S-a încetăţenit părerea că sfinţenia aparţinenumai unor fiinţe deosebite de noi, unorsupraoameni. Pentru mulţi, sfinţenia aparţine celortrecuţi în sinaxare, zugrăviţi în icoane sau vieţuitoriîn pustietăţi… Aşa a fost în vremurile de izbelişteale Bisericii, când creştinii, din cauza dezmăţuluişi persecuţiilor, spre a spori în desăvârşire, seretrăgeau din vâltoarea vieţii zgomotoase, undeispitele îi pândeau la fiecare pas.

Sfinţenia însă rămâne un obiectiv de realizatpentru creştini, oriunde şi oricând ar trăi. Ei cer în“Rugăciunea Domnească”: “Sfinţească-senumele Tău”. Numele lui Dumnezeu este sfântdin fire. Ceea ce se cere aici, este ca sfinţenia luiDumnezeu să trăiască şi să lucreze în noi… Ar fiun nonsens ca sfinţenia personală s-o câştige numaiunii sau să fie legată numai de o anumită perioadăistorică. Asta ar contrazice învăţătura creştinădespre prezenţa permanentă a lucrării DuhuluiSfânt în Biserică, prin care se asigură sfinţeniacreştinilor, bineînţeles cu voita lor adeziune.

În condiţiile vieţii actuale, creştinul poatedeveni un sfânt, indiferent de profesia sau decondiţia socială în care se află. I se cere săîndeplinească ceea ce spune Sf. Ap.Pavel:“Fiecare dintre noi să caute să placăaproapelui său la ce este bine, spre zidire”(Rom.15,2). Pentru a fi pe drumul sfinţeniei, secere să urmăm tot îndemnul Sf. Apostol Pavel:“…Faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceiacare umblă astfel precum aveţi pildă de lanoi” (Fil. 3,17). Cu alte cuvinte, imitând pe sfinţi,imităm pe Hristos. Pe drumul sfinţeniei se găsesccei ce dau expresie mărturisirii credinţei, în primulrând prin fapte. Creştinul este omul faptelor.Părinţii care dau poveţe înţelepte, dar mai ales pildăde conduită ireproşabilă, de omenie, caracter,cinste, hărnicie copiilor lor, sunt pe drumulsfinţeniei.

Tot pe drumul sfinţeniei sunt cei ce cultivăprieteniile sincere, relaţiile de bună vecinătate cu

semenii, îşi pleacă urechea la sărăcia sau


necazul aproapelui, au vie conştiinţa datoriei,seceră biruinţă asupra loruşi şi asupra pornirilordin ei spre gâlceavă sau spre răzbunare, pun pestetot stavilă păcatului. De dorit este ca fiecare creştinsă facă din faptele sale o rugăciune. Poate fi şi unlaic; i se cere să fie omul rugăciunii, o fiinţăliturgică, care să murmure cu evlavie: “Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voiDumnezeului meu cât voi trăi” (Ps.103,34). Înfelul acesta, sfinţenia lor va fi un factor de înnoireşi muncă creatoare, va fi în slujba progresului moralşi social. Izvorând din trăirea efectivă a iubirii faţăde Dumnezeu şi faţă de aproapele, sfinţenia estechezăşia bunei răsplătiri la “Judecata obştească”.Creştinul este îndeosebi pe drumul sfinţeniei cândse roagă şi lucrează pentru unitatea lumii creştine.Invocând Duhul Sfânt sau pronunţând epiclezaecumenică, sfinţenia vieţii creştinului trage multîn cumpănă la răspunsul Părintelui ceresc înrealizarea minunii posibile a unităţii.

Concluzii

În creştinism, măsura sfântului este copilul. Nu este o afirmaţie paradoxală. Copilul născutîn această lume şi renăscut prin baia misterioasăa Botezului, reprezintă puritatea morală,frăgezimea naturii lui neatinse de arşiţa patimilordin lume. Evident, această nevinovăţie iniţială nuse va păstra de la sine, de-a lungul anilor vieţii.Înclinările spre patimi se vor ivi o dată cu creştereaşi cu dezvoltarea instinctelor din natura umană.

Sfântul e un creştin desăvârşit, pentru căaderenţa lui la divinitate el o trăieşte integral casupremă stare de conştiinţă. Candoarea sufletuluicopilului e urmarea purificării în apa Botezului, învreme ce candoarea sfântului e o stare cucerităprin nevoinţele şi caznele deosebit de grele ale uneivieţi întregi. Gradul de purificare a copilăriei scadepe parcursul vieţii, dacă omul se lasă pradăpornirilor rele. Lupta sfântului urmăreştemenţinerea nivelului iniţial de candoare, asemeneacopiilor, de aceea zice Mântuitorul: “Adevărat zicvouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeuca un prunc nu va intra în ea” (Lc. 18,17).

Pruncul cufundat în valul baptismal e unAdam creat din nou şi restabilit în raiul spiritual alarmoniei cu Dumnezeu. În dezvoltarea vieţii,această sublimă stare paradisiacă nu se menţinede la sine, fiindcă omul e liber să aleagă oalternativă sau alta, raiul sau iadul; harul

împărtăşit prin Botez nu-i stânjeneşte libertatea.Se impune o continuă stăruinţă în realizarea şiconsolidarea stării de sfinţenie. I se cere creştinuluica după ce a dobândit desăvârşirea, să aibă grijăa nu o pierde. S-a spus – şi pe drept cuvânt – cănu există om mai primejduit în echilibrul luisufletesc decât sfântul însuşi. Este ameninţat depăcatul orgoliului care înseamnă iubireanecondiţionată de sine însuşi, încrederea în propriilesale forţe. Când orgoliul a încolţit în sufletulcreştinului – ajuns chiar pe treptele superioare alesfinţeniei – el este pe punctul de a-şi deveni elînsuşi sieşi Dumnezeu. Orbit de trufie, el secaracterizează printr-o hipertrofiere a eului propriu,care îl face să nu mai asculte de nimeni şi săcondiţioneze mântuirea celorlalţi credincioşi decredinţa în el, ca şi când Hristos ar fi numai cu elşi nu cu Biserica. Când un credincios a ajuns la oastfel de optică, nu e numai la începutul sfârşitului,ci la sfârşitul sfârşitului.

Se vorbeşte de “sfinţi” sau “drepţi mândri”.Ei nu sunt numai în literatură. Toţi cei care au ajunssă fie mulţumiţi cu evlavia, credincioşia şi sfinţenialor, asemenea fariseului din Evanghelie, repededegenerează în mândrie, care îi face să-şi atribuieputeri deosebite şi să dispună de ele. Cei ce aurămas în smerenie, au putut să se bucure de daruridumnezeieşti, au putut să le păstreze şi au pututfolosi şi pe alţii cu ele. “Pe aceştia îi impuneDuhul Adevărului, care lucrează printr-înşii,Duh care respiră nevăzut, dar real, prin toatălucrarea lor şi sentimentele pe care leangajează în credincioşi nu cad sub cenzuraîndoielii. Prin cine respiră duhul mândriei,dimpotrivă, nu se poate să nu dea naştere lasuspiciuni” (Antonie Plămădeală).

Pentru creştini, năzuinţa spre sfinţenie efirească, evident ne referim la sfinţenia moralăpersonală. În viaţa aceasta, creştinul trebuie săalerge necontenit spre ţinta sfinţeniei, dar niciodatăsă nu considere că a ajuns la ţintă, că este sfânt.Creştinul să nu uite că sfinţenia nu constă nici înasceză severă, nici în vedenii, nici în minuni, ciexclusiv “în întruparea purităţii, iubirii şismereniei lui Hristos, în propria ta viaţă şi înîmprejurările în care trăieşti; că sfinţenia senaşte, creşte şi se dezvoltă în Biserică şi stă înslujba Bisericii, aducând un spor de viaţă însânul ei şi între credincioşi” (N. Mladin).(Observaţie: în original titlul articolului este

“Ce este sfinţenia?”)


Rãzboiul nevãzut.Isihasmul

Care ar fi regulile unui grup isihast în mediulaic, poate pornind de la mediul unei familii?

Bine ar fi să se obişnuiască omul, chiar dacănu poate spune rugăciunea lui Iisus întreagă şicontinuu, să zică „Doamne Iisuse miluieşte-mă“sau „Doamne Iisuse, iartă-mă“, iar gândul la Iisussă fie cât mai des şi în comportarea sa faţă dealtul să fie influenţat de aceasta: că îl are pe Iisussau gândul e mereu la Iisus. Atunci, aceasta nu-iva permite să vorbească răstit cu altul, să-l critice,să nu-şi arate iubire unul faţă de altul. Atunci,reciproc, ei pot să fie mult mai iubitori, maipreţuitori unul faţă de altul, pot să vadă tainaceluilalt, să fie în comuniune cu celălalt. Opersoană este o taină continuă: cu cât ţi secomunică mai mult cu atât vezi că e mai plină detaină. Dacă se poate să te şi rogi împreună dincând în când. E mare lucru să te rogi împreunăla biserică, la liturghie. Dar şi când nu poţi săte rogi, că fiecare e ocupat cu ceva, tu totuşi chiarîn ocupaţia aceasta să te gândeşti mereu la Iisus.De fiecare dată te gândeşti la Iisus altfel, la altăcalitate a lui, la altă putere a lui, te întăreşti însituaţia respectivă. E bine să înveţi pe cât maimulţi oameni să se gândească cât mai mult la Iisus,să spună cât mai des măcar “Doamne Iisuse” şicare ajung de sunt mai liberi de cine ştie ce sarcinisociale să practice rugăciunea aceasta. Aţi cititPelerinul rus? Aţi văzut că nu de la început a făcutrugăciunea aceasta neîncetat: la început de 100de ori, apoi de 200 de ori şi pe urmă cât mai des,să se obişnuiască oamenii, că de la o vreme nupoţi să nu pomeneşi numele lui Iisus, nu se maipoate, te scoli noaptea, primul lucru în loc să tegândeşti la altele te gândeşti la Iisus şi spui“Doamne Iisuse” şi sunt atâtea prilejuri şi situaţiiîn care n-ai ce face, în loc să te plictiseşti că trecegreu timpul, mai bine te gândeşti la Iisus şi spui“rugăciunea lui Iisus”. Să vă ajute Dumnezeu,

chiar dacă nu veţi scoate revista regulat, măcarcâte un număr din când în când.

Spuneţi-ne ceva despre Maica Domnului caocrotitoare a isihastului.

Ea este patroana muntelui Athos pentru căe fecioară, iar ei vor să rămână în feciorie. E marelucru să te poţi înfrâna de la cea mai violentă dintrepasiuni, cea mai ispititoare dintre pasiuni, e marelucru; şi dacă nu ajungi la o anumită curăţie depasiuni nu eşti străveziu pentru Dumnezeu, nu auzivocea lui Dumnezeu. Chiar aşa spune şi sfântulChiril. Trebuie să ajungi la o anumită curăţire depasiuni ca să te faci transparent pentru Dumnezeu,să te cureţi ca pe o oglindă, până ţi se vede chipulîn oglindă. Atunci auzi vocea lui Dumnezeu, vocealui Hristos, când eşti mai curat de pasiuni. Cândeşti în pasiuni trăieşti închis în pasiunea respectivă,uiţi de Dumnezeu, nu mai ştii decât de senzaţiaaceea trupească sau de pasiune (lăcomie saualtele), te acaparează cu totul, te închid cu totul.Am văzut societatea aceasta tehnicizată din Oc-cident: omul este tot timpul în maşină, tot timpulaleargă, tot timpul în mişcare, nu mai are vremesă mediteze, să gândească la ceea ce depăşeştemomentul, e pierdut în clipă. Aşa eşti pierdut înorice pasiune, eşti pierdut în clipă.

Maica Domnului a fost modelul curăţiei,culmea curăţiei. Numai aşa a putut veni Hristos -Fiul lui Dumnezeu să se nască din ea. Numai încel curat de pasiuni, numai pe măsură ce te cureţide pasiuni, poţi să simţi prezenţa lui Hristos. Şi eaa putut să aibă pe Hristos mai mult decât toţi, bachiar să-şi dea chiar trupul ei, care era cu totulcurat. Dacă nu ar fi avut ea trupul curat de oricepăcat, atunci ar fi fost şi El ca oricare om, ar fimurit ca noi, din necesitate iar crucea nu ar fiînsemnat nimic. Pentru sectari crucea nu

înseamnă nimic, nu are valoare mântuitoare,

Maica Domnului –patroana Muntelui Athos si ocrotitoarea călugărilor

D. Stăniloae


pentru că ei nu cred în Maica Domnului. Deci dacăIisus nu s-a născut din fecioară, atunci a muritpentru sine. Sectarii evită să spună Hristos, ca şievreii care contestau să spună Hristos, ci Iisus,fiindcă purtau şi alţi evrei numele Iisus. Ei nu-lrecunosc ca Hristos şi de aceea ei susţin naştereaLui dintr-o femeie ca oricare alta. Ei leagă strâns: - faptul că Iisus nu este Hristos; - că crucea nu are valoare; - că Maica Domnului e o femeie ca oricare alta.

Dacă crezi că El este Hristosul, Unsul, Mesia,atunci Cel ce a venit să mântuiască lumea, Cel cee mai presus de toţi proorocii, Cel ce a murit pentrunoi din dragoste, nesilit: - s-a născut din fecioară, din curăţenie; - nu s-a născut ca un om (ce nu exista înainte) cis-a născut Fiul lui Dumnezeu (care exista înainte); - a primit moartea de bunăvoie, a fost mai taredecât moartea şi numai aşa ne-a mântuit.

Dacă nu s-a născut din fecioară atunci nune-a mântuit. Sunt foarte legate aceste lucruri întreele. Pentru sectari aceste lucruri sunt uşuratice,americanii sunt simplişti în aceste lucruri. Ori înînvăţătura creştină acestea sunt lucruri de mareadâncime şi de mare taină. Este foarte importantăînvăţătura despre Maica Domnului pentrumântuirea noastră. Cel ce s-a născut din ea esteFiul lui Dumnezeu Cel ce şi-a luat trup omenescdin ea; a trebuit să fie foarte curată şi nu numai îngândurile ei ci şi în trupul ei, ca să nu ia El nimicnecurat în Sine. Maica Sa fără prihană,neprihănită; aşa a fost şi El.

De aceea călugării şi călugăriţele şi-o iau peMaica Domnului ca patroană. Preoblema aceastaar trebui adâncită de călugări, să fie mereu atenţila toate mişcările din ei, să oprească orice mişcarecare nu e curată, orice mişcare pasionată, delăcomie, de plăcere trupească, să fie întotdeaunacuraţi în gânduri, în sensibilitate. E mare lucruacesta, încât Maica Domnului este o pildă pemtrunoi pentru că noi nu putem să ajungem ca Iisus,dar putem să ne apropiem să fim ca MaicaDomnului. Cu ajutotul ei ne apropiem de Domnul.Numai aşa poate veni Hristos în noi, dacă ne facemşi noi curaţi ca Maica Domnului. Şi ea ne poateajuta să ne facem curaţi ca ea, căci ea e cea maiapropiată de Hristos.

Să ne iubim unii pe alţii. Dacă iubeşti peHristos îi iubeşti şi pe ceilalţi care sunt făcuţi fraţiai lui Hristos. Trebuie să te simţi fraţi cu ei cuadevărat pentru că El e frate cu noi, cu toţi, Elvrea să fie frate cu noi, cu toţi, deci şi noi trebuiesă fim fraţi între noi; din iubirea faţă de Hristostrebuie să urmeze şi iubirea dintre noi. Acesteasunt foarte frumos spuse în Evanghelia lui Ioan.Trebuie şi noi să ne silim să trăim cu Hristos, să-lavem pe Hristos în noi, să avem pe Duhul luiHristos în noi, trebuie să ne silim şi noi. Nu e numaipentru călugări, este şi pentru noi, sigur, cât putemşi noi. Ei sunt culmea, noi suntem treptele mai dejos ale scării, ei sunt pe treptele mai înalte.(Bucureşti, 20 iunie 1990)

Reporter George Căbaş


Istoria religiilorEcumenism.

Astăzi – la răscruce de milenii

Îngăduiţi înainte de toate să fac o mărturisire. Termenul acesta modern, montaj, nu este atâtde poetic, dar realitatea de adineauri, prezenţa pescenă, m-a părtuns până la lacrimi. Văzând acestechipuri de copii şi tineri, parcă îmi venea acelcuvânt şi acel îndemn: “Să ai de-a pururi, omule,inimă de copil neprihănit şi minte de bărtândesăvârşit”. Simţeam la aceşti copii o floare dinacest cuvânt înţelept; erau atât de frumoşi şiluminoşi pe dinafară, dar un vulcan, o furtunălăuntrică ne dezvăluiau sufletele lor. Când vorbeaude viaţă, când de moarte, când de întuneric, cândde o sclipire de lumină. Un cuvânt mi-a rămas laun moment dat: “nu suntem stăpâni decât prinazi“ şi deodată am înţeles acest cuvânt “azi”. Toţivă aduceţi aminte când ne împărtăşim, cum zicem”Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al luiDumnezeu, părtaş mă primeşte “… Astăzi enumele eternităţii. Numele timpului nostru este ieri,azi, mâine. Numele timpului lui Dumnezeu, aleternităţii, este astăzi.

La un filosof apare un gând ca acesta: unsărman păcătos se trezeşte în iad şi-l întreabă peLucifer ce oră este şi Lucifer îi răspunde:eternitatea. Te înspăimântă acest “astăzi” al luiLucifer, astăzi de întuneric. Este, dar “să nu fie”.Pentru Dumnezeu lumina este eternă.

“Astăzi al întâlnirii cu Hristos”... Doamne,pe cât de departe sunt de Tine, tot pe atât deaproape. Pentru că Tu Doamne eşti deolatlă şidistanţă infinită dar şi prezenţă tot atât de infinită.Aşa simţim şi toată furtuna acestor copii. Mărugam în clipa aceea: “Doamne dă-ne putere nouăpăstorilor ... să nu dormim Doamne, să împărtăşim

lumina acestor tineri şi acestui veac. Fă-neDoamne purtătorii sfeşnicului luminii neînserate.Dacă soarele împărtăşeşte lumina şi căldura luiîn chip firesc, muntele puritatea lui, pădurea (brazii)ozonul ei, ajută-ne ca grădina aceasta, paradisulpentru care şi pe care noi am fost rânduiţi să olucrăm, să o păzim, să nu o mai întinăm, să n-omai prihănim, ajută-ne să împărtăşim lumina,căldura, bucuria şi mireasma Ta şi frumuseţea Ta.

Iertaţi-mă că am făcut acest mic excurs,dar e o mărturisire, simt nevoia de mărturisiri. Înistoria Bisericii este şi o categorie de mărturisitori,mari mărturisitori, cu jertfă până la sacrificiulsuprem. Noi să fim nişte smerite mărturisiri alesecolului, ale acestei răspântii, răspântii nu numaide veacuri, căci suntem la o răspântie de milenii.În puţină vreme vom păşi într-un alt mileniu, altreilea, iar pentru noi numărul trei are osemnificaţie sacră. Îngăduiţi să reproduc şi eucuvântul atât de auzit al lui Andre Malraux, darsă vi-l reproduc mai autentic şi anume prinmijlocirea celui care l-a auzit cel dântâi. E vorbade un convertit al timpului nostru, Andre Frossard,membru al Academiei Franceze şi care într-oconvorbire cu Jean Ghideon, alt membru alAcademiei Franceze, publicată în Paris Match,mărturiseşte că era în biroul lui Andre Malraux,când spontan, inspirat, a rostit acest cuvânt,această sintagmă: “Secolul XXI va fi mistic [noizicem “religios” adesea] sau nu va fi deloc“. Vafi mistic în sensul unei iluminări de bine, uneiexplozii a luminii divine în inimile oamenilor. Cuaceastă lumină şi speranţă noi suntem chemaţi sărăspundem la această răscruce, repet, de milenii,a mileniilor.

Iisus Hristos –Calea (modelul) mileniului trei

Umanism - Ateism – Ecumenism - ... - CreştinismPr. prof. Constantin Galeriu


Răul are rădăcini adânci în istorie

Doamne! Într-o seară eram chinuit de gândul: cum e cu putinţă să fie atei şi oameni răi pelume, care-i cauza?! Şi înţelegeam atunci un fapt:oare nu spunem toţi că orgoliul, egoismul,egocentrismul, iubirea luciferică, adorarealuciferică de sine, a produs tot răul în lume? Şiatunci care-i salvarea? Oare acest orgoliu, aceastăadorare de sine, e doar o caracteristică a veaculuinostru? Oare nu cumva veacul nostru e o culmecare a crescut din adâncul altor veacuri? Dacănoi nu vom afla cauza bolii înspământătoare carea însângerat mai mult ca toate secole, secolulnostru, oare vom găsi vindecarea? Vă rog caîmpreună să gândim şi să adâncim această analiză[diagnostic], acum, când noi situăm faţă în faţăSfânta Ortodoxie cu celelalte mărturii creştine,religioase, filosofice şi chiar ideologice, pentru agăsi adevărul şi iubirea, adică ceea ce ne uneşte.M-a întrebat cineva: “Ei, ce crezi dumneata caortodox, adică să vină toţi să intre în staululOrtodoxiei!?”. Oriunde te afli, să creşti în dreaptacredinţă, să creşti în Ortodoxie, în albia ta, să creştiîn adevărul şi iubirea divină a lui Hristos, în Bisericalui dreptmăritoare. Aceasta e calea unităţii.

Dar să revenim la analiza aceasta a timpurilordin urmă, a secolului XX, care a culminat întotalitarism, în ateism, în materialism şi atâteaforme tragice, o culme a tragediei umanităţii. Nueste singur acest secol de vină, rădăcinile sunt maiadânci. Simt uneori că noi trăim acum cevaasemănător cu timpul Renaşterii, acel momentistoric din veacurile XIV-XVI, acel moment încare intelectualitatea, omenii de cultură, au simţitcă libertatea lor a fost frustrată, libertatea degândire, afirmarea omului, a fost înăbuşită. MirceaEliade deplora faptul că Răsăritul, Ortodoxia, nus-a învrednicit de o Renaştere. Noi zicem slavăDomnului că n-am avut Renaştere şi veţi vedeade ce. Berdiaev, vorbeşte de un nou Ev Mediu şigăseşte în Renaştere, zice el, explozia capacităţiicreatoare a omului. Da, în secolul XV şi XVI artaitaliană te uluieşte. M-am aflat şi eu prin anii ’81-’82 la Roma şi am mers la Capela Sixtină. Geniullui Michelangelo te pătrunde, te înfioară. Aşa cumeram îmbrăcat (şi atunci ca aproape de o jumătatede veac) în straiele mele preoţeşti, s-au adunat înjurul meu şi mă întrebau ceilalţi, pelerini sau turişti,ce părere am? Şi am spus: Da, Michelangelo e ungeniu, e un uriaş, dar sursa lui de inspiraţie, nu

este tot atât de genială, nu e sacră. Prea mult apareaceastă lume de aici, ca o îngrăşătorie de sfinţi.Erau atât de graşi toţi, m-au uluit. Eu, fiind venitdin Răsărit, cu icoana sfântului ortodox, simţeamexact ceea ce-a spus Iisus înainte de jertfa Lui:“grăuntele de grâu, căzând pe pământ, dacănu moare, rămâne singur, dar dacă moare multăroadă aduce”.

Vă întrebaţi cum moare bobul de grâu?Mormânt e brazda. Dar vedeţi, aici mormântul nue brazda, ci mai degrabă noaptea de Paşti a bobuluide grâu, pentru că bobul de grâu nu moare ci sejertfeşte, se jertfeşte “carnea” lui, dă hrană spiculuide grâu. De aceea, Sf. Ap. Pavel vorbeşte detrecerea noastră prin moarte ca de o trecerepascală (cuvântul Paşti înseamnă trecere) şi zice:“se seamănă trup firesc şi iasă trupduhovnicesc, se seamănă în necinste şi înviazăîn cinste, se seamănă stricăciune şi urmeazănestricăciune, se seamănă slăbiciune şi înviazăîn putere, se seamănă moarte şi se scoală înînviere”. Nu spune Pavel că se îngroapă ci că seseamănă căci, e ceva în noi care nu moare în veci.De aceea e greşit să spunem despre cineva că “atrecut în nefiinţă” – Doamne păzeşte! Laîntrebarea lui Jean Ghideon “Andre, ţie ţi-e fricăde moarte?” el a răspuns “Nu, nicidecum”. Da,simt parcă întocmai ca un poet al nostru: ce bine esă ştiu că moartea mă dezbracă, însă mă lasă viu.Ori Andre spunea, (ce adânc!): “mă dezbracă dehaina asta care, sărmana, s-a învechit şi parcăn-am reuşit, ca un sfânt, să o fac să devinămoaşte nestricăcioase, dar spiritul meu viu agăsit deplina cale de a se întâlni cu Cel ce Duheste. Cei ce se închină Lui, cu duhul şi cuadevărul să I se închine”. Dar vedeţi, Andreavusese o revelaţie.

Aceasta e icoana sfântului ortodox. În el,corpul din afară se trece iar cel dinăuntru seînnoieşte. Vă veţi întreba, bine dar Răsăritul n-aavut şi el o viziune umanistă? Un mare bizantin,Paul Lumiere, zicea: ”Întreaga gândire aRăsăritului a transmutat conştiinţa umană cătreHristos ... în înălţarea Lui dincolo de aceastălume [aş zice eu “a aparenţelor”] ... întregRăsăritul s-a străduit să vadă lumea dinlăuntruspre afară pe câtă vreme noi apusenii am văzutlumea din afară spre înlăuntru”. Şi mai zice:”Răsăritul a însemnat mult pentru istoria

filosofiei, dar ce-a devenit filosofia antică?


Gândiţi-vă la Socrate, Platon, Aristotel, stoicii,ce-au devenit ei în creştinismul bizantin,răsăritean, ortodox? Adevăraţii filozofi audevenit asceţii, călugării, monahii, sfinţii. Sfinţii,ei au devenit filozofi”.

Fără Dumnezeu omul nu este om!

Sunt trei factori fundamentali angajaţi în orice gândire omenească,: Dumnezeu, lumea,omul ... Ce spune dumnezeiasca Scriptură la carteaFacerii 2, 7: ”Şi a luat Dumnezeu ţărână dinpământ şi l-a făcut pe om” ( Adam înseamnă“din pământ” ). Dar mai spune ceva scriptura:”...şi a suflat în faţa omului suflare de viaţă şis-a făcut Adam suflet viu”. Vă rog, când veţicăuta acest verset şi veţi găsi acolo scris “fiinţăvie” în loc de “suflet viu”, să nu citiţi acolo fiinţăvie. E tot o influenţă a Apusului, e o traduceredupă apuseni. Fiinţa e vie, toţi o ştim asta. Numaisufletul poate să fie viu sau mort. De aceea vorbeaGogol de suflete moarte. Şi Scriptura o spune: “îţimerge numele că trăieşti dar eşti mort”. Sufletulviu e suflet purtător de har. De ce în ziua Învierii,Iisus, intrând la ucenici prin uşile încuiate, cel dântâilucru care l-a făcut, după ce a spus “Pace vouă”,a fost că a suflat asupra lor suflare şi a zis: ”LuaţiDuh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor iertalor, cărora veţi ţine vor fi ţinute”? Păcatul ne-adespărţit de Dumnezeu [iar plata lui este moartea].Fiul lui Dumnezeu spune atunci: Ucenicii Mei,păcatul ne-a despărţit, acum luaţi Duh Sfânt şi veţiierta altora păcatele şi Duhul Sfânt va înfăptui dinnou unirea şi comunicarea între Mine şi voi.

Vă rog, cutremurat vă spun, să vă rămână îninimă acest fapt, atât din ziua cea dintâi a primiriiDuhului Sfânt de către Adam cât şi din ziua celuide-al doilea Adam, când au primit ucenicii DuhSfânt, pentru că acesta e statutul omului, statutulfundamental. O spun înfiorat şi cu conştiinţa căaceasta e problema capitală a omului, a condiţieiumane. Omul nu este om fără Dumnezeu. Fărăsuflarea Duhului Sfânt în el, omul e mutilat,dezrădăcinat. Dacă-ţi îţi tai rădăcinile, ai murit.

Dumnezeu ”l-a făcut pe Adam din pământ”dar a suflat Divinul în el, harul divin, şi atunci Adams-a făcut suflet viu, s-a făcut deodată ceresc şipământesc. De accea spune Sf. Vasile cel Mare:”Omule, caută la rudenia ta cea de sus”, iar unmedic, om duhovnicesc, Angelus Silesius: ”Omule,tu devii ceea ce iubeşti: iubeşti pământul devii

pământ, iubeşti pe Dumnezeu, cerul, deviiceresc, dumnezeiesc”.

Apusul = Să atingem cerul desăvârşindpământul

Omul Evului Mediu a dorit pământ mai mult. Nu trebuie să tăgăduim civilizaţia terestră aApusului căci este uimitoare. De aceea mulţi dincei din Răsărit o pizmuiesc şi aleargă după ea. Nujudecăm. Vă rog, nu luaţi cuvăntul nostru ca unfel de osândire. Ce spune Avraam: ”vierme suntşi nu om”. Ar putea un vierme ca mine săosândească o civilizaţiei terestră atât destrălucitoare?! Şi acolo sunt minţi şi spirite carerefuză sau care văd calea pe care să meargă.Thailard de Chardin spunea: ”să atingem ceruldesăvârşind pământul”, deci strălumina în el dorulde ceresc pentru că simţea că acest pământesc,această autonomie a raţiunii, acest orgoliu al omuluicare a mutat centrul în el, este al omului descentratdin Dumnezeu. Priviţi falsul cel mai tragic alcondiţiei umane: ca prin orgoliu să faci din tine uncentru. Ce înseamnă egocentrismul? Nu numai eulmeu proclamat ca centru, ci atunci când fiecarevrea să fie un centru, pentru că prin despărţireade Dumnezeu fiecare e un eu, un centru. Dar dacăeu sunt centru, ceilalţi semeni ai mei sunt pe postde sateliţi. Şi cine se doreşte sau consimte sărămână pe post de satelit?! Şi atunci, de aicicoliziunile.

Când a fost vorba de unirea celor două firi înHristos (la Calcedon, în 451), atunci s-a formulatteologic că unirea între dumnezeiesc şi omenescîn persoana lui Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, s-afăcut în chip neschimbat neamestecat,neîmpărţit şi nedespărţit, adică n-a fost absorbităfirea umană în firea dumnezeiască, dar n-a fostnici doar unire morală ci o comuniune, oîntrepătrundere între dumnezeiesc şi pământescdar fără să-şi piardă identitatea vreuna din ele.Dacă de-a lungul Evului Mediu s-ar fi păstratidentitatea şi a firii umane, dacă n-ar fi fostînăbuşită într-un anumit fel, atunci nu s-ar fi produsreacţia Renaşterii (în Răsărit s-a păstrat aceastăidentitate a firii umane şi astfel s-a putut afirmateologic). După acest strigăt chinuitor al Renaşterii,acest strigăt de afirmare al eului, al raţiunii mele,care a fost înăbuşită, nu s-a putut ca ea, încapacitatea ei creatoare, să-şi dea toate forţele

ei. Erau chinuiţi; despre Boticelli, de pildă, se


spune că madonele lui, care aveau şi chipulmaicilor, părăsesc cerul, iar femeile lui părăsescpământul. Era deci această luptă între ceresc şipământesc. A urmat apoi filosofia, unită într-unfel cu teologia, cu religia: teismul. Nu maipomenesc de Reformă, care a pus accentul tot peindividualism, pe afirmarea raţiunii individuale; deşiLuther o numeşte “doamna raţiune”, în adânc eraindividualismul care vroia să se lupte împotrivaoricărui absolutism; şi aşa s-a născut aceastăproliferare de grupuleţe creştine, o fărămiţare. Pelângă aceasta un alt curent a apărut, teismul, uncurent teologic filosofic care nu putea refuza peDumnezeu. Voltaire, Diderot, Rousseau erau teişti,vroiau o religie naturală, o religie filosofică în caremărturiseau că Dumnezeu există ca un Creator,că a imprimat legile Lui creaţiei şi apoi creaţia sedezvoltă liberă aşa cum un tată îşi lasă liber copiii.

Crescând afirmarea autonomiei raţiunii, dupăindividualismul care a fărămiţat unitatea (chiarşi pe cea religioasă) în anumite părţi ale lumii, dupăteismul sec. XVII-XVIII, după raţionalismulsecolului XVIII, urmează pozitivismul secoluluiXIX ... care dă naştere colectivismului ateu ... şiajungem în al XX-lea secol de creştinism, cutotalitarismul, comunismul, ateismul. De laumanismul Renaşterii am ajuns la cel mai inumansecol din întreaga istorie a umaniţăţii, cel maiînsângerat secol, deoarece această lume s-adezrădăcinat de Dumnezeu.

Copiii noştri au învăţat în ultimele deceniidespre natură, în locul lui Dumnezeu le-a fostimpusă natura, dar nu natura în frumuseţea ei, îndiafonia ei divină, aşa cum o vedea psalmistulDavid când spunea “cerurile spun slava luiDumnezeu“, ci natura în conul de umbră alegoismului uman, care a prihănit-o, a poluat-o. Daucuvântul lui Einstein, marele om de ştiinţă, carespunea: “O! Dacă am vedea lumea aceasta cuochii lui David” (sau cu ochii lui Keppler, careera credincios). Dar cu ce ochi să vezi lumea?Mi-aduc aminte de un cuvânt al lui Gustave deBonn: “Lucrurile din lume pentru noi sunt sauoglinzi sau ferestre“. Sau ferestre prin careprivim spre Creator şi spre natură (Creaţie) sauoglinzi prin care te contempli pe tine şi te guşti totpe tine. Martin Bubber făcea distincţie între iubireşi poftă. E radicală deosebirea între iubire şi poftă.În poftă te guşti pe tine, în iubire te gândeşti lacelălalt, la binele lui, la bucuria lui. Când vezi

natura prin pofta ta egoistă, atunci ea nu mai enici Dumnezeu, nici opera ta, ci locul tău deprofanare, de poluare şi de distrugere prin care şitu te distrugi.

Deci în locul lui Dumnezeu au pus natura, înlocul spiritului la baza existenţei au pus materia, înlocul revelaţiei dumnezeieşti am pus ideologia (darcâte ideologii!), în locul creaţiei, al actului creator,au pus evoluţia, libertatea făpturii. (Dar libertateade a face rău nu mai e libertate ci robie faţă derău. Spusese Mântuitorul care e conţinutullibertăţii: ”Adevărul vă va face liberi“. În Ioan:8, 32 se spune “Fiul omului vă va face pe voiliberi”. Firea umană are libertatea ei dar în acordcu conţinutul, cu Duhul, căci unde e DuhulDomnului acolo este libertate). Spiritul (şi gândirea)ar fi deci produsul naturii, al materiei superiordezvoltate, al evoluţiei creierului. Dar, orice s-arspune, fenomenul interior al conştiinţei, deci şi alspiritului, nu e produsul creierului ci cauzacreierului. Ştiinţa chiar, ne spune că, în ultimainstanţă, nu mai întâlnim nici materie, nici energie,ci un câmp informaţional. Iar Kant spunea că noivedem fenomenul dar nu vedem “lucrul în sine”.Lucrurile în sine sunt seminţele divine ale acestuicâmp informaţional. Iată cum oamenii de ştiinţăajung acum în pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu,în pridvorul Sfintei Sfintelor.

Altă eroare înspăimântătoare: în loculpersoanei a fost pusă masa [de oameni], masacare striveşte persoana creatoare de valori, iar înlocul iubirii dumnezeieşti a apărut lupta pentruexistenţă şi ura. Prin anii ’50, cei de vârsta meavă aduceţi aminte, apărea prin ziare “sfânta ură”.Doamne, sfânta ură, dacă în ură poate fi sfinţenie.Şi în sfârşit în locul lui Dumnezeu omul s-a instituitomul Dumnezeu, omul fără Dumnezeu,dictatorul, ultima expresie tragică, pentru că întreateism şi dictatură e o legătură de nedesfăcut. Dece? Cum să unifici îndividualităţile, când fiecarevrea să fie un eu orgolios, cum să le unifici? S-apulverizat lumea, s-a fărămiţat, iar în acest tip defărămiţare nu e cu putinţă unirea şi atunci se instituiedictatorul, care-şi impune el opinia lui (sărmanalui opinie luciferică) în această fărâmiţare, pentrucă omul nu poate trăi fără unitate. Un savant alveacului spune într-o carte apărută în 1990: “e oexigenţă a spiritului uman de a avea oreprezentare a lumii care să fie unificată şi

coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea


şi schizofrenia” (ruptura în bucăţi). Lumea apareca o oglindă spartă în bucăţi aşa cum şi pentruschizofren –sărmanul- lumea nu mai are unitateinterioară; ideile, gândurile, cuvintele lui sunthaotice.

Iată ce spunea un filosof: “omul arhaicvorbea cu cosmosul, omul Evului Mediu vorbeacu Dumnezeu, omul timpurilor modernevorbeşte cu el însuşi“. Sărmanul om! În trecut,în Răsărit era o unitate desăvârşită între cult şicultură, între ortodoxie şi lumea intelectuală. Maimult, atunci când în Apus oamenii strigau împotrivabisericii, a credinţei, a revelaţiei, a lui Hristos, unConstantin Brâncoveanu, cu toată familia lui,moare ca martir pentru Hristos, pentru ortodoxie.Acesta este un fapt uluitor, un fapt care pentruApus ca şi pentru Răsărit trebuie să fie văzut caun semn anume, că şi noi avem ceva de dăruitApusului, spiritualitatea, dreapta noastră credinţă,sfânta noastră credinţă. S-a petrecut mai pe urmăşi la noi o ruptură datorită tot influenţelor din Apus.Intelectualii s-au mai despărţit niţel de credinţă, avenit lupta cu fanariotismul, apoi secolul XIX, etc.Între cele două războaie mondiale însă, dupăscepticismul intelectualităţii, m-am bucurat nespuscă a apărut un scriitor, un gânditor, un poet -Nichifor Crainic- care a preluat revista apărută înTransilvania (la Cluj), Gândirea (care era subconducerea lui Cezar Petrescu), şi a făcut din eaun locaş sacru; acolo colaboratorii Gândirii, auservit cu condeiele cele mai bune ale neamului şişi-au mărturisit credinţa. Eu sunt un smerit martoral acelor vremuri. Eram student. Pe Crainic l-amavut profesor şi mi-am făcut cu el teza de licenţă,despre îndumnezeirea omului. Mi-a oferit, prinmijlocirea lui, şi o bursă la Academia din Berlin,dar nu am putut-o fructifica; eram în timpuluirăzboiului şi nu am putut obţine viză şi a trebuit sămerg la armată, în acele momente tragicecunoscute de toţi. Când am văzut acum reapărândGândirea, am socotit-o ca un semn al timpuluinostru. Să o susţinem. Noi am iubit toţi Gândirea,acolo unde scriau I. Petrovici, Blaga şi Motru,chiar şi Călinescu şi T. Vianu, pentru care am oveneraţie ca filosof al culturii. Acest suiş dinadâncuri către religie, între cele două războaiemondiale, a produs o revenire tainică la matcă:vezi Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, PetreŢuţea (al cărui suflet se înalţă acum din lumină înlumină), Eliade, Noica şi toţi ceilalţi.

Natura omului este divin-umană

Când un hinduist a trecut la credinţa creştină şi cei din jur l-au osândit (de ce ai făcutaceasta?) el a spus “De-a lungul miilor de anitot suspinul nostru a fost de jos în sus, să nesuim noi spre Dumnezeu. Dar în Hristos, acoborât Dumnezeu la noi, a coborât El la noişi ne-a descoperit acest fapt”. Rogu-vă, săsimţim şi să trăim acest fapt anume: divin-umanule definiţia noastră, divino-umanitatea e naturanoastră, condiţia existenţei noastre, iar nu simpluumanitatea. Încă de la început omul a fost creatdupă chipul lui Dumnezeu şi în vederea uneinesfârşite asemănări cu El. În cap.IV al cărţiiFacerea se tânguie Dumnezeu, I-a părut rău luiDumnezeu că l-a făcut pe om şi a zis: “nu vaodihni Duhul meu în oamenii aceştia pentru căsunt numai trup”. Au căzut în această stare de anu mai vedea decât trup şi cu ochii trupeşti de anu vedea decât numai huma, pământul şi a pierdelegătura cu spiritul, cu adâncul existenţei. Aceastae tragedia secolelor. Atunci de ce a venit Hristosîn lume? Tocmai ca să restaureze, prin unirea Fiuluilui Dumnezeu cu omenescul. Dumnezeu S-a făcutdeci şi om.

Maica Domnului a oferit lui Dumnezeu naturaumană, reţineţi: numai natura umană, pentru că n-a fost implicat păcatul. Şi de aceea Hristos e Fiullui Dumnezeu. În Hristos, nu e nici păcatul luiAdam, nici al lui Cain. Noi în simbolul credinţeispuneam că Hristos e Dumnezeu adevărat şi omadevărat. De unde este om adevărat? Din sânulMaicii Domnului. Asta spune extraordinar de mult,spune că în Maica Domnului, deci în feminin, eîntreaga natură umană, pentru că Hristos a fostîntreaga natură umană.

Iisus Hristos–Icoana umanităţii adevărateşi calea (modelul) mileniului trei

Trăim la o răscruce de milenii. Ce e de făcut? Renascentiştii au ales umanismul păgân camodel şi care ne-a dus la cel mai inuman secol dinistoria lumii, al XX - lea, cel mai însângerat. Douăîntrebări fundamentale se pun. Prima: Ce fel deumanism alegem noi astăzi? Dacă vorbeşti deumanism trebuie să oferim un model de umanitate,ori pe umaniştii necredincioşi, atei, care mai aparşi azi în Apus, îi întrebăm: ce model de umanitate

oferiţi lumii? Arătaţi-ne în toată istoria lumii un


singur om fără pată, fără conştiinţa pătată, fărăsânge. Atunci unde va duce umanismul vostrupăgân? La o nouă şi poate şi mai epocală distrugerea lumii.

Eminescu în ajunul Paştilor 1881 a scris înTimpul “Şi iarăşi clopotelor bat“ şi spune el acolo:“De 2000 de ani Evanghelia blânduluinazarinean este şcoala după care învaţăumanitatea “ Au mai fost şi alţii care au revendicatînţelepciunea: Buddha, Socrate, stoicii. Darelementul esenţial pe care-l sublinează El estejertfa din iubire pentru alţi, şi atunci el ne descoperăicoana supremă a umanităţii. Zice Eminescu: “neva ajuta ştiinţa să ne uşurăm braţele, dar pentrua deveni mai buni nimeni nu ne va ajuta decâtHristos“. Sunt fericit că un român a putut spuneaceastă mărturie, care poate sta alături (căci estecel puţin egală) cu a lui Dostoevski, care spune că“fără Dumnezeu e permis orice “ - şi aşa ajunsomenirea să devină propriul ei asasin.

Acum, norma umanităţii, s-o spunem cu tărie,e divino-umanitatea noastră, atât prin obârşianoastră, prin actul creator, că ne-a zidit Dumnezeudupă chipul Lui şi în vederea unei nesfârşiteasemănări cu El, cât şi prin restaurarea noastrăîn Hristos, în care s-a unit cerescul cupământescul, divinul cu umanul, în persoana luiDumnezeu Cuvântul. Aceasta e legea noastră,norma noastră, acesta e umanismul adevărat.Modelul nostru nu e simplu uman ci divin-uman,nu e simplu omul ci Dumnezeu-omul, este Hristos.Fără Dumnezeu noi nu mai suntem oameni.

Şi în istoria religiilor, Eliade (tot un românavem mângâierea s-o spunem) a arătatneîndoielnic că sacrul, divinul, nu e o achiziţieistorică în descoperirea omului ci, în sacrul din el,omul se descoperă pe sine. Sacrul e constitutivcondiţiei umane, divin reconstitutiv condiţiei umane.Chipul lui Dumnezeu în om (şi Dumnezeu) ni sedescoperă ca adevăr, ca iubire mai ales şi cafrumuseţe. Spune Sf. Apostol şi Evanghelist Ioanîn epistola 1-a la cap. 5: ”Dumnezeu e lumină şinici un întuneric nu e în El“ iar la cap.4, 8:“Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu este lumină,lumina adevărului şi iubire. Chipul lui Dumnezeuîn mine este constituit din adevăr şi din iubire.

Adevărul şi iubirea reprezintă chipulluiDumnezeu, chipul meu,

Adevărul şi iubirea reprezintă originea mea,Adevărul şi iubirea reprezintă firea mea,

Adevărul şi iubirea reprezintă definiţia mea,Adevărul şi iubirea reprezintă sănătatea mea.

A cădea din adevăr şi iubire reprezintă o căderedin sănătatea mea, din firea, din definiţia mea.

Cum au zis părinţii: iubeşte pe păcătos, urăştepăcatele lui, nu te lăsa contaminat de răul, devrăşmăşia lui, ci tu trebuie să-l contaminezi culumina iubirii din tine; să fii încredinţat şi să lupţipentru ca nu răul să fie contagios în lume ci binelesă-l fac contagios în lume şi să-l fac împărtăşindu-mă din bine, din iubirea divină.

De ce sunt oamenii necredincioşi?

Mi-am pus întrebarea chinuitoare, a doua: De ce sunt unii din oameni necredincioşi?– căci necredinţa este tragedia ateismului, tragediatragediilor. Cum e cu putinţă să se meargă pânăacolo încât să se spună că un credincios e înapoiat,e retrograd, e iraţional şi că ei, necredincioşii, suntraţionali? Evanghelia lui Ioan spune: “La începutera logosul [raţiunea] şi toate prin logos[raţiune] s-au făcut”. Noi aşa am spus-o de 2000de ani şi mai înainte dar dumneavoastră, filosofiiateişti, spuneţi că lumea e întemeiată pe forţa oarbăşi hazard (fără logos, fără raţiune divină). Adicăîn locul lui Dumnezeu aţi pus hazardul. Puneţi într-o uzină hazardul şi vedeţi ce haos o să iasă acolo.

Orbul Bartimeu pe care l-a vindecatMântuitorul, era orb trupeşte însă adâncul din elnu era orb, el ştia că Iisus e Fiul lui David, el vedealăuntric. Dar ceilalţi erau orbi, în ceilalţi era maigravă atrofierea sacrului, a divinului, ei nu-l“vedeau” pe Fiul lui David.

Îngăduiţi să vă dau mărturia unui savant; evorba de Darwin. Darwin la bătrâneţe primeşte oscrisoare de la o doamnă, care scrie: “DomnuleDarwin, ne-ai vorbit dumneata despre multedin lumea asta, dar spune-mi ceva: desprecredinţă ce poţi să-mi spui?”. Darwin i-arăspuns: “În copilăria mea, în adolescenţa mea,mergeam şi eu la biserică cu bunica mea şi mărugam şi eu dar furat de cercetarea ştiinţifică alumii am fost răpit în ea şi s-a atrofiat în minesimţul divinului”. Aici e tragedia, omul e fiinţăspirituală. Să nu uităm: omul de la început a primitsuflare divină de viaţă dar ascultând cuvântulşarpelui s-a despărţit de Dumnezeu şi a devenittrupesc, a căzut în superficial. De aceea spuneScriptura “I s-a făcut lui Adam haină de piele“,adică a rămas doar la nivelul pielii, la nivelul cojii,


de aceea un teolog răsăritean (Florenski) spunecă “în iad oamenii devin nişte coji“. Vă aduceţiaminte ce îi spune Mefisto lui Faust: “Tu nu temulţumeşti cu suprafeţele, tu cauţi esenţele“. Omulmodern care vorbeşte cu el însuşi a devenit o coajă,săracul.

Adam a primit Duh Sfânt, apostolul a primitDuh Sfânt, sfinţii în Duh Sfânt l-au întâlnit peDumnezeu. Pe lângă simţurile trupeşti (alecondiţiei umane şi specificului uman) au simţuriduhovniceşti. În sărmanul ateu s-a stinssensibilitatea spirituală, simţirea duhovnicească.Asta e tragedia. Pe Dumnezeu şi pe aproapelenu-l mai simte sărmanul, doar în adânc maiizbucneşte câte un strigăt. S-a stins. Un filosof alsec. XVII spunea: “Nimic n-am în mine decâtce-am privit“, adică ce a intrat în el din afară prinsimţuri, prin ferestrele trupului. Dar şoapta Duhuluin-o mai auzea săracul. Eşti între două lumi, darlumea din afară îţi vorbeşte, te asaltează cuzgomotul ei. De aceea unei sfinte a grăit Dumnezeuşi a spus: “Lumea Mea face atâta zgomot laurechile tale încât glasul Meu nu-l mai auzi “.Omul modern vorbeşte cu el însuşi şi nu mai audeglasul lui Dumnezeu, s-au atrofiat în el simţurileduhovniceşti, ochii gândului. Dar nu în toţi.Reproduc aici adânca poezie a unui poet englez,Eliot:Până ochiul nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi văzut,Până urechea nu ia foc / glasul lui Dumnezeu nu

poate fi auzitPână mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate ficunoscutPână inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubitPână limba nu ia foc / Dumnezeu nu poate fimărturisit“

Doamne ce foc ne-a adus Iisus: “Foc amvenit să arunc pe pământ şi nu doresc decât cael să ardă”. E focul Duhului Sfănt. Duhul Sfântcare creşte în noi e sensibilitatea spirituală, simţireaduhovnicească. În Duh Sfânt s-a întrupat Fiul luiDumnezeu şi în Duh Sfânt (de la Cincizecime) iachip Dumnezeu în noi. Se întrupească chipul luiDumnezeu în noi şi aşa îl simţim, îl auzim peDumnezeu. Pe sărmanii fraţii noştri atei să îiplângem, să îi compătimim. S-au atrofiat. O misiunea Bisericii, a Sfintei Ortodoxii, este ca în DuhulSfânt să mărturisim oamenilor de astăzi prezenţalui Dumnezeu în lume, să deschidem inimile copiilornoştri, să îl facem cunoscut pe Hristos - luminacunoştinţei şi soarele dreptăţii, pe Hristos -Dumnezeul nostru, Dumnezeu şi om, icoanaumanităţii noastre adevărate.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,luminează-ne şi fă-ne să simţim în Tine luminanestinsă a adevărului şi a iubirii, care să salvezelumea şi să întâmpinăm al treilea mileniu în faţaTa Doamne, a luminii şi iubirii tale, noi neamulromânesc şi toate neamurile pământului,reumanizate şi reîncreştinate. Amin. (Sibiu)


Stiintã si religie. Medicinã crestinã

Asa zisele Terapii psihiceRoy Livesey

,

,,

Hipnoterapia

În domeniul acestor terapii cea mai cunoscută este HIPNOTERAPIA. Ea foloseşte HIPNOZA, otehnică acceptată într-o măsură tot mai mare de corpulmedical. Pe de altă parte, creştinii sunt aproape cu toţiide acord între ei că hipnoza deschide porţile pentruduhurile rele. Emile Kremer consideră chiar că ar fi ceamai “eficientă” cale în acest sens. În cartea sa “EyesOpened to Satan’s Subtlety” (Ochi deschişi la vicleniilelui Satan), carte tipărită deja în şapte limbi, Kremer arede spus următoarele despre hipnoză:

“Multă şi mare pagubă se face sufletului în felulacesta, pe lână faptul în sine că spiritul pacientuluiajunge într-o legătură directă cu puterile oculte,spiritiste şi hipnotice care îl stăpânesc. Aceastăstrăveche artă orientală a sugestiei şi hipnotismului,care este de origine demonică şi a fost folosită înmagie şi divinaţiune (ghicitoare şi oracole) de celemai multe popoare din antichitate, a reapărut subaparent inofensivul clopot al “ştiinţei moderne” şipavează drumul pentru metode moderne similare de“tămăduire” şi înşelătorie. Prin completa eliminarea voinţei (personale) şi a controlului conştient asuprasimţurilor, hipnoza este cea mai eficace metodă de adeschide porţile tuturor categoriilor de duhuri rele.”

Cu reclamă asigurată în multe locuri şi expuse sprevânzare în unele magazine de hrană favorabilăîntreţinerii sănătăţii (Health Food Stores), găsimCASETE AUDIO pentru AUTO-HIPNOZĂ (self-hypnotisis tapes). Mult apreciate de cei care nu au avutcurajul să dea ochii cu un hipnotizator, ele se dovedesca fi extrem de primejdioase.

Să ţinem ochii deschişi la subtilităţile lui Satan!Putem constata şi în acest caz introducerea unor formulesonore SUBLIMINALE care ar promova ceea cenegustorii descriu drept “un nou şi strălucit conceptde auto-perfecţionare şi auto-tratament”. Freudconsidera că subconştientul controlează cea mai mareparte a vieţii omului. Cei care îşi cumpără casete cuauto-hipnoză doresc să constate anumite schimbări înviaţa lor, iar benzile cu înregistrări subliminale care auimpact direct asupra subconştientului par să ofere orezolvare facilă a acestei dorinţe. La nivelul conştient,tot ceea ce înregistrăm în auz este vuietul, oceanul sauciripit de păsărele!

“Tâlharul nu vine decât ca să fure şi să ucidă şisă strice… Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi maimultă să aibă… (In. 10,10).” Satan urmăreşte ca noi săajungem într-o stare de pasivitate, indiferent de“tehnica” pe care o adaptăm: yoga, hipnoză, meditaţietranscendentală, etc. Când ne auto-abandonăm în acestfel, îi dăm o şansă deosebită diavolului – Satan este unfanatic al “legalismului” şi demonii lui consideră înaceste cazuri că au dreptul să ne stăpânească. Metodasau tehnica în sine e mai puţin importantă pentru ei –fundamentală e acceptarea principiului implicat în ele.

Meditaţia

O altă metodă: MEDITAŢIA. Cui îi reuşeşte, nu-imai trebuie nimic altceva ca să întoarcăcomutatorul şi “să stingă lumina”. Atenţie! Este vorbade o contrafacere a “meditaţiei” din creştinism, careeste ceva cu totul diferit. Meditaţia a fost făcutăcunoscută publicului larg de membrii formaţiei Beatles.Ei au asigurat publicitatea pentru MEDITAŢIATRANSCENDENTALĂ, care a ajuns acum o afacerefoarte rentabilă, de multe milioane de dolari. Efectulmeditaţiei este fie golirea minţii, fie concentrarea ei totalăasupra a ceva. Dar care este orice altceva decât gândulla Dumnezeu. Mintea se deschide şi este luată înstăpânire de diavoli. Meditaţia merge dincolo de minteacugetătoare, de mentalul raţionând. Îl transcede. Ni seoferă acum un “service” complet (texte explicative şiinstructori) pentru toate tipurile de tehnici – de la mantrepână la aparatură de monitorizare a procesului – toatepentru a uşura şi accelera drumul practicanţilor sprestările de conştiinţă respective.

În ceea ce priveşte experienţa noastră personală,voi aminti că am folosit un foarte sofisticat encefalograf(EEG) ca sprijin în antrenamentul obţinerii undelorcerebrale alfa şi a stărilor de meditaţie superioare.Meditaţia transcendentală (MT) este deosebit depericuloasă. Nu a fost ea pentru Beatles primul pas dupăexperienţa drogurilor? Putem constata o situaţie paralelăîn practica medicală din prezent. Cunoaştem, de pildă,un caz din luna mai a anului 1984, când doctorii dintr-un spital au convins pacienţii că seninătatea minţiiobişnuită prin MT este o cură mai bună decât cea prin

droguri. Se susţine că oficializarea tratamentului în


MT de către Serviciul Sănătăţii Publice şi prescrierea eiîn reţete, ar economisi fonduri băneşti însemnate,cheltuite altfel pe medicamente. Cât o să mai durezepână în momentul în care politicienii vor exploataaspectele economice ale unor astfel de propuneri?...

Se pare că cca 130.000 de oameni practică în prezentMT în Marea Britanie. Un număr crescând de medici oaplică ei înşişi şi o recomandă pacienţilor lor. Mai multesute de cadre medicale s-au asociat pentru oficializareaMT sub egida Serviciului Sănătăţii Publice. Pentru astfelde motive este potrivit să consultăm chestionarul-test,citat anterior din cartea dr. Keith Sanders şi bazat pelucrările lui Christian Szurisa şi publicat într-un articoldespre MT din “Pacemaker” paspunsul la cele 6 întrebăriconstituie un studiu plin de învăţăminte. Le reproducemîn continuare în întregime, împreună cu concluziiledictonului:1. Rezultatele ce se pretind a fi obţinute corespundrealităţii?

Deşi s-a afirmat mult timp că MT nu poate fi supusăunor testări obiective, totuşi există date publicate înreviste de mare seriozitate ca The Lancet şi BMJ, demedici ca de ex., dr. Patel care atestă că MT a produsschimbări psihice benefice la un nivel măsurabil încondiţii de acurateţă ştiinţifică acceptabilă în ceea cepriveşte:- reducerea ritmului cardiac- reducerea ritmului respirator- scăderea consumului de oxigen- scăderea tensiunii arteriale- schimbări în rezistenţa electrică a pielii sugerând ostare de relaxare- schimbări în encefalogramă (pentru ritmul alfa)- reducerea nivelului lactozei în sânge

Din punct de vedere strict clinic, MT ar putea săajute în ceea ce priveşte stressul şi hipertensiunea.2. Există o bază ştiinţifică raţională pentru terapie?

Faptele prezentate mai sus vorbesc de la sine.Mentalul controlează multe din funcţiile corpului –relaxaţi mintea şi corpul va beneficia. E greu de presupuscă un om de ştiinţă creştin ar putea avea ceva deobiectat.3. Care este elementul eficace: metode (tehnica) sauprincipiul (teoria)?

La acest punct începem să avem suspiciuni faţăde MT. Dacă ne-am referi numai la modificările psihiceconstatate, MT nu este, printre terapiile de relaxare, unicatehnică ce determină astfel de efecte. Strategiile de “auto-reglaj”, ca, de ex., biofeedback-ul sau relaxareamusculară progresivă, sunt în mod cert tot atât deeficiente. Din punct de vedere medical, MT nu înseamnănimic special. Dr. Herbert Benson, profesor asociat laHarvard Medical School, care a avut o contribuţiemajoră la primele cercetări medicale asupra MT,propune, de altfel, o metodă extrem de simplă (să te

relaxezi şi să repeţi în gând mereu cuvântul “unu”), caremetodă dă exact aceleaşi rezultate, poate fi învăţată într-un minut fără plata nici unui “onorariu”, fără nici oINIŢIERE în Mediaţia Transcendentală (MT)”. Dealtfel,poate că a sta întins pe sofă cu o carte bună sau a teocupa în linişte de grădiniţa din spatele casei sunt totatât de eficiente pentru obţinerea unei stări de relaxare!

Deci, metoda, tehnica în sine, este motorul,elementul care asigură succesul şi nu principiul.4. Ce concepţie asupra lumii implică asumareaterapiei?

Maharishi Mahesh Yogi s-a născut prin 1918 încentrul Indiei şi aparţine castei militarilor (kshatriya). Secunosc foarte puţine date despre prima parte a vieţiisale, până în 1940 când a absolvit cursurile facultăţii defizică la Allahabad University (Bachelor’s degree inphysics). Până în 1983 a sorbit din plin iluminarespirituală” de la un guru, Swami Brahmenanda Saraswati(“Guru Dev” – “Învăţător divin”, mai pe scurt). A învăţatde la el esenţa tehnicilor yoga pe care, ulterior, le-asimplificat şi le-a oferit lumii sub denumirea de MeditaţieTranscendentală. După ce a murit Guru Dev, monahulMahesh a petrecut doi ani prin peşterile din Himalaya,meditând şi intrând în comunicare cu “RealitateaUltimă”, înainte de a coborî de sub piscurile înzăpeziteca auto-proclamat “maestru” cu titlul de “Maharishi”(Mare Înţelept) “Mahesh” (numele de familie) “Yogi”(adică unul care a realizat deplina unire cu Zeul).

Dar India este plină până la refuz de MaeştriSpirituali. Cu multă perspicacitate Mahesh a găsit osoluţie: a plecat în Occident, unde “oamenii obişnuiescsă accepte lucrurile repede”, pentru a-l cita chiar pe el.California anilor ‘60 şi grupul Beatles i-au asigurat faimaîn acea lume occidentală.

Meditaţia Transcedentală este un camuflaj pentrureligia hindusă. Spaţiul nu ne permite să prezent�

Sa nu-L rastignim iarasi 1999 - 3.pdf · CUPRINS OMEGA Sfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)...

Documents

Transcript of Sa nu-L rastignim iarasi 1999 - 3.pdf · CUPRINS OMEGA Sfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)...