Reproducerea umană asistată implicaţiile ei morale

Considerăm că, înainte de a continua discuţiile din cadrul acestei lucrări ar trebui

să vorbim câte ceva despre mijloacele terapeutice care pot fi utilizate pentru ameliorarea

fertilităţii şi despre implicaţiile morale ale utilizării tehnicilor reproducerii umane asistate

(ART).

Menţionăm că, în funcţie de etiologia patogenetică generatoare a sterilităţii, un

număr relativ mare de agenţi terapeutici (medicamente) pot fi utilizaţi pentru a ameliora

(sau chiar a amenda) sterilitatea feminină, masculină sau a cuplului.

Împrejurare în care putem evidenţia că, pentru un bărbat prezentând prostatită (o

infecţie a prostatei) un regim simplu cu antibiotice poate deveni un mijloc terapeutic

eficient şi suficient al sterilităţii masculine.

Evident că, în mod asemănător în cazul unei femei cu hipotiroidie, suplimentarea

terapiei cu hormonul tiroidian devine o modalitate terapeutică eficientă în tratamentul

sterilităţii feminine.

Plecând de la presupunerea că, investigaţia medicală precum şi terapia

medicamentoasă a sterilităţii cuplului pot fi în general considerate şi agreate ca fiind

opţiuni bioetice pentru cuplurilor prezentând sterilitate, multe dintre procedurile

terapeutice de asistare a acestor cupluri pot deveni acceptabile şi chiar aplicabile, întrucât

acestea la rândul lor pot ameliora sterilitatea.

Realmente, orice tehnică chirurgicală (procedură medicală) care

restaurează/ameliorează starea de sănătate a unei paciente direct sau indirect va putea

îmbunătăţii şi fertilitatea.

Precizăm că, în acest sens ne vom concentra asupra utilizării medicaţiei indicate şi

utilizate în vederea inducerii ovulaţiei (producerea ovulului şi eliberarea sa din foliculul

ovarian) sau în vederea ameliorării calităţii, cantităţii sau funcţiei lichidului spermatic

(spermatozoizilor).

Specificăm că, întroducerea agenţilor inductori ovulatori la pacientele care nu

ovulează a făcut posibilă apariţia unor sarcini (mult dorite de cuplurile sterile).

Inerent, înaintea apariţiei Citratului de clomifen (Clomid, Serofen sau a altor

agenţi) nu a existat o terapie eficientă pentru pacientele anovulatorii, iar în cazul acestora

adopţia a reprezentat unica soluţie de a avea copil (copii).

Farmacocinetic, clomifenul poate induce ovulaţia la multe dintre pacientele

anovulatorii şi nu prezintă riscul gemelarităţii aşa de mare ca la ceilalţi agenţi inductori

ovulatori, iar numărul foliculilor ovarieni (care adăpostesc ovocitele maturizate) poate fi

monitorizat prin examinarea ultrasonografică efectuată cu sonda intravaginală, drept

urmare putându-se preveni apariţia unor sarcini multiple.

Menţionăm că, hormonii hipofizari specifici (FSH sau LH), pot fi utilizaţi de

asemenea ca agenţi inductori ovulatori, întrucât aceşti hormoni stimulează direct ovarele,

favorizând maturizarea simultană a mai multor ovule, fapt ce este chiar de dorit (uneori)

în celelalte tehnici, tocmai pentru a avea posibilitatea obţinerii şi recoltării mai multor

ovule maturizate, indispensabile fertilizării in vitro.

Opiniem că, spre deosebire de eficienţa tratamentului la femei, terapia

medicamentoasă a bărbaţilor sterili nu este la fel de încurajatoare în ceea ce priveşte

eficienţa, însă există unele situaţii în care anomaliile spermatice pot fi şi chiar sunt

corectate (amendate), [iar riscul (dilema) gemelarităţii nu reprezintă o problemă deosebită

(ca în cazul terapiei sterilităţii feminine), deoarece în imensa majoritate a cazurilor un

ovul este penetrat şi fertilizat doar de către un singur spermatozoid, indiferent cât de

mulţi ar fi].

Considerăm că, după ce am discutat despre terapia cu inductori ovulatori trebuie

să evocăm câteva noţiuni despre inseminarea in vivo.

Practic, prin definiţie această metodă incumbă plasarea spermatozoizilor în uter,

utilizând alte mijloace de inserţie decât vectorul natural uman (penisul), sperma folosită

în acest scop putând proveni din două surse, fie de la soţul prezentând un număr

insuficient de spermatozoizi sau o ejaculare dificilă, fie de la un donor anonim/cunoscut

(via unei bănci de spermă).

Consemnăm că, filmele şi comediile realizate mai de demult au denumit această

abordare ca fiind turkey bastard, deoarece în aceste cazuri medicii folosesc o seringă

pentru injectarea spermei intrauterin, iar aplicarea unui mic căpăcel sau dispozitiv

(asemănător unui diafragm) este suficientă pentru a ţine (păstra) sperma intrauterin, o

perioadă de timp suficientă.

Evident că de multe ori, sperma necesită o spălare prealabilă într-o soluţie

specială de îmbogăţire, după care se injectează direct în cavitatea uterină [IUI

(inseminare intrauterină)].

Specificăm că, această tehnică de fertilizare trebuie efectuate în preajma vârfului

secretor hormonal ovulator, medio-ciclic (între zilele 13-15, ale unui ciclu menstrual de

28 de zile).

Amintim că, înaintea etapei istorice a răspândirii fulminante a infecţiei cu HIV,

hepatitei şi a celorlalte boli cu transmitere sexuală pacientele desemnate erau inseminate

cu sperma proaspătă, recoltată direct de la donorii localnici şi cu toate că utilizarea

spermei proaspete permite obţinerea unor rezultate net superioare celor obţinute cu

sperma congelată, în zilele noastre (pentru o mai multă siguranţă profilactică) sperma

donorilor se congelează pentru o perioadă de timp de 6 luni de zile.

Desigur că, o dată ce sperma a fost testată paraclinic ca fiind sigură

(necontaminată) poate fi eliberată din banca de organe şi ţesuturi şi oferită clinicilor de

sterilitate în vederea utilizării.

Apreciem că, inseminarea artificială se dovedeşte a fi o procedură medicală

simplă, relativ lipsită de durere şi cu rezultate bune atunci când este utilizată în indicaţii

potrivite.

Agreăm şi acceptăm conceptul potrivit căruia aceste tehnici medicale par a fi (sau

chiar sunt considerate) opţiuni bioetice în contextul parametrilor tehnologici medicali

menţionaţi mai sus.

Oricum, cu toate acestea se poate naşte întrebarea: Dacă este etică şi/sau legală

procedura de utilizare a spermei de la donor?

Vom încerca să răspundem acestei întrebări, după ce vom discuta (în continuare)

despre tehnologia fertilizării în vitro (IVF).

Etimologic, noţiunea de fertilizare in vitro înseamnă o fertilizare efectuată într-o

sticlă (eprubetă/palcă Petri) şi este antagonică celei realizată întru-un organism (ţesut)

viu, in vivo.

În prezent, pentru fertilizarea in vitro se utilizează plăcile Petri, acestea fiind mult

mai accesibile examinărilor microscopice şi micromanipulărilor cu (micro)instrumente.

În realitate, fertilizarea in vitro incumbă expunerea ovulului la acţiunea

spermatozoizilor într-un mediu steril, perfect controlat din cadrul unui laborator

sofisticat.

Rezumând, specificăm că fertilizarea survine în afara organismului uman (în afara

treimii externe a trompelor uterine, unde se derulează în mod natural, normal).

Efectiv, sperma necesară efectuării IVF-lui poate fi obţinută proaspăt recoltată sau

poate fi decongelată şi preparată fie de la soţ fie de la un donor.

Trebuie amintit că, ginecologul poate obţine (recolta) ovulul cu un ac de aspirare

transvaginal, de la pacienta (care deja a fost supusă unei cure medicamentoase de

hiperstimulare ovariană), mai multe ovule, care pot fi congelate şi mai târziu decongelate

pentru a fi utilizate.

Deseori, fertilizarea se produce fără nici o manipulare medicală specială, însă în

cazul unor ovule îmbătrânite sau a unui număr mai mic de spermatozoizi, se poate apela

la o tehnică particulară, care poate mări şansele fertilizării [ICSI (injectarea intra-

citopalsmatică a spermei), de care ne vom ocupa, mai târziu pe parcursul acestei lucrări].

Bioetic, cuplurile care apelează la procedeul fertilizării in vitro, doresc să obţină

(şi de fapt trebuie să obţină) unele lămuri legate de rata de succes a acestei metode, mai

exact rata de naştere cu făt viu, în acest sens este bine de remarcat că rata de naştere cu

făt viu, raportată de majoritatea clinicilor de specialitate, este de 20-40%.

Paradoxal, în legătură cu acest procent trebuie să consemnăm faptul că, cele mai

bune clinici pot avea rezultate mult mai slabe, întrucât în clinicile respective (de altfel

foarte renumite) se tratează paciente mai în vârstă sau paciente cu mai multe afecţiuni

simultane (cazuri deosebit de dificile).

Precizăm că, din punct de vedere embriologic, imediat ce fertilizarea a avut loc în

afara organismului (extra-corporeal), survin o serie de diviziuni celulare încă înainte de

apariţia embrionului (pre-embrionului), aşa cum s-a arătat în capitolul de embriologie,

după care acestea sunt transferate în uterul femeii, procedeu este denumit transfer

embrionar (ET).

Cu alte cuvinte, ET defineşte transferul grupului de celule aflate în curs de

diviziune de pe placa Petri în cavitatea intrauterină.

Trebuie remarcat că, în aceste cazuri în care sperma respectiv ovulul sunt

manipulaţi în cadrul IVF-ului, aceştia şuntează trompele, (prezentând unele leziuni tubare

sau o sterilitate nediagnosticată) şi ca atare IVF-ul reprezintă o alternativă (posibilitate)

acordată soţului şi soţiei de-a participa la fuzarea materialului lor genetic şi de a deveni

părinţii biologici ai propriului lor copil (în ciuda sterilităţii conjugale).

Drept urmare socotim că, această metodă medicală de soluţionare a sterilităţii prin

fertilizare in vitro se încadrează pe deplin în parametrii etici aşa cum s-a arătat mai sus şi

ca atare, fiecare embrion apărut poate fi (şi trebuie) venerat şi tratat cu demnitate umană.

Evident că, în totalitatea sa mecanismele acestei tehnologii a reproducerii umane

asistate sunt etice pentru toţi acei care consideră că intervenţia medicală este morală, dar

poate deveni inacceptabilă acelora care susţin importanţa derulării actului sexual în sine

(având scop unirea fizică a cuplului) şi care nu poate lipsi nici măcar temporar din

derularea actul procreativ (părerea Vaticanului).

Rezumând, fertilizarea in vitro reprezintă în principal o opţiune demnă de luat în

considerare, dar care nu poate avea rezultatele aşteptate la toate cuplurile (existând din

păcate şi eşecuri nemeritate),

Considerăm că, uneori fertilizarea in vitro reprezintă o pierdere de timp, de bani

(procedurile fiind destul de costisitoare) şi în acelaşi timp incumbă o serie de riscuri, în

ceea ce priveşte medicaţia sau procedurile invazive utilizate (recoltarea ovulelor

transvaginal cu acul de aspiraţie şi plasarea pre-embrionului/ embrionului transcervical în

cavitatea uterină).

Evident că, din fericire aceste riscuri pot fi diminuate în unele cazuri, contribuind

prin aceasta la o scădere statistică a ratei de pierderi (eşecuri) astfel, congelarea şi

conservarea ovulelor crescând şansele de reuşită şi diminuând în acelaşi timp costul

(efortul financiar).

Reiterăm că, există şi alte tehnici modificate, care ar putea fi alese de aceste

cupluri, dar a căror acceptabilitate să nu mai fie etică, de aceia în luarea acestor decizii

cuplurile trebuie să discute cu specialistul, care trebuie să respecte în mod obligatoriu

concepţiile teologice şi filozofice ale cuplului.

Ca atare, se pot prestabili anumite limite privind numărul ovulelor fertilizate,

numărul embrionilor implantaţi şi soarta celorlalţi embrioni congelaţi (dacă s-a utilizat

această procedură).

Subliniem aici ideea potrivit căreia, luând în considerare importanţa deosebită a

vieţii embrionului pentru aceste cupluri, majoritatea acestor cupluri vor dori să evite

reducerea selectivă [(distrugerea fizică a embrionilor suplimentari) efectuată medical

pentru a întări şansa de supravieţuire a celor rămaşi].

Suplimentar mai putem nota că, pentru aceste cupluri devine inacceptabilă ideea

de transfer a mai multor embrioni în uter, întrucât aceştia consideră că şansa reuşitei

implantării se reduce semnificativ.

Drept urmare agreăm că, decizia optimă/ bioetică ar fi acceptarea unui transfer a 2

sau maximum a 3 embrioni, iar în cazul în care unul sau mai mulţi embrioni urmează să

fie congelaţi, numărul de ovule fertilizate nu ar trebui să fie mai mare de numărul de

copii planificaţi cu responsabilitate de respectivele cupluri.

Sumarizând putem afirma că, este esenţial ca aceste cupluri să înţeleagă

procedurile specifice, posibilităţile, riscurile, beneficiile şi măsurile de siguranţa înainte

de a lua în seamă binele şi răul pe care fertilizarea în vitro le poate avea asupra acestora.

Putem admite şi promova conceptul potrivit căruia, decizia bioetică legată de

această procedură, este reprezentată de obligativitatea ca în cadrul acestei tehnologii să

fie utilizate doar sperma soţului respectiv ovulele soţiei.

Pe mai departe vom analiza şi vom încerca să dăm un răspuns pertinent întrebării:

Dacă este etic sau nu să utilizăm spermă sau ovule de la donori?

Indiscutabil că, în afară de această întrebare apar în mod logic şi alte câteva: Ce s-

ar putea face dacă circumstanţele medicale impun folosirea gameţilor proveniţi de la

donor? Ce se s-ar putea adăuga la rezerva genetică a familiei, dacă se acceptă această

posibilitate? Care ar fi implicaţiile etice în a aduce/introduce o a treia persoană (cel mai

des anonimă) în procesul reproducerii într-o căsnicie/relaţie maritală?

Binenţeles că, în cadrul programelor ample de asistenţă (consiliere) a cuplurilor,

care ar putea apela la donori de spermă, trebuie să arătăm faptul că virtualii donori sunt

testaţi riguros (clinic şi paraclinic) atât pentru bolile cu transmitere sexuală cât şi privind

grupa sanghină (inclusiv Rh-ul), caracteristicile psihice şi fizice precum şi echipamentul

genetic, astfel că în acest fel pot fi înlăturate câteva dintre preocupările anxioase

(angoase) ale cuplurilor legate de unele eventuale riscuri medicale.

Consemnăm faptul că, unele cupluri pot obiecta vis a vis de utilizarea donorilor,

argumentând că în cadrul acestui proceduri în şi de fapt se comite un fel de adulter,

susţinând că chiar în absenţa contactului fizic totuşi se violează (încalcă) sanctitatea

căsniciei, dar trebuie subliniat că nu tot ce violează această sanctitate poate fi un adulter,

iar în acest sens este mult mai bine să folosim termenul de adulter doar în definirea

relaţiilor sexuale (fizice, carnale) care violează unitatea căsniciei.

Desigur că, această delimitată trebuie stabilită bioetic întrucât concepţiile

colectivităţilor creştine diverg datorită unor idei apărute ca urmare a modului diferit de

interpretare a poveştii lui Onan şi a căsătoriei levirate din Vechiul Testament.

Astfel, Sfânta Scriptură (Geneza: 38) descrie circumstanţa în care un om a

decedat fără a avea copii, iar fratele său a fost obligat să procreeze cu văduva acelui om şi

ca atare, Onan a derulat o relaţie sexuală cu văduva fratelui său dar el nu a finalizat

această relaţie (risipind sămânţa pe pământ), motiv pentru care Creatorul l-a judecat

lovindu-l cu moartea pentru neascultarea voinţei Sale.

Secundar, oamenii au ajuns la concluzii şi aplicaţii diferite legate de acest pasaj

deosebit de incitant şi ca atare, printr-o viziune îngustă procrearea legată de sexualitate

trebuie limitată (restrânsă) strict în cadrul căsătoriei tradiţionale.

Inerent, chiar această înţelegere [(acest aranjament), reprezentând o căsătorie cu

cumnatul] la urma urmelor era tot o căsătorie, văduva devenind a două soţie a unui

bărbat, iar interzicerea relaţiilor sexuale pre- sau extra-maritale nu era anulată în acest caz

special, cu toate că structura/organizarea familiei a fost schimbată şi adaptată la

necesităţile speciale ale vechiului Israel.

Neîndoielnic că, acest principiu a fost invocat pentru susţinerea implementării

unor donori în cuplurile cu un bărbat infertil, dar nu orice bărbat (nu oricine) din

comunitatea evreiască a Vechiului Testament, ci doar un frate sau un descendent al

aceluiaş trib era desemnat (de dorit) în acest sens.

Punctăm ideea potrivit căreia, din punct de vedere cronologic, Israelul (ca popor

al Domnului) era în acele vremuri la începutul existenţei sale, în care sistemul tribal, de

clan sau familial era deosebit de important şi se afla încă într-un proces de stabilizare.

Oricum, putem vedea că apar şi există o serie de diferenţe semnificative între

circumstanţele excepţionale menţionate în Scriptură şi situaţia (dată) din zilele noastre, în

care se apelează la donori de spermă.

Apreciem că, în exemplele biblice în care au fost folosiţi donori de gameţi

beneficiază de un suport şi mai mic, de exemplu, când Avram a procreat cu servitoarea sa

(chiar cu binecuvântarea soţiei sale) acest act este descris ca fiind contrar voinţei

Domnului (Gen: 16).

Putem asuma că, legat de programele de fertilizare cu împlementarea donorilor de

spermă, disponibilitatea sau cheltuielile financiare ridicate de această metodă reprezintă o

altă posibilă problemă a cuplurilor sterile.

Hormonal, în cadrul acestei tehnologii posibilul donor de spermă trebuie să fie

sincronizat hormonal cu mama receptoare, căreia i s-a administrat în prealabil o

medicaţie stimulatoare a ovulaţiei, pentru obţinerea mai multor ovule mature.

Procedural, recoltarea acestor ovule se realizează transvaginal, folosind un ac

aspirator ghidat cu ajutorul sondei vaginale a ecografului (anterior, în acest scop a fost

folosit laparoscopul, generând însă cheltuieli considerabile şi riscuri inerente, legate de

anestezia generală sau de tehnica operatorie).

Odată recoltate, ovulele sunt utilizate cu precădere imediat, mai exact atunci când

mama receptoare se află la momentul optim al ciclului menstrual, aptă să primească

ovulele fertilizate.

Inerent, întrucât ovulele congelate sunt mai eficiente, acestea devin o alternativă

mult mai atractivă, iar la orizontul ştiinţific al utilizării tehnologiilor de donare se

întrevede posibilitatea recoltării ovarelor de la fetuşii avortaţi şi maturizarea ovulelor

acestora în condiţii artificiale şi sofisticate de laborator.

Credem că, una dintre multiplele probleme etico-psihologice care ar putea apărea

în aceste cazuri este aceea că, mama biologică nu-şi poate împlini cu adevărat şi în

totalitate responsabilitatea părintească de îngrijire corespunzătoare a copiilor săi,

deoarece aceasta nu i-a conceput (efectiv).

Neîndoielnic că, această alternativa atractivă de a folosi donori poate fi pe deplin

înţeleasă, întrucât prezintă unele avantaje, incluzând diminuarea costului comparativ cu

cel al unei adopţii sau al utilizării procedurilor sofisticate de asistenţă a reproducerii

umane şi de asemenea oferă donori siguri bine investigaţi, în ceea ce priveşte factorii

genetici şi istoricul medical.

Socotim că, în aceste cazuri cuplurile consideră că acest copil se

leagă/relaţionează cel puţin cu unul dintre părinţi, mama purtând copilul nouă luni de

zilei putând hotărî mediul prenatal al viitorului copil.

Menţionăm că, la donarea ovulului screening-ul efectuat diminuă riscul apariţiei

problemelor genetice, în plus copilul va fi purta amprenta genetică a soţului, iar mama

receptoare (purtătoare) va purta copilul şi astfel va putea comunica emoţional cu acesta

pe toată durata sarcinii.

Logic că oricum, consideraţiile emoţionale rezultate din folosirea donorilor de

gameţi sunt deosebit de complexe.

Subliniem că, stresul emoţional poate să se dezvolte de a lungul unei căsnicii

atunci când unul dintre soţi nu este legat biologic de copil, chiar dacă procedura de

fertilizare s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză şi de acceptanţă.

Remarcăm că. în adevăratul sens (biologic sau genetic) unul dintre soţi a procreat

copilul cu altcineva decât soţul (soţia) şi această latură (faţetă) poate trezi un anumit

interes emoţional pentru donor (chiar şi anonim) de asemenea, există un risc crescut ca

unul dintre părinţi (cel care genetic nu este legat de copil) să-şi asume o responsabilitate

mai redusă faţă de acest copil, decât celălalt părinte (de care este legat genetic).

Notificăm aici că, învăţătura Scripturii este fundamentată pe principiul one-flesh

(revelat în Geneza), potrivit cu care atunci când omul părăseşte părinţii şi îşi ia o soţie,

aceştia devenind un singur trup.

Indubitabil că, opinia unora permite utilizarea tehnologiilor reproductive, care

asigură cuplului posibilitatea de a avea copii prin mijloace asistate, însă exclude utilizarea

donorilor de spermă sau de ovule.

Suplimentar, în continuare vom discuta câteva lucruri despre procedura

transferului intrafalopian de gameţi (GIFT).

Citologic, noţiunea de gameţi se referă la celulele sexuale feminine şi masculine

(ovul, spermatozoid), fiecare dintre acestea conţinând jumătate din numărul de

cromozomi caracteristic speciei umane, iar în momentul în care spermatozoidul şi ovulul

se unesc se creează un set nou şi complet de cromozomi (cod genetic sau genom) pentru

embrionul nou şi pentru fiecare celulă care se va dezvolta în timpul şi după sarcină.

Procedural, GIFT-ul implică utilizarea operaţiei laparoscopice, care necesită

efectuarea prealabilă a unei anestezii generale şi este denumită şi chirurgia band-aid,

întrucât inciziile efectuate sunt deosebit de mici, pacienta externându-se chiar în ziua

intervenţiei (sau a doua zi).

Semnalăm că, prin intermediul acestei tehnici chirurgicale micro-invazive pot fi

vizualizate (inspectate) organele pelvi-abdominale, prin întroducerea laparoscopului

(printr-o incizie mică subombilicală efectuată în peretele abdominal prin care se

întroduce prealabil trocarul cu de 10 mm), o tijă cu de 10 mm ataşată la o cameră

video în miniatură şi care în acest fel permite ca intervenţia să fie efectuată urmărind

imaginile intra-operatorii pe un monitor.

Practic, intervenţia se efectuează doar în momentul maturizării ovulului, după

administrarea unor stimulente hormonale, tocmai pentru a nu ne scăpa momentul

ovulaţiei.

Realmente, în momentul în care unul sau doi foliculi pre-ovulatori apar în câmpul

vizual al laparoscopului ovulele sunt aspirate (un ovul/folicul) cu ajutorul unui ac (similar

cu cel din metoda de recoltare transvaginală, sub ghidarea ultrasonică) fiecare ovul fiind

imediat examinat într-un laborator adiacent şi gradat (categorisit) calitativ şi reîncărcat

într-o seringă.

Simultan, proba de spermă preparată în mod special (pentru a creşte procentajul

spermatozoizilor sănătoşi) este încărcată de specialist în aceeaşi seringă în care există cel

puţin un ovul, iar laparoscopistul transferă cu mare blândeţe materialul din seringă în

trompa uterină [(unde în fapt are loc fertilizarea şi în mod natural) cu ajutorul

laparoscopului].

Remarcăm că, prin metoda GIFT fertilizarea se produce în trompă, iar rata de

apariţie a unei sarcini este relativ mulţumitoare, însă costul este ridicat, fiind necesară

reintervenţii la fiecare ciclu până ce survine fertilizarea.

Specificăm că, actualmente medicii pot avea şi un alt acces la trompele uterine cu

ajutorul unor tije scopice foarte subţiri introduse prin vagin (fundul de sac posterior) sau

canalul cervical.

Astfel că, în curând ginecologul va putea renunţa la utilizarea laparoscopului în

acest scop, iar GIFT-ul va putea fi efectuat ambulator, în cabinetele medicale dotate

corespunzător.

Practic, se poate recolta în seringă spermă şi ovule de la donori (neînrudiţi) şi să

se transfere amestecul soţiei în vederea obţinerii unei sarcini, care în acest fel va da

naştere unui copil fără nici o legătură genetică cu soţul sau soţia.

Menţionăm că, o tehnică asemănătoare este reprezentată de transferul

intrafalopian al zigotului (ZIFT).

Embriologic, zigotul este celula rezultată din unirea gameţilor (spermatozoid şi

ovul), fiind prima fază a dezvoltării umane de la fertilizare până la prima săptămână de

gestaţie, ulterior din zigot se dezvoltă toate celulele care compun organismul uman şi

celelalte structuri fără de care sarcina nu ar putea evalua (placenta, cordonul ombilical,

membranele amniotice).

Evident că din punct de vedere genetic, zigotul este depozitarul şi proprietarul

întregului cod genetic, provenit jumătate din spermatozoid şi jumătate din ovul,

ocazional, în caz de gemeni identici, acest material genetic se dublează în celălalt individ.

Tehnologia folosită în ZIFT este similară celei din GIFT, incluzând pregătirea

hormonală a pacientei, iar recoltarea ovulului (efectuată în general cu un ac ghidat

ecografic) are loc în acelaşi moment în care se prepară sperma, ulterior ovulul este expus

acţiunii spermei în afara corpului pacientei, într-o placă Petri unde se produce fertilizarea.

Precizăm că, în momentul în care spermatozoidul a penetrat ovulul şi apar primele

modificări microscopice ginecologul, cu ajutorul laparoscopului, plasează zigotul în

trompa mamei purtătoare.

Spiritual, cuplurile pot evita preocupările etice legate de crio-conservare

(congelare) sau de apariţia unui embrion suplimentar (extra) prin controlul riguros al

numărului de zigoţi formaţi.

Opiniem că, această tehnică se realizează cu respectul profund al vieţii şi

demnităţii fiecărui zigot (care apare şi se dezvoltă) atâta timp cât utilizarea donorilor este

evitată, iar angoasele etice legate de apelarea la utilizarea mamelor surogat sunt luate în

considerare, această tehnologie poate fi încadrată în prevederile acceptabilităţi etico-

morale a acestei intervenţii.

Evocăm în continuare o altă tehnică utilizată în programele de reproducere

asistată reprezentată de injectarea intra-citoplasmatică a spermei (ICSI).

Procedural, această tehnică, ICSI împlică injectarea unui singur spermatozoid în

ovul, prin străpungerea învelişului (prin micro-manipulare sub un microscopic) ovulele

fiind recoltate ca la procedeele descrise anterior.

În mod obişnuit, ovulul este recoltat de la soţie, care va deveni mama biologică,

folosirea donorilor de ovule putând fi o alternativă, iar sperma poate fi obţinută de la soţ

(sau donor), proba de spermă fiind preparată de embriologistul care selectează şi încarcă

într-o micro-seringă un singur spermatozoid.

Tehnic, după străpungerea învelişul ovular (sub microscop) spermatozoidul este

injectat în citoplasmă, din acest moment cromozomii spermatici se alininiază celor

ovulari.

Secvenţional, printr-o secvenţă de evenimente biologice deosebit de complexă şi

puţin înţeleasă, ovulul realizează că penetrarea a avut loc, iar cromozomii ovulului

(localizaţi în nucleu) se desfac şi se aliniază cromozomilor masculini şi numai după acest

eveniment fiziologic apare un individ unic, cu echipamentul cromozomial complet

necesar desfăşurării vieţii şi creşterii.

Menţionăm că, assisted Hatching reprezintă o altă tehnică micro-manipulativă

legată de ICSI, întrucât o dată cu creşterea vârstei femeii pot apărea o serie de probleme

la penetrarea ovulului de către spermatozoid.

Normal, o femeie se naşte cu toţi foliculii ovarieni (pe care-i va avea de a lungul

vieţii ei), aflaţi într-un stadiu imatur, iar foliculii cei mai responsivi la acţiunea

hormonilor ovulează prima dată la o vârstă precoce, ca atare pacientele mai în vârstă

doritoare de procreare pot întâmpina dificultăţi în tentativa lor de a fi fertilizate şi ca atare

printr-o serie de micro-manipulări putem scrijelii învelişul ovular pentru a crea o serie de

puncte slabe în calea penetrării spermatozoidului, permiţând astfel o creştere a ratei de

fertilizare.

O altă tehnică, ROSNI, este metoda prin care în caz de infertilitate masculină,

cauzată de absenţa producerii sau eliberării de spermatozoizi maturi, medicul apelează la

injectarea unui nucleu spermatic rotund, eficient în cazurile de obstruare totală a vaselor

deferente (prin care sunt transportaţi spermatozoizii din testicul).

Menţionăm că, spermatozoizii sunt obţinuţi prin puncţie-aspiraţie din epididim

sau testicul, chiar dacă aceşti spermatozoizi nu sunt maturizaţi complet şi pot fi injectaţi

în citoplasma ovulului prin micro-manipulare.

Reamintim că, în caz de spermogramă slabă calitativ şi cantitativ, actualmente

există şanse reale de a procrea, apelând la aceste metode şi în consecinţă tentaţia de a

utiliza donori, cu spermatozoizi mai numeroşi şi viguroşi diminuă (dispare).

Considerăm de asemenea că, se poate elimina cea de a doua angoasă a utilizării

donorilor de spermă reprezentată de evitarea unor boli ereditare.

Incontestabil că, cercetările viitoare focalizate pe cercetarea genetică a

spermatozoizilor vor permite testarea şi selectarea spermatozoizilor pentru evitarea

utilizării celor cu anomalii genetice, codificate în genomul soţului şi chiar dacă toţi

spermatozoizii soţului sunt afectate, tehnicile de terapie genetică viitoare vor putea face

posibilă corectarea acestor defecte genetice din spermă, înainte de efectuarea ICSI.

Asumăm şi promovăm că, chiar cu toate aceste succese ale tehnologiilor medicale

utilizarea donorilor de gameţi şi de mame surogat sunt considerate a fi ne-etice.

Precizăm că, uneori cuplurile sterile pot lua în considerare utilizarea mamei

surogat, în circumstanţele în care soţia este inaptă (incapabilă) de a purta o sarcină

datorită vârstei, unor anomalii fizice, unor boli, răniri ale organismului au unor probleme

imunologice.

Evidenţiem faptul că, în multe cazuri surogatul oferă nu numai uterul pentru a

găzdui fătul pentru dezvoltarea acestuia ci şi ovule (surogat tradiţional).

Inerent, că odată cu aplicarea IVF, ICSI şi a altor tehnici micro-manipulative, a

apărut posibilitatea ca surogatul să nu mai aibă legături genetico-biologice cu fătul pe

care-l poartă (surogat gestaţional), caz în care mama surogat devine de fapt un incubator

viu pentru copii altora şi ca urmare, relaţia cu un membru de familie sau cu un prieten

devenind strict financiară sau altruistică în caz că purtarea sarcini apare ca un act de

dragoste.

Evident că, aceste situaţii pot fi câteodată deosebit de complicate din punct de

vedere legal şi moral.

Realmente, surogatul gestaţional are ca ţel al său o viaţă nouă, iar pentru femeile

care nu pot purta o sarcină, aşa numitul ţel bun al obţinerii unui copil genetic propriu

poate fi realizat.

Opiniem că, surogatul matern (gestaţional) devine inacceptabil în două

circumstanţe, evocate în continuare.

Prima este închirierea uterului (surogatul comercial), iar din punct de vedere

moral închirierea unui uter cu scopul de a avea un copil este non-etic, întrucât contractul

financiar implică cumpărarea unei persoane şi de aceea devine o formă de proprietate a

unei persoane asupra alteia.

Ca atare (ca şi vânzarea oricărui alt organ), folosirea uterului ca un organ pentru

închiriere (comercializare) este ceva ce nu ar trebui să fie permisă, fiind deosebit de

opresiv (neplăcut) pentru femeile împovărate de sărăcie, care pot fi forţate financiar ca să

facă uterul lor disponibil financiar.

Bioetic, a doua circumstanţă în care surogatul matern trebuie considerat a fi non-

etic este cazul în care se impune utilizarea donorilor de gameţi.

Admiţând faptul că, gameţii pot fi fertilizaţi in vitro sau surogatul matern poate fi

inseminat artificial cu sperma soţului (ca în surogatul tradiţional) se poate evita sensul

tradiţional al adulterului (care semnifică relaţia sexuală dintre două persoane

necăsătorite).

Cu toate acestea, lacuna etică esenţială în acest caz este consecinţa faptul că acest

copil creat nu este rezultatul unei legăturii maritale, întrucât afirmaţia că acest copil cel

puţin cu o parte porţiune este al cuplului este incorectă.

Astfel, căsnicia reprezentând unirea a doi indivizi într-un singur trup, face ca un

copil care este conceput de soţi, separaţi unul de celălalt şi nerezultat dintr-un singur trup,

nu poate fi numit rezultat al acestei legături, copilul fiind consecinţa unei alte uniri (care

nu este sancţionată de contractul marital).

Opinăm că utilizarea donorilor de gameţi folosesc tehnologii în afara legăturii

maritale, a cuplurilor incapabile de procreare.

Neîndoielnic că, în cazul în care IVF-ul este efectuat în condiţii de moralitate (aşa

cum s-a arătat mai înainte), iar mama nu poate purta o sarcină, surogatul matern

reprezentând o modalitate potenţial morală, care permite embrionului apărut să

supravieţuiască.

Medical, în cazul în care IVF-ul este privit ca un bypass al unei trompe

nefuncţionale, surogatul matern poate fi considerat ca un bypass al trompelor şi al

uterului nefuncţionale.

Inerent, pentru ca un surogat matern să devină acceptabil etic, surogatul trebuie

să-şi ofere uterul voluntar fără nici o condiţionare, în afara de urmărirea şi îngrijirea

medicală corespunzătoare, necesară de a lungul evoluţiei intrauterine a fătului.

Considerăm că, ar trebui să lăudăm şi să nu condamnăm o femeie care pentru

dragostea de viaţă oferă voluntar uterul său să salveze un embrion congelat (care altfel ar

fi distrus).

În mod obişnuit, noi acceptăm şi lăudăm persoana care donează un plămân sau un

rinichi pentru a salva viaţa unei fiinţe dragi şi ca atare, ar trebui să lăudăm consimţirea

unei femei, care fără a dori un câştig personal, oferă uterul său pentru ca un cuplu la care

ţine mult să poată avea un copil apărut din relaţia lor maritală, în aceste cazuri motivele

fiind pure, oferirea uterului reprezintă în esenţă un act de sacrificiu al dragostei.

Procedural, diferenţa dintre donarea unui plămân sau a unui rinichi şi oferirea

uterului pentru a fi folosit ca un incubator viu, este aceea că după naştere femeia primeşte

înapoi/recapătă uterul.

Evident că din punct de vedere psiho-somatic, surogatul necesită o femeie care

sistează sau cel puţin modifică relaţiile pe care le-a dezvoltat cu copilul de a lungul

sarcinii (nouă luni).

Împrejurare în care precizăm că, din păcate unele mame surogat nu sunt capabile

să pună capăt acestor relaţii, în ciuda tuturor străduinţelor şi refuză cu obstinaţie să

renunţe la copil (după naşterea acestuia).

Apreciem că, acest lucru pare a fi mai puţin probabil să survină în cazul în care

surogatul matern este un membru de familie, oricum o înţelegere prealabilă ar fi necesară

(chiar se impune).

Trebuie reafirmat cu responsabilitate morală că, orice aranjament aduce o a III-a

persoană în tablou prin aceasta putând îndepărta emoţional mama de făt/copil şi de

asemenea, devine mult mai uşor pentru unul dintre părinţi de a nega responsabilitatea

asupra fătului/ copilului, mai ales dacă a auzit că acest copil ar putea avea unele defecte

(posibil datorate comportamentului nesănătos al surogatului matern de-a lungul evoluţiei

sarcinii).

Binenţeles că, unele dificultăţi emoţionale apar în surogatul tradiţional, când

copilul este genetic al soţului şi al surogatului matern, caz în care o serie de legături

emoţionale improprii se pot dezvolta între soţ şi surogatul matern, cel puţin pe plan

ideativ în mintea soţiei.

Ilustrativ, în acest context este exemplul biblic cu Avram şi Sara (Gen: 16) care

au folosit un surogat, cu apariţia unui conflict între Sara şi Hagar, care a perpetuat prin

copii (Isac şi Ismail) până în zilele noastre.

Consemnăm că din punct de vedere legislativ, surogatul matern nu este legalizat

în toate statele lumii, unele state au elaborat o serie de legi prin care recunosc surogatul

matern, în timp ce multe altele au adoptat doar o abordare neutră.

Bibliografie selectivă:

Bird L.P. Universal Principles of Biomedical Ethics and Their Application to Gene-

Splicing. Per Sci Chr Faith 41 (June 1989):82-83.

Buuck J. Biomedical Ethics: Are We Playing God. Acad 36 (1979):41.

Doyle J. The End of Nature. Chr Soc Action. (January 1991):29-30.

Duster T. Assesing the Quality of Life. Chr Soc Action (January 1991):9.

Edwards R.G. Fertilization of Human Eggs in Vitro: Morals, Ethics, and the Law. Q

Rev Biol 49 (March 1974):39.

Lapham E.V. Living With Disabilities. Chr Soc Action. (January 1991):5.

LeRoy Walters. Human In Vitro Fertilization: A Review of the Ethical Literature. Hast

Center Rep 9 (August 1979):38.

Macer D. Genetic Enginnering in 1990. Sci Chr Belif 2 (1990):25-40.

Oxender D.L. The Biotechnology Revolution. Breth Life 31 (Autumn 1986):244.

Pop Tiberiu. Infertilitaea (Sterilitatea). În: ABC-ul Bolilor ginecologice. Editura Cogito.

Oradea. 2002:93-98.

Ruse M. Genesis Revisited: Can We Do Better Than God. Zy 19 (September 19849:306-

309.

Tiberiu Pop, Alin Bodog- ABC-ul bioetic al sexualităţii şi reproducerii umane. Editura

Universităţii din Oradea. 2010:

Voth A. Christian Principles in Medical/Ethical Dilemmas. Conrad Grebel R

6(1988):37.

Wertz C. and Fletcher J.K. Sex Selection in India. Hast Center Rep 19

(May/June1989):21

Wilke John, Wilke Barbara. In Vitro Fertilization. In: Abortion. Questions & Answers.

Hayes Publishing, Company, Inc. 2003: 107-111s.