Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
Transcript of Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
Libuša VAJDOVÁ
Keywords: Austro-Hungarian monarchy; multinationality; multiculturality;
aristocracy privileges; modern political system; Memorandum movements; Slovakia;
Transylvania; congress of nations
În epoca de astăzi, când totul este global, mondial sau planetar, imaginea
lumii devine mai săracă. O mulțime de informații noi se adaugă cunoștințelor
noastre și comparațiile sunt din ce în ce mai ramificate. Ne ocupăm de culturile și
societățile chineză, japoneză, cea din India sau din insulele din Pacific. Dar,
paradoxal, aportul gnoseologic nu egalează aportul epistemologic. Mi se pare că,
dimpotrivă, cunoasterea noastră se rarefiază.
Nu sunt împotriva planetarismului. Totuși, ar fi util să cunoaștem și realitățile
legate de locul nostru pe planetă, cazul acestei regiunii a Europei centrale și de sud-
est de care ne ocupăm și care ne servește ca punct de comparație. Analiza
fenomenelor specifice din continente îndepărtate cere o pregătire adâncă și bine
orientată. În acelasi timp, și problemele planetare sunt de fapt locale. În situația
actuală de lărgire a perspectivelor ne-ar ajuta, deci, să sintetizăm cunoștințele despre
regiunile noastre parțiale și numai pe urmă să le utilizăm în abordări mai largi.
Perspectivele planetare introduc un element interesant în studiile europene, și
anume importanța spațiilor comune. Unele spații sau regiuni culturale trec peste
granițele statelor și se încorporează în culturi diferite. Se știe cât de arbitrare sunt
frontierele statelor pe glob. Existența spațiilor culturale care trec peste granițele
statelor din Europa centrală și de sud-est, locuite de populații mixte, de diverse
naționalități și religii, prezintă un fenomen tipic pentru zona Europei centrale care ar
putea fi utilizat în studii asupra situației planetare. Să luăm un caz cunoscut, cel al
Commonwealth-ului. Dacă am analiza dezvoltarea Commonwealth-ului separat, fără
legătură cu realități din Europa, am ajunge la o imagine deformată. Politica Angliei
nu s-a desfășurat izolat, ci în relații contextuale cu Europa. Marea Britanie nu era
niciodată pe deplin independentă, deși aspira să fie. A putut să funcționeze numai în
relațiile de acord sau de opoziție cu Franța, Olanda sau Spania, cu care a avut
conflicte privind teritoriile, religia, succesiunile nobiliare, porturi, traseele maritime
etc. Asta înseamnă că Anglia (ca și Commonwealth-ul) era de fapt un larg spațiu
mixt și format din regiuni, zone, landuri și castele, influențat de interese diplomatice
din Europa de vest și de pe coasta atlantică. Aceeași situație o găsim în partea opusă
a Europei, și anume în Europa centrală și de sud-est.
Academia Slovacă de Ştiinţe, Bratislava, Slovacia.
541
Libuša VAJDOVÁ
John Agnew, geograf american, specialist în relațiile spațiale politice, a
observat că istoriile naționale au tendința de a considera statele naționale ca închise
pentru totdeauna și nu observă că frontierele de stat sunt departe de a fi stabile.
Pentru el, noțiunea granițelor de stat înseamnă un fel de capcană teritorială (Agnew
1994: 53–80), pentru că limitează privirea criticului împiedicându-l să vadă
consecințele unor schimbări posibile. În Europa centrală și de sud-est schimbările
frontierelor sunt destul de dese pentru că acestea nu pot să fie identice cu cele
culturale, lingvistice, religioase etc. Există aici multe zone culturale și lingvistice
suprapuse granițelor statelor sau ale regiunilor, care au permis și mobilitatea
personală între România, Cehia, Slovacia, Austria, Ucraina, Serbia sau Croația,
rămânând totuși în cadrul Austro-Ungariei. Motivele au fost căutarea de locuri de
muncă, realizarea studiilor, dar și colaborarea oamenilor de cultură între țările
respective. De aceea și procesul politic de dezvoltare a conștiinței naționale s-a
desfășurat în colaborarea dintre intelectualii statelor din zonă. John Agnew
consideră necesară acceptarea situației formării statelor naționale în Europa centrală
și de sud-est în 1918, dar reteritorializarea este un proces recurent care explică un
număr mare de fapte culturale.
Contribuția mea se va ocupa de regiunea Europei centrale și de sud-est din
punctul de vedere schițat de John Agnew. Voi pomeni de activitățile românilor,
cehilor, sârbilor, croaților și slovacilor, deși un rol important îl aveau și polonezii.
Aceste națiuni trăiau pe o porțiune relativ mică din Europa, total sau parțial pe
teritoriul Austro-Ungariei, dar politica Imperiului Austro-Ungar le atingea pe toate.
În timpul secolului XIX, s-au format din ele niște nuclee reprezentând comunitățile
politice și naționale ale viitoarelor state din Europa centrală, de sud și de nord.
Această zonă a Europei prezintă un model perfect de întrepătrundere a fenomenelor
culturale, politice, lingvistice sau naturale de un caracter divers. Cu optica lui putem
înțelege realitățile din regiuni îndepărtate ale planetei mai bine decât am folosi
perspectiva țărilor occidentale beneficiind de culturi centralizate. Avem la dispoziție
astfel un instrument de analiză foare eficace.
Situațía națiunilor în Austro-Ungaria
Românii și Slovacii au trăit multe secole în apropiere, dar în memoria lor s-au
păstrat prea puține fapte istorice despre cealaltă națiune. În Slovacia nu prea se știe
că fondul de bază al limbii române este limba latină și că elementul latin prezintă
urmele unei colonizări pe teritoriul Daciei istorice de către Imperiul Roman la
începutul erei noastre. Nu se știe nici faptul că civilizația valahică, des considerată
specific slovacă, a fost adusă de fapt din regiunile sudice ale Carpaților, acestea fiind
locuite mai ales de o populație românească, valahică, mutată în alte zone prin
transhumanța păstorilor. În România, în schimb, nu se știe că creștinismul din
Slovacia și Cehia a fost inițial adus de sfinții părinți Chiril și Metodie din sudul
Europei și că regiunea Moraviei mari includea partea de sud-vest a Slovaciei, cea de
sud-vest a Cehiei și cea de nord-vest a Ungariei. Nu se știe nici faptul că în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea Nicolaus Olahus (1493–1568), originar din Sibiu, a
intervenit în mod direct în istoria Slovaciei. În timpul invaziilor otomane,
arhiepiscopul Ungariei a mutat sediul arhiepiscopiei de la Strigonium mai spre nord
542
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
(1543), peste Dunăre, în orașul Trnava, unde a întemeiat un seminar iezuit, însoțit de
colegiu, din care s-a fondat în 1635 Universitatea din Trnava (Jankovič 1984: 168;
Bucko 1940: 227). Dar cea mai masivă și mai rodnică situație de coexistență a
românilor și slovacilor s-a format în perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Atunci, românii din Transilvania – aceea parte a lor care a rămas în Ungaria,
Slovacia, Banat, o parte a Serbiei și a Croației care a avut, totusi, o independență
parțială în cadrul Ungariei, și chiar Cehia care facea parte de Austria, deci națiunile
din partea de înainte și de după râul Leitha – au început să organizeze acțiunile
politice și culturale comune pe baza cooperării dincolo de granițele lor.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, oameni politici și de cultură din
Slovacia și din Transilvania și-au dat seamă că au scopuri comune, fiind două
grupuri de populație din Imperiul Austro-Ungar private de drepturile națiunilor
moderne. Colaborarea lor de ordin politic a început să se dezvolte mai ales în
perioada Memorandumului slovac din 1861 și a continuat intensiv până la sfârșitul
secolului prin diverse momente memorabile. Printre ele putem să menționăm
conferința națională însoțită de expoziția organizată la Sibiu în 1891, la care au luat
parte și delegații slovaci, pe urmă vizita unei delegații numeroase de români la
expoziția etnografică din Praga în 1892, momentul memorandist în Transilvania și
depunerea Memorandului românilor la Viena în 1892, procesul intentat
memorandiștilor români de Curtea imperială, pregătirile pentru Congresul națiunilor
în 1895 și multe altele. Deși spre sfârșitul secolului activitățile comune româno-
slovace s-au rărit și mișcările naționale au trecut prin criză, colaborarea a continuat
oficial. Reprezentanții politici ai națiunilor mici, printre care cei slovaci, români,
sârbi și croați, se întâlneau pe solul Parlamentului de la Budapesta, la Clubul
națiunilor nemaghiare, și inițiau demersuri politice comune cultivând și contacte
personale. Printre inițiatorii Clubului națiunilor nemaghiare la Budapesta a fost
Milan Hodža, absolventul liceului german din Sibiu, care la începutul secolului XX
a colaborat cu Aurel C. Popovici, luând parte la discuții din atelierul Belveder în
problemele federalizării Austro-Ungariei; să nu-i uităm nici pe studenții slovaci care
au studiat în Transilvania datorită inițiativei ziaristului slovac Gustáv Augustíny.
Cel mai bun specialist în perioada respectivă în ceea ce privește problema
colaborării româno-slovace, istoricul slovac Milan Krajčovič, a scris o carte cu
multe detalii factografice și materiale arhivistice intitulată Politica slovacă în
Europa centrală (1890–1900). Colaborarea slovacilor, Românilor și a sârbilor,
apărută în 1971 la Bratislava. Prin scrierile lor au contribuit și istoricii cehi sau
români, ca, spre exemplu, Lucian Boia (Boia 1970: 59).
Perioada memorandistă în Slovacia
Perioada memorandistă a început în Slovacia în 1861 când Memorandumul
slovac a fost adoptat la Turčiansky Svätý Martin (astăzi Martin) la adunarea
națională a activiștilor slovaci (învățații slovaci, cum ar fi: preoți, avocați, medici,
scriitori și alții), din loialitate depus întâi la Budapesta în mâinile lui Kálmán Tisza,
și respins fără să fie văzut. În același an, memorandumul slovac a fost rescris și
depus la Curtea imperială de la Viena de o delegație de 50 de personalități slovace,
iarăși fără să fie deschis. Totuși, în perioada anilor șaizeci a secolului al XIX-lea,
543
Libuša VAJDOVÁ
activitatea politică, națională și culturală a slovacilor s-a intensificat. Au fost
înființate unele asociații profesionale, culturale, au început să apară ziare și reviste în
limba slovacă. Apăreau mai ales la Budapesta, unde a trăit o populație masivă a
Slovacilor (muncitori, preoți, dar și editori și ziariști), deci situația pe care o cunosc
și românii din Transilvania. În 1863 a fost întemeiată Matica slovenská la Martin –
instituția pentru dezvoltarea politică și culturală a slovacilor. Printre cerințele
exprimate în Memorandum, menționăm mai ales acordarea părții de nord a Ungariei,
populată de slovaci și a statutului de regiune de sine-stătătoare cu numele „Țara
slovacă”. A fost inclusă și cerința de a aproba limba slovacă în școli ca limbă de
învățământ și de comunicare publică în instituții, ca și înființarea catedrei de Limbiă
și a Literatură slovacă și celei de Drept la Universitatea din Budapesta. Numai
pentru comparație, educația laică românească avea la dispoziție Catedra de limba
română la Universitatea de Budapesta din anul 1863 și mai târziu a obținut-o
La jumătatea deceniului șase a intervenit o criză politică la parlamentul din
Budapesta, care a fost rezolvată prin împărțirea Imperiului Austro-Ungar în două
state semidependente: Imperiul Austriac și Regatul Ungar. Această reorganizare,
numită Compromisul austro-ungar (1876), a fost fatală pentru slovaci. Aceștia nu
numai că nu erau recunoscuți ca națiunea în Ungaria, dar nici teritoriul unde trăiau
nu purta un nume, ci se chema numai Ungaria de sus. În anii următori, Matica
slovenska a fost desființată (1876), iar liceele cu limba slovacă, fie laice, fie
confesionale, au fost închise sau transformate în licee ungurești; revistele și ziarele
în limba slovacă au fost interzise, diverse cluburi sau grupuri profesionale au fost
închise și ele. În Ungaria, limba oficială de stat era maghiara, iar în 1879 a intrat în
vigoare o lege nouă, prin care limba maghiară a devenit obligatorie și în școlile
primare.
Cu ocazia publicării Memorandumului slovac în presă și a predării lui la
guvernul din Viena, s-a decis ca textul lui să fie trimis și partenerilor români, sârbi,
croați, ca aceștia să-și exprime solidaritatea cu el. În acea perioadă s-au intensificat
și contactele personale ale activiștilor provenind din diverse naționalități. Cea mai
activă a fost partea română, în care s-a angajat și periodicul „Tribuna” de la Sibiu,
care a continuat să apară chiar în timpul când Ioan Slavici a stat la închisoare.
Colaborarea românilor și a slovacilor s-a dezvoltat și pe baza contactelor personale.
Spre exemplu, Slavici scrie în memoriile sale intitulate Închisorile mele că a stat în
închisoare la Vaț cu un prizonier slovac, preotul Andrej Rojko. În plus, la revista
„Tribuna” a lucrat ani de zile ziaristul slovac Gustáv Augustíny, care scria în limba
română pentru cititorii români și în slovacă pentru cititorii slovaci.
Colaborarea slovaco-română a atins punctul culminant în prima jumătate
anilor ‘90. Dar nici anii ‚80 nu au fost o perioadă neproductivă. Ziarele slovace, spre
exemplu „Pešť-budínske vedomosti”„ sau mai târziu „Národnie noviny” sau
„Slovenské listy” au informat cititorii slovaci despre activitățile politice, culturale și
bineînțeles și despre cele economice sau militare petrecute în Transilvania. În
perioada 1882–1895, observăm o creștere a colaborării directe slovaco-române. În
anul 1890 s-a desfășurat conferința națională a Românilor din Transilvania la Sibiu,
organizată de dr. Ioan Rațiu, care a avut un mare ecou în Slovacia. Despre
eveniment s-a scris la ziarul „Národnie noviny”. Autorul articolului a fost Svetozár
544
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
Hurban Vajanský, poetul slovac clasic și o personalitate politică, care a lăudat
curajul patrioților români.
Imediat după această s-a organizat o altă întâlnire memorabilă la Praga. Era o
expoziție etnografică întitulată Národopisná výstava, desfășurată în 1891. La această
expoziție au luat parte mulți reprezentanți ai mișcărilor naționalităților. Din România
au ajuns la Praga 30 de delegati, printre care A. Mureșan, Aurel C. Popovici, Teodor
Mihali, Dr. Candrea și alții. A luat parte și delegația slovacilor. A fost prezent și
Aurel Popovici ca reprezentant al generației tinere și a vorbit la banchetul de la
sfârșitul întâlnirii. Se pare totuși că A. C. Popovici a trimis încă înainte de expoziție
un material destul de voluminos prin care s-a adresat partenerilor cehi din Partidul
cehilor tineri (Mladočeši) în privința concepției noii mișcări politice a națiunilor
asuprite din Austro-Ungaria. În cuprinsul lui , autorul explică concepția sa de
federalizare a Austro-Ungariei în trei regate – ceh, român și sârb. O altă propunere a
lui care insufla spiritul modern în pregătirea activităților naționale era idea de a
înființa parlamentul internațional, dar nu în cadrul Austro-Ungariei, ci al națiunilor
oprimate și vorbea despre organizarea unei conferințe naționale viitoare în Elveția.
Activitățile românilor din Transilvania au fost întreținute moral și în parte
financiar de către Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor din București,
întemeiată în 1890. Liga pentru unitatea culturală a ajutat nu numai oameni politici
români din Transilvania, dar și din Slovacia. A avut peste 40 de filiale în țară și în
străinătate, la Paris, Bruxelles și Londra, deci putea sa informeze publicul din țările
europene despre situația naționalităților din Ungaria. Fără acest ajutor, majoritatea
activităților comune ar fi fost sortită uitării, iar situația popoarelor noastre nu ar fi
intrat în conștiința europeană.
Perioada memorandistă în Transilvania
În perioada imediat următoare reprezentanții românilor din Transilvania au
început să pregătească Memorandumul românesc. La început strategia oficială a fost
pasivitate. Asta era la fel și în Slovacia. Numai că în decursul anului 1892 și la
conferința națională în 1892 s-a aprobat strategia radical opusă, mai ales sub
influența activiștilor mai tineri, printre care dr. Rațiu, V. Licaciu, A. Popovici și alții.
Românii s-au decis să depună memorandumul lor nu la curtea imperială din Viena,
nici la Budapesta, ci la primăria orașului Viena. Cum delegația românească nu era
primită în audienta, a lăsat Memorandumul românilor din Ungaria la biroul
Primăriei. Desigur, la aceasta ceremonie au participat delegații din mai multe
grupuri etnice: cehi, slovaci și germani. Textul Memoradumului a fost publicat
imediat în traducerea slovacă în ziarul „Národnie noviny”, și anume în numerele 76–
81 din 1862. Și cum se întâmplă în asemenea cazuri, autorii Memorandumului au
primit o mulțime de telegrame de felicitare din ziarele și cercurile oficiale ale
naționalităților din Ungaria. Perioada Memorandumului românesc (1892) aparține
perioadei efervescente în care românii din Transilvania au fost susținuți de către un
număr deloc neglijabil al reprezentanților din Slovacia, Serbia și Croația. Un rol
important îl avea ziaristul slovac Gustáv Augustíny care a contribuit la activitățile
memorandiste în Transilvania foarte efectiv și scria despre ele în slovacă pentru
ziarele slovace și în română pentru periodicele românești. În activitățile românești au
545
Libuša VAJDOVÁ
luat parte și avocații slovaci care au susținut cauza românilor în procesul care a
urmat după Memorandumul românesc la Cluj, ca spre exemplu Matúš Dula.
Totuși, punctul culminant a colaborării româno-slovace a fost Congresul
națiunilor de la Budapesta, din 1895, care a avut loc datorită activității comune
tuturor naționalităților din Ungaria. La congres au luat parte aproximativ 800 de
delegați, aleși astfel încât ca să reprezinte toate păturile sociale din întreaga Ungarie.
Cu ocazia Congresului naționalităților nemaghiare s-au tipărit multe materiale în
care era negată ideea unei singure națiuni, chiar și numai politice, în Ungaria. A fost
o activitate puternic protestatară, mai ales în atmosfera pregătirilor oficiale pentru
sărbătorirea Mileniumului Ungariei din același an.
Mișcarea națiunilor și scriitorii slovaci
Un moment excepțional care a contribuit mult la colaborarea slovacilor și a
românilor a fost activitatea ziaristului slovac Gustáv Augustíny în România și
Transilvania. S-a născut în Slovacia, dar a activat toată viața ca ziarist la diverse
ziare românești. A început la București, dar a scris mai ales la redacția „Tribunei” de
la Sibiu, unde l-a cunoscut și pe Slavici. Mai târziu, a scris la Arad la „Tribuna
poporului”. A colaborat și la ziare precum „Universul”, „L’étoile roumaine” și
altele. În slovacă scria articole și știri informative despre situația politică,
economică, socială, națională și culturală din Transilvania și din Principate, iar în
limba română despre situația din Slovacia sau în alte părți ale imperiului. A depus
multă energie în scopul organizării întâlnirilor între activiștii slovaci și români,
lucrând și ca secretar al dr. Rațiu. Putem să menționăm întâlnirea de consultare
româno-slovacă de la Martin din 1892, la Viena în 1893, participarea slovacilor la
procesul intentat memorandiștilor români la Cluj în 1894 și mai ales Congresul
națiunilor al românilor, slovacilor și a sârbilor la Budapesta din 1895.
Gustáv Augustiny s-a adresat și oamenilor de cultură din Slovacia și din
România și i-a invitat să colaboreze. Din partea slovacă, s-au implicat în colaborarea
câtorva personalități culturale cunoscute și scriitori de vază, ca poetul Svetozár
Hurban Vajanský sau scriitoarea Terézia Vansová. Vajanský a sprijinit cauza
memorandiștilor români în ziarul slovac „Národnie noviny” în mod repetat.
Vajanský însuși a petrecut anul 1893 în închisoarea din Szeged, unde, în același
timp, a fost închis și Vasile Lucaciu, o personalitate importantă din mișcarea din
Transilvania. Despre această experiență a scris S. H. Vajansky în Väzenské
rozpomienky (Vajanský 1913: 16)1. În urma acestui moment din viața sa a rezultat și
un reportaj publicat la Sibiu în revista „Tribuna”.
Vajanský a dedicat mai multe dintre poemele lui patrioților români și națiunii
române. Poezia Lukáčovi („Lui Lucaciu”) a fost întâi publicată în revista „Slovák”
în 1925, iar celelalte, Rumunom („Românilor”) și Bratom Románom („Fraților
români”) împreună în Operele complete ale lui Vajanský (Vajanský 1944: 283, 286,
287). În articolele sale, slavistul român Corneliu Barborică amintește și de un episod
despre schimbul de cadouri simbolice între grupurile de patrioți (Barborică 1970 a:
1
Ecourile au fost numeroase; vezi articolul în presa slovacă: Maďari a Rumuni („Maghiari și
români”), în „Národnie noviny”, XXIII, 1892, nr. 135.
546
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
619–634). Spre exemplu prozatoarea slovacă Terézia Vansová a trimis la Cluj o
colecție de poezii ale poetului slovac reprezentativ Pavol Országh Hviezdoslav
(1849–1921). În acelasi timp, a solicitat câteva povestiri românești mai scurte pentru
a le traduce, procurându-și gramatica limbii române (La Seghedin, 1893).
Din partea română, a colaborat cu femeile Eugenia Rațiu, Felicia Rațiu, A.
Cristea, A. Petrescu, Maria Vlăduțiu, ale căror scrisori adresate, se pare, Teréziei
Vansová cu formula Iubite sorori slovace s-au păstrat de asemenea în fondul „Jindra
Hušková-Flajšhansová” de la Matica slovenská. Gustáv Augustíny probabil cu
prilejul Congresului națiunilor de la Budapesta din anul 1895 a intrat în contact cu
unul dintre participanții slovaci, și anume Martin Medňanský, preotul catolic din
Beckov, căruia i-a furnizat materiale pentru primul studiu despre literatura română,
publicat în 1897 la Brno sub titlul Krátký přehled rumunské literatury od Unie s
Římem podnes („O scurtă prezentare a literaturii române de la Unirea cu Roma până
astăzi”). Acestui articol i-au urmat două traduceri din poezia lui Vasile Alecsandri în
revista literară slovacă „Slovenské pohľady” tot în 1897.
Micul Paris – „Malý Paríž”
Precum se vede, prezențele românești nu erau deloc singulare în presa slovacă
din anii optezeci și nouăzeci ai secolului al XIX-lea. G. Augustíny, în afară de
articole sale și de câteva serii de Listy („Scrisori”) apărute în „Národné noviny” între
anii 1885 și 1899, a publicat în revista literară „Slovenské pohľady” (1885) un
articol mare, în trei părți, cu un pronunțat caracter istoric și cultural, intitulat Malý
Paríž („Micul Paris”).
Articolul descrie orașul Bucureștiul, dar nu numai orașul, ci și istoria,
folclorul și religia ortodoxă din România în general. Începe exact așa cum anunță
titlul, adică descrie similitudinile și diferențele dintre București și Paris. Acesta este
totuși numai la suprafața textului, fiindcă imediat după aceea articolul își propune să
informeze despre aproape toate aspectele vieții românești. Începe cu istoria țărilor
române și explică împărțirea lor în regiuni geografice și culturale. O mare parte a
articolului se ocupă de toponimia, arhitectura și alte aspecte specifice ale
Bucureștilor acelor timpuri, neocolind nici latura mondenă a vieții (modă, prăvălii,
saloane, strada Lipscani, Calea Victoriei etc.). Augustiny explică originile limbii
române, descrie dialectele, se ocupă de folclor și caracterul vieții rurale, pe lângă
elemente de religiozitate. Articolul a rămas foarte valoros până astăzi. Scrisul plin de
vervă trădează nu numai pana de ziarist a autorului, dar și o mare simpatie față de
români, atrăgând atenția cititorului și prin problemele de care se ocupă.
Articolul Malý Paríž a avut un mare succes. Datorită lui, Augustíny a fost
chiar poreclit „Maloparížan” („Micul parizian”). A fost un moment important și
pentru cunoașterea fenomenului românesc în Slovacia. Informația despre statutul
Micului Paris – capitala unei țări independente – de la începutul articolului era
extrem de relevantă pentru oameni politici sau de cultură din Slovacia, care nu avea
parte de propria identitate în Regatul unguresc. Faptul că cele două Principate au
reușit să formeze, în 1859, un stat independent pe baza unității naționale, a fost de
primă importanță pentru ei. Astăzi e clar că înainte de 1918 niciuna dintre țările
Austro-Ungariei, nici Cehia, nu putea spera la independența de stat. Și, iată,
547
Libuša VAJDOVÁ
România a reușit să aibă un stat independent național cu cinci decenii mai devreme
decât toate alte țări central-europene (Vajdova 2009: 183–191). Articolul lui
Augustíny despre București a fost în realitate un discurs identitar slovac.
Sibiu – orașul simbol al relațiilor slovaco-române
Tocmai conștiința unei soarte comune slovacilor și românilor din Transilvania
a pregătit și un alt moment unic în relațiile româno-slovace de la sfârșitul secolului
al XIX-lea. După Compromisul austro-ungar din 1867, toate liceele cu limba de
predare slovacă au fost desființate de către autoritățile ungare și înlocuite cu cele
ungurești. Mai târziu, când unii studenți slovaci au fost eliminați din liceele
ungurești, la inițiativa lui G. Augustín, instituțiile românești din Transilvania au luat
decizia de a oferi studenților slovaci posibilitatea de studiu la școlile germane din
Transilvania. Cu ajutorul lor, au sosit la Sibiu mai mulți studenți slovaci. Această
decizie i-a influențat definitiv. Dintre ei au apărut personalități de seamă în arta,
cultura și activitatea politică slovacă, care au rămas legate de români toată viața. În
primul rând, trebuie să-l amintim pe viitorul poet slovac simbolist Ivan Krasko,
atunci Ján Botto, viitorul politician cehoslovac Milan Hodža, traducătorul Blahoslav
Hečko, și alții, toți din familiile de cărturari slovaci. În total, în anii nouăzeci ai
secolului respectiv, au studiat în Transilvania, la Sibiu, cam 20 de studenți slovaci.
Nici alegerea Sibiului ca locul de studii nu a fost întâmplătoare. Aici și-a găsit
refugiu, încă din secolul al XVII-lea, Izák Caban2, teolog, filozof și dramatician
slovac, aici a activat la sfârșitul secolului al XIX-lea compozitorul slovac Ján
Levoslav Bella (1843–1936) și aici a lucrat G. Augustíny.
Ivan Krasko și Mihai Eminescu
În anul 1893, Ján Botto și ruda sa, Ivan Kováč, s-au înscris la Liceul german
din Sibiu, iar, cu un an mai târziu, și Milan Hodža (Barborică 1970 b: 5, 459). După
un an de studii la Liceul din Sibiu (1893) însă, Ján Botto, în vremea aceea încă
student, viitorul poet Ivan Krasko, s-a mutat la Brașov unde s-a înscris la Liceul
românesc ortodox (1894). Aici a învățat limba română și s-a familiarizat cu
literatura și mai ales poezia lui Eminescu care, pe atunci, făcea deja parte din
programa școlară. Aici, viitorul poet slovac a început să scrie poezii și să traducă din
poezia lui Eminescu (Barborică 1976: 253).
Ivan Krasko a debutat cu o culegere de poezie simbolistă în limba slovacă Nox
et solitudo în 1909, dar traducerile sale din Eminescu le publica mai ales în
„Slovenský denník”, revista culturală slovacă, de-a lungul perioadei interbelice.
Traducerile au apărut și în volum Tiene na obraze času („Umbra pe pânză vremii”)
în 1956. Datorită traducerilor lui Krasko, poezia lui Eminescu a devenit larg
cunoscută și apreciată în Slovacia, Eminescu reprezentând chiar un simbol al
poetului romantic universal, alături de poetul romantic unguresc de origine slovacă,
Endre Ady. Traducerile lui Krasko l-au prezentat pe Eminescu într-o poziție care
2 Izák Caban (Czaban, 1632–1707) a fost filosoful, teologul si dramaturgul slovac protestant de
educatie germanofonă (la Wittenberg), care a plecat din Slovacia în timpul contrareformației iezuite și a
activat la Sibiu ca director al Liceului protestant, unde a şi murit.
548
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
lipsea în romantismul slovac, cea a geniului romantic tragic. Această viziune a lui
Eminescu a fost îmbrățișată și de alți poeți slovaci care au tradus din poezia lui, cum
a fost Karol Strmeň (în volumul său Výber z poézie, „Poezii”, 1943), Emil Boleslav
Lukáč, Vladimír Roy și alții (Vajdová 2000: 33, 37).
Milan Hodža și politica drepturilor naționale și civile
O altă personalitate din istoria Slovaciei care a studiat la Sibiu a fost Milan
Hodža. După terminarea studiilor la Liceul german din Sibiu, a continuat la
Budapesta, Cluj și Viena. Viitor om politic, el a ridicat relațiile slovaco-române la
nivelul de colaborarea politică modernă. Mai întâi, în cercurile studențești din Sibiu
sau din Budapesta, mai târziu în Clubul naționalităților nemaghiare pe solul
Parlamentului din Budapesta, și în primul deceniu al secolului ’20 ca membru al
atelierului Belveder, unde a colaborat cu Aurel C. Popovici și a luat parte la discuții
cu prințul moștenitor Franz Ferdinand despre situația slovacilor în Ungaria. Ca un
politician de vază al Cehoslovaciei interbelice, și între anii 1935–1938 prim-ministru
al guvernului, Hodža a sprijinit colaborarea culturală și politică româno-cehoslovacă
și a dat politicii externe a Republicii cehoslovace orientarea internațională spre
Europa centrală și de sud-est (prin Mica Antantă). Încă înainte de primul război
mondial, el a întemeiat ziarele „Slovenský denník” și „Slovenský týždenník”, care,
nicidecum întâmplător, au devenit forumul principal pentru receptarea literaturii
române în Slovacia în perioada interbelică (fiind interzise după 1948).
Milan Hodža s-a manifestat de la început ca un politician de tip modern, care
a dorit să obțină drepturile politice și cetățenești pentru locuitorii tuturor națiunilor
din Ungaria. S-a înconjurat de prieteni și colegi dintre care mulți au fost români, ca
Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, mai târziu Octavian Goga ș.a. Milan Hodža
n-a fost naționalist și nici n-a aderat la panslavism, spre deosebire de majoritatea
învățaților slovaci și cehi ai vremii. Încă înainte de primul război mondial, a făcut
cunoștință cu ideile lui T. G. Masaryk despre statul cehoslovac. După căderea
Austro-Ungariei, Hodža a devenit un om de politică de orientare cehoslovacă. I-a
fost foarte apropiată ideea de cooperarea a statelor mici din Europa centrală și de sud
ca strategie de oprire a celor două puteri, Germania și Rusia. În acord cu politicienii
români a dezvoltat această idee și practic și a continuat să fie partenerul
politicienilor români pînă în anii ’30. În ajunul celui de al doilea război mondial, a
ajuns ca imigrant în Statele Unite ale Americii, unde a scris cartea sa cunoscută sub
titlul Federația în Europa centrală (în engleză 1944, în slovacă a apărut abia în
1997).
Situația după primul război mondial
După primul război mondial și înființarea Cehoslovaciei și a României,
relațiile dintre cele două țări au continuat. Bineînțeles, nu în sensul luptei pentru
drepturile naționale, ci în sensul dezvoltării tradițiilor istorice, cu scopul de a făuri
un stat modern. Milan Hodža a devenit un politician de vază, exact ca și Octavian
Goga. România a preluat locul fostei Transilvanii în relațiile internaționale, iar
cooperarea a continuat pe bază oficială la nivel de stat. A fost pregătită Mica
Antantă, în cadrul căreia au luat naștere cercuri sau asociații de prietenie
549
Libuša VAJDOVÁ
cehoslovaco-română care au dezvoltat diverse activități culturale: lectorate de limba
română, spectacole de teatru, concerte, conferințe (cele ale lui N. Iorga, I. Lupaș în
Cehoslovacia), schimburi între ziaristi etc. Prezența României, culturii, politicii și a
literaturii ei în Slovacia, ca și în Cehoslovacia, a primit o formă instituționalizată
(Vajdová 2015: 72–88).
Literatura română apărea mai ales în paginile presei de orientare deschisă față
de Europa. În Slovacia, se ocupa de ea în primul rând o tânără românistă de la Praga,
Jindra Hušková Flajšhansová, care și-a realizat studiile sub egida lui Jan Urban
Jarnik la Praga și, în 1919, și le-a continuat la București cu pedagogi ca I. A.
Candrea și Ov. Densusianu. Prin înființarea lectoratului de limba română la
Universitatea Comenius din Bratislava, ea a pus baza studiilor de limba și literatura
română în Slovacia (1922). În același timp, a cooperat cu oameni de cultură,
profesori, scriitori, dramaturgi și ziariști din România, care au venit în Cehoslovacia
pe baza schimburilor culturale, și a întreținut o corespondență bogată cu cei mai
importanți scriitori români interbelici.
Bibliografie
Agnew 1994: John Agnew, The territorial trap: the geographical assumptions of
international relations theory, în „Review of international political economy”, 1, p.
53–80.
Barborică 1970a: Corneliu Barborică, Aspecte din istoria raporturilor româno-ceho-slovace
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Romanoslavica”, XVII, p. 619–634.
Barborică 1970b: Corneliu Barborică, Z rumunských kontaktov Ivana Krasku (Din contactele
românești ale lui Ivan Krasko), în „Slovenská literatúra”, XVII, 5, p. 459–467.
Barborică 1976: Corneliu Barborică, Istoria literaturii slovace, București, Univers.
Boia 1970: Lucian Boia, La Roumanie vue par les Tchèques et les Slovaques (1848–1900),
în „Nouvelles études d’histoire”, București, E.A.R.S.R.
Bucko 1940: V. Bucko, Mikuláš Oláh a jeho doba (1493–1568) („Nicolaus Olahus și epoca
sa”), Bratislava, Vedecké ústavy mesta.
Jankovič 1984: V. Jankovič, Kultúrne národné pamiatky na Slovensku („Monumente
culturale naționale din Slovacia”), Bratislava, Osveta.
Vajanský 1913: Svetozár Hurban Vajanský, Väzenské rozpomienky („Amintiri din
închisori”), Pittsburgh.
Vajanský 1944: Svetozár Hurban Vajanský, Sobrané dielo S. H. Vajanského. Básne.(„Opere
complete. Poezii”), Turčiansky Svätý Martin, Matica slovenská.
Vajdová 2000: Libuša Vajdová, Rumunská literatúra vslovenskej kultúre (1890–1990)
(„Literatura română în cultura slovacă”), Bratislava, Ústav svetovej literatúry SAV,
Veda.
Vajdová 2009: Libuša Vajdová, „Micul Paris“ și cultura slovacă, în Ipostaze ale identitatii
romanesti, Praga, Universitatea Carolină, Asociatia Cehia-România, p. 183–191.
Vajdová 2015: Libuša Vajdová, Câteva momente din istoria relațiilor culturale între slovaci
și români, în Quo vadis, Romanistica?, Bratislava, Univerzita Komenského, p. 72–88.
Relations between Nationalities in Central Europe before 1918
The countries of Central and Southeastern Europe have a very similar history and
culture. The reasons of their similarity are the specific conditions of their region –
geographical, historical, political and cultural contexts in which they developed. These
550
Relațiile națiunilor în Europa centrală înainte de 1918
general conditions concern all nationalities within Austro-Hungarian Empire, as Slovaks,
Czechs, Romanians, Serbs, Croats and so on, and, partially Poles. They were living in one or
several regions of the Empire, but they did not have their state, nor did dispose of the right to
decide about their institutions in culture and politics. It was specific for multinational and
multicultural East-Central Europe regions, before 1918, united in Austro-Hungarian Empire,
for the nations and nationalities included to not have (with few exceptions) the right to speak
their national language at public institutions, nor the right of the education and study in their
mother tongue. Their political rights were very modest, including the voting right, limited to
a small part of privileged people, as well as their cultural and social rights. In the given
situation some of the nationalities started to cooperate for ameliorate their situation. Some of
them were more active: Romanians, Slovaks, Serbs and Croats. Their populations lived in
the Kingdom of Hungary which, in 1876, was endowed independence from the Austro-
Hungarian Empire. The consequences of the change were very unfavorable for these peoples.
They lost their cultural associations, their places and properties, the right to have the
education in national languages, the periodicals and the publishing houses. In the 80s of the
19th
century, Slovak cultural and national activists, lawyers, doctors, teachers and politicians,
organized several meetings which resulted in conceiving and writing a large article with
requirements of the national needs in the politics and cultures, named Memorandum. The
Memorandum of Slovaks was published in 1861 and sent to the Imperial Court in Vienna
where it was not accepted. In the same purpose in 1892 intellectuals from Romanian living in
Transylvania prepared the Memorandum of Romanians which was not accepted either. From
the 80s the cooperation between intellectuals, educated people and politicians among these
peoples organized international meetings, congresses and exhibitions concerning their
customs, traditions and folklore. The most important of their activities was the Congress of
nationalities held in 1895 at Budapest.
551