Regimuri matrimoniale.
-
Upload
ciortan-andreea -
Category
Documents
-
view
234 -
download
0
Transcript of Regimuri matrimoniale.
REGIMURILE MATRIMONIALE
Efectele căsătoriei
Secţiunea I
Definiţie şi reglementări
Căsătoria generează o multitudine de consecinţe, de naturi diferite: sociale, morale, juridice.
Dreptul familiei se preocupă doar de urmările juridice ale căsătoriei. În acest context, efectele
căsătoriei reprezintă ansamblul consecinţelor juridice ale acestei instituţii juridice.
Principalul efect al căsătoriei este naşterea unei familii.
În raport de sfera persoanelor între care se produc efectele căsătoriei, avem următoarele
categorii de raporturi :
- raporturile dintre soţi;
- raporturi dintre soţi şi copii lor;
- raporturi dintre soţ şi rudele celuilalt soş (raporturi de afinitate);
- raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau juridice;
Raporturile dintre soţi se referă la :
- relaţiile personale;
- relaţiile patrimoniale;
- capacitatea deplină de exerciţiu.
Secţiunea a II-a
Raporturile personale dintre soţi
1. Numele soţilor.
Cu ocazia încheierii căsătoriei, viitorii soţi au o triplă posibilitate de alegere şi anume:
a) fie să-şi păstreze fiecare dintre ei numele avut înaintea căsătoriei, ipoteză în care referitor la
nume nu se produce nici o schimbare,
b) fie să aleagă ca nume comun pe acela al unuia sau altuia dintre ei, ipoteză în care se schimbă
doar numele unuia dintre soţi;
c) fie să aleagă ca nume comun numele lor reunite, caz în care se schimbă numele ambilor soţi.
Aceste trei posibilităţi sunt de strictă interpretare, în sensul că se referă numai la nume, adică la
numele de familie, nu şi la prenume, care nu poate fi schimbat cu ocazia căsătoriei, ci numai pe cale
administrativă şi nici nu se pot crea, pe cale de interpretare alte ipoteze.
Învoiala viitorilor soţi privitoare la nume trebuie declarată „la încheierea căsătoriei”, fie în
declaraţia de căsătorie, fie ulterior până la oficierea căsătoriei.
Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat, iar fiecare dintre soţi
nu va putea cerere schimbarea acestui nume pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt
soţ, aceeaşi condiţie fiind prevăzută şi de art. 8 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume.
2. Obligaţia de coabitare a soţilor. Aceasta obligaţie, ce presupune traiul în comun al soţilor,
este de esenţa căsătoriei, deoarece numai astfel uniunea juridică dintre soţi poate deveni şi în fapt o
realitate, o comunitate de viaţă afectiv-morală; numai astfel, soţii îşi pot îndeplini în mod
corespunzător şi celelalte îndatoriri1.
Soţii au obligaţia reciprocă de a coabita şi spre deosebire de domiciliul lor comun, care poate fi
calificat ca fiind doar de natura căsătoriei; obligaţia de coabitare trebuie considerată ca fiind mai
degrabă de esenţa căsătoriei decât de natura sa şi că deci, numai prin excepţie, când despărţirea în
fapt este întemeiată, soţii sunt în drept de a avea temporar şi locuinţe separate2.
Dacă unul dintre soţi, prin comportarea sa violentă, pune în pericol viaţa sau sănătatea celuilalt
soţ sau a celorlalţi membrii de familie ori face imposibilă continuarea locuirii în comun, el poate fi
evacuat pe cale judecătorească.
Alungarea din locuinţa comună a unuia dintre soţi de către celălalt soţ este sancţionată
contravenţional prin Legea nr. 61/1991. Totodată, părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a unuia
dintre soţi de către celălalt soţ, expunându-l la suferinţe fizice sau morale constituie infracţiunea de
abandon de familie prevăzută şi pedepsită conform art. 305 alin. 1 lit. a Cod penal.
3. Domiciliul soţilor. Este de drept comun că domiciliul oricărei persoane fizice este locul
unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau principală (art. 13 din Decretul nr. 31/1954) şi că orice
persoană mai poate avea în afara domiciliului şi alte locuinţe statornice. Tot astfel şi soţii pot să aibă
o locuinţă comună statornică ce nu coincide totdeauna cu domiciliul lor.
Această alegere a fost lăsată de legiuitor la aprecierea soţilor care vor decide de comun acord
în legătură cu domiciliul.
Din punct de vedere juridic, domiciliul comun nu mai este de esenţa căsătoriei, ca în dreptul
anterior, ci de natura acesteia. Soţii pot convenii de comun acord să aibă fie un domiciliu comun, fie
domicilii separate, atunci când separaţia în fapt este justificată (existenţa locului de muncă într-o altă
localitate, plecarea pentru efectuarea studiilor într-o altă localitate, detaşarea etc.). Cu toate că în mod
obişnuit, domiciliu comun şi locuinţa comună a soţilor, coincid, acestea trebuie privită ca noţiuni
distincte. În oricare situaţie s-ar afla, soţii au obligaţia de a coabita (să locuiască împreună) fără
deosebire după cum ei au sau nu şi un domiciliul comun.
4. Obligaţia conjugală şi de fidelitate. Fără a fi necesar ca legea să o spună, cum de altfel n-
au făcut-o nici legislaţiile anterioare, este de fiinţa şi rosturile căsătoriei ca, în măsura în care sunt
apţi, soţii să fie datori a avea relaţii sexuale împreună. De aceea refuzul nejustificat a unuia dintre soţi
de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală poate constituie un motiv temeinic de divorţ pentru celălalt soţ.
În ceea ce priveşte obligaţia de fidelitate sau de credinţă, corelativă celei conjugale, aceasta
impune soţilor îndatorirea reciprocă de a nu avea relaţii sexuale cu alte persoane.
Această obligaţie rezultă implicit din principiu monogamiei. Încălcarea acestei obligaţii poate
constitui un motiv temeinic de divorţ pentru soţul inocent şi aceasta fără deosebire după cum este
vorba de bărbat sau femeie. Tot astfel este sancţionată penal şi încălcarea care îmbracă forma
calificată a adulterului (art. 304 Cod penal, abrogat prin Legea nr. 278/2006 privind modificarea C.
pen.).
5. Obligaţia de sprijin moral şi material. Această obligaţie vizează toate îndatoririle de
asistenţă afectivă şi spirituală de care soţii au reciproc nevoie pentru a convieţuii reconfortant
împreună şi pentru a depăşi mai uşor momentele grele din viaţă, de suferinţă fizică sau morală.
Ne îndeplinirea obligaţiei de sprijin moral poate constituii motiv de divorţ, dar poate îmbrăca şi
forma contravenţiei prevăzute de Legea nr. 61/1991 sau a infracţiunii de abandon de familie
sancţionată de art. 305 Cod penal.
Obligaţia de sprijin material trebuie privită ca fiind cea mai cuprinzătoare manifestare de
asistenţă patrimonială dintre soţi, adică o îndatorire care, pe de o parte, închide în cuprinsul ei
1 A. Corhan, op. cit., p. 95.
2 V.D. Zlătescu, în R.R.D., nr. 7/1967, p. 45-48 şi I. Albu, în Perfecţiunea reglementărilor Codului familiei privitoare
la căsătorie şi la relaţiile dintre soţi, p. 91-93.
obligaţia de întreţinere dintre soţi şi obligaţia lor de a suporta cheltuielile propriu-zise de căsnicie, iar
pe de altă parte, depăşeşte aceste obligaţii, ea referindu-se la orice formă posibilă de asistenţă
materială ce ar părea ca necesară în raporturile dintre soţi, ca de exemplu acoperirea cheltuielilor de
agrement3.
Secţiunea a III-a
Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
Domeniul efectelor patrimoniale ale căsătoriei cunoaşte prin noua reglementare pe care Codul
civil o aduce în peisajul legislativ românesc, o schimbare radicală a viziunii privind raportul dintre
independenţa şi interdependenţa patrimonială a soţilor. În acest sens posibilitatea de alegere a
regimului matrimonial aplicabil fiecărei căsătorii oferă şansa adaptării relaţiilor patrimoniale ale
soţilor la dorinţele fiecărui cuplu şi la specificul fiecărei familii.
Vom încerca o prezentare paralelă a efectelor patrimoniale ale căsătoriei în vechea
reglementare a Codului familiei şi în noua reglementare a Codului civil.
Trebuie să precizăm că dispoziţiile Codului civil cu privire la partajul bunurilor comune vor fi
în continuare aplicabile în cauzele privind împărţirea bunurilor dobândite în regimul matrimonial
unic şi obligatoriu al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
1. Efectele patrimoniale ale căsătoriei
2.1. Clasificarea şi conţinutul relaţiilor patrimoniale între soţi.
Căsătoria generează raporturi de natură patrimonială între soţi, raporturi reglementate de
dreptul familiei şi de alte ramuri ale dreptului.
Raporturile sunt clasificate astfel :
- raporturi privind sprijinul material reciproc între soţi, adică:
o raporturi privind contribuţia soţilor la cheltuielile căsătoriei;
o raporturi referitoare la obligaţia de întreţienere între soţi;
- raporturi cu privire la bunuri.
2. Regimul matrimonial
Regimul matrimonial reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile în care ei intră cu terţii în calitatea lor de
soţi.
Noţiunea de regim matrimonial exprimă regimul juridic al bunurilor soţilor şi regimul juridic al
obligaţiilor pe care soţii şi le asumă împreună ori chiar numai unul dintre ei în interesul amândoura
sau în interesul satisfacerii căsniciei şi a altor îndatoriri familiale.
3. Regimul matrimonial în dreptul român şi trăsăturile sale caracteristice în
reglementarea Codului Familiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 Codul familiei, rezultă că sunt bunuri comune ale ambilor soţi cele
dobândite de către oricare dintre ei în timpul căsătoriei şi orice convenţie contrară acestei comunităţi
este nulă, iar din cuprinsul art. 31 Codul familiei, rezultă că numai anumite bunuri, limitativ
prevăzute de acest text legal, sunt proprii fiecăruia dintre soţi. Din conţinutul acestor dispoziţii legale
rezultă, aşadar, că în dreptul nostru, este reglementat şi recunoscut numai regimul matrimonial al
comunităţii de bunuri, regim faţă de care separaţia de bunuri dintre soţi există doar cu titlu de
excepţie şi cu o pondere subsidiară în cadrul raporturilor dintre soţi şi în general în viaţa de familie.
Din aceasta mai rezultă că trăsăturile esenţiale ale regimului comunităţii matrimoniale de
bunuri, astfel cum acesta a fost conceput şi reglementat în codul nostru de familie, sunt următoarele:
- este un regim matrimonial legal;
- este un regim matrimonial unic, deoarece legea reglementează şi îngăduie numai acest regim;
3 I. Albu, op. cit., p. 117.
- este un regim matrimonial obligatoriu, deoarece legea nu admite să i se aducă nici o
derogare.
- este, pe tot timpul căsătoriei, un regim matrimonial imutabil deoarece nu poate fi modificat.
Normele juridice care reglementează regimul comunităţii de bunuri a soţilor au un caracter
imperativ. Potrivit acestei dispoziţii legale, orice convenţie care ar contraveni regimului legal al
comunităţii de bunuri a soţilor este lovită de nulitate absolută.
În literatura de specialitate4, s-a precizat cu suficient temei că sunt contrare legii nu numai
convenţiile care ar încălca regula de principiu prevăzută în art. 30 alin. 1 Codul familiei, cum s-ar
putea crede din aşezarea textelor, ci si cele care ar încălca orice altă dispoziţie privitoare la regimul
bunurilor comune ale soţilor din cuprinsul art. 32-36 Codul familiei. Din aceste considerente, prin
exprimarea „orice convenţie contrară” trebuie să înţelegem „orice convenţie contrară regimului
juridic al comunităţii de bunuri”.
În acest mod s-a precizat că dispoziţiile art. 30 alin. 2 Codul familiei cenzurează deopotrivă
convenţiile contrare comunităţii dintre viitorii soţi, pe cele dintre soţi, ca şi pe cele dintre aceştia şi
terţe persoane5.
În practica judiciară s-a statuat că vor fi lovite de nulitate şi declaraţiile unilaterale ale
soţilor, prin care s-ar eluda regimul comunităţii matrimoniale de bunuri, cum ar fi, de exemplu,
recunoaşterea soţilor că anumite bunuri, care nu sunt exceptate de la comunitate de art. 31 Codul
familiei, ar aparţine în exclusivitate unuia sau altuia dintre soţi6.
În ce priveşte felul nulităţii prevăzute de art. 30 alin. 2 Codul familiei, aceasta este o nulitate
absolută, deoarece regimul comunităţii matrimoniale de bunuri are caracter imperativ.
Dispoziţiile art. 30 alin. 2 Codul familiei, nu sancţionează cu nulitate decât convenţiile care
aduc atingere existenţei efective şi întinderii minimale a comunităţii7. De asemenea această dispoziţie
interzice numai convenţiile contrare regimului comunităţii matrimoniale de bunuri şi că deci, per a
contrario, între soţi vor putea interveni orice convenţii cu caracter patrimonial care nu aduc atingere
acestui regim sau dispoziţiilor dreptului comun referitoare la raporturile contractuale dintre soţi.
Asemenea convenţii ar putea fi de exemplu, cele privitoare la administrarea şi folosirea bunurilor
comune sau donaţiile de bunuri proprii între soţi, donaţii care însă potrivit art. 937 Cod civil, sunt
revocabile8.
Secţiunea a IV-a
Proprietatea comună în devălmăşie
Denumirea consacrată pentru calificarea comunităţii matrimoniale este de proprietate
comună în devălmăşie. Potrivit art. 30-31 Codul familiei, patrimoniul unic al fiecăruia dintre soţi se
divide în mod obligatoriu, în grupa bunurilor comune şi grupa bunurilor proprii, fiecare dintre
acestea având un regim juridic distinct.
În ce priveşte bunurile comune pe care soţii le au în proprietate, ei au un drept de proprietate
comună în devălmăşie, adică un drept nefracţionat pe cote-părţi şi nefracţionabil totodată decât cu
ocazia împărţelii (art. 36 Codul familiei)9. Este ceea ce s-a statuat şi în practica judiciară10. Această
4 M. Eliescu, op. cit., p. 175-176; Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului
familiei, în L.P., nr. 6/1965, p. 612; T.R. Popescu, op. cit., p. 160. 5 M. Eliescu, op. cit., p. 176; T.R. Popescu, op. cit., p. 160.
6 Trib. Suprem, dec. col. civ, nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264.
7 T.R. Popescu, op. cit., p. 162.
8 M. Eliescu, op. cit., p. 179-181, T.R. Popescu, op. cit., p. 160-161.
9 M. Eliescu, op. cit., p. 229-230; T.R. Popescu, op. cit., p. 164-165.
10 Trib. Suprem, dec. de îndrumare a Plenului nr. 19/1960, în C.D., 1960, p. 28; Dec. col. civ., al Trib. Suprem nr.
1612/1962, în J.N, nr. 12 1963, p. 164, nr. 544/1963, în J.N. nr. 6/1964, p. 160.
stare de devălmăşie determină şi un regim juridic corespunzător, potrivit căruia, ca regulă generală,
soţii administrează, folosesc şi dispun împreună de bunurile lor comune (art. 35 Codul familiei).
Cu privire la bunurile pe care soţii le au împreună în uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau
superficie, ca şi cu privire la creanţele lor comune şi la garanţiile ce eventual le însoţesc, ei au de
asemenea drepturi reale şi de creanţă devălmaşe.
Tot astfel răspund soţii şi pentru datoriile lor comune (art. 32 Codul familiei).
Secţiunea a V-a
Bunurile soţilor
1. Noţiunea de bunuri ale soţilor. Codul familiei în reglementările sale (art. 30-36) privitoare
la bunurile soţilor foloseşte numai noţiunea de bunuri fără nici o altă precizare. Aceasta înseamnă că
noţiunea de bunuri are şi în dreptul familiei înţelesul statornicit în dreptul civil, dreptul comun în
materie, adică, acela de lucruri materiale utile omului şi susceptibile de apropriere şi stăpânire
juridică, sub formă de drepturi patrimoniale. Aşa fiind, noţiunea de bunuri ale soţilor, trebuie privită
atât în accepţiunea sa de bunuri corporale, adică de lucruri materiale, cât şi în accepţiunea de
bunuri necorporale, adică de drepturi subiective patrimoniale11.
2. Bunuri comune şi bunuri proprii. Patrimoniul fiecăruia dintre soţi se compune din grupa
bunurilor comune ambilor soţi şi grupa sau masa bunurilor proprii, adică exclusive fiecăruia dintre
soţi.
Remarcăm deci, existenţa a trei grupe distincte de bunuri: o grupă de bunuri comune şi două
grupe de bunuri proprii, împrejurare, care rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. 1 şi 31 Codul familiei.
Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre
soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar prin art. 31 Codul familiei, s-a
statuat că „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă
dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare”.
Din cuprinsul textelor legale mai sus menţionate, se constată că, în dreptul nostru, bunurile
comune ale soţilor, constituie regula, iar bunurile proprii fiecăruia dintre soţi reprezintă excepţia,
ceea ce demonstrează că regimul comunităţii este vădit preponderent faţă de separaţia de bunuri
dintre soţi, pe care legea o limitează la bunurile anume prevăzute de art. 31 Codul familiei12.
Secţiunea a VI-a
Bunurile comune
1. Determinarea bunurilor comune. Din cuprinsul art. 30 şi 31 Codul familiei, rezultă că
criteriile de determinare a bunurilor comune sunt următoarele:
- să fie dobândite de soţi împreună sau de unul dintre ei;
- să fie dobândite în timpul căsătoriei;
11
. M. Eliescu, op. cit., p. 227-229. 12
I. Albu, op. cit., p. 125.
- să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii.
În ce priveşte sfera bunurilor comune, având în vedere faptul că art. 30 alin. 1 Codul familiei,
nu aduce nici o limitare, aşa cum o face art. 31 Codul familiei, în privinţa bunurilor proprii, este
evident faptul că vor putea face parte din comunitate orice bunuri care se afla în circuitul civil şi care
totodată pot aparţine persoanelor fizice cu titlu de proprietate sau alt drept patrimonial.
Astfel fiind, urmează analizarea aspectelor legate de calitatea dobânditorului, timpul căsătoriei,
noţiunea de dobândire, caracterul şi data dobândirii, precum şi modul în care bunurile devin comune.
2. Calitatea dobânditorului. Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei, sunt bunuri comune ale
soţilor cele dobândite de către oricare dintre soţi. Deci, pentru ca un bun să fie comun - dobânditorul
lui trebuie să aibă, calitatea de soţ în momentul dobândirii, ceea ce înseamnă că, vor fi comune atât
bunurile dobândite de oricare dintre soţi, cât şi cele dobândite de soţi împreună.
Este de asemenea de precizat că, întrucât singura condiţie legală în persoana dobânditorului,
pentru ca bunurile să devină comune, este aceea de a avea calitatea de soţ în momentul dobândirii13,
este indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul dintre soţi, ca dobânditor tot
indiferent este dacă, în privinţa drepturilor impuse publicităţii, înscrierea s-a realizat numai în folosul
unuia din ei14.
3. Timpul căsătoriei. Prin timpul sau durata căsătoriei se înţelege intervalul de timp cuprins
dintre data, sau momentul încheierii căsătoriei (art. 16 Codul familiei) şi data desfacerii sau încetării
căsătoriei (art. 37 şi 39 alin 1 Codul familiei).
Prin urmare vor fi bunuri comune ale soţilor cele dobândite în timpul căsătoriei, însă nu vor
avea această calitate bunurile dobândite de către soţi înainte de încheierea căsătoriei, ceea ce rezultă
şi din dispoziţiile art. 31 lit. a. Codul familiei, precum nici cele dobândite după încetarea sau
desfacerea căsătoriei.
Textul art. 30 alin. 1. Codul familiei, foloseşte expresia „timpul căsătoriei” în accepţiunea sa
juridică, adică aceea de stare juridică de căsătorie şi nicidecum în aceea de convieţuire efectivă a
soţilor, ceea ce înseamnă că timpul căsătoriei nu este suspendat pe durata despărţirii în fapt a
soţilor15. Prin urmare, despărţirea în fapt a soţilor nu suspendă nici aplicarea prezumţiei de
comunitate, prevăzută de art. 30 Codul familiei, bunurile dobândite separat de oricare dintre soţi, în
perioada despărţirii lor, fiind tot bunuri comune16.
Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la dobândirea unor bunuri în perioada
separării în fapt, va fi luat în considerare la determinarea cotei de contribuţie a fiecăruia, cu ocazia
partajului17.
În cazul concubinajului nu se aplică prezumţia de comunitate, ceea ce înseamnă că bunurile
dobândite de concubini devin proprietatea fiecăruia, după contribuţia acestora18. Concubinii trebuie
să facă dovada proprietăţii pentru fiecare bun în parte. Concubinii nu beneficiază de prezumţia de
comunitate asupra bunurilor, prevăzute de art. 30 Codul familiei, dispoziţie care este aplicabilă
numai bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, astfel încât, ei nu sunt consideraţi, în baza legii,
proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobândite în perioada convieţuirii19.
13
M. Eliescu, op. cit., p. 192-194. 14
I. Albu, Curs de drept funciar, Lit. şi Tip inv., Bucureşti, 1957, p. 446-448. 15
I. Albu, op. cit., p. 127. 16
T.R. Popescu, op. cit., p., 171 şi M. Eliescu, op. cit., p. 199-200. 17
Trib. Suprem, sec. civ. nr. 123/1983, în R.R.D., nr. 12/1983, p. 94 şi dec. nr. 1868/1982, în R.R.D., nr. 11 /1983, p.
67. 18
. Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 183/1980, în R.R.D., nr. 9/1980, p. 57- 58, dec. nr. 1241/1980, în R.R.D., nr.
1/1981, p. 64, dec. nr. 1047/1981 în R.R.D., nr. 2/1982, p. 60. 19
Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2581/1974, în I.G. Mihuta, Repertoriu ... 1969-1975, p. 31 şi A. Corhan, op. cit.,
p. 117.
4. Noţiunea de dobândire. Codul familiei, prin art. 30 alin. 1 foloseşte denumirea de, „bunuri
dobândite”, fără nici o altă precizare, ceea ce înseamnă că ea are înţelesul din dreptul comun, cu
aplicare specială însă la comunitatea matrimonială, adică prin luarea în considerare a calităţii
dobânditorului, timpului căsătoriei şi caracterele dobândirii20 iar prin denumirea specifică de
dobândire de bunuri comune se înţelege obţinerea de către soţi, împreună sau numai de unul dintre
ei, de drepturi patrimoniale care cad sub incidenţa prezumţiei legale de comunităţi. Prin urmare,
bunurile comune pot fi dobândite de soţi împreună sau numai de către unul din ei, în temeiul legii, al
unui act sau fapt juridic21.
Soţii pot dobândi bunuri comune prin oricare din modurile generale de dobândire a drepturilor
patrimoniale reglementate de dreptul civil.
Bunurile dobândite cu titlu gratuit, prin moştenire legală, donaţii, testament, sunt comune
numai dacă dispunătorul a prevăzut în mod expres aceasta, conform art. 31 lit. b Codul familiei.
5. Momentul dobândirii. În ce priveşte data dobândirii bunurilor comune, aşa cum prevede
art. 30 alin. 1 Codul familiei, se aplică regula dreptului comun în materie, adică toate drepturile
patrimoniale, deopotrivă reale şi de creanţă, se dobândesc din momentul naşterii lor, care este
totodată şi momentul intrării lor în comunitate.
Aplicarea acestei reguli nu ridică nici un fel de problemă dacă atât dobândirea bunului cât şi
plata preţului, se situează în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte drepturile de creanţă născute înainte de căsătorie, în folosul unuia sau
altuia din soţi, însă realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale soţului
creditor, iar creanţele născute în timpul căsătoriei însă realizate după încetarea sau desfacerea
acesteia, vor fi bunuri comune22.
6. Caracterul dobândirii. Codul familiei, prin art. 30 alin. 1, a instituit regula potrivit căreia
„bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de către ori care dintre soţi, sunt bunuri comune ale
soţilor”, iar prin art. 31 lit. b, excepţia, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin
moştenire, legat sau donaţie, de către oricare dintre soţi, sunt bunuri proprii ale soţului dobânditor,
afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Acesta este motivul pentru care
dobândirea de bunuri comune are caracter oneros, iar dobândirea cu titlu gratuit poate rezulta numai
din voinţa dispunătorului. De asemenea, legea prezumă contribuţia ambilor soţi la dobândirea
bunurilor comune, fie ca o contribuţie la agonisire, fie ca o contribuţie la necheltuire, la economie23,
iar în practica judiciară s-a aplicat implicit această prezumţie, cu ocazia împărţelii, prin asimilarea
muncii casnice cu munca productivă întru agonisirea bunurilor comune24.
Secţiunea a VII-a
Drepturile soţilor asupra bunurilor comune
1. Enunţare. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt cele prevăzute de dispoziţiile
speciale ale art. 35 Codul familiei, care se întregesc, în măsura necesară, cu dispoziţiile dreptului
civil referitoare la bunuri şi la drepturile patrimoniale, reale şi de creanţă25.
Potrivit art. 35 Codul familiei „Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi
dispun, tot astfel de ele.
20
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1960, în C.D., nr. 160, p. 30-31 şi I. Albu, op. cit., p. 128. 21
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, p. 128. 22
T.R. Popescu, op. cit., p. 160. 23
M. Filipescu, op. cit., p. 183 şi 344-346 24
Trib. Suprem, dec. col. civ. nr. 1403/1956, în C.D., 1956, vol. 1, p. 379-382 şi nr. 245/1958, în J.N., nr. 5/1955, p.
728-730, cu notă de A. Giurgiu. 25
M. Eliescu, op. cit., p. 224.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul
celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren
sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt
soţ”.
Din conţinutul şi modul de examinare a art. 35 alin. 1 Codul familiei, rezultă că acest text legal
are în vedere atributele celui mai cuprinzător drept patrimonial, dreptul de proprietate, deoarece
termenii administrare, folosire şi dispoziţie exprimă întregul conţinut juridic al acestui drept, adică
posesia, folosinţa şi dispoziţia26.
2. Acte de administrare. Noţiunea actelor de administrare cuprinde, deopotrivă, atât actele de
administrare prin natura lor, cât şi actele de dispoziţie care prin scopul lor se califică acte de
administrare27.
Acte de administrare prin natura lor sunt de exemplu, un contract pentru repararea unui imobil
supus deteriorării, intentarea unei acţiuni în evacuare, o închiriere pe termen scurt ş.a.
Acte de administrare prin scopul lor sunt, de exemplu, vânzarea unor bunuri supuse
stricăciunii sau vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune.
3. Acte de folosinţă. În concepţia legiuitorului nostru, art. 35 alin. 1 Codul familiei, noţiunea
de folosinţă cuprinde: posesia bunurilor (ius possidendi), folosirea bunurilor, uzajul lor (ius
utendi) şi însuşirea fructelor bunurilor comune (ius fruendi).
4. Acte de dispoziţie. Potrivit principiilor de drept comun, aceste acte pot fi atât de dispoziţie
materială, cât şi de dispoziţie juridică.
Acte de dispoziţie materială sunt cele referitoare la soarta materială a bunurilor comune ale
soţilor, ca de exemplu, stabilirea destinaţiei economice a bunurilor, transformarea sau consumarea
lor.
Acte de dispoziţie juridică sunt cele care privesc soarta juridică a bunurilor comune, ca
înstrăinarea sau grevarea bunurilor prin constituiri de drepturi reale.
Potrivit dispoziţiei de principiu a art. 35 Codul familiei, exercitarea posesiei, folosinţei şi
dispoziţiei asupra bunurilor comune se face „împreună” de către soţi. Această dispoziţie însă nu se
opune ca soţii să stabilească, de comun acord, modul concret în care ei înţeleg să-şi exercite aceste
atribute asupra bunurilor comune.
Asemenea convenţii, între soţi, vor fi valabile numai în măsura în care prin ele nu se aduc
atingere comunităţii şi drepturilor egale ale soţilor asupra bunurilor lor comune28.
5. Prezumţia legală de mandat tacit reciproc.
Prin art. 35 alin. 2 partea întâi, s-a statuat că ori care dintre soţi, exercitând singur acte de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, este socotit că are şi consimţământul
celuilalt soţ. În acest mod, legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia,
fiecare dintre soţi este presupus că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra
bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în nume propriu, ci şi ca reprezentant
al celuilalt soţ. Legea prezumând că soţii şi-au dat reciproc mandat de reprezentare pentru exercitarea
actelor de administrare şi de dispoziţie asupra bunurilor comune.
Mandatul tacit reciproc a fost instituit de legiuitor atât în interesul soţilor cât şi a terţilor de
bună credinţă. „Datorită acestui mandat tacit reciproc, operaţiunile juridice sunt mult facilitate, iar
administrarea bunurilor comune se face într-un mod cu mult mai avantajos, faţă de modul cum este
administrată coproprietatea de drept comun, unde pentru orice act de administraţie se cere acordul
tuturor coproprietarilor, deoarece un coproprietar nu este prezumat că acţionează în numele tuturor
26
I. Albu, op. cit., p. 151. 27
M. Eliescu, op. cit., p. 313. 28
M. Eliescu, op., cit., p. 314-315 şi T.R. Popescu, op. cit., p. 204.
celorlalţi coproprietari”29. În afara acestei înlesniri a gospodăririi bunurilor comune ale soţilor,
mandatul are şi rostul de a asigura în interesul terţilor de bună credinţă, certitudinea circuitului
civil30, şi care au astfel certitudinea că încheie acte juridice valabile, privitoare la bunurile comune,
cu oricare dintre soţi, fără a fi nevoie să verifice dacă şi celălalt soţ este de acord.
Prezumţia mandatului tacit reciproc dintre soţi are un caracter relativ, ea putând fi răsturnată
prin dovada contrară pentru fiecare act în parte, însă nu şi în general, căci aceasta ar însemna „o
modificare a reglementării legale a raporturilor dintre soţi…, soluţie care nu poate fi admisă nici
chiar în cazul când ambii soţi ar fi de acord cu o asemenea modificare a regimului legal”31 şi cu atât
mai puţin prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi. Soţul neparticipant la încheierea unui act juridic
de către celălalt soţ, privitor la bunurile comune, este îndreptăţit să probeze că s-a opus încheierii
actului, ceea ce va avea ca efect invalidarea actului astfel încheiat. O asemenea opunere nu va
produce însă efecte faţă de terţul de bună credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea actului va
trebui să se facă dovada împrejurării că terţul contractant a cunoscut opunerea celuilalt soţ la
încheierea actului32.
Deoarece buna credinţă se prezumă până la proba contrară, conform art. 1899 alin. 2 Cod civil,
reaua credinţă a terţului contractant va trebuie dovedită de soţul care invocă nulitatea actului33. Terţul
contractant nu va fi considerat de bună-credinţă dacă opoziţia celuilalt soţ la încheierea actului
rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la
încheierea actului34.
În ceea ce priveşte înstrăinarea bunurilor mobile, mandatul tacit reciproc, între soţi, operează
numai cât timp celălalt soţ nu şi-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit. De
aceea, dobânditorul încunoştinţat de existenţa unei opuneri trebuie considerat de rea-credinţă dacă
încheie totuşi actul, aşa că nu se mai poate pune la adăpostul prevederilor art. 1909 Cod civil şi nici
nu poate invoca prezumţia de mandat tacit, pentru a susţine că a tratat cu proprietarul bunului35.
Noţiunea de consimţământ expres, la care se referă art. 35 alin. 2 Codul familiei, are înţelesul
din dreptul comun, adică acela de manifestare neîndoielnică a voinţei soţului ne participant la actele
de înstrăinare, împreună cu soţul său, a unei construcţii sau a unui teren din comunitate, iar nu pe
acela restrâns de manifestare în scris a consimţământului36.
În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţământul la care se referă art. 35 alin. 2
Codul familiei, în cadrul prezumţiei de mandat tacit, nu poate fi presupus ci trebuie dovedit. Lipsa
consimţământului unui soţ la înstrăinarea de către celălalt soţ a unui bun comun (mobil) nu constituie
însă un motiv suficient pentru anularea actului, cât timp nu se face dovada că dobânditorul a fost de
rea credinţă, în sensul că a achiziţionat bunul deşi a cunoscut că soţul vânzătorului nu şi-a dat
consimţământul pentru încheierea convenţiei. Instanţa este deci obligată să-şi exercite rolul activ şi să
pună în vedere reclamantului să propună probe pentru dovedirea relei credinţe a cumpărătorului, în
favoarea căruia operează prezumţia de bună credinţă, potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil37.
6. Restrângerea mandatului tacit reciproc între soţi. O primă limitare de la regula
mandatului reciproc dintre soţi este cea legală şi care comportă la rândul ei două restrângeri:
29
T.R. Popescu, op. cit., p. 205. 30
M. Eliescu, op. cit., p. 315-316. 31
M. Eliescu, op., cit., p. 318 32
I.C. Vurdea, Propuneri de „lege ferenda” privind regimul înstrăinării autoturismelor proprietate personală, în
R.R.D, nr. 3/1981, p. 19. 33
Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 640/1982, în R.R.D., nr. 4/1983, p. 62. 34
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de editura şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.
122; P. Anca, Prezumţia de mandat tacit de vânzarea bunurilor, comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în
R.R.D., nr. 4/1974, p. 24. 35
I. Albu, op. cit., p. 153. 36
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, p. 144. 37
Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 640/1982, în C.D., 1982, p. 126.
- o restrângere expresă, privitoare la actele de dispoziţie juridică asupra construcţiilor –
determinată de însemnătatea acestor bunuri pentru comunitate şi
- o restrângere implicită, privitoare la actele cu titlu gratuit, determinată de necesitatea
păstrării cât mai depline a comunităţii matrimoniale de bunuri.
a) Restrângerea legală expresă. Art. 35 alin. 2 Codul familiei, dispune că „nici unul dintre
soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”.
Textul menţionat, în interpretarea lui strict gramaticală – se referă numai la terenuri şi
construcţii, nu şi la imobile. În literatura de specialitate38 s-a exprimat opinia potrivit căruia
„obligativitatea consimţământului expres al celor doi soţi este prevăzută pentru orice bun imobiliar,
legiuitorul trebuind să fie presupus că a pus semnul egalităţii între expresia teren şi construcţie şi
termenul de imobil”. Într-o altă interpretare39, obligativitatea consimţământului expres al celor doi
soţi priveşte numai terenurile şi construcţiile.
Atât în practica judiciară cât şi în doctrină s-a impus interpretarea că textul art. 35 alin. 2 Codul
familiei, trebuie aplicat la toate actele de dispoziţie juridică privitoare la construcţiile bunuri
comune ale soţilor40.
În caz de anulare a actului de înstrăinare sau grevare a unei construcţii din comunitate, pe
motiv că a fost încheiat numai de către unul dintre soţi, fără consimţământul expres al celuilalt soţ,
efectele nulităţii se vor răsfrânge şi asupra terţului dobânditor, fără deosebire după cum acesta a fost
de bună sau de rea credinţă.
b) Restrângerea legală implicată a mandatului reciproc între soţi. Această limitare legală
îşi are justificarea în faptul că, actele cu titlu gratuit, între vii, de înstrăinare sau grevare a unor bunuri
din comunitate, nu pot fi făcute decât cu consimţământul ambilor soţi41.
c) Restrângerea mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor. Mandatul reciproc dintre soţi
este doar prezumat de lege aşa încât, soţii pot ca, prin voinţa lor, comună sau unilaterală să-i
restrângă aplicarea însă nu pot să i-o înlăture în totalitate, deoarece aceasta ar echivala cu o
modificarea a însuşi regimului juridic al comunităţii matrimoniale de bunuri. Pentru a fi valabilă,
orice restrângere a mandatului reciproc de reprezentare dintre soţi trebuie să fie specială, cu
individualizarea bunurilor şi actelor la care ea se referă şi tot astfel nu vor fi valabile nici convenţiile
şi nici actele unilaterale ale soţilor cu caracter general, adică prin care s-ar urmării, direct sau
indirect, înlăturarea completă a aplicabilităţii prezumţiei legale de mandat tacit reciproc dintre soţi.
Secţiunea a VIII-a
Bunurile proprii ale soţilor
1. Enumerarea legală a categoriilor de bunuri proprii şi caracterul său limitativ. Ca o
excepţie de la regula comunităţii, prin art. 31 lit. a-f Codul familiei, sunt enumerate în mod expres
cele şase categorii de bunuri proprii, adică de bunuri care aparţin, sau pot eventual aparţine, fiecăruia
dintre soţi în exclusivitate şi anume:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă
dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
38
M. Eliescu, op. cit., p. 324. 39
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 18/1963, în C.D., 1963, p. 25-27. 40
Trib. Suprem, dec. col. civ., nr. 113/1962, în C.D., 1962, p. 171-174; M Eliescu, op. cit., p. 323-325. 41
M. Eliescu, op. cit., p. 319- 321.
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare.
a) Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a. Codul familiei). Potrivit art. 30 alin. 1.
Codul familiei, care prevede regula comunităţii de bunuri a soţilor, rezultă că sunt bunuri comune
numai cele dobândite în timpul căsătoriei şi că deci, per a contrario, bunurile dobândite înainte de
încheierea căsătoriei continuă să rămână astfel cum ele au fost dobândite, adică bunuri proprii ale
soţului dobânditor42.
Tot astfel, trebuie calificate şi bunurile dobândite de soţi înainte de căsătorie, deoarece ei le
stăpânesc şi în timpul căsătoriei sub forma proprietăţii comune, pe cote părţi şi nu sub forma
proprietăţii comune în devălmăşie43. Situaţia este similară şi în privinţa bunurilor dobândite după
desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei, aceste bunuri sunt şi rămân în proprietatea exclusivă
a soţului dobânditor.
b) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b Codul familiei).
Legiuitorul a reglementat această categorie de bunuri proprii pentru a da eficienţă atât legăturii de
rudenie dintre soţul moştenitor şi cel pe care îl moşteneşte, în cazul moştenirii legale, cât şi
caracterului intuitu personae, în considerarea persoanei, al dobândirii, în cazul donaţiei sau
legatului44.
Bunurile dobândite prin moştenire sunt cele obţinute de un soţ în calitatea sa de moştenitor
legal, adică pe cale de moştenire legală.
Bunurile obţinute prin legat sunt cele dobândite de un soţ în calitatea sa de legatar universal,
cu titlu universal sau cu titlu particular, adică pe cale de moştenire testamentară.
Bunurile dobândite prin donaţie sunt cele obţinute de un soţ în calitatea sa de donatar, prin
donaţie între vii.
Aşadar, bunurile proprii ce pot fi dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, în temeiul art. 31
lit. b Codul familiei, sunt cele obţinute separat de către fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală,
succesiune testamentară sau donaţie între vii.
Textul art. 31 lit. b Codul familiei consacră şi o excepţie potrivit căruia dispunătorul poate
prevedea ca asemenea bunuri să fie comune. Excepţia priveşte bunurile dobândite de către unul din
soţi prin legat sau donaţie, iar nu şi pe cele dobândite prin moştenire legală, întrucât devoluţiunea
acesteia are loc în temeiul legii.
Voinţa dispunătorului, ca bunul să fie comun, poate fi expresă sau implicită45, însă
neîndoielnică. Ea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă inclusiv prin martori sau prezumţii.
Contribuţia părinţilor soţilor la achiziţionarea unor bunuri, în timpul căsătoriei este considerată
a fi o donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit
gratificarea ambilor soţi46.
În ce priveşte darurile de nuntă, practica judiciară a decis că ele sunt bunuri comune, deoarece
sunt dobândite cu ocazia nunţii şi după încheierea căsătoriei, iar scopul lor este acela de a contribui la
constituirea patrimoniului căsătoriei47.
42
I. Albu, op. cit., p. 131; M. Eliescu, op. cit., p. 204. 43
T. R. Popescu, op. cit., p. 173. 44
A. Corhan, op. cit., p. 189. 45
M. Eliescu, op. cit., p. 205. 46
Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 2078/1977, în R.R.D., nr. 5/1978, p. 36. 47
Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 786/1979, în C.D., 1979, p. 141-143.
Darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că au fost primite în timpul căsătoriei
de soţi, ci şi pentru că se presupune intenţia dispunătorului ca ele să devină comune48.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie sunt bunuri proprii şi
nu bunuri comune, afară numai dacă dispunătorul a hotărât altfel în mod neîndoielnic49.
Manifestarea de voinţă a dispunătorului, în sensul celor mai sus menţionate, poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii, din care să rezulte fără echivoc că
dispunătorul a înţeles să gratifice pe ambii soţi.
c) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c Codul familiei).
Această categorie cuprinde două subcategorii de bunuri proprii, strâns legate între ele prin
afectaţiunea bunurilor şi anume:
Bunurile de uz personal. Sunt asemenea bunuri cele destinate uzului exclusiv al unuia dintre
soţi, fizic sau intelectual, ca îmbrăcămintea, instrumentele muzicale folosite pentru delectare,
echipamentul sportiv50 ş.a.
La aceste bunuri este indiferentă data dobândirii lor, înainte sau în timpul căsătoriei, precum tot
indiferentă este, în principiu, şi sursa dobândirii, adică dacă provin din mijloace proprii ale soţului
căruia ele aparţin, din mijloacele proprii ale celuilalt soţ sau din mijloacele comune soţilor51.
În ce priveşte obiectele de lux destinate uzului personal, se va aprecia de la caz la caz, dacă, în
funcţie de valoarea lor şi de starea materială a soţilor, urmează a fi calificate ca bunuri proprii ale
soţului, care le foloseşte ori ca bunuri comune ale soţilor52.
Bunurile de uz profesional. Sunt considerate asemenea bunuri cele destinate exercitării efective
a unei profesiuni de către unul sau altul dintre soţi, cum ar fi: uneltele pentru exercitarea unei meserii,
biblioteca de specialitate a unui om de ştiinţă, instrumentele unui muzician, atelierele de pictură sau
sculptură ş.a.
În cazul plurităţii de profesiuni, respectiv când unul dintre soţi exercită concomitent mai multe
profesiuni, fără a distinge după cum una este principală iar alta secundară, toate bunurile exercitării
acestor profesiuni sunt proprii, deoarece legea nu distinge între asemenea bunuri, ci ţine seama numai
de afectaţiunea lor53.
În cazul profesiunilor succesive toate bunurile sunt proprii, chiar dacă soţul a abandonat una
din profesiuni, deoarece caracterul bunurilor nu se schimbă54.
În cazul în care soţii au aceeaşi profesie bunurile destinate exercitării acesteia sunt bunuri
proprii sub forma proprietăţii comune pe cote-părţi, egale sau inegale, afară de cazul când bunurile au
aparţinut unuia dintre soţi dinainte de căsătorie55.
d) Premiile şi recompensele pentru merite deosebite, sunt proprii prin natura lor, deoarece
constituie rezultatul unui efort propriu, deosebit, al soţului, astfel distins în procesul muncii şi se
deosebesc de cele care se acordă în sistemul de retribuire a muncii care au acelaşi regim juridic ca şi
salariul (art. 31 lit. d Codul familiei).
Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri. Toate acestea sunt bunuri proprii deoarece ele sunt
rezultatul unei activităţi de excepţie, în ele se materializează creaţia intelectuală exclusivă a unuia sau
altuia dintre soţi. Este vorba de lucruri materiale în care se materializează opera de creaţie
48
I.P. Filipescu, op. cit., p. 78. 49
Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 1490/1970, în C.D., 1974, p. 179. 50
I. Albu, op. cit., p. 133; I.P. Filipescu, op. cit., p. 71. 51
Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 122. 52
T.R. Popescu, op. cit., p. 178; I. Albu, op. cit., p. 133; Al. Bacaci, op. cit., p. 123; C.S.J., sec. civ., dec. nr.
1233/1990, în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 72. 53
M. Eliescu, op. cit., p. 209-210. 54
I.P. Filipescu, op. cit., p. 80; Al.Bacaci, ş.a., op. cit., p. 161. 55
M. Eliescu, op. cit., p. 211, T.R. Popescu, op. cit., p. 179; I. Albu, op. cit., p, 134-135.
intelectuală iar nu de sumele de bani primite pentru asemenea creaţii, care sunt considerate bunuri
comune.
Sumele dobândite în timpul căsătoriei, încasate cu titlu de remuneraţie pentru realizarea unor
opere literare, artistice, ştiinţifice şi a oricăror altor opere de creaţie intelectuală constituie bun comun
şi nicidecum bun propriu al celui ce le-a realizat56.
e) Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e
Codul familiei).
Asigurarea de persoane, contractuală sau prin efectul legii, are prin definiţie un caracter
personal, şi prin urmare, în cazul realizării riscului asigurat, suma de bani primită de soţul asigurat
constituie bun propriu al acestuia. Tot astfel se califică şi despăgubirea cuvenită soţului care a fost
victima unui delict civil.
Trăsătura comună a acestor bunuri este faptul că prin ambele se repară pagube suferite de soţul
vătămat în sănătatea sau integritatea sa corporală, deci în însăşi fiinţa persoanei sale57. Atât
indemnitatea cât şi despăgubirea se cuvin în exclusivitate soţului vătămat în sănătatea sau integritatea
sa corporală, în vederea refacerii sale, iar în caz de deces se vor cuveni moştenitorilor săi, însă tot cu
titlu de bunuri proprii ale defunctului, deoarece cu acest titlu au intrat în patrimoniul succesoral58.
f) Bunurile dobândite în temeiul subrogaţiei reale (art. 31 lit. f Codul familiei). Prin dispoziţia
legală că este bun propriu „valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare” se face o aplicare expresă a subrogaţiei reale cu titlu universal la grupele de
bunuri proprii ale soţilor. Există numeroase asemenea situaţii ca de exemplu: bunul cumpărat cu bani
proprii, bunul dobândit în schimbul unui bun propriu, sumele încasate ca preţ al unui bun propriu,
sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu, indemnitatea de asigurare pentru degradarea sau
pierderea unui bun propriu ş.a.
Subrogaţia poate fi totală sau parţială, după cum bunul propriu este înlocuit în întregime sau
numai parţial.
Secţiunea a IX-a
Dovada bunurilor comune şi proprii
1. Prezumţia legală de comunitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 3 Codul familiei, „Calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită, ceea ce înseamnă că legea prezumă calitatea de bun comun sau altfel spus” orice bun al
soţilor este comun dacă nu se dovedeşte că este propriu59. Aceasta înseamnă că dacă un bun aparţine
unuia dintre soţi, legea prezumă că acel bun a fost dobândit în timpul căsătoriei şi că el nu face parte
din nici una din categoriile de bunuri proprii prevăzute de art. 31 Codul familiei60.
Rostul prezumţiei de comunitate este pe de o parte, de a deplasa obiectul probei „înlocuind
dovada anevoioasă a unui complex de fapte prin aceea a împrejurării mai lesne de dovedit că bunul
aparţine unuia dintre soţi”61, iar, pe de altă parte, de a răsturna sarcina probei, ceea ce impune celui
care neagă calitatea de bun comun să facă dovada că bunul respectiv este propriu.
Cu toate că se poate susţine că dovada bunurilor comune o constituie prezumţia de comunitate,
deoarece prezumţiile sunt şi ele mijloace de probă62, în realitate, numai bunurile proprii trebuie
dovedite în înţelesul propriu-zis al probaţiunii63.
56
Trib. Suprem, secţ. civ., dec. 581/1974, în R.R.D, nr. 2/1975, p. 67; dec. nr. 1309/1976, în C.D., 1976, p. 170- 171. 57
A. Corhan, op. cit., p. 195. 58
I. Albu, op. cit., p. 136. 59
M. Eliescu, op. cit., p. 218. 60
Ibidem. 61
M. Eliescu, op. cit., p. 219. 62
Ibidem.
Prezumţia de comunitate este relativă iuris tantum, însă nu relativă obişnuită, deoarece ea nu
poate fi răsturnată, prin dovada contrară, în privinţa oricărui bun ce s-ar pretinde că este propriu, ci
numai în privinţa bunurilor care se încadrează în prevederile limitative ale art. 31 Codul familiei64.
2. Dovada bunurilor proprii – în raporturile dintre soţi. Potrivit art. 5 alin. 1 din Decretul
32/1954, „dovada că un bun este propriu se va putea face între soţi prin orice mijloc de probă”. Din
aceasta rezultă că, prin derogare de la regula de drept comun a art. 1191 alin. 1. Cod civil, potrivit
căreia dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin
înscrisuri, în raporturile dintre soţi, calitatea de bun propriu va putea fi dovedită, indiferent de
valoarea bunului, şi prin martori, prezumţii sau mărturisire65.
Derogarea vizează deci ipoteza lipsei înscrisului cerut de lege, ad probationem, nu însă şi a
înscrisului cerut de lege ad validitatem, ca o cerinţă de valabilitate a actului juridic, ca un element
structural al acestuia66.
Totodată, derogarea priveşte numai regula prevăzută de art. 1191 alin. 1. Cod civil, nu însă şi
regula prevăzută în alin. 2 din acest articol, potrivit căreia dovada cu martori nu este admisă nici
împotriva şi nici peste cuprinsul înscrisului doveditor67. Tocmai de aceea, derogarea art. 5 alin. 1 din
Decretul nr. 32/1954, în temeiul căreia dovada bunurilor proprii între soţi se va putea face prin „orice
mijloc de probă”, trebuie înţeleasă cu limitarea că ea se va putea face numai dacă nu este vorba de
acte juridice sau de combaterea unor înscrisuri preconstituite68.
3. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi şi terţe persoane. Potrivit art. 5 alin.
2. din Decretul nr. 32/1954, „în cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului
familiei, dovada că un bun este propriu, se va putea face, de toţi cei interesaţi, prin orice mijloc de
probă, chiar faţă de cei de al treilea”. Aceasta înseamnă că per a contrario, în privinţa căsătoriilor
încheiate după punerea în aplicare a Codului familiei69, dovada bunurilor proprii este supusă regulilor
de drept comun privitoare la admisibilitatea probelor.
4. Efectele căsătoriei în dreptul internaţional privat. Potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992
relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care
soţii au cetăţenii diferite, sunt supuse legii domiciliului lor comun.
Legea naţională sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele
căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.
În lipsa de domiciliu comun sau cetăţenie comună, relaţiile personale sau patrimoniale dintre
soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin, în
comun, cele mai strânse legături.
În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din aceeaşi lege, condiţiile de fond cerute pentru
încheierea convenţiilor matrimoniale sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii
soţi.
Regimul juridic şi efectele convenţiei matrimoniale sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de
către viitorii soţi, iar în lipsă, de legea prevăzută în art. 20 din Legea nr. 105/1992. Totodată aceeaşi
lege, stabileşte dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul
căsătoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimonială nu poate produce prejudicii terţilor.
63
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 374-377. 64
I. Albu, op. cit., p. 148. 65
Cu privire la condiţiile de admisibilitate a mărturisirii, în această situaţie specială a raporturilor patrimoniale dintre
soţi, vezi dec. col. civ., al Tribunalului Suprem, nr. 31/1960, în C.D., 1960, p. 262-264; M. Eliescu, op. cit., p. 222-224; O.
Popa, Despre prezumţia comunităţii de bunuri între soţi, în L.P. nr. 3/1960, p. 32-33. 66
M. Eliescu, op. cit., p. 225; T.R. Popescu, op. cit., p. 182-183. 67
I. Albu, op. cit., p. 149. 68
M. Eliescu, op. cit., p. 226. 69
Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, modificat prin Legea nr. 4 din 4
aprilie 1956, modificat prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie 1966, Legea nr. 59/1993 şi Legea nr. 23/1999.
Secţiunea X
Efectele patrimoniale ale căsătoriei în reglementarea Codului Civil
1. Precizări
Noul Cod civil al României aduce în dreptul românesc o reglementare modernă, care are ca
scop adaptarea relaţiilor patrimoniale ale soţilor la imperativele personale, sociale şi juridice ale
societăţii contemporane. În acest sens, o noutate fundamentală o constituie prevederea legală privind
posibilitatea alegerii regimului matrimonial aplicabil fiecărei familii.
2. Regimul primar
2.1. Noţiunea de regim primar
Pluralitatea regimurilor matrimoniale dintre care soţii sau viitorii soţi au posibilitatea de aşi
alege regimul cel mai potrivit căsătoriei lor, determină necesitatea existenţei unor norme generale şi
imperative, care să constituie efecte patrimoniale directe ale căsătoriei. Acestea sunt cunoscute sub
numele de regim primar şi reprezintă un minim de reguli privind organizarea vieţii materiale a
familiei70.
Regimul primar ar putea fi definit ca un set de reguli fundamentale şi imperative, aplicabile
oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre
soţi.
Regulile specifice regimului primar favorizează şi raporturile cu terţii, finalitatea aplicării lor
fiind în acest sens, dublă: pe de o parte de a împiedica situaţia patrimonială a soţilor să frâneze
libertatea circuitului civil şi autonomia lor juridică, iar pe de altă parte să prevină afectarea relaţiilor
de căsătorie datorită autonomiei patrimoniale a soţilor.71
Regimul primar nu este un regim matrimonial, ci constituie numitorul comun al normelor
legale aplicabile vieţii patrimoniale a familiei.
Deosebiri între regimul primar şi regimul matrimonial :
- regimul primar este unic şi cuprinde doar norme legale imperative, în timp ce regimul
matrimonial poate fi ales sau alcătuit de soţi în condiţi legale;
- regimul primar se aplică oricărei căsătorii, împreună cu regimul matrimonial ales de soţi;
- regimul primar cuprinde doar norme destinate asigurării condiţiilor minime ale bunei
funcţionări a căsătoriei, pe când regimul matrimonial cuprinde reglementarea situaţiei juridice a
bunurilor şi a datoriilor soţilor precum şi modul de gestionare al acestora.
Cele două, regimul primar şi regimul matrimonial formează carta patrimonială a căsătoriei.
Dispoziţiile legale specifice regimului primar se aplică tuturor familiilor, inclusiv convenţiilor
matrimoniale încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. Astfel, începând cu data de 1
octombrie 2011 dispoziţiile imperative ale legii privind efectele căsătoriei, aşa numitul regim primar,
sunt aplicabile tuturor soţilor, indiferent de data încheierii căsătoriei şi indiferent de regimul
matrimonial ales.72
2.2. Normele imperative şi clasificarea lor privind efectele patrimoniale ale căsătoriei.
În noua reglementare a Codului civil normele imperative privind efectele patrimoniale ale
căsătoriei se împart în două categorii, în funcţie de momentele în care ele se aplică:
- dispoziţii legale aplicabile în perioade normale ale căsătoriei;
- dispoziţii legale aplicabile în perioade de criză ale familiei.
70
Secţiunea I Dispoziţii comune a Capitolului VI Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, din Codul Civil 71
M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti,2010,p.113 72
Conform Legii nr.71/2011 Codul civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârşite după intrarea în sa vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
Ambele categorii de norme sunt obligatorii, de la ele neputându-se deroga prin convenţia
soţilor sau viitorilor soţi.
Alături de regimul primar, care constituie fundamentul necesar în cadrul fiecărei căsătorii, se
aplică regimul matrimonial ales de soţi.
2.3. Dispoziţii legale aplicabile în perioade normale ale căsătoriei (coeziunea patrimonială
a cuplului).
A. Dispoziţii care asigură interdependenţa vieţii familiale
- reprezentarea între soţi;
- locuinţa familiei;
- cheltuielile căsătoriei;
B. Dispoziţii care asigură independenţa patrimonială a soţilor.
- situaţia unor acte juridice;
- operaţiunile bancare;
- exercitarea unei profesii;
- dreptul la compensaţie;
- dreptul la informare.
2.4. Dispoziţii legale aplicabile în perioade de crize conjugale.
Conform noilor reglementări ale Codului civil, în cadrul regimului primar, există două soluţii
la care soţii pot apela în aceste cazuri, respectiv:
- extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi (mandat judiciar);
- limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi (restrângerea dreptului de a încheia acte de
dispoziţie cu privire la anumite bunuri, pe o perioadă determinată, de către instanţa de tutelă).
A. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi.Cazuri:
- când o persoană nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienaţiei mintale ori debilităţii mintale (art.164 C.Civil);
- dacă din cauza bătrâneţii, a unei infirmităţi, a unei boli, o persoană, deşi capabilă, nu poate
personal să-şi administreze bunurile sau să îşi apere interesele, nu îşi poate numi un reprezentant sau
un administrator (art.178 lit.a C.Civ.);
- dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal,
nici prin reprezentare, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare (art.178
lit.b C.Civ.);
- dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general ( art.178 lit.c C.Civ.);
- dacă o persoană a dispărut, fără a exista informaţii despre ea, şi nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general ( art.178 lit.d C.Civ.).
B. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi
Pentru situaţia în care interesele familiei sun puse în pericol grav prin încheierea unor acte
juridice de către unul dintre soţi, Codul civil prevede în art.316, posibilitatea intervenţiei instanţei de
tutelă. În astfel de cazuri, în mod excepţional, celălalt soţ poate cere instanţei ca, pentru o durată
nedeterminată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul
său expres. Instanţa poate dispune acest lucru numai pentru anumite bunuri şi doar pentru actele de
dispoziţie care, potrivit regimului matrimonial aplicabil soţilor, nu ar necesita în mod normal, acest
consimţământ.
Măsura va fi luată în toate cazurile, numai pentru o perioadă determinată, care chiar dacă este
prelungită, nu va putea depăşi în total, 2 ani.
3. Aspecte generale privind regimurile matrimoniale
3.1. Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil
În Codul civil sunt reglementate trei regimuri matrimoniale, dintre care soţii sau viitorii soţi au
posibilitatea să îşi aleagă unul, acesta fiind aplicabil căsătoriei lor.
- regimul comunităţii legale;
- regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);
- regimul comunităţii convenţionale.
Potrivit legii, soţii nu pot combina reguli specifice diferitelor regimuri pentru a-şi alcătui
propriul regim, având numai posibilitatea de a alege unul dintre cele prevăzute de lege.
Codul civil introduce însă în dreptul românesc şi principiul mutabilităţii regimurilor
matrimoniale, care dă posibilitatea soţilor să îşi schimbe, în timpul căsătoriei, regimul matrimoniabil
aplicabil.
3.2. Alegerea regimului matrimonial
Libertatea soţilor de a decide prin clauze contractuale cu privire la natura juridică a bunurilor
lor şi la modul de gestionare a acestor bunuri este mai largă sau mai restânsă în funcţie de concepţia
care fundamentează această instituţie în fiecare sistem de drept.
Potrivit noilor reglementări ale Codului civil, soţii vor putea alege regimul matrimonial
aplicabil căsătoriei lor, dintre cele prevăzute de lege. Aceasta se va realiza sub forma încheierii unei
convenţii matrimoniale.
3.3. Convenţia matrimonială
A. Noţiune
Convenţia matrimonială desemnează actul juridic prin care viitorii soţi, uzând de libertatea
conferită de legiuitor, îşi stabilesc, de comun acord, regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în
timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit73. În doctrina românească recentă a mai
fost definită ca fiind : convenţia prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.
B. Natura juridică a convenţiei matrimoniale
În dreptul românesc, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, convenţia matrimonială,
prezentă şi în legiuirile vechi, respectiv Codul civil din 186474, a fost asimilată noţiunilor de contract
matrimonial, constituire de dotă, foaie dotală, contract de căsătorie şi definită ca fiind ,,convenţia prin
care viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, altfel spus, condiţia bunurilor lor prezente şi
viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie”.
Având în vedere importanţa sa deosebită pentru familia care va lua fiinţă prin căsătorie,
convenţia matrimonială a fost considerată un adevărat pact de familie.
Este un contract care are o cauză juridică specifică, calificare pe care o regăsim atât în doctrina
clasică din perioada anterioară adoptării Codului familiei, cât şi în doctrina actuală.
C. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale
- este un act juridic bilateral;
- este un contract complex, care poate îngloba mai multe acte juridice, fiecare păstrându-şi
identitatea şi caracterele juridice;
- este un act solemn;
- este un act sinalagmatic (art.1171 teza întâi C.civ.);
- este un act accesoriu căsătoriei;
- este un act public;
- nu este compatibilă cu modalităţile din dreptul comun (termen, condiţie). Cu toate acestea se
vor avea în vedere dispoziţiile art.330 alin.3 C.civ. potrivit căruia : ,, convenţia încheiată în timpul
căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei,, .
D. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale
Condiţii de fond – se referă la : capacitatea părţilor contractante, consimţământul acestora,
obiectul şi cauza actului juridic.
73
C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2000, p.11 74
Art.1224 C.Civ. din 1864, sau în art.932 purtând denumirea de convenţie de maritagiu
- capacitatea părţilor de a încheia o convenţie matrimonială este apreciată potrivit principiului
habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce înseamnă că orice persoană care se poate
căsători în mod valabil, are şi capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială75.
- consimţământul celor care doresc să încheie o convenţie matrimonială se va supune regulilor
generale de validitate necesare încheierii actelor juridice, reglementate de art.1204 C.civ.
- cauza convenţiei matrimoniale va fi una specială, care presupune că părţile acesteia
intenţionează să se căsătorească şi să întemeieze împreună o familie, sauz, dacă sunt deja căsătorite,
să continuie viaţa de familie, modificând regimul matrimonial aplicabil căsniciei lor, astfel încât să
creeze cadrul cel mai potrivit pentru prosperitatea menajului viitor. În lipsa unei astfel de voinţe
juridice, încheierea unei convenţii matrimoniale nu ar putea avea o cauză licită.
Condiţii de formă. Convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul
public, fiind un act juridic solemn. La încheierea convenţie matrimoniale, potrivit art.330 Cod civil,
consimţământul trebuie dat în faţa notarului public, de ambii soţi, personal sau prin mandatar cu
procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat. Încălcarea dispoziţiilor este sancţionată
cu nulitatea absolută a actului.
E. Data încheierii convenţiei matrimoniale
Conform prevederilor art. 330 alin.2 C.civ., data încheierii convenţiei matrimoniale poate fi
situată înaintea căsătoriei sau în timpul acesteia, însă producerea efectelor are loc doar în timpul
căsătoriei.
Valabilitatea convenţiilor matrimoniale încheiate cu mult timp înaintea căsătoriei subzistă atât
timp cât acestea reprezintă voinţa soţilor, legea neprecizând un termen limită în acest sens.
F. Caducitatea convenţiei matrimoniale
În cazul renunţării la încheierea căsătoriei, convenţia matrimonială va deveni caducă.
Convenţia matrimonială va deveni caducă în următoarele situaţii :
- există o manifestare a voinţei părţilor de a renunţa la căsătorie;
- constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei (excepţie căsătoria putativă);
- când instanţa de tutelă pronunţă modificarea judiciară a regimului matrimonial de comunitate,
în acest caz pronunţându-se regimul separaţiei de bunuri.
G. Publicitatea convenţiei matrimoniale
Conf. art.334 C.civil:
- menţiunea pe actul de căsătorie;
- înscriere în registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale;
- în funcţie de natura bunurilor, convenţia va fi notată în cartea funciară, înscrisă în registrul
comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege.
H. Simulaţia convenţiei matrimoniale
Este reglementată de art.331 C.civ. care prevede ,, actul secret prin care se alege un alt regim
matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de
publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună
credinţă,, .
I. Modificarea convenţiei matrimoniale
Modificarea comportă unele diferenţe după cum este realizată înainte de încheierea căsătoriei
sau ulterior acestei date.
Înainte de căsătorie, convenţia matrimonială poate fi modificată oricând, în totalitate sau în
parte, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la forma şi publicitatea acesteia.
După încheierea căsătoriei, soţii vor putea modifica regimul matrimonial care li se aplică doar
după cel puţin un an de la încheierea căsătorie, prin încheierea unei convenţii matrimoniale (art.369
C.civ.)
75
M.Avram, C.Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p.81
J. Nulitatea convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială este lovită de nulitate atunci când aceasta este încheiată cu
nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
3.4. Clauza de preciput
Este reglementată în art. 333 C.civ., facându-se referire despre aceasta şi în art.367 lit.d din
C.civ.
Clauza de preciput reprezintă acordul de voinţă al soţilor, ori după caz, al viitorilor soţi,
încheiat în condiţiile prevăzute de lege, cuprins în convenţia matrimonială, în virtutea căruia soţul
supravieţuitor este îndrituit să preia, fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe
bunuri comune, deţinute în devălmăşie ori în coproprietate.
Această clauză va putea fi stipulată fie în beneficiul oricăruia dintre soţi, fie doar în beneficiul
unuia dintre aceştia76.
Preciputul poate constitui şi obiectul exclusiv al unei convenţii matrimoniale.
Clauza de preciput generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul soţului
supravieţuitor, în momentul decesului celuilalt soţ.
Pentru fiecare dintre soţi (atunci când cauza este stipulată în beneficiul oricăruia dintre aceştia),
sau pentru soţul în beneficiul căruia a fost prevăzută clauza, preciputul este un drept eventual, de care
va putea beneficia, sub condiţia suspensivă a supravieţuirii.
3.5. Modificarea regimului matrimonial
Art.319 C.civ. prevede la alin.2 posibilitatea modificării regimului matrimonial adoptat de soţi,
consacrând astfel principiul mutabilităţii regimurilor matrimoniale.
Legea nu prevede modalităţile concrete de schimbare a regimului matrimonial, însă potrivit
principiului simetriei actelor juridice, acestea coincid cu cele prin care acesta a fost adoptat.
La încetarea sau schimbarea regimului matrimonial, art.320 C.civ., prevede că acesta va fi
lichidat prin învoiala soţilor (întocmind un înscris autentic) sau pe cale judiciară (în acest caz,
hotărârea judecătorească constituind actul de lichidare).
3.6. Aplicarea regimului matrimonial ales prin convenţia matrimonială încheiată conform
uzanţelor legale, are loc la un moment diferit, după cum a fost încheiată, înaintea sau în timpul
căsătoriei. Data de la care se va aplica regimul matrimonial legal sau convenţional va fi :
- în cazul alegerii prin convenţie a unui regim matrimonial convenţional, acesta îşi va produce
efectele de la data încheierii căsătoriei (art.313 alin.1 C.civ,);
- în cazul în care viitorii soţi nu au convenit să li se aplice un regim matrimonial convenţional,
regimul legal li se va aplica de la data încheierii căsătoriei;
- în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei, prin care s-a ales un
regim matrimonial convenţional sau au stabilit schimbarea unui regim matrimonial convenţional cu
unul legal ori modificarea regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor, acesta îşi va produce
efectele de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei, însă nu înainte de trecerea a
cel puţin un an de la încheierea căsătoriei (art.369 C.civ.).
Aplicarea regimului matrimonial adoptat prin convenţie matrimonială sau în lipsă, aplicarea
regimului matrimonial legal, trebuie să se subordoneze următoarelor principii :
- principiul egalităţii între soţi;
- principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial;
- principiul mutabilităţii regimului matrimonial;
- principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de instituţia căsătoriei;
- principiul unicităţii regimului matrimonial aplicabil.
Regimul matrimonial se aplică întotdeauna, împreună cu regimul primar.
3.7. Încetarea regimului matrimonial
76
În forma iniţială a art.333 Cod civil
Se aplică în principiu pe toată durata căsătoriei. În cazul desfacrii căsătoriei, regimul
matrimonial încetează la data introducerii cererii de divorţ.
Potrivit principiului mutabilităţii regimurilor matrimoniale, adoptat de Codul civil romîn, soţii
pot conveni să îl modifice sau să îl schimbe în timpul căsătoriei.
Regimul matrimonial poate fi schimbat şi de către instanţa de tutelă, prin instituirea separaţiei
judiciare de bunuri, în condiţiile legii.
3.8. Lichidarea regimului matrimonial
Este operaţiunea juridică prin care soţii sau foştii soţi îşi separă bunurile. Aceasta presupune, în
principiu, următoarele operaţiuni :
- preluarea bunurilor proprii de către fiecare dintre soţi;
- partajul bunurilor comune (dacă există);
- regularizarea datoriilor.
4. Regimurile matrimoniale reglementate în Codul civil
4.1. Regimul matrimonial al comunităţii legale
Este aplicabil ori de câte ori soţii nu îşi exprimă, prin încheierea unei convenţii matrimoniale,
opţiunea pentru adoptarea unui regim matrimonial convenţional.
Regimul matrimonial al comunităţii legale este un regim matrimonial de comunitate capabil să
asigure o protecţie efectivă a intereselor comune a soţilor, asigurând însă şi suficientă flexibilitate şi
libertate de decizie fiecăruia dintre aceştia.
Bunurile soţilor în regimul matrimonial al comunităţii legale:
- masa bunurilor comune;
- masa bunurilor proprii ale soţului;
- masa bunurilor proprii ale soţiei.
Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale
Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale are loc în următoarele cazuri :
- la schimbarea sa, convenţională sau juridică;
- la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;
- la declararea nulităţii sau anularea căsătoriei;
- la desfacerea căsătoriei.
Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale se face la încetarea comunităţii, conf.
art.355 C.civ. Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale este o operaţiune complexă,
definită de lege în art.357 C.civ. care cuprinde preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi,
partajul bunurilor comune şi regularizarea datoriilor. Prezumţia contribuţiei egale a soţilor la
dobândirea bunurilor comune devine aplicabilă, dacă nu se dovedeşte o contribuţie diferită.
4.2. Regimurile matrimoniale convenţionale
Regimurile matrimoniale convenţionale prevăzute de Codul civil sunt următoarele :
- regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);
- regimul comunităţii convenţionale.
Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri.
Este un regim de tip separatist tipic, ce oferă soţilor o largă independenţă patrimonială, limitată
doar la aplicarea dispoziţiilor regimului primar.
Bunurile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei de bunuri
În acest regim nu există decât bunuri personale ale unuia sau altuia dintre soţi. Nu vom întâlni
masa de bunuri comune, caracteristică numai regimurilor matrimoniale de comunitate.
Fiecare soţ conservă proprietatea exclusivă a tuturor bunurilor pe care le posedă la data
încheierii căsătoriei, dar şi pe cele ce le achiziţionează în timpul căsătoriei, cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit.
Orice bun achiziţionat este proprietatea exclusivă a soţului pe numele căruia a fost cumpărat
bunul, chiar dacă este achitat cu banii celuilalt soţ.
Datoriile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei bunurilor.
În acest regim nu există decât datorii personale ale fiecăruia dintre soţi, cu excepţia datoriilor
izvorâte din cheltuielile gospodăriei.
Principiul fundamental care guvernează datoriile soţilor în cadrul acestui regim matrimonial
este prevăzut în art. 364 alin.1 C.civ. unde se precizează : ,, Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de
obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ,, .
Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri.
Încetarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri are loc:
- la schimbarea sa convenţională;
- la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;
- la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
- la desfacerea căsătoriei.
Lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri implică în principal următaoerele
operaţiuni:
- identificarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi;
- împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un
drept de proprietate deplin şi exclusiv pentru fiecare dintre soţi;
- plata reciprocă a eventualelor creanţe intervenite între soţi în timpul căsătoriei;
- plata creditorilor comuni ai soţilor.
4.3. Regimul matrimonial al participării la achiziţii
Prin Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil, art.360
C.civ. a fost completat cu un nou alineat, care introduce o posibilitate de modificare a regimului
matrimonial al separaţiei de bunuri, care, în fapt, constituie o reglementare a unui nou regim
matrimonial, respectiv regimul participării la achiziţii.
În toate sistemele de drept din care legiuitorul s-a inspirat în elaborarea Codului civil, regimul
matrimonial al participării la achiziţii este un regim matrimonial distinct, iar nu o modalitate de
lichidare a regimului separaţiei de bunuri.
5. Modificarea regimurilor matrimoniale
5.1. Modificarea convenţională
Regimul matrimonial poate fi modificat prin convenţia soţilor, ori de cîte ori aceştia doresc, în
următoarele condiţii :
- să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
- să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
Modificarea regimului matrimonial se va realiza prin încheierea unei convenţii matrimoniale sub
forma unui act autentic, la un notar public.
- realizarea tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege pentru opozabilitatea convenţiei
matrimoniale.
5.2. Modificarea judiciară
Modificarea regimului matrimonial aplicabil unei familii se poate realiza şi pe care judiciară, la
cererea unuia dintre soţi, în situaţia în care :
- regimul matrimonial aplicabil soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale;
- celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.