UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE

MASTER: PROTECŢIA PLANTELORANUL II

PROTECŢIA MEDIULUI ÎN AGROECOSISTEME -

MANAGEMENTUL AGROECOSISTEMELOR

Masterand:.....

2010

CUPRINS

CAPITOLUL IECOSISTEMUL ECOLOGIC ............................................................................ 3

I.1. Definiţie .............................................................................................. 3I.2. Generalităţi .......................................................................................... 3

CAPITOLUL IIAGRICULTURA ECOLOGICĂ ........................................................................ 5

II.1. Terminologie ..................................................................................... 5II.2. Definiţii .............................................................................................. 5II.3. Scop ................................................................................................... 6

CAPITOLUL IIIMANAGEMENTUL AGROECOSISTEMELOR .............................................. 7

II.1. Conceptul de management ................................................................ 7II.2. Obiectivele managementului agroecosistemelor ............................... 7IV.3. Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol ............................... 10IV.4. Reconstrucţia (restaurarea) agroecosistemelor ................................ 12

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 21

CAPITOLUL I2

ECOSISTEMUL AGRICOL

I.1. Definiţie

Ecosistemul agricol este o unitate funcţională a biosferei cu o structură generată de criteriul utilităţii antropice a biomasei furnizate, dependentă energetic de sursele şi mecanismele naturale de fixare şi de transfer.

I.2. Generalităţi

În ecosistemul agricol, modelele structurale adoptate au variat foarte mult de-a lungul timpului, însă dependenţa energetică, ancorată în ritmul impus de natură, a limitat puternic performanţele productive, în raport cu alte activităţi.

Aceste condiţionări vor rămâne obiective atâta timp cât concentrarea energiei în forme accesibile organismului uman este legată de mecanisme biologice şi nu de tehnologii elaborate de om, cu atât mai mult cu cât este vorba de a utiliza rezervorul practic infinit al energiei solare, fără a lua în considerare şi calitatea, respectiv substanţe organice specifice, esenţiale pentru fiziologia umană.

Modificând structura biocenozei, omul a trebuit să intervină şi asupra biotopului, transformându-l, astfel încât acesta să devină cât mai favorabil pentru specia cultivată. Prin urmare, deşi se compun din aceleaşi subunităţi ca şi ecosistemele naturale, biotop şi biocenoză, pentru ecosistemele agricole acestea se diferenţiază printr-o serie de caracteristici.

Aceste transformări s-au realizat pe suprafeţe mari, circa 30% din suprafaţa uscatului fiind ocupată de ecosisteme agricole,16 ceea ce a produs şi un impact ecologic puternic asupra ecosistemelor naturale, mai ales după aşa-zisa „revoluţie verde”.

Potenţialul pe care îl reprezintă ecosistemele agricole pentru producţia de hrană îl ilustrează rezultatele obţinute în urma „Revoluţiei verzi”, program conceput pentru mărirea producţiei agricole, în special în ţările sărace.

„Revoluţia verde” a constat în schimbarea tehnicilor agricole prin:- Renunţarea la monoculturi şi adoptarea celor mai potrivite asolamente;- Îmbunătăţirea materialului biologic – specii şi soiuri cultivate, fiind favorizate cele cu productivitate ridicată, rezistenţe fizice (la temperaturi, uscăciune, soluri sărace în diferite elemente nutritive) şi biologice (la atacul bolilor şi dăunătorilor);- Utilizarea intensivă a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor (chimizarea agriculturii);- Extinderea suprafeţelor irigate.

În tabelul de mai jos sunt redate diferenţele structurale şi funcţionale dintre ecosistemele agricole şi cele naturale.

3

CAPITOLUL IIAGRICULTURA ECOLOGICĂ

4

Prin definitie, agricultura ecologica este un sistem de agricultura ce face apel la toate mijloacele si instrumentele de munca, necesare obtinerii unor productii calitativ ridicate, curate, cu scopul final de a realiza protectia consumatorilor si a mediului inconjurator.

II.1. Terminologie

In conformitate cu regulamentul 2092 aprobat de Consiliul Comunitatii Economice Europene la data de 24 iunie 1991 tarile comunitare folosesc, cu acelas inteles, urmatorii termeni: - agricultura organica (Anglia),- agricultura biologica (Grecia, Franta, Italia, Olanda si Portugalia)- agricultura ecologica (Danemarca, Germania si Spania).

In fiecare din aceste tari exista organizatii si experti care “ se abat de la regula “- de exemplu, Olanda unde in ultimul timp, termenii de agricultura organica si agricultura ecologica sunt mai des folositi decat cel de agricultura biologica. De asemenea fiecare din acesti termeni sunt criticati, sustinandu-se, mai mult sau mai putin justificat, ca intreaga agricultura este biologica sau organica si ca nu ar exista agricultura neecologica. Din dorinta de a fi a tot cuprinzatoare, unele publicatii folosesc termeni de indoielnici acuratete stiintifica precum: organica – dinamica sau organico – biologica.

II.2. Definiţii Majoritatea specialistilor, bazandu-se pe prevederile regulamentului CEE

2092/91 sustin ca agricultura ecologica are aceeasi definitie ca agricultura organica sau biologica. De asemenea, unii teoreticieni ( Puia, Soran si Rotar – 1998) cred ca agroecologia si ecologia agricola au aceeasi semnificatie: ecologia agricola (agroecologia) este o ramura sau disciplina a ecologiei generale care se ocupa de studiu multilateral, indeosebi sub raport productiv, al influentelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor si asupra animalelor domestice, precum si de cercetarea structurilor si a dinamicii agroacosistemelor (sinecologia agricola).

Avand in vedere continutul notiunilor structurale:agri-ogor, camp, teren, cultura-totalitatea valorilor materiale si spirituale create si acumulate de omenire in decursul timpurilor, eco-casa, familie, casnicie, gospodarie, mediu si logic-stiinta, studiu, cercetare si realitatile practice, credem ca - agricultura ecologica este stiinta sau arta administrarii sau tinerii sub control al vietuitoarelor agricole si a mediului lor de viata, in folosul indelungat al naturii si omenirii.

5

Astfel definita, agricultura ecologica cuprinde intreaga gama de activitati stiintifice ( observatii, masuratori si experimente ) si aplicative ( analiza, proiectare, administrare ) din agricultura si celelalte ramuri economice care prelucreaza si comercializeaza produse agricole si agro-industriale si pune un accent deosebit pe valorificarea si conservarea sau refacerea resurselor naturale, tehnico-financiare si umane specifice agroecosistemelor locale si zonale.

Ca stiinta, agricultura ecologica se ocupa cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii si mediul lor de viata ) si functionale (intra si interrelatiile structurilor materiale )ale sistemelor agricole si cu proiectarea managementului agroecosistemelor capabile a asigura, timp indelungat, nevoile umane de hrana, imbracaminte si de locuit, fara a le diminua potentialul ecologic, ecomomic si social.

Ca ocupatie, agricultura ecologica este activitatea de asamblare a cunostintelor teoretice despre natura si agricultura in sisteme tehnologice durabile, bazate pe resursele materiale, energetice si informationale ale sistemelor agricole.

De asemenea, agricultura ecologica se bazeaza pe intelepciune si ca atare, implica cunoasterea amanuntita a ogorului, vietuitoarelor si a celorlalte realitati economice si sociale, precum si pe intuitie, cumpatare in alegerea si aplicarea masurilor in practica.

II.3. Scop

Agricultura ecologica urmareste armonizarea interactiunilor dinamice dintre sol, plante, animal si om sau, cu alte cuvinte, dintre oferta ecologica, economica si sociala a agroecosistemelor si nevoile umane de hrana, imbracaminte si de locuit. Fiind un tip de agricultura durabila scopul agriculturii ecologice poate fi exprimat printr-o functie de tip mini – max: maximizarea productiilor si minimizarea efectelor secundare negative ale activitatilor agricole.

Prin dezvoltarea activitatii umane sunt afectate toate componentele mediului în proportii diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: peisajele, solul, apa, flora, fauna, monumentele, parcurile si rezervatiile, precum si biosfera.

În consecinta, conservarea functiilor igienico-sanitare, recreativa si estetica ale elementelor componente ale mediului natural constituie garantia unei dezvoltari continue a societatii umane.

CAPITOLUL IVMANAGEMENTUL AGROECOSISTEMULUI

6

IV.1. Conceptul de management

Conceptul de management se referă la ansamblul acţiunilor întreprinse într-o organizaţie, astfel încât aceasta să reuşească să-şi îndeplinească obiectivele (management de proces), şi la ansamblul managerilor existenţi într-o societate (management de personal). Mai precis, managementul înseamnă „organizarea sistematică a resurselor economice" sau „realizarea unor obiective, prin materializarea unei politici, conform unei strategii şi prin utilizarea unor resurse financiare, materiale, umane, informaţionale, energetice etc.", după P. Druckers (1993). Aceste principii le regăsim şi în managementul agricol, dar cu anumite particularităţi, care rezultă din „restricţiile ecologice şi sociale" şi „componentele aleatorii ale mediului agricol".

Se conturează două categorii de management, afirmă autoarea menţionată: unul al fermei de tip familial, caracterizat prin alocarea unor resurse limitate în vederea maximizării veniturilor necesare fermierului şi familiei sale; al doilea al societăţilor şi fermelor medii şi mari, care elaborează o strategie şi o politică pe o perioadă îndelungată de timp, în scopul „gestiunii, organizării producţiei şi afacerilor agricole".

IV. Obiectivele managementului agroecosistemelor

Orice ecosistem natural, dar îndeosebi cel agricol, prin esenţa lui artificializat, trebuie monitorizat şi apoi condus după reguli bine definite pentru ca bioproductivitatea lui să rămână constantă sau să crească. De aceea, managementul agrosistemului trebuie să urmărească şi să atingă următoarele obiective:

> conducerea eficientă pentru a putea evalua resursele energetice neconvenţionale;

> gestionarea în biodiversităţi de plante agricole şi horticole şi de animale utile;

> exploatarea raţională a biotopului şi a biocenozei în perimetrul fermei agricole;

> constituirea unor ecosisteme experimentale, modelate diferit în funcţie de interesul economico-productiv, în care să se cerceteze programe ecologico-economice specifice, ceea ce ar permite obţinerea unor date valoroase ce pot fi generalizate la alte sisteme identice;

> pilotarea - prin mijloacele specifice, adaptată structurii date a producţiei, pentru a administra respectivele sisteme, a le dirija managerial, astfel încât să realizează legarea mediului înconjurător de economie (D. Gruia, 1995).

Managementul ecologic urmăreşte, de asemenea, instruirea şi educaţia cultivatorilor (producătorilor agricoli, elaborarea instrucţiunilor de operare, identificarea şi cuantificarea factorilor de risc, verificarea programelor de

7

întreţinere. Se adaugă în atribuţiile managementului ecologic şi gestiunea schimbărilor tehnologice, igiena culturală, sănătatea utilizatorilor, protecţia plantelor cultivate şi protecţia biotopului. Agrosistemul întruneşte toate aceste atribute, care însă operează numai pe suprafeţe medii şi mari, în exploataţii viabile economic. Reluând o opinie a lui Lester Brown (2000) ecosisteme agricole performante se pot proiecta şi organiza numai în ferme moderne, cu mari capacităţi de producţie şi mijloace de protecţie a mediului.

În sensul celor de mai sus se poate accepta ideea managementului protecţiei mediului la nivel de exploataţie şi cultură agricolă, având ca obiectiv realizarea politicii şi programului întreprinderii (fermei, n.n.), punând accentul pe aspectele organizaţionale de evaluare a efectelor poluării, de calitate a sistemelor de monitoring şi de eficienţă a sistemului informaţional" (Gh. Manea, 1993). De aceea, după acest autor, pentru realizarea unui ecomanagement eficient trebuie avute în vedere câteva obiective:- inovarea, protecţia mediului, profitul, excelenţa ecologică;- dezvoltarea pieţelor pentru ecotehnologii şi promovarea produselor, mai puţin poluate şi poluante;- integrarea preocupărilor ecologice printre criteriile de performanţă ale managerilor;- introducerea pilotajului fermei agricole şi a produselor obţinute, adică gestiunea ciclului de viaţă a acestor două entităţi ale ecosistemului (Nick Robins, 1992);

- orientarea ecologică a exploataţiilor agricole devine obligatorie când consumatorul preferă din ce în ce mai mult produse mai puţin poluate şi când competitivitatea pe piaţă va depinde tocmai de acesta.

Pentru a face ecomanagementul operativ se practică o gamă largă de instrumente, cum ar fi: evaluarea impactului ecologic, auditul de mediu, analiza ciclului de viaţă a produsului, marcarea (ecolabelling) produselor, programe de conformare pentru protecţia mediului. Evaluarea impactului ecologic permite să se determine mărimea şi natura pericolelor potenţiale legate de o activitate antropică organizată şi să se identifice acţiunile practice de minimizare a deprecierii, în cazul agroecosistemelor, a calităţii mediului agricol. În orice exploataţie agricolă se impune investigarea efectelor fertilizării, irigaţiei, lucrărilor solului, combaterii organismelor dăunătoare în urma impactului cu solul şi plantele cultivate. Auditul este necesar pentru a monitoriza măsurile de protecţie a mediului prin performanţele ecologice şi economice. Este de fapt un control al calităţii managementului în ansamblul lui, dar şi pe verigile biologice şi tehnologice. O supraveghere şi investigare independentă ne poate informa dacă, de exemplu, îngrăşămintele au fost încorporate în sol conform rezultatelor ştiinţifice, în doza prescrisă din punct de vedere ecologic. Orice produs agricol obţinut după norme ecologice şi biologice stricte poate fi marcat în acest sens, pentru a fi diferenţiat faţă de produsul ieşit din cultura aşa-zisă convenţională. În domeniul viticol marcarea ecologică promovează soiurile şi vinurile numai cu denumiri de origine. În ceea ce priveşte programul de conformare pentru protecţia mediului, el se referă la planul de acţiuni pe care îl elaborează şi-l

8

îndeplineşte ferma agricolă într-o anumită perioadă în scopul reglementărilor privind protecţia mediului. De exemplu, programul de fertilizare se va realiza în mare parte cu materie organică, la care se adaugă cantităţi de îngrăşăminte chimice strict necesare solului şi plantelor pentru formarea recoltei.

În prezent, se pune foarte mult accentul pe refacerea, protejarea, raţionalizarea, transformarea şi controlul cadrului natural, folosind ingineria ecosistemului şi ecologia experimentală. Acestea îşi propun studierea plantelor şi animalelor la diferite niveluri de integrare şi organizare, în interdependenţă reciprocă cu mediul ambiant, folosind, ca principale instrumente de acţiune asupra ecosistemelor, complexele ecologice prognozabile şi ambienturile programabile. Revitalizarea ecosistemelor deteriorate prin poluare este condiţionată de cunoaşterea relaţiilor dintre componentele ecosistemelor şi mecanismelor de realizare a acestora, de reglare şi autoreglare. Se trece de la simpla observaţie sau constatare la experimentare şi simulare, folosind tehnici de control şi dirijare, chiar de substituire a factorilor naturali. Recoltarea şi prelucrarea acestor date experimentale se efectuează automat, folosind teledetecţia şi calculatorul electronic, plecând de la modele şi programe matematico-statistice specifice.

Dat fiind că echilibrul ecologic poate fi definit ca echivalent cu respectarea tuturor parametrilor sistemului în interiorul unor intervale prescrise, iar depăşirea acestora duce la fisurarea sau distrugerea sistemului ecologic, Florin Stănciulescu dezvoltă o metodă de modelare matematico-euristică pentru refacerea acestuia. Metoda se bazează pe un model de simulare standard, compus dintr-un set de ecuaţii diferenţiale neliniare, cu limite sau toleranţe asupra variabilelor de stare şi condiţii iniţiale date şi pe un model euristic, constituit dintr-un set de reguli logico-lingvistice, derivate din procesul ecologic. Metoda s-a aplicat la echilibrul ecologic al unui ecosistem din Delta Dunării, observându-se o concordanţă calitativă cu rezultatele obţinute prin măsurători directe efectuate de ecologi.

Se consideră că în prezent se impune cu prioritate problema prognozei şi a optimizării sistemelor ecologice, de la cele mai mici până la cel al biosferei în totalitate. De mare perspectivă, în ceea ce priveşte planificarea şi conducerea, este concepţia sistemelor ecologico-economice, ce permite rezolvarea problemelor de gestionare şi management în mod unitar şi complex. Trebuie studiate perimetrele acestor sisteme complexe, ţinând seama de dezvoltarea demografică şi social-economică a regiunilor cuprinse în ecosisteme. În acest concept se integrează un alt aspect: zonarea optimă şi repartizarea teritorială a sistemelor ecologico-economice omogene şi eterogene, care cuprind o diversitate de unităţi administrative. Astfel graniţele administrative se şterg şi se fixează cele ecologico-economice (L. E. Linbarski, 1985). Autorul citat propune o schemă de subordonare (ierarhizare) teritorială a sistemelor ecologico-economice, după cum urmează: republica (teritoriul naţional); provincia (grupe de judeţe); judeţul (grupe de unităţi economice-industriale, agricole, silvice); unitatea economică (societatea comercială industrială, agricolă, silvică, de

9

turism); subunitatea economică (secţie industrială, fermă agricolă); complex al biocenozelor omogene; biocenoza (agricolă, praticolă, silvică) sau biogeohidrocenoza (piscicolă). Fiecare sistem trebuie să aibă un program de funcţionare şi dezvoltare, elaborat de ecologi, economişti, tehnologi şi demografi pe mai mulţi ani. Ideal ar fi să se organizeze o reţea de modele tip de asemenea ecosisteme, pentru a fi studiate din toate punctele de vedere. Rezultatele obţinute în aceste perimetre ecologico-economice pot fi folosite la alte ecosisteme

IV.3. Conservarea şi protecţia ecosistemului agricol

În mod firesc, protecţia mediului agricol se înscrie ca o componentă organică a dezvoltării armonioase a agriculturii după criterii ecologice, contribuind la păstrarea nealterată a fondului biologic, la asigurarea stării de sănătate a plantelor şi solului, la creşterea capacităţii de producţie a acestuia. Protejarea ecosistemelor agricole are în vedere realizarea unui echilibru între biocenoză şi biotop, între lumea vegetală şi animală în perimetrul terenurilor agricole. În linii mari, strategia de protecţie a mediului agricol vizează valorificarea raţională a resurselor naturale şi materiale, în consens cu elaborarea de tehnologii mai puţin poluante. De mare importanţă este perfecţionarea cercetării ştiinţifice şi supravegherea ecosistemelor, cu deosebire în zonele industrializate. Marea complexitate ecologică a teritoriului agricol, diversificată prin intervenţii antropice, impune abordarea corectă a soluţiilor, deoarece însuşirile terenurilor sunt distincte, de unde rezultă şi tratarea lor diferenţiată. Se insistă asupra gestionării raţionale a mediului agricol într-o orientare ecologică, mărind costurile pentru acţiunile depoluante şi tehnicile nepoluante, dar fără a diminua vulnerabilitatea producătorilor vegetali, potenţialul lor de producţie. Coexistenţa biosferei agricole cu industriosfera, arată Viorel Soran, şi dezvoltarea lor armonioasă este obligatorie pentru conservarea, protecţia şi ameliorarea mediului agricol.

Protecţia ecosistemelor agricole presupune conservarea şi ameliorarea factorilor naturali ai mediului înconjurător, în condiţiile prevenirii şi combaterii poluării şi deteriorării acestora. În Proclamaţia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător din anul 1972 se arată foarte clar: „Conservarea naturii va deveni eficientă şi reală numai atunci când se conturează soluţii din ce în ce mai eficiente de protecţie, în aşa fel încât poluarea să cedeze cu timpul în faţa potenţialului tehnologic al societăţii". De asemenea, N.N. Constantinescu (1976) observă că „soluţionarea problemelor protecţiei mediului înconjurător necesită [...] crearea unei baze tehnico-materiale şi a unei structuri tehnologice care să nu permită încărcarea biosferei cu reziduuri ale consumului productiv sau al celui final".

Protecţia ecosistemelor agricole cuprinde obiective şi acţiuni adoptate în mai toate ţările şi se rezumă la următoarele obiective de management:

10

> conlucrarea activă dintre biosfera agricolă şi biosfera industrială, cu aplicarea tehnologiilor mai puţin poluante la limitele admisibile pentru fiecare agent poluant;> menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane destinate irigării terenurilor agricole, în scopul evitării unor efecte negative asupra solului şi plantelor cultivate;> gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor poluante până la realizarea celor mai scăzute niveluri, care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;> protecţia ecologică a plantelor cultivate prin măsuri şi acţiuni de combatere integrată, mai ales contra bolilor şi dăunătorilor, care să permită o stare bună fitosanitară şi reducerea pesticidelor;> perfecţionarea sistemului naţional de monitoring şi al celui informaţional pentru controlul, supravegherea şi cercetarea ecosistemelor, pe cale terestră, aeriană şi prin teledetecţie.Refacerea şi conservarea mediului agricol în concepţia Politicilor Agrare

Comunitare, evitarea insecurităţii ecologice şi gestiunea responsabilă a patrimoniului Terra trebuie făcute prin „implantarea unei agriculturi reparatorii în care sursele alternative de energie şi imputuri sunt cât mai aproape de natură, se integrează în natură." (M. Berca, 2005).

În biosistemul cultivat antropizat echilibrul ecologic trebuie menţinut:1) între biocenoză şi biotop;2) în cadrul biocenozei;1) în interiorul biotopului (sol şi atmosfera ce se află deasupra solului);2) între procesele naturale şi activitatea producătorului agricol.În felul acesta se poate preveni retrogresiunea ecologică, adică orice

modificări în rău din mediul agricol, datorate acţiunilor umane sau naturale, după cum subliniază Corneliu Bucşa (1999).

IV.4. Reconstrucţia (restaurarea) ecoagroecosistemelor

În România, procesul de poluare şi deteriorare a mediului agricol s-a accentuat ca urmare a activităţilor antropice şi datorită fenomenelor naturale cum ar fi inundaţiile, seceta prelungită, alunecările de teren. Un aport substanţial în degradarea agrosistemelor îl aduce deforestarea, defrişarea plantaţiilor pomi-viticole şi, nu în ultimul rând, dezindustrializarea cu demolarea unor unităţi (Gh. Manea, 2003). Apele poluate, folosite la irigaţie contaminează solul, ceea ce duce la obţinerea unor randamente scăzute pe un asemenea teren poluat şi degradat. Condiţiile de mediu se înrăutăţesc, afectând creşterea şi fructificarea normală a plantelor cultivate. Terenul agricol degradat se estimează la circa 900.000 ha, de aceea reconstrucţia, refacerea acestuia devine imperativă, înaintea altor componente ale agroecosistemului, pentru a putea fi reintrodus în circuitul economic.

11

În ultima vreme se foloseşte tot mai frecvent termenul de ecologie restaurativă, preluat de la cercetătorii apuseni, care, în parte, au renunţat la conceptul de reconstrucţie ecologică, înlocuindu-l cu acela de refacere, restabilire (restaurare), cu obiective şi acţiuni concrete, precum: regenerări naturale şi artificiale, rotaţia culturilor, bioremedieri, construcţii ecologice.

Reconstrucţia terenurilor degradate de industrie reprezintă o problemă deosebită pentru România, fiind scoase suprafeţe mari din circuitul agricol în bazinele carbonifere, în zona centralelor electrice şi de termoficare, a minelor de metale neferoase şi a unor uzine chimice, a conductelor şi a sondelor petroliere.

BIBLIOGRAFIE

12

Alecu I, Cazacu V., 2001. Management agricol în România, trecut, prezent şi viitor, Bucureşti, Editura Ceres

Arsene G.G., 2002. Elemente de ecologie generală, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare, pag 138

Gruia R., 1997. Managementul ecosistemelor mileniului III

Ionescu N.E., Cartarea în sprijinul Combaterii Buruienilor

Mănescu B., 2008. Ingineria ecosistemelor agricole, Interacţiuni şi relaţii în agroecosisteme, Note de curs

Richiţeanu A., 2007. Agroecosisteme, Note de curs, Universitatea din Piteşti

Tomescu C., 2008. Economia managementului ecologic, Note de curs, Universitatea din Piteşti

Toncea I., 2002. Ghid practic de agricultura ecologică, Ed. Academic Press, Cluj-Napoca,

http://www.fermierul.ro

13