Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III
Transcript of Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 1/158
Iconomia Duhului Sfânt şi legătura sa cu iconomia Fiului
Prin pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli în Ziua Cincizecimii se finalizează lucrarea
mântuitoare a lui Hristos şi se întemeiază Biserica. Prin trimiterea Duhului Sfânt, Care purcede din
veşnicie din Tatăl (In. 15, 26) şi se odihneşte în Fiul, Hristos Cel înviat şi înălţat se sălăşluieşte înoameni (II Cor. 13, 13) prin iubirea lui Dumnezeu care „s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel
Sfânt Care ni s-a dat” (Rom. 5, 5). Chenoza Fiului se prelungeşte în istorie în <chenoza> Duhului
Sfânt, căci El se coboară la nivelul fiecăruia dintre cei ce cred în Hristos, se face cosubiect cu
subiectul omului credincios, fără a-l anula pentru a ne aduna în Hristos, în comuniunea de viaţă şi
iubire a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. „De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu şi
Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face lăcaş în el.” (In. 14, 23).
Nu trebuie să se înţeleagă trimiterea Duhului Sfânt ca un act prin care El ia locul lui Hristos,
căci lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt sunt totdeauna nedespărţite. Lucrarea Duhului Sfânt
pregăteşte venirea Fiului prin întrupare şi însoţeşte lucrarea Lui mântuitoare, iar Fiul întrupat
pregăteşte venirea şi lucrarea Duhului Sfânt prin care se finalizează lucrarea mântuitoare a lui
Hristos în istorie ca Biserică. De aceea în Noul Testament Duhul Sfânt este numit şi Duhul Fiului.
Este falsă imaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios
unitatea Persoanelor treimice. Aceasta duce la raţionalism sau sentimentalism, sau la amândouă ca
atitudini paralele, ducând fie la instituirea unui locţiitor al lui Hristos, precum în catolicism, fie la
afirmarea unui individualism, inspirat de capriciile sentimentale considerate impulsuri ale Duhului
Sfânt.
De fapt, lucrarea Duhului Sfânt Îl face pe Hristos cel înviat şi înălţat prezent în noi. Datorită
unirii indisolubile dintre prezenţa şi lucrarea Fiului şi a Duhului Sfânt, lucrarea Duhului Sfânt ne
face fii adoptivi ai Tatălui, după chipul Fiului. „Dar aceasta înseamnă că Însuşi Fiul îşi imprimă tot
mai adânc Persoana Sa ca model activ şi eficient în noi şi, împreună cu aceasta, sentimentul Său
filial faţă de Tatăl, primindu-ne în aceeaşi intimitate cu Tatăl şi aşezându-ne în aceeaşi relaţie intimă
cu infinitatea iubirii Tatălui, în care a intrat şi El ca om.”
1
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 2/158
ECLESIOLOGIA ORTODOXĂ
PROBLEMATICA CONTEMPORANĂ
Întemeierea Bisericii la Cincizecime
Structura trinitară a Bisericii
Cincizecimea constituie extinderea comuniunii trinitare în viaţa Bisericii, datorită operei de
răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca cei credincioşi să se înalţe şi să
participe la viaţa de comuniune veşnică a Sfintei Treimi. Modelul unităţii creştine manifestat prin
Biserică nu este de provenienţă omenească, ci îşi are originea în viaţa de comuniune mai presus de
fire a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt coboară peste fiecare Apostol în parte şi peste toţi împreună
pentru a scoate în evidenţă modelul comuniunii trinitare, care ţine împreună diversitatea persoanelor
cu unitatea naturii, în lumina unei ontologii a iubirii, cu caracter relaţional. Acest model ne-a fost
descoperit de Însuşi Mântuitorul, Care se roagă Tatălui ceresc, în ajunul pătimirii Sale, cu
memorabilele cuvinte: „Precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una
(prin Duhul Sfânt), ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 20-21). Biserica universală
întemeiată de Hristos şi-a păstrat unitatea atâta vreme cât a rămas credincioasă modelului trinitar
din viaţa ei. Din nefericire, după cum este cunoscut, începând cu cel de al doilea mileniu, Biserica
apuseană s-a separat de Biserica răsăriteană, adoptând un model de unitate în care influenţa romană
se împleteşte cu cea creştină, pentru a da prioritate unităţii faţă de diversitate. Accentul pus pe
unitate în detrimentul diversităţii i-a determinat pe Reformatori, la începutul secolului al XVI-lea, să
adopte un model de unitate a Bisericii care dă prioritate diversităţii faţă de unitate. Ambele modele
însă fac abstracţie de structura supremei iubirii pe care o reprezintă Sfânta Treime, unde unitatea şi
diversitatea apar ca două aripi ale comuniunii trinitare cu caracter ontologic, care se reflectă în viaţa
Bisericii începând de la Cincizecime. Acest model a stat la baza unităţii creştine din primul mileniu
şi tot el va constitui şi baza unităţii viitoare a Bisericii lui Hristos. Evenimentul de la Cincizecimedepăşeşte opoziţia dintre unitate şi diversitate, fiindcă le consideră pe amândouă drept componente
specifice ale comuniunii trinitare cu caracter ontologic, care se reflectă în structura Bisericii prin
pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor în general şi în particular. După aproape un mileniu de
destrămare şi divizare progresivă a creştinismului, 1a începutul secolului al XX-lea a apărut
mişcarea ecumenică, promovată de importante personalităţi ale lumii protestante, ca suedezul
2
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 3/158
Sönderblum, francezul Marc Boegner, sau olandezul Visserthoft, care au deschis calea reconcilierii
şi refacerii unităţii creştine pe calea dialogului şi cooperării dintre Biserici în cadrul Conciliului
Ecumenic al Bisericilor, înfiinţat în 1948. Biserica Ortodoxă a aderat la mişcarea ecumenică încă
din anii ’20 ai veacului trecut şi a adus contribuţii importante în cadrul dialogului ecumenic.
Biserica noastră a devenit membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor în 1961, cu ocaziaAdunării generale de la New-Delhi. După Conciliul II Vatican, Biserica Romano-Catolică s-a
deschis şi ea mişcării ecumenice şi are un grup de lucru în cadrul Comisiei pentru credinţă şi
constituţie al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, unde protestanţii sunt majoritari. Din nefericire
însă, ecumenismul şi-a pierdut treptat elanul iniţial şi a început să dea semne de oboseală, punând în
circulaţie modele de unitate creştină de provenienţă omenească. Dacă s-a înregistrat un anumit
progres în privinţa Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan, care a fost adoptat în forma lui
originară, fără adaosul Filioque, de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi de Conferinţa
Bisericilor Europene (Riva del Garda 1984), în schimb, documentul BEM (Botez, Euharistie,
Ministeriu), la care s-a lucrat vreme îndelungată, ca bază a unităţii sacramentale creştine, a fost
respins de Bisericile protestante, fiindcă „ministeriu” a fost prezentat ca sacrament. Consiliul
Ecumenic al Bisericilor a lansat conceptul de „comunitate conciliară” ca bază a unităţii creştine, iar
Conciliul II Vatican a pus în circulaţie conceptul de „colegialitate episcopală”, ambele de mare
importanţă pentru dialogul dintre catolici, protestanţi şi ortodocşi. Dar dacă conceptul de
„comunitate conciliară” rămâne preocupat mai mult de diversitate decât de unitate, conceptul de
colegialitate episcopală aşază unitatea deasupra diversităţii, în funcţie de puterea juridică şiinfailibilă a papalităţii. Astfel, în timp ce Europa face paşi importanţi pe calea unificării ei politice şi
economice, Bisericile creştine stăruiesc în divizarea lor, fiindcă fac apel la modele de unitate care
nu reflectă modelul ontologic al comuniunii trinitare. Dacă invocăm în favoarea unităţii creştine
cuvintele Mântuitorului: „ca toţi să fie una”, trebuie să invocăm în acelaşi timp şi modelul unităţii
Bisericii, care îşi are temeiul în viaţa de comuniune mai presus de fire a Sfintei Treimi. Căci numai
în lumina şi cu puterea comuniunii Sfintei Treimi, cu caracter ontologic, Biserica lui Hristos va fi
capabilă să depăşească modelele reductive, care sunt tot atâtea obstacole în calea ecumenismului, şisă păşească pe calea care duce către unitatea Bisericii spre care ne cheamă Mântuitorul Hristos.
Începând de la Cincizecime, structura Bisericii este structură de comuniune după chipul Sfintei
Treimi, ca structură a iubirii supreme.
Este important de subliniat că Mântuitorul vorbeşte despre întemeierea Bisericii, în
convorbirea Sa cu Petru, ca despre un eveniment care va avea loc în viitor. Aceasta, fiindcă
întemeierea istorică a Bisericii avea să aibă loc numai în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt avea
3
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 4/158
să Se coboare peste Apostoli sub chipul văzut al limbilor de foc. Biserica nu se întemeiază mai întâi
în chip văzut, înainte de Cincizecime, de către Hristos, şi apoi, în chip nevăzut, la Cincizecime, de
către Duhul Sfânt, pentru ca Biserica văzută să devină dependentă de slujitorii lui Hristos, care ţin
locul Său pe pământ sau interpretează Scriptura în mod individualist. Biserica se întemeiază la
Cincizecime, fiindcă nu există două Biserici, Biserică văzută şi Biserică nevăzută, ci una singură, cucele două aspecte ale ei, văzut şi nevăzut. Biserica constituie astfel câmpul unitar prin care Hristos,
în Duhul Sfânt, îşi extinde Trupul lui îndumnezeit în noi ca să ne înalţe la comuniunea de viaţă
veşnică a Sfintei Treimi. Coborârea Duhului Sfânt este aceea care dă existenţă reală Bisericii,
punând începutul sălăşluirii Trupului îndumnezeit sau pnevmatizat al lui Hristos în celelalte fiinţe
umane. Pogorârea Sfântului Duh marchează actul trecerii de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în
umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane, prin Biserică. Fiul lui
Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din Trupul Său să extindă în noi mântuirea ca
viaţă dumnezeiască1. Astfel, „departe de a se naşte ca o instituţie pământească, Biserica se naşte în
ziua Cincizecimii dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea comunicând-o lumii”.
Se vorbeşte mult astăzi despre Treimea „ad intra” (imanentă) şi Treimea "ad extra”
(iconomică). Desigur, între aceste două aspecte ale Treimii există o deosebire esenţială, fiindcă în
timp ce Treimea imanentă are la baza ei natura divină necreată, ca fundament ontologic al
comuniunii trinitare, Treimea iconomică se întemeiază pe harul necreat sfinţitor, care se află la baza
comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni, prin Biserică. Dar cu toată distincţia dintre ele, în ambele
cazuri întâlnim aceleaşi Persoane divine, Care coboară de pe planul transcendent al Treimii pe celimanent al Bisericii, prin energiile necreate, ca să-i înalţe pe credincioşi la viaţa veşnică a Sfintei
Treimi. Energiile necreate constituie mijlocul prin care Sfânta Treime Se comunică real
credincioşilor, ca să-i purifice de patimi şi să-i menţină în identitatea şi comuniunea Persoanelor.
Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voinţa lui Hristos în Treime de a cuprinde
în Biserică lumea unificată în iubire, ci şi voinţa ca în această unitate să se menţină identitatea
fiecărei persoane2. După chipul Treimii, Hristos şi Duhul Sfânt nu desfiinţează varietatea creaţiei.
La Cincizecime „s-a produs un lucru nou şi uimitor: precum atunci (la turnul Babei) limbile auîmpărţit lumea, aşa acum limbile au unit-o şi au adus la armonie (simfonică) cele dezbinate”.
Logosul, din care au derivat raţiunile tuturor oamenilor, a voit să le împace acum nu numai în Sine
ca Raţiune unitară, ci şi în Duhul ca iubire şi putere dumnezeiască, fiindcă iubirea este rod al
Duhului (Galateni 5, 22). Limbile au chipul focului, pentru că focul purifică, arde tot ce e rău sau tot
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 196.2 Ibidem, p. 206.
4
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 5/158
ce dezbină; pentru că focul susţine entuziasmul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, entuziasmul
ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu şi al răspândirii acestei iubiri spre toţi oameni, pentru ca
toţi să se adune în ea3. După chipul comuniunii trinitare, în care diversitatea Persoa¬nelor se
împleteşte armonios cu unitatea naturii divine, Biserica se constituie la Cincizecime ca un spaţiu
menit să pună în evidenţă transfigurarea fiinţei umane, dar şi diversitatea oamenilor, neamurilor şi aîntregii creaţii, prin extinderea şi comunicarea reală a puterii necreate şi îndumnezeitoare a Sfintei
Treimi în Hristos. Această comunicare de Sine reală a lui Dumnezeu este de mare importanţă,
pentru că depăşeşte ruptura dintre Iisus al istoriei şi Hristos al slavei, dintre graţia creată şi cea
necreată, sau dintre Biserica văzută şi nevăzută, constituind baza îndumnezeirii omului în Hristos.
Cu alte cuvinte, Biserica este în Hristos imanentul care are în ea transcendentul, comuniunea
treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume4.
Iisus Hristos, temelia Bisericii
În decursul primului mileniu de istorie creştină Biserica lui Hristos a rămas unită, cu toate
controversele iscate între Biserica răsăriteană şi cea apuseană, fiindcă la temelia ei S-a aflat Hristos,
Fiul lui Dumnezeu întrupat. Din nefericire însă, în decursul celui de al doilea mileniu am asistat la
sfâşierea progresivă a Bisericii lui Hristos, care a început să devină dependentă mai mult de
slujitorii lui Hristos decât de Hristos Însuşi. Mai întâi, s-a produs marea schismă din 1054, care a
separat Biserica răsăriteană şi cea apuseană din cauza pretenţiilor catolice de supremaţie universală,
pentru ca apoi să intervină, din aceleaşi cauze, fractura din cadrul creştinismului apusean, dintre
Biserica catolică şi Bisericile protestante, care iau fiinţă o dată cu apariţia Reformei, la începutul
veacului al XVI-lea. Pe această cale au început să apară mărturisiri de credinţă elaborate pe
principiul interpretării individuale a Sfintei Scripturi, care au contribuit la relativizarea Tradiţiei
apostolice şi la apariţia controverselor şi disensiunilor teologice din lumea creştină. La originea
acestei fărâmiţări a creştinismului, care constituie un scandal pentru lume şi rămâne potrivnic
voinţei Mântuitorului, se află interpretarea particulară pe care Biserica apuseană a conferit-o
convorbirii purtate de Mântuitorul cu Petru, referitor la temelia Bisericii, în Cezareea lui Filip. Căcidupă doctrina oficială catolică, „Domnul a făcut din Simon, căruia i-a dat numele de Petru, piatra
Bisericii Sale”. (Catéchisme de l'Eglise Catholique, Mame/Pion, Paris, 1992, p. 881). Cu toată
diferenţa dintre Catolicism şi Protestantism, ambele Biserici rămân tributare aceleiaşi interpretări
subiectiviste a textului biblic mai sus amintit (Matei 16,16-18), interpretare care a fost lansată de
3 Ibidem, p. 206.4 Ibidem, p. 208.
5
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 6/158
Fericitul Augustin, aşa cum am arătat în prolegomenă. Dacă Biserica Romano-catolică rămâne
dependentă de interpretarea Revelaţiei divine de către Papă, Bisericile protestante rămân
dependente de interpretarea Revelaţiei divine de către reformatori5.
Dacă analizăm cu mai multă atenţie convorbirea dintre Hristos şi Petru vom vedea că piatra
la care se referă Mântuitorul dobândeşte o semnificaţie diferită de cea pe care i-o conferă teologiacatolică. Căci „venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic
oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia
sau unul din prooroci. Şi le-a zis lor: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru, a zis: Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul
lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie
că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16,
13-18). Piatra la care se referă Mântuitorul nu este persoana lui Petru ca atare, ci piatra credinţei
mărturisite de Petru faţă de Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu celui viu. Mântuitorul nu spune niciodată
că zideşte Biserica Sa pe persoana lui Petru fără condiţia credinţei în Fiul lui Dumnezeu întrupat,
fiindcă în acest caz Biserica n-ar mai fi a Sa, ci ar deveni Biserica lui Petru. Este adevărat că şi
Petru poate deveni piatră a Bisericii lui Hristos, ca oricare alt apostol sau creştin, dar numai în
virtutea credinţei celei drepte pe care o mărturiseşte faţă de Hristos, ca Dumnezeu şi om adevărat. Şi
pentru faptul că această credinţă se adresează Mântuitorului Iisus Hristos şi se sprijină pe Persoana
Sa, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Hristos este cel care constituie „Piatra cea vie” sau „Piatra
fundamentală” pe Care se întemeiază Biserica. Este clar că şi Apostolii sunt temelii ale Bisericiiîncepând de la Cincizecime, dar temelia ultimă a Bisericii rămâne Mântuitorul Iisus Hristos,
Dumnezeu şi om adevărat. Interpretarea care se conferă „pietrei” are caracter decisiv.
Dacă piatra din textul amintit se identifică cu persoana lui Petru, atunci Biserica devine
dependentă de Petru, care stă în locul lui Hristos, ca vicar al Său. Dacă, dimpotrivă, piatra se referă
la credinţa lui Petru, atunci Hristos rămâne unica temelie fundamentală a Bisericii, pe care nici
porţile iadului nu o pot birui. Această convingere a avut caracter universal în primul mileniu de
unitate creştină şi o descoperim atât în scrierile Părinţilor răsăriteni, ca Atanasie cel Mare, Vasile celMare, Ioan Gură de Aur ori Maxim Mărturisitorul, sau în cele ale Părinţilor apuseni, ca Ambrozie al
Milanului, Augustin, Lactanţiu, Ieronim şi mulţi alţii6.
5 AlisterE. McGrath, Il pensiero della Riforma, Claudiana, Torino, 1988, p. 123. „În Reforma clasică există un consensgeneral asupra faptului că Scriptura este "receptacolul" cuvântului lui Dumnezeu. Acest cuvânt, care a fost dat odată
pentru totdeauna într-un anume moment din trecut, poate fi redescoperit şi apropriat de fiecare generaţie care sesuccede, cu ajutorul Duhului“.6 Sf. Atanasie cel Mare, Expositioms in Psalmos, PG 27, col. 220: „Mântuitorul este Piatra pe care s-a zidit pentru vecieBiserica Sa”. Sf. Grigorie de Nazianz, Sermo 32, PG 36, col. 193: „Vezi cum, dintre toţi ucenicii Iui Hristos, cu toţii
6
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 7/158
Tratatele de teologie dogmatică ortodoxă se străduiesc să arate că Biserica este zidită pe
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, dar nu explică raţiunea pentru care Biserica se zideşte pe
Petru, în loc să rămână zidită pe Hristos, ca Dumnezeu şi om adevărat. Această raţiune constă în
faptul că lumea naturală este transformată într-o realitate autonomă, închisă în ea însăşi, care se
opune coborârii Fiului lui Dumnezeu în cadrul ei şi al Bisericii Sale. Datorită acestui fapt, Hristosrămâne izolat în lumea supranaturală, iar slujitorii Săi îi ţin locul pe pământ şi acţionează „in
persona Christi”. Fără existenţa acestei autonomii nu se poate explica calitatea de „Vicar” pe care
Conciliul I de la Vatican (1870) şi Conciliul II de la Vatican (1962-1965) au conferit-o urmaşilor lui
Petru. Despre această autonomie a lumii naturale relatează Constituţia „Gaudium et Spes” (cap. 2) a
Conciliului II Vatican în termenii următori: „Dacă prin autonomia realităţilor terestre vrea să se
spună că lucrurile create şi societăţile însele au legi şi valori proprii, pe care omul trebuie să le
înveţe, să le cunoască puţin câte puţin, să le folosească şi să le organizeze, o astfel de experienţă a
autonomiei este deplin legitimă. Nu numai că ea este revendicată de oamenii timpului nostru, dar
corespunde şi voinţei Creatorului. Chiar în virtutea creaţiei toate lucrurile sunt stabilite după
consistenţa, adevărul şi propria lor excelenţă, cu rânduiala şi legile specifice; dar dacă prin
autonomia temporalului vrea să se spună că lucrurile acestea nu depind de Dumnezeu şi că omul
poate să dispună de ele fără referinţă la Creator, falsitatea unei astfel de opinii nu poate scăpa
nimănui. Creatura fără Creator se ofileşte”. Astfel, fie că este vorba de autonomie rău înţeleasă, fie
că este vorba de autonomie bine înţeleasă, se porneşte de la autonomia lumii faţă de Creatorul ei.
Este greu de înţeles modul în care lumea naturală ar putea deveni autonomă şi să renunţe laDumnezeu, când se ştie că numai omul dispune de libertate de voinţă şi poate să se închidă în el
însuşi şi să se despartă de Dumnezeu, după exemplul lui Adam. Marea primejdie pe care o
constituie autonomia lumii naturale constă în faptul că aceasta se află la originea procesului de
secularizare, care îndepărtează progresiv pe om de Creatorul său, fiindcă Dumnezeu nu mai este
vrednici de alegere, lui Petru doar i s-a zis „piatră“ pentru ca să întemeieze Biserica pe credinţa lui“. Sf. Vasile celMare, Commentarius in Isaiam, PG 30, col. 233 B: „Sufletul fericitului Petru a fost ales drept piatră, pentru că era
puternic întărit în credinţă şi pentru că înfrunta ispitele cu multă bărbăţie“. Sf. Ioan Gură de Aur, In Acta Apostolorum,PG 60, col. 86: „Şi noi îl avem pe Petru de vom avea credinţa Apostolilor mărturisită de Petru“. Sf. Ambrozie alMilanului, Expositio Evangelii secundum Lucam, PL 15, col. 1781: „Despre credinţă s-a spus că moartea nu va avea
putere asupra ei şi porţile iadului nu o vor birui“; „Piatra, aici, are un caracter metaforic şi simbolizează mărturisireacredinţei, care conferă lui Petru şi tuturor celor ce cred în Hristos calitatea de a fi pietre pe care este zidită Biserica“.Fer. Augustin, Sermo 61, PL 38, col. 479: „Textul biblic se referă la credinţa în dumnezeirea lui Hristos. Biserica nu va
pieri în veac, fiind zidită pe piatra cea din capul unghiului, care este Hristos“; „Petru este reprezentantul şi prototipultotalităţii şi unităţii Bisericii“; „E drept că după învierea Sa, Domnul i-a încredinţat persoanei lui Petru sarcina de a
paşte turma Lui. Însă cu adevărat el nu este singurul vrednic de a paşte turma Domnului. Însă Hristos vorbeşte cătreunul, ca să arate unitatea“. Leon cel Mare, Sermo 4, PL 54, col. 151: „Petru este chip al tuturor Apostolilor, al tuturor celor ce stau în fruntea Bisericii şi al tuturor celor cărora li s-a transmis puterea de a ierta şi de a ţine păcatele“.
7
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 8/158
prezent în creaţia văzută, ci apare ca o realitate exterioară, care constituie o ameninţare la adresa
statutului de autonomie a omului şi lumii naturale.
Biserica răsăriteană a rămas credincioasă Revelaţiei divine, pentru că nu aşază autonomia la
baza lumii naturale, ci Logosul etern al Tatălui, prin Care au fost făcute toate (Ioan 1, 1-3). Căci El
este Cel care le ţine şi le strânge pe toate împreună şi pe fiecare în parte, în calitate de Pantocrator (Coloseni 1, 18), fără să lase ceva gol de prezenţa Lui, ci alcătuind din toate lucrurile văzute şi
nevăzute o ordine armonioasă a întregii creaţii, după bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Duhului
Sfânt. în calitatea sa de Logos etern al Tatălui, Fiul Se întrupează şi vine întru ale Sale (Ioan 1, 11),
ca să transfigureze omul şi creaţia prin Biserică. Legătura organică dintre Hristos, Biserică şi creaţie
rezultă din binecuvântarea pe care episcopul o acordă poporului credincios în timpul Sfintei
Liturghii, invocând pe Mântuitorul ca Pantocrator: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi,
cercetează via aceasta pe care a zidit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”7. Această binecuvântare
arată că Hristos este temelia Bisericii, fiindcă rămâne în acelaşi timp temelia creaţiei în calitate de
Pantocrator. Sfântul Apostol Pavel spune că el, Chefa şi Apollo au semănat, dar Hristos este Cel
care face să crească. Slujitorii sfinţiţi nu ţin locul lui Hristos în Biserică, ci sunt mijloace prin care
Hristos se face prezent în Biserică până la sfârşitul veacurilor, ca să renască spiritual şi moral
credincioşii pentru Împărăţia lui Dumnezeu, din interiorul lor. Hristos rămâne temelia fundamentală
a Bisericii numai în măsura în care este văzut ca Logos Creator şi Mântuitor, adică Dumnezeu şi om
nedespărţit, prezent în Biserică până la sfârşitul veacurilor, ca să sfinţească ontologic omul şi
creaţia.
7 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur , EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 137.
8
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 9/158
HRISTOS ŞI BISERICA
Hristos, Capul Bisericii
Pe bolta centrală a fiecărui locaş de cult ortodox, fie că este de dimensiuni mai mari sau maimici, străjuieşte icoana Pantocratorului, ca simbol al prezenţei Sale şi unităţii pe care Biserica şi
lumea le are în Hristos, Logos Creator şi Mântuitor. Dacă Biserica răsăriteană păstrează legătura
interioară dintre aspectul ei văzut şi nevăzut, iar urmaşii Apostolilor sunt împreună slujitori cu
Hristos în Biserică, aceasta se datorează faptului că Hristos este prezent în viaţa Bisericii Sale până
la sfârşitul veacurilor. Datorită constituţiei Sale teandrice, Hristos rămâne unit, după firea
dumnezeiască, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar după firea omenească rămâne unit cu oamenii8. Dacă
Fiul lui Dumnezeu n-ar fi luat trup şi nu l-ar fi îndumnezeit prin înviere şi înălţare, ar fi lipsit inelulde legătură între Dumnezeu şi creaţie, prin care iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste noi, ca să ne
atragă la unirea cu El în Treimea iubitoare (Ioan 17, 21). Această atragere a noastră în comuniunea
de viaţă veşnică a Sfintei Treimi este rezultatul extinderii lui Hristos cu Trupul Său îndumnezeit în
umanitate datorită puterii Duhului Sfânt de la Cincizecime. Biserica este Hristos extins cu trupul
Lui îndumnezeit în umanitate, fapt pentru care umanitatea are imprimată în ea pe Hristos cu trupul
lui îndumnezeit9. Cei doi factori, Hristos şi umanitatea sunt atât de uniţi în Biserică, încât Hristos şi
Biserica nu pot fi văzuţi unul fără celălalt10. Prin întruparea Sa, Hristos devine Ipostasul
fundamental al întregii umanităţi şi creaţii adusă la starea de zidire nouă, care se înnoieşte continuu
din viaţa infinită a Cuvântului întrupat. În Hristos, ca Prunc născut fără de păcat, s-a făcut începutul
zidirii11. Cu toate că între Trupul asumat de Cuvântul lui Dumnezeu şi corpul umanităţii e o
diferenţă infinită, există totuşi o adecvare între ele datorită întrupării Sale. În virtutea întrupării, Fiul
lui Dumnezeu Se poate încadra în umanitate şi încadrează umanitatea în Sine, deschizându-i
orizonturile infinite de lumină şi de viaţă dumnezeiască12. În virtutea constituţiei Sale teandrice,
Hristos este Capul Bisericii, Care deschide întreaga umanitate către Dumnezeu.
8 Ibidem, p. 209.9 Ibidem, p. 210.10 Ibidem, p. 209.11 Ibidem, p. 212.12 Ibidem, p. 214.
9
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 10/158
Biserica, Trupul lui Hristos
Sfântul Apostol Pavel recurge la analogia dintre capul şi trupul omenesc pentru a explica
legătura dintre Hristos şi Biserică. Această analogie este importantă din două puncte de vedere. Mai
întâi, ea arată că Hristos este Capul Bisericii, Care plineşte Biserica ca Trup al Său. Căci El este Fiullui Dumnezeu, pe Care Tatăl „L-a sculat din morţi şi L-a aşezat de-a dreapta Sa, întru cele cereşti,
mai presus decât toată domnia şi stăpânirea şi puterea şi dregătoria şi decât tot numele ce se
numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai
presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii.”, care este Trupul Lui (Efeseni 1, 20-23). Prin aceste
afirmaţii, Apostolul Pavel vrea să arate că planul de mântuire al lumii aparţine Tatălui, căci Tatăl
este mai mare decât Fiul în cadrul Sfintei Treimii. Însă acest plan a fost dus la îndeplinire de Tatăl
prin Fiul, pentru că Fiul este Unul din Treime, Care S-a întrupat pentru viaţa şi mântuirea lumii. În
măsura în care Apostolul vorbeşte despre Jertfa, învierea şi înălţarea Fiului de către Tatăl, în aceeaşi
măsură vorbeşte de Hristos Care S-a jertfit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri El Însuşi, ca Dumnezeu şi
om adevărat. Sfântul Pavel nu vorbeşte de Jertfa şi învierea Domnului ca acte separate de Persoana
Sa, ci de Hristos Care S-a jertfit şi a înviat El Însuşi (II Corinteni 2, 2), în virtutea legăturii
inseparabile dintre Persoana şi opera Sa. În timp ce teologia contemporană separă opera de
răscumpărare de Persoana Domnului, evitând orice afirmaţie referitoare la îndumnezeirea firii Sale
umane, Apostolul Pavel identifică atât de profund opera de răscumpărare cu Persoana
Mântuitorului, încât poate vorbi de „plenitudinea Dumnezeirii care sălăşluieşte trupeşte în El”
(Coloseni 2, 9). Această identificare a operei de răscumpărare cu Persoana Domnului are o
importanţă considerabilă pentru marele Apostol, fiindcă numai astfel Hristos rămâne Capul Bisericii
Sale, pe care o plineşte cu puterea sfinţitoare a dumnezeirii Lui şi o preface în Templu Sfânt. Căci
după cuvântul Apostolului: „în El toată clădirea bine închegată creşte ca să fie un templu Sfânt al
Domnului” (Efeseni 2,21). Căci „El este înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate, şi El este capul
trupului, adică al Bisericii, Cel ce este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi
întru toate” (Coloseni 1, 17-18). Hristos este capul Bisericii, Cel ce plineşte Biserica ca Trup al Săudin plenitudinea Dumnezeirii, Care sălăşluieşte trupeşte în El.
Apostolul Pavel spune însă un lucru de mare importanţă pentru înţelegerea relaţiei dintre
Hristos şi Biserică, şi anume că „Biserica este plenitudinea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efeseni
1, 23). Pe de o parte, Hristos plineşte Biserica prin puterea harului pe care îl comunică Bisericii din
plenitudinea dumnezeirii Lui, pe de altă parte, Biserica contribuie şi ea la plinirea lui Hristos prin
10
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 11/158
mădularele ei, căci mădularele „nu mai viază loruşi, ci Aceluia care pentru ele a murit şi a înviat”
(II Corinteni 5, 15). Creştinii adaugă suferinţa lor la suferinţa lui Hristos, sau cum spune Apostolul
Pavel: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în carnea mea, lipsa necazurilor
lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni 1, 24). Apostolul împlineşte suferinţa lui
Hristos în trupul său prin lupta pe care o duce împotriva omului vechi, stăpânit de patimi, ca sădevină om nou, prin moartea şi învierea tainică cu Hristos (Romani 6, 4). De aceea, el adresează
creştinilor îndemnul: „Să nu mai umblaţi de acum aşa cum umblă păgânii, în deşertăciunea minţii
lor” (Efeseni 4, 17), „ci vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare”
(Efeseni 4, 22), „îmbrăcându-vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în
dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4, 24). Căci „cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit
trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui” (Galateni 5, 24). Dar Apostolul împlineşte lipsa
suferinţelor lui Hristos şi prin activitatea lui misionară, menită să adauge noi mădulare Bisericii ca
Trup al lui Hristos, datorită comportamentului său profund creştin. „Căci lauda noastră este:
mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţenie
dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 1, 12).
Creştinismul nu se dezvoltă prin acţiuni prozelitiste, izvorâte dintr-un individualism nestăpânit, şi
prin mijloace pământeşti, ci prin lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos. Sau cum spune
Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). Iar Apostolul Pavel se face ecoul acestor cuvinte ale Mântuitorului
Hristos îndemnând pe păstoriţii săi: „Fiţi următori mie, după cum şi eu sunt următor lui Hristos” (ICorinteni 11, 1), căci „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Este adevărat
că Hristos plineşte Biserica Sa, dar şi Biserica plineşte lipsa suferinţelor lui Hristos prin suferinţa
celor care mărturisesc pe Hristos înaintea oamenilor.
Constituţia teandrică a Bisericii
Biserica are o constituţie teandrică, divino-umană pentru că este o comuniune de persoane
divine şi umane, care trăiesc în comuniune, după modelul trinitar. Capul Bisericii este Hristos, Care prin jertfa Sa S-a făcut temelie a Bisericii, pentru a ridica pe om la viaţa de comuniune de viaţă şi de
iubire cu Dumnezeu, iar Apostolii sunt pietre de temelie, dar zidiţi pe temelia – Hristos (Ef. 2,20).
În Noul Testament, Biserica e numită „mireasa lui Hristos”, „poporul cel nou al lui Dumnezeu”,
denumiri care trebuie înţelese în sens analogic-simbolic, dar imaginea paulină a „trupului lui
11
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 12/158
Hristos” este una reală, căci Hristos a fost Dumnezeu şi om, iar viaţa harică se extinde din Hristos în
credincioşi prin lucrarea Bisericii.
Biserica progresează în unirea cu Hristos pe măsura credinţei şi împlinirii voii lui Hristos, a
comunicării harului. Dacă nu progresăm pe această linie în Biserică, atunci ne-am despărţie de
Hristos Izvorul harului, care este şi rămâne capul Bisericii.Biserica are un aspect nevăzut (Dumnezeu şi lucrarea Lu în Biserică) şi unul văzut
(credincioşii). Ea are un temei hristologic, Capul ei fiind Hristos. Are un aspect pnevmatologic,
pentru că Duhul Sfânt ni-L face prezent pe Hristos, în Biserică, prin har. Ea are un continut
sacramental, este un aşezământ de mântuire ( prin Sfintele Taine, ca mijloace de impărtăşire a
harului), dar este o instituţie divino-umană (prin ierarhie şi administraţie).
În fine, Biserica are şi un aspect eshatologic, pentru că în Biserică este prezentă şi
lucrătoare, prin anticipare sau ca arvună, Împărăţia lui Dumnezeu, care este de fapt comuniunea
deplină şi definitivă a omului cu Dumnezeu, comuniune care începe încă din această viaţă şi se
realizează în parte, prin harul împărtăşit prin Sfintele Taine.
Biserica nu se dezvoltă de la sine în Împărăţia lui Dumnezeu, căci oamenii trebuie să treacă
prin moarte pentru a intra în Împărăţie, dar există o strânsă legătură între Biserică şi desăvârşirea
comuniunii în Împărăţia Cerurilor.
12
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 13/158
PREZENŢA ŞI LUCRAREA LUI HRISTOS ÎN BISERICĂ
Întreita slujire a Mântuitorului
Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din
îndumnezeirea şi din învierea lui Hristos. Hristos nu este în Biserica numai ca Cel care iradiază din
El puterea de jertfa şi de înaintare spre înviere, ci continuă să fie în ea Arhiereul care Se aduce pe
Sine ca jertfă în continuare, învăţătorul care îşi răspândeşte învăţătura despre Sine şi despre
mântuire şi Păstorul nostru spre mântuire13. După ce a exercitat odată întreita Sa slujire, înainte de a
fi dat fiinţă Bisericii, în vederea mântuirii obiective a tuturor, Hristos exercită aceste slujiri
profetică, împărătească şi arhierească în Biserica Sa, până la sfârşitul veacurilor, ca să ne
călăuzească prin preoţi, prin cunoştinţă şi prin viaţa de jertfă, spre învierea şi viaţa de veci, pe caleamântuirii noastre personale. Prin continuarea întreitei Sale slujiri în Biserică, Hristos întreţine cu
Biserica şi cu fiecare mădular în parte un dialog progresiv, prin Duhul Sfânt şi preot, unde El Însuşi,
Biserica şi mădularele se află într-o stare activă14. Liturghia constituie mijlocul principal prin care
Hristos desfăşoară în Biserică, prin slujitorii Săi, întreita Sa slujire, în puterea Duhului Sfânt, pentru
desăvârşirea credincioşilor.
După cum rezultă din rugăciunea pe care preotul o rosteşte înainte de citirea Sfintei
Evanghelie, Hristos străluceşte în inimile credincioşilor lumina cea curată a dumnezeirii Sale şi
deschide gândul lor spre înţelegerea evanghelicelor Sale propovăduiri15. Astfel, Hristos învaţă
Biserica Sa în continuare, luminând-o în înţelegerea cuvintelor Lui şi a lucrării Sale mântuitoare în
contextul cultural al fiecărei epoci. El rămâne învăţătorul suprem care a îndemnat pe Apostoli să
ducă cuvântul Lui la toate neamurile, după cum îndeamnă pe misionarii din orice timp să-L facă
cunoscut ca Mântuitor în toată lumea. El îndeamnă pe părinţi să-L facă cunoscut copiilor şi pe toţi
credincioşii să se întărească reciproc în credinţa lor prin participarea la slujirea Lui învăţătorească.
Cei ce culeg mai mult din apa vie a învăţăturii Lui, cu atât mai mult o dăruiesc şi altora 16. Ca
învăţător, Hristos conduce profetic credincioşii spre modelul propriei Lui vieţuiri şi al relaţiilor de
frăţietate şi dreptate umană, ca relaţii specifice împărăţiei cerurilor, unde umanul îşi va afla forma
lui deplin realizată.
13 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 230.14 Ibidem, p. 230.15 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur , p. 137.16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 231.
13
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 14/158
Aceeaşi rugăciune pe care preotul o adresează Mântuitorului înainte de citirea Sfintei
Evangheliei pune în evidenţă şi slujirea împărătească pe care Hristos o desfăşoară în Biserică, atunci
când auzim spunându-se: „toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem,
cugetând şi făcând cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta”17. Din această rugăciune rezultă că Hristos
ne ajută din interiorul nostru să biruim pornirile pătimaşe din fiinţa noastră, care tind să ne ţinădeparte de Dumnezeu prin obstacolele pe care le pun în calea străduinţei noastre pentru împlinirea
voii Lui. El este împărat, dar şi noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de puterea Lui împărătească,
biruind patimile din noi, ca să putem împăraţi cu El şi să ne eliberăm de lanţurile naturii, păcatului
şi morţii. Sau cum spune Apostolul Pavel: „Dacă stăruim în răbdare, vom şi împăraţi împreună cu
El” (II Timotei 2, 12). Prin puterea împărătească a lui Hristos credincioşii încetează de a mai fi robii
patimilor din fiinţa lor şi află adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu.
Slujirea arhierească a lui Hristos în Biserică reiese cu prisosinţă din rugăciunea pe care
preotul o adresează lui Hristos în timpul cântării heruvimice, în care se spune: „Să nu întorci faţa Ta
de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de
mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti
şi Cel ce Te împărţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt” 18. Prin darurile aduse
de către credincioşi prin preot la altar, Hristos ne atrage prin Duhul Sfânt în propria Lui jertfă. El nu
ne jertfeşte ca pe nişte obiecte, ci ne atrage la o autojertfire activă, ca împărtăşindu-ne din starea Lui
de jertfă să ne eliberăm de egoismul din noi şi să ne apropiem de Dumnezeu. Prin slujirea Sa
arhierească, ca Jertfă şi Jertfitor, Hristos ne comunică în Biserică duhul stării Lui de jertfă, ca să putem intra la Tatăl ca jertfe cu bună mireasmă.
Preoţia generală a credincioşilor
Întreita slujire a lui Hristos în Biserică se adresează credincioşilor care alcătuiesc Biserica ca
trup al Său. Datorită acestei lucrări a lui Hristos, omul credincios este în acelaşi timp împărat,
prooroc şi preot ca şi Hristos: împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi; preot, datorită dăruirii de
sine, şi prooroc, ca un iniţiat al tainelor dumnezeieşti19. Temeiul pentru preoţia generală acredincioşilor şi slujirea pe care o au de îndeplinit sub cele trei aspecte ale ei, de mare importanţă
pentru misiunea Bisericii în lume, se află în prima epistolă a Apostolului Petru, care spune
credincioşilor: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
17 Ibidem, p. 235.18 Ibidem, p. 237.19 Ibidem, p. 235.
14
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 15/158
Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea
minunată” (I Petru 2, 9). În felul acesta, toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi
călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi ai lor, sau şi ai altor oameni, dar
neavând vreo o răspundere pentru comunitatea bisericească20. Rugăciunile pe care le fac credincioşii
personal şi viaţa de jertfă pe care o practică pentru ei înşişi şi în relaţiile cu alţii îşi iau puterea dinaducerea continuă a Jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea de ea. Aceasta se face evident prin faptul
că pe lângă rugăciunile individuale, pe lângă jertfele făcute pentru alte persoane, există rugăciuni şi
jertfe ale credincioşilor care se alătură Jertfei lui Hristos numai prin cel sfinţit în vederea acestui
scop, adică prin preot, care are răspunderea pentru comunitatea bisericească21. Fiecare credincios în
parte şi toţi împreună exercită cele trei slujiri ale Mântuitorului, dar numai pe plan personal, fiindcă
pe plan comunitar răspunderea revine slujitorului sfinţit al lui Hristos.
Preoţia particulară şi slujitoare
Hristos lucrează asupra credincioşilor, prin întreita Sa slujire, datorită rolului de mijlocitoare
pe care o are preoţia în viaţa Bisericii Sale. Rolul important al preoţiei slujitoare constă în faptul că
omul nu poate intra prin sine în relaţie iubitoare nesfârşită cu Dumnezeu numai pe cale nevăzută, ci
şi pe cale văzută, datorită preotului, care este semnul văzut al prezenţei nevăzute a lui Hristos în
Biserică. Desigur, credincioşii pot oferi personal lui Dumnezeu anumite rugăciuni şi jertfe fără
mijlocirea preoţiei slujitoare, dar jertfele oferite lui Hristos din partea întregii comunităţi nu se mai
aduc în mod subiectiv de credincioşi, ca preoţie generală, ci prin slujitorul sfinţit în vederea acestui
scop, în mod obiectiv. Credincioşii au mereu nevoie de preotul vizibil, deosebit de ei, pentru că au
nevoie de Hristos ca Mijlocitor 22. Acolo unde n-au existat astfel de slujitori sfinţiţi, care să
personifice comunitatea înaintea lui Hristos în mod obiectiv, credincioşii s-au divizat într-o mulţime
neînchipuită de comunităţi. Comunitatea credincioşilor se adresează lui Dumnezeu, prin mijlocirea
lui Hristos, numai prin persoane sfinţite special în vederea acestui scop. Aceste persoane sunt preoţi
sau slujitori ai lui Hristos şi ai Bisericii, cu răspundere pentru comunitate, care simbolizează
prezenţa şi lucrarea reală a Mântuitorului în Biserică ca singurul Mijlocitor între om şi Dumnezeu.Fără preot relaţia omului cu Dumnezeu tinde să se mărginească doar la suflet, fără să aibă în vedere
şi trupul. Astfel, preoţia generală a credincioşilor cu caracter individual sau subiectiv are nevoie de
preoţia slujitoare a Bisericii pentru a se afla în comuniune obiectivă cu Hristos.
20 Ibidem, p. 235.21 Ibidem, p. 236.22 Ibidem, p. 237.
15
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 16/158
Persoanele rânduite ca să personifice comunitatea înaintea lui Dumnezeu nu-şi iau preoţia de
la ei înşişi, aşa cum nici Hristos n-a luat-o de la Sine23, ci de la Tatăl, ca să fie Mijlocitorul nostru
înaintea lui Dumnezeu-Tatăl. Sau cum spune Apostolul Pavel: „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta
singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost chemat şi Aaron. Tot aşa şi Hristos nu Şi-
a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce i-a zis: «Tu eşti preot în veac dupărânduiala lui Melchisedec!»” (Evrei 5, 4-5). Cu toate acestea, preotul nu se poate substitui lui
Hristos pe pământ, fiindcă Hristos nu este un simplu om, ci Dumnezeu adevărat şi om adevărat, fără
de Care nimeni nu se poate apropia de Tatăl şi nu se poate sfinţi cu adevărat. Cu toate că preotul
reprezintă comunitatea înaintea lui Hristos, el nu poate primi preoţia din partea comunităţii, căci
comunitatea este alcătuită din membri care nu sunt preoţi 24. Comunitatea trebuie să admită că
Hristos, în calitate de Cap al ei, este altceva decât ea ca trup al Lui. Biserica însăşi are nevoie de
Hristos ca Mijlocitor, Care se face vizibil prin preotul slujitor 25. Preotul este slujitorul sfinţit chemat
să susţină dialogul obiectiv şi subiectiv între Hristos şi Biserică.
Cele trei trepte ale preoţiei
Înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască
Evanghelia la neamuri şi să boteze în numele Sfintei Treimi, aşa cum a fost trimis şi El de Tatăl.
„Apostolii ne-au binevestit, fiind trimişi de Iisus Hristos, iar Hristos a fost trimis de Dumnezeu.
Hristos este de la Dumnezeu, şi Apostolii de la Hristos”26, spune Clement Romanul. Misiunea
Apostolilor a fost aceea de a răspândi sămânţa Evangheliei la neamuri şi de a întemeia comunităţi
locale, ca martori direcţi ai învierii Lui. Ei nu au urmaşi, dar ca deţinători ai plenitudinii harului
întregii slujiri mântuitoare în Biserică, Apostolii au lăsat pe episcopi ca urmaşi într-o succesiune
neîntreruptă. După cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, episcopii urmează Apostolilor ca „Iisus
Hristos Tatălui”, continuând lucrarea lor în comunităţile locale27. Clement Romanul spune că:
„Apostolii predicând în ţări şi oraşe... au pus începutul Bisericilor, cercând în Duhul pe episcopii şi
pe diaconii celor ce aveau să creadă în Hristos... Au aşezat pe cei mai înainte pomeniţi şi le-au
rânduit că dacă vor adormi să le urmeze în slujba lor sfântă (Liturghia) alţi bărbaţi încercaţi.”2828
.Episcopii au rolul de a păzi aceeaşi învăţătură de credinţă şi acelaşi har mântuitor pe care le-au
23 Ibidem, p. 236.24 Ibidem, p. 237.25 Ibidem, p. 238.26 Sf. Clement Romanul, I Corinteni 42, 1-4; 44, 2.27 Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, 3, 2.28 Sf. Clement Romanul, op.cit., 42-44.
16
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 17/158
primit de la Apostoli, iar Apostolii, de la Hristos29. Astfel, episcopii sunt urmaşii Sfinţilor Apostoli
şi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături, pentru a stărui în aceeaşi comuniune de
totdeauna cu Hristos, ca păzitori ai Bisericii.
Faptele Apostolilor (6, 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), ca şi epistolele pauline
(I Timotei 3, 1-13; 5, 17) atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale,instituite prin punerea mâinilor. Sfântul Ignatie Teoforul va explica pe larg, în secolul următor,
simbolismul episcopului, preotului şi diaconului. Fiecare episcop este hirotonit de mai mulţi
episcopi, în numele întregului episcopat, şi primeşte acelaşi har şi aceeaşi învăţătură pe care le-au
avut toţi Apostolii şi toţi episcopii. Ei împărtăşesc preoţilor, şi prin aceştia credincioşilor din eparhia
lor, acelaşi har şi aceeaşi învăţătură neschimbată a întregii Biserici. Preoţii îşi exercită funcţia
sacerdotală în unitate deplină cu episcopii şi alcătuiesc împreună cinul preoţesc, care are răspundere
în Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pentru o parohie, iar diaconii se află
în serviciul episcopilor. Deşi nu pot săvârşi Tainele, diaconii au diferite funcţii în Biserică, mai ales
predicarea Evangheliei. Fiecare episcop este urmaşul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se
află în comuniune cu toţi ceilalţi Apostoli. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali între ei şi
îşi desfăşoară activitatea în Bisericile locale, împreună cu preoţii şi diaconii, în legătura comuniunii
cu Acelaşi Hristos, Capul Bisericii ca Trup al Său.
Succesiunea apostolică
Succesiunea neîntreruptă a harului vine de la Apostoli, dar râul harului şi al dragostei
nesfârşite a lui Hristos vine nu numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal,
printr-un şir neîntrerupt de intermediari, ci din Hristos Însuşi, ca unic Mijlocitor, Care îşi comunică
prin har iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de cei ce primesc Tainele. Succesiunea înseamnă că acelaşi
Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toţi episcopii de până acum, lucrează prin
mijlocirea rugăciunilor episcopilor care hirotonesc şi asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin
Tainele ce le va săvârşi el ca episcop. Hristos este o prezenţă directă pentru noul episcop, dar
rămâne Acelaşi care a fost prezent direct şi pentru episcopii din tot trecutul30
. Hristos rânduieşte, înmod direct, pe episcop, preoţi şi diaconi, prin episcop şi prin Duhul Sfânt, ca să le comunice lor şi
credincioşilor, ca Jertfă şi Jertfîtor, iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu în mod direct şi obiectiv 31.
Există astăzi tendinţa de a transforma relaţia dintre Hristos şi comunitate într-o relaţie pur
29 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 238.30 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 239.31 Ibibem, p. 239.
17
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 18/158
subiectivă, fapt pentru care se renunţă la caracterul obiectiv al succesiunii apostolice, după cum tot
astăzi există şi tendinţa de a pune un accent aşa de mare pe caracterul obiectiv al succesiunii
apostolice, încât harul nu mai vine de sus, de la Hristos, ci de la Apostoli. În virtutea succesiunii
apostolice, preotul rămâne însă simbolul văzut al prezenţei nevăzute a lui Hristos în Biserică.
Succesiunea apostolică vine din trecut, de la Apostoli, dar harul vine de fiecare dată de sus, de laHristos Însuşi, fiindcă rolul succesiunii apostolice este cel de a asigura de-a lungul veacurilor
aceeaşi prezenţă a lui Hristos în Biserică.
Relaţia dintre preot sau episcop şi Hristos nu se poate reduce la o formulă simplistă, nici din
alt punct de vedere. Cel ce celebrează prin episcop sau preot Euharistia este Hristos Însuşi. Hristos
este în Liturghie nu numai Jertfă, ci şi Jertfitor. Ca atare, Hristos nu este jertfit propriu-zis de
episcop sau de preot, ci Se jertfeşte Hristos Însuşi. El este „Cel se sfărâmă şi nu Se desparte”. El Se
dăruieşte celor ce se împărtăşesc „prin mâna Lui atotputernică”. Prefacerea darurilor în Trupul şi
Sângele lui Hristos se săvârşeşte prin Duhul lui Hristos, dar pe Duhul îl trimite Hristos, iar
împreună cu Duhul este şi El prezent. Pentru zidirea sufletească a credincioşilor este de dorit ca
preoţii şi episcopii să aibă o viaţă duhovnicească exemplară, ca să nu smintească pe credincioşi. De
aceea preoţii trebuie să se aducă ca jertfă împreună cu Hristos. Cu toate acestea, Hristos nu-Şi face
dăruirea lui prin Taine dependentă de vrednicia preotului şi a episcopului, întrucât nevrednicia lor
nu este nevrednicia lui Hristos şi a Bisericii ca trup al Lui32. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că
Hristos „lucrează prin toţi (preoţii şi episcopii) pentru a mântui poporul, chiar dacă ei ar fi
nevrednici”33. Întrucât preoţia slujitoare este mai mult o mediere transparentă a lui Hristos decât oimpropriere personală a ei de către slujitor, Hristos apare ca Săvârşitorul Sfintei Liturghii, Care
lucrează asupra credincioşilor chiar dacă există preoţi nevrednici.
Sfântul Grigore de Nazianz spune că „preotul este împreună slujitor cu Hristos”34 pentru
două motive. Mai întâi, fiindcă mijlocirea preotului îşi trage eficacitatea ei din mijlocirea lui
Hristos. De aceea, el trebuie să se silească să-şi identifice judecata şi atitudinea sa faţă de
credincioşi cu cea a lui Hristos şi să nu identifice pe Hristos cu propria lui judecată şi atitudine.
Chiar dacă puterea lui Hristos se exercită prin preot independent de vrednicia lui, nu înseamnă căacesta trebuie să se folosească arbitrar de puterea care se exercită prin el. Subiectivitatea umană
trebuie să se identifice cu obiectivitatea blândeţii, smereniei şi responsabilităţii lui Hristos35. Apoi,
preotul este împreună-slujitor cu Hristos şi pentru faptul că el îndreaptă rugăciunea comunităţii şi pe
32 Ibidem, p. 245.33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur , EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 102.34 Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântarea II apologetică , PG 35, col. 481 A.35 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăiloae, op.cit.,p. 245.
18
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 19/158
a lui personală către altarul de sus, pentru ca Hristos să coboare în mijlocul credincioşilor Săi şi să-i
sfinţească prin preot cu puterea dumnezeiască a preacuratului şi scumpului Său Trup şi Sânge. Cu
toate că el este cel care ocazionează prin rugăciuni lucrarea lui Hristos, preotul trebuie să creadă şi
să se roage mai mult decât ceilalţi credincioşi, fiindcă lucrarea harului din Taine nu este a lui, ci a
Duhului lui Hristos. Departe a se mândri cu săvârşirea unor Taine atât de mari, el trebui să slujească pe Hristos cu smerenie şi cutremur mare: „Doamne, trimite mâna Ta din înălţimea locaşului Tău şi
mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca neosândit stând înaintea înfricoşatului Tău altar
să săvârşesc slujba cea fără de sânge”36. Succesiunea apostolică arată că preoţii şi episcopii trebuie
să dea dovadă de smerenie înaintea lui Hristos, pentru că Hristos este Cel ce ridică pe credincioşi la
viaţa de comuniune trinitară (Ioan 17, 21).
Sfinţii Părinţi leagă strâns slujirea învăţătorească şi cea pastorală de slujirea preoţească,
săvârşitoare a Tainelor. Mirenii îşi pot da învăţături şi îndemnuri de la persoană la persoană, dar
răspunderea pentru luminarea întregii comunităţi în întreaga învăţătură a lui Hristos o au episcopii şi
preoţii. Prin învăţătură se apără Trupul lui Hristos de contestări străine şi erori doctrinare. „Căci
pregătirea noastră nu este spre un singur fel de luptă, ci acest război este variat şi este purtat de
mulţi vrăjmaşi. De aceea trebuie să apărăm cetatea din toate părţile”37. Cea mai mare parte a
tratatelor despre preoţie ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Grigore de Nazianz este dedicată datoriei
preotului de a învăţa să conducă pe oameni la Dumnezeu. Toată învăţătura pe care o dă episcopul
sau preotul trebuie să se refere la relaţia omului cu Dumnezeu, căutând să intensifice această relaţie
şi să-1 pregătească pe om pentru ea, ajutându-1 să se purifice de patimi, de egoism şi de tot ce-1mărgineşte şi-1 închide în sine şi în lumea aceasta38. Datorită acestui fapt, episcopul sau preotul
trebuie să dea dovadă de o temeinică cunoaştere a adevărului de credinţă şi să se curăţească el însuşi
ca să poată curaţi şi sfinţi pe păstoriţii lor. Succesiunea apostolică subliniază faptul că învăţătura
preotului sau a episcopului trebuie să fie legată de curăţia şi sfinţenia lor personală, pentru că numai
astfel se poate vorbi în chip vrednic de crezare despre o învăţătură care mântuieşte.
Slujirea învăţătorească şi conducătoare a episcopului şi preotului este strâns legată de săvârşirea
tainelor, întrucât apropierea omului de Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea harului în el, ca putere a lui Dumnezeu. Un episcop nu poate avea în Biserică primatul infailibilităţii în domeniul
învăţăturii, fără suportul unei taine particulare care să-i confere această calitate. Un episcop nu
poate decide singur în materie de învăţătură, sau de conducere bisericească, fără să primească un har
deosebit printr-o taină specială. În Noul Testament nu există nici un caz în care vreun episcop, fie el36 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur , p. 102.37 Sf. Grigore de Nazianz, op. cit , col. 423.38 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 246.
19
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 20/158
şi Petru, să se fi prevalat de un primat care să-i permită să poruncească Sfinţilor Apostoli.
Dimpotrivă, vedem că Pavel nu caută să poruncească lui Tit şi Timotei, pe care i-a rânduit episcopi,
de pe poziţia superioară a vreunui primat, ci se mulţumeşte să le dea doar sfaturi39. Apoi, trebuie să
avem în vedere că Pavel nu s-a prevalat în faţa Apostolilor de faptul că a primit Evanghelia lui
Hristos printr-o revelaţie de sus, ci s-a dus cu multă smerenie la Ierusalim, ca să vadă dacăEvanghelia primită de el corespunde cu Evanghelia pe care Apostolii au primit-o de la Hristos în
timpul activităţii Sale pământeşti. Căci în tot corpul lucrează Hristos ca Arhiereu-Miel, ca învăţător
şi Păstor, prin mijlocirea vizibilă a preoţiei. În lumina succesiunii apostolice, infailibilitatea nu este
apanajul unei persoane, în mod individual, ci aparţine Bisericii întregi în legătura comuniunii dintre
membrii ei.
Dacă preotul ţine în unitate o comunitate liturgică, adunând pe toţi membrii ei, cu rugăciunile lor, în
jurul Jertfei Domnului, episcopul menţine unitatea între preoţii unei Biserici locale, reprezentând pe
Hristos în acea unitate mai largă a Bisericii dintr-un anumit teritoriu. Reprezentând pe Hristos în
acea unitate mai largă a Bisericii, el hirotoneşte pe preoţii din cuprinsul ei. Apoi, prin comuniunea
pe care fiecare episcop o are cu toţi episcopii se menţine unitatea întregii Biserici. Dar episcopii
rămân şi ei, ca persoane umane, încadraţi în comunitate, ca mădulare ale trupului lui Hristos, fiindcă
legea comuniunii e valabilă pentru toţi. De aceea relaţia între preotul şi episcopul slujitor şi
comunitate nu se poate reduce la o singură formulă. El este şi mijlocitor al lui Hristos, dar şi
membru al Bisericii ca trup al lui Hristos. Nici un episcop nu se singularizează, nu devine substitut
văzut şi exclusiv al unicului ei cap, Hristos40. Acelaşi Hristos este prezent în toţi membrii Bisericii,unindu-i ca pe un corp al Său în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de ei. Acolo
unde Biserica a devenit dependentă de oameni, unitatea Bisericii s-a pulverizat în numeroase
denominaţiuni creştine, care provoacă confuzie şi dezorientare în rândul credincioşilor. În virtutea
succesiunii apostolice, misiunea episcopului este de a păstra unitatea Bisericii în Hristos, unicul Cap
al Bisericii văzute şi nevăzute.
Biserica este în totalitatea ei corpul sobornicesc al lui Hristos, în care El îşi exercită întreita
Sa slujire, ca învăţător, Arhiereu şi Păstor. Biserica este infailibilă fiindcă infailibil este Hristos, iar El exercită întreita Lui slujire în ea ca întreg41. Hristos învaţă prin toate mădularele trupului Său
tainic, căci în toate lucrează şi în toate se luminează înţelesul acestei lucrări prin treptele ierarhiei, şi
în mod special prin episcopat. Căci în tot corpul lucrează Hristos ca Arhiereu-Miel, ca învăţător şi
39 Ibidem, p. 246.40 Ibidem, p. 242.41 Ibidem, p. 249.
20
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 21/158
Păstor 42. Episcopatul ia în materie de credinţă hotărâri în mod infailibil pentru că le ia în comuniune
cu întreaga Biserică, ţinând seama de gândirea Bisericii legată de viaţa ei în Hristos. Comuniunea
fereşte nu numai pe fiecare episcop, ci şi pe toţi împreună de veleităţile dictatoriale în Biserică.
Intercondiţionarea reciprocă dintre episcopi, dar şi faptul că episcopii caută împreună acordul între
ei, în acord cu Tradiţia de totdeauna a Bisericii, au constituit o stavilă de netrecut în faţa veleităţilor de dominaţie sau stăpânire43. Istoria Bisericii Ortodoxe dovedeşte că practica sinodalităţii, pe care a
moştenit-o de la Sfinţii Apostoli, a ferit-o de schimbări în materie de credinţă, pe care deciziile de
unul singur le-a adus în alte Bisericii. În astfel de cazuri, tradiţia vie a Bisericii şi practicarea ei,
legată de viaţa sacramentală şi spirituală a omului, a fost înlocuită de speculaţia raţională
individuală, ruptă de viaţa Bisericii, care s-a soldat cu fărâmiţarea Bisericii, în sinoadele ecumenice,
episcopii semnau întotdeauna o hotărâre dogmatică bazându-se pe credinţa şi pe viaţa sacramentală
a Bisericilor lor, moştenite prin tradiţie44. Formulele dogmatice sunt expresia concisă a acestei
credinţe trăită în Biserică. Aceste formule s-au putut încadra în cântările şi rugăciunile Bisericii, iar
rugăciunile şi cântările Bisericii dau expresie credinţei cele adevărate, pe care Biserica a păstrat-o
nealterată peste veacuri. Fiecare episcop şi toţi împreună sunt limitaţi de Hristos şi Biserică în
exercitarea dreptului de hotărâre în materie de credinţă45. Succesiunea apostolică ne arată că
Biserica şi sobornicitatea ei constituie condiţia sinodalităţii episcopale.
42 Ibidem, p. 248.43 Ibidem, p. 250.44 Ibidem, p. 250.45 Ibidem, p. 250.
21
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 22/158
ÎNSUŞIRILE BISERICII
Simbolul de credinţă ne arată că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
Pentru a înţelege importanţa acestor însuşiri ale Bisericii pentru teologia ortodoxă, trebuie să avem
în vedere ordinea raţională a creaţiei, care îi conferă o dimensiune ontologică în lumina Logosuluietern şi înfăţişează pe Hristos, Logosul întrupat, ca izvor nesecat al unităţii, sfinţeniei, sobornicităţii
şi apostolicităţii Bisericii.
Unitatea Bisericii
Unitatea Bisericii este dată în Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne deasupra Bisericii, ca
trup al Său, pentru a înălţa pe credincioşi la viaţa comuniunii trinitare, dar Care coboară şi în
Biserică, prin Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea Bisericii ca Trup al Său. UnitateaBisericii este rezultatul coborârii lui Hristos în viaţa Bisericii pentru a o hrăni şi dezvolta permanent
din izvorul vieţii veşnice pe care i-o comunică, în calitate de Cap al ei, prin Duhul Sfânt. Numind pe
Hristos „Cap al Bisericii”, Sfântul Apostol Pavel precizează că prin aceasta trupul e plinit şi hrănit
în creşterea şi armonizarea lui, adică este mântuit de Hristos. Hristos este Capul trupului în sensul
că în acest trup se trăieşte viaţa cea nouă după Hristos în Duhul Sfânt şi în El se procură harul,
mântuirea şi viaţa dumnezeiască a Capului pentru toate mădularele trupului. În „Capul Hristos” se
deschide orizontul infinităţii lui Dumnezeu, iar trupul Bisericii primeşte prin El putere de viaţă şi de
iubire unificatoare din această infinitate. Biserica este înţeleasă ca unitate a vieţii harismatice,
întrucât ea este organismul viu, unitar, intern, trupul lui Hristos, din al cărui Cap curge viaţa
duhovnicească cea nouă în toate mădularele trupului prin lucrarea Duhului. Datorită lui Hristos, în
calitate de Cap, Biserica formează o unitate duhovnicească, un organism unitar viu, divin şi
omenesc46. Hristos este Mântuitorul Bisericii şi al umanităţii adunate în El47, Dumnezeu şi Om
adevărat, Care coboară în Biserică pentru ca Biserica să-şi afle unitatea şi diversitatea ei în Treime.
Desigur, unitatea Bisericii nu este numai unitate interioară fără să fie şi unitate exterioară. Unitatea
exterioară a Bisericii se întemeiază pe mărturisirea aceleiaşi credinţe apostolice, pe administrareaaceloraşi Taine şi pe practicarea aceleiaşi organizări canonice. Dar unitatea Bisercii nu este unitate
juridică, pur exterioară, ci expresia unităţii ei ontologice şi interioare în Hristos. Unitatea Bisericii
are caracter ontolgic, fiindcă nu este unitate de jos, juridică, ci unitate de sus, în Hristos, Logosul
46 Ibidem, p. 256.47 Ibidem, p. 213.
22
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 23/158
întrupat, Care revarsă în ea puterea unificatoare a Treimii prin Duhul Sfânt, după bunăvoinţa
Tatălui48.
Sfinţenia Bisericii
Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii şi Arhiereu veşnic, dupărânduiala lui Melchisedec. Dacă în Legea Veche „s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi
împiedica să dăinuiască, aici însă, în Legea Nouă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie
netrecătoare. Pentru aceasta şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie printr-însul de
Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 23-25). Nimeni nu poate avea
acces la Tatăl fără să se purifice şi să se sfinţească în Hristos, ca Arhiereu veşnic, fiindcă El este Cel
ce aduce şi Se aduce jertfă Tatălui şi tot El este Cel ce purifică şi sfinţeşte pe credincioşi. Biserica
este sfinţită de sfinţenia lui Hristos şi constituie mediul extinderii lui Hristos şi al sfinţeniei firii Sale
umane peste creaţia umană, ca să împace cu Sine toată lumea împărţită49. Hristos este Arhiereul
veşnic care ne atrage, prin Duhul Sfânt, în starea Sa de jertfă şi înviere, ca să devenim şi noi jertfe
bineplăcute Tatălui. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că: „Nimeni nu se poate apropia de
Dumnezeu fără să se sfinţească prin jertfă şi dăruire de sine.”50. Jertfa de pâine şi vin pe care
credincioşii o aduc la biserică şi pe care preotul o oferă Tatălui la altar este mijlocul prin care
Hristos ne atrage în jertfa Sa bineplăcută Tatălui. Jertfa Bisericii este asumată de Hristos Însuşi şi
prefăcută de El prin preot şi sfinţenie bineplăcută Tatălui. Prin jertfa euharistică Hristos ne ajută să
învingem egoismul din fiinţa noastră.Prin Sfânta Euharistie şi Duhul Sfânt, Hristos ne comunică puterea sfinţitoare a harului
necreat. Prin Trupul Lui pnevmatizat, Hristos ne comunică în Biserică sfinţenia Lui şi puterea de a
deveni mereu mai sfinţi, tot mai deschişi curăţirii şi iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, liberi de orice
egoism, care duce la separaţie. În momentul în care Biserica devine dependentă de oameni pierde
puterea harului necreat şi puterea de a sfinţi real firea umană. Sfinţenia se realizează în comuniunea
Bisericii, unde murim faţă de egoism şi renaştem la viaţa cea nouă şi sfântă a Treimii cu Hristos
Însuşi, prin harul necreat al Cincizecimii împărtăşit de Duhul Sfânt. Asemenea lacului din Vitezda,Biserica ne vindecă de infirmităţile noastre spirituale fără să se contamineze de păcate omeneşti.
Sfinţenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Cu cât Biserica este mai unită cu Hristos, cu
atât e mai sfântă în calitate de trup al lui Hristos prin harul necreat. Păcatul divide, sfinţenia
48 Ibidem, p. 266.49 Ibidem, p. 270.50 Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr , Cartea IX, PG 68, col. 625B.
23
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 24/158
uneşte51. Mântuitorul a spus că: „cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămâne în Mine şi
Eu rămân în El.” (Ioan 6, 56). Sfânta Euharistie este mijlocul prin care Hristos Se sălăşluieşte în
adîncul fiinţei noastre ca să ne sfinţească din interior şi să ne ridice la viaţa mai presus de fire a
Sfintei Treimi. Într-o lume secularizată, cu caracter antropocentric, Logosul întrupat ne sfinţeşte şi
ne susţine din interiorul nostru ca să rămânem deschişi iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, cu semenii şi cu natura înconjurătoare.
Sobornicitatea Bisericii
Din ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât, sub chipul limbilor de foc, peste
fiecare Apostol în parte şi peste toţi împreună, Biserica constituie o extensie a comuniunii trinitare,
prin Fiul întrupat, la nivelul harului necreat şi sfinţitor, care se reflectă în organizarea sinodală sau
conciliară a Bisericii Ortodoxe. Sinodul episcopilor are menirea de a apăra învăţătura de credinţă şi
de a formula dogmele de credinţă împotriva sfidărilor care pot veni din Biserică sau din afara ei.
Dar hotărârile Sinodului sunt considerate ca infalibile numai atunci când sunt primite, fără opoziţie,
de poporul credincios, fiindcă numai Biserica în totalitatea mădularelor ei rămâne „stâlp şi temelie a
adevărului”. Sobornicitatea de care se vorbeşte astăzi pune în evidenţă faptul că adevărul este
rezulatul comuniunii în iubire. Acest termen exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii
Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al practicării învăţăturii. Toată Biserica
este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor
membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. Întimpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe cea de
complementaritate în Hristos52, ca centru de gravitaţie al Bisericii în calitate de Cap al ei.
Sinodalitatea este parte integrantă din structura sobornicească a Bisericii în care se oglindeşte
comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi.
Biserica este un întreg organic în care fiecare mădular lucrează pentru susţinerea corpului.
Sfinţii Părinţi au clarificat ideea despre prezenţa Bisericii în fiecare mădular dezvoltând viziunea
Sfântului Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor în corpul lui Hristos, provenite de la DuhulSfânt şi susţinute de El, şi despre conlucrarea dintre mădulare în cadrul corpului lui Hristos. Pornind
de la afirmaţia Apostolului Pavel: „Dacă suferă un mădular, suferă toate mădularele”, Sfântul Ioan
Gură de Aur insistă atât asupra diversităţii mădularelor, cât şi asupra legăturii reciproce dintre ele,
spunând că: „Fiecare dintre mădulare are în acelaşi timp şi o lucrare proprie, şi una comună, astfel
51 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 271.52 Ibidem, p. 283.
24
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 25/158
că lucrarea fiecărui mădular e susţinută de întreg şi contribuie la îmbogăţirea întregului.”53.
Catolicitatea, înţeleasă ca întregime cantitativă şi calitativă, constituie scopul Bisericii, ca să crească
în Hristos la măsura plinătăţii Lui, Cel care este capul Bisericii54. Aşa se va întregi plinătatea
Bisericii, care este puterea ce tinde să cuprindă toată omenirea şi întreg cosmosul în sânul ei şi să
recapituleze toate în Hristos55
. Sobornicitatea nu este nici unitate fără diver¬sitate şi nici diversitatefără unitate. Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii
se arată că natura unităţii este comuniunea, menţinută prin convergenţa unanimă a membrilor ei, în
Hristos. Scopul ecumenismului ortodox nu este de a-şi extinde dominaţia asupra celorlalte
confesiuni creştine, ci de a rămâne în dialog cu ele, ca să-L descopere pe Hristos integral în propriul
lor cadru eclesial.
Structura sinodală sau sobornicească a Bisericii Ortodoxe are caracter complex. Pe lângă
episcopii, mitropoliţii şi patriarhii Bisericilor autocefale, care manifestă unitatea Bisericii la nivel
local, regional sau naţional, există şi Patriarhul ecumenic, care exprimă unitatea universală a
Bisericii Ortodoxe. Această structură conciliară a fost comună atât Bisericii din Răsărit, cât şi celei
din Apus pe parcursul primului mileniu de istorie creştină, şi tot ea va fi temeiul pentru
reconcilierea şi unirea celor două Biserici ale lui Hristos. Aceasta cu atât mai mult cu cât Conciliul
II Vatican a pus în circulaţie conceptul de colegialitate episcopală, care constituie un pas important
pe calea apropierii dintre Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană în privinţa primatului. Căci rolul
primatului nu este acela de a se transforma în episcop universal în locul lui Hristos, în defavoarea
episcopilor locali, ci ca să fie "primus inter pares", pentru a fi simbolul unităţii universale pe careBiserica o are în Hristos. Aserţiunea că Bisericile Ortodoxe ar reprezenta o pluralitate lipsită de
unitate este lipsită de orice temei. După cum observă André Halleux: „În spiritul canonului 34
apostolic, unanimitatea colegiului episcopal în credinţă, speranţă şi iubire, sau în mărturie şi
diaconie, nu rezultă dintr-o „putere” unilaterală a primatului asupra sinodului său, ci dintr-un raport
de reciprocitate activă între sinod şi primat, care prezidează în iubire. Atâta vreme cât această
reciprocitate nu va fi recunoscută Bisericii Ortodoxe de către Biserica Romano-Catolică, deplina
comuniune dintre ele nu va putea, din nefericire, să fie restabilită, ca răspuns la rugăciuneaDomnului pentru unitatea ucenicilor Săi”56. Este adevărat că există uneori tensiuni între anumite
Biserici ortodoxe, dar unitatea dintre ele nu s-a rupt, fiindcă sobornicitatea este înscrisă în
53 Ibidem, p. 287.54 Ibidem, p. 287.55 Ibidem, p. 287.56 André Halleux, "La collégialité dans l'Eglise ancienne" , în Revue Théologique de Louvain-la-Neuve, 1993, fasc. 4, p.452.
25
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 26/158
constituţia ei ontologică. În lumina Sfintei Treimi, fiecare Biserică locală este expresia Bisericii
universale, şi toate Bisericile locale alcătuiesc împreună comunitatea Bisericii universale.
Caracterul ontologic al sobornicităţii practicate de Biserica Ortodoxă depăşeşte opoziţia dintre
Biserica locală şi cea universală şi se manifestă prin exerciţiul conciliarităţii în cadrul fiecărei
Biserici autocefale, pe plan local, şi în cel al relaţiei dintre Bisericile autocefale, pe plan universalsau ecumenic.
Această comuniune sobornicească a stat la baza unităţii creştine din primul mileniu şi tot ea
va sta la baza viitoarei unităţi creştine, fiindcă ea constituie unicul model al unităţii creştine, a cărui
origine o găsim în Sfânta Treime. Mişcarea ecumenică a apărut aproape cu un secol în urmă şi mulţi
au sperat şi mai speră încă în rolul pe care îl are pentru refacerea unităţii creştine, după cuvântul
Mântuitorului, Care s-a rugat Tatălui ca: „toţi să fie una”. Cauza principală a crizei care confruntă
ecumenismul contemporan constă în dualismul ireductibil dintre lumea naturală şi cea
supranaturală, care a dat naştere tuturor dilemelor ce stau în calea unităţii creştine. Dilema dintre
Iisus al istoriei şi Hristos al slavei, cea dintre Biserica văzută sau nevăzută, sau cea dintre Bisericile
particulare şi Biserica universală sunt rezultatul acestui dualism. Ecumenismul ortodox consideră că
aceste dileme pot fi depăşite în lumina Logosului Creator şi Mântuitor, Care îmbrăţişează Biserica
şi creaţia prin ordinea universală a lumii văzute şi nevăzute, care vine din El şi se întoarce în El ca
în Centrul ei firesc de gravitaţie. În această lumină, toate confesiunile creştine au o relaţie cu
Hristos, dar această realaţie nu este deplină atâta vreme cât Bisericile creştine vor face abstracţie de
Logosul etern al Tatălui, ca parte integrantă a adevărului de credinţă revelat. Unitatea Bisericii nu poate fi despărţită de unitatea cosmosului, fiindcă ambele sunt rezultatul gândirii trinitare, care
îmbină unitatea cu diversitatea după chipul comuniunii supreme a Sfintei Treimi.
Apostolicitatea Bisericii
Apostolicitatea are trei componente principale. În primul rând, mărturia Apostolilor despre
învierea lui Hristos este prima temelie pe care a început să se clădească şi pe care continuă să se
clădească Biserica. Dacă n-ar fi fost credinţa şi mărturia Apostolilor despre învierea Domnului, n-ar fi putut lua fiinţă şi n-ar fi putut dăinui Biserica. Apostolii formează primul grup de oameni care au
crezut în dumnezeirea lui Hristos, credinţă întărită decisiv datorită faptului că L-au văzut pe
Domnul înviat din morţi57, în al doilea rând, formularea apostolică a învăţăturii Lui, precum şi
chipul real al lui Hristos, aşa cum ne-a rămas de la Sfinţii Apostoli, constituie redarea cea mai fidelă
a acestei învăţături creştine şi rămân baza permanentă şi neschimbată a acestei credinţe. Ca nişte
57 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit , p. 294.
26
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 27/158
adevărate organe ale Revelaţiei în Hristos, Apostolii au pus în evidenţă infinitatea dumnezeiască a
Persoanei Lui şi a umanităţii Lui unice. Apostolii au arătat că: „Hristos rămâne acelaşi, ieri, astăzi şi
mâine”. Prin Apostoli cunoaştem pe Hristos aşa cum a fost în realitate şi cunoaştem învăţătura prin
care El Însuşi S-a tălmăcit pe Sine şi a indicat calea mântuirii şi desăvârşirii omului58. În al treilea
rând, Apostolii se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuşi prinDuhul Sfânt. Pe această cale, Apostolii sunt confirmaţi în credinţa şi înţelegerea conţinutului
Persoanei şi operei lui Hristos şi sunt curăţiţi de păcatul strămoşesc prin sălăşluirea lui Hristos şi a
darurilor Sale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfânt, fără mijlocire omenească vizibilă, ei sunt
confirmaţi, în calitatea apostolatului netransmisibil, ca primii propovăduitori şi transmiţători ai
harului integral al Duhului Sfânt59. Apostolii au fost cei dintâi care au primit pe Duhul Sfânt la
Cincizecime direct din trupul lui Hristos pnevmatizat deplin prin înălţare. Aceste aspecte pun în
evidenţă importanţa capitală pe care apostolicitatea o are pentru existenţa Bisericii adevărate a lui
Hristos.
În Noul Testament Apostolii sunt numiţi împreună „temelia” Bisericii (Efeseni 2, 20), dar o
temelie în funcţie de temelia ultimă, care este Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că: „Biserica
este zidită pe temelia Apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Hristos” (Efeseni 2, 20). Hristos îi
uneşte pe Apostoli prin credinţa şi învăţătura lor despre El în temelia unitară a Persoanei Lui,
profund imprimată în fiinţa Apostolilor, pe care se zideşte Biserica până la sfârşitul veacurilor, ca o
clădire spirituală unitară ce rămâne mereu aceeaşi. Ea e cetatea al cărei zid are „douăsprezece pietre
de temelie şi în ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apoc. 21,14),şi ei sunt "stâlpii Bisericii'' (Galateni 2, 9). Dar El e: „Cel care susţine totul; căci piatra cea din capul
unghiului susţine şi zidirile şi temeliile ei... şi acoperişul şi pereţii şi orice altceva; totul e purtat de
El” (I Corinteni 3,11; Efeseni 2,20). În Biserica Ortodoxă nu s-a pus niciodată problema succesiunii
petrine pentru vreunul dintre episcopi, mitropoliţi sau patriarhi, fiindcă aceştia nu sunt urmaşii unuia
sau altuia dintre Apostoli, ci ai întregului colegiu apostolic60. Este adevărat că Petru a mărturisit
credinţa în Hristos, fapt pentru care se bucurä de o anumită întâietate în faţa Mântuitoruiui, dar n-a
făcut aceasta doar în numele lui personal, ci în numele întregului colegiu apostolic. Întâietatea luiPetru nu îl plasează deasupra colegiului apostolic, ci îl menţine în colegiul apostolic, ca să poată
mărturisi cu toţi Apostolii că Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, este „Piatra vie” pe care se
întemeiază Biserica. De aceea, Hristos rămâne prezent în viaţa Bisericii şi după înălţarea Sa la cer,
ca Arhiereu veşnic, până la sfârşitul veacurilor. Apostolii sunt şi ei temelii ale Bisericii, dar Hristos58 Ibidem, p. 295.59 Ibidem, p. 297.60 Ibidem, p. 293.
27
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 28/158
rămâne „Temelia” ultimă, care nu poate fi înlocuită cu alta, fiindcă este Dumnezeu şi om în acelaşi
timp.
Episcopul asigură, înainte de primirea harului arhieresc, pe episcopii care îl hirotonesc, şi
prin aceasta tot episcopatul şi Biserica, că şi-a însuşit credinţa şi învăţătura apostolică şi că este
destoinic să împlinească misiunea ce i se încredinţează prin harul apostolic, adică să menţină şi să propovăduiască învăţătura apostolică cu fidelitate. Dar harul lui Hristos, transmis prin Duhul Sfânt
şi folosit în comuniunea sinodală, este necesar şi pentru păstrarea solidară a învăţăturii cuprinse în
tradiţia apostolică61. Pe lângă propovăduirea dreptei învăţături, episcopii au datoria de a-i păstori pe
credincioşi pe calea mântuirii, care se identifică cu Hristos, şi să vegheze asupra Bisericii locale fără
să uite de Biserica universală. Ca urmaşi ai Apostolilor, episcopii alcătuiesc comuniunea episcopală,
iar împreună cu preoţii şi diaconii alcătuiesc solidar sacerdoţiul sacramental creştin, care rămâne
integrat în comuniunea generală a Bisericii împreună cu sacerdoţiul universal al credincioşilor 62. De
aceea, sacerdoţiul sacramental are legătură atât cu Hristos, cât şi cu comunitatea, fiindcă reprezintă
vizibil atât pe Hristos înaintea comunităţii, cât şi comunitatea înaintea lui Hristos. Liturghia
constituie dialogul lui Hristos cu Biserica şi al Bisericii cu Hristos, care implică atât sacerdoţiul
sacramental, dar şi pe cel universal, al credincioşilor. Comuniunea Bisericii cu Hristos în Duhul
Sfânt trebuie să se manifeste în raporturile dintre episcopi, preoţi, diaconi şi credincioşi, fiindcă
numai prin ordine, disciplină şi dăruire de sine, izvorâte din ascultarea şi dragostea faţă de Hristos,
Biserica îşi poate îndeplini misiunea ei apostolică. În calitatea lor de urmaşi ai Apostolilor, episcopii
alcătuiesc comuniunea episcopală, dar această comuniune rămâne integrată în comuniuneasobornicească a Bisericii.
Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor în tradiţia întreagă ce vine de la Apostoli, prin
harul şi spiritualitatea pe care le primim neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei. Aceasta nu
înseamnă că Biserica priveşte numai spre trecut, ci noi intrăm în legătură cu Hristos cel viu şi acum.
Duhul lui Hristos sau harul Lui coboară şi acum de sus, la săvârşirea Tainelor, într-o continuă
Cincizecime. Credinţa celor dinaintea noastră înseamnă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt, în
momentul de faţă, în ei. Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea lui Hristosdin cer în noi. Apostolii au primit pe Hristos în Duhul Sfânt prin rugăciunea pe care au deprins-o de
la El. De la Apostoli vine în Biserică, o dată cu cunoaşterea lui Hristos, şi căldura rugăciunii în
Duhul Sfânt, căci Hristos şi Duhul Sfânt Se roagă în noi ca Biserica să rămână călăuza noastră către
Împărăţia lui Dumnezeu63. Apostolii au fost prima adunare de oameni care au crezut în Hristos şi au61 Ibidem, p. 299.62 Ibidem, p. 242.63 Ibidem, p. 301.
28
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 29/158
dat mărturie despre învierea şi despre dumnezeirea Sa. Tot ei au fost şi acea adunare de oameni prin
care Hristos S-a făcut cunoscut tuturor generaţiilor ce au urmat şi vor urma, aşa cum a fost în
realitate, ca Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat pentru mîntuirea şi îndumnezeirea noastră.
Apostolii nu au mărturisit şi nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos, şi nu şi-au luat de la ei această
slujbă, ci de la El. Cincizecimea confirmă pe Apostoli într-o întreită calitate: a) în calitatea deapostolat netransmisibil; b) în calitatea de creştini care transmit celor ce voiesc credinţa şi
învăţătura despre Hristos în general; şi c) în calitatea de cei încredinţaţi cu misiunea de a transmite
responsabilitatea propovăduirii şi a comunicării Duhului lui Hristos episcopilor, ca urmaşi ai lor 64.
Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a fiinţei lor,
lucrării de a face cunoscut şi de a comunica pe Hristos, s-a întemeiat şi se prelungeşte Biserica în
istorie.
Recapitularea lumii în Hristos
Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Cuvântul prin Care şi în Care la început au fost create
toate lucrurile, conduce din nou creaţia întreagă, care a părăsit mişcarea ei dată de Dumnezeu, şi o
recompune şi o adună. Diviziunile apărute în creaţie, prin separarea elementelor care erau destinate
să se ţină ca un tot şi să nu se separe, au fost depăşite în Hristos, iar puterea unificatoare readunată
în El exercită o forţă unificatoare în toată creaţia. Prin naşterea Sa din Fecioară, Hristos a depăşit
contradicţia sexelor, în Hristos, spune Apostolul, „nu mai e bărbat şi femeie” (Galateni 3, 28). Prin
moartea şi învierea Sa, a înlăturat separarea dintre rai şi lumea apărută după cădere şi a deschisneamului omenesc intrarea în raiul interzis, pentru că El Însuşi Se întoarce după înviere pe pământ
şi arată că în El raiul şi lumea sunt una. Prin înălţarea la cer, unifică cerul şi pământul şi înalţă
corpul omenesc asumat de El, constituit din aceeaşi esenţă şi materie. Întrucât S-a înălţat cu sufletul
şi cu trupul deasupra cetelor îngereşti, El a restabilit unirea între lumea sensibilă şi inteligibilă şi
garantează armonia întregii creaţii”65. „Iisus Hristos este atât înţelepciunea, cât şi Providenţa
Tatălui, căci El cuprinde în Sine atât raţiunile generale ale făpturilor, cât şi pe cele ce se
concretizează în făpturile individuale şi în părţile lor, ca Făcător şi Proniator, acordând atenţietuturor. Întrupându-Se ca om, El adună în Sine toate acestea. Adunarea lor în Sine nu o face printr-o
acţiune exercitată asupra lor în mod exterior, ci prin faptul că le umple de iubire şi de pace
reciprocă, le face să-şi descopere legătura lor indisolubilă. Iisus Hristos, ca Raţiunea cea mai
generală, unindu-Se cu făpturile, restabileşte raţiunea lor comună, înzestrată cu forţa iubirii, datorită
64 Ibidem, p. 298.65 J. Meyendorff, Christ dans la théologie byzantine, Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 194.
29
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 30/158
faptului că făpturile nu sunt nici o unitate uniformă, nici o varietate lipsită de unitate. Unitatea lor
este o unitate-iubitoare a celor deosebite. Iisus Hristos restabileşte prin aceasta, în fiecare făptură
raţională care se alipeşte de El, forţa iubirii unificatoare. Iisus Hristos văzut ca Raţiune şi Iubire
unificatoare a tuturor este El Însuşi Biserica, întrucât Biserica este modul prin care puterea
unificatoare a lui Hristos trece din virtualitate în actualitate pe măsură ce se restabileşte în cei carese adună în Sine iubirea lor faţă de El şi întreolaltă. Biserica nu se poate concepe fără acest rol
unificator al Mântuitorului Hristos, care e identic cu misiunea ei mântuitoare” 66.
Aceste cuvinte ale Sfântului Atanasie cel Mare referitoare la recapitularea creaţiei în Hristos
şi la forţa ei reunificatoare, ne amintesc de problema globalizării, despre care se vorbeşte atât de
mult în vremea noastră. în lumina gândirii ortodoxe, problema globalizării trebuie abordată din două
puncte de vedere diferite. Biserica Răsăriteană nu poate accepta o globalizare bazată pe separaţia
dintre lumea naturală şi cea supranturală, aşa cum se întâmplă astăzi, pentru că se pune accentul pe
aspectul economic şi material al globalizării, fără să se ţină seama de aspectul ei spiritual sau
duhovnicesc. Din această cauză, se adânceşte din ce în ce mai mult abisul economic dintre ţările
bogate şi ţările sărace, care sporeşte starea de tensiune şi dezechilibru din întreaga lume. Se
exploatează resursele naturale în mod iresponsabil, pentru profit şi putere, şi se amplifică progresiv
criza ecologică cu caracter planetar, care reprezintă o ameninţare gravă pentru supravieţuirea
generaţiilor viitoare pe pământ. Se favorizează dezvoltarea terorismului, care îndeamnă pe oameni
la răzbunare, ură şi sinucidere pentru rezolvarea problemelor litigioase, în numele religiei, şi se
foloseşte armamentul nuclear ca mijloc de şantaj. Toate acestea constituie tot atâtea obstacole încalea reunificării creaţiei în Hristos.
Biserica Răsăriteană se declară în favoarea unei globalizări care păstrează legătura
indisolubilă dintre aspectul ei economic şi spiritual datorită ordinii universale a creaţiei, care
izvorăşte din Logosul suprem al Tatălui. Această ordine cosmică permite credincioşilor să lupte
împreună cu Hristos atât împotriva forţelor iraţionale care caută să distrugă omul din interiorul lui,
prin patimile care dereglează instinctele naturale ale fiinţei umane, cât şi împotriva forţelor
iraţionale care caută să distrugă omul din exteriorul lui, prin tentaţia pe care bunurile materiale oexercită asupra lui. Pentru combaterea acestor forţe iraţionale şi pentru a veni în întâmpinarea forţei
unificatoare şi iubitoare a lui Hristos, Hristos lucrează pe două căi. Pe de o parte, este vorba de
creştinii care sunt chemaţi să practice o spiritualitate integrală, bazată pe viaţa în Hristos şi pe
urmarea lui Hristos, capabilă să convertească forţele iraţionale în forţe ale reconcilierii, păcii şi
bunei înţelegeri între oameni şi popoare. Pe de altă parte însă, Mântuitorul, în calitate Sa de Logos
66 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 194.
30
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 31/158
Creator care luminează pe orice om care vine în lume, lucrează prin oamenii de bunăvoinţă, pace şi
dreptate din întreaga lume, pentru a învinge obstacolele ce stau în calea recapitulării sau unificării
creaţiei. Cu toate că mintea omului rămâne umbrită de păcat şi mulţi lucrează împotriva voii lui
Dumnezeu, există totuşi oameni care prin înţelepciunea lor contribuie la biruinţa păcii, binelui şi
libertăţii împreună cu creştinii, venind pe căile tainice ale providenţei divine în întâmpinareaaspiraţiilor întregii creaţii de a fi eliberată din robia stricăciunii, pentru a ajunge "la mărirea fiilor lui
Dumnezeu" (Romani 8, 20). Această aspiraţie se explică atât prin faptul că este înscrisă de Logosul
Creator în fiinţa creaţiei, cât şi prin faptul că Hristos, ca Logos Mântuitor, rămâne potenţial forţa
unificatoare a creaţiei.
Desigur, lupta creştinilor şi a oamenilor de bună credinţă din întreaga lume pentru a veni în
întâmpinarea aspiraţiilor de recapitulare şi unificare pe care Dumnezeu le-a înscris în fiinţa creaţiei
se va lovi de împotrivirea forţelor întunericului, din ce în ce mai agresive pe măsură ce lumea se va
apropia de sfârşitul ei, după cum ne-a avertizat Însuşi Mântuitorul Hristos: „Căci mulţi prooroci
mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 12) „şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele
Meu. Dar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui” (Marcu 13, 13). Hristos a coborât la iad şi a
dat deja ucenicilor Săi puterea de a lupta împotriva diavolului. Dar va învinge definitiv puterea
Celui-rău la Parusia Sa, când va veni pe norii cerului ca să învieze pe cei morţi, să judece lumea şi
să supună Tatălui întreaga creaţie, pe care a recapitulat-o în Sine, pentru ca Dumnezeu să fie totul în
toate. Cu forţa unificatoare a iubirii pe care o soarbe din Hristos, Biserica are misiunea de a
contribui prin activitatea credincioşilor ei, prin cooperare şi dialog cu adepţii altor religii sau cuoamenii de bună credinţă de pretutindeni, la depăşirea rupturii dintre aspectul material şi cel
spiritual al globalizării şi să înainteze cu creaţia spre realizarea recapitulării ei depline în Hristos,
după planul divin al Tatălui ceresc, prin puterea iubitoare a Duhului Sfânt.
ÎNSUŞIREA PERSONALĂ A MÂNTUIRII
SAU MÂNTUIREA SUBIECTIVĂ
31
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 32/158
Începând de la Cincizecime Duhul Sfânt este Cel ce stabileşte legătura dintre Hristos şi
credincioşii Săi, care alcătuiesc Biserica, pentru ca aceştia să-şi însuşească în mod personal sau
subiectiv roadele mântuirii obiective înfăptuite de Hristos prin faptele Sale mântuitoare. Duhul
Sfânt aduce şi imprimă în fiinţa credincioşilor harul şi darurile lui Hristos. Sfântul Simeon Noul
Teolog vorbeşte despre o pecete a harului existentă în fiinţa sa prin lucrarea Sfântului Duh:„Hristoase al meu, Care m-ai umplut de Duhul Tău dumnezeiesc, dăruieşte până la sfârşit,
necontenit, în întregime harul Tău robului Tău; nu îl lua de la mine, nu Te întoarce, Ziditorule, nu
mă trece cu vederea o dată ce m-ai pus înaintea feţei Tale şi între robii Tăi m-ai pecetluit cu pecetea
harului Tău”67. Harul este o energie necreată, izvorâtă din fiinţa Treimii mai presus de fire, care se
comunică credincioşilor prin Duhul Sfânt, Capătul lucrării treimice întoarse către lume. Termenul
grecesc de „energeia” se traduce în româneşte prin „lucrare” şi scoate în evidenţă legătura
nedespărţită dintre har şi Duhul Sfânt, fiindcă harul nu este o entitate detaşată de Duhul Sfânt, ci o
energie care ni se comunică prin Duhul Sfânt. Pe lângă faptul că este nedespărţit de Duhul Sfânt,
harul, ca energie, pune în evidenţă şi legătura personală dintre credincioşi şi Duhul Sfânt în Biserică
în vederea însuşirii personale a mântuirii lor în Hristos. Cu alte cuvinte, prin harul Duhului Sfânt se
întemeiază o relaţie personală între Hristos şi Biserică, fiindcă Hristos intervine El Însuşi, prin
Duhul Sfânt şi harul Său, în procesul mântuirii subiective a credincioşilor. De aceea, harul are
totdeauna caracter personal şi fundamentează relaţia dinamică dintre Hristos şi credincioşii Săi în
Duhul Sfânt după voinţa Tatălui.
Omul şi harul Sfântului Duh
Harul Sfântului Duh este necesar omului pentru mântuire din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi, harul este necesar chiar de la începutul procesului de mântuire, fiindcă nimeni nu poate
intra în comuniune cu Dumnezeu fără ajutorul Lui. De aceea, Mântuitorul Însuşi a spus că: „Nimeni
nu poate veni la Mine de nu-1 va trage Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 6, 44). Harul este
mijlocul prin care Dumnezeu coboară la om pentru ca omul să se înalţe la Dumnezeu. Orice
încercare a omului de a se înălţa la Dumnezeu fără coborârea lui Dumnezeu la el este rezultatul uneimândrii autodeificatoare, care sfârşeşte tragic, cu prăbuşirea spirituală şi morală a omului, aşa cum
s-a întâmplat cu Adam şi cum se întâmplă cu toţi cei ce urmează exemplul lui. Apoi, harul este
necesar pe tot parcursul întregului proces de mântuire subiectivă, fiindcă nimeni nu se poate
desăvârşi numai prin faptele sale, fără ajutorul harului dumnezeiesc. Chiar Mântuitorul ne-a spus:
„Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce roade de la sine, dacă nu
67 Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 41, 5, în „Sources Chrétiennes", Ed. du Cerf, Paris, p. 46.
32
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 33/158
rămâne în viţă, tot astfel nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (Ioan 15,4). Numai prin seva spirituală
a harului pe care îl primeşte neîncetat din Hristos, credinciosul este în măsură să se ridice din robia
patimilor sensibile din fiinţa lui, care materializează sufletul, şi să devină fiinţă liberă, după chipul
şi asemănarea Creatorului, capabilă să spiritualizeze propria lui sensibilitate şi sensibilitatea creaţiei
şi să poată vieţui în comuniune cu Dumnezeu. Fără har omul nu poate intra în comuniune cuDumnezeu. Harul este absolut necesar pentru mântuirea subiectivă a omului şi comuniunea lui cu
Dumnezeu în Hristos.
Apoi, trebuie avut în vedere faptul că nici o faptă bună săvârşită de omul natural nu poate
servi ca bază merituoasă pentru câştigarea harului dumnezeiesc. Dumnezeu oferă harul Său în mod
gratuit, datorită operei de răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul Hristos. Acest adevăr este pus în
evidenţă de Apostolul Pavel, care spune că: „Pe noi, cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a
făcut vii împreună cu Hristos..., căci prin har sunteţi mântuiţi. Şi împreună cu El ne-a sculat şi
împreună ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare
covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Căci în har
sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2, 5-
8). Harul pe care Hristos 1-a obţinut pentru noi, prin faptele Lui mântuitoare, se îndreaptă spre noi
ca un dar din partea lui Dumnezeu. Desigur, poate că în om au mai rămas puteri care să-1 ajute să
primească harul din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, harul mântuirii noastre subiective nu
vine de la om, ci constituie darul pe care Dumnezeu ni-1 oferă gratuit, în Iisus Hristos, prin iubirea
Duhului Sfânt, pentru mântuirea noastră personală68. Harul mântuirii subiective este oferit credinciosului de Dumnezeu, în mod gratuit,în Iisus Hristos şi Duhul Sfânt.
Pentru că harul mântuirii noastre subiective, în Hristos Iisus, este un dar care ne vine din partea
iubirii lui Dumnezeu, acesta nu lucrează irezistibil asupra noastră, ci numai cu acordul liber al
omului credincios. Teoria predestinaţiei, care consideră că harul lui Dumnezeu lucrează irezistibil în
om, nu are nimic comun cu libertatea omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Într-adevăr,
Apostolul Pavel vorbeşte despre cei pe care „Dumnezeu i-a cunoscut mai înainte” (Romani 8,20),
dar nu ca şi cum ar susţine predestinaţia. Dacă harul s-ar impune de la sine celor aleşi, n-ar mai fidarul lui Dumnezeu pe care omul trebuie să-1 primească prin consimţământul personal al voinţei lui
(Efeseni 2, 8). Dumnezeu îi cunoaşte într-adevăr pe aleşii Săi, dar îi cunoaşte în funcţie de hotărârea
lor personală de a coopera cu harul pe care l-au primit ca un dar din partea lui Dumnezeu. Textul
biblic care pune în evidenţă acest adevăr în mod clar îl aflăm în Apocalipsă 3, 20: „Iată, Eu stau la
uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu
68 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, op. cit., vol. II, p. 675.
33
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 34/158
Mine.”. Uşa la care bate Mântuitorul nu se deschide din afară, ci din interior, şi aceasta datorită
libertăţii de voinţă a omului. Dumnezeu Se întrupează în Sfânta Fecioară numai cu acordul ei
explicit: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Dumnezeu intră în comuniune numai cu cei care
îl primesc de bună voie în casa sufletului lor. Dacă Dumnezeu n-ar oferi comuniunea tuturor,
înseamnă că oamenii nu sunt egali între ei. Dumnezeu cunoaşte pe aleşii Săi, dar nu îi predetermină, fiindcă harul nu lucrează irezistibil în fiinţa omului.
Mântuirea subiectivă este rezultatul colaborării noastre libere cu harul dumnezeiesc. Această
colaborare devine posibilă datorită faptului că natura umană în esenţa ei nu se opune harului. Este
adevărat că păcatul a alterat natura omului prin patimi iraţionale, dar nu a transformat natura omului
sau a creaţiei într-o realitate autonomă, care să devină opusă harului dumnezeiesc. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că nici harul nu lucrează fără puterile naturale ale omului, dar nici omul nu
poate lucra fără ajutorul şi lucrarea harului. Aşa cum ochiul nu vede cele sensibile fără lumina
soarelui, tot astfel mintea nu poate vedea pe Dumnezeu fără lumina harului 69. Datorită acestui fapt,
harul ca energie necreată şi personală nu rămâne numai exterior naturii – fiindcă nu vine din noi, ci
din Hristos –, ci devine şi interior naturii noastre, în vederea transfigurării ei în Hristos. Firea
naturală nu este închisă în ea însăşi şi opusă harului, ca realitate autonomă, ci dispune de o structură
raţională care permite harului să acţioneze asupra firii pentru îndumnezeirea ei în Hristos prin
colaborarea credinciosului cu harul. De aceea, Sfântul Maxim spune că Duhul Sfânt mişcă raţiunea
naturală din fiecare70. Toate disputele legate de raportul dintre har şi natură au fost provocate de
admiterea autonomiei naturii create faţă de har, din cauza dualismului dintre sensibil şi inteligibil,moştenit din filosofia greacă, care separă harul de natură. Harul are caracter personal şi constituie
manifestarea iubirii lui Dumnezeu cel personal menită să trezească în noi iubirea noastră liberă faţă
de El. Este adevărat că harul precede natura, dar nu ca să ne ducă silnic la iubire, ci ca să solicite
iubirea noastră, pentru a răspunde liber la chemarea lui Dumnezeu71. Prin caracterul ei relaţional,
natura rămâne deschisă harului şi face posibilă cooperarea sinergetică dintre om şi Hristos în
vederea mântuirii subiective.
Sfântul Apostol Pavel spune că darurile Duhului sunt multe, dar Duhul este Unul (ICorinteni 12, 3). Pe de o parte, darurile Duhului sunt felurite, fiindcă unuia i se dă cuvântul
cunoştinţei, iar altuia darurile vindecărilor; unuia i se dă darul facerii de minuni, iar altuia darul
proorociei (I Corinteni 12, 9, 10, 11). Sau cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dintre darurile
69 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia", voi. III, Sibiu, 1948, p. 323.70 Ibidem, p. 48.71 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 318.
34
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 35/158
duhovniceşti unele sunt nevăzute şi se sesizează numai cu credinţa; altele se arată şi prin semne
sensibile, spre încredinţarea celor necredincioşi”72, în dar e implicită nu numai lucrarea Duhului
Sfânt, ci şi un act de împropriere a lui din partea omului. Darul nu e numai o lucrare a Duhului, ci şi
rezultatul colaborării omului cu Duhul. Când un dar sporeşte în mod deosebit devine harismă. Pe de
altă parte însă, Duhul este Unul, iar aceasta ca să le ţină pe toate împreună şi să edifice Biserica caTrup al lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare subliniază că: „Duhul ţine legate între ele mădularele
prin darurile care se intercondiţionează. Toate mădularele înzestrate cu daruri diferite completează
corpul lui Hristos şi ţin unitatea Duhului, iar prin aceasta îşi transmit unii altora bunătăţile acestor
daruri care sunt necesare tuturor, făcându-i să se bucure de toate darurile.”73. În general, toţi
membrii Bisericii care îşi întăresc credinţa prin virtuţi ajung să posede daruri deosebite, prin care se
fac de folos unii altora şi întăresc unitatea Bisericii. Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, fiindcă este
întreg în fiecare parte şi întreg în toate părţile, ca să ne ţină pe toţi în Hristos, şi prin Hristos să fim
ai Tatălui. în Hristos, Duhul Sfânt nu este numai factor de diversitate, ci şi factor de unitate. A
atribui unitatea lui Hristos, şi diversitatea Duhului înseamnă a profesa se¬araţia dintre Hristos şi
Duhul Sfânt74. Legătura indisolubilă dintre Hristos şi Duhul Sfânt afirmă atât identitatea şi
contribuţia specifică a fiecărui credincios în parte în Biserică, cât şi contribuţia tuturor
credincioşilor la edificarea Bisericii ca trup al Domnului, potrivit darurilor primite de la Duhul
Sfânt.
Mântuirea personalăTermenul de mântuire are în Noul Testament mai multe înţelesuri, exprimate în termeni
diferiţi. Iată unii dintre ei: moartea cu Hristos pentru păcat şi arvuna vieţii veşnice cu El (Romani 5,
4-5; 8, 11-12; Coloseni 3, 1); „nimicirea trupului păcatului” şi „eliberarea din robia lui” (Romani 6,
6-7); „viaţa” adevărată în Hristos pentru Dumnezeu (Romani 6, 10; Galateni 2, 20); viaţa „întru
sfinţenie” (Romani 6, 19, 22; Coloseni 1, 22); locuirea lui Hristos şi a Duhului vieţii în cel mântuit
(Romani 8, 9, 10, 11; I Corinteni 3, 17; 6, 19); starea de fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 14, 16, 17,
23; Galateni 4, 7); perspectiva măririi întru Hristos (Romani 8, 18, 21); imprimarea chipului luiHristos în cei mântuiţi, asemănarea cu Fiul lui Dumnezeu (Romani 8, 29; Galateni 5, 24); calitatea
de mădulare ale lui Hristos, făcând parte din trupul Lui (I Corinteni 12, 27); cunoaşterea măririi lui
Dumnezeu în vasul de lut al trupului (II Corinteni 4, 6); făptură nouă în Hristos (II Corinteni 6, 14);
comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul (I Ioan 1,2; I Corinteni 1,9); împărtăşirea Duhului Sfânt (II Corinteni72 Sf. Ioan Gură de Aur, In S. Pentecostem, hom., PG 50, col. 459.73 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 321.74 Ibidem, p. 325.
35
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 36/158
13, 13); participarea la firea dumnezeiască (I Petru 1, 4); apropierea de Tatăl prin Hristos (Efeseni 2,
18); calitatea de casnici ai lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19); a fi pietre în locaşul lui Hristos (Efeseni 2,
21-22; I Petru 2, 5); înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubirea lui Hristos (Efeseni 2,18) sau născuţi a doua
oară, "nu din sămânţă stricăcioasă, ci din Dumnezeu" (I Petru 1,23; I Ioan 3,9)75. Toate înţelesurile
mântuirii personale pun în evidenţă viaţa cea nouă în Hristos ca viaţă interioară prin lucrarea Duhului Sfânt.
Apostolul Pavel vorbeşte încă şi despre mântuirea personală nu numai ca viaţă nouă în Hristos, ci şi
ca dreptate. În acest caz nu este vorba despre dreptatea legalistă a Vechiului Testament, întemeiată
pe o Lege care rămânea exterioară omului, ci pe dreptatea lui Dumnezeu, care devine interioară
credinciosului, tot ca viaţă nouă în Hristos, prin Duhul Său. „Iar dacă Hristos este în voi, trupul e
mort pentru păcate; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din
morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre
muritoare, prin Duhul Său care locuieşte întru voi.” (Romani 8, 10-11). Trupul nostru este mort faţă
de pornirile spre păcat, dar tocmai prin aceasta este viu pentru simţirile curate, prin puterea Duhului
lui Hristos, Cel mort şi înviat, Care locuieşte în noi. Duhul propriu al credinciosului este mişcat de
Duhul dreptăţii lui Dumnezeu, căreia îi dă un sens bogat şi plenar, un sens de viaţă nouă, care îşi are
izvorul în Hristos, Cel ce se află în noi şi ne dă această viaţă prin Duhul Lui, cerând însă şi efortul
nostru. Cel ce a primit harul lui Hristos nu mai trebuie să-şi lase „mădularele roabe ale necurăţiei şi
fărădelegii, ci trebuie să le facă roabe ale dreptăţii, spre sfinţire” (Romani 6,19). Dacă cel ce-şi
normează viaţa printr-o lege duce o existenţă individualistă, raportată la o normă impersonală, acărei împlinire depinde de el însuşi, cel ce are pe Hristos în el, îl are pe Acesta ca normă vie şi ca
izvor de putere, şi de aceea poate trăi o viaţă de comuniune cu Hristos din puterea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel dă dreptăţii de la Dumnezeu un sens bogat, plenar, un sens de viaţă nouă,
care îşi are izvorul în Hristos Cel ce Se află acum în noi şi ne dă această viaţă prin Duhului Lui,
cerând însă şi efortul nostru76. Este adevărat că Hristos S-a făcut dreptate pentru noi, dar nu este
vorba de o dreptate exterioară şi individuală, ci de una interioară şi de comuniune, căci El ne dă
puterea să fim drepţi după asemănarea Lui
77
. Dreptatea adusă de Hristos înseamnă o viaţă nouă interioară, în vederea transfigurării omului în Hristos, nu o simplă îndreptare exterioară.
Dacă teologia ortodoxă ar fi încercat să lămurească mântuirea personală ca dreptate sau
justificare în Hristos, în perspectiva filosofiei antice greceşti, bazată pe disocierea dintre lumea
sensibilă şi cea inteligibilă, ar fi trebuit să conceapă această dreptate ca o justificare atribuită juridic75 Ibidem, p. 331.76 Ibidem, p. 335.77 Ibidem, p. 337.
36
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 37/158
celor care cred în Dumnezeu, sau ca rezultat al unei graţii care împinge omul să dobândească merite
justificatoare. În primul caz, este vorba de o justificare a omului pusă mai mult în legătură cu
Dumnezeu, în cel de al doilea, de o justificare pusă mai mult în legătură cu omul. Dar şi într-un caz
şi în celălalt justificarea face abstracţie de dimensiunea ontologică a dreptăţii lui Dumnezeu, ca
viaţă nouă în Hristos, şi rămâne la nivelul psihologic al voinţei. Dacă dimensiunea ontologică puneîn evidenţă renaşterea duhovnicească a omului spre viaţa nouă în Hristos, dimensiunea psihologică
subliniază rolul voinţei în urmarea lui Hristos de către credincios78. Nu poţi urma lui Hristos cu
adevărat dacă nu te lepezi de propriul tău egoism. Mântuitorul Însuşi a spus că: „Oricine voieşte să
vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Lepădarea
de sine este rezultatul vieţii în Hristos, prin care credinciosul învinge egoismul individualist din
fiinţa lui, cu puterea Duhului lui Hristos, ca să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi semenii. Şi
numai cine face experienţa vieţii de comuniune cu Hristos este vrednic să urmeze lui Hristos şi să
promoveze iubirea şi comuniunea între oameni, într-o lume dominată de Hristos, Care trăieşte în ei,
după cuvântul Apostolului: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Dumnezeu, Cel nestrămutat în bunătate, a coborât prin întrupare la nivelul nostru, a acceptat putinţa
trecerii din treaptă în treaptă cu noi ca să Se urce împreună cu noi spre lumina cea adevărată a
Sfintei Treimi, pentru ca, sorbind din ea, să devenim, prin viaţa noastră de comuniune cu El, sare a
pământului şi lumină a lumii. Dreptatea lui Dumnezeu nu mai este pusă în legătură unilaterală cu
Dumnezeu sau cu omul, ci în Hristos ca Dumnezeu şi om se manifestă ca lepădare de sine, ca să
urmăm lui Hristos şi să-L mărturisim ca lumină spre descoperirea neamurilor.
Treptele mântuirii
Mântuirea personală se realizează prin intermediul a două trepte, una care are în vedere
pregătirea credinciosului în vederea renaşterii lui spirituale în Hristos, iar alta care se referă la
sălăşluirea lui Hristos în credincios. Pregătirea credinciosului în vederea mântuirii personale are
diferite forme. Astfel, pregătirea celor ce s-au botezat la Cincizecime a început prin cuvântul lui
Petru, care a provocat în ei „străpungerea inimii” şi dorinţa de a se mântui prin alipirea la Hristos.78 Ibidem, p.332. Creştinismul apusean a conceput starea de dreptate ca o relaţie de pace exterioară a omului cuDumnezeu, în care Dumnezeu 1-a scutit pe acesta de mânia Lui datorită satisfacerii de către Hristos a onoarei Sale
jignite prin neascultarea omului. Starea de dreptate a omului în Hristos a devenit astfel în scolastică o stare „justificată”a omului, achitat de pedeapsă din partea lui Dumnezeu şi acceptat într-o relaţie de pace cu El în urma actului juridic desatisfacere împlinit de Hristos prin moartea Lui de bunăvoie pentru jignirea adusă de om onoarei lui Dumnezeu.Protestantismul a dus până la ultimele lui consecinţe această concepţie. Dacă în catolicism omul primit, în urma
justificării, în relaţie cu Dumnezeu se bucură, pe baza acestei relaţii, de darul graţiei create, care îl ajută să ducă o viaţămai lipsită de păcat, pentru protestantism justificarea nu are nici o consecinţă în viaţa omului. El se ştie justificat, adicăiertat, pentru ispăşirea suportată de Hristos în locul lui, rămânând în fiinţa sa mai departe aşa cum a fost, adică un
păcătos netransformat.
37
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 38/158
Pregătirea lui Saul a fost provocată de arătarea nemijlocită a lui Hristos pe drumul Damascului, iar
Apostolii au fost pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt de Mântuitorul Însuşi, într-un răstimp de
trei ani79. În general însă, sufletul credinciosului este mişcat de har în ambianţa ce iradiază din
Biserică. Hristos lucrează înainte de Botez asupra lui prin cuvântul unui credincios care-L are pe
Duhul Sfânt în sine şi care face parte din Biserică. Această lucrare nu este numai o lucrare princuvânt, ci şi prin convingerea celui ce vorbeşte, prin viaţa sa închinată lui Hristos. Desigur, înainte
de renaşterea credinciosului, harul lucrează din afara sufletului asupra lui, iar prin renaştere se
sălăşluieşte în el. Dimpotrivă, Satana lucrează până la Botez înlăuntrul sufletului, iar din acel
moment lucrează din afara lui. Dar cuvântul de chemare la Hristos, ca să pregătească pe cel ce vrea
să se unească cu El, trebuie să pornească din plinătatea Bisericii, în care se trăieşte moartea cu
Hristos şi arvuna învierii Lui80. Ca urmare, pregătirea omului în vederea Botezului se face pe lângă
Biserică, sub puterea lui Hristos, care iradiază din ea, şi este o pregătire a intrării omului în Biserică.
Sălăşluirea lui Hristos în credincios se produce prin Taina Botezului, ca intrare a omului în Biserică.
Botezul constă în desfiinţarea păcatului strămoşesc şi a celorlalte păcate săvârşite din puterea
păcatului strămoşesc, dar şi în sălăşluirea lui Hristos sau a harului Lui în fiinţa credinciosului, ca
început al vieţii noi. Duhul lui Hristos S-a introdus intim în subiectul uman cu lucrarea Lui, încât
acesta simte o pornire către unirea cu Hristos şi către faptele iubirii ce rezultă din ea. Începe astfel o
viaţă nouă în om, o viaţă orientată spre ferirea de păcate şi spre săvârşirea voii lui Hristos, în relaţie
de comuniune reciprocă81. Pornind de la faptul că harul este Însăşi Persoana lui Hristos, Diadoh al
Foticeii spune că: „La început harul îşi ascunde prezenţa în cei botezaţi, aşteptând hotărâreasufletului, ca atunci când omul se va întoarce cu tărie spre Domnul să-şi arate printr-o negrăită
simţire prezenţa sa în inima lui. Deci, dacă omul începe să sporească în păzirea poruncilor şi să
roage neîncetat pe Domnul Iisus, focul Sfântului Har se va revărsa şi peste simţurile mai din afară
ale inimii, arzând cu totul neghina păcatului.”82. Acest foc al harului este mijlocul prin care Hristos
purifică fiinţa noastră de egoism, datorită morţii şi învierii tainice cu El, şi ne deschide către iubirea
faţă de Dumnezeu şi semeni. Prin moartea şi învierea noastră tainică cu El, care ne purifică de
egoismul nostru, sporim în dragostea lui Hristos pe două căi. Astfel, Sfântul Maxim spune că:„Scriptura nu înlătură nimic din cele date nouă de Dumnezeu spre folosire, dar pedepseşte lipsa de
măsură şi judecată”83. Aceasta este calea poruncilor, deschisă tuturor creştinilor. În schimb, există şi
79 Ibidem, p. 349.80 Ibidem, p. 349.81 Ibidem, p. 349.82 Didaoh al Foticeii, Capete despre Botez, IV, 66, în „Filocalia", vol. I, Sibiu, 1948, p. 281.83 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în „Filocalia", vol. II, Sibiu, 1948, p. 109-110.
38
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 39/158
calea „sfaturilor evanghelice”, care nu trebuie să ne umple de mândrie înaintea lui Dumnezeu, căci
ele umplu nişte goluri în împlinirea poruncilor. Cel ce-şi descoperă această chemare, cum este
monahul, trebuie să o ia în serios, fără să socotească însă că face mai mult decât era dator să facă84.
Toţi creştinii pot câştiga unii de la alţii, contribuind astfel la îmbogăţirea reciprocă a tuturor, iar în
acelaşi timp şi la zidirea Trupului lui Hristos, care este Biserica. Prin Sfântul Botez, Hristos Se sălăşluieşte în noi, pentru ca prin împlinirea poruncilor sau prin sfaturile evanghelice să ne ridice
la viaţa de comuniune cu Sfânta Treime şi cu credincioşii, spre edificarea Bisericii ca trup al Său.
Credinţa şi faptele bune
Încă din primele secole ale creştinismului au apărut două tendinţe în legătură cu însuşirea
personală a mântuirii. Una dintre ele, cunoscută sub numele de pelagianism, punea mai mult preţ pe
faptele credinciosului decât pe credinţa sa, în însuşirea mântuirii, considerând chiar că omul face
începutul mântuirii lui subiective. Pe această cale se subestimau credinţa şi lucrarea lui Dumnezeu.
Cealaltă tendinţă, cunoscută sub numele de augustinism, considera că credinţa este atât de
importantă pentru mântuirea subiectivă a credinciosului, încât faptele nu mai contează. Datorită
acestui fapt se excludeau faptele şi lucrarea omului în cadrul subiectiv al mântuirii. Ambele tendinţe
sunt însă rezultatul separaţiei dintre trup şi suflet provocată de dualismul dintre sensibil şi inteligibil
propriu filosofiei greceşti antice. Datorită acestui dualism teologia a fost obligată să oscileze între
dispreţul faţă de trup, în sens platonic, şi încrederea exagerată în calităţile omului, în sens aristotelic.
Pe această cale s-a ajuns la o justificare care făcea abstracţie de trup şi de faptele bune, lăsând totul pe seama credinţei şi a lucrării lui Dumnezeu, în sens de predestinaţie, şi la o justificare care
valorizează trupul şi faptele bune ale omului în detrimentul lucrării lui Dumnezeu85. Una nu ţinea
seama de faptul că credinţa fără fapte este moartă, iar alta pierdea din vedere că faptele fără credinţă
nu au valoare soteriologică. Atât accentul pus pe credinţă în detrimentul faptelor, cât şi accentul pus
pe fapte în detrimentul credinţei sunt rezultatul unei concepţii individualiste care denotă prea multă
încredere în om şi nu vrea să ştie de iubire şi de comuniune. Conflictul dintre credinţă şi fapte cât
priveşte însuşirea personală a mântuirii a fost provocat de o concepţie individualistă, care s-a sprijinit mai mult pe fllosofia antică decât pe Revelaţia divină.
Teologia ortodoxă consideră, în virtutea chipului lui Dumnezeu din om, care ţine împreună
trupul cu sufletul şi le implică reciproc, unul pe altul, că atât credinţa, cât şi faptele bune contribuie
la desăvârşirea credinciosului prin puterea pe care acesta o primeşte de la Hristos. Sfântul Maxim
84 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 364.85 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, col. 1081 A.
39
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 40/158
Mărturisitorul spune că sporim în apropierea noastră treptată de Dumnezeu prin faptele pe care le
săvârşim din iubire şi credinţă faţă de Hristos, în El. „Tot omul care se împărtăşeşte prin deprindere
de o virtute se împărtăşeşte neîndoielnic de Dumnezeu, Fiinţa virtuţilor”. Ţinând seama de creşterea
noastră treptată spre răspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitată, Dumnezeu nu ne arată de la
început toată această iubire, ci ne-o împărtăşeşte în etape, coborând El Însuşi la nivelul nostrutemporal şi făcând cu noi drumul spre arătarea nelimitată a iubirii Lui şi spre răspunsul nostru dat
Sfintei Treimi86. Cel ce prin faptele statornice de diferite feluri imprimă în sine diferitele virtuţi
imprimă prin acestea înseşi trăsăturile chipului lui Hristos, sau dă forţă umană în persoana sa
însuşirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Pe faţa lui străvezie se vede în mod vădit lumina
feţei lui Hristos, care ne ridică treptat, prin credinţă şi fapte, la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi
semenii noştri în Biserică87. Datorită legăturii indisolubile dintre trup şi suflet, credinţa şi faptele
bune constituie mijlocul prin care Hristos Se imprimă şi desăvârşeşte fiinţa noastră pentru a ne
ridica la viaţa de comuniune veşnică cu Sfânta Treime prin Biserică.
În concluzie, putem spune că lucrarea personală a lui Hristos, în procesul mântuirii
subiective a creştinului, depăşeşte opoziţia artificială dintre suflet şi trup sau dintre credinţă şi fapte
bune şi pune în evidenţă caracterul sinergetic al mântuirii noastre personale, bazat pe împreună
lucrarea omului cu Hristos, în Duhul Sfânt şi Biserică, în vederea renaşterii şi desăvârşirii lui
spirituale şi morale. Despre sinergie se poate vorbi numai acolo unde Hristos Însuşi este prezent în
viaţa personală a credinciosului şi lucrează cu el pentru a-1 ridica la comuniunea de viaţă veşnică cu
Sfânta Treime, în procesul desăvârşirii lui spirituale şi morale, care începe aici şi se desăvârşeştedincolo, la Parusia Domnului. Dar fie că este vorba de separaţia dintre trup şi suflet sau dintre
credinţă şi fapte bune, fie că este vorba de lucrarea personală a Mântuitorului Hristos în procesul
mântuirii subiective şi de caracterul sinergetic al acestui proces, toate acestea nu mai constituie
dileme pentru teologia ortodoxă, fiindcă Biserica răsăriteană a aşezat la baza edificiului ei Logosul
etern, Care ţine împreună lumea naturală cu cea supranaturală, lumea sensibilă cu cea inteligibilă,
sau lumea văzută cu cea nevăzută, prin ordinea raţională a creaţiei, care vine din El şi se întoarce
la El, după bunăvoinţa Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt.86 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 369. „Concepţia apuseană despre obţinerea mântuirii pe seama noastră într-un mod juridic face de prisos faptele noastre (protestantism), sau le consideră ca un adaos la echivalentul juridic achitatde Hristos pentru păcatele noastre (catolicism). Nici într-un caz, nici într-altul nu se înmoaie şi nu se deschide inima
pentru Hristos din Hristos şi pentru oameni din Hristos. Şi aceasta este mântuirea noastră pe care o urmăreşte Hristos prin faptul că S-a făcut om, să ne scoată din rigiditatea egoismului păcătos. Nici unul, nici altul nu văd mântuirea adusăde Hristos ca bază a unei refaceri reale a omului în comuniunea cu Dumnezeu. Numai faptele izvorâte din iubire, alcărui izvor în noi este iubirea lui Hristos, au un rost în mântuirea noastră”. „Creştinismul răsăritean este marea taină acomu¬niunii personale pe care creştinismul occidental n-a înţeles-o. Este marea taină a creşterii persoanei din viaţa altei
persoane şi în ultimă analiză din viaţa Persoanei Lui Hristos, plină de infinitate dumnezeiască”.87 Ibidem, p. 373.
40
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 41/158
41
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 42/158
CINSTIREA SFINŢILOR
I.
NOŢIUNEA DE SFINŢENIE ŞI FORMELE DE EXPRIMARE
ALE CINSTIRII SFINŢILOR
1. Sfânt şi sfinţenie
Cultul sfinţilor se întemeiază, în Ortodoxie, pe două adevăruri de credinţă: a) pe credinţa că
omul primind Tainele Bisericii, primeşte harul ca energie necreată a lui Dumnezeu prin care el
poate să înainteze într-o viaţă curăţită de patimi şi împodobită cu virtuţi şi b) pe credinţa că moartea
fizică este doar trecerea de la viaţa temporară la viaţa eternă pentru sfinţi, la fericire veşnică,
pătimind, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, îndumnezeirea cea după har.
Catolicismul a păstrat din tradiţia creştinismului primar cultul sfinţilor, dar teologia
scolastică de mai târziu privind caracterul creat al graţiei divine, a privat pe omul credincios de o
prezenţă reală şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu în el şi prin aceasta sfinţenia a fost redusă la o
categorie aproape pur etică, închisă în limitele creatului, fie el natural sau supranatural.
Reforma, cu Bisericile şi comunităţile odrăslite din ea, a pierdut categoria sfinţeniei, atât
prin concepţia despre ruinarea totală şi de nevindecat a naturii omeneşti prin căderea în păcat a luiAdam, cât şi prin apariţia în unele din şcolile ei teologice şi aproape în toate Bisericile şi
comunităţile protestante a teoriei că sufletul piere la moarte odată cu trupul sau intră într-un somn,
omul credincios urmând a fi creat din nou la sfârşitul veacului acestuia.
Cele două adevăruri de credinţă, pe care stă în Ortodoxie, cultul sfinţilor, au o temeinică
bază evanghelică sau apostolică, cum nu au în spiritualitatea occidentală, catolică şi protestantă,
care a diluat categoria sfinţeniei sau a părăsit-o cu totul. Tradiţia Bisericii primare despre credinţa în
sfinţenie şi despre cultul sfinţilor, întemeiată pe datele Sfintei Scripturi şi ale Tradiţiei apostolice, s-
a continuat şi dezvoltat în Biserica Ortodoxă (Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfinţenia în Ortodoxie, în
«Ortodoxia», XXXII (1980), nr. l, p. 33).
Dar ce este sfinţenia şi ce înseamnă «sfânt»? Însuşirea de «sfânt» (¤gioj) este atribuită în
primul rând lui Dumnezeu; sfinţenia este proprie numai lui Dumnezeu: «Sfânt este numele Său»
zice proorocul Isaia (57, 15). Iar dacă fiecare persoană a Sfintei Treimi este sfântă, zice Sfântul
Chiril al Alexandriei, Duhul Sfânt este calitatea sfinţeniei divine; de asemenea, după Sfântul Vasile
42
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 43/158
cel Mare «sfinţenia este elementul esenţial al naturii Sale»; Duhul Sfânt este Sfinţenia ipostaziată
(Paul Evdokimov, La sainteté dans la Tradition de l'Eglise Orthodoxe, în «Contacts», XXIII, année
(1971), no. 73–74, p. 121).
Prin noţiunea de sfânt se indică distanţa incomensurabilă dintre Dumnezeu şi creatură.
Dumnezeu este infinit superior tuturor celor pământeşti, vremelnice şi imperfecte. Distanţa aceastaincomensurabilă este şi de natură ontologică, adică Dumnezeu este Însuşi Binele absolut, în faţa
căruia cele pământeşti sunt imperfecte şi relative. În Dumnezeu, imperfecţiunea şi cu atât mai mult
păcatul şi răul nu pot avea loc; El este lumina pură neajunsă. Şi fiindcă fiinţa lui Dumnezeu este
identică cu Binele şi voinţa Lui este identică cu Binele, Dumnezeu este Sfântul prin excelenţă.
Dumnezeu este plenitudinea Binelui. De aceea, în Vechiul Testament, Dumnezeu este «Sfântul» sau
«Sfântul lui Israel», cel «de trei ori sfânt» (Isaia 6, 3, 40, 25; Osea 12, 1; Ps. 98, 10; Pilde 9, 10);
este numele lui Dumnezeu (Mitropolitul Nicolae Mladin, Sfinţii în viaţa morală ortodoxă , în «Studii
de teologie morală», Sibiu, 1969, p. 312–313).
În Noul Testament, sfinţenia divină se arată în Sfânta Treime, adică în fiecare persoană
divină. Astfel Dumnezeu Tatăl este «Sfântul». El este desăvârşit (Matei 5, 48; Ioan 17, 11; I Petru 1,
15 şi urm.), Mântuitorul Hristos este vestit de Arhanghelul Gavriil ca «Sfântul care Se va naşte din
Sfânta Fecioară Maria» (Luca 1, 35) pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi pentru că zămislirea Lui ca
om şi întruparea are loc prin coborîrea Duhului Sfânt şi prin umbrirea puterii Celui Prea Înalt (Luca
1, 35). El este şi sfântul prin excelenţă nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om (Fapte 3, 14; Marcu 1,
24). Deşi S-a făcut om asemenea nouă întru toate, El n-a avut păcat (Ioan 8, 46; Evr. 4, 15). El estearhiereul cel adevărat, «sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus
decât cerurile» (Evr. 7, 26; 9, 11–15, 26–28). El este «Cel sfânt şi drept» nu numai ca Dumnezeu, ci
şi ca om, întrucât este Dumnezeu-Omul Fiul lui Dumnezeu Întrupat; Iisus Hristos este «Sfântul» în
care se sfinţesc toate (Evr. 10, 10–14). El făgăduieşte trimiterea Duhului Sfânt în lume la apostoli
(Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 13) şi după Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri revarsă bogăţia harului
Duhului Sfânt peste ei (Ioan 20, 21–23; Luca 24, 49; Fapte 2, 1–3). Pentru că Duhului îi este
fiinţială sfinţenia şi pentru că în Duhul Sfânt ni se împărtăşeşte ea, El este numit consecvent DuhulSfînt. Căci de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt se revarsă harul dumnezeiesc asupra omului
(Mitropolitul Nicolae Mladin, op. cit., p. 313).
Deşi atributul de «sfânt», propriu în sens absolut lui Dumnezeu, indică o distanţă
incomensurabilă între Dumnezeu şi creatură, adică între Dumnezeu şi om, sfinţenia lui Dumnezeu,
care este o calitate proprie a lui Dumnezeu cel în Treime, se manifestă în lume şi devine o calitate
participată a fiinţelor umane. În primul său aspect, adică de însuşire proprie a lui Dumnezeu, ea este
43
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 44/158
cu totul apofatică, indefinibilă. În al doilea aspect, ca însuşire participată a omului, ea este sesizată,
dar într-un mod greu de definit raţional, adică într-un mod apofatic-catafatic. Participarea ei de către
om îşi are sursa în Hristos Însuşi, Care, ca om, S-a sfinţit pentru noi, El fiind sfinţenia prin
excelenţă: «Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.» (Ioan 17,
19). Hristos ne atrage în sfinţenia Lui şi ne sfinţeşte şi îndumnezeieşte prin lucrarea Duhului Sfântîn Biserică, pe care ne-o împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi ne umple de daruri dumnezeieşti prin
Tainele şi ierurgiile Bisericii.
Se susţine uneori astăzi că noi nu ne putem împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu, iar în
timpul din urmă această opinie s-a dezvoltat în teoria secularismului, conform căreia creştinismul a
desfiinţat sacrul ca o calitate a unor persoane, obiecte speciale şi locuri, «a profanizat» totul.
Realitatea este însă alta: întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu a desfiinţat într-un anume sens
graniţa dintre sacru şi profan, întrucât a dat posibilitatea tuturor să devină sfinţi. De aici şi îndemnul
Mântuitorului: «Fiţi deci voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!» (Matei,
5, 48). Într-un grad, şi Vechiul Testament desfiinţase graniţa dintre sacru şi profan, fără ca aceasta
să însemne profanizarea universală şi deschiderea posibilităţii tuturor spre sfinţire. Astfel, poporul
Israel era sfinţit lui Dumnezeu şi chemat la sfinţenie: «Vorbeşte la toată obştea fiilor lui Israel şi le
zi: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt» (Lev. 19, 2; 11, 44). Sfântul Apostol
Pavel numeşte pe toţi creştinii sfinţi, iar Sfântul Apostol Petru spune că aceştia sunt un «neam sfânt
agonisit de Dumnezeu» (I Petru 2, 9). Căci toţi avem acces la sfinţenie prin Hristos, întrucât ne
putem uni cu Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt, odată ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-afăcut om. A nega putinţa accesului tuturor la sfinţenie înseamnă a nega că Fiul lui Dumnezeu,
făcându-Se om, Şi-a păstrat dumnezeirea activă în umanitatea asumată şi că Se uneşte cu noi în
această calitate, de Dumnezeu întrupat. Toţi avem acces la sfinţenie, pentru că Dumnezeu, subiectul
divin de puritate absolută, S-a făcut subiectul uman de culminantă puritate, sensibilitate şi
comunicabilitate, ajutându-ne şi pe noi ca, în această comunicare a Sa cu noi, să descoperim
sensibilitatea noastră subiectivă (Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. 1, p.
260–261).Dar ce implică sfinţenia realizată de creştin în calitatea lui de mădular al Trupului lui
Hristos, Biserica?
a. Ea implică sălăşluirea lui Hristos sau a Duhului Sfânt, respectiv a puterii şi lucrării
dumnezeieşti necreate în cei ce se alipesc cu credinţă de Hristos, împlinind poruncile Lui.
Mântuitorul Hristos spune : «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi vom face locaş la el.» (Ioan 14, 23). Şi precizînd că sălăşluirea nevăzută sau
44
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 45/158
duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc după ce Se va înălţa la ceruri, spune: «Încă puţin
timp şi lumea nu Mă va mai vedea, voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În
ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.» (Ioan 14, 19–20).
Vederea lui Hristos de către cel care îl are sălăşluit în el înseamnă viaţă pentru acela şi împreună cu
Acela. Iar aceasta este nu numai cunoaştere teoretică sau deductivă, ci şi experienţă a prezenţei vii şilucrătoare a lui Hristos din partea celui care Îl are pe Hristos în el însuşi (Pr. Prof. D. Stăniloae,
Sfinţenia în Ortodoxie, p. 33–34).
Prezenţa lucrătoare şi de viaţă făcătoare a lui Hristos în cei care se alipesc de El este şi o
prezenţă reciprocă prin iubire activă, căci poruncile Lui cerute să fie împlinite drept condiţie a
petrecerii Lui în ei şi a lor în El sunt poruncile iubirii lui Dumnezeu şi ale iubirii lor între ei.
Cei ce se iubesc îşi sunt interiori unul altuia şi cresc în această interioritate pe măsura
creşterii reciproce în iubire. Dar interioritatea prin iubire nu-i anulează ca persoane şi nici nu-i
confundă, ci îi afirmă reciproc. În relaţia cu Hristos, prin sălăşluirea Lui în ei, cei ce se alipesc de
Hristos rămân mereu mlădiţe în butucul viţei, dar care aduc roadă multă, sporind, deci, în
desăvârşire, în sfinţenie (Ioan 15, 5).
Roadele mlădiţelor, petrecând în viţă, prin lucrarea Duhului Sfânt sunt: «dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, înfrânarea» (Gal. 5, 22–23). Acestea reprezintă
pe omul restaurat şi înnoit, potenţat continuu, şi, în acelaşi timp, pe omul adevărat, readus la
frumuseţea lui autentică din starea de învârtoşare şi opacitate faţă de Dumnezeu la care l-a adus
păcatul.Starea de realizare autentică, prin puterea activă a lui Hristos sau a Duhului Lui, putere care
atestă sălăşluirea lui Hristos în om şi a omului în Hristos, prin iubire este sfinţenia. Astfel înţeleasă,
sfinţenia cuprinde în sine şi categoria eticului, dar nu un etic care se realizează numai prin puterile
omeneşti, ci prin aceste puteri întărite şi înălţate prin puterea lui Hristos sau a Duhului Lui.
Sfinţenia este opusă păcatului care înseamnă nu numai absenţa eforturilor omului pe linia binelui, ci
şi ieşirea acestuia din comuniunea cu Hristos, lucrător prin Duhul Lui. Sfinţenia este prezenţa
roditoare şi rodită a Duhului lui Hristos în om, care este, în acelaşi timp, şi prezenţa anticipată avieţii veşnice în el.
b. Sfinţenia este unire între curăţie şi lucrarea dumnezeiască în om, arătată de Sfântul
Apostol Pavel în cuvintele: «Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că ne-am
purtat în lume şi mai ales la voi, în sfinţenie şi curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească,
ci în harul lui Dumnezeu.» (II Cor. 1, 12). Experierea sfinţeniei este experierea unei curăţii şi a unei
prezenţe unite într-un întreg.
45
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 46/158
Unirea dintre puritate şi lucrarea dumnezeiască ce constituie sfinţenia, face posibilă
actualizarea şi descoperirea tot mai mare a chipului lui Dumnezeu în om care devine tot mai
transparent faţă de Dumnezeu şi tot mai deschis tainei fratelui. Astfel, sfinţii sunt tot mai sensibili la
prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în ei, şi disponibili pentru o iubire eficientă slujitoare a semenilor
lor, aflaţi încă pe cale în drum spre patria cea cerească. Din sfânt iradiază o imperturbabilă linişte şi pace, ca unul ce are în el pe Hristos lucrător, dar, în acelaşi timp, şi o participare până la lacrimi la
durerea celorlalţi. El se odihneşte în stabilitatea iubitoare şi suferitoare a lui Dumnezeu cel Întrupat,
fiind întreg străbătut şi imprimat de prezenţa lui Dumnezeu. Dar eternitatea neclintirii lui în iubirea
de Dumnezeu şi de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor, după cum nici Hristos
nu încetează a aduce jertfa Sa pentru ei în Euharistie şi după cum nici îngerii nu încetează de a fi
continuu în slujba oamenilor în vederea mântuirii. Sfinţenia este stabilitate neclintită în comuniunea
cu Dumnezeu şi mişcare spre oameni pentru a-i ajuta în drumul lor spre desăvârşirea eshatologică
(Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. I, p. 271).
c. Sfinţenia omului, şi sfântul, este o participare la sfinţenia, sau la puritatea plină de taină,
prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, la însăşi viaţa lui Dumnezeu care se face simţită
în trăirea aceleiaşi taine şi infinităţi. Această participare este simultană cu uitarea plăcerilor
trecătoare şi inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei care se angajează cu toată
fiinţa lor pe calea unei vieţi de sfinţenie. Celor care nu se angajează de bună voie şi cu toată fiinţa
lor pe această cale, Dumnezeu le trimite mustrări şi încercări, care să le întărească duhul spre a
stăpâni asupra trupului lor, ca să nu moară pentru Dumnezeu şi cu sufletul odată cu moartea trupului(Idem, Sfinţenia în Ortodoxie, p. 35).
Sfinţirea şi sfinţenia nu exclud, ci, dimpotrivă, implică şi efortul personal de curăţie. Duhul
Sfânt coborându-Se peste apostoli la Cincizecime i-a sfinţit, în mod culminant, imediat. Dar
păstrarea sfinţeniei nu s-a făcut fără efortul lor de curăţie şi de întărire în credinţă. Şi aceasta s-a
făcut de către ei în prealabil, dar nu fără ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atât mai eficient
cu cât acesta le venea în mod nemijlocit de la Fiul lui Dumnezeu Întrupat lângă care au petrecut
peste trei ani şi pe care L-au văzut nu numai răstignit, ci şi înviat.Starea lor de sfinţire culminantă s-a arătat nu numai ca putere de convingere unită cu
cuvântul lor propovăduitor care făcea ca Duhul Sfânt să vină peste toţi care ascultau acest cuvânt
(Fapte 10, 44), ci şi în fapte de vindecări minunate şi în alte semne. «Şi tot sufletul era cuprins de
teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli şi mare frică îi stăpânea pe
toţi.» (Fapte 2, 43). Cu această putere de sus care era în el a vindecat Sfântul Apostol Petru pe
ologul de la Poarta Frumoasă a templului (Fapte 3, 7); cu această putere a vindecat pe bătrânul
46
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 47/158
paralitic Enea din Lida şi a înviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Această putere care era în
apostoli i-a scos în chip minunat din închisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel şi pe Sila,
din închisoarea din Filipi (Fapte 16, 28) (Ibidem, p. 37). Deci, sfinţenia înseamnă putere
dumnezeiască lucrătoare în sfinţi. Faptul acesta s-a verificat prin sfinţii care au apărut în toate
generaţiile, de-a lungul istoriei Bisericii, dintre credincioşii care au asociat la harul dumnezeiesc primit prin Tainele Bisericii, eforturile lor pentru o viaţă fără patimi, arătată într-o suită de virtuţi
odrăslite din virtuţile teologice.
d. Sfinţenia este dominaţia spiritului asupra materiei, triumful virtuţii asupra patimilor şi
continua creştere în Hristos «până la statura bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos»
(Efes. 4, 13). Astfel, «sfântul este în general omul care s-a eliberat de toate patimile: de lăcomia de
avere, de mâncare, de voluptate, de comoditatea trupească, de orice fel de răutate, de mânie şi de
mândrie, de pizmă şi duşmănie, omul care a ajuns la o stare de desăvârşită înfrânare, răbdare,
smerenie, iubire, la o stare de permanentă vedere înţelegătoare a lui Dumnezeu şi de convorbire cu
El în rugăciune. În el s-a acumulat o uriaşă forţă de respingere a oricărei ispite spre lăcomie şi
interes egoist, de ţinere la sine, o uriaşă forţă a uitării de sine, a bunătăţii, a smereniei. El a topit în
sine orice frică de moarte, de nesiguranţă ce întreţine în om toate formele şi grijile de asigurare prin
bunuri, prin apărarea intereselor proprii, toate formele grijii de sine. Iar această forţă reprezintă o
întărire dumnezeiască a spiritului şi prin el a trupului, un fel de ciment care încheagă şi consolidează
nisipul firii omeneşti, pornită spre împrăştiere şi plină de frica împrăştierii ( Ibidem, p. 38). Sfântul
este creştinul unificat în sine prin forţa iubirii lui Dumnezeu şi lucrarea harului dumnezeiesc.Caracteristica dominantă a vieţii sfântului este să facă totul pentru alţii, dăruindu-se altora,
să facă lucruri mai presus de cele obişnuite, cu conştiinţa că nu le face cu puterea sa, ci din puterea
supremă dumnezeiască, şi să nu pretindă nimic pentru sine, să se considere totdeauna că unul care a
făcut mai puţin decât toţi şi mai puţin decât era dator să facă ( Ibidem, p. 39). Dar toate acestea sunt
lucrarea şi expresiile iubirii, atotcuprinzătoare pe care numai sfinţii o pot manifesta în această
amplitudine, cu ajutorul harului dumnezeiesc prezent şi lucrător în sfinţi.
e. După moarte, sfinţii continuă să trăiască în Hristos, dar pe un plan superior. Căci nu pot sănu trăiască în Hristos şi lângă Hristos toţi cei ce L-au iubit şi L-au dorit cu atâta ardoare cât au trăit
pe pământ. În Apocalipsă se spune că aşa cum Mielul cel jertfit pentru păcatele lumii continuă să
existe lângă tronul Celui Prea Înalt, tot aşa continuă să existe şi toţi cei care au murit pentru
mărturia dată pentru El înaintea Lui (Apoc 7, 9).
Sfânta Scriptură vorbeşte despre cinstirea de după moarte a sfinţilor şi despre continuarea lor
în existenţă dincolo de mormânt. Astfel, Sfântul Apostol Pavel înalţă un adevărat imn de slavă celor
47
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 48/158
care, fiind în viaţă, înainte de el, cu puterea lui Dumnezeu, dar şi cu efortul lor, au biruit slăbiciunile
omeneşti, iar acum stau în jurul lui Hristos, dar şi în jurul nostru ca un nor de martori şi ca duhurile
drepţilor. Iar după ce-i pomeneşte pe toţi, pe unii cu numele, pe alţii cu numele după faptele lor
caracteristice, spune şi scopul pentru care făcea aceasta: ca să le urmăm pilda şi să-i cinstim. Iar
aceasta pentru că aşa cum Hristos este ieri şi astăzi Acelaşi, deci viu şi în comuniune cu noi,mădularele trupului Său, Biserica, şi ei, sfinţii, sunt încă vii în El.
Prin credinţă, spune Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, «au biruit împăraţii, au
făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat
de ascuţişul săbiei, s-au umplut de putere, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors
taberele vrăjmaşilor pe fugă. Prin ei multe femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Unii au fost chinuiţi
neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună învierea. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar
lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre, au fost la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit
ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi... De
aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce
grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.» (Evr. 11, 33–37; 12,
1).
Şi continuând, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cititori să le urmeze pilda, cu atât mai
mult cu cât ei n-au cunoscut pe Dumnezeu numai din fulgere, trâmbiţe şi ascuns în întunericul de pe
Sinai, ci îl au aproape de ei, făcut om. Curăţiţi-vă, spune el în esenţă, că nu v-aţi apropiat numai de
muntele Sinai, acoperit în întuneric, «ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeuluicelui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri... şi de duhurile drepţilor celor
desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine
decât cel al lui Abel.» (Evr. 12, 22–24).
Apoi îi îndeamnă direct să-i pomenească şi să le urmeze pilda vieţii lor, adică să-i
cinstească: «Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri (mai mari în credinţă, nu numai în ierarhie, n.n.)
care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le
urmaţi credinţa. Iisus Hristos, ieri şi astăzi, şi în veci Acelaşi.» (Evr. 13, 7–8). Deci, Hristos este viuîn veci şi prin El şi sfinţii.
Apocalipsa dă mărturie despre prelungirea vieţii sfinţilor mucenici şi după moarte: «Şi când
a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvîntul lui
Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne
sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe
pământ?» (Apoc. 6, 9–10). Strigătul sfinţilor martiri este de fapt o extindere a strigătului sângelui
48
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 49/158
lui Abel. De fapt, nu sfinţii ca persoane desăvârşite în Hristos cer răzbunare pentru sângele lor
vărsat, ci sângele acela ca realitate obiectivă, mai exact fapta rea a ucigaşilor, pe care acest sânge o
atestă, se cere pedepsită. Vechiul Testament vorbeşte adesea despre pedepsirea celor care varsă
sânge nevinovat (Pilde 6, 17).
Sfinţii sunt prezentaţi de Apocalipsă ca având dincolo un veşmânt alb: «Şi fiecăruia dintre ei li s-adat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini
numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.» (Apoc. 6,
11). Pedeapsa întreagă o vor primi toţi la judecata din urmă.
Haina albă de care vorbeşte Apocalipsa şi cu care sunt îmbrăcaţi sfinţii este curăţia lor. Căci
cel ce se dăruieşte total lui Hristos, fiind în stare să-şi dea şi viaţa drept mărturie pentru El, este total
curăţit de păcatul care constă în alipirea de lume şi de sinea proprie. Dar haina albă, sau puterea de a
se dărui total lui Hristos, o are sfântul tot de la Hristos care viază în el, cum o mărturiseşte Sfântul
Apostol Pavel: «Şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o
trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.» (Gal.
2, 20).
Apocalipsa vorbeşte despre mulţimea fără număr de sfinţi care stau în faţa lui Hristos, în
haine albe, când va veni să judece lumea: «După aceasta m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care
nimeni nu putea s-o numere din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea
tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Şi
mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron şide la Mielul... Iar unul dintre bătrâni a deschis gura şi mi-a zis: ...Aceştia sunt cei ce vin din
strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru
aceea sunt înaintea tronului şi slujesc lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, şi Cel ce şade pe tron înălţa-va
cortul Lui, asupra lor. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele
peste ei, şi nici o arşiţă; căci Mielul care stă în mijlocul tronului îi va paşte pe ei şi-i va duce la
izvorul apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.» (Apoc. 7, 9–10, 13–17).
Cel ce vieţuieşte în Hristos pe pământ va vieţui şi mai deplin în Hristos şi după moarte, Elfiind Acelaşi ieri şi astăzi şi mâine. Aceasta ne-o spune în mod clar Sfântul Apostol Pavel: «Hristos
va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; căci mie a vieţui este Hristos şi a muri,
câştig» (Filip. 1, 20–21). Deşi are în el aici pe pământ pe Hristos şi îl cunoaşte şi simte pe Hristos în
el, Sfântul Apostol Pavel aleargă înainte spre ţinta Hristos: «...alerg după ea s-o cuceresc, întrucât
am fost cucerit şi eu de către Hristos Iisus, Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit. Dar una fac:
uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând la cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata dumnezeieştii
49
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 50/158
chemări de sus, întru Hristos Iisus.» (Filip. 3, 12—14). Sfântul Apostol Pavel este deci conştient că
numai după moarte îl va avea deplin pe Hristos în el: «De toate m-am păgubit şi le privesc drept
gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc; şi să mă aflu întru El... ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii
Lui şi să fiu primit părtaş la Patimile Lui şi, asemănându-mă cu moartea Lui, să pot ajunge la
învierea cea din morţi.» (Filip. 3, 8, 9, 10–11). Viaţa creştinului şi mai cu seamă a sfântului pe pământ este o dobândire a lui Hristos şi o alergare continuă după Hristos. După savârşirea din
această viaţă, ea este o odihnă a lui Hristos în sfinţii Săi, şi a lor în El (Pr. Prof. D. Stăniloae,
Sfinţenia în Ortodoxie, p. 40–42).
Moartea nu este o totală încetare a existenţei omeneşti, cum afirmă unii teologi protestanţi,
precum şi unele denominaţiuni creştine şi secte ieşite din Reformă sau care sunt vlăstare târzii ale
Reformei. Moartea este doar un prag spre o altă treaptă a existenţei omului, spre existenţa lui în
veşnicie, pentru fericire sau osândă veşnică (Matei 25, 46). Sfântul Apostol Pavel afirmă deopotrivă
cele două planuri ale existenţei omeneşti, adică pe cel pământesc şi pe cel al vieţii veşnice, fiecare
avându-şi valoarea şi specificul său în relaţia omului cu Hristos: «Dacă a vieţui în trup înseamnă
pentru mine să lucrez şi să am roadă, atunci nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc
să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos şi aceasta este cu mult mai bine. De altă parte
însă, este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup ... spre sporirea voastră şi spre bucuria
credinţei, pentru ca lauda voastră să prisosească în Hristos Iisus prin mine...» (Filip. 1, 22–24, 25,
26).
Prin Hristos care este Acelaşi «ieri, astăzi şi mâine», sfinţii rămân cu noi în veac. Pe aceştianoi creştinii trebuie să-i cinstim, aşa cum credincioşii contemporani cu Pavel au cinstit pe Sfântul
Apostol Pavel, precum au cinstit, de altfel, pe toţi apostolii şi cum cinsteşte Biserica pe toţi sfinţii
săi din toate timpurile şi locurile pentru prezenţa şi lucrarea lui Hristos în ei, atât în timpul vieţii lor
pământeşti, cât şi după aceea. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în viaţa lor de după moarte ei sunt
pururea rugători pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce stau înaintea tronului lui Hristos pe care L-au
mărturisit şi L-au trăit pe pământ între oameni, având acum deplin pe Hristos în ei, lucrător prin
harul Său.
2. Formele de exprimare ale cinstirii sfinţilor
a. O primă grijă a supravieţuitorilor şi a creştinilor în general faţă de sfinţi a fost, începând
din epoca persecuţiilor, strângerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor pământeşti ale martirilor şi
sfinţilor, de-a lungul istoriei Bisericii, prin înmormântarea lor cu deosebită cinste şi evlavie. Acestea
erau pentru primii creştini «mai de preţ decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul», cum se
50
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 51/158
exprimă autorul actului martiric al Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (Martiriul Sfântului
Policarp, cap. XVIII, în Actele martirice, trad. de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, «Părinţi şi scriitori
bisericeşti», nr. 11, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 1982, p. 33). Cultul martirilor apare mai întâi la Roma, sub forma reuniunilor funerare
obişnuite care aveau loc în jurul mormintelor martirilor încă de la începutul secolului al II-lea,devenind apoi oficiale.
b. A doua formă a cinstirii sfinţilor a fost păstrarea amintirii mucenicilor, atât prin
consemnarea în scris a vieţii, a faptelor, a muceniciei şi a eventualelor minuni săvârşite de ei, în
actele martirice (passiones) care erau citite în adunările liturgice, cât şi prin instituirea sărbătorilor
închinate lor, legate de regulă de zilele comemorării anuale a morţii lor martirice.
Sărbătorile alcătuiesc cea mai importantă formă de manifestare a cultului public al sfinţilor.
Acestea sunt aniversări anuale ale morţii lor martirice şi anume, în ziua morţii lor martirice, socotită
ca zi de naştere pentru viaţa veşnică. În aceste zile aveau loc adunările liturgice la mormântul
martirilor. În acestea, se săvârşea Sfânta Euharistie, se citeau actele martirice sau însemnările despre
pătimirile lor şi moartea respectivilor martiri, se împărtăşeau toţi şi se îmbărbătau reciproc în lupta
şi suferinţa comună pentru apărarea şi mărturisirea credinţei (Vezi întreaga argumentare la Pr. Prof.
Ene Branişte, Despre cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă , în «Ortodoxia», XXXII (1980), nr. 1,
p. 47).
Foarte devreme s-a impus, prin vechile rânduieli bisericeşti, obligaţia creştinilor de a
respecta sărbătorile sfinţilor. «În zilele apostolilor să fie sărbătoare; căci ei au fost învăţătorii voştriîn Hristos, şi ei v-au dat SfântulDuh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, de asemenea să fie
sărbătoare, ca şi în zilele altor martiri, care au preferat pe Hristos propriei lor vieţi» ( Constituţiile
Apostolice, cartea VIII, cap. 33, trad, rom. în «Scrierile Părinţilor Apostolici, dimpreună cu
Aşezămintele şi Canoanele Apostolice», trad, de Pr. I. Mihălcescu, Econ. G. C. Niţu, Econ. M.
Pâslaru, vol. II, Chişinău, 1928, p. 258). Pentru sfinţii ale căror nume şi urme s-au pierdut sau s-au
uitat s-a introdus devreme, mai întâi la Antiohia, prin secolul al IV-lea, o sărbătoare comună a
tuturor sfinţilor, pe care, începând din 608, o găsim şi în Apus, mai întâi la 13 mai, apoi la 1noiembrie, cum este şi astăzi. În cultul ortodox această sărbătoare s-a fixat în prima Duminică de
după Rusalii, numită şi Duminica Tuturor Sfinţilor.
Cu timpul, fiecare zi a anului bisericesc a fost consacrată pomenirii unui sfânt, sau mai
multor sfinţi, comemorându-se de obicei, ca şi la martiri, în ziua săvârşirii lor din această viaţă,
socotită ziua naşterii lor pentru viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor. Vieţile sfinţilor sunt un izvor
nepreţuit de edificare creştină în Biserica Ortodoxă, ca şi în Biserica Romano-Catolică. Biserica nu
51
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 52/158
este lipsită niciodată de sfinţi, după cum nu-i lipsită nici de harul Duhului Sfânt, lucrător în ea şi în
membrii ei. Ceata sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi lumii se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor.
c. Pelerinajele şi construirea de biserici închinate pomenirii martirilor şi sfinţilor şi puse sub
hramul sau ocrotirea lor sunt o altă formă a manifestării cultului sfinţilor, chiar din primele şase
secole. Dacă mormântul martirului sau locul păstrării moaştelor sale era cunoscut, se făceau pelerinaje la acestea, determinate mai ales de faima minunilor săvârşite prin puterea sfinţilor
respectivi. Pelerinii au contribuit cei dintâi la extinderea cultului martirilor sau sfinţilor respectivi,
căci duceau cu ei, în locurile lor de origine, numele, faima şi cultul sfinţilor ale căror morminte sau
moaşte le-au vizitat. Locurile martirajului, ale mormintelor sau ale păstrării sfintelor moaşte ale
sfinţilor devin foarte devreme obiective de pelerinaj, locuri de reculegere, de pietate, de cinstire
aleasă a sfinţilor.
Din a doua jumătate a secolului al IV-lea înainte, pe locul mormintelor martirilor, se ridicau
altare şi biserici (paraclise) închinate şi numite martyrii (martÚria, proseukt»ria, memoriae), în
care creştinii se adună pentru slujbe şi pentru cinstirea memoriei sfinţilor respectivi. Potrivit viziunii
Sfântului Ioan Evanghelistul din Apoc. 6, 9 că sub jertfelnic a văzut, deschizând pecetea a cincea,
«sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care a dat-o»,
altarele acestor biserici se înălţau chiar pe mormintele sfinţilor respectivi, care serveau astfel de
jertfelnic sau Sfântă Masă pentru săvârşirea Sfintei Euharistii. De aici până astăzi rânduiala de a se
aşeza părticele din moaşte de sfinţi la piciorul (temelia) Sfintei Mese din bisericile ortodoxe,
precum şi în antimisele care ţineau la început locul altarelor în împrejurări excepţionale, rânduialaconsfinţită prin canonul 7 al sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea (787).
Cele dintâi biserici cu hram s-au ridicat în cinstea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan
Botezătorul şi a Sfinţilor Apostoli. Astfel, la Roma, chiar din prima jumătate a secolului al IV-lea,
s-a construit în for biserica Sfânta Maria Antiqua (cea veche), precum şi o basilică a Sfintei
Muceniţe Agnes (refăcută în sec. al VII-lea). Istoricul Sozomen aminteşte de o veche biserică cu
hramul Sfântul Apostol Toma în Edesa. La Constantinopol, împăratul Constantin cel Mare ridică
vestita biserică în cinstea Sfinţilor Apostoli, mărită mai târziu de împăratul Justinian. Aceasta se va bucura de toate splendorile imperiale, devenind gropniţă a împăraţilor bizantini şi a patriarhilor de
Constantinopol (distrusă de turci după ocuparea Constantinopolului, în 1453). În secolul al V-lea,
are şi Roma o biserică frumoasă închinată Sfinţilor Apostoli (Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 49–
50).
Rând pe rând au apărut apoi biserici închinate altor sfinţi mari sau mici, sau mai multor
sfinţi în acelaşi timp, aşa cum se prezintă şi astăzi situaţia bisericilor. Astfel, fiecare biserică este
52
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 53/158
închinată vreunui martir sau sfânt mai vechi, sau din epocile mai târzii ale istoriei Bisericii, sau unor
evenimente mari din lucrarea mântuitoare a lui Hristos (Învierea, Înălţarea, Schimbarea la Faţă,
Botezul Domnului), sau din viaţa Maicii Domnului (Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică,
Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului), sau a unor sfinţi mari (Sfântul Vasile cel Mare, Sfinţii
Trei Ierarhi, Sfântul Mucenic Gheorghe, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Mare MucenicDimitrie, Sfântul Ierarh Nicolae etc.).
Zilele de consacrare (sfinţire) a acestor biserici au devenit ele însele sărbători înscrise în
unele calendare locale şi deosebite de aniversările anuale ale sfinţilor respectivi. În acest sens, este
cunoscută amploarea cu care se sărbătoarea, începând din anul 335, aniversarea anuală a târnosirii
bisericilor memoriale ridicate de împăratul Constantin cel Mare şi de maica sa, Elena, la Ierusalim,
pe locul Patimilor şi Învierii Domnului (Martyrion şi Anastasis) şi sfinţite la 13 septembrie 335
(dată consemnată în Mineiul ortodox pe luna septembrie la ziua indicată). Toate bisericile au căpătat
astfel un patron (hram) şi uneori au fost închinate sfinţilor cu renume, în evlavia creştină, şi biserici
mai vechi care avuseseră la început alţi ocrotitori, sau la cei vechi s-au adăugat altul sau alţi sfinţi
ocrotitori cu ocazia unor restaurări şi resfinţiri ale respectivelor biserici.
d. Cultul sfintelor moaşte, adică cinstirea rămăşiţelor trupeşti ale sfinţilor, este o formă a
exprimării cinstirii sfinţilor.
În Răsărit, la puţin timp după încetarea persecuţiilor, osemintele sfinţilor martiri au început a
fi căutate şi dezgropate din locurile unde fuseseră îngropate, şi aduse cu cinste în oraşe, şi mai cu
seamă în capitalele provinciilor şi metropolelor bisericeşti, ca să li se aducă cinstirea cuvenită.Îndeosebi Constantinopolul, oraş nou, devenit capitala imperiului de Răsărit, a primit multe
oseminte de sfinţi, aduse din diferite părţi ale imperiului. Mutarea şi reînhumarea osemintelor de
sfinţi se intensifică din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Astfel împăratul Constantius a adus la
Constantinopol moaştele Sfântului Timotei (356), apoi pe ale Sfinţilor Apostoli Andrei şi Luca de la
Alexandria (357) şi le-a depus în Biserica Sfinţilor Apostoli. Obiceiul acesta devine general în
secolul al V-lea, când patriarhul Proclu al Constantinopolului, cu acordul împăratului Teodosie II,
aduce la Constantinopol moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur de la Comana (438). Tot datorităîmpăratului Teodosie II, au fost aduse moaştele Sfântului Ignatie Teoforul la Antiohia (vezi Pr.
Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 50–51).
Tot de acum încep să fie despărţite sau fărâmiţate osemintele sfinţilor, spre a se satisface cât
mai multe solicitări din ce în ce mai numeroase ale diferitelor localităţi şi personalităţi, care doreau
să aibă un astfel de tezaur preţios şi sfânt. Astfel, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului (f 397), a
53
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 54/158
împărţit moaştele sfinţilor Ghervasie şi Protasie, descoperite atunci la Milano, unor oraşe din Italia
de nord, din Galia şi din Africa, la cererea episcopilor din aceste oraşe.
În Apus însă, inviolabilitatea mormintelor şi liniştea morţilor, ocrotite prin vechile legi ale
Imperiului, au fost respectate mai mult. Abia prin secolul al VII-lea (648) au fost dezgropate şi
transferate moaştele sfinţilor Primus şi Felician de pe Via Nomentana în Biserica Sfântului Ştefan,din Roma. După această dată dezgroparea şi mutarea moaştelor sfinţilor dintr-un loc în altul a
devenit un fenomen frecvent, Roma acumulând foarte repede un număr imens de moaşte de sfinţi.
În perioada cruciadelor bisericile din Apus s-au îmbogăţit cu multe moaşte de sfinţi, răpite
de cruciaţi îndeosebi din Constantinopol, Ierusalim şi din alte centre din Asia Mică, vestite în
primele secole printr-un mare număr de martiri şi sfinţi. Astfel, moaştele Sfântului Nicolae din Mira
Lichiei au ajuns la Bari, în Italia, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, din Biserica Sfinţilor
Apostoli din Constantinopol, au ajuns în Biserica Sfântul Petru (cea veche) din Roma etc.
Cu timpul, lângă aniversările anuale ale morţii martirilor şi ale sfinţilor s-au consemnat în
calendare şi sinaxare (martirologii) şi datele aflării, dezgropării, strămutării dintr-un loc în altul şi
aşezării definitive a moaştelor sau a altor relicve păstrate de la diferiţi sfinţi. De exemplu,
strămutarea moaştelor Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei la Bari (9 mai) etc.
e. Pomenirea şi invocarea sfinţilor în rugăciuni şi în imne, spre a veni în ajutor celor vii ori
celor adormiţi, atâ în rugăciuni particulare, cât mai ales în slujbe ale cultului divin public ortodox,
este printre formele iniţiale ale cinstirii sfinţilor. Temeiul scripturistic al acestora îl constituie
cunoscuta viziune a Sfântului Ioan Evanghelistul din Apocalipsă în care rugăciunile tuturor sfinţilor depuse de către înger pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului ceresc se înalţă odată cu fumul de
tamâie din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 8, 3–4). Puterea mijlocitoare a sfinţilor
pentru cei vii, cât şi pentru cei adormiţi la Dumnezeu se întemeiază pe situaţia lor privilegiată de
casnici ai lui Dumnezeu, pe dragostea lor nesfârşită pentru cei rămaşi în viaţă şi pe legătura
spirituală care uneşte pe toţi membrii Bisericii între ei, vii şi morţi din toate timpurile (Comuniunea
sfinţilor). Prezenţa lor plină de putere în Biserică se manifestă atât prin sfintele lor moaşte şi icoane,
cât şi prin rugăciunile lor. Ei ne înconjoară, cum spune un teolog, cu un nor de rugăciune, cu un nor al slavei lui Dumnezeu care străluceşte în ei. Acest nor de rugăciune şi slavă nu ne separă de
Hristos, ci ne apropie de El şi ne uneşte cu El, căci ca «mijlocitori» ei nu ne separă de Unicul
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Care este omul Iisus Hristos Dumnezeu (I Tim. 2, 5). Sfinţii
sunt casnicii lui Dumnezeu şi prietenii noştri care se roagă cu noi şi ne ajută în misiunea noastră
creştină şi în raporturile noastre cu Hristos (Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu,
Sibiu, 1933, p. 152).
54
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 55/158
Începând din secolul al IV-lea, diferite categorii de sfinţi erau pomeniţi nenominal, la
liturghie, în legătură cu aducerea jertfei euharistice, în cadrul rugăciunii de mijlocire pentru vii şi
morţi (diptice), după sfinţirea darurilor, cu care se încheie de fapt toate anaforalele liturgice. Astfel,
Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386), în explicarea liturghiei timpului său, menţionează că, după
sfinţirea darurilor, «facem pomenire şi de cei mai dinainte adormiţi, mai întâi de patriarhi, de profeţi, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu prin rugăciunile şi mijlocirile lor să
primească cererea noastră.» (Cateheza V mistagogică , 9; în trad. rom. din Sfântul Chiril al
Ierusalimului, Catehezele, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, voI. II, Bucureşti, 1943, p. 570). În Apus,
pomenirea sfinţilor la liturghie este menţionată de Fer. Augustin: «în jertfa pe care noi o aducem pe
aceste altare, numele lor (ale sfinţilor) sunt rostite la locul lor, ca ale unor oameni ai lui Dumnezeu,
care au biruit lumea în numele Lui» (De civitate Dei, 1, XXII, cap. 10, P.L., t. XLI, col. 764). În
inscripţiile de pe mormintele martirilor din catacombe ca şi în cele de pe vechile sarcofage găsim şi
cele mai vechi formule de invocare a sfinţilor sau de rugăciuni scurte la adresa lor. Acestea devin
din ce în ce mai numeroase, din secolul al IV-lea înainte. Datorate la început diferitelor persoane,
aceste formule intră treptat în serviciul liturgic al Bisericii şi devin rugăciune publică şi oficială. În
acelaşi timp aceste formule se dezvoltă treptat în rugăciuni ale Bisericii, de invocare a sfinţilor,
precum şi în imne religioase pentru proslăvirea vieţii de virtute şi a faptelor minunate ale sfinţilor,
intrând în serviciul liturgic al Bisericii. Astfel, încă din secolul al IV-lea sunt cunoscute 11
rugăciuni adresate Maicii Domnului, atribuite Sfântului Efrem Sirul, în care se invocă puterea de
mijlocire a Maicii pe lângă Fiul său.Cele dintâi imne închinate sfinţilor în Răsărit sunt considerate unele din troparele
Născătoarei de Dumnezeu de origine alexandrino-coptă (atribuite Sfântului Chiril al Alexandriei).
În Apus, cei dintâi sfinţi în cinstea cărora s-au alcătuit rugăciuni, imne şi slujbe sunt cei locali:
Sfântul Petru, Sfântul Laurenţiu, Sfânta Muceniţă Agnes etc. Dar abia din secolul al VII-lea aceste
creaţii sunt admise în serviciul liturgic al Bisericii.
În Răsărit, imnele scrise în cinstea şi spre lauda sfinţilor de către imnografi sau poeţi
bisericeşti încep să pătrundă în serviciul liturgic al Bisericii încă din a doua jumătate a secolului alIV-lea, mai întâi sub forma unor strofe izolate (tropare sau stihiri) şi mai apoi sub forma unor creaţii
poetice de mai mare întindere (condace şi canoane imnografice), introduse treptat în slujba
vecerniei şi a utreniei şi cu timpul strânse şi codificate în cărţile de slujbă numite Mineie
(Antologhioane), precum şi în Triod, Penticostar şi Octoih. Astfel, fiecare sfânt sărbătorit a ajuns să
aibă un număr mai mare sau mai mic de stihiri (imne), tropar şi condac proprii şi canoane, după
locul pe care îl ocupă în spiritualitatea şi evlavia creştină ortodoxă, atât în rânduiala vecerniei cât şi
55
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 56/158
în cea a utreniei. La praznicele împărăteşti, sărbătorile mari închinate Maicii Domnului, precum şi
la sfinţii mari sau cu polieleu, rânduiala vecerniei (unita cu Litia) şi cea a utreniei sunt alcătuite în
întregime din stihuri (imne), tropare, condace şi canoane, svetilne şi laude proprii, inspirate din
semnificaţia evenimentelor soteriologice prăznuite sau din viaţa şi faptele minunate ale sfinţilor,
subliniindu-le şi cinstind pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi.f. Mai târziu s-au adăugat la acestea de mai sus şi slujbe speciale pentru lauda şi invocarea
sfinţilor. Acestea sunt Acatistele şi Paraclisele alcătuite de diferiţi neo-imnografi (de exemplu, cele
tipărite în Ceasloavele mari şi mici, precum şi cele tipărite de curând în Acatistier, tipărit cu
aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, 1971, p. 19).
Acatistele sunt o suită de rugăciuni formate din condace şi icoase, prin care cerem mai ales
mijlocirea sfinţilor pe lângă Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbăvi la vreme de nevoi şi de
necaz. Ele nu fac parte din rânduiala celor şapte Laude şi nici din celelalte slujbe ale sărbătorilor de
peste an, ci se citesc în orice vreme, în afara ceasurilor de slujbă ale Bisericii, la cererea
credincioşilor şi pentru feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (¢k£qistoj Ûmnoj), pentru că în
timpul citirii lor nu se stă jos, în strane, ci în picioare sau în genunchi, în faţa icoanei sfântului spre
care ne îndreptăm rugăciunile noastre.
Cel mai vechi, mai însemnat şi mai folosit dintre acatiste, este Acatistul Maicii Domnului
sau al Buneivestiri, compus din 25 de cântări de laudă, către Sfânta Fecioară. A fost alcătuit de
Patriarhul Serghie al Constantinopolului († 368). Se citeşte îndeosebi la Utrenia din Sâmbăta a
cincea a Postului mare, adică la denia de Vineri seara. Rânduiala acestui acatist o aflăm în Ceaslov.Tot acolo aflăm şi alte acatiste ca: Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului
Nicolae. În Ceaslovul mare şi în Acatistier sunt şi alte acatiste pentru sărbători mari şi pentru sfinţii
cei mai însemnaţi ca: Acatistul Sfintei Cruci, Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul
Sfinţilor Apostoli, Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, Acatistul Cuvioasei Maicii noastre
Paraschiva s.a.
În bisericile de mir, slujba acatistului se face, de obicei, în zilele de lunii miercuri şi – mai
ales – vineri seara, precum şi în ajunul sărbătorilor sfinţilor în a căror cinste este alcătuit, îndatădupă slujba vecerniei, de obicei. La mânăstiri se face dimineaţa, între Utrenie şi Ceasuri. Acatistele
se pot citi însă şi acasă de către fiecare credincios.
Paraclisele sunt slujbe, asemănătoare acatistelor, prin care rugăm pe Maica Domnului sau pe
alţi sfinţi să se facă solitori ai noştri pe lângă Dumnezeu spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi. De
altfel, denumirea însăşi (par£klhsij) înseamnă invocare, chemare stăruitoare, rugăciune de
56
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 57/158
mijlocire. Ele sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace.
Partea specifică a rânduielii paraclisului o constituie canonul complet de nouă ode sau cântări. După
aceea se citeşte Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare ca la Litie.
În ceasloavele mai noi, avem două paraclise către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, iar
în ceasloavele mai vechi se află şi Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormânt (în Ceaslovul tipărit laMânăstirea Neamţ, 1874).
În biserici, mai ales la mânăstiri, slujba paraclisului este unită cu cea a Litiei, seara, în ajunul
sărbătorilor. Paraclisele se pot citi şi în case de către fiecare credincios, ca şi Acatistele (Vezi
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 330–331).
g. O formă a cinstirii sfinţilor, frecventă în perioada patristică a Bisericii, era elogiul (lauda)
sfinţilor, prin predici sau cuvântări solemne, ţinute în zilele pomenirii lor şi numite encomii
(™gkèmia) sau panegirice (pan»gurij, laudatio), ca cele rostite de Sfântul Grigorie Teologul,
(creatorul, de fapt, al acestei specii a genului oratoric), pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Atanasie al Alexandriei, Sfântul Ciprian etc.
h. Zugrăvirea chipurilor sfinţilor şi a faptelor lor în icoane şi în pictura murală, aceasta
constituind un element important al iconografiei ortodoxe, – este o formă nu mai puţin importantă a
cinstirii sfinţilor şi a păstrării peste veacuri a memoriei lor.
i. Cinstirea deosebită a unor sfinţi s-a exprimat şi prin adoptarea lor ca hramuri, patroni sau
ocrotitori speciali ai unor bresle, asociaţii profesionale sau cooperaţii meşteşugăreşti, precum şi ai
unor şcoli teologice. De exemplu, Sfinţii Doctori fără de arginţi erau patronii medicilor şi aifarmaciştilor; Sfântul Trifon (1 februarie) era patronul grădinarilor, al florarilor şi zarzavagiilor;
Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, ocrotitorii institutelor
teologice ortodoxe etc.
j. În sfârşit, tot o formă de cinstire a sfinţilor şi de păstrare a amintirii lor în viaţa creştină
este şi adoptarea numelor lor ca nume de botez (nume de persoane). Prin aceasta, sfinţii devin
modele de vieţuire creştină şi totodată patroni sau ocrotitori ai persoanelor respective, precum şi
îndemnuri vii pentru imitarea vieţii lor creştine adevărate.Sărbătorile şi toate celelalte forme de exprimare a cinstirii sfinţilor, enumerate până aici,
aveau la început un caracter local sau regional, mai ales în timpul persecuţiilor, mărginit la locul
unde sfinţii respectivi trăiseră, pătimiseră martiriul ori unde li se păstrau sfintele lor moaşte. Unele
dintre acestea au păstrat şi mai tîrziu un caracter limitat local. Alte sărbători s-au răspândit în toată
dioceza din care făcea parte locul de origine sau de pătimire al respectivilor sfinţi. Alte sărbători au
dobândit un caracter universal creştin, ca acelea ale sfinţilor Ştefan, protomartirul (27 decembrie),
57
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 58/158
Ioan Botezătorul (7 ianuarie, 24 iunie şi 29 august), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Altele
au o prăznuire generală în toată Ortodoxia, ca Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie),
Sfântul Mucenic Gheorghe (23 aprilie).
La extinderea sau generalizarea cultului sfinţilor au contribuit mai mulţi factori: renumele
sfinţilor respectivi, pelerinii şi pelerinajele, mutarea şi împărţirea moaştelor unora dintre ei, bisericile ridicate în cinstea lor, importanţa misionară sau teologică a lor etc.
Fiecare Biserică Ortodoxă autocefală şi fiecare neam îşi are şi sfinţii ridicaţi din rândurile
fiilor lor, pe lângă cei cinstiţi de întreaga Ortodoxie (vezi Pr. Prof. Ene Branişte, op. cit., p. 46–56).
3. Concluzii
Cinstirea sfinţilor ocupă un loc considerabil în pietatea ortodoxă, căci sunt prezenţe de
putere a lui Dumnezeu, între noi, oamenii.
Sfinţii sunt cei care, prin credinţa lor activă şi dragostea lor, au realizat în fiinţa lor
asemănarea maximă cu Dumnezeu şi au manifestat chipul lui Dumnezeu în toata puterea lui,
datorită lucrării active a harului dumnezeiesc în ei. Sfântul a ajuns în «sânul» lui Dumnezeu şi la
deplinătatea bunelor însuşiri umane. El a ajuns la identitatea esenţei umane cu existenţa, cum spune
P. Evdokimov ( La femme et le salut du monde, p. 221).
Sfântul întruchipează şi concretizează sfinţenia. Aceasta are atâtea forme câte individualităţi
umane sunt. Dar opera sublimă a sfinţeniei are totdeauna un caracter individual şi creator. Biserica
cunoaşte diverse grade de sfinţenie (Ioan, 14, 2) sau aspecte spirituale ale acesteia: profeţi, apostoli,
martiri, dascăli, călugări venerabili, soldaţi şi regi, medici şi anarghiri; şi cu siguranţă această listănu este definitivă sau completă: fiecare epocă (inclusiv a noastră) şi fiecare neam descoperă un nou
aspect al sfinţeniei, alături de cele ce există deja. Pe lângă aceasta, lumea nu cunoaşte pe toţi sfinţii;
sunt sfinţi pe care Dumnezeu îi lasă necunoscuţi lumii (Sergiu Bulgakoff, op. cit., p. 153). De aici şi
o sărbătoare a tuturor sfinţilor, ştiuţi şi neştiuţi.
Sfinţii sunt mâinile lui Dumnezeu, prin care El desăvârşeşte lucrările Sale, şi prietenii şi
împreună-rugători cu noi la Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială , Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, 1980.
Idem, Despre cinstirea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă (studiu istorico-liturgic), în
«Ortodoxia», XXXII (1980), nr. 1.
Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, în rom. de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933.
58
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 59/158
Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Sfinţenia ilustrată prin sfinţi, în imnologia Mineielor, în
«Ortodoxia», XXXII (1980), nr. 1.
Paul Evdokimov, La Sainteté dans la Tradition de l'Eglise Orthodoxe, în «Contacts», XXIII-
e année (1971), nr. 73–74, p. 121–190.
Pr. Gh. Iordăchescu, Sfinţii ca obiect al cultului ortodox, în «Studii teologice», X (1958), nr.9–10 (cinstirea generală a sfinţilor în cadrul diferitelor slujbe ale cultului ortodox).
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă , Bucureşti, 1952.
Arhim. Veniamin Micle, Cultul Sfinţilor oglindit în predicile patristice, în «Ortodoxia»,
XXXII (1980), nr. 1.
Pr. dr. Ioan Mircea, De ce îi venerăm pe sfinţi?, în «Ortodoxia», XXXII (1980), Bucureşti.
Dr. Vasile Mitrofanovici, Liturgica Bisericii Ortodoxe – cursuri universitare, ediţia dr.
Nectarie Nicolae Cotlarciuc, Cernăuţi, 1929.
Mitropolitul dr. Nicolae Mladin al Ardealului, Sfinţii în viaţa morală ortodoxă , în «Studii de
teologie morală», Sibiu, 1969, p. 312–338.
Preotul Gh. Paschia, Sfânt, sfinţenie, Bucureşti, Tipografia ziarului «Universul», 1940.
Pr. Prof. Petru Rezuş, Aghiologia ortodoxă , Caransebeş, 1940.
Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 1, Bucureşti, 1978, p. 256–
274.
Idem, Sfinţenia în Ortodoxie, în «Ortodoxia», XXXII (1980), nr. 1.
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Despre Poezia imnogratică, din cărţile de ritual şi cântareabisericească , Bucureşti, Editura «Pacea», 1937.
59
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 60/158
II.
PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI
1. Învăţătura ortodoxă
Învăţătura despre Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, are, în învăţătura BisericiiOrtodoxe, un loc bine definit şi o importanţă deosebită, întrucât stă în legătură cu învăţătura despre
Iisus Hristos şi cea despre mântuirea neamului omenesc ca împăcarea omului cu Dumnezeu prin El.
Hristologia, soteriologia şi mariologia alcătuiesc în Ortodoxie acel mănunchi de învăţături care
formează nucleul tezaurului de învăţătură al religiei creştine, deoarece Dumnezeu, în nemăsurata Sa
dragoste şi bunătate pentru omenirea căzută în păcat, a hotărât să trimită în lume pe Fiul Său, Cel
Unul Născut, ca tot cel ce crede în El «să nu piară şi să aibă viaţă veşnică» (Ioan, 3, 16). Iar pentru
actul mântuirii noastre a ales pe Sfânta Fecioară, care s-a învrednicit a fi Născătoare de Dumnezeu,Maică, după trup, a Domnului Iisus Hristos.
Sfânta Fecioară Maria ocupă în cultul Bisericii Ortodoxe un loc de frunte, înaintea tuturor
făpturilor văzute şi nevăzute, fiind cinstită în mod deosebit, mai presus decât toţi sfinţii şi decât
sfinţii îngeri, tocmai pentru faptul că prin naşterea după trup a Mântuitorului, ea este făptura umană
cea mai pătrunsă de Duhul Sfânt, dumnezeirea Însăşi sălăşluindu-se în ea atunci şi pururea. Este un
moment deosebit în istoria mântuirii acea Bunăvestire şi realizarea ei, de aceea persoana Sfintei
Fecioare Maria rămâne ca o piatră de hotar între Vechiul şi Noul Testament, în planul iconomiei
divine de izbăvire şi împăcare a omului cu Dumnezeu prin Iisus Hristos.
Importanţa şi rolul deosebit al Sfintei Fecioare Maria în realizarea mântuirii neamului
omenesc au fost pe deplin înţelese şi bine marcate chiar de creştinătatea primară. Pe de o parte, în
sinoade şi prin mărturiile sfinţilor părinţi, Biserica primară a dus lupta de apărare, afirmare şi
mărturisire a învăţăturilor care alcătuiesc mariologia, împotriva oricăror abateri. În continuare,
credinţa şi pietatea creştină au înconjurat persoana Sfintei Fecioare cu o evlavie şi o cinstire
deosebită de care nu s-a învrednicit nici una dintre făpturile lui Dumnezeu, dând expresie unui cult
de preacinstire împodobit cu imne şi cântări alese, plin de apelative care pun în evidenţă cu o vădită pregnanţă vrednicia şi prerogativele speciale de care se bucură Sfânta Fecioară în planul mântuirii şi
în viaţa Bisericii.
Deosebita cinstire pe care Biserica Ortodoxă o acordă Sfintei Fecioare Maria izvorăşte şi se
fundamentează pe o serie de prerogative sau elemente speciale care alcătuiesc mariologia.
Acestea sunt:
60
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 61/158
a) învăţătura că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (theotokia) ; b)
învăţătura despre purureafecioria Maicii Domnului (aeiparthenia) şi curăţia ei trupească şi
sufletească sau lipsa de păcate personale; şi c) Preacinstirea Maicii Domnului (hyperdulia) şi rolul
ei de mijlocitoare pe lângă Iisus Hristos, Fiul ei după trup. Aceste elemente se întâlnesc mărturisite,
atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie, mai ales în istorisirea evanghelică despreBunavestire şi în predica apostolică. Preluând mărturiile revelaţionale, Biserica propovăduieşte
mărturisind adevărul mariologic care se face evident prin rolul special al Sfintei Fecioare Maria.
a. Învăţătura că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (theotokos) şi Maică a
Domnului începe să se contureze încă de la începutul istoriei mântuirii şi va străbate prin
numeroasele făgăduinţe făcute de Dumnezeu prin profeţi, despre venirea lui Mesia, statornicindu-se
în deplinătatea şi realizarea ei în clipa în care Sfânta Fecioară, zămislind în pântece de la Duhul
Sfânt, va naşte, după trup, pe Dumnezeu Fiul, Mântuitorul tuturor.
Adevărul că Mântuitorul Se va naşte dintr-o fecioară a fost vestit în lume încă de la prima
făgăduinţă, acea «Protoevanghelie» sau prima veste bună. După căderea în păcat a primilor oameni,
Dumnezeu le anunţă şi făgăduinţa de mântuire, care va veni printr-un urmaş al femeii, «acela», care
va zdrobi capul şarpelui seducător al omului (Fac, 3, 15),
PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI
Mai târziu, se va preciza că acest urmaş al femeii va fi din neamul lui Iuda (Fac. 49, 10) şi
din familia lui David (III Regi 9, 5). Prin proorocul Isaia, Dumnezeu vesteşte că Mântuitorul Se vanaşte dintr-o fecioară, primind numele de «Emmanuel» (Isaia 7, 14), ceea ce înseamnă «Cu noi este
Dumnezeu» (Matei 1, 23). Că Mântuitorul Se va naşte, după trup, dintr-o femeie, o afirmă şi
proorocul Ieremia, care vorbeşte despre o întoarcere a «fecioarei lui Israel», când Sionul va deveni
loc al dreptăţii şi al binecuvântării divine (Ier. 31, 21–23).
Drept Născătoare de Dumnezeu Sfânta Fecioară este recunoscută şi de Elisaveta (Luca, 1,
42–43), după cum singură va depune mărturie despre alegerea şi lucrarea divină ce s-a săvîrşit prin
ea (Luca, 1, 46–49). De altfel, în Sfânta Evanghelie, Sfânta Fecioară Maria este denumită «MamaLui», adică «Mama lui Iisus Hristos» (Matei 1, 18, 2, 11, 13, 55; Marcu 3, 31; Luca 2, 33, 48; Ioan
19, 26), «Maica Domnului» (Luca 1, 43), «Mama lui Iisus» (Ioan 2, 1); iar Cel ce S-a întrupat din
ea poartă numele de «Iisus», «Fiul lui Dumnezeu» (Luca 1, 31, 35) sau «Fiul Mariei» (Marcu 6, 3).
Sfântul apostol Pavel va mărturisi theotokia Sfintei Fecioare, când va spune că Iisus Hristos
este născut, după trup, din sămânţa lui David (Rom. 1, 3), că Fiul lui Dumnezeu este «născut din
femeie» (Gal. 4, 4).
61
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 62/158
Toate aceste mărturii îndreptăţesc pe deplin şi justifică întru totul învăţătura despre theotokia
Sfintei Fecioare Maria, căci cine este cu adevărat Maica lui Iisus Hristos şi Maica Domnului este în
mod real şi adevrărat Născătoare de Dumnezeu. De altfel, theotokia Sfintei Fecioare este o
consecinţă a unirii ipostatice întrucât, prin întruparea Sa, Mântuitorul a unit în aceeaşi persoană cele
două firi, divină şi umană, cea umană fiind preluată din Maria Fecioara.Biserica creştină primară a exprimat clar, a mărturisit şi a apărat cu toată tăria învăţătura că
Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Sinodul III ecumenic (Efes, 431) condamnă
pe cei ce nu recunosc că Emmanuel este Dumnezeu adevărat, iar Sfânta Fecioară, Născătoare de
Dumnezeu; aceeaşi hotărâre este luată şi de Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553). În epoca
patristică cel care a sintetizat şi a exprimat cât mai clar theotokia Sfintei Fecioare este Sfântul Ioan
Damaschin, care spune: «Cel născut din Fecioară este Fiul lui Dumnezeu.... Pentru aceea, pe bună
dreptate şi cu adevărat numim Născătoare de Dumnezeu pe Sfânta Maria».
b. În corelaţie organică cu prerogativa de «Născătoare de Dumnezeu» a Sfintei Fecioare se
află în mod direct şi necesar prerogativa de «pururea-feciorie» (aeiparthenia) Maicii Domnului.
Respectând întru totul mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, Biserica Ortodoxă a
mărturisit întotdeauna şi a apărat cu aceeaşi convingere învăţătura despre purureafecioria Maicii
Domnului, afirmând că ea a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naşterea lui
Iisus Hristos. Starea de feciorie însoţeşte persoana Maicii Domnului pe toată durata vieţii ei şi în
vecie.
După cum a fost prezisă Naşterea Mântuitorului din Sfânta Fecioară, tot aşa prin cuvântul profetic a fost proorocită şi purureafecioria Născătoarei de Dumnezeu. Profetul Isaia prooroceşte că
Mesia Se va naşte dintr-o «fecioară» (Isaia 7, 14); iar evanghelistul, confirmând împlinirea acestei
proorociri, va completa profeţia arătând că «numele fecioarei era Maria» (Luca 1, 27) şi că Cel ce
Se va naşte din ea «Fiul lui Dumnezeu Se va chema» (Luca 1, 35). Prin profetul Iezechiel,
Dumnezeu va vesti că Sfânta Fecioară va rămâne fecioară şi după naşterea Mântuitorului, în
proorocia despre poarta închisă, care va rămâne închisă şi după ce va trece prin ea Dumnezeul lui
Israel (Iez. 44, 1–2). Această «poartă» care este şi va rămâne închisă, după interpretarea tradiţionalăa Bisericii, reprezintă pe Sfânta Fecioară, textul fiind considerat drept o proorocie despre
purureafecioria Maicii Domnului.
Starea de feciorie a Maicii Domnului înainte de naştere este confirmată atât de Sfânta
Fecioară, cât şi de bătrânul Iosif sau de îngerul Gavriil. Sfânta Fecioară, auzind despre alegerea şi
darul deosebit de care se va învrednici de la Dumnezeu, întreabă: «Cum va fi aceasta, de vreme ce
eu nu ştiu de bărbat?» (Luca 1, 34); bătrânul Iosif, nedumerit de starea suprafirească a logodnicei
62
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 63/158
sale, vrea s-o părăsească, dar este lămurit de înger că Sfânta Fecioară va zămisli de la Sfântul Duh şi
va naşte pe Mântuitorul (Matei 1, 19–21), aşa după cum şi îngerul Gavriil a anunţat pe Sfânta
Fecioară despre zămislirea suprafirească şi naşterea minunată a lui Iisus Hristos (Luca 1, 35).
Relatând naşterea Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Matei confirmă adevărul despre fecioria
Maicii Domnului înainte şi după naşterea lui Iisus Hristos, atunci când spune că Sfânta Fecioară azămislit în pântece, fiind logodnica lui Iosif, dar «fără să fi fost ei înainte împreună» (Matei 1, 18);
sau când afirmă că «fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Născut»
(Matei 1, 25). Sfântul Evanghelist Luca ne relatează că îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu
«către o fecioară logodită... iar numele fecioarei era Maria» (Luca 1, 27). Atunci când Sfântul
Evanghelist Ioan vorbeşte despre modul întrupării lui Iisus Hristos va pune pe deplin în lumină
fecioria Maicii Domnului după naştere, zicând: «Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici
din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut» (Ioan 1, 13).
Pentru ca fecioria Maicii Domnului să fie apărată, iar persoana ei să fie scutită de orice
clevetire lumească, rudele au hotărât s-o încredinţeze unui logodnic, dreptul şi bătrânul Iosif.
Această logodire corespunde, de altfel, şi cu planul divin, după care Dumnezeu a hotărât ca Fiul Său
să Se nască din femeie. În Sfânta Scriptură, de altfel, bătrânul Iosif nu este denumit decât
«logodnicul» Mariei (Matei 1, 18–19, 20, 24; Luca 1, 2–6; 2, 5) sau «tatăl» lui Iisus (Luca 2, 48) şi
niciodată «bărbatul» sau «soţul» Mariei.
Purureafecioria Maicii Domnului este pregătită şi de viaţa curată şi neprihănită a Sfintei
Fecioare. Născută din părinţii drepţi şi credincioşi, Ioachim şi Ana, la rugăciunile lor stăruitoare,deoarece nu aveau copii, Sfânta Fecioară este închinată de la început templului, unde, prin votul
depus de a-şi păstra fecioria şi a duce o viaţă închinată întru totul slujirii lui Dumnezeu, îşi va
petrece întreaga viaţă în deplină curăţie trupească şi neprihănire sufletească. Prin colaborarea cu
harul, care îi dă putere şi o întăreşte, Sfânta Fecioară va realiza în persoana ei cel mai înalt grad de
sfinţenie accesibil unei fiinţe omeneşti, ceea ce o va face vrednică de alegerea divină şi naşterea
după trup a Fiului lui Dumnezeu. Starea de curăţie trupească şi sufletească a Sfintei Fecioare ne este
mărturisită de cuvintele cu care o întâmpină îngerul Gavriil: «Bucură-te cea plină de har, Domnuleste cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei» (Luca 1, 28). Născută după legile firii (Rom. 5, 12;
Ioan 3, 6), ea moşteneşte păcatul strămoşesc, deci are nevoie şi ea de mântuirea prin Iisus Hristos,
deoarece în afară de Hristos nu există mântuire (Fapte 4, 12; I Tim. 2, 5; I Ioan 2, 1). Dar la Sfânta
Fecioară curăţirea de păcatul strămoşesc se face în clipa zămislirii sau a întrupării Fiului lui
Dumnezeu. Curăţirea de păcat şi zămislirea sunt două acţiuni simultane, care nu pot fi despărţite sau
separate în timp.
63
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 64/158
Cu toate că învăţătura despre purureafecioria Maicii Domnului n-a fost dogmatizată decât la
Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553), totuşi ea a circulat în Biserica creştină primară având la
bază temeiurile revelaţionale. Dintre numeroasele mărturii patristice ne oprim la ceea ce afirma
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ioan Damaschin. Primul spune că «după cum Adam a dat
naştere la femeie, fără de femeie, tot aşa şi Fecioara a născut bărbat, fără de bărbat»; iar al doilea,folosindu-se de unele mărturii biblice şi patristice, ajunge la concluzia: «Rămâne, aşadar, şi după
naştere fecioară Cea purureafecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte». În cultul Bisericii
Ortodoxe, purureafecioria Maicii Domnului este mărturisită în diferite imne şi cântări de laudă,
predominând în imnele care alcătuiesc Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, unde, după fiecare
irmos, se întâlnesc cuvintele de laudă: «Bucură-te, mireasă, Pururea-fecioară».
c. Biserica Ortodoxă acordă Sfintei Fecioare Maria, în cadrul cultului, o cinstire deosebită
care izvorăşte din prerogativele ei, de Născătoare de Dumnezeu şi Purureafecioară, această cinstire
fiind sporită de curăţia trupească şi sufletească a Sfintei Fecioare şi de rolul ei de mijlocitoare pe
lângă Iisus Hristos, Fiul ei după trup. Toate acestea îndreptăţesc pe deplin Biserica Ortodoxă de a
denumi pe Sfânta Fecioară drept «Preasfântă» şi «Preacurată» şi a o înconjura cu o cinstire
deosebită. Ca Maică a Domnului, Sfânta Fecioară este cea mai apropiată de Dumnezeu, căci din
clipa în care, în deplină libertate, prin credinţa şi curăţia vieţii acceptă alegerea şi chemarea divină –
«fie mie după cuvântul tău» (Luca 1, 38) – are loc zămislirea de la Sfântul Duh, începutul întrupării
şi al mântuirii, ca la «plinirea vremii» apoi să nască după trup pe Cel care avea să restabilească
comuniunea harică dintre om şi Dumnezeu, întreruptă prin păcat. Ea este cea mai apropiată de IisusHristos, prin această unitate strânsă dintre Maică şi Fiu, ceea ce îndreptăţeşte cinstirea ei mai presus
decît sfinţii îngeri şi decât toţi sfinţii, exprimată şi în cuvintele imnului liturgic: «Ceea ce eşti mai
cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii».
Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare îşi are justificarea şi în numeroasele mărturii ale
Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Încă în duh profetic fiind, psalmistul aduce laudă Sfintei
Fecioare Maria pentru vrednicia şi măreţia de care se va învrednici de la Dumnezeu, Sfânta
Fecioară fiind Împărăteasa ce stă de-a dreapta lui Hristos, numele ei fiind pomenit în tot neamul, iar toate popoarele o vor lăuda (Ps. 44, 11, 20–21). Dumnezeu Însuşi a proslăvit-o din clipa alegerii de
a fi mijlocitoare a întrupării Fiului Său, exprimată în mărturia îngerului Gavriil, care o asigură că s-a
învrednicit de alegerea divină pentru că «a aflat har la Dumnezeu» (Luca 1, 30). Acelaşi înger o
cinsteşte după cuviinţă (Luca 1, 28), după cum este cinstită în mod deosebit şi de Elisaveta, mama
Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 42–43). Însuşi Mântuitorul arată cinstea cuvenită Maicii Sale,
când o ascultă şi i Se supune în timpul copilăriei la Nazaret (Luca 2, 51), când îi împlineşte
64
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 65/158
rugămintea la nunta din Cana Galileii (Ioan, 2, 3–10), sau când fiind răstignit pe cruce îi poartă de
grijă, încredinţând-o ucenicului Său, Ioan (Ioan 19, 26–27). Sfânta Fecioară este cinstită în mod
deosebit şi de mulţimile care ascultau pe Mântuitorul (Luca 11, 27), după cum ea însăşi, insuflată de
Sfântul Duh, va prezice cinstirea de care se va împărtăşi din partea tuturor neamurilor (Luca 1, 48–
49). De altfel, însuşi numele Sfintei Fecioare, Maria, Miriam sau Mariani, înseamnă: doamnă,stăpână, distinsă sau graţioasă.
Sfinţii părinţi au înveşmântat persoana Sfintei Fecioare Maria cu aceeaşi vrednică şi
deosebită cinstire, fie atunci când au dogmatizat învăţătura că Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu (Sinodul III ecumenic), fie atunci când au statornicit datoria creştinilor de a cinsti pe
Sfânta Fecioară, precum şi felul cinstirii ce i se cuvine. În acest sens, Sinodul VII ecumenic
(Niceea, 787), hotărăşte: «Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolice şi prooroceşti, prin
care ne-am învăţat a cinsti şi a slăvi mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu...».
Biserica creştină, păstrând dreapta învăţătură şi ţinând seama de prerogativele speciale ale
Maicii Domnului, i-a atribuit o cinstire deosebită, după vrednicie şi măreţie, superioară cinstirii
sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor, adică un cult de supracinstire care este deosebit de cultul de
adorare datorat lui Dumnezeu.
În strânsă legătură cu cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare şi în cadrul cultului de cinstire se
face evidentă şi calitatea ei de mijlocitoare pe lângă Iisus Hristos, Fiul ei după trup. Încă din timpul
activităţii pământeşti a Mântuitorului se va face evidentă acţiunea aceasta a Sfintei Fecioare.
Posibilitatea de mijlocire şi puterea rugăciunii ei pe lângă Fiul ei, Iisus Hristos, sunt confirmate decele ce au avut loc la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 3–10), când Mântuitorul, ascultând şi
împlinind ruga Maicii Sale, săvârşeşte prima minune. Rolul de mijlocitoare al Sfintei Fecioare se
face evident şi din mărturisirea pe care o face la Bunavestire, că de acum o vor ferici toate
neamurile (Luca 1, 48); căci aşa după cum prin întruparea şi naşterea Mântuitorului a devenit Maică
a Domnului, tot aşa a devenit Maică a tuturor drept-credincioşilor creştini; şi fiind vas ales al
întrupării, este şi mijlocitoare a credincioşilor înaintea lui Iisus Hristos. Dacă prin întrupare Sfânta
Fecioară se află în cea mai strânsă comuniune cu Fiul ei după trup, tot prin întrupare se află îndeplină solidaritate şi cu neamul omenesc. Din această comuniune şi solidaritate rezultă că Sfânta
Fecioară este persoana care are cea mai mare trecere la Iisus Hristos, purtând rugăciunile adresate ei
de către creştini înaintea tronului ceresc, în scopul izbăvirii de păcate şi al mântuirii. Această
mijlocire a Sfintei Fecioare nu este însă decît o «mijlocire prin rugăciune» pentru obţinerea harului
mântuitor de la Iisus Hristos, o mijlocire care în natura ei este asemenea mijlocirii sfinţilor, dar într-
un grad cu mult mai înalt. În acest sens, Biserica Ortodoxă statorniceşte datoria creştinilor de a se
65
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 66/158
închina Sfintei Fecioare cu toată evlavia şi de a o ruga «să fie mijlocitoare, căci mult poate
rugăciunea Maicii la Fiul ei binevoitor», aşa după cum sunt rugăciunile Bisericii adresate Maicii
Domnului: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi».
În evlavia şi cultul Bisericii Ortodoxe, preacinstirea Maicii Domnului, bogată şi dezvoltată,
s-a manifestat sub diverse forme şi s-a exprimat printr-o mare bogăţie de imne în cult şi înrugăciuni. Bogăţia şi varietatea manifestărilor în cultul Bisericii dovedeşte pe deplin şi justifică
deosebita dezvoltare a preacinstirii Maicii Domnului, în care pietatea creştină vede nu numai pe
Născătoarea de Dumnezeu, ci şi pe Maica tuturor celor credincioşi.
După mărturiile Sfintei Tradiţii, preacinstirea Maicii Domnului se manifestă prin sărbătorile
închinate pomenirii şi cinstirii ei deosebite: Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie; Intrarea în
Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie; Bunavestire – 25 martie; Adormirea Maicii Domnului
– 15 august; Soborul Maicii Domnului – 26 decembrie; Acoperământul Maicii Domnului – 1
octombrie; Zămislirea Sfintei Fecioare – 9 decembrie s.a. La acestea se adaugă invocarea în
rugăciune, zugrăvirea chipului pe sfintele icoane şi în biserici, zidirea de biserici care-i poartă
hramul, cântări şi imne de laudă, rostirea de predici, panegirice şi cuvântări.
Rugăciunile şi imnele de laudă pentru preacinstirea Sfintei Fecioare nu vor lipsi din nici o
slujbă bisericească. Bogăţia de cuvinte şi expresii, varietatea şi mulţimea rugăciunilor şi a imnelor
de laudă îşi află cea mai expresivă manifestare a pietăţii creştine pentru preacinstirea Maicii
Domnului în acele slujbe speciale, acatiste şi paraclise, închinate Născătoarei de Dumnezeu. Cea
mai vie mărturie a preacinstirii Maicii Domnului şi a apropierii ei de Iisus Hristos, în cultulBisericii, este aşezarea miridei Sfintei Fecioare la dreapta Sfântului Agneţ, pe disc, la proscomidie.
Imnologii Maicii Domnului au căutat să înveşmânteze imnele lor cu cele mai frumoase
expresii şi epitete pentru a pune în evidenţă vrednicia Sfintei Fecioare, numind-o: «Pururea
fericită»; «Biserică sfinţită» şi «Rai cuvântător»; «Lauda fecioriei»; «Uşă cerească», «Cer nou»,
«Locaş împărătesc» s.a.
Biserica Ortodoxă aduce Sfintei Fecioare un cult de preacinstire nu numai pentru sfinţenia ei
deplină, ci pentru că şi acum, aflându-se în stare preamărită în ceruri, de-a dreapta Mântuitorului,este Maica tuturor dreptcredincioşilor creştini pentru care se roagă necontenit, ea fiind «solitoarea»
noastră către Fiul său.
2. Concepţii deviate de la învăţătura orodoxă
Unele grupări religioase refuză să creadă aceste adevăruri de credinţă primite de la Biserica
creştină primară.
66
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 67/158
Afirmă unii că Sfânta Fecioară Maria ar fi fost o femeie obişnuită care, în afară de Iisus
Hristos, a avut şi alţi copii, după naşterea Mântuitorului, El fiind doar primul ei născut (Matei 1,
25), copii pe care
Biblia îi numeşte «fraţii şi surorile Domnului». De aceea, obiectează aceste grupări, nu i s-ar puteaatribui calitatea de Preacurată şi Pururea-fecioară, şi că nici nu ar putea fi preacinstită ca Maică a
Domnului sau Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei, relatând naşterea Mântuitorului, scrie: «Şi n-a cunoscut-o pe ea
până ce a născut pe Fiul său, Cel Unul Născut» (1, 25). Folosindu-se de aceste cuvinte, unii afirmă
că textul ar lăsa să se înţeleagă că Sfânta Fecioară ar fi avut şi alţi copii după naşterea Mântuitorului
şi că Iisus Hristos ar fi numai primul ei născut, dar nu şi singurul. Sfântul Evanghelist Matei, trăind
în mediul iudaic, foloseşte expresiile după sensul lor din limbajul vremii. Prin cuvintele «Şi n-a
cunoscut-o pe ea», el vrea să sublinieze mai întâi adevărul că Sfânta Fecioară a zămislit şi a născut
pe Iisus Hristos nu în urma unei legături trupeşti, între Sfânta Fecioară şi Iosif n-a fost o legătură de
căsătorie, după sensul în care aceste cuvinte sunt folosite în alte texte biblice (Fac. 4, 1; 17, 25; I
Regi 1, 19; III Regi 1, 4), ci prin lucrarea suprafirească a Sfântului Duh, de aceea şi Sfânta Fecioară
este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi Pururea-fecioară. După sensul vremii, este folosită şi
conjuncţia «până ce» (= eos), indicând o acţiune nelimitată în timp, de stare permanentă şi durabilă,
care nu se va schimba, fiind echivalentă cu «niciodată» sau «în veşnicie», după cum este folosită cu
acest sens şi în alte texte biblice (II Regi 6, 23; Fac. 8, 7; I Mac. 5, 54; Matei 28, 20; I Tes. 4, 17).Sfântul Ioan Damaschin arată că prin conjuncţia «până ce» se «indică pe de o parte sorocul cel
hotărât al vremii naşterii, iar pe de altă parte nu neagă timpul ce urmează după aceasta». Prin acel
«până ce» Sfântul Matei vrea să sublinieze că Sfânta Fecioară n-a cunoscut bărbat nici după
naşterea lui Iisus Hristos, păstrându-şi astfel purureafecioria pentru toată viaţa.
În aceeaşi corelaţie de idei şi conţinut, este şi expresia «cel întâi» sau «primul născut»
atribuită Mântuitorului, pe care o folosesc aghiografii Noului Testament (Luca 2, 7; Rom. 8, 29,
Col. 1, 15, 18; Evr. 1, 6) după modul de gândire şi exprimare din mediul iudaic. În VechiulTestament expresia este folosită pentru cel întâi născut de parte bărbătească, deoarece după Legea
mozaică acesta se bucura de unele drepturi speciale (Ieş. 13, 2; Num. 18, 15, Deut. 21, 17),
indiferent dacă mai avea sau nu şi alţi fraţi (Ieş. 13, 2, 12; Num. 3, 12). Aceeaşi denumire este
folosită şi pentru întregul Israel în calitatea sa de unicul sau singurul popor ales de Dumnezeu (Ieş.
14, 22). Deoarece în vorbirea ebraică, de multe ori numeralul cardinal (unu) este înlocuit prin cel
ordinal (primul), iar în Noul Testament se folosesc ambele forme de «întâiul» sau «primul născut»,
67
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 68/158
precum şi de «unul» sau «unicul născut», înseamnă că ele au acelaşi sens. De aceea, textele în care
se vorbeşte despre «întâiul născut» (Luca 2, 7; Rom. 8, 29; Col. 1, 15, 18; Evr. 1, 6), trebuie puse în
directă legătură şi interpretate în acelaşi sens cu textele în care se întâlneşte «unu1» sau «unicul
născut» (Ioan 1, 14, 18; 3, 16, 18; I Ioan 4, 9). Ambele forme se referă numai la Mântuitorul şi au în
vedere naşterea Lui din Sfânta Fecioară. «Întîiul născut» sau «primul născut» este identic cu «unulnăscut» sau «singurul născut», după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin: «Trebuie să se ştie că
prim-născut este acela care a fost născut întâi, chiar dacă ar fi unicul născut. Cuvîntul «prim născut»
arată că s-a născut primul, dar nu indică negreşit şi naşterea altora».
În ceea ce priveşte locurile din Noul Testament în care se vorbeşte despre «fraţii şi surorile
Domnului» (Matei 12, 46–50; 13, 55–56; Marcu 3, 31–35; 6, 3; Luca 8, 19–21; Ioan 2, 12; 7, 3, 5,
10; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19), unii dintre ei fiind menţionaţi chiar cu numele: Iacov, Iosif
sau Iosi, Simon şi Iuda (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3), se pune problema cine sunt fraţii şi surorile
Domnului, în ce grad de rudenie se află cu Mântuitorul sau cu Sfânta Fecioară.
Din nici un text biblic nu rezultă că «fraţii şi surorile Domnului» ar fi fost fraţi buni, după
mamă sau tată, cu Mântuitorul. În nici un text nu se spune că ei ar fi fost fiii Sfintei Fecioare Maria,
aşa după cum se spune numai despre Iisus Hristos că este «Fiul Mariei» (Marcu 6, 3), în timp ce
despre ei se menţionează că sunt alături de ea şi o însoţesc (Matei 12, 46; Marcu 3, 31; Luca 8, 19;
Ioan 2, 12; Fapte 1, 14). După cum nu se spune nici că ar fi fiii lui Iosif, aşa cum se menţionează
despre Hristos că este «fiu al lui Iosif» (Luca 3, 23). Despre mama «fraţilor» Domnului, Sfânta
Scriptură afirmă că era o altă Marie, deosebită de Sfânta Fecioară. În Sfintele Evanghelii, mamafraţilor Domnului este denumită Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif (Matei 27, 56; Marcu 15, 40),
mama lui Iacov şi a Salomeii (Marcu 16, 1), mama lui Iosi (Marcu 15, 47), sau cealaltă Marie
(Matei 27, 61; 28, 1). Sfântul Apostol Ioan ţine să precizeze această deosebire, atunci când spune că
lângă crucea lui Iisus se afla «mama Lui, şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena»
(Ioan 19, 25). După tradiţia bisericească (Sfântul Ioan Gură de Aur, Teodoret de Cir şi Egesip),
Cleopa a fost fratele lui Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, astfel că Maria, mama «fraţilor»
Domnului, este cumnată cu Sfânta Fecioară, iar fraţii Domnului sunt veri primari cu Iisus Hristos, înnici un caz fraţi buni sau fii după trup ai Sfintei Fecioare. De altfel, după modul de exprimare folosit
în uzul limbii ebraice, aghiografii noutestamentari au redat ebraicul «ach» prin grecescul «adelfos»,
deşi primul are o sferă noţională mai largă şi mai lipsită de precizie decît al doilea. Prin termenul
ebraic de «ach» (frate) sunt denumite şi alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate, fie nepoţi (Fac.
13, 8; 14, 14, 16 cu Fac. 11, 27), nepoţi de văr sau veri primari (Lev. 10, 1 cu Lev. 10, 4 sau I Paral.
23, 21–22). Fraţi sunt denumiţi şi cei de acelaşi neam (Ieş. 2, 11), cei din aceeaşi seminţie (Num. 8,
68
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 69/158
26; 16, 10 , II Regi 19, 12), din aceeaşi familie (Num. 3, 1, I Regi, 20, 29), din aceeaşi localitate
(Fac. 19, 7) sau cei de aceeaşi profesie (Lev. 21, 10).
Că «fraţii» Domnului nu erau fraţi buni ai Mântuitorului rezultă şi din menţiunea
Evangheliei că la început nici aceştia nu «credeau în El» (Ioan 7, 5); precum şi din faptul că pe
Maica Sa Mântuitorul o încredinţează în grija Sfântului Apostol Ioan atunci când Se afla răstignit pecruce (Ioan 19, 26–27). Mai târziu, cei doi «fraţi» ai Domnului, Iacov şi Iuda, nu se denumesc în
epistolele lor «fraţii Domnului», cum ar fi fost mai firesc, ci îşi spun simplu slujitori ai lui Iisus
Hristos (Iacov 1, 1; Iuda 1).
Raporturile manifestate între Iisus şi Maica Sa au trezit nedumeriri. Astfel, textul: «Iată
mama Mea, şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela Îmi este frate şi
soră şi mamă.» (Matei 12, 47–50) este cel folosit de unii credincioşi care vor să diminueze evlavia
celorlalţi pentru Maica Domnului.
În textul respectiv Mîntuitorul Se referă la înrudirea spirituală duhovnicească, întemeiată pe
credinţă şi împlinirea voii divine. Această înrudire nu desfiinţează şi nici nu micşorează înrudirea
trupească, dar este superioară celei trupeşti, deoarece pentru mântuire, înrudirea duhovnicească, prin
care cineva devine fiu al Împărăţiei cereşti, fiu al lui Dumnezeu, este cu mult mai de preţ decât
înrudirea trupească. Mântuitorul subliniază tocmai acest adevăr, arătând că prin credinţa în El (Ioan
1, 12), prin dragoste (I Ioan 3, 1), prin ascultare de adevăr şi nefaţarnica iubire de fraţi, prin naşterea
a doua oară, prin cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 1, 22–23), se poate ajunge la fericirea şi viaţa
veşnică, şi nu prin înrudirea trupească. Din mărturiile Sfintei Scripturi rezultă însă că Mântuitorul ecinstit pe Maica Sa şi pentru legătura trupească. La Nazaret i-a arătat ascultare şi supunere (Luca 2,
51), la nunta din Cana Galileii i-a dat ascultare împlinindu-i rugămintea (Ioan 2, 1–10), iar când a
fost răstignit, S-a îngrijit de soarta ei (Ioan 19, 26–27).
Mai este un motiv care trezeşte nedumeriri în acelaşi sens, anume, atunci când Iisus Se
adresează cu cuvântul simplu de «femeie», la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 4), sau când o
încredinţează ucenicului Său, Ioan (Ioan 19, 26). Dar la fel face şi Sfântul Apostol Pavel când
vorbeşte despre naşterea Mântuitorului din «femeie» (Gal. 4, 4). Deci atât Mântuitorul cât şi SfântulApostol Pavel n-ar fi acordat Sfintei Fecioare Maria cinstea deosebită de care s-a învrednicit ca
Născătoare de Dumnezeu, ci adresându-i-se cu cuvântul «femeie», ar fi considerat-o drept o femeie
obişnuită, ca orice femeie căsătorită care a avut şi alţi copii.
Peste tot în Sfânta Scriptură, ca şi în textele menţionate, cuvintele de «bărbat» şi «femeie»
sunt în general folosite pentru a marca deosebirea de gen sau sex, reprezentând pe orice bărbat sau
femeie, indiferent de starea lui civilă sau socială (Matei 27, 55–56; Fapte 1, 10–11; 5, 35). Mariei
69
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 70/158
Magdalena venită la mormântul Domnului după Înviere, sfinţii îngeri i se adresează cu cuvîntul
«femeie» (Ioan 20, 12–13), la Înălţarea la cer a Mântuitorului, sfinţii îngeri se adresează sfinţilor
apostoli cu «bărbaţi galileeni» (Fapte 1, 10–11), după cum acest mod de adresare este folosit de
Sfântul Apostol Petru la Cincizecime (Fapte 2, 14, 22) sau de Gamaliel în Sinedriu (Fapte 5, 34–
35). Deci termenii de «femeie» şi «bărbat» sunt folosiţi ca apelative şi mod de adresare, şi nu dedispreţ, cum afirmă unii.
Mântuitorul nu putea să Se adreseze în mod dispreţuitor celei care a fost proorocită (Isaia 7,
14; Iez. 44, 2) şi aleasă să fie, după vrednicia ei, Născătoare de Dumnezeu şi Pururea-fecioară. Din
cele relatate despre Bunavestire, se vede că Sfânta Fecioară nu a fost o femeie obişnuită, ci o
anumită fecioară, aleasă în mod special de către Dumnezeu, nu pentru a naşte un om obişnuit, ci
pentru a naşte după trup pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 26–35; 42–43, 48–49).
Atunci când Sfântul Apostol Pavel spune că Mântuitorul S-a născut «din femeie», se foloseşte de
această expresie tocmai pentru a sublinia împlinirea vechilor proorocii că Iisus Hristos va fi un
urmaş al femeii (Fac. 3, 15), Se va naşte dintr-o fecioară (Isaia 7, 14) şi că mântuirea vine prin
femeie (Ier. 31, 21–23).
De asemenea, se susţine că şi despre Iaela, soţia lui Heber Cheneul, se spune că a fost
«binecuvântată între femei» (Jud. 5, 24) ca şi Sfânta Fecioară şi totuşi n-a fost cinstită în mod
special şi nici nu este rugată să mijlocească la Dumnezeu pentru izbăvirea credincioşilor, deci nu
trebuie să cinstim în mod deosebit nici pe Sfânta Fecioară şi nici să-i adresăm rugăciuni de
mijlocire. Dar este cazul să reţinem faptul că în Sfânta Scirptură Iaela este lăudată şi binecuvântată pentru fapta ei de glorie prin care a salvat poporul lui Israel de la asuprirea străină. Dar lauda adusă
Iaelei se limitează numai la poporul lui Israel: «Binecuvântată fie între femeile ţării.» (Jud. 5, 24), în
timp ce Sfânta Fecioară este binecuvântată între toate femeile, fiindcă a aflat har la Dumnezeu şi a
născut, după trup, pe Iisus Hristos, încît va fi cinstită de toate neamurile până la sfârşitul veacurilor
(Luca 1, 28, 30, 31, 38). Prin fapta Iaelei a fost izbăvit un singur popor, pe când prin naşterea lui
Iisus Hristos din Sfânta Fecioară s-a adus mântuirea întregului neam omenesc.
BIBLIOGRAFIE
Arhim. B. V. Anania, Fie, în «Ortodoxia», nr. 1/1980. Întreg numărul 1/1980 al revistei
«Ortodoxia» este închinat preacinstirii Maicii Domnului.
†Antonie Plămădeală, Maica Domnului în teologia şi viaţa ortodoxă , în «BOR», nr. 9–10
(1978).
D. I. Be1u, Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Caransebeş, 1945.
70
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 71/158
S. Bulgakoff, Ortodoxia, trad, de N. Grosu, Sibiu, 1933.
Pr. I. Bunea, Cultul Maicii Domnului, în «MA», nr. 9–10/1971.
M. A. Calnev, Metodica misionară.Combaterea sectelor raţionaliste, trad, de Pr. Al.
Scvoznicov, Chişinău (f.d.).
Pr. Prof. M. Chialda, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, în «ST», nr. 5–6/1981.Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938.
Prot. dr. P. Deheleanu, Fraţii Domnului, în «MB», nr. 4–6 (1964).
PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI
Dr. Dragomir Demetrescu, Cinstirea şi veneraţiunea Sfintei Fecioare, în «BOR», nr. 6–
8/1914.
Ierom. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura despre Maica Domnului în Ortodoxie şi
Catolicism, în «Ortodoxia», nr. 3 (1970).
Dr. Vasile Loichiţa, Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Preacurată , în
«Candela», nr. 11–12, 1937.
Protos. Veniamin Micle, Despre cinstirea Maicii Domnului, în «MO», nr. 7–8/1976.
C. Pârvu, Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, în «ST», nr. 3–4/1954.
Arhim. Mina Prodan, Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor , Mânăstirea Neamţu, 1928.
Pr. Boris Răduleanu, Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, în «GB», nr. 10–12/1976.
Pr. Prof. Petru Rezuş, Aghiologia ortodoxă , Caransebeş, 1940.Idem, Mariologia ortodoxă , în «Ortodoxia», nr. 4/1950.
Pr. asist. AI. I. Stan, Preacinstirea Maicii Domnului, în «Îndrumătorul pastoral», Bucureşti,
1981.
Pr. Prof. Liviu Stan, O nouă rătăcire a papalităţii, în «Ortodoxia», nr. 4/1950.
Pr. Prof. D. Stăniloae, Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi catolici, în
«Ortodoxia», nr. 4/1950.
Idem, Maica Domnului ca mijlocitoare, în «Ortodoxia», nr. 1/1952.Mitropolitul Serghie Stragorodski, Venerarea Maicii Domnului după învăţătura Bisericii
Ortodoxe, trad. De I. V. Georgescu, în «MB», nr. 4–6/1974.
Pr. Prof. Milan Şesan, Despre cinstirea Maicii Domnului, în «MMS», nr. 7–8/1958.
Pr. Dr. Gh. Tilea, Maica Domnului după cărţile noastre de cult , în «GB», nr. 1–2/1971.
Prot. Dr. Isidor Todoran, Consideraţii mariologice, în «MA», nr. 3–4/1958.
71
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 72/158
III.
CINSTIREA ÎNGERILOR
1. Învăţătura ortodoxă
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, sfinţii îngeri sunt fiinţe spirituale şi nemuritoare,
personale şi raţionale, libere şi necorporale, create de către Dumnezeu, făcând parte din lumea
nevăzută şi alcătuind, împreună cu sfinţii, Biserica triumfătoare din Biserica cerească. Cu toate că
sunt fiinţe spirituale, reale şi personale, totuşi sfinţii îngeri se deosebesc, atât faţă de Dumnezeu, cât
şi faţă de oameni. Ei sunt inferiori lui Dumnezeu, Care i-a creat, dar superiori oamenilor, deoarece
sunt duhuri sau spirite nemuritoare şi necorporale. Denumirea lor generală, de «malak» sau
«angelos» (ceea ce înseamnă sol, trimis, vestitor) nu determină fiinţa sau natura lor, ci dă expresie
relaţiei în care sfinţii îngeri se află cu Dumnezeu şi cu lumea văzută, adică scopului pentru care aufost creaţi. Peste tot în Sfânta Scriptură prin denumirea «înger» sau «îngerul lui Dumnezeu» se
înţelege trimisul lui Dumnezeu, vestitorul voii lui Dumnezeu în lume (Num. 20, 16; Mal. 3, 1; II
Paral. 36, 15–16, Luca 9, 52; Apoc. 1, 20).
Existenţa sfinţilor îngeri şi originea lor sunt afirmate prin mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei
Tradiţii. Sfânta Scriptură conţine numeroase mărturii despre existenţa sfinţilor îngeri (Fac. 3, 24 ;
22, 11; Ieş. 32, 34). Mântuitorul ne încredinţează despre existenţa sfinţilor îngeri prin cuvintele:
«Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului îl va mărturisi pe el înainteaîngerilor lui Dumnezeu; iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor lepădat va fi înaintea
îngerilor lui Dumnezeu.» (Luca 12, 8–9). Explicând Pilda semănătorului, Mântuitorul arată că
«secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătoiii sunt îngerii» (Matei 13, 39). Tot din cuvintele
Mântuitorului aflăm că la judecata din urmă va fi însoţit de «toţi sfinţii îngeri» (Matei 25, 31; Luca
9, 26); că după învierea din morţi, cei drepţi vor fi «ca îngerii lui Dumnezeu în cer» (Matei 22, 29–
30); iar după judecată, prin sfinţii îngeri se va face separarea celor buni de cei răi (Matei 13, 49).
Existenţa sfinţilor îngeri este afirmată în Sfânta Scriptură şi prin numeroasele lor arătări în
lume (angelofaniile). Sfinţii îngeri s-au arătat preotului Zaharia (Luca 2, 13), Sfintei Fecioare Maria
(Luca 1, 28); pastorilor din Betleem (Luca 2, 8, 13); îl slujesc pe Mântuitorul (Matei 4, 11; Luca 22,
43); femeilor mironosiţe (Matei 28, 2; Marcu 16, 5–6; Luca 24, 4; Ioan, 20, 2); sfinţilor apostoli
(Fapte 1, 10–11; 5, 9; 12, 7). În viziune apoi, sfinţii îngeri au fost văzuţi de lacov (Fac. 28, 12) şi de
proorocii Isaia (6, 1–4) şi Daniel (7, 10).
72
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 73/158
Drept mărturie pentru existenţa sfinţilor îngeri sunt şi numele unora dintre ei menţionate în
Sfânta Scriptură, ca Mihail (Dan. 10, 13, 21; Iuda 1, 9; Apoc. 12, 7), Gavriil (Dan. 8, 16, 9, 21;
Luca 1, 19–26) şi Rafael (Tob. 5, 4; 12, 15); precum şi denumirile cetelor îngereşti (Fac. 3, 24, Isaia
6, 2; Efes. 1, 21; Col. 1, 16; I Tes. 4, 15; Rom. 8, 38; I Petru 3, 22).
Creaturi ale lui Dumnezeu, sfinţii îngeri au fost zidiţi prin voia şi puterea Cuvântului Creatoruluiîncă înainte de lumea văzută şi de om (Fac. 1, 1; Iov 3, 8; Evr. 3, 4; Ioan 1, 3; Rom. 11, 36; Efes. 3,
9; Apoc. 4, 11; Ps. 148, 1–5). «Pentru că întru El s-au făcut toate – zice Sfântul Apostol Pavel – cele
din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute» (Col. 1, 16).
Sfinţii îngeri sunt, după natura lor, fiinţe spirituale sau duhuri după cum mărturiseşte
Psalmistul: «Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc» (Ps. 103, 5); iar Sfântul
Apostol Pavel afirmă că «toţi îngerii sunt duhuri slujitoare» (Evr. 1, 14). Sfinţii îngeri sunt şi fiinţe
necorporale, lipsite de trupuri (Matei 22, 30), după cum spune Mântuitorul că «duhul carne şi oase
nu are» (Luca 24, 39). Din acest motiv, în cântările liturgice ei sunt denumiţi «puteri cereşti», sau
«puteri fără de trupuri». Dacă în angelofanii sfinţii îngeri îmbracă o formă vizibilă, acest lucru îl fac
din necesitatea de a fi văzuţi de om şi numai pe durata împlinirii misiunii lor (Num. 22, 31; Jud. 6,
21; 13, 21; Tob. 12, 19–21; Luca 1, 11, 26–29; 2, 13; Matei 28, 2; Marcu 16, 5, Luca 24, 4; Fapte
1, 10; 12, 7, 10).
Potrivit cu natura lor spirituală şi necorporală, sfinţii îngeri sunt şi fiinţe nemuritoare, dar
nemurirea nu aparţine în mod organic firii lor, ci harului divin. Sfântul Ioan Damaschin afirmă acest
adevăr când spune că «îngerul nu este nemuritor prin fire, ci prin har, căci tot ceea ce are început,are şi sfârşit potrivit naturii lui» (Dogmatica II, 3). După cum sfinţii îngeri au nemurirea prin harul
divin, tot aşa şi sfinţenia lor le-a fost dată de către Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, fiind
însuşită prin participarea şi rămânerea lor în har.
Cu toate că sfinţii îngeri sunt fiinţe spirituale, netrupeşti şi nemuritoare, totuşi nu sunt şi
fiinţe nemărginite; ei au o putere şi o posibilitate de cunoaştere limitată. Ca făpturi create, sfinţilor
îngeri le lipseşte puterea creatoare, după cum le lipseşte şi puterea de a săvârşi minuni, căci numai
Dumnezeu este «singurul care face minuni» (Ps. 71, 19). Acest adevăr de credinţă Sfântul IoanDamaschin îl subliniază astfel: «Îngerii sunt circumscrişi, căci atunci când sunt în cer, nu sunt pe
pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu rămân şi în cer» (Dogmatica II, 3). În
acelaşi timp, sfinţii îngeri au şi o posibilitate de cunoaştere limitată. Ei nu cunosc ziua judecăţii
universale (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Ei nu cunosc nici fiinţa, nici cugetările şi tainele lui
Dumnezeu (I Cor. 2, 11; Rom. 11, 34; Efes. 3, 9–10; Col. 1, 26; I Petru 1, 12) sau tainele inimii
73
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 74/158
omului (III Regi 8, 39; Înţ. Sir. 42, 22–23; Ps. 43, 23; Evr. 4, 12); după cum nu cunosc nici cele
viitoare (Isaia 44, 7).
Zidiţi de către Dumnezeu în stare bună (Fac. 1, 3 ; I Tim. 4, 4) şi înzestraţi cu puteri dăruite
de Creatorul, sfinţii îngeri se integrează în scopul întregii creaţii divine: preamărirea Creatorului şi
fericirea creaturilor. După natura şi starea în care au fost creaţi, sfinţii îngeri au o misiune dublă,una în relaţie cu Dumnezeu şi alta în relaţie cu lumea văzută. În relaţie cu Dumnezeu, Creatorul lor,
sfinţii îngeri au misiunea de a-L preamări şi a-I sluji, împlinind voia Lui şi executând poruncile
divine în raport cu lumea văzută şi cu omul. În relaţie cu oamenii, sfinţii îngeri au misiunea de a
împlini lucrarea de providenţă a lui Dumnezeu în lume, îndrumându-i pe calea adevărului şi a
credinţei celei curate, a binelui, a dreptăţii şi a dragostei, în vederea mântuirii lor, şi a-i ocroti,
ferindu-i de orice influenţe ale celui rău, de orice primejdie şi de la căderea în păcate sau fărădelegi.
Acest adevăr este mărturisit de Biserica Ortodoxă în cuvintele: «Îngerii sunt duhuri, aduse de
Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, ca să laude pe Dumnezeu şi să-L slujească. Apoi, ca să lucreze şi în
lumea aceasta a oamenilor, povăţuindu-i pe ei la Împărăţia lui Dumnezeu» (Mart. Ort. I, 19).
De altfel, în strânsă şi directă legătură cu dubla misiune a sfinţilor îngeri, pe lângă natura şi
starea lor, sunt şi temeiurile din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care îndreptăţesc pe deplin
cinstirea lor în cadrul cultului Bisericii Ortodoxe.
Din mărturiile Sfintei Scripturi se desprinde adevărul că sfinţii îngeri, în relaţia lor cu
Dumnezeu, se împărtăşesc încontinuu de starea harică, fiind permanent în comuniune cu Creatorul.
Sfinţii îngeri locuiesc în ceruri (Fac. 21, 17; 22, 11; Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Evr. 12, 22),înaintea lui Dumnezeu, înconjurând tronul ceresc (Iov 1, 6; Luca 1, 19) şi văd pururea faţa lui
Dumnezeu, după cuvintele Mântuitoruiui: «Căci zic vouă că îngerii din ceruri văd pururea faţa
Tatălui Meu, Care este în ceruri» (Matei 18, 10). Datorită apoi acestei permanente comuniuni
(Apoc. 1, 1, 4; 5, 2, 11; 7, 11), sfinţii îngeri sunt denumiţi aleşi ai lui Dumnezeu (I Tim. 5, 21),
îngeri ai luminii (II Cor. 11, 14), îngerii Domnului (Matei 1, 20; Fapte 12, 7), cetăţeni ai
Ierusalimului ceresc (Evr. 12, 22).
Întrucât sunt permanent în ceruri, îngerii au misiunea principală de a adora, preamărind prinlaude pe Dumnezeu şi de a sluji în lucrarea providenţei divine. Proorocul Isaia a văzut serafimii în
jurul tronului ceresc, aducând întreită slavă Domnului Savaot (Isaia 6, 1–3); iar Sfântul Apostol
Ioan mărturiseşte că sfinţii îngeri laudă neîncetat pe Dumnezeu (Apoc. 4, 8; 7, 11–12). Iar proorocul
Daniel a văzut pe sfinţii îngeri care slujeau pe Cel vechi de zile (Dan., 7, 9-10). La naşterea din
Betleem, sfinţii îngeri au preamărit prin cîntări pe Dumnezeu, căci S-a născut Cel ce avea să aducă
pace pe pământ şi bună înţelegere între oameni (Luca, 2, 13–14). Ca slujitori ai lui Dumnezeu,
74
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 75/158
sfinţii îngeri au slujit pe Mântuitorul după întreita ispitire (Matei 4, 11), în Ghetsimani, când S-a
rugat (Luca 22, 43). Îl slujesc şi acum când Se află în ceruri (Efes. 1, 20) şi-L vor sluji şi la a doua
Sa venire, înconjurând tronul de judecată (Matei 25, 31), separând apoi pe oamenii buni de cei răi
(Matei, 13, 49).
În relaţia lor cu lumea văzută şi cu omul, sfinţii îngeri, ca trimişi ai lui Dumnezeu, suntmijlocitori între Creator şi creatură. Trimişi din ceruri, ei au înalta misiune de a vesti în lume
cuvântul lui Dumnezeu, lucrarea Lui de providenţă în scopul mântuirii tuturor, îndrumându-i pe
aceştia pe calea săvârşirii binelui. Faţă de cei drepţi şi credincioşi, sfinţii îngeri depun o activitate de
mijlocire şi ajutorare, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, când se întreabă: «Îngerii oare nu
sunt toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?» (Evr.
1, 14).
Trimişi de către Dumnezeu în lume, ca soli ai voii divine, sfinţii îngeri au vestit cele
viitoare. Astfel, prin glasul sfinţilor îngeri Dumnezeu vesteşte lui Avraam naşterea lui Isaac (Fac.
18, 10–14) şi pierderea Sodomei şi a Gomorei (Fac. 18, 20–32); lui Iacov, că-l va ocroti la
întoarcerea sa în Canaan (Fac. 31, 11–13); lui Manoe şi soţiei sale, naşterea lui Samson (Jud. 13, 6–
7), preotului Zaharia, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 11–20); Sfintei Fecioare Maria,
naşterea Mântuitorului (Luca 1, 26–38), ca şi bătrânului Iosif (Matei 1, 20–1); sutaşului Corneliu, ca
sa primească botezul de la Sfântul Petru (Fapte 10, 1–33).
Înzestraţi de către Dumnezeu cu puteri deosebite, prin care se pot săvârşi minuni, sfinţii
îngeri au fost trimişi pentru a ocroti pe cei drepţi şi credincioşi, a le veni în ajutor şi a-i salva de la pieire. Ei salvează pe Lot şi familia sa înainte de nimicirea Sodomei (Fac. 19, 15–16); pe proorocul
Daniel care a fost aruncat în groapa leilor (6, 23); pe cei trei tineri în cuptorul cu foc (3, 28);
eliberează din închisoare pe sfinţii apostoli (Fapte 5, 19) şi apoi pe Sfântul Apostol Petru (Fapte 12,
7–10). Sfinţii îngeri vor hrăni în mod minunat pe proorocul Ilie în pustie (III Regi 19, 5–7), vor
tămădui de boală pe Tobit şi pe sora sa, Sara (Tob. 12, 14). Sfinţii îngeri poartă de grijă celor drepţi
şi credincioşi nu numai în viaţa de aici, ci şi în viaţa de dincolo. După ce a murit săracul Lazăr,
Mântuitorul ne încredinţează că «a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam» (Luca 16, 22).Misiunea sfinţilor îngeri în relaţie cu omul nu se limitează numai la acţiuni temporare, ci
îmbracă şi un aspect de continuitate în forma de «îngeri păzitori». Existenţa sfinţilor îngeri păzitori
pentru fiecare credincios este afirmată de Mântuitorul în cuvintele: «vedeţi să nu dispreţuiţi pe
vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, văd pururea faţa Tatălui Meu, Care
este în ceruri» (Matei 18, 10). Fiecare nou-născut primeşte la botez un «înger păzitor» care-l
însoţeşte pe toată durata vieţii cât păstrează credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit şi «îngeri
75
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 76/158
păzitori» ai neamurilor şi popoarelor (Dan. 10). Fiecare Biserică sau comunitate religioasă creştină
are un înger păzitor, după cum susţine Sfântul Spostol Ioan: «Cele şapte stele sunt îngerii celor
şapte Biserici» (Apoc. 1, 20); iar Sfântul Apostol Pavel menţionează că sfinţii îngeri sunt prezenţi în
adunările religioase (I Cor. 11, 10). Ei sunt prezenţi şi la sfintele slujbe, nu numai pentru a sluji şi a
aduce laudă lui Dumnezeu, ci şi pentru a întări pe credincioşi în rugăciunile lor.Pentru starea lor de sfinţenie, vrednicie, dragoste şi bunătate, dar mai ales pentru slujirea lor
faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, credincioşii creştini cinstesc pe sfinţii îngeri prin închinare şi-i
cheamă în rugăciunile lor ca, mijlocind la Dumnezeu, să-i ajute în izbăvirea de păcate şi dobândirea
fericirii celei veşnice. Astfel, Iosua se închină sfântului înger care era «căpetenia oştirii Domnului»
(Iosua 5, 13–15); Manoe şi soţia sa se închină sfântului înger care le-a vestit naşterea lui Samson
(Jud. 13, 20); Sfântul Apostol Ioan se închină sfântului înger care i-a descoperit viziunile (Apoc. 22,
8). Sfântul înger trimis de Dumnezeu este cinstit prin închinare de către proorocul Valaam (Num.
22, 31); de către regele David împreună cu bătrânii poporului (I Par. 21, 16); de către proorocul
Daniel (10, 9–10); sau de Tobit şi Tobie (Tob. 12, 15–16). Sfântul înger Rafael spune despre sine că
este «unul din cei şapte sfinţi îngeri care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui
Sfânt» (Tob. 12, 15).
Trebuie însă să specificăm că cinstirea îngerilor se referă numai la cei sfinţi, cei care nu au
căzut, odată cu Lucifer, din cer. Despre căderea unor îngeri petrecută înainte de creaţia omului,
Scriptura mărturiseşte şi în Vechiul şi în Noul Testament.
Este chiar important de făcut distincţia între îngerii care s-au păstrat buni, şi, prin lupta lor contra vrăjmaşilor lui Dumnezeu s-au desăvârşit în sfinţenie, şi îngerii care au urmat pe «Lucifer»
(diavolul), creat de Dumnezeu în treapta de heruvimi, şi care au fost alungaţi de cetele îngerilor
buni, devenind duhuri rele.
Dintre acele duhuri rele, mulţime atestată de Scriptură prin termenul de «legiune», multe
luptă pentru dezbinarea oamenilor între ei şi împotriva lui Dumnezeu. Împotriva acestora, a
«îngerilor răutăţii», sfinţii îngeri ajută pe oameni să câştige bătălia şi să se păstreze lângă Creatorul
a toată făptura.Biserica Ortodoxă, respectând cuvintele Sfintei Scripturi şi mărturiile Sfintei Tradiţii, a
statornicit din vechime cinstirea sfinţilor îngeri, instituind zile speciale de prăznuire în acest sens.
Astfel, ziua de luni este «consfinţită puterilor cereşti celor fără de trupuri»; ziua de 8 noiembrie este
închinată sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil; cea de la 6 septembrie, minunii săvârşite de Sfântul
Arhanghel Mihail la Colose; cea de la 26 martie şi cea de la 13 iulie sunt închinate soborului
Sfântului Arhanghel Gavriil. Sfinţii părinţi întruniţi la Sinodul VII ecumenic au statornicit că se
76
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 77/158
cuvinte «a cinsti şi a mări... şi sfintele puteri îngereşti, şi a cere mijlocirea lor, pentru că ele pot să
ne facă pe noi plăcuţi lui Dumnezeu». În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă cinsteşte pe sfinţii îngeri
în cântări de laudă, iar chipul lor este zugrăvit în biserici şi pe sfintele icoane.
Cinstirea sfinţilor îngeri, după natura şi scopul ei, se deosebeşte fundamental de preamărirea
lui Dumnezeu. Dacă lui Dumnezeu, întrucât este creatorul şi proniatorul a toată făptura, îi datorămun cult de preamărire, exprimat prin termenul de «latria» – adorare, sfinţilor îngeri le aducem acea
închinare exprimată prin termenul de «dulia» – cinstire care se aduce şi sfinţilor dintre oameni,
deoarece îi cinstim pentru darurile şi puterile cu care au fost înzestraţi de către Dumnezeu, pentru
binefacerile pe care Dumnezeu le revarsă prin mijlocirea lor, pentru ocrotirea şi îndrumarea
acordată celor credincioşi pe calea mântuirii.
2. Abateri de la dreapta credinţă
Faţă de învăţătura şi practica Bisericii Ortodoxe referitor la cinstirea sfinţilor îngeri, se
întîlnesc şi unele păreri deosebite, după care această cinstire este integral respinsă. în acest sens sunt
folosite unele texte biblice, interpretate fără a se ţine seama de adevărul mărturisit în ele, sau de
învăţătura tradiţională a Bisericii creştine primare.
Unii înţeleg prin cinstirea sfinţilor îngeri un mod de idololatrie. Dar în primul rând, îngerii
nu sunt creaţii ale unei religiozităţi păgâne, ci sunt făpturi ale lui Dumnezeu, care au fost şi au
rămas sfinte. Însuşi Dumnezeu a dat poruncă lui Moise să facă doi heruvimi şi să-i aşeze pe chivotullegământului (Ieş. 25, 18–22), să ţeasă chipuri de heruvimi pe perdeaua ce acoperea intrarea în
Sfânta Sfintelor (Ieş. 26, 31) şi pe covoarele ce acopereau sanctuarul (Ieş. 36, 8).
Întreg Cortul Sfânt a fost construit după modelul pe care Dumnezeu l-a arătat lui Moise pe
Muntele Sinai (Ieş. 25, 40), şi l-a sfinţit după construire (Ieş. 40, 34). Aceiaşi heruvimi îi vom găsi
şi în templul lui Solomon (III Regi 8, 6–8; II Paral. 3, 10–13), sfinţit şi el de către Dumnezeu (III
Regi 8, 10; II Paral. 5, 14). Însuşi Mântuitorul, şi apoi Sfinţii Apostoli au cinstit templul din
Ierusalim, spunând că este «Casă de rugăciune» (Matei 21, 13; Marcu, 11, 17; Luca, 19, 46) şi«Casă a lui Dumnezeu» (Ioan 2, 16; Luca 2, 49), iar sfinţii apostoli s-au rugat în acest templu (Fapte
3, 1; 24, 11). Dacă Dumnezeu ar fi interzis cinstirea sfinţilor îngeri, socotind-o drept idololatrie, n-
ar fi trimis pe sfinţii îngeri să vestească în lume poruncile divine, după cum reiese din numeroasele
angelofanii; iar Mântuitorul n-ar fi afirmat existenţa sfinţilor îngeri în ceruri (Luca 12, 8–9) sau a
sfinţilor îngeri păzitori ai fiecărui credincios (Matei 18, 10).
77
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 78/158
Atunci când Mântuitorul Se adresează lui satan, după întreita ispitire, zicând: «Mergi
înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I
slujeşti.», nu are în vedere pe sfinţii îngeri, ci determină pe om să lupte contra îngerilor răi şi contra
a tot ce s-ar putea substitui lui Dumnezeu. El Se foloseşte aici de cele poruncite poporului evreu, de
a păstra credinţa în unicul şi adevăratul Dumnezeu (Deut. 6, 13; 10, 20) şi a nu cădea în idololatrie(Iosua 24, 14). Mântuitorul n-a interzis niciodată cinstirea sfinţilor îngeri, dar a afirmat că la
judecata din urmă va veni întru slava Sa înconjurat de toţi sfinţii îngeri (Matei 25, 31), prin care se
va face şi separarea oamenilor buni de cei răi (Matei 13, 49).
Alţi creştini cred că pe baza unor texte din Sfânta Scriptură, prin care se interzice cu
desăvârşire închinarea la «oştirea cerească» (Deut. 4, 19; 17, 3–5; IV Regi 23, 5, Ier. 19, 13; Sof.
1,5, Fapte 7, 42), se susţine că şi cinstirea sfinţilor îngeri ar fi oprită de către Dumnezeu. Însă
interzicerea se referă la astrele cereşti, la «soarele, luna şi stelele», şi nu la sfinţii îngeri. Interzicerea
închinării la «oştirea cerească» este peste tot menţionată împreună şi alături de închinarea la idoli,
deci este considerată tot idololatrie. Evreii împrumutaseră de la unele popoare vecine, împreună cu
închinarea la idoli, şi închinarea la astrele cereşti (sabeismul), pe care o practicau, de aceea
Dumnezeu intervine prin proorocii Săi, sancţionând-o ca pe o gravă abatere de la credinţa cea
adevărată. Dumnezeu nu putea să interzică cinstirea sfinţilor îngeri atâta timp cât ei au fost creaţi
prin puterea cuvântului Său (Fac. 1, 1; Evr. 3, 4; Ioan 1,3; Rom. 11, 36; Efes. 3, 9; Apoc. 4, 11; Ps.
148, 1–5; Col. 1, 16) şi sunt trimişi în lume ca să slujească celor drepţi şi credincioşi (Evr. 1, 14; Ps.
33, 7, 90, 10–11).Este drept că în unele comunităţi creştine se exagera cultul îngerilor, adresându-li-se cereri
care se cuveneau adresate lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel intervine prin cuvintele: «Nimeni să
nu vă smulgă biruinţa, printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri.» (Col. 2,
18). Adresându-se astfel creştinilor din Colose, Sfântul Apostol Pavel le atrage atenţia asupra unor
practici de cult dăunătoare credinţei creştine. El nu condamnă cinstirea sfinţilor îngeri, ci se ridică
împotriva unor eretici ai vremii, care printr-o falsă evlavie se închinau mai mult îngerilor, invocând
pretextul că Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos fiind prea departe de lume nu Se pot arătadirect, dar îşi manifestă voinţa prin îngeri, de aceea ei îi cinsteau în primul rând pe aceştia. Pentru a
nu lăsa ca adorarea lui Dumnezeu să fie subestimată sau subordonată, Sinodul de la Laodiceea (can.
35) condamnă pe toţi aceia care, părăsind Biserica creştină, practicau numai cinstirea îngerilor în
adunările lor religioase. Sfântul Apostol Pavel nu interzicea cinstirea îngerilor; el afirmă că
Dumnezeu a creat cetele îngereşti (Col. 1, 16), rânduite drept «duhuri slujitoare» pentru cei
credincioşi (Evr. 1, 14).
78
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 79/158
Îngerii au refuzat închinarea adusă lor atunci când cel credincios era în situaţia de a-1 fi
confundat cu una din Persoanele Sfintei Treimi. În situaţii similare îngerii se prezintă ca atare. În
Apocalipsă (19, 10; 22, 8–9) sfântul înger motivează acest refuz mai întâi prin cuvintele: «Sunt
împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii...» Deci amândoi, sfântul înger şi Sfântul Apostol
Ioan, se aflau într-o aceeaşi poziţie de slujitori ai lui Dumnezeu şi vestitori ai celor viitoare. În aldoilea rând, refuzul este motivat de datoria pe care o aveau amândoi, ca slujitori ai lui Dumnezeu şi
vestitori ai celor ce vor veni, de a se închina lui Dumnezeu, de aceea sfântul înger îi spune: «Lui
Dumnezeu închină-te».
Aceste texte relatează o situaţie specială, de identitate în misiune, deoarece în alte cazuri
îngerii au primit închinarea de la: Iosua (Iosua 5, 13–14), de la Manoe (Jud. 13, 20), de la regele
David (I Paral. 21, 16), de la proorocul Valaam (Num. 22, 31), de la proorocul Daniel (Dan. 10, 9–
10), sau de la Tobit şi Tobie (Tob. 12, 15–16).
Prin urmare sfinţii îngeri, deşi nu sunt fiinţe nemărginite, prin firea lor nu pot săvârşi minuni
şi nici nu cunosc tainele lui Dumnezeu, totuşi, prin darurile şi misiunea cu care au fost înzestraţi de
către Creatorul lor, ei pot săvârşi minuni şi pot cunoaşte cele ce se petrec pe pământ. Mântuitorul
Însuşi ne încredinţează că sfinţii îngeri se bucură «pentru un păcătos care se pocăieşte» (Luca 15,
10). Sfinţii îngeri au cunoscut soarta tristă a evreilor duşi în exil şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru
izbăvirea lor (Zah. 1, 12–13); sunt înzestraţi cu înţelepciune «ca să cunoască tot ce este pe pământ»
(II Regi 14, 20); şi duc rugăciunile celor credincioşi înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 8, 2–3 ; Tob. 12,
15).Patriarhul Iacov roagă pe sfântul înger care l-a izbăvit de tot răul, ca să binecuvânteze şi să
ocrotească pe cei doi fii ai lui Iosif, Efraim şi Manase (Fac. 48, 16).
BIBLIOGRAFIE
M. Bădiuţeanu, IPS. Mitropolit Nicolae Krutiţki despre lucrarea sfinţilor îngeri, în «Glasul
Bisericii», anul 1960, nr. 1–2.
Arhim. Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă , Bucureşti, 1981.Diac. Al. N. Constantinescu, Manual de Sectologie, Bucureşti, 1929.
Prot. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948.
Arhim. Benedict Ghiuş, Despre îngeri, în «Mitropolia Olteniei», anul 1957, nr. 3–4.
Magistrand A. Manolache, Un capitol de angelologie: creaţia, natura şi căderea îngerilor ,
în «Studii Teologice», anul 1955, nr. 1–2.
Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol, I, Bucureşti, 1978.
79
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 80/158
IV.
CINSTIREA SFINŢILOR
1. Învăţătura ortodoxă
În Biserica creştină primară denumirea de «sfinţi» sau «sfinţilor fraţi» (Fapte 9, 32; Rom. 1,
7; I Cor. 1, 2; II Cor. 1, 1; Efes. 1, 1; Col. 1, 1, I Tes. 5, 27) a fost la început apelativul tuturor celor
care, împărtăşind credinţa în Iisus Hristos şi primind botezul în numele Sfintei Treimi, au devenit
membri ai Bisericii creştine. Ulterior, când aceştia au luat denumirea generală de «creştini» (Fapte
11, 26), denumirea de «sfinţi» a rămas numai pe seama acelor credincioşi care în viaţa lor
pământească s-au distins, în mod deosebit, prin tăria credinţei şi au ajuns la un grad mai înalt de
perfecţiune prin practica statornică a dragostei creştine. Sfinţii sunt deci acei creştini care, în viaţa
lor de aici, au dat dovadă, prin cuvânt şi fapte, de o credinţă vie, puternică şi statornică, precum şide o viaţă curată şi neprihănită, realizînd un grad mai înalt de curăţie şi iubire şi devenind locaşuri
ale Duhului Sfânt. Această strânsă relaţie a lor cu Dumnezeu face ca trupul lor să dobândească o
deosebită vrednicie şi puteri harice chiar după moarte, iar sufletul lor să nu mai fie supus judecăţii,
iar ei să fie rânduiţi în ceata celor drepţi, împărtăşindu-se cu îngerii de slava Mântuitorului Hristos.
În actul canonizării sfinţilor, Biserica Ortodoxă a ţinut seamă numai de ostenelile lor
deosebite, mai ales de lucrarea lor săvârşită în viaţă cu ajutorul harului şi a puterii lui Dumnezeu,
ca: minuni, tămăduiri, proorociri etc., pentru care Biserica i-a canonizat, socotindu-i vase alese alelui Dumnezeu şi purtători ai harului Sfântului Duh. Sfântul Ioan Damaschin, sintetizând motivele
canonizării sfinţilor, afirmă că ei trebuie cinstiţi «pentru că sunt uniţi cu Dumnezeu după voinţă şi
L-au primit locuitor în lăuntrul lor, iar prin participarea cu El, au devenit, prin har, ceea ce El este
prin fire». Orientându-se numai după vrednicia lor, Biserica Ortodoxă n-a ţinut seama, în lucrarea
de canonizare a unui sfânt, nici de vârstă, nici de sex, nici de pregătire sau de starea socială. De
aceea, în calendarul ortodox, întâlnim sfinţi şi cuvioşi de toate vârstele, din toate profesiunile sau
îndeletnicirile vremii şi din toate stările sociale.
Dacă la început canonizarea unui sfânt s-a făcut prin preaslăvirea lui de către credincioşii
unei Biserici, împreună cu trecerea numelui în martirologii, comunicată şi celorlalte comunităţi sau
Biserici creştine, la acest act s-a adăugat apoi şi actul formal sau juridic, săvârşit de episcopi şi
sinoadele locale, prin care era recunoscută legalitatea şi confirmată canonic cinstirea unui sfânt. De
aceea şi actul în sine al canonizării unui sfânt de către Biserică nu are un caracter institutiv,
deoarece nu acordă sfinţenia în sine, care există de fapt în persoana sfântului, ci numai un caracter
80
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 81/158
declarativ, întrucât constată, recunoaşte şi confirmă sfinţenia persoanei, acordându-i şi orânduind
cinstirea ce i se cuvine. Astăzi, canonizarea sfinţilor se face de către sinoadele Bisericilor Ortodoxe
autocefale, aşa cum s-a procedat şi în Biserica Ortodoxă Română, în anii 1955 şi 1956, prin
canonizarea şi generalizarea cultului unor sfinţi, mucenici şi mărturisitori naţionali.
După rânduiala Bisericii, criteriile de care trebuie să se ţină seama astăzi la canonizarea unuisfânt sunt: a) ortodoxia statornică şi neîndoielnică a dreptei credinţe pe toată durata vieţii; b)
proslăvirea de către Dumnezeu prin acordarea unor daruri şi puteri deosebite; c) sfinţenia vieţii,
confirmată după moarte prin cinstirea spontană a credincioşilor. La acestea se poate adăuga şi
existenţa sfintelor moaşte, condiţie care nu este însă absolut necesară.
În Biserica creştină primară, cinstirea sfinţilor începe odată cu respectul şi lauda adusă
primilor martiri şi mucenici, născută din admiraţia spontană a credincioşilor care, în pietatea lor, le-
au acordat o cinste deosebită pentru tăria şi puterea cu care şi-au jertfit viaţa, mărturisind şi apărând
credinţa în Iisus Hristos. Dacă la început, în rândul sfinţilor, au fost trecuţi numai martirii şi
mucenicii, ulterior au fost trecuţi şi cinstiţi, în mod deosebit, sfinţii apostoli, drepţii, proorocii,
cuvioşii, marii dascăli şi ierarhi, toţi cei pe care Biserica, considerându-i vrednici de a fi cinstiţi în
cultul ei public, i-a trecut cu numele, la început în martirologii, apoi în sinaxare, mineie, calendare
sau imerologii.
Cinstirea sfinţilor, aşa cum s-a dezvoltat şi se practică în Biserica Ortodoxă astăzi, îşi are
temeiurile ei fundamentale în învăţătura de credinţă mărturisită în Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie.Din mărturiile Sfintei Scripturi se desprinde mai întâi adevărul că drepţii şi sfinţii au fost
proslăviţi de către Dumnezeu, atât în viaţa lor de aici, cât şi în viaţa de dincolo, pentru mărturisirea
dreptei credinţe şi pentru vrednicia vieţii lor în împlinirea poruncilor divine. Mântuitorul Însuşi
numeşte pe sfinţii apostoli «prietenii Mei» (Ioan 15, 14); Avraam «a fost numit prieten al lui
Dumnezeu» (Iacov 2, 23); Sfântul Apostol Pavel socoteşte pe creştinii din Efes drept «împreună
cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu» (Efes. 2, 19), iar pe toţi credincioşii, ca purtători ai
harului divin, drept «temple ale Sfântului Duh» (I Cor. 6, 19). După moartea trupească, drepţii şisfinţii vor ajunge în cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel ceresc (Evr. 12, 22); vor fi asemenea
sfinţilor îngeri (Luca 20, 36) şi vor însoţi pe Iisus Hristos luând parte la judecata universală (Matei
19, 28; I Cor. 6, 2).
Pentru aleasa lor vrednicie, drepţii şi sfinţii au fost înzestraţi de către Dumnezeu, încă în
viaţa de aici, cu daruri speciale şi puteri deosebite prin care au cunoscut gândurile oamenilor şi cele
viitoare, puterea de a săvârşi minuni (tămăduire, învieri din morţi etc.). Marele prooroc Moise
81
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 82/158
săvârşeşte, prin puterea lui Dumnezeu, mai multe minuni în faţa faraonului (Ieş. 4, 7): desparte
apele Mării Roşii (Ieş. 14, 16–31); îndulceşte apa la Mara (15, 23–5); scoate apă din stânca Horeb
(17, 6; Num. 20, 10–11). Proorocul Ilie săvârşeşte şi el numeroase minuni, între care şi învierea
fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17– 23). La fel şi proorocul Elisei desparte apele
Iordanului (IV Regi, 2, 14); vindecă pe Neeman de lepră (IV Regi 5, 10); cunoaşte fapta săvârşităde ucenicul său Ghehazi (IV Regi 5, 20–27); învie pe fiul sunamitencei (IV Regi 4, 32–36); precum
şi alte minuni (IV Regi 4–6). Mântuitorul Însuşi, atunci când trimite pe apostoli şi ucenici la
propovăduire, le dă puterea de a tămădui orice boală şi de a scoate demonii (Matei 10, 1; Marcu 3,
14–15, 6, 7, 13; Luca 9, 1–6, 10, 9, 17).
Pentru lucrarea lor deosebită, pentru bogăţia darurilor pe care Dumnezeu le-a revărsat prin
ei, dreptcredincioşii au cinstit, după cuviinţă, pe cei drepţi şi sfinţi încă în viaţa lor de aici, întrucât
au văzut în ei pe cei ce sunt aleşi, preaiubiţi şi prieteni ai lui Dumnezeu. Astfel, proorocul Ilie a fost
cinstit în mod deosebit de către Obadia, curteanul regelui Ahab (III Regi 18, 7); proorocul Elisei, de
către ucenicii proorocilor din Ierihon (IV Regi 2, 15) şi de către femeia din Sunem (IV Regi 4, 36–
37); iar Sfântul Apostol Pavel şi cu Sila au fost cinstiţi de către temnicierul din Filipi (Fapte 16, 29).
Sfântul Apostol Pavel fericeşte pe creştinii din Filipi, cerându-le ca şi ei să-1 fericească (Filip. 2,
17–18); Sfântul Iacov îndeamnă pe creştini să fericească pe cei ce, prin credinţa şi viaţa lor, s-au
distins în mod deosebit (Iacov 1, 11).
După moartea lor trupească, ajungînd în ceruri, drepţii şi sfinţii stau în jurul tronului ceresc,
se închină şi aduc laudă lui Dumnezeu, având o viaţă pe deplin conştientă. Mântuitorul neîncredinţează că drepţii şi sfinţii, fiind asemenea sfinţilor îngeri, se află în ceruri în stare conştientă,
deoarece Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii (Marcu 12, 27; Luca 20, 34–38). Sfântul
Apostol Ioan afirmă apoi că sfinţii, împreună cu sfinţii îngeri, preamăresc şi se roagă lui Dumnezeu
în ceruri (Apoc. 4, 10–1; 5, 8–14). Fiind în stare conştientă, drepţii şi sfinţii din ceruri, prin
descoperire, prin deplinătatea harului, prin darurile şi puterile cu care au fost înzestraţi, cunosc
trebuinţele celor de pe pământ, aşa cum Avraam a cunoscut ce trebuie să facă fraţii bogatului
nemilostiv (Luca 16, 29–31). În acelaşi timp, ei se roagă la Dumnezeu pentru cei credincioşi,mijlocind astfel pentru mântuirea acestora. Din Sfânta Scriptură aflăm că arhiereul Onia, după
moartea sa, s-a rugat lui Dumnezeu pentru întreaga obşte a lui Israel (II Mac. 15, 12); că în ceruri
fiind, sfinţii duc rugăciunile celor credincioşi înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 5, 8); că Sfântul Iacov
afirmă, în general, «Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului» (Iacov 5, 16); după cum
susţine şi psalmistul că cel cuvios se va ruga totdeauna lui Dumnezeu (Ps. 31).
82
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 83/158
Dar cinstirea drepţilor şi a sfinţilor are un profund temei doctrinar în ceea ce Biserica
denumeşte «comuniunea sfinţilor». Fiind în Împărăţia cerească, în jurul tronului lui Dumnezeu,
drepţii şi sfinţii fac parte, alături de sfinţii îngeri, din Biserica triumfătoare. După învăţătura
Bisericii Ortodoxe, între Biserica luptătoare – cea de pe pământ, din care au făcut parte şi sfinţii – şi
Biserica triumfătoare, a celor drepţi din ceruri, există o legătură deplină şi continuă, o unitateorganică şi indisolubilă, asigurată de Mântuitorul, Care este unicul cap al întregii Biserici (Efes. 1,
22–23; Col. 1, 16–18; Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27). Această unitate dintre toţi membrii Bisericii
creştine este înfăptuită nu numai prin aceeaşi credinţă, ci şi prin aceeaşi trăire duhovnicească, după
cum şi Mântuitorul este unicul izvor al credinţei şi al harului (Ioan 1, 16). În virtutea dragostei
depline, a credinţei lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6), între credincioşii din viaţa de aici şi sfinţii din
ceruri se stabileşte o legătură care se realizează prin schimbul de rugăciuni, de gânduri duhovniceşti
şi de mijlocire. În timp ce credincioşii de aici cinstesc prin rugăciuni şi cântări de laudă pe cei drepţi
şi sfinţi, aceştia se roagă la Dumnezeu pentru izbăvirea şi mântuirea cestorlalţi. Prin dragostea
reciprocă se realizează acea colaborare solidară, dintre credincioşi şi sfinţi, în vederea ajungerii
tuturor la fericirea veşnică (I Cor. 12, 26).
Respectând şi mărturisind dreapta învăţătură, Biserica creştină, din cele mai îndepărtate
vremi, a statornicit nu numai datoria şi rânduiala cinstirii sfinţilor, ci şi natura sau felul acestei
cinstiri.
Încă din primele începuturi, s-a hotărât ca cinstirea sfinţilor să fie prăznuită în mod deosebit
în ziua morţii lor, ca zi a naşterii lor la o nouă viaţă, viaţa de fericire veşnică. Pe mormintele lor aufost ridicate altare, şi apoi locaşuri de închinare (martyria); se rânduiesc adunări religioase şi
pelerinaje cu săvârşirea de slujbe şi rugăciuni speciale, iar chipul lor este zugrăvit pe sfintele icoane.
Pentru scopul şi importanţa deosebită pe care o are cinstirea sfinţilor pentru viaţa religios-
morală a Bisericii în general şi a fiecărui credincios în special, Biserica creştină, încă din primele
veacuri, a statornicit datoria creştinilor de a cinsti pe sfinţi ca bine plăcuţi lui Dumnezeu. Sinodul
VII ecumenic statorniceşte, după cuvintele Mântuitorului, ale sfinţilor apostoli şi ale proorocilor,
datoria creştinilor de «a cinsti şi a slăvi... pe apostoli, prooroci şi martirii cei adevăraţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să
ne facă bine plăcuţi lui Dumnezeu».
După cum este dezvoltată şi practicată în Biserica Ortodoxă, cinstirea sfinţilor are variate moduri de
manifestare, ca: cinstirea propriu-zisă, invocarea lor în rugăciuni, spre a mijloci la Dumnezeu şi
urmarea pildei vieţii lor.
83
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 84/158
Cinstirea propriu-zisă poate să fie individuală sau colectivă, sfinţii fiind cinstiţi pentru tăria
şi statornicia credinţei lor şi pentru viaţa lor curată şi neprihănită. Ea se săvârşeşte prin prăznuirea în
mod deosebit a zilei închinate sfântului sau sfinţilor, având un caracter comemorativ, drept aducere
aminte şi proslăvire a marilor lor virtuţi. În cadrul acestei prăznuiri se rostesc rugăciuni speciale
însoţite de cântări de laudă, în care sunt puse în evidenţă viaţa şi lucrarea lor deosebită, vrednicia pecare au agonisit-o, prăznuirea fiind încadrată în cultul geâneral al Bisericii, prin care este preamărit
Creatorul şi Proniatorul a toată făptura. Prăznuirea zilei sfinţilor este sporită prin citirea sinaxarului,
rostirea panegiricului, cinstirea sfintelor moaşte şi a sfintelor icoane, precum şi prin locaşurile de
cult cu hramul sfinţilor.
Cea mai vie expresie a cinstirii colective este rugăciunea de la Proscomidie, când sunt
scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Acest lucru este şi
o mărturie evidentă că sfinţii sunt în comuniune permanentă cu Dumnezeu şi pot mijloci pentru
mântuirea celor credincioşi. Sfinţii fiind împreună rugători şi mijlocitori la Dumnezeu pentru noi,
credincioşii au datoria de a-i cinsti după cuviinţă şi a le cere, în rugăciuni, ajutorul spre izbăvire. În
acelaşi timp sfinţii, prin credinţa şi viaţa lor, sunt şi exemple sau modele vrednice de urmat, tipul
creştinului desăvârşit, care prin sinergia dintre har şi lucrarea personală au ajuns la cel mai înalt
grad de perfecţiune, la starea de sfinţenie, împlinind astfel porunca Tatălui (Lev. 11, 44) şi a
Mântuitorului (Matei 5, 48), având drept pildă persoana modelului desăvârşit, pe Iisus Hristos, după
cum remarcă Apostolul (I Cor. 4, 16; 11, 1).
Cinstirea sfinţilor contribuie într-o largă măsură, în cadrul întregului cult al Bisericii, laîmbogăţirea vieţii religios-morale, la întărirea credinţei, la sporirea evlaviei şi prin ajutorul adus
credincioşilor în calea lor spre mântuire. Sfinţii sunt, în acest sens, o adevărată predică, vie şi reală,
iar prin mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu, ca El să reverse darurile Sale asupra credincioşilor, îşi
aduc vrednicul lor ajutor la mântuirea fiecărui credincios. Necesitatea şi folosul cinstirii sfinţilor
rezultă mai ales din cuvintele Mântuitorului, adresate apostolilor Săi (Matei, 10, 40–41). Potrivit
acestor cuvinte, Sfântul Apostol Pavel adresează tuturor creştinilor îndemnul de a cinsti pe cei ce au
fost îndrumătorii lor în credinţă şi de a le urma pilda vieţii (Evr. 13, 7).În legătură cu cinstirea sfinţilor, Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna învăţătura că
această cinstire se deosebeşte esenţial şi fundamental de adorarea sau preamărirea lui Dumnezeu.
Adunaţi în soboare sau prin cuvântul lor, sfinţii părinţi au precizat învăţătura despre cinstirea
sfinţilor, afirmând deosebirea ei faţă de adorarea lui Dumnezeu, închinarea datorată lui Dumnezeu,
exprimată prin termenul de «latria-adorare», este un cult absolut, deplin, desăvârşit şi suprem; în
84
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 85/158
timp ce închinarea la sfinţi, exprimată prin termenul de «dulia-cinstire», este un cult relativ,
subordonat, auxiliar, de slujire.
Deosebirea dintre adorare şi cinstire reprezintă faptul că Dumnezeu este prin însăşi fiinţa Sa
sfinţenia absolută, în timp ce sfinţii au sfinţenia, nu prin natura lor, ci prin participare la sfinţenia
divină, în colaborare deplină cu harul. Sfântul Ioan Damaschin subliniază această deosebire cândafirmă că mucenicii sunt sfinţi «nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt
demni de închinăciune, nu din cauza firii lor, ci din cauză că au în ei pe Cel ce prin fire este demn
de închinăciune». Sfinţii sunt, deci, cinstiţi nu pentru ei înşişi, ci pentru harul, darurile şi puterile
divine care au lucrat prin ei. De aceea, şi cinstirea lor se îndreaptă în esenţă tot spre Dumnezeu,
obiectul şi ţelul ultim şi suprem al întregului cult creştin, după cum afirmă şi psalmistul (Ps. 67, 36;
150, 1).
Biserica Ortodoxă, respectând şi mărturisind învăţătura cea dreaptă, a practicat şi a dezvoltat
cinstirea sfinţilor, întrucât prin această cinstire sporeşte adorarea lui Dumnezeu, se întăreşte legătura
dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, se îmbogăţeşte cultul, se promovează şi întăreşte
credinţa, se sporeşte evlavia şi viaţa credincioşilor.
2. Deosebiri faţă de învăţătura ortodoxă
Faţă de învăţătura ortodoxă, referitor la cinstirea sfinţilor, există însă şi unele păreri
deosebite. Printr-o interpretare greşită a unor texte biblice, străină doctrinei şi tradiţiei mărturisite de
veacuri de Biserica creştină, cinstirea sfinţilor este integral respinsă.Se afirmă astfel că cinstirea sfinţilor ar fi idololatrie, aspru condamnată în Biblie, mai ales
prin porunca II din Decalog (Ieş. 20, 3–5; Deut. 5, 7–9), prin cuvintele Mântuitorului (Matei 4, 10)
şi ale Sfântului Apostol Pavel (I Tim. 1, 17) fiind admisă numai închinarea direct către Dumnezeu.
Este îndeobşte cunoscut că pentru păstrarea monoteismului, peste tot în Sfânta Scriptură se interzice
şi se condamnă închinarea la idoli. Dar sfinţii nu sunt idoli, iar cinstirea lor nu este idololatrie,
deoarece Însuşi Dumnezeu i-a proslăvit, atât în viaţa de aici, cât şi în cea de dincolo (Ioan 15, 14;
Iacov 2, 23; Efes. 2, 19; Evr. 12, 22; Matei 19, 28; I Cor.6, 2) şi, în acelaşi timp, i-a înzestrat cu daruri şi puteri speciale (Matei 10, 1; Marcu 3, 14–15; 6, 7–
13; Luca 9, 1–6, 9, 17); iar în ceruri primeşte rugăciunile celor credincioşi aduse de sfinţi înaintea
tronului ceresc (Apoc. 5, 8–14). E drept că în cuvântul Său, Mântuitorul afirmă că trebuie să ne
închinăm numai lui Dumnezeu, iar Sfântul Apostol Pavel scrie că «singurului Dumnezeu fie cinste
şi slavă» (I Tim. 1, 17), mărturisind aceeaşi învăţătură. Prin toate acestea însă, nu se interzice
85
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 86/158
cinstirea sfinţilor, mai ales că această cinstire are drept ultim scop însăşi adorarea lui Dumnezeu
(Matei 10, 40–41).
Se susţine apoi că cinstirea sfinţilor ar fi fără de folos, deoarece, după unele texte ale Bibliei
(I Tim. 2, 5; Fapte 4, 12; 13, 38; Rom. 8, 34; Evr. 7, 25; I Ioan 2, 1), singurul Mijlocitor la
Dumnezeu pentru mântuire este numai Iisus Hristos. Acest lucru îl mărturiseşte şi Biserica, dar sfinţilor nu li se cere mântuirea, ci numai ajutorul prin alăturarea rugăciunilor lor, ca ale noastre să
fie bine primite înaintea lui Dumnezeu, pentru izbăvirea noastră şi primirea noastră în «cortul
drepţilor». Deci ceea ce credem noi este că sfinţii duc rugăciunile celor credincioşi la Dumnezeu
(Apoc. 5, 8). Cinstirea sfinţilor ca mijlocitori îşi are temeiul ei fundamental în «comuniunea
sfinţilor», bazată pe legătura de credinţă şi dragoste dintre credincioşi şi sfinţi.
Se afirmă, de asemenea, că cinstirea sfinţilor ar fi ineficientă, deoarece sfinţii au refuzat
cinstirea ce li s-a adus, fie în viaţa de aici (Fapte 10, 25–26; 14, 13–15), fie în cea de dincolo (Luca
16, 24–31). Într-adevăr, Sfântul Apostol Petru refuză închinarea din partea sutaşului Corneliu, dar
face aceasta pentru că acela era dispus să-1 considere drept un zeu, cum s-a întâmplat şi cu Sfântul
Pavel. Pentru a preîntâmpina acest lucru, Sfântul Petru îi spune: «Scoală-te, şi eu sunt om» (Fapte
10, 26). Iar sfinţii apostoli Pavel şi Barnaba refuză închinarea din partea creştinilor din Listra,
deoarece aceştia «văzând ceea ce făcuse Pavel» i-au considerat drept zei coborâţi pe pământ (Fapte
14, 11–12), ceea ce constituia un mare păcat. În a treia situaţie menţionată e chiar explicată
motivarea: Avraam refuză cererea bogatului nemilostiv, arătând că fraţii lui ştiu că au datoria de a
asculta pe Moise şi pe prooroci, iar dacă nu împlinesc legea, se fac vinovaţi de mari păcate pentrucare nu există mântuire, acele păcate de moarte (I Ioan 5, 16), cum sunt cele «împotriva Sfântului
Duh» (Matei 12, 31–32), întrucât cei care le-au săvârşit dovedesc un refuz constant de a împlini
poruncile divine, şi nu mai au elementele esenţiale îndreptării – credinţa, pocăinţa şi mărturisirea. În
Sfânta Scriptură întâlnim mărturii din care rezultă că sfinţii şi drepţii au primit cinstea adusă lor de
către cei credincioşi, cum este cazul cu proorocii Ilie (III Regi 18, 7) şi Elisei (IV Regi 2, 15; 4, 36–
37) şi cu Sfântul Apostol Pavel şi Sila (Fapte 16, 29).
Se mai exprimă de către unii temerea că prin cinstirea sfinţilor s-ar micşora adorareacuvenită lui Dumnezeu.
În textul folosit pentru acest argument proorocul Isaia (42, 8) nu se referă la cei drepţi şi
sfinţi, ci vorbeşte despre idoli, a căror cinstire este cu totul contrară adorării lui Dumnezeu, de aceea
profeţii au condamnat peste tot idolatria (Isaia 2, 18; Iez. 30, 13; 36, 25), după cum şi Sfântul
Apostol Pavel spune că închinătorii la idoli nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).
Dar Mântuitorul spune că slava primită de la Tatăl a dat-o apostolilor Săi (Ioan 17, 22), deci
86
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 87/158
cinstirea sfinţilor nu micşorează adorarea lui Dumnezeu, ci se integrează pe deplin în preamărirea
Creatorului. Cinstirea lor nu este şi nici nu poate fi despărţită de preamărirea lui Dumnezeu, izvorul
principal şi prima cauză a strălucirii lor (Matei 5, 16); mai ales că ceea ce obţinem prin rugăciunile
adresate lor vine de la Dumnezeu şi nu de la ei.
Alţi creştini, interpretând eronat unele texte (Ecl. 9, 5, 10; Iov 14, 12; Ps. 145, 3–4), cred căcinstirea sfinţilor ar fi lipsită de orice eficienţă, deoarece, după moartea lor trupească, sfinţii s-ar
afla într-o stare de inconştienţă, deci nu ar putea cunoaşte trebuinţele credincioşilor şi nici nu i-ar
putea ajuta. Dar în textele biblice menţionate, nu este nici măcar vorba despre o stare de
inconştientă a celor decedaţi, ci despre imposibilitatea de a mai lucra ceva pentru mântuirea lor. Cât
despre sfinţi, doctrina Noului Testament este că aceştia se află într-o stare deosebită de a celorlalţi
muritori, după moarte. Moise şi Ilie sunt alături de Mântuitorul la Schimbarea la faţă (Matei 17, 1–
3), în ceruri fiind, sfinţii laudă pe Dumnezeu şi duc rugăciunile celor credincioşi înaintea tronului
ceresc (Apoc. 4, 10–11; 5, 8; 7, 9–11; 11, 16–17).
Mai cred unii că sfinţii se roagă lui Dumnezeu numai pentru pedepsirea celor păcătoşi, nu şi
pentru îndreptarea şi izbăvirea lor. Aceştia invocă un text din Apocalipsă (6, 9–10). Dacă citim cu
atenţie acest paragraf, se desprinde, în primul rând, ideea că sfinţii din ceruri, cunoscând cele ce se
săvârşesc în viaţa pământească, cunosc şi nelegiuirile unora şi – în acel final apocaliptic şi nu
înainte – cer pedepsirea celor păcătoşi, spre împlinirea dreptăţii divine. Dar acest text se referă doar
la momentul judecăţii. Până atunci cei drepţi şi sfinţi se roagă pentru iertarea păcatelor şi
tămăduirea celor bolnavi.Se mai face de către unii creştini obiecţiunea că întrucât sfinţii sunt egali şi pot oferi acelaşi
ajutor, ar trebui să cerem de la toţi acelaşi lucru, nu de la unii unele, iar de la alţii altele (tămăduiri,
ajutor în nenorociri). Dar ştim din viaţa celor sfinţiţi de Biserică în câte feluri au ajutat ei pe semenii
lor, fiecare om – şi deci şi sfinţii – având harisma sa personală, distinctă de a celorlalţi. Iar după
mărturia Sfintei Scripturi nu toţi sfinţii sunt egali. Sfinţii se deosebesc între ei după intensitatea
trăirii duhovniceşti, după gradul la care au ajuns în fericirea veşnică, după progresul făcut în
sfinţenie, după darul şl puterea cu care sunt înzestraţi de către Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi neîncredinţează că «în casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri» (Ioan, 14, 2); iar Sfântul Apostol Pavel
afirmă că darurile lui Dumnezeu sunt diferite, deşi este acelaşi Duh Sfânt (I Cor. 12, 4–11; 7, 7;
Rom. 12, 6–9) şi că «fiecăruia dintre noi i-a fost dat harul după măsura darului lui Hristos» (Efes. 4,
7), sau după «măsura credinţei» (Rom. 12, 6).
La opinia că, întrucât până la a doua venire a Domnului şi judecata universală nu se cunoaşte
cine este sfânt şi nu s-ar putea şti cine trebuie cinstit în mod deosebit şi cui să i se adreseze
87
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 88/158
rugăciuni de mijlocire către Dumnezeu, am văzut mai sus care sunt criteriile după care Biserica a
recunoscut sfinţenia unora şi i-a consacrat ca atare. Iar Mântuitorul, încă în viaţa de aici, i-a
încredinţat pe sfinţii apostoli că vor fi împreună cu El în ceruri şi vor lua parte la judecata universală
(Matei, 19, 23), deci despre ei se ştia că vor fi preaslăviţi după moartea lor trupească.
BIBLIOGRAFIE
Pr. Prof. D. Be1u, Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă , «Mitropolia Moldovei şi
Sucevei», nr. 1–2/1970.
P r. Prof. C. Ioan, Cinstirea sfinţilor , în «Îndrumătorul pastoral», Bucureşti, 1981.
Pr. Gh. Iordăchescu, Sfinţii ca obiect al cultului creştin ortodox, «Studii Teologice», nr. 9–
10/1958.
Pr. I. Mihă1cescu, Clasicitatea creştină şi cultul sfinţilor , «Biserica Ortodoxă Română», nr.
3/1924.
Idem, Cultul sfinţilor în faţa descoperirii dumnezeieşti, «Biserica Ortodoxă Română», nr.
4/1924.
Idem, Învăţătura Bisericii despre cultul sfinţilor , «Biserica Ortodoxă Română», nr. 5/1924.
Prof. Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinţilor , «Studii
Teologice», nr. 5–6/1951.
Prof. Vasile Prescure, Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă , «Mitropolia Olteniei», nr. 7–
8/1974.Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă , «Ortodoxia», nr.
2/1950.
Idem, Canonizarea sfinţilor după învăţătura şi după rânduielile Ortodoxiei, «Mitropolia
Olteniei», nr. 5–6/1968.
88
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 89/158
V.
CINSTIREA SFINTEI CRUCI, MOTIVELE ŞI FORMELE EI
Cercetând Sfintele Scripturi ne dăm seama cum, pentru realizarea planului iconomiei şi a
descoperirii, totodată, a nemărginitei Sale iubiri de oameni şi a voinţei Lui dumnezeieşti, Dumnezeu
lucrează adesea prin cele contrare, folosindu-Se de persoane, instituţii şi unele lucruri sau obiecte
uneori de neluat în seamă, sau chiar dispreţuite de oameni. Unele sunt arătate direct, altele sunt
numai întrevăzute, dar exprimate la început profetic, în Vechiul Testament, prin anumite simboluri,
tipuri sau metafore, semne, figuri şi gesturi preînchipuitoare, prin care lucrează însă, dinainte, cu
putere, realitatea prefigurată şi descoperită apoi treptat în Noul Testament. De aceea foarte bine
exprimă ideea aceasta Fericitul Augustin, când zice: «Noul Testament se ascunde în cel Vechi şi
Vechiul Testament în cel Nou se descoperă» (Întreb. 73 la Ieşire, P.L., XXXIV, 623).În acelaşi sens a fost folosită, fiind şi prevăzută, crucea pe care urma să Se răstignească Fiul
lui Dumnezeu, trimis pentru răscumpărarea lumii.
1. Prefigurările Crucii în Vechiul Testament
Vechiul Testament ne prezintă nenumărate semne, figuri sau tipuri prin care sunt prefigurate
persoana Mântuitorului Hristos, jertfa Lui şi Crucea, altarul acestei jertfe, precum şi alte
semnificaţii ale Crucii şi folosirii semnului ei etc., devenită mijloc de mântuire, de sfinţire şi de proslăvire a creştinului autentic trăitor în Hristos şi purtător al crucii după exemplul Lui. După cum
planul mântuirii şi Persoana Răscumpărătorului nu sunt arătate explicit în Vechiul Testament, tot
aşa nu este nici Crucea. Este întrevăzută totuşi în unele proorocii, în unele semne şi figuri, iar ca
obiect material, prin lemnul folosit în diferite chipuri: la construiri de case, de obiecte casnice sau
instrumente utile omului. Când acestea sunt scopuri sfinte, ca în cazul construirii corăbiei lui Noe –
prin care au fost salvaţi de potop el şi ai lui – (Fac. 6, 13–22; I Petru 3, 10) – al Cortului Sfânt sau al
Templului cu Chivotul Legii şi al altor obiecte sfinte, obiectul se socotea «binecuvântat», cum citim
în înţelepciunea lui Solomon 14, 7: «Binecuvântat este lemnul, care slujeşte la o trebuinţă
binecuvântată», sau «prin care se face dreptate» (dikaiosÚnh), cum zice Septuaginta. Dar când
lemnul era folosit ca mijloc de tortură şi de osândă prin spânzurarea sau răstignirea celor osândiţi la
astfel de moarte, era dispreţuit; fie că avea forma simplă a unui stâlp, fie pe cea a unei cruci, lemnul
era dispreţuit, dar nu blestemat; ci blestemaţi se considerau cei spânzuraţi sau răstigniţi, fiind
socotiţi nelegiuiţi, cum erau sclavii, fie că erau sau nu vinovaţi de cele ce li se puneau în seamă. În
89
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 90/158
acest sens vorbeşte Moise: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn» – (Deut. 21, 23). Textul are şi
prefigurarea profetică a crucii, pe care Hristos S-a făcut blestemat pentru noi, ca să ne răscumpere
de sub blestemul Legii (Gal. 3, 13).
Crucea este implicată mai întâi în făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei – la
alungarea din Eden – că va trimite lumii pe Mântuitorul: «Sămânţa femeii (Fiul Mariei) va zdrobicapul şarpelui» (Fac. 3, 15), fapt care avea să se înfăptuiască de Mântuitorul Hristos prin jertfa Lui
pe cruce (Gal. 4, 14–15).
Tot acoperit şi prefigurat trebuie să vedem Crucea Domnului în lemnele purtate în spate de
Isaac, fiul lui Avraam, pentru jertfirea lui (Fac. 22, 2–12). «Lemnul lui Isaac – zice Sfântul Chiril al
Alexandriei – este Crucea lui Hristos» (Glaphyra; 8, 9; LXIX, 111 şi 142). Aceeaşi prefigurare a
Crucii o au şi altarele şi jertfele de la templul iudaic. Ca chip al Crucii şi ca semn şi mijloc de
binecuvântare trebuie să vedem mâinile încrucişate ale patriarhului Iacov când binecuvintează pe
Efraim şi Manase, fiii lui Iosif (Fac. 48, 1–15).
Ca putere şi lucrare anticipată a Crucii, o vedem lucrând în toiagul lui Moise, care a făcut
atâtea minuni: în faţa lui Faraon (Ieş. 4, 2–4), la ieşirea din Egipt a evreilor, despicând apa Mării
Roşii în două pentru trecerea lor şi înecarea egptenilor (Ieş. 14, 16–25); sau, la Meriba unde, lovind
stânca cu toiagul, a ieşit apă pentru a potoli setea poporului (Ieş. 17, 1–7); sau în «toiagul lui Aaron,
care a odrăslit» (Num. 17, 8–10; Evr. 9, 4). Dar mai evident, ca altar de jertfă şi ca tărie
mântuitoare, anticipată şi putere tămăduitoare, este prefigurată Crucea în lemnul sau în stâlpul pe
care Moise a spânzurat şarpele de aramă în pustie, ca să scape de moarte pe cei muşcaţi de şarpe,alcătuind forma crucii (Num. 21, 8–9).
Aşa o vede şi Sfântul Iustin Martirul, care zice: «Tot ca figură şi ca semn a fost şi ridicarea
Crucii aceleia făcute împotriva şerpilor care muşcau pe fiii lui Israel, pentru mântuirea celor ce
aveau să creadă că încă de atunci s-a propovăduit moartea şarpelui şi mântuirea celor muşcaţi şi
care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit» (pe cruce) ( Dialogul cu Iudeul Trifon, XCI, în
«Apologeţi de limbă greacă», traducere de Pr. Prof. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1980, p. 201).
Pentru tămăduirile dobândite după muşcăturile şerpilor iudeii introduseseră şarpele de aramă şi-1cinsteau ca pe obiectele sfinte. Dar când au început să i se închine şi să-1 tămâieze făcând din el un
«dumnezeu-idol» numit Nehustan, regele Iezechia l-a scos afară şi l-a stricat (IV Regi 18, 4).
O formă a Crucii şi a puterii şi a tainei biruitoare o aflăm şi în mâinile întinse ale lui Moise,
prin care Israel a biruit pe Amalic (Ieş. 17, 8–16). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în această figură a
lui Moise, cu mâinile întinse lateral şi orizontal, «taina Crucii», «chipul Crucii» şi «pe Cel ce Şi-a
90
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 91/158
întins mâinile pe Cruce» (Scrieri, partea I, Viaţa lui Moise, în col. P. S.B., trad. Pr. Prof. D.
Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Bucureşti, 1982, p. 53 şi 69).
Subînţeleasă este Crucea tot ca altar de jertfă şi în viziunea profetică a lui Isaia, care vede pe
Mesia Hristos ca un rob şi «ca un miel care se aduce spre junghiere» şi care a fost răstignit între doi
tâlhari; căci «cu cei fără de lege S-a socotit, purtând fărădelegile multora, şi pentru cei păcătoşi Şi-adat viaţa» (Isaia 53, 7–12). Fără Cruce ca altar El nu Se putea jertfi. Cine avea să fie acest «Miel»,
preînchipuit de «mielul pascal» al iudeilor, avea să ne-o descopere Sfântul Ioan Botezătorul, care
văzând pe Iisus Hristos că vine la Iordan să fie botezat de el, spune: «Iată Mielul Lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29).
Tot în Vechiul Testament, proorocul Iezechiel (9, 4–6) ne descoperă şi sensul sau forma
grafică a crucii († = thau), ultima literă a alfabetului ebraic având această formă atunci. Cercetătorii
vorbesc de patru feluri de forme ale lemnului folosit ca instrument de pedeapsă: stâlpul drept şi
ascuţit, spânzurătoarea simplă – numită «crux acuta» sau «crux simplex»; alta era «crux commissa»
(T), numită a Sfântului Antonie; o alta, «crux decussata» (X), zisă a Sfântului Andrei; în fine, «crux
commissa» în forma semnului grafic (†) sau «crux Christi».
Forma grafică a crucii, de care vorbeşte Iezechiel, nu poate fi decit ultima (†), zisă «crucea
lui Hristos». Ce ne spune proorocul? Se înmulţiseră nelegiuirile, profanându-se şi locaşul sfânt; iar
Dumnezeu, hotărând pieirea celor nelegiuiţi, ca să ferească pe cei credincioşi, oare sufereau şi
suspinau văzând ticăloşiile acelora, porunceşte proorocului să însemne pe frunte cu acest semn (†)
pe cei credincioşi. «Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cusemnul crucii (†) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multelor ticăloşii care se
săvârşesc în mijlocul lui»; iar celorlalţi le-a zis: «...Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare,
copii şi femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om care are pe frunte semnul «†» ! Şi să începeţi cu
locul Meu cel sfânt» (Iez. 9, 4–6).
Semnul crucii (†) este, după concluzia cercetătorilor, însăşi forma literei t, ultima literă a alfabetului
ebraic şi a limbilor semitice înrudite (feniciană, etiopiana etc.), aşa cum se scria în secolul IX-VIII
î.Hr., când şi-a scris Iezechiel proorocia.În expresia ebraică a textului «tava t(au)» se traduce prin «a însemna cu un semn», iar t(au)
este însuşi semnul (†), adică : înseamnă-i cu semnul (†) crucii. Aşa l-au înţeles şi tâlcuit sfinţii
părinţi şi scriitori bisericeşti, începând cu Clement Alexandrinul, Origen, Ieronim, apoi Sfântul
Maxim Mărturisitorul şi alţii. Toţi au văzut în litera ebraică (t) pronunţată «tau» semnul «crucii» (†)
sau «taina crucii lui Hristos», ca semn al mântuirii. Vulgata traduce «signa tau». Traducătorii
Septuagintei au redat expresia ebraică «tava tau» prin «dÕj tÕ shme…on ™pˆ t¦ mštapa»,
91
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 92/158
adică «pune semnul pe frunţile...»; dar nu spun care şi cum era semnul. Abia după cercetările din
urmă ale alfabetului şi scrierii ebraice din vremea lui Iezechiel, şi ţinând seama şi de felul cum au
înţeles semnul «tau» vechii comentatori, noile versiuni nu au mai dat explicaţiile necesare pentru
expresia «tau», cum face de pildă versiunea « Bibliei Şcolii Biblice de Ierusalim», « La Sainte Bible
de Jérusalem». Şi tot aşa s-a corectat şi în traducerea revizuită a Bibliei din 1975 a Bisericii noastreOrtodoxe Române.
2. Sfânta Cruce în lucrarea şi închinarea ei
Abia în Noul Testament, căpătând o nouă dimensiune, îşi descoperă crucea Domnului toate
semnificaţiile şi lucrările ei arătate în parte şi acoperit în simboluri şi metafore în Vechiul
Testament, unde ea apărea ca un «semn profetic», nedescifrat încă. Taina şi lucrările Crucii fiind
nedespărţite de Hristos, de viaţa, activitatea şi lucrarea Lui, Crucea îşi descoperă în Noul Testament
deplinul înţeles şi toate semnificaţiile ei: materială, spirituala, teologică, soteriologică, ecleziologică
şi eshatologică.
Crucea devine de acum «hotarul» dintre păcat şi virtute, dintre lumea de închinători, de
cinstitori ai ei, şi cea de «vrăjmaşi ai Crucii». «Hotar avem crucea Domnului cu care am îngrădit şi
înconjurat păcatele de mai înainte», spune Clement Alexandrinul. Mai întâi, Mântuitorul Hristos,
fără a aminti direct de Cruce, vorbind adesea de Patimile şi opera Sa răscumpărătoare, include tacit
Crucea. Astfel, când îşi vesteşte în repetate rânduri şi patimile şi moartea, zice: «Fiul Omului va fi
dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor şi-L vor osândi la moarte. Şi Îl vor da pe mâna păgânilor, casă-L batjocorească şi să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia» (Matei 20, 18–19).
Răstignirea implică Crucea. Sau când zice: «Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci să slujească
El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi» (Matei 20, 28), Crucea materială şi spirituală
este subînţeleasă aici. Apoi, vorbind de trupul Său pe care avea să-1 dea morţii, zice: «Dărâmaţi
(răstigniţi) acest templu şi în trei zile îl voi ridica» (Ioan 2, 19).
Mântuitorul, vădind jertfa Sa pe Cruce, taina şi puterea ei mântuitoare, după convorbirea cu
Nicodim despre naşterea din nou prin botez, aminteşte de şarpele de aramă, pironit de Moise pelemn, ca prefigurare a morţii Sale răscumpărătoare şi a puterii Crucii. Căci zice: «Şi după cum
Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El sa
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3, 14-15).
Într-o Omilie despre şarpe în legătură cu acest text, Sfântul Ioan Hrisostom întreabă pe
Moise de ce a ridicat un şarpe pe lemn, când el a interzis chipurile cioplite sau idolii? Şi el va
răspunde: «Fără îndoială eu am pus această lege! Dar atunci eu îmi propuneam să îndepărtez acest
92
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 93/158
popor de la închinarea la idoli. Dacă acum eu fac să se toarne chipul unui şarpe, o fac pentru a
preînchipui taina Crucii, care a deschis calea în care se vor avânta apostolii ca să ridice cât mai sus
acest stindard minunat şi necunoscut al Crucii... Nu era şarpele de aramă ? Şi totuşi ce putere! Dar
cum putea materia moartă să biruie moartea? Pentru că ea reproduce chipul Crucii! Şi să nu credem
în realitatea însăşi a acestei Cruci, când ea avea o astfel de putere, fiind numai preînchipuită ? Dar de ce s-a servit de chipul şarpelui pentru a prefigura taina Crucii ? Fiindcă chipul şarpelui era taina
Crucii! Dar care e taina Crucii? Şarpele este poruncit de Dumnezeu. Ce vrea să spună acest simbol?
Precum atunci şarpele de aramă, care nu muşca şi nu rănise pe nimeni, a fost spânzurat pe lemn
pentru a reprezenta şerpii ce muşcau, tot aşa şi acum, precum toţi oamenii sunt vinovaţi de păcat,
Iisus, Care e lipsit total de păcat, suferă pentru toţi. Acolo, alţii muşcau şi altul era pus pe lemn.
Aici, alţii au păcătuit şi Cel fără păcat e răstignit pe cruce. Pentru care pricină şarpele e pus pe
lemn? Pentru a vindeca muşcăturile celorlalţi şerpi. Altul e deci şarpele spânzurat pe lemn şi alţii,
cei ale căror muşcături vin a se tămădui. Tot aşa, şi Hristos a fost răstignit pe cruce ca să pună capăt
lucrării demonilor».
La acelaşi text, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: «prin şarpele de aramă ridicat la înălţime,
care-i era poporului leacul pentru muşcăturile purtătoare de moarte, Domnul înţelegea iconomia
(mântuirii) săvârşită pentru noi pe Cruce» (Scrieri, partea I, în «Părinţi şi scriitori bisericeşti»,
traducere de Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Bucureşti, 1982, Pag. 115).
a. Crucea materială. Mântuitorul Însuşi şi apostolii aseamănă crucea, ca obiect material, cu
altarul vechiului templu, atât prin faptul că ea serveşte ca masă a jertfei Lui, cât şi prin lucrarea eisfinţitoare, după ce a fost sfinţită de El Însuşi prin sângele Lui. Crucea pe care a purtat-o Domnul în
spate la sfârşitul activităţii şi pe care a fost răstignit a devenit altarul Său şi mijlocul mântuirii
noastre. Biserica a subliniat mereu puterea sfinţitoare a crucii, cum se vede din faptul că ea, ca
obiect material sfânt, este aşezată deasupra bisericilor şi pe sfânta masă din altar, iar crucea mare –
pe care e pictat Iisus răstignit – stă aşezată în spatele sfintei mese, cum şi din faptul că fără cruce nu
se pot săvârşi Tainele şi ierurgiile.
Prin Cruce şi semnul Sfintei Cruci, se sfinţesc: apa, untdelemnul şi Darurile – în vremeaSfintei Liturghii, trasformându-le în Trupul şi Sângele Domnului etc. Superioritatea noului altar –
Crucea – faţă de cel vechi este incontestabilă; de aceea zice Apostolul Neamurilor: «Avem şi noi
altar de la care nu au voie sa mănânce cei ce slujesc cortului» (Templului) (Evr. 13, 10) şi tot prin
rugăciune şi binecuvântare cu semnul sfintei Cruci sfinţeşte preotul mâncărurile şi alte obiecte (I
Tim. 4, 5) etc.
93
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 94/158
Dar, deşi cinstită ca altar al jertfei lui Hristos, care L-a purtat, şi deşi se fac rugăciuni
înaintea ei şi este tămâiată, totuşi Crucea nu este adorată în ea însăşi, ca «idol» sau ca «Dumnezeu»,
cum consideră unii creştini care s-au depărtat de Biserică. Căci nimeni nu o numeşte Dumnezeu; ci,
închinarea înaintea ei înseamnă adorarea Celui răstignit pe ea pentru păcatele noastre, pentru
înfierea noastră şi pentru mântuirea lumii. Alte texte care mai vorbesc de crucea materială pe care a purtat-o Domnul se găsesc la: Ioan 19, 17; Fapte 5, 30; 10, 39; Gal. 3, 13; I Petru 2, 24 etc.
b. Crucea suferinţelor. Deosebit de crucea ca altar de jertfă şi odor sfânt, păstrat în Biserică
şi purtat de credincioşi la gât sau în casele lor, ea are şi alte semnificaţii şi acţiuni. Mântuitorul Şi-a
purtat crucea la propriu, cea materială, şi la figurat, cea a suferinţelor fizice şi morale, de la naştere
şi până la răstignire. Înainte de Patimi, după instituirea Sfintei Euharistii la Cina cea de taină şi a
împuternicirii apostolilor de a o perpetua (Matei 26, 26–28; Luca 22, 19; I Cor. 11, 24–25),
Mântuitorul îşi exprimă durerea faţă de cei apropiaţi Lui: «întristat este sufletul Meu până la
moarte». Şi ştiind crucea răstignirii apropiată, Se roagă cu «sudori de sânge» (Luca 22, 44):
«Părinte, de e cu putinţă treacă de la Mine paharul acesta» (Matei 26, 38–39). După prinderea Lui,
urmează nesfârşitul cortegiu al suferinţelor: «cu mâinile şi picioarele legate, a îndurat umiliri, hule,
învinuiri nedrepte, scuipări, pălmuiri, judecată, biciuiri, cunună de spini pe cap şi crucea pe care a
purtat-o în spinare (Ioan 19, 17), până la locul răstignirii. Acolo s-au adăugat piroanele în mâini şi
în picioare, cu care a fost pironit pe cruce , apoi adăparea cu oţet şi fiere şi împungerea cu suliţa în
coastă».
Puţin timp după convorbirea cu Nicodim, despre moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu prinrenaşterea prin botez (Ioan 3, 1–7), Domnul începe a recomanda şi celor ce cred în El purtarea
crucii, îndeosebi crucea suferinţelor fizice şi morale, a renunţărilor şi sacrificiilor de tot felul.
«Oricine vrea să vină după Mine, zice El, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie»
(Marcu 8, 34, cf. Matei 10, 38; 16, 24) sau: «Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie»
(Luca 9, 23), căci «cel ce nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu»
(Luca 14, 27). Este prima dată când Mântuitorul pomeneşte cuvântul «cruce». Aceasta înseamnă că
fiecare creştin îşi are «crucea sa» în viaţă şi mai ales în vieţuirea în Hristos şi cu El, urmându-L. Înlupta cu păcatul, martirii şi sfinţii «s-au împotrivit păcatului», nedreptăţilor şi minciunii «până la
sânge, având ochii aţintiţi asupra lui Iisus începătorul şi plinitorul credinţei, Care pentru bucuria
pusă înainte-I a suferit Crucea neţinând seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui
Dumnezeu» (Evr. 12, 2–4). Şi aşa, luptând ei, au biruit agonisindu-şi «cununa dreptăţii» (II Tim. 4,
8), sau «cununa vieţii» (Iacov 1, 12), sau «cununa nestricăcioasă» (I Cor. 9, 25; I Petru 1, 4–5), dată
de Dumnezeu.
94
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 95/158
Purtarea Crucii înseamnă deci a urma şi a imita pe Hristos întocmai, întrebându-ne în tot
momentul ce ar face în locul nostru El, Care ni S-a dat pildă. Aşa precum spun apostolii, care au
urmat exemplul Domnului până la moartea martirică (I Cor. 11, 1; Filip. 3, 17; II Tes. 1, 9): «Căci
vouă vi s-a dat pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El» (Filip. 1, 29),
cum zice Sfântul Apostol Pavel. Zice şi Sfântul Apostol Petru: «Căci spre aceasta aţi fost chemaţi,că şi Hristos a pătimit pentru noi, lăsându-vă pildă ca să păşiţi pe urmele Lui» (I Petru 2, 21).
Nu orice suferinţă însă este o purtare a Crucii, ci numai suferinţa nedreaptă pentru
mărturisirea lui Hristos, a dreptei credinţe şi a adevărului, singura care duce la mântuire. Crucea
suferinţelor pentru Hristos e recomandată tuturor creştinilor; dar ea numai în vreme de prigoană
sfârşea prin Crucea răstignirii, ca şi Hristos pe Colgota. Au primit-o şi unii apostoli, răstigniţi pe
cruce, ca Andrei, Petru şi alţii. Alţi martiri au fost ucişi de sabie, ca Sfântul Apostol Pavel, şi alţii au
fost sfâşiaţi de gurile leilor, ca Sfântul Ignatie Teoforul. Alte suferinţe îndurate de oameni, pe drept,
pentru abaterile sau nelegiuirile lor, n-au nici o legătură cu credinţa şi nu ajută cu nimic la mântuire;
de aceea îndeamnă Sfântul Apostol Petru pe creştini: «Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau
fur sau făcător de rele sau ca râvnitor la lucruri străine». Şi, făcând deosebirea între astfel de
suferinţe şi suferinţa pentru credinţă care duce la slava cerească, adaugă: «Iar de suferă ca creştin, să
nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru numele acesta» (I Petru 4, 15-16), pentru că
făcându-se prin aceasta «părtaş la suferinţa lui Hristos» se va bucura la arătarea Sa de Slava Lui (1
Petru 4, 13).3. Crucea Domnului, temelia credinţei şi a Bisericii
Crucea stă la temelia Bisericii. «Pe această piatră (credinţa în dumnezeirea Lui şi
mărturisirea ei), voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui» (Matei 16, 18), zice
Mântuitorul. Apostolul Petru, care a auzit aceste cuvinte, zice: «El a purtat păcatele noastre în trupul
Său pe cruce (lemn) pentru ca noi să viem dreptăţii, cu a Cărui rană v-aţi vindecat» (I Petru 2, 24).
Interpretând acest text, Sfântul Ioan Hrisostom zice: «Precum Eva a ieşit din coasta lui Adam, aşa şi
noi am ieşit din coasta lui Hristos... astfel că, pe când murea Hristos (pe cruce) s-a născut Bisericadin coasta lui Hristos» (Cum să se comporte soţii). Iar în altă omilie spune: «Din coasta lui Adam a
intrat stricăciunea în lume, iar din coasta lui Hristos a izvorât viaţa în lume; în paradis a răsărit
moartea, iar pe cruce a fost desfiinţată şi s-a deschis raiul.». Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului ne
învaţă: «Ia deci ca primă temelie nezdruncinată Crucea şi clădeşte pe ea toate celelalte puncte de
credinţă» (Cateheza XIII, 38).
95
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 96/158
Hristos şi Crucea alcătuiesc o unitate în actul soteriologic; de aceea, sângele Lui vărsat pe
Cruce este numit «sângele Crucii» (Col. 1, 20), iar Crucea se zice că este «Crucea lui Hristos» (Gal.
6, 12, 14).
De aceea se poate spune pe drept cuvânt că Crucea rezumă întreaga învăţătură a
dreptmăritoarei credinţe a Bisericii, este însăşi esenţa ei. Căci nu se poate vorbi de taina lui Hristos,fără taina Crucii; oriunde s-a propovăduit Hristos s-a vorbit şi de Cruce, sau de «Hristos cel
răstignit»; iar de Cruce, devenită «Crucea Lui», ca de «puterea lui Dumnezeu», care ne mântuie.
«Căci cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea
lui Dumnezeu» (I Cor. 1, 12–23). Creştinii erau prigoniţi pentru Crucea Lui.
Puterea lucrătoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Crucii, care a făcut din «pescari apostoli şi
din păgâni mucenici», iar din neamurile idololatre, creştini, a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să
exclame de bucurie: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume» (Gal. 6, 14). Crucea cu
puterea ei transformatoare l-a făcut pe apostolul Pavel – altădată prigonitorul Bisericii – să fie unit
pe veci cu Hristos, cu dragostea Lui, cum însuşi zice: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea (şi
crucea) lui Hristos? Prigoana, primejdia, sabia... ?» (Rom. 8, 35). Şi tot el spune că Hristos, cu
crucea Lui, stă la temelia Bisericii, El fiind «piatra din capul unghiului» (Efes. 2, 20) şi «cap al
Bisericii» (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 18).
«Puterea Tainei Crucii» a făcut minuni şi a convertit popoare. Sfântul Iustin Martirul spune:
«Oamenii din toate neamurile fiind împinşi, cu alte cuvinte, fiind pătrunşi de pocăinţă, prin tainaaceasta (a Crucii) au venit la închinarea adevăratului Dumnezeu, de la idolii şi demonii cei
zadarnici, în timp ce acelaşi semn se vede spre nimicirea şi condamnarea celor necredincioşi»
( Dialogul cu iudeul Trifon, p. 200–201).
Au fost însă şi mai sunt până astăzi mulţi care s-au declarat vrăjmaşi ai Crucii , nu numai
dintre iudei şi elini, sau neamurile păgâne, despre care Apostolul Neamurilor spune că «cuvântul
crucii era pentru iudei sminteală, iar pentru neamuri nebunie» (I Cor. 1, 18, 23) – ci şi unii dintre
creştinii dintre iudei, aşa-zişii iudaizanţi şi toate sectele şi ereziile de totdeauna ivite în sânulBisericii. Despre aceştia toţi, de atunci şi de astăzi, Apostolul Neamurilor, îndemnând pe creştini să-
i urmeze pilda în ce priveşte cinstirea Crucii, «dreptarul» credinţei, scrie filipenilor: «Căci mulţi,
despre care v-am vorbit adesea, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui
Hristos» (Filip. 3, 18). Şi tot despre astfel de propovăduitori eretici (Matei 7, 15–22; 24, 24 etc.)
spune acelaşi apostol: «Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii, din
bunăvoinţă» (Filip. 1, 15).
96
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 97/158
Sfinţii Apostoli arată nenumăratele consecinţe şi binefaceri ale lucrării Domnului prin Cruce
sau ale jertfei Lui pe Cruce, pentru om şi pentru întreaga creaţie, privind: omul, Biserica, lumea,
cosmosul şi întreaga creaţie spirituală şi materială, în cer şi pe pământ, adică în acest veac şi în
veacul viitor.
a) Crucea apare la răstignirea Domnului ca «semnul binecuvântat prin care se face dreptatealui Dumnezeu» (Înţ. Sol. 14, 7), adică răscumpărarea, îndreptarea noastră prin împăcarea lumii cu
Dumnezeu făcută de Hristos prin cruce şi a neamurilor între ele. Căci «Hristos este pacea noastră»,
Care a făcut din cele două (iudei şi neamuri) una (creştinii)... desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său»,
ca «să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, Biserica, pe cruce, omorând prin ea
vrăjmăşia» (Efes. 2, 14–16). Şi această pace şi împăcare nu s-a făcut numai pe pământ, ci şi între
cer şi pământ, între îngeri şi oameni. «Căci în Hristos, capul trupului (Biserica) a binevoit
(Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinătatea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe
pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale» (Col. 1, 19–20).
b) Prin cruce, «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem,
luând asupră-I blestemul nostru»; precum este scris: «blestemat tot cel spânzurat pe lemn» (Gal. 3,
13). Deci nu crucea este blestemată, cum zic «vrăjmaşii Crucii», ci «Cel spânzurat pe Cruce», Care
a luat blestemul nostru pentru a ne mântui.
Momentul răstignirii descoperă pentru Hristos o slujire nouă şi o nouă calitate, de Preot şi de
victimă sau «Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 29); «Ştergând şi pironind
zapisul lor pe cruce» (Col., 2, 14).Sfinţii părinţi Ioan Hrisostom şi Chiril al Ierusalimului spun că din coasta împunsă a
Domnului, pe cruce, au izvorât şi Tainele Bisericii, îndeosebi «Botezul şi Sfânta Euharistie»
(Cateheza III, 10, p. 96–97), iar Taina darului Sfântului Duh apare la Cincizecime, când ia fiinţă
efectiv Biserica.
c) Taina Crucii se vede şi în textul chenotic al deşertării Fiului lui Dumnezeu (Filip. 2, 6–8;
II Cor. 8, 9; Evr. 2, 9), pentru ca smerindu-Se prin Întrupare şi luînd chip de rob, deşi era
Dumnezeu, sa Se facă ascultător până la moartea pe cruce, spre a fi iarăşi slăvit cu tot trupul;«Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat, (L-a preamărit) şi I-a dăruit Lui nume care e mai presus
de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pamânteşti şi al celor de dedesubt» (Filip. 2, 6–10). Crucea l-a fost deci nu numai prilej de smerire
şi de ascultare până la moartea pe Cruce, ci şi mijlocul proslăvirii Domnului şi cu trupul ridicat la
înălţare de-a dreapta Tatălui, supunându-I-se şi toate puterile cereşti, «îngerii şi stăpâniile şi
puterile» (I Petru 3, 22; Efes. 1, 22).
97
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 98/158
De aceea se spune că «pentru Iisus crucea este slava Lui» (Sfântul Chiril al Ierusalimului,
Cateheza XIII, 1, partea a II-a, trad, cit., p. 7, 315). Aşa cum Însuşi Domnul grăieşte în rugăciunea
Sa arhierească dinainte de Patimi: «Părinte, a venit ceasul (crucii). Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi
Fiul Tău să Te preamărească. Eu Te-am preamărit pe pământ pe Tine, lucrul pe care Mi l-ai dat să-1
fac l-am făcut. Şi acum preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi cu slava pe care am avut-o laTine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 1–4, 5).
d) Lucrarea mântuirii săvârşită de Mântuitorul Iisus pe Cruce este opera întregii Sfintei
Treimi (Matei 3, 16–17; 28, 19; Ioan 14, 26). De aceea, Crucea este slăvită şi ea va apărea şi la a
doua venire a Domnului, cu El, în slavă, fapt pentru care creştinii dreptmăritori ori de câte ori
pomenesc numele persoanelor Sfintei Treimi îşi fac semnul Crucii. «Pentru că, Dumnezeu era în
Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi» (II Cor. 4, 19). Creştinii se înseamnă cu semnul Sfintei
Cruci, la orice rugăciune, metanie, început şi sfârşit de lucru, la masă, la culcare şi la sculare din
somn etc.
e) Urmarea răscumpărării şi a împăcării cu Dumnezeu este şi înfierea noastră prin botez,
dându-ni-se din «Duhul Fiului Său»; de atunci numim pe Dumnezeu «Tată» (Gal. 4, 6–7; Rom. 8,
15–17), iar noi ne numim «fii ai lui Dumnezeu» prin har, fraţi ai lui Hristos (cf. Matei 25, 40–45) şi
«împreună-moştenitori cu El». Astfel, când vom ajunge în slava Lui vom deveni «la fel cu îngerii,
fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Învierii» (Luca 20, 36), dacă păstrăm şi fructificăm permanent harul
înfierii prin credinţă şi fapte bune, sau dacă Hristos trăieşte în noi şi noi în El (Gal. 2, 20).
f) O altă urmare şi lucrare a jertfei Domnului pe Cruce a fost izbăvirea omenirii din robia păcatului, prin surparea diavolului, a iadului şi a morţii, eliberând pe cei ţinuţi de frica morţii. Şi,
deschizând raiul, a introdus în el întâi pe tâlharul pocăit (Luca 23, 43), apoi pe Adam şi pe Eva şi pe
drepţii şi proorocii dinainte. Domnul a pătimit pe cruce pentru ca: «să surpe, prin moartea Sa, pe cel
ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în
robie toată viaţa» (Evr. 2, 14–15). Astfel că El nu numai că «a stricat lucrările diavolului» (I Ioan 3,
8), ci – pe Cruce – a pironit şi «zapisul păcatelor» robiei spirituale şi «a dezbrăcat (de puterea lor)
(toate puterile demonice) începătoriile şi stăpîniile, dându-le de ocară în văzul tuturor şi biruindasupra lor prin cruce» (Col. 2, 14–15).
De aceea se zice că «Crucea şi semnul crucii» este armă împotriva diavolului, că el se
scutură şi se cutremură de puterea ei. Că «moartea a surpat şi morţii a sculat» (Troparul Sfântului
Maslu). De atunci, Crucea este şi «apărătoare a creştinilor şi teamă pentru draci». «Când dracii văd
Crucea îşi aduc aminte de Cel răstignit pe ea şi se tem de Cel ce a zdrobit capetele balaurului»
98
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 99/158
(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XIII, 38). «Vrăjmaşul cel din urmă» care va fi nimicit este
moartea (ICor. 15,26, Apoc. 20, 14).
g) Odată cu răscumpărarea şi înfierea omului a început prin apostoli «înnoirea lumii» (Matei
19, 28). Căci efectele jertfei de pe Cruce s-au extins şi asupra cosmosului şi a întregii făpturi care
fusese supusă deşertăciunii din cauza omului. «Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robiastricăciunii ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu» (Rom. 8, 20–21). Se ştie că în
vreme ce oamenii L-au răstignit pe Iisus Hristos ca pe un făcător de rele, cosmosul întreg, stihiile
făpturii, L-au mărturisit ca pe Fiul lui Dumnezeu, căci soarele s-a întunecat, pământul s-a
cutremurat, gropile multor morţi s-au deschis şi catapeteasma Templului s-a rupt în două în vreme
ce El era pe cruce. Acestea au făcut pe sutaşul care-L păzea să exclame: «Cu adevărat, Fiul lui
Dumnezeu era acesta» (Matei 27, 54).
h) Taina jertfei pe Cruce şi a proslăvirii Domnului are ca urmare şi taina restaurării sau a
recapitulării tuturor (apocatastaza) (Fapte 3, 21) ca act final şi suprem al operei Sale, care începe de
aici şi de acum. Căci «Dumnezeu Şi-a făcut cunoscut taina voii Sale... spre iconomia plinirii
vremilor ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, toate întru El»
(Efes. 1, 9–10). «Dar care este acea taină? se întreabă Sfântul Ioan Hrisostom. Aceea că faptul s-a
petrecut în acest timp şi prin Cruce. Şi aceasta a fost înţelepciunea Lui şi că voieşte a şedea omul în
ceruri». Se despărţiseră cele cereşti de cele pământeşti şi nu mai aveau un singur Cap. Oamenii erau
despărţiţi şi fugiţi de sub ascultarea lui Dumnezeu. «Plinirea vremilor» a fost venirea lui Hristos,
«ca toate să le unească în Hristos...», să unească cele despărţite. Aceasta este ¢nakefala…wsijsau recapitularea (Omilia I la Efeseni, p. 12–14), care însă cuprinde numai îngerii buni şi oamenii
care se mântuiesc, urmând «dreptarul credinţei».
Crucea este şi «semnul Fiului Omului» (Matei 24, 30) care va apărea cu El când va veni a
doua oară pe norii cerului, cu putere şi slavă multă şi când va judeca viii şi morţii (25, 31–46).
Atunci (văzând crucea, semnul Lui pe cer), «îl vor vedea (şi recunoaşte) şi cei ce L-au împuns
(răstignit) şi se vor jeli» (Apoc. 1, 7). Atunci, luând sfârşit lumea actuală ale cărei stihii vor arde, va
începe Împărăţia veşnică a luminii şi a slavei, lumea veşniciei cu «ceruri noi şi pământ nou în carelocuieşte dreptatea» (drepţii) (II Petru 3, 10–12, 13). Astfel că Crucea Domnului este nu numai
hotarul dintre cele două Testamente, ci şi hotarul dintre lumea actuală, trecătoare, şi cea veşnică,
care-i urmează, sau între veacul de acum şi între cel ce va să fie, Crucea însoţind pe Domnul în
veşnicie.
Crucea a fost folosită de Mântuitorul, şi după El de apostoli şi de Biserică, şi ca gest de
binecuvântare cu mîna. El a binecuvântat copiii şi pâinile pe care le-a înmulţit în pustie, a
99
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 100/158
binecuvîntat pâinea şi vinul la instituirea Sfintei Euharistii; şi când S-a arătat celor doi ucenici la
Emaus, după Înviere, i-a binecuvântat (Luca 24, 30) zicându-le: «Pace vouă!» (24, 36), şi celor zece
apostoli când le-a acordat harul apostoliei, preoţiei şi al iertării păcatelor prin Duhul Sfânt (Ioan 20,
21–23). Şi tot aşa i-a binecuvântat la Înălţare pe ucenici pe muntele Eleon : «Şi ridicîndu-Şi mâinile
i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer» (Luca 24, 50– 51).
După El, au folosit apoi şi apostolii binecuvântarea, şi slujitorii Bisericii, atât cu crucea, ca
obiect sfânt, câ şi cu mâna, făcând semnul crucii sub această formă de-a lungul veacurilor.
Binecuvântarea creştină aminteşte pe Hristos şi Crucea Lui şi, odată cu El, şi celelalte persoane ale
Sfintei Treimi. Ea nu este numai în cuvânt, ci e însoţită şi de gestul cu mâna dreaptă, sau cu crucea,
cum binecuvântează preoţii pe creştini în biserici cu «Pace vouă!». Ierarhii însă binecuvîntează cu
ambele mâini încrucişându-le, ca patriarhul Iacov.
De la semnul binecuvântării apostolii, slujitorii Bisericii şi creştinii au trecut la închinare,
însemnându-se cu semnul sfintei cruci cu cele trei degete de la mâna dreaptă, împreunate,
închipuind Sfânta Treime, iar celelalte două degete lipite de palmă, închipuind cele două firi ale
Mântuitorului Hristos. Închinarea se face la frunte, la piept, la umărul drept şi la cel stâng, rostind
cuvintele: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh». Acesta e mărturie că actul mântuirii
efectuat obiectiv de Domnul Hristos este act comun al Sfintei Treimi. De aceea, ca şi cum ar fi
imprimat în ea acest nume, al Sfintei Treimi, nu se poate rosti «slavă Domnului», sau rosti numele
persoanelor Sfintei Treimi fără a face semnul sfintei Cruci, şi invers. Făcând semnul sfintei Cruci şiînchinându-ne cu cuviinţă şi evlavie, acasă, în biserică, sau trecând pe lângă sfântul locaş,
mărturisim deci taina Crucii, pe Hristos cel răstignit şi Sfânta Treime. De asemenea, nu se face nici
o rugăciune fără semnul sfintei Cruci. «Bărbaţii să se roage în tot locul ridicînd mâini sfinte
(închinându-se) fără mânie şi fără şovăire» (I Tim. 2, 8). Închinarea nu este numai exterioară, ci este
expresia interioară a inimii în care Hristos şi Crucea s-au imprimat; e o «închinare duhovnicească»
(Rom. 12, 1) «în duh şi în adevăr» (Ioan 4, 24). Cine se ruşinează a se închina şi a da această
mărturie se ruşinează de Hristos cel răstignit pe Cruce. De aceea zice Domnul: «De cel ce se varuşina de Mine (şi de crucea Mea) şi Fiul Omului Se va ruşina de acela când va veni întru slava
Tatălui Său cu sfinţii îngeri» (Marcu 8, 38; Luca 9, 26). Iar Sfântul Policarp spune că «cel care nu
mărturiseşte mărturia Crucii este de la diavolul» (Epistola către Filipeni, p. 211).
Sfânta Cruce se foloseşte şi la sfinţirea materiei Tainelor, şi ca pecetluire: la botez, la
mirungere şi la maslu, precum şi la miruirea credincioşilor, după Sfânta Liturghie etc. În deosebi
însă, la mirungere, făcându-se semnul sfintei Cruci – la frunte, bărbie, ochi, gură, urechi, pe piept şi
100
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 101/158
pe spate, la mâini şi la picioare – şi rostind preotul de fiecare dată formula «pecetea darului
Sfântului Duh», se transmit celor botezaţi darurile Lui, sau «arvuna Duhului în inimi» (II Cor. 1,
22), fără de care nimeni nu-şi poate agonisi mântuirea sau îndumnezeirea.
Ca semn de pecetluire a celor aleşi şi pregătiţi pentru veşnicie, a celor credincioşi care şi-au
închinat viaţa Domnului, este amintită Crucea şi în Apocalipsă, unde poartă numele de «pecetea luiDumnezeu». Ea se întrevede în trei texte: în primul, Sfântul Ioan Apostolul, în descoperirea ce i se
face în insula Patmos, vede, între altele, un înger ridicându-se de la răsăritul soarelui, care purta în
mână «pecetea Fiului lui Dumnezeu» şi 1-a auzit strigând celor patru îngeri de la cele patru unghiuri
ale pământului ca să nu vatăme pe robii Dumnezeului nostru, pecetluiţi pe frunţile lor (Apoc. 7, 3–
4). În al doilea text a auzit că i s-a poruncit să vatăme (să chinuie) pe oamenii care «nu au pecetea
lui Dumnezeu pe frunţile lor» (9, 4); a treia oară Apostolul vede cum «Mielul (lui Dumnezeu) stătea
pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Lui (al Mielului) şi
numele Tatălui Lui «scris pe frunţile lor» (Apoc. 14, 1).
Ereticii şi «vrăjmaşii Crucii» care cred că Crucea e blestemată susţin că «semnul Crucii» e
tot acelaşi ca şi «pecetea lui Antihrist» sau «semnul fiarei», cu care sunt însemnaţi «cei nelegiuiţi pe
mâna dreaptă şi pe frunte, şi care se închină fiarei şi chipului ei» (Apoc. 13, 16–18; 14, 9, 11). Dar
este clar textul şi contextul scripturistic în care se poate constata deosebirea între pecetea lui
Dumnezeu, crucea, şi «semnul tiarei».
Comentatorii vechi şi noi ai Apocalipsei spun că acest semn, cu care au fost «pecetluiţi» cei
144 de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel (Apoc. 7, 4), ar corespunde semnului de care vorbeşteIezechiel (9, 4–6), cu care au fost însemnaţi tot pe frunte credincioşii din Ierusalim, care plângeau
nelegiuirile oamenilor din vremea proorocului; şi cum Sionul este muntele pe care se află cetatea
Ierusalimului, este posibil ca cei 144.000 de oameni să fie credincioşi din acel timp, viziunea fiind
retrospectivă, ca şi altele în Apocalipsă.
Dar este lesne de înţeles că «pecetea lui Dumnezeu», care îi ferea pe cei pecetluiţi de chinuri
şi nimicire, nu poate fi decât semnul crucii (†) prevăzut dinainte de întemeierea lumii, în planul
iconomiei mântuirii, spre a servi ca altar al jertfei răscumpărătoare a lumii prin sângele lui Hristos (IPetru 1, 18–20). Şi precum «pecetea lui Dumnezeu» imprima pe frunţile celor pecetluiţi cu ea
numele Mielului (Fiul) şi al Tatălui, tot aşa şi crucea lui Hristos, sau crucea creştină, ca obiect sau
ca semn, are imprimat sau scris în ea numele lui Hristos şi al întregii Sfinte Treimi; adică aşa cum a
fost scris pe crucea răstignirii: «Iisus Hristos Nazarineanul, Împăratul iudeilor». Tot aşa este
imprimată crucea şi semnul ei şi în inimile închinătorilor ei.
101
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 102/158
Felul de închinare. Închinarea, care este una dintre căile de adorare a lui Dumnezeu, este
deopotrivă internă şi externă. Felul de închinare intern este cel din inimă, smerit şi în tăcere, şi din
cuget, sau «închinarea în duh şi în adevăr» (Ioan 4, 24), sau «închinarea duhovnicească» (Rom. 12,
1), însoţită de «jertfe spirituale» – rugăciuni smerite, milostenii, iertare, dragoste, bunătate, cântări
de laudă etc. –, bineplăcute lui Dumnezeu, aduse prin şi în numele lui Iisus Hristos (I Petru 2, 5) cu«cântări duhovniceşti» (Efes. 5, 19); iar cel exterior este particular sau individual, şi public,
manifestat prin mărturisirea credinţei, prin închinări, când trecem pe lângă o biserică, cruce sau
troiţă; şi îndeosebi, în cadrul cultului, în biserică, la sfintele slujbe, şi mai ales la Sfânta Liturghie,
unde participăm activ la rugăciunile şi cântările ei.
Închinarea exterioară este caracterizată prin diferite semne şi gesturi, care însoţesc
rugăciunea şi cântarea odată cu facerea semnului Sfintei Cruci în numele Sfintei Treimi. Acest fel
de închinare se poate face stând în picioare, sau în genunchi, mărturisind prin aceasta evlavia, căinţa
şi smerenia înaintea atotputernicului Dumnezeu. O formă de închinare este şi cea cu mâinile
încrucişate pe piept, mărturisind ridicarea lăuntrică a inimii către Dumnezeu; sau cu braţele ridicate,
cum spune Sfântul Apostol Pavel: «ca bărbaţii să se roage în tot locul ridicîndu-şi mâini sfinte, fără
mânie şi fără şovăire» (I Tim. 2, 8), cum s-a rugat Moise, când Israel a biruit pe amaleciţi (Ieş. 17,
2–12).
Deosebit este şi felul de închinare, sau de a face semnul Sfintei Cruci pe faţă, pe care nu toţi
creştinii, cinstitori ai crucii, îl fac la fel. Astfel unii îl fac cu un singur deget (cel arătător); alţii
(catolicii) îl fac cu toată mâna (palma) deschisă şi de la stânga la dreapta; pe când noi, ortodocşii, neînchinăm de la dreapta la stânga, după ce am unit cele trei degete – cel gros, arătător şi mijlociu –
ale mâinii drepte, închipuind unitatea dumnezeirii şi Persoanele Sfintei Treimi; iar celelalte două
degete – inelarul şi cel mic – lipite de podul palmei – simbolizând unirea celor două firi,
dumnezeiască şi omenească, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Însemnarea cu Sfânta Cruce şi rostirea numelor Persoanelor Sfintei Treimi este nu numai
cea mai scurtă rugăciune, ci şi mărturisirea întregii credinţe ortodoxe, redusă la ultima ei expresie.
Căci pregătind degetele mâinii drepte, cum s-a spus, ridicăm mâna la frunte zicând: «în numeleTatălui», arătând prin aceasta că Dumnezeu-Tatăl, Care ne-a înfiat prin har, este «Mintea» sau
Raţiunea suprema din Care îşi iau fiinţă toate şi de la Care – ca expresie a dragostei – porneşte
întreg planul iconomiei mântuirii, alcătuit de Sfânta Treime; coborând apoi mâna la piept rostim: «şi
al Fiului», ca Cel care, deşi Dumnezeu prin fire, «prin Care toate s-au făcut» (Ioan 1,3; Col. 1, 16),
S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om, pentru
ca după ce a descoperit Evanghelia mântuirii, să săvârşească răscumpărarea lumii prin jertfa Sa pe
102
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 103/158
Cruce şi împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, înviind a treia zi din mormânt şi înălţând umanitatea la cer,
de-a dreapta Tatălui (Ioan 17, 22, 24; I Petru 3, 20) ; apoi, ducând mai întâi mâna la umărul drept şi
la cel stâng, zicem: «şi al Sfântului Duh», încheind cu «Amin!». Prin aceasta mărturisim că Duhul
Sfânt născându-ne «de sus», prin Taina Botezului (Ioan 3, 3, 5) la o viaţă nouă, este «dătător de
viaţă» şi «împărţitor de daruri duhovniceşti» (harisme) (I Cor. 12, 4, 7–11), luminează şi fortifică – cu «pecetea darului Duhului Sfânt» – toate puterile şi facultăţile trupeşti şi sufleteşti ale
creştinilor.
Preînchipuită prin pomul vieţii din mijlocul raiului – slujind ca altar al jertfirii Domnului
nostru Iisus Hristos – a fost şi instrumentul prin care El a omorât moartea (I Cor. 15, 26) şi a
dezbrăcat de putere toate puterile demonice (Col. 2, 15). De atunci Crucea a devenit o putere
spirituală şi mântuitoare (I Cor. 1, 18), o armă nebiruită asupra diavolului, întărire în credinţă,
nădejde tare de mântuire şi dătătoare de viaţă etc. Prin Cruce, sau numai prin semnul crucii, rostit în
numele lui Hristos, sau al Sfintei Treimi, apostolii şi sfinţii au făcut multe minuni: au tămăduit
bolnavi, au îmblânzit fiare sălbatice, au alungat demoni şi au înviat morţi, de unde şi numirea Crucii
ca «dătătoare de viaţă». Crucea este «armă nebiruită» pentru creştini, alungând toate uneltirile şi
ispitele diavoleşti.
Crucea este semn şi al învierii morţilor, căci la apariţia ei pe norii cerului, însoţind a doua
venire a Domnului, la Parusie, vor învia toţi morţii, din veac adormiţi. De aceea Crucea străjuieşte
şi în cimitire la mormintele celor răposaţi, care au adormit în Domnul, în nădejdea învierii şi a vieţii
veşnice.Pentru rolul ei important în mântuire, ca şi în celelalte lucrări ale Bisericii, Crucea este
cinstită şi slăvită prin nenumărate cântări zilnice, în tot anul, mai ales în zilele de post, miercurea şi
vinerea, dar îndeosebi în zilele Postului Mare, când prin cântări sunt arătate toate semnificaţiile şi
lucrările ei. Crucea este venerată ca obiect sfânt, ca altarul Jertfei lui Hristos şi al mântuirii noastre.
Biserica i-a închinat şi un acatist special: Acatistul Sfintei Cruci. De asemenea Biserica a
rânduit ca zile de cinstire deosebită a Crucii un număr de trei sărbători: 1 august (Scoaterea Sfintei
Cruci), 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci) şi Duminica a III-a din Postul Mare, numită«Duminica Sfintei Cruci».
După cum s-a văzut, fiind prezentă permanent în Biserică şi la toate Tainele ei, Crucea
însoţeşte viaţa noastră de la naştere şi până la moarte, după care ne străjuieşte mormântul şi ne
trezeşte la a doua înviere, pentru a ne însoţi apoi în veşnicie, după judecata finală, unde este de
asemenea prezentă, şi apărătoare a celor înfiaţi şi îndumnezeiţi, care n-au pierdut, ci au sporit
«arvuna Domnului» din început. Crucea ne ridică astlel privirea spre cer, spre care ne învaţă să ne
103
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 104/158
străduim ca «să recâştigăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi să ne învrednicim astlel a dobândi
bunurile viitoare» conlucrând cu harul şi ajutaţi de iubirea de oameni a Mântuitorului Iisus Hristos.
Iată atâtea lucrări şi semnificaţii ale Crucii, pe care trebuie sa le cunoaştem şi de care suntem
datori să ţinem seama pentru ca, înarmaţi cu Sfânta Crucea, să putem lupta şi birui toate ispitele
satanei, ca să moştenim Împărăţia cea veşnică a luminii şi slavei, împreună cu toţi sfinţii, împărăţie pe care ne-a făgăduit-o Mântuitorul Hristos.
Crucea este şi rămâne altarul jertfirii lui Hristos şi al mântuirii noastre; este odor sfânt şi
sfinţitor, prin care lucrează puterea lui Dumnezeu şi s-a lucrat mântuirea lumii. Ea lucrează cu
putere în lume de aproape două mii de ani, făcând, încă de la început, «din pescari apostoli şi din
păgâni, mucenici», cum sună una din cântările ce i s-au închinat. Şi prin lucrarea ei – nedespărţită
de a lui Hristos cel răstignit pe ea – popoare idololatre au devenit creştine, pentru că prin ea lucrează
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – Sfânta Treime pe care Crucea o mărturiseşte neîncetat.
De aceea Crucea este cinstită şi venerată, fiind însuşi «semnul venirii lui Hristos». Au
cinstit-o apostolii, Biserica şi toţi creştinii drept-slăvitori de aproape două mii de ani şi o vor cinsti
până la sfârşitul veacului, căci este «Crucea Domnului» sau «Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos» şi «lauda apostolilor» (Gal. 6, 12; 1 Cor. 1, 17; Filip. 3, 18). Închinarea adusă Crucii este
slăvirea şi adorarea Celui care a purtat-o şi a fost răstignit pe ea. Aşa ne rugăm: «Crucii Tale ne
închinăm, Stăpâne, şi sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim». Sau: «Mântuieşte, Doamne, poporul
Tău şi binecuvântează moştenirea Ta... şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău».
BIBLIOGRAFIE
A. Calnev, Despre Sfânta Cruce şi semnul Sfintei Cruci, în «Combaterea sectelor
raţionaliste», broş. X, Chişinău, 1930.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G., LXIX, 111–141.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1982.
Clement Alexandrinul, Pedagogul , în colecţia «P.S.B.», traducere de Pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1945.Prot. P. Deheleanu, Venerarea sfintei Cruci şi semnul sfintei Cruci, Manual de sectologie,
Arad, 1948, p. 200–213.
X. L. Dufour, Croix, în «Vocabulaire de Théologie biblique», Paris, 1971.
Martino Hagen, Crux, Lexicon biblicum, Paris, 1905.
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilie despre şarpele lui Moise, în «Oeuvres complètes», ed.
Bareille, vol. XI.
104
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 105/158
Idem, Omilia I la Cruce şi tâlhar , în «Cuvântări la praznice împărăteşti», traducere de Pr. D.
Fecioru, Bucureşti, 1942.
Idem, Omilia I la Efeseni, traducere de Arhim. Theodosie Atanasiu, Iaşi, 1902.
Idem, Omilie, Cum să se comporte soţii, P.G., LXI, 299.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I, Viaţa lui Moise, în colecţia «P.S.B.», trad, de Pr.Prof. D. Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, Bucureşti, 1982.
Sfântul Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XCI, în colecţia «P.S.B.», traducere de Pr.
Prof. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1980.
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă , Bucureşti, 1952, p. 103–107.
E. Kautzsch, Iezechiel, Die Heilige Schrift des alten Testaments, Tübingen, 1922.
J. Knabenbauer, Comentarius in Iezechiel Prophetam, Paris, 1890.
E. Mangenot, art. Ecriture, în «Dictionnaire de la Bible», t. II.
H. Marucchi, Croix, în «Dictionnaire de la Bible», t. I.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, traducere de Prot. stavr. dr. D. Stăniloae, Sibiu,
1948.
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Iaşi, 1642, traducere de Al. Elian, Bucureşti,
1981.
Pr. Ioan Mircea, Prefigurările crucii în Vechiul Testament şi semnificaţiile lor în tradiţia
cultică creştină , Studii Teologice, XXI (1969), nr. 3–4.
Rev. «Ortodoxia», XXXIV (1982), nr. 2, Despre cinstirea Sfintei Cruci.Sfântul Policarp, Epistola către Filipeni, în «Scrierile Părinţilor Apostolici», traducere de Pr.
D. Fecioru, Bucureşti, 1979.
La Sainte Bible, traduction française sous la direction de L'Ecole de Jérusalem, Paris, 1961.
Pr. Prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 2, 1978.
V. Tarnavschi, Arheologia biblică , Cernăuţi, 1931.
F. Vigoroux, Alphabet hébreu, în «Dictionnaire de la Bible», t. I.
105
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 106/158
VI.
CINSTIREA SFINTELOR ICOANE
1. Învăţătura ortodoxă
Prin termenul de «icoană» (de la grec. eikon = imagine, chip, figură, asemănare,
reprezentare) se înţelege, în general, orice reprezentare vizibilă a unei persoane sau a unui obiect. În
Biserica creştină, prin sfintele icoane se înţeleg reprezentările vizibile redate prin zugrăvire, ale
chipurilor lui Dumnezeu, Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântului Duh, Maicii Domnului, sfinţilor
îngeri, ale tuturor sfinţilor, precum şi ale unor scene biblice. Sfintele icoane reprezintă astfel ceva
real şi existent, deci nu sunt creaţii imaginare şi fictive, izvorâte din fantezia vreunui credincios.
Între sfânta icoană însă, ca reprezentare vizibilă, şi chipul originalului reprodus, sau
prototipul ei, nu există totuşi o identitate. Printre unele elemente specifice, între chipul reprezentat şi prototipul lui se stabilesc două aspecte esenţiale, unul de asemănare şi altul de deosebire, care sunt
de mare importanţă pentru cinstirea sfintelor icoane. Dacă aspectul de asemănare îndreptăţeşte sau
legitimează cinstirea sfintelor icoane, cel de deosebire precizează natura sau felurile acestei cinstiri.
Prin asemănare, sfânta icoană împrumută de la originalul sau prototipul ei numele, forma şi
aspectul, stabilindu-se în acest fel o asemănare care – după sfinţirea ei în Biserică – determină
cinstirea icoanei. Dar sfânta icoană, atunci când împrumută de la originalul ei numele şi forma
(chipul), nu împrumută şi natura lui, alta fiind natura originalului şi alta, natura sfintei icoane. Natura originalului nu poate fi reprezentată vizibil, ci numai forma sau numai chipul său, de aceea
şi sfânta icoană rămâne numai o asemănare, un model sau o reprezentare a originalului.
După natură, sfânta icoană se deosebeşte fundamental de prototip, de aceea nici cinstirea
adusă prototipului nu poate fi identică, după esenţa şi felul ei, cu cea adusă sfintei icoane.
Iconografia tradiţională a Bisericii este îndreptăţită nu numai de asemănarea dintre icoană şi
prototip; ea are temeiuri mai adânci: în Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, în mărturiile
Sfintei Tradiţii, precum şi într-o necesitate sufletească şi duhovnicească din viaţa religios-morală a
celui drept şi credincios.
Cinstirea sfintelor icoane în Biserica creştină îşi are în primul rând temeiul ei fundamental şi
esenţial în Întruparea Mântuitorului. Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a dat posibilitatea de a I se
reprezenta chipul Său pe sfintele icoane. Nu poate fi vorba despre o reprezentare pe icoană a
chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece este de natură spirituală, ci numai despre o reprezentare
după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. Dacă în reprezentarea
106
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 107/158
pe sfintele icoane a chipului Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al sfinţilor se procedează direct,
avându-se în vedere natura lor trupească, pentru reprezentarea chipului lui Dumnezeu, al Sfântului
Duh sau al sfinţilor îngeri se procedează prin analogie, după cele relatate de Sfânta Scriptură în
teofanii, pnevmatofanii sau angelofanii.
Cu toate că în Sfânta Scriptură se afirmă ca fiinţa lui Dumnezeu n-a fost niciodată văzută deoameni (Ieş. 33, 20; Deut. 4, 12; Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), totuşi se întâlnesc mărturii care dau
posibilitatea de a reprezenta chipul Său pe sfintele icoane. Despre Mântuitorul, Sfînta Scriptură ne
spune că «Dumnezeu S-a arătat în trup» (I Tim. 3, 16), având înfăţişarea «ca un om» (Filip. 2, 7), că
este «chipul lui Dumnezeu» (II Cor. 4, 4; Filip. 2, 6) sau «chipul fiinţei lui Dumnezeu» (Evr. 1, 3).
După mărturia din viziunea proorocului Daniel (Dan. 7, 9), chipul lui Dumnezeu-Tatăl este
reprezentat pe sfintele icoane mai ales ca un bătrân venerabil; chipul Sfântului Dub, sub forma unui
porumbel (Matei 3, 16; Marcu 1, 9; Luca 3, 22; Ioan 1, 32) sau ca limbi de foc (Fapte 2, 3); iar
chipul sfinţilor îngeri, sub forma de trup omenesc, cu aripi şi sabie sau floare în mână (Fac. 3, 24;
Isaia 6, 2; Fac. 18, 2).
Din mărturiile Sfintei Scripturi se desprinde apoi adevărul că Însuşi Dumnezeu i-a dat
poruncă lui Moise pentru unele chipuri şi figuri, care au avut, în acea vreme, aceeaşi semnificaţie şi
s-au împărtăşit de aceeaşi cinstire ca şi sfintele icoane de astăzi. Atunci când Moise construieşte
Cortul sfânt după modelul arătat de Dumnezeu (Ieş. 25, 40; Fapte 7, 44; Col. 2, 17, Evr. 8, 5), din
porunca divină va rândui heruvimii din Sfânta Sfintelor (Ieş. 25, 18–22) şi va ţese «chipuri de
heruvimi» pe perdeaua de la Sfânta Sfintelor (Ieş. 26, 31; 36, 35) şi pe cele zece covoare ceacopereau sanctuarul (Ieş. 26, 1; 36, 8), după cum regele Solomon va face acelaşi lucru la Templu
(III Regi 6, 23–28; 29, 32–35; II Paral. 3, 10–14). Acestor «chipuri de heruvimi» li s-a adus
cinstirea cuvenită, fiind considerate obiecte de cult şi de adorare a lui Dumnezeu, de către poporul
evreu, după cum sfântul locaş a fost cinstit de Mântuitorul şi de sfinţii apostoli. Poporul evreu a
cinstit sfântul locaş, deci şi chipurile de heruvimi, prin închinarea la Dumnezeu (Iosua 7, 6), prin
jertfe (III Regi 3, 15), prin tămîieri (Ieş. 30, 1, 6, 8), prin aprinderea candelelor din Sfânta (Ieş. 27,
20–21; Num. 8, 2–3; II Paral. 13, 11) şi prin cântări de laudă (Ps. 137, 1). Pentru Mântuitorul,Templul este «casă de rugăciune» pentru toate neamurile (Marcu 11, 17), «casa Tatălui Meu» (Luca
2, 49); iar sfinţii apostoli s-au rugat deseori în Templu (Fapte 3, 1–3; 24, 11). Sfântul Apostol Pavel
denumeşte chiar pe cei doi heruvimi, drept «heruvimii măririi» (Evr. 9, 5).
Cu toate acestea vom întâlni mărturii din care se vede că Dumnezeu, pentru a-Şi arăta
prezenţa şi a-Şi descoperi voinţa şi puterea Sa, S-a folosit şi de unele lucruri sensibile. Astfel, prin
puterea lui Dumnezeu, Moise desparte apele Mării Roşii cu toiagul (Ieş. 14, 15–27), scoate apa din
107
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 108/158
stânca Horeb (Ieş. 17, 5–6); prin odrăslirea toiagului, familia lui Aaron este aleasă pentru slujirea
preoţiei (Ieş. 17, 8); cu chivotul legii, cu tronul lui Dumnezeu, vor fi despărţite apele Iordanului
(Iosua 3, 14–17) şi vor fi dărâmate zidurile Ierihonului (Iosua, 6).
Mărturiile Sfintei Tradiţii dovedesc existenţa şi cinstirea, sfintelor icoane încă din primele
secole ale Bisericii primare, statornicind şi datoria cultului creştin de a cinsti sfintele icoane.Scriitorii bisericeşti ai primelor veacuri (Tertulian, Eusebiu de Cezareea) afirmă că au văzut sfinte
icoane, cea mai evidentă mărturie în acest sens fiind picturile aflate în catacombe. Cât de răspândită
şi de puternică a fost cinstirea sfintelor icoane în Biserica creştină primară o dovedeşte biruinţa
definitivă împotriva iconoclaştilor şi restabilirea integrală a acestui cult (anul 842).
Sfinţii părinţi de la Sinodul VII Ecumenic hotărăsc, după tradiţia Bisericii, ca sfintele icoane
să fie cinstite cu sărutare şi închinare respectuoasă; iar cei de la Sinodul IV din Constantinopol (anul
869) statornicesc pedepsirea celor ce nu cinstesc sfintele icoane, deoarece, după cum spune Sfântul
Ioan Damaschin: «Dacă nu te închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, Care este
icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea». Dezvoltarea intensă a zugrăvirii
sfintelor icoane, împreună cu practica îndelungată a Bisericii, stau drept mărturie pentru cinstirea
sfintelor icoane în cultul Bisericii Ortodoxe. Astăzi, în bisericile ortodoxe catapeteasma este
alcătuită numai din sfinte icoane, iar pereţii interiori, uneori şi cei exteriori, sunt împodobiţi cu
sfinte icoane. Peste tot, în casele celor credincioşi, nu lipsesc sfintele icoane.
Cinstirea sfintelor icoane îşi are temeiul şi în nevoia de concret sau în dorinţa de apropiere
faţă de Dumnezeu a credinciosului. Omul simte în general necesitatea de a avea redată în formăvizibilă chipul persoanelor apropiate şi îndrăgite. De aceea, cel credincios doreşte să aibă
reprezentat pe icoane chipul lui Dumnezeu, al Mântuitorului, sau chipul celor ce alcătuiesc în ceruri
Biserica triumfătoare, spre care se îndreaptă cu închinare şi rugăciuni de laudă, de cerere sau de
mulţumire. Sfântul Apostol Pavel cere, de altfel, creştinilor să preamărească pe Dumnezeu în trupul
şi în duhul lor (I Cor. 6, 20; Rom. 12, 1).
Un temei deosebit îl are cinstirea icoanelor în importanţa pe care o au pentru viaţa religios-
morală a credinciosului şi peste tot a Bisericii. În primul rând, icoanele au un rol didactic-instructivîntrucât mijlocesc în formă vizuală şi simbolică mărturisirea adevărurilor de credinţă. Ele sunt o
adevărată cateheză prin care credinciosul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la cele necesare
spre mântuire. «Căci ceea ce Scriptura ne învaţă prin cuvântul scris – ne spun sfinţii părinţi de la
Sinodul IV local din Constantinopol (869) – icoana ne învaţă şi ne încredinţează prin culori».
Înlesnind intrarea în comuniune cu chipul reprezentat pe ele, icoanele îndeplinesc şi o funcţie
soteriologică, iar după modul în care înfăţişează cele viitoare, ca mesaj al vieţii de dincolo (Apoc.
108
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 109/158
31, 1; II Petru 3, 13), ele au şi un rol eshalologic. Dar icoanele au şi un rol misionar, întrucât sunt o
predică vizuală, permanentă, a tot ceea ce învaţă şi propovăduieşte Biserica pe calea adevărului şi a
îndreptării.
În al doilea rând, cinstirea sfintelor icoane are şi o valoare educativ-morală. În general,
icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc unreal şi substanţial folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii
şi împlinirea dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor
spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip
îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.
Deoarece icoanele sunt făcute din diferite materiale, ele trebuie să fie sfinţite, stabilindu-se
astfel identitatea morală şi legătura harică între sfânta icoană şi prototipul ei. Prin această legătură şi
prin asemănarea cu prototipul, sfânta icoană devine, prin acest prototip, mijlocitoare a harului divin
şi a rugăciunilor adresate prototipului, de aceea sfintelor icoane le datorăm o cinstire deplină.
Sfântul Ioan Damaschin ţine să precizeze că icoanele sunt «sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi ale
prietenilor lui Dumnezeu şi sunt umbrite, din cauza aceasta, cu harul dumnezeiescului Duh».
Mijlocind harul lui Hristos, sfintele icoane sunt şi sfinţitoare, ajutînd pe credincios să sporească
«din slavă în slavă» (II Cor. 3, 18) spre desăvârşirea deplină, contribuind astfel la lucrarea Sfântului
Duh în Biserică.
Dar între sfânta icoană şi prototipul ei există o deosebire deoarece natura prototipului nu
poate fi redată în sfânta icoană, ci numai chipul sau forma lui. Din cauza acestei deosebiri de nalură,cinstirea sfintelor icoane se deosebeşte esenţial de închinarea pe care o datorăm lui Dumnezeu,
Creatorul şi Proniatorul tuturor. Rolul determinant în cinstirea sfintelor icoane îl are prototipul şi nu
icoana; de aceea când sunt cinstite sfintele icoane, se aduce cinstire prototipului şi nu sfintei icoane
în sine sau materialului din care este făcută, deoarece acest lucru ar însemna căderea în idololatrie.
Cinstirea care se aduce sfintelor icoane nu poate fi în acest caz decât o închinare de cinstire,
supunere sau venerare, redată în greceşte prin termenul de «dulia», deosebită de închinarea de
adorare sau preamărire şi slujire, exprimată prin termenul grec de « latria», cuvenită numai luiDumnezeu. Sinodul VII Ecumenic, statornicind cinstirea sfintelor icoane, a precizat şi natura
cinstirii lor, afirmând că ele trebuie cinstite «cu sărutare în închinare respectuoasă, nu cu adevărata
închinare dumnezeiască ce se cuvine numai fiinţei unice dumnezeieşti». Dacă adorarea lui
Dumnezeu este un cult suprem, absolut şi deplin, cinstirea sfintelor icoane este un cult subordonat,
inferior aceluia şi relativ, şi, se integrează pe deplin în ordonarea latreutică. Acest adevăr a fost
109
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 110/158
mărturisit la Sinodul VII Ecumenic în cuvintele : «Cinstirea care se dă chipului trece la prototip, şi
cel ce se închină icoanei, se închină fiinţei celei închipuite pe ea».
Pentru importanţa deosebită pe care o au sfintele icoane peste tot în viaţa religios-morală,
cinstirea lor în Biserica Ortodoxă se încadrează pe deplin în cultul divin, în viaţa liturgică, în
activitatea de sfinţire a Bisericii şi în strădaniile celor credincioşi spre mântuire, de care nu poate fiseparată.
2. Deosebiri faţă de învăţătura ortodoxă
Biserica Ortodoxă, respectând învăţătura tradiţională, a practicat şi a dezvoltat cultul
sfintelor icoane pentru valoarea lui deosebită, în timp ce unele confesiuni, culte şi grupări religioase
au formulat o concepţie deosebită. În concepţia lor, deosebită de cea ortodoxă, acestea se folosesc
de unele texte biblice, pe care le interpretează în felul lor, încât au ajuns să respingă integral
cinstirea sfintelor icoane.
Din confuzia care s-a făcut uneori între chipul pe care îl reprezintă icoana şi materia ei, unii creştini
au ajuns să respingă din cult icoana de teama idololatriei, înţelegând greşit unele texte. Însă după
mărturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerată drept idololatrie,
deoarece Însuşi Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă heruvimi şi chipuri de heruvimi la Cortul
sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 31; 36, 35) şi apoi lui Solomon, la Templu (III Regi 6, 23–35; II Paral. 3,
10–14), pe care evreii i-au cinstit prin închinare (Iosua 7, 6), prin jertfe (III Regi 3, 15), tămâieri
(Ieş. 30, 1–8), aprinderea candelelor (Ieş. 27, 20–21; Num. 8, 2–3; II Paral. 13, 11) şi prin cântări delaudă (Ps. 137, 1). Chipurile de heruvimi au fost respectate şi de către Mântuitorul, Care spune
despre Templu că este «casa lui Dumnezeu» (Luca 2, 49), şi de către sfinţii apostoli (Fapte 3, 1–3;
24, 11). Aaron şi fiii săi aveau poruncă de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte şi cele curate de cele
necurate (Lev. 10, 10); or, ei au slujit la Cortul sfânt în care se aflau heruvimii şi chipurile de
heruvimi. Dacă cinstirea sfintelor icoane ar fi idololatrie, Sfântul Apostol Pavel n-ar fi denumit pe
heruvimi drept «heruvimii măririi» (Evr. 9, 5); după cum tot el spune despre Mântuitorul că este
«chipul lui Dumnezeu» (Col. 1,15) sau «chipul fiinţei lui Dumnezeu» (Evr. 1, 3), deci reprezentareachipului lui Dumnezeu şi a Mântuitorului pe sfintele icoane nu poate fi şi nici nu este idololatrie.
Între sfintele icoane şi idoli nu e nici o asemănare, nici ca reprezentare, nici ca funcţie, nici
ca efect. În timp ce sfintele icoane reprezintă realităţi obiective, chipurile sau înfăţişările unor
persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare,
fictive ale minţii omeneşti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor. După cuvintele
Sfintei Scripturi, prin chivotul legii pe care se aflau heruvimii, Dumnezeu a săvârşit minuni, a
110
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 111/158
despărţit apele Iordanului (Iosua 3, 14–17), a dărâmat zidurile Ierihonului (Iosua, 6), a salvat
chivotul legii din mâna filistenilor (I Regi 5, 1–6, 2). Chivotul legii a fost considerat întotdeauna
drept un obiect sacru, numai preoţii se puteau apropia de el, fiind purtat numai de către leviţi (Num.
4, 4–15). De altfel heruvimii umbreau tronul îndurării, unde era prezent Dumnezeu (Ieş. 25,
22), heruvimii şi chipurile de heruvimi fiind sfinţite odată cu sfinţirea Cortului sfânt (Ieş. 40, 34)sau a Templului (III Regi 8, 10). Sfântul Apostol Pavel afirmă că «Idolul nu este nimic în lume» (I
Cor. 8, 4), că între «templul lui Dumnezeu» (creştinii credincioşi) şi idoli nu poate fi nici o
înţelegere (II Cor. 6, 16) şi ca închinătorii la idoli nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6,
9, Gal. 5, 20; Efes. 5, 5). Sfântul Apostol Ioan îşi încheie prima sa epistolă cu îndemnul: «Fiilor,
păziţi-vă de idoli» (I Ioan 5, 21).
Dar Sfântul Apostol Pavel are de întâmpinat o situaţie deosebită la Atena. În cuvântarea sa rostită în
faţa atenienilor, după ce a constatat că cetatea este plină de idoli (Fapte 17, 16), vrea să le
demonstreze adevărul că Dumnezeu, Care este Duh (Ioan 4, 24), nu poate fi asemănat cu idolii
materiali. El face deci o distincţie netă între idolii din templele pagine şi înfăţişările sfinte din
icoanele creştine. La Sfântul Apostol Pavel vom întâlni şi mărturii după care putem reprezenta
chipul lui Dumnezeu pe sfintele icoane (II Cor. 4, 4; Filip. 2, 6; I Tim. 3, 16; Filip. 2, 7–8) căci
Însuşi Mântuilorul ne încredinţează că «Cel care Mă vede pe Mine vede pe Cel care M-a trimis pe
Mine» (Ioan 12, 45), adică pe Dumnezeu-Tatăl.
De la mărturia Sfântului Apostol Pavel, care arată că Legea Veche a fost înlocuită prin
Legea cea Nouă (Evr. 9, 8–10; 10, 9), unii afirmă că în felul acesta ar fi încetat şi cinstireaheruvimilor sau a chipurilor de heruvimi de la Cortul sfânt şi de la Templu, deci că cinstirea
sfintelor icoane nu-şi are justificare. Dar, pe lângă argumentele de mai sus, trebuie să repetăm ca
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre încetarea Legii Vechi, care a avut un rol de pregătire (Gal. 3,
24; Evr. 10, 1; Col. 2, 16–17), şi de aceea la «plinirea vremii» (Gal. 4, 4) a fost înlocuită prin Legea
cea Nouă; dar cea veche n-a fost abrogată în întregimea ei, după cum spune Mântuitorul: «N-am
venit sa stric Legea, ci să împlinesc» (Matei 5, 17). Numai acele instituţii din Legea Veche, care au
prefigurat pe cele din Legea Nouă, după caracterul lor tipologic (I Cor. 10, 6–11), cum au fost jertfele, riturile de curăţire, preoţia şi sărbătorile, au fost înlocuite prin alte instituţii superioare,
desăvârşite. Despre heruvimi sau chipurile de heruvimi nu se menţionează că ar fi avut un sens
tipologic sau prefigurativ, iar creştinii, preluând închinarea la heruvimi, se închină şi cinstesc pe
sfinţii îngeri şi sfintele icoane. De altfel, Sfântul Apostol Pavel cere creştinilor să urmeze în viaţa
lor pilda celor care sunt reprezentaţi pe sfintele icoane (Evr. 13, 7).
111
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 112/158
Sunt unii care obiectează în privinţa înfăţişării lui Dumnezeu pe icoane zicând că, pe baza
textelor din Sfânta Scriptură, Dumnezeu nu poate fi văzut vreodată de către oameni: «Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut» (Ioan 1, 18; Ieş. 33, 20; I Tim. 6, 16; I Petru 1, 8; I Ioan 4, 12) şi afirmă că
întrucât chipul lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte, nu poate fi nici reprodus pe sfintele icoane,
astfel că nu pot exista icoane cu adevăratul chip al lui Dumnezeu, care să fie cinstite în moddeosebit.
Dar există texte care ne arată că au fost şi sunt excepţii.
Deşi Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24), totuşi, după mărturiile Sfintei Scripturi, în lucrarea Sa
proniatoare Dumnezeu S-a arătat şi a vorbit «faţă către faţă» cu cei drepţi şi credincioşi. Astfel,
Dumnezeu-Tatăl S-a arătat şi a vorbit cu Avraam (Fac. 18, 22–33), cu Iacov (Fac. 32, 24–30) şi cu
Moise (Fac. 33, 11), după «arătare şi aievea», astfel că Moise a văzut faţa Domnului (Num. 12, 8).
întru slava Sa cerească a fost văzut apoi de Isaia (Isaia 6, 1–5), Daniel (Dan. 7, 9–10), Amos (Amos
9, 1) şi Miheia (III Regi 22, 19).
În afară de aceasta, Mântuitorul, cu trupul Său preamărit, S-a arătat celor trei apostoli, pe
muntele Tabor (Matei 17, 2–8; Marcu 9, 2–8; Luca 9, 28–36), şi a fost văzut în slava Sa cerească de
către Daniel (Dan. 7, 13–15), de Sfântul Ştefan (Fapte 7, 55–56) şi de Sfântul Apostol Pavel (Fapte
9, 3–5). Sfântul Duh S-a arătat în chip de porumbel (Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca 3, 21–22; Ioan
1, 32) sau limbi de foc (Fapte 2, 3–4).
În concluzie se poale spune că icoanele sunt de mare ajutor în cultul intern şi extern,
personal şi public, pentru că ajută credinciosului să se concentreze în rugăciunea lui. Iar cei carecondamnă prezenţa lor în cult uită că Dumnezeu foloseşte continuu natura văzută spre a oferi
omului semnificaţiile necesare credinţei lui. Prezenţa Mântuitorului în Templu, în faţa obiectelor
simbolice sfinţite, şi chiar arătarea lui Dumnezeu ca om, ca să fie accesibil omului, arată câte feluri
de mijloace foloseşte Dumnezeu pentru a ajuta pe om să se ridice din neputinţa lui de a I se apropia.
BIBLIOGRAFIE
D. Belu, Despre icoana ortodoxă , în «BOR», nr. 11–12 1941.Pr. C. Buzdugan, Învăţătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane, în «MMS», nr. 1–
2/1974.
M. A. Ca1nev, Metodica misionară. Combaterea sectelor rationaliste, trad, de Pr. Al.
Scvoznicov, Chişinău, (f.d.).
Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, trad, de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1937.
Arhim. Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă , Bucureşti, 1981.
112
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 113/158
Învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane, în «ST», nr. 5–G/1970.
Arhim. V. Kuzneţov, Icoana ortodoxă ca expresie a învăţăturii dogmatice a Bisericii, trad,
de I. V. Georgescu, în «Ortodoxia», nr. 4/1975.
Pr. Prof. N. Petrescu, Cinstirea sfintelor icoane, în «MO», nr. 7–9/1981.
Magistrand N. V. Stănescu, Sensul ortodox al icoanei, în «Ortodoxia», nr. 2/1956.Pr. Prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, în «MMS», nr. 3–4/1958.
Idem, Icoanele în cultul ortodox, în «Ortodoxia», an 1978, nr. 3.
Idem, Icoanele din biserică , în «MB», nr. 10–12/1981.
L. Uspenski, Originea icoanei creştine, trad: de A. Zarea, în «MMS», nr. 9–10/ 1964.
P. S. Vasile, Episcopul Oradiei, Sensul şi menirea icoanelor în cultul ortodox, în «MB», nr.
7–9/1971.
P. S. Vasile Târgovişteanul, Sfintele icoane în credinţa şi evlavia ortodoxă , în «Îndrumătorul
pastoral», Bucureşti, 1981.
113
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 114/158
VII.
CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE ÎN ORTODOXIE
Pentru întărirea dreptei credinţe şi a mântuirii sufletelor, Dumnezeu a lăsat Bisericii – pe
lângă învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, cu sfintele Taine – şi o seamă de alte căi şi
mijloace ajutătoare exprimate prin termenul general de cult, cinstire sau venerare, deosebite de cel
de adorare rezervat numai lui Dumnezeu. Între acestea Biserica Ortodoxă are cultul sau
supravenerarea Maicii Domnului, cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci şi a sfintelor icoane,
venerarea îngerilor şi a sfinţilor pe care-i invocăm în rugăciune, ca mijlocitori şi rugători la
Dumnezeu, precum şi cinstirea sfintelor lor moaşte.
Ce sunt sfintele moaşte şi de ce trebuie să le cinstim ?
După o definiţie mai cuprinzătoare: «Moaşte sfinte se numesc trupurile nepieritoare alesfinţilor lui Dumnezeu, rămăşiţele din trupurile lor sau oasele lor, prin care Dumnezeu a arătat şi
arată atotputernicia Sa, prin săvârşirea minunilor văzute întru proslăvirea Sa şi a sfinţilor Săi, pentru
ajutorul creştinilor în necazurile lor duhovniceşti şi trupeşti, pentru întărirea lor în adevărul şi
mântuirea ce o aduce credinţa ortodoxă, în rând cu sfintele moaşte se cinstesc de către creştini şi
alte rămăşiţe ale sfinţilor, de exemplu: omoforul şi brâul Maicii Domnului, veşmintele sfinţilor şi
alte obiecte rămase de la ei, prin care Dumnezeu arată în minuni atotputernicia Sa».
I. Deşi prin creaţie omul era destinat nestricăciunii şi cu trupul, păcatul i-a atras moartea şistricăciunea odată cu ruperea sufletească şi înstrăinarea lui de Dumnezeu. Iar prin moarte trupul
devenea – din cauza păcatului – şi întinător, socotindu-se după legea veche ca fiind spurcat oricine
se atingea de un om mort sau de cadavrul lui (cf. Num. 19, 11–13. Toţi oamenii zac sub acest
blestem al păcatului şi sunt supuşi legii naturale a morţii şi stricăciunii, sau a descompunerii
trupului în cele din care a fost alcătuit, adică în pământul în care se şi îngroapă (cf. Fac. 3, 19).
Excepţie de la această lege ne aminteşte Scriptura Veche doar pe Enoh, care n-a văzut moartea,
fiind luat la cer (Fac. 5, 24; Evr. 11, 5). Şi, tot aşa, pe proorocul Ilie Tesviteanul care a fost răpit la
cer în carul de foc (IV Regi 2, 11), iar alţii, deşi îngropaţi n-au putrezit, cum se spune de pildă de
Moise care la venirea Mântuitorului Hristos apare împreună cu proorocul Ilie pe muntele Tabor,
când are loc Schimbarea Lui la Faţă (Matei 17, 3–5) ; şi de sfinţii care au ieşit Din morminte după
învierea lui Hristos şi intrând în cetate (Ierusalim) s-au arătat multora (Matei 27, 52–53).
Prin venirea lui Hristos în lume se creează o nouă situaţie căci El, fiind Viaţa şi dătător de
viaţă, vindecă bolnavi, alungă demoni, învie morţi, întemeiază Biserica, lăsându-i învăţătura cea
114
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 115/158
nouă a Evangheliei şi harul mântuitor odată cu rânduirea Sfintelor Taine. Iar prin jertfa Lui pe
Cruce şi harul răscumpărător, sfinţilor şi îndumnezeitor, oamenii se sfinţesc din clipa încreştinării,
devenind «vase de cinste gătite spre orice lucru bun» (II Tim. 2, 21). Trupurile lor devin de acum –
prin harul Sfintelor Taine şi prin sălăşluirea lui Hristos în ele şi a Duhului Sfânt – temple sau
lăcaşuri vii ale lui Dumnezeu (Ioan 14, 23; 15, 4; I Cor. 3, 16–17; 6, 19–20). De aceea s-au şiînvrednicit de o seamă de daruri ca: diferite faceri de minuni, iar trupurile unor sfinţi au devenit şi
nestricăcioase, făcînd deci excepţie de la legea generală a putrezirii şi descompunerii lor, într-o
măsură mai mică decât trupul Mântuitorului, care n-a fost deloc supus stricăciunii.
Deja prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, creştinii sunt înfiaţi, devenind «dumnezei» (Ioan
10, 34), sau «fii ai lui Dumnezeu» «prin har» (cf. Ioan 1, 12; Rom. 8, 14–17; Gal. 4, 57); iar cei ce
se menţin permanent în această stare de har, sporind în virtuţi şi au pe Hristos sălăşluind în ei (Gal.
2, 20) – viaţa lor fiind Hristos (Filip. 1, 21) – se fac prin aceasta şi «părtaşi ai dumnezeieştii firi» (II
Petru 1, 4).
Din această pricină trupurile unor sfinţi devin «izvorâtoare de mir» (Sfântul Mucenic
Dimitrie este cunoscut ca «izvorâtorul de mir»); cele ale altora împrăştie miros de bună mireasmă
(ex. Sfântul Ioan Hozevitul etc.), sau se păstrează intacte şi neatinse de putreziciune (ex. Sfântul
Dimitrie Basarabov, Sfânta Paraschiva, Sfânta Muceniţă Filofteia şi Sfântul Ioan Hozevitul etc.). Iar
la alţii, numai oasele sunt făcătoare de minuni, precum se aminteşte de proorocul Elisei, peste ale
cărui oseminte aruncându-se un mort, a fost înviat (IV Regi 13, 20–21).
Dacă mucenicii şi sfinţii au stat cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu când trăiau,învrednicindu-se de atâtea daruri minunate şi de puterea facerii de minuni şi prin viaţa şi prin
moartea lor, cum să nu fie, dar, cinstite trupurile sau sfintele lor moaşte, aceste locaşuri sau temple
însufleţite ale lui Dumnezeu? Căci, precum spun sfinţii părinţi: cinstind moaştele martirilor, noi
adorăm pe Dumnezeu ai Cărui mărturisitori sunt ei şi Care i-a învrednicit de atâtea daruri (Fer.
Ieronim). «Pentru că un om ca toţi oamenii nu poate face minuni după moarte; mucenicul însă poate
savârşi multe şi mari minuni. Nu te uita dar, la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit
de activitatea sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decît însuşisufletul, adică harul Sfântului Duh, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi
despre adevărul învierii prin minunile pe care le face» (Sf. Ioan Hrisostom, Cuv. la amintirea Sf.
mucenic Vavila, P.G. L, 529).
Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: «Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare
moaştele sfinţilor, care izvorăsc în multe chipuri faceri de minuni şi dau la iveală mir cu bun miros.
Nimeni să nu fie necredincios. Căci dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră
115
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 116/158
tare (Ieş. 17, 5; Num. 20, 7–11) şi din falca măgarului, apă pentru Solomon, căruia îi era sete (Jud.
15, 19), este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un
chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu.»
( Dogmatica, trad. D. Fecioru, Buc, 1938, p. 278).
Minunile săvârşite la mormintele sfinţilor şi neputrezirea trupurilor sfinţilor sunt cea mai bună mărturie despre datoria creştinilor de a cinsti sfintele lor moaşte. Din aceste motive
binecuvântate, Biserica – în practica ei de totdeauna, încă dintru început – a dovedit învăţătura ei
despre cinstirea sfintelor moaşte în diferite chipuri: 1. A zidit pe ele altarele bisericilor — încă din
sec. I, ca pe moaştele Sfântului Ignatie († 104) şi pe ale Sfântului Policarp († 166) etc. 2. A rânduit
zile de sărbători în amintirea aflării sau strămutării moaştelor unor sfinţi (ex.: 27 ianuarie, aducerea
moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur; 29 ianuarie, aducerea moaştelor Sfântului Ignatie Teoforul;
29 februarie şi 25 mai, aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul; 2 mai, aducerea moaştelor
Sfântului Atanasie cel Mare; 28 iunie, aducerea moaştelor sfinţilor Chir şi Ioan; 23 iulie, aducerea
moaştelor Sfântului Foca; 16 august, aducerea în Constantinopol a Sfintei Mahrame; 25 august,
întoarcerea moaştelor Sfântului Apostol Bartolomeu; 31 august, aşezarea în raclă a brâului Maicii
Domnului) etc. 3. A organizat călătorii pioase (pelerinaje) la locurile unde se aflau moaştele
neputrezite ale diferiţilor sfinţi. 4. A învăţat pe credincioşi prin sfinţii părinţi şi prin învăţătorii ei să
cinstească sfintele moaşte şi a apărat această învăţătură împotriva acelor eretici care n-o aveau şi
care o atacau (Pr. Prof. dr. P. Deheleanu, Sectologie, Arad, 1948, p. 173).
Rămăşiţele sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu, pătrunse de harul Sfântului Duh, şi dupămoartea lor păstrează acest har şi cu ajutorul lui fac minuni pentru întărirea credinţei oamenilor în
atotputernicul Dumnezeu, Aşa încât, prin trupurile şi rămăşiţele sfinţilor Dumnezeu Însuşi lucrează
şi îşi arată puterea Lui, săvârşind minuni întru proslăvirea Sa şi a «prietenilor» Săi (Ioan 15, 14–15)
şi spre întărirea în credinţă a creştinilor. Pentru aceea cinstind şi închinându-ne sfintelor moaşte şi
altor rămăşiţe ale sfinţilor, noi cinstim pe Însuşi Dumnezeu, Care sălăşluieşte în sfinţii Săi, şi cu
cucernicie ne închinăm harului Sfântului Duh, care lucrează prin ei în mod minunat. Nestricăciunea
sfintelor moaşte şi săvârşirea prin ele a minunilor arată lămurit că Biserica Ortodoxă stă pe temeiuladevărului Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii bimilenare — şi că în ea sălăşluieşte şi se arată în
mod evident harul Sfântului Duh. Să venim deci la ei şi să ne atingem de racla lor, să îmbrăţişăm cu
credinţă moaştele lor, ca să luăm binecuvântare şi ajutor de la ei (Hrisostom, Omil. la Sfântul
mucenic Maxim).
II. Deşi adevărul acestei învăţături a cinstirii sfintelor moaşte este pus în lumină, atât de
mărturiile biblice şi de cele ale Tradiţiei apostolice şi patristice, cât şi de faptele minunate, evidente,
116
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 117/158
săvârşite de-a lungul veacurilor de Dumnezeu prin aceste moaşte, sunt unii creştini: – eterodocşi –
care contestă şi combat această învăţătură – pe temeiul unor texte scripturistice greşit înţelese şi a
nesocotirii altora.
Amintim aici principalele obiecţiuni ce se aduc – de eterodocşi – acestei învăţături, indicând,
faptele şi textele care vădesc netemeinicia acestor obiecţiuni.1. Mai întâi se spune că cinstirea sfintelor moaşte ar fi în contradicţie cu porunca I şi a II-a a
Decalogului (Ieş. 20, 1–2), care sunt împotriva idololatriei. Dar cine numeşte sfintele moaşte
«dumnezei», sau li se închină ca lui Dumnezeu ? Nimeni, ci prin ele se adoră şi se slăveşte
Dumnezeu Însuşi, Care i-a slăvit pe sfinţi şi moaştele lor şi Care le dă puterea şi lucrează prin ele
aici; iar în ceruri sufletele lor înconjoară altarul şi slujesc neîncetat lui Dumnezeu (Apoc. 4, 10–11;
5, 8, 3–4).
2. Se obiectează iarăşi că neputrezirea trupurilor nu poate face excepţie de la legea generală
a îngropării şi prefacerii în ţărână (Fac. 3, 19) şi că dacă trupurile nu vor putrezi nu vor învia,
potrivit textului: «Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune» (I Cor. 15, 42).
De la această regulă există şi excepţii căci, precum s-a amintit, Enoh şi Ilie n-au cunoscut moartea,
ci au fost strămutaţi şi răpiţi la cer (Fac. 5, 24; Evr. 11, 5; IV Regi 2, 11); iar Moise, deşi îngropat, a
apărut cu trupul în slavă cu proorocul Ilie convorbind cu Mântuitorul pe muntele Tabor (Matei 17,
2–3), aşa precum au înviat şi morţii din Ierusalim şi s-au arătat multora la Învierea Domnului (Matei
27, 52). Iar «taină» este că la sfârşitul acestui veac, la trâmbiţa arhanghelului, când morţii vor învia,
cei vii aflaţi în viaţă atunci se vor schimba într-o clipă : «Căci nu toţi vom muri, dar toţi ne vomschimba» (I Cor. 15, 51–52; I Tes. 4, 15–17).
3. Pe temeiul textelor din Levitic (21, 11) şi Numeri (9, 6–7; 19, 11) se consideră că
atingerea de trupurile moarte şi sărutarea moaştelor ar fi o întinare. Dar, aşa cum s-a mai spus,
creştinii au fost scoşi de sub blestemul păcatului şi cei ce mor şi după ce au primit harul înfierii nu
se mai consideră «morţi» cum zic sfinţii părinţi, pentru că harul Domnului rămâne lucrător şi asupra
moaştelor sau trupurilor neînsufleţite ale sfinţilor, care au fost biserici vii ale lui Dumnezeu (I Cor.
6, 19–20). Încât, în loc de întinare, sărutarea moaştelor lor cu cuviinţă e o sfinţire.Dovadă că nu e o întinare atingerea şi sărutarea lor este practica de două milenii a
Ortodoxiei, care, în urma minunilor ce se făceau prin ele, a zidit altarele bisericilor pe mormintele
mucenicilor şi sfinţilor şi a cusut oscioare din moaştele lor în Sfintele Antimise de pe aceste altare,
fără de care nu se poate oficia Sfânta Liturghie.
De fapt chiar şi în Legea Veche nu toate cadavrele spurcau pe cei ce se atingeau de ele, ci se
cinsteau mormintele drepţilor şi ale proorocilor peste care se înălţau monumente măreţe. Apoi, aşa
117
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 118/158
cum făcuse Iosif, Moise ia osemintele lui Iosif din Egipt (Ieş. 13, 19) şi le transportă cu pompă în
Canaan. Regele Iosia cinsteşte oasele şi mormântul «omului lui Dumnezeu» şi proorocului din
Samaria (IV Regi 23, 17–18).
Apoi, oasele lui Elisei – care a proorocit şi făcut minuni – prin moartea sa au înviat mortul
aruncat peste ele (IV Regi 13, 20–21).Moaştele lui Moise, deşi îngropat şi văzut apoi proslăvit de Domnul pe muntele Tabor, nu au
fost date la iveală; locul îngropării a rămas necunoscut pentru a nu fi scos şi idolatrizat de evrei. Se
spune că tocmai pentru acest fapt Arhanghelul Mihail s-a împotrivit diavolului şi 1-a certat
interzicându-i a le descoperi acelora locul înmormântării lui Moise (cf. Iuda 9). Totuşi şi la ei
rămăşiţele pământeşti şi mormintele drepţilor şi proorocilor erau introduse în construcţii (Matei 23,
29) împodobindu-le cu monumente măreţe.
4. În Noul Testament nu mai poate fi vorba de «întinare la cei în care sălăşluieşte Hristos»
(Gal. 2, 20), devenind ei locaşul lui Dumnezeu (Ioan 6, 56; 15, 4), precum zice Sfântul Apostol
Pavel: «Nu ştiţi că trupul vostru este templu (biserică) al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L
aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?» (I Cor. 6, 19; 3, 16).
Se ştie că şi sfinţii au fost toţi îngropaţi – când au murit, dar au fost descoperiţi mai târziu de
Dumnezeu prin minunile săvârşite şi pe mormintele multora s-au ridicat biserici, iar moaştele altora
aflate neputrezite au fost puse în racle şi expuse spre cinstire în biserici.
Dar nu numai prin trupurile vii sau prin moaştele lor, ci şi prin veşmintele şi obiectele
purtate de ei se făceau minuni cum se atingeau bolnavii şi îndrăciţii de Hristos şi se tămăduiau(Matei 14, 36); şi tot aşa cei ce treceau prin umbra lui Petru (Fapte 5, 15) sau se atingeau de
ştergarele sau brâul lui Pavel se tămăduiau (Fapte 19, 11–12).
Se obiectează de asemenea – pe motive de ordin raţional, nu biblic – că nestricăciunea
moaştelor ar contrazice legile naturii, neluând în seamă însă oponenţii că la Dumnezeu totul este cu
putinţă (Matei 19, 26). Căci dacă El a creat lumea din nimic şi a statornicit legile ei, dacă s-au putut
învia morţi, de Mântuitorul, de apostoli şi de sfinţi cărora El le-a dat această putere sau a scos apă
din stâncă etc., să nu fie posibil, să facă El ca unele trupuri ale sfinţilor să nu putrezească? Sunt alţiicare atribuie nestricăciunea lor unor factori naturali: soarelui şi căldurii care le-ar usca, aşa cum se
usucă mumiile îmbălsămate, sau umidităţii şi apei care le-ar conserva, nesocotind total puterea lui
Dumnezeu şi lucrarea harului asupra lor.
5. Se întreabă unii apoi de ce nu toate trupurile sunt nestricăcioase ? Şi de ce nu toţi sfinţii
sunt proslăviţi prin nestricăciunea trupurilor ?
118
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 119/158
Dacă nu toate trupurile sunt nestricăcioase este pentru că nu toţi s-au păstrat «vase de cinste»
(II Tim. 2, 20–21), păstrând neştirbit harul Duhului Sfânt şi sporind în el (II Petru 3, 18), murind
deci în curăţia credinţei şi a vieţii ei cei mai mulţi creştini, devin vase de necinste», murind în
păcate nepocăiţi. Şi dacă nu toţi sfinţii sunt proslăviţi prin nestricăciune, este pentru că aşa este voia
şi darul lui Dumnezeu, ale Cărui daruri sunt felurite ca şi «harismele» sau darurile Duhului Sfânt(ICor. 12, 4, 7 ,11).
6. Alţii obiectează iarăşi: de ce nu toţi sfinţii fac minuni prin moaştele lor şi de ce nu toţi
credincioşii primesc ajutor în nevoile lor şi tămăduiri de boalele lor la sfintele moaşte? Răspunsul la
prima parte se poate deduce şi din cele arătate la pct. 5. Adăugăm aci că nici toţi oamenii nu au
aceleaşi daruri şi aceleaşi virtuţi şi nici nu au dus aceeaşi luptă pentru apărarea dreptei credinţe şi a
vieţuirii în Hristos cum duc mucenicii, sfinţii sau cuvioşii etc.; – şi apoi are loc şi voinţa şi lucrarea
lui Dumnezeu asupra fiecăruia, în felul voit de El.
Şi tot aşa dacă nu toţi credincioşii se tămăduiesc şi au folos de la sfintele moaşte este pentru
că nu toţi vin cu aceeaşi credinţă, nici toţi cu gând curat – dacă nu sunt îndoielnici – nici toţi cu
aceeaşi curăţie sufletească şi cu zdrobire de inimă în rugăciunea lor. Nici Mântuitorul Hristos nu
vindecă toţi bolnavii, ci numai pe cei ce credeau şi veneau fără vicleşug în inimă, iar în cetatea Lui
natală n-a făcut, se zice, multe minuni, din cauza necredinţei locuitorilor ei (Matei 13, 5).
7. Se mai obiectează iarăşi, pe temeiul unor texte vechitestamentare, că moaştele nu trebuie
venerate, pentru că numai cei vii pot lăuda pe Dumnezeu, cum zice Psalmistul: «Oare morţilor vei
face minuni? Sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine?» (Ps. 87, 11). Or, aceste cuvinte sereferă la nevoia de a lăuda pe Dumnezeu în viaţa aceasta, pentru că după moarte nimeni nu mai
poate lăuda aici pe Dumnezeu. Totuşi, deşi sfintele moaşte nu vorbesc, prin ele şi prin lucrarea lor
este lăudat şi slăvit Dumnezeu de toţi închinătorii lor. Acelaşi răspuns este valabil şi pentru textul
discutat, din Înţelepciunea lui Isus Sirah 17, 25–26.
Diferitele învieri, ca a fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 23) prin Ilie, sau a
sunamitencei, prin Elisei (IV Regi 4, 24–26), sau cele făcute de Hristos şi de apostoli, sau cele
petrecute în Ierusalim (Matei 27, 52–53), dovedesc că Dumnezeu scoală şi morţii pentru proslăvireaLui.
Biserica a practicat dintru început acest cult. Iar Sinodul VII ecumenic (787, la Niceea,
terminat în Constantinopol) – ţinut împotriva iconoclasmului şi pentru restabilirea cultului icoanelor
– a hotărât pentru totdeauna a se cinsti sfintele moaşte ca şi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi
sfintele icoane, sub pedeapsa caterisirii clericilor şi a excomunicării mirenilor din Biserică, dacă nu
vor cinsti sfintele moaşte, sfintele icoane şi celelalte obiecte sfinte.
119
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 120/158
Din practica Bisericii, din tâlcuirea sfinţilor părinţi, precum şi din nenumăratele minuni –
de-a lungul veacurilor – făcute de Dumnezeu prin moaştele sfinţilor, decurge datoria oricărui creştin
de a cinsti sfintele relicve. Biserica noastră se bucură de o bogată comoară de moaşte, a multor sfinţi
protectori şi rugători, ca: Sfântul Dimitrie din Basarabi (aflător la Bucureşti), Sfânta Paraschiva (la
Iaşi), Sfânta Filofteia (la Curtea de Argeş) şi Sfântul Calinic (la Mânăstirea Cernica), pe lângămoaştele sfinţilor Nicodim de la Tismana şi Grigorie Decapolitul, de la Bistriţa.
Dumnezeu ne-a lăsat să privim şi să atingem moaştele sfinţilor pentru a ne întări
sensibilitatea noastră omenească prin contactul direct cu o materie purtătoare de Duh sfinţitor. Este,
ca şi în situaţia Sfintelor Taine, dăruirea unui impuls materiei din noi, atât de legată prin suflet de
duhul nostru. De aceea, urmând sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur, «Să venim deci necontenit la ei,
să ne atingem de racla lor şi să îmbrăţişăm cu credinţă moaştele lor ca să luăm binecuvântare de la
ele şi folos sufletesc spre dobândirea Împărăţiei cerurilor», cum scrie el în Omilie de laudă la Sfinţii
mucenici Iuventiu şi Maximin, pătimitori în vremea lui Iulian Apostatul (P.G., L, 576–577).
Alte lucrări folosite :
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Buc, 1938.
Pr. Prof. P. Deheleanu, Sectologie, Arad, 1948.
Sf. Ioan Hrisostom, Cuvânt la amintirea sfântului mucenic Vavila, P.G. 50, 529.
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă , Buc, 1952.
120
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 121/158
ESHATOLOGIA PARTICULARĂ
Sensul vieţii şi al morţii
Prin moarte înţelegem sfârşitul vieţii pământeşti datorită despărţirii sufletului de trup.
Această despărţire se produce din cauza slăbirii şi morţii celulelor corpului în urma unei boli, a
vieţii înaintate, ori din cauza unui accident, care distruge violent funcţia celulelor şi locul lor din
corp. Despărţirea sufletului de trup îl lipseşte pe acesta de suportul lui material şi pune capăt
existenţei pământeşti a omului88. Omul ştie că viaţa lui sfârşeşte prin moarte, mai devreme sau mai
târziu, dar nu cunoaşte moartea din experienţă proprie, ci din experienţa altora. El cunoaşte moartea
din afară, fiindcă o vede la alţii, dar nu cunoaşte moartea în sine, din interiorul său, şi de aceea nu se
poate da un răspuns definitiv şi mulţumitor pentru toţi cu privire la problema morţii89. Moartea
constituie evenimentul cel mai profund şi mai tulburător al vieţii, care ridică în mintea omului problema sensului vieţii, fiindcă o viaţă care se încheie cu moarte nu poate fi decât o viaţă absurdă
şi lipsită de sens. Moartea este graniţa la care ne apare Domnul vieţii, Creatorul, Cel care este singur
nemuritor (Timotei 6, 16)90. Răspunsurile pe care omul a încercat să le dea cât priveşte moartea au
fost neconcludente. Unii au găsit de cuviinţă să desconsidere trupul, considerând că adevărata viaţă
a spiritului ar începe numai după moarte, fie printr-o revărsare a sufletului într-o existenţă
impersonală şi panteistă, fie printr-o viaţă personală trăită în jurul lui Dumnezeu, Care nu Se
confundă cu natura. Alţii socotesc că moartea este un fenomen biologic, prin care forţele vitaleconcentrate într-un organism reintră în circuitul naturii pentru a se concentra în alte organisme 91. În
fine, omul modern caută să se elibereze de gândul morţii şi să acopere realitatea ei prin subterfugii,
nemaipurtând doliu şi ducându-1 pe cel decedat la crematoriu sau la cimitir cât mai discret posibil.
Cu toate că moartea pare să constituie pentru el un fenomen natural – cel puţin aşa gândeşte – ,
totuşi în prezenţa ei este cuprins de o mare spaimă, iar aceasta pentru că moartea rămâne un
fenomen extrem de important şi tulburător pentru om92. Toate încercările lui de a găsi un răspuns la
problema morţii rămân neconcludente, fiindcă omul nu se poate ridica deasupra morţii. Cel care S-a
ridicat deasupra vieţii şi morţii a fost Hristos şi numai El poate da un răspuns definitiv acestei
probleme şi sensului ei.
88 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, op. cit ., vol. II, p. 930.89 Ibidem, p. 930.90 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit ., vol. III, p. 216.91 Ibidem, p. 217.92 Ibidem, p. 218.
121
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 122/158
Hristos a arătat că principala cauză a morţii noastre fizice, ca despărţire a sufletului de trup,
este rezultatul ruperii omului din comuniunea cu Dumnezeu. Atâta vreme cât omul, ca fiinţă creată
şi muritoare, a rămas în comuniune cu Dumnezeu, Cel necreat şi nemuritor, a sorbit din El puterea
divină, care 1-a ferit de stricăciune şi de moarte. Din momentul în care omul a ieşit din comuniunea
cu Dumnezeu, prin neascultare, a pierdut puterea dumnezeiască, prin care putea deveni nemuritor, şia căzut în stricăciune şi moarte fizică. Dumnezeu n-a lăsat pe om să piară, fiindcă este făptura Sa, ci
a trimis pe Fiul Său, din iubire faţă de lume, ca să-1 izbăvească din moarte93. Hristos nu ne-a
descoperit numai cauza morţii noastre, ci a refăcut comuniunea noastră cu Dumnezeu prin faptele
Sale mântuitoare, dând dovadă de ascultare până la moarte şi încă moarte pe cruce. Datorită
ascultării Lui, care s-a încununat cu moartea fizică, Hristos a schimbat radical sensul morţii, fiindcă
moartea, ca rezultat al neascultării şi necomuniunii noastre cu Dumnezeu, a devenit prin ascultarea
Lui moarte spre comuniune de viaţă veşnică cu Dumnezeu94. „Când realitatea umană a lui Hristos a
fost sădită în moarte, direct în inima lumii, în cel mai profund strat al universului, în acel moment
Hristos, în umanitatea Sa corporală, a devenit adevăratul fundament ontologic al unui nou plan de
mântuire a lumii, care îmbrăţişa neamul omenesc... La moartea lui Hristos lumea a intrat într-o
primăvară cosmică al cărui seceriş va fi refacerea universului nostru în noutatea şi strălucirea de la
sfârşitul timpului”95. Moartea lui Hristos reprezintă evenimentul decisiv prin care viaţa lui
Dumnezeu şi slava Lui au venit definitiv în lume. Dacă ne este dat harul să murim cu El spre
comuniunea de viaţă veşnică cu Dumnezeu, atunci întâmplarea zilnică şi banală pe care o numim
moartea omului este ridicată între tainele lui Dumnezeu. Hristos a schimbat esenţial sensul morţii,fiindcă moartea nu mai înseamnă coborârea omului în nefiinţă, ci înălţarea lui la izvoarele vieţii
veşnice.
Omul se pregăteşte în cursul întregii vieţi să se mântuiască prin sporirea şi întărirea comuniunii lui
cu Hristos, pentru ca moartea să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu şi cu
semenii. Moartea este pragul peste care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei.
Prin moartea lui Hristos Cel răstignit, moartea şi-a schimbat nu numai rostul ei în sine, ci şi în
experienţa celor ce o trăiesc, descoperindu-se ca poartă către viaţa cea netrecătoare
96
. Celor ce credîn Hristos nu li s-a deschis numai calea eternităţii, ci au primit şi puterea dumnezeiască de a
parcurge împreună cu El calea care duce la viaţa veşnică. Prin Botez primim din Hristos putere
pentru moartea tainică cu El, ca să putem înainta spre învierea cu El: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că
93 Ibidem, p. 219.94 Ibidem, p. 220.95 L. Mascal, Theologie de l'Avenir , Desclée de Brouwer, Paris, 1970, p. 86.96 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit , p. 228.
122
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 123/158
sunteţi morţi păcatului, dar vii în Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 6, 11).
Hristos ne dă puterea să trăim moartea tainică cu El, moartea egoismului, ca predare lui Dumnezeu,
într-o continuă dezvoltare, pentru ca în momentul culminat al morţii depline despărţirea sufletului
de trup să coincidă cu intrarea culminantă în plenitudinea vieţii. „Noi totdeauna purtăm în trup
moartea lui lisus, ca şi viaţa Lui să se arate în trupurile noastre” (II Corinteni 4, 10). Strigătul luiHristos de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?”, îşi are iconomia
sa în pregătirea noastră pentru acceptarea morţii ca poartă spre învierea fericită cu El. Prin acest
strigăt Iisus ne arată că, din dorinţa de a Se uni ca om deplin cu Tatăl, acceptă şi durerile morţii, ca
noi să învăţăm să acceptăm, din iubire faţă de Hristos, această ultimă durere a vieţii noastre
pământeşti. "Nici viaţa şi nici moartea să nu ne despartă pe noi de viaţa lui Hristos.” 97. Prin Crucea
dătătoare de viaţă, viaţa îşi află împlinirea prin moartea cu Hristos.
Nemurirea sufletului
Prin despărţirea sufletului de trup, în urma morţii fizice, acesta merge la Dumnezeu, iar
trupul se întoarce în pământul din care a fost zidit. În doctrina mai veche se vorbea despre
nemurirea sufletului pe temeiul indestructibilitătii lui, ca substanţă simplă şi spirituală. Dar aceasta
era mai curând o învăţătură de natură filosofică, care s-a inspirat din panteismul substanţialismului
aristotelic, decât una teologică, fiindcă sufletul, oricât de simplu ar fi el ca substanţă, rămâne în cele
din urmă tot creat şi nu poate fi nemuritor prin el însuşi. Teologia este datoare să arate că sufletul nu
este nemuritor datorită calităţilor lui substanţiale, ci că sufletul este nemuritor prin voinţa luiDumnezeu, Care îl menţine în existenţă din iubire, iar prin aceasta să rămână mereu dependent de
El98. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră
pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefacută de mână, veşnică, în ceruri.
Căci de aceea şi suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer, dacă
totuşi vom fi găsiţi înveşmântaţi, iar nu goi” (II Corinteni 5, 1-2). Aceste cuvinte ale Apostolului
arată că sufletul a fost creat pentru viaţa veşnică, ca să se poată sălăşlui în Lumină, Care este
Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. Dar chiar dacă rămâne gol de Hristos, sufletul totva exista în veci, ca să cunoască marea vrednicie pentru care a fost zidit de Dumnezeu, dar să
rămână într-un veşnic regret pentru lipsirea de ea şi pentru despărţirea de Dumnezeu 99. Conceperea
nemuririi substanţiale a sufletului prin el însuşi are drept consecinţă tendinţa de a conferi mai multă
importanţă judecăţii particulare decât celei generale. Sufletul este nemuritor prin voinţa lui97 Ibidem, p. 223.98 Ibidem, p. 233.99 Ibidem, p. 234.
123
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 124/158
Dumnezeu, ca să se bucure veşnic de comuniunea lui cu Dumnezeu, sau să regrete despărţirea de
Creatorul lui din pricina propriei Sale libertăţi. Sunt unii teologi care socotesc că sufletul se distruge
împreună cu trupul, pentru ca astfel Dumnezeu să apară ca Acela Care este singur capabil să-1
aducă din nou la viaţă împreună cu trupul la învierea de obşte. La baza acestei concepţii se află
convingerea că păcatul n-ar fi distrus numai trupul, ci şi chipul lui Dumnezeu din om, depăşindu-seastfel chiar şi pesimismul platonic, care se limita doar la trup 100. Este greu de conceput că
Dumnezeu întrerupe orice relaţie cu o persoană pe care a adus-o la existenţă. Dacă iubirea lui
Dumnezeu e neîntreruptă, neîntreruptă trebuie să fie şi existenţa persoanei faţă de care se îndreaptă
ea. Dumnezeu ţine sufletul omului în existenţă şi după moarte, ca să arate că iubirea Lui rămâne în
veci chiar şi faţă de cei ce nu vor răspunde în veci iubirii Lui101. Sfânta Scriptură afirmă categoric
existenţa şi lucrarea sufletului după moarte. Iată câteva exemple: „Avem încredere şi voim mai bine
să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Corinteni 5, 8). Iar Ecclesiastul cugetă: „Şi ca
pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care 1-a dat.”
(Eccl. 12, 7). Apoi, din pilda cu bogatul cel nemilostiv şi săracul Lazăr aflăm că cei doi vieţuiesc cu
sufletul după moarte, înainte de învierea cea de obşte a trupurilor. Iar din Apocalipsă luăm
cunoştinţă de cei 24 de bătrâni care se închină Mielului (7, 9), de mulţimea ce stă înaintea tronului
Mielului (1, 1-14), de cei ce locuiesc în cer (13, 6; 14, 3: 14, 13; 15, 2), sau de sufletele celor
junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu, ce stau sub jertfelnicul din cer (6, 9). Orice persoană este o
realitate unică, un semn unic al gândirii creatoare a lui Dumnezeu şi rămâne ca o mărturie unică a
acestei gândiri, ca o formă unică a revelaţiei Lui. Dumnezeu nu poate uita nici o persoană, şi dacănu o uită, înseamnă că o ţine în existenţă. Prin faţa omenească ce a dat-o Fiului Său, Dumnezeu a
afirmat valoarea veşnică a tuturor feţelor omeneşti. Fără să se anuleze libertatea oamenilor ca
persoane, ei rămân într-o legătură variată cu Hristos. în Hristos, Dumnezeu Şi-a legat existenţa Sa
de omenire şi existenţa omenirii de Hristos102. Consecinţa gândirii că sufletul piere o dată cu trupul
provine din tendinţa de a face abstracţie de judecata particulară în favoarea celei generale. Această
tendinţă, la rândul ei, îşi are explicaţia în autonomia lumii văzute, care face abstracţie de
raţionalitatea creaţiei, dată în Logosul Tatălui. Teza distrugerii persoanelor de către Dumnezeurelativizează valoarea creaţiei, întruparea lui Dumnezeu şi tot planul mântuirii.
Importanţa judecăţii particulare
100 Ibidem, p. 235.101 Ibidem, p. 242.102 Ibidem, p. 243.
124
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 125/158
Cu toate că judecata particulară are temei în Sfânta Scriptură (II Corinteni 5, 10; Evrei 9, 27;
Filimon 1, 23, pentru judecata particulară, şi Matei 24, 31-46, pentru judecata universală) şi este
comună marilor Biserici creştine, s-a încercat totuşi să se submineze importanţa judecăţii particulare
prin teoria reîncarnării sau a metempsihozei, susţinută de antroposofi şi de spiritişti, dar şi prin
argumentul teoretic că judecata divină nu s-ar putea concilia cu bunătatea lui Dumnezeu103
. Primateorie pretinde că eternitatea ar fi o succesiune indefinită de existenţe fericite sau nefericite pentru
oameni, ei fiind etern liberi de a duce o viaţă bună sau rea. Cea de a doua consideră că la sfârşit
toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, căci până la urmă răul va lua sfârşit. La o analiză mai
atentă se vede că aceste teorii au caracter impersonal şi substanţialist şi distrug responsabilitatea
omului şi a vieţii pământeşti înaintea unui Dumnezeu personal, pentru trei motive principale. Mai
întâi, aceste teorii fac abstracţie de ideea de creaţie, afirmând că lumea sensibilă sau inteligibilă
există din eternitate, fără început şi fără sfârşit, şi astfel dispare orice diferenţă dintre timp şi
eternitate, iar orice faptă istorică îşi pierde importanţa ei unică. Pe această cale se distruge sensul
existenţei umane care tinde spre înveşnicirea trupului şi a sufletului, ele fiind silite să peregrineze
fără încetare prin tot felul de trupuri, prin reîncarnare104. În al doilea rând, se face abstracţie de
ontologia biblică, care consideră că fiinţa lumii este bună, fiindcă răul ţine de voinţa omului, şi se
cade în dualismul ontologic, unde binele şi răul fac parte în mod egal din fiinţa lumii. Din această
cauză omul nu mai poate învinge răul şi apare ca scutit de orice responsabilitate înaintea lui
Dumnezeu105. În al treilea rând, teoriile în cauză vorbesc de o evoluţie veşnică şi deterministă spre
un bine universal tot mai înalt, în care Dumnezeu nu mai poate interveni. Pe această cale se distrugelibertatea şi identitatea personală a omului, ca şi existenţa unui Dumnezeu personal, drept şi iubitor,
care stau la baza moralei creştine. Judecata lui Dumnezeu, înţeleasă în lumina comuniunii,
constituie cel mai bun răspuns ce se poate da acestor teorii care dezarmează omul în faţa forţelor
răului. Această judecată, prin care unii vor avea parte de fericire veşnică, iar alţii de nefericire
veşnică, înseamnă ca Dumnezeu numai constată cu regret că unele persoane nu acceptă această
comuniune, şi prin aceasta rămân în nefericire prin însăşi libertatea lor. Nu Dumnezeu condamnă pe
om la iad, ci omul ajunge în iad fiindcă refuză comuniunea cu Dumnezeu. Numai astfel dreptatea cuiubirea se pot concilia, cât priveşte iadul106. Judecata particulară îşi dobândeşte caracterul
duhov¬nicesc atunci când nu este înţeleasă ca sancţiune exterioară, ci ca rezultatul comuniunii
între om şi Dumnezeu.
103 Ibidem, p. 274.104 Ibidem, p. 280.105 Ibidem, p. 279.106 Ibidem, p. 281.
125
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 126/158
Autorul judecăţii
Autorul judecăţii particulare este acelaşi ca şi al judecăţii universale, adică Hristos, Care a
spus că: „Tatăl nu judecă pe nimeni, căci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Hristos este
autorul judecăţii particulare. Dar aceasta nu înseamnă că El rosteşte sentinţe zdrobitoare, înconformitate cu prevederile unei legi impersonale, ci în sensul că din El se revarsă viaţa şi fericirea
comuniunii depline cu Dumnezeu peste cei ce au vieţuit după pilda Lui şi s-au asemănat cu El; iar
cei ce nu L-au urmat vor fi lipsiţi de bucuria comuniunii cu El, cunoscând suferinţa şi chinurile
pierderii ei107. Aceasta arată că Hristos nu ia din afara Lui normele judecăţii, ci din El Însuşi, din
umanitatea desăvârşită realizată de El. Această judecată o face din umanitatea Lui desăvârşită,
înrădăcinată în Absolutul divin, pârghia fermă a înaintării spre adevărata desăvârşire în umanitate 108.
Prin asumarea şi ridicarea umanităţii noastre la calitatea ei exemplară, prin actele Lui mântuitoare şi
prin sălăşluirea Lui în cei ce cred în El, Hristos ne-a dat puterea de a muri faţă de omul vechi şi de a
deveni vii prin virtuţi, ca să ajungem la culmea umană la care S-a ridicat El Însuşi. De aceea,
Hristos nu este numai Judecătorul, ci şi Cel care încununează şi răsplăteşte pe cei care s-au străduit
să se ridice spre nivelul Lui de om, împlinindu-i din umanitatea Sa îndumnezeită. Judecata lui
Hristos constituie o încununare pe vecie cu mărirea Lui a celor ce au lucrat împreună cu puterea Lui
pe calea asemănării cu El şi lipsirea de cununi a celor care nu L-au primit, rămânând prizonierii
propriului lor egoism109. Fără o asemenea judecată, generaţiile de oameni sunt destinate să se
prăbuşească definitiv în neant, sau să evolueze prin căderi şi ridicări, care, prin monotonia lor, nusunt departe de iad. În afară de judecata lui Hristos nu este decât iadul, fiindcă numai judecata Lui
dă prilejul celor ce o primesc să scape de nefiinţă şi de iad. Noi nu putem trăi fără a ne şti în
legătură cu un criteriu absolut, care nu e decât Persoana supremă a lui Dumnezeu devenit om 110.
„Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de
orice nume – spune Apostolul Pavel –, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi toată limba să mărturisească că Domn este
Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl.” (Filipeni 2, 9-11). Criteriul după care se pecetluieşte soarta oamenilor este umanitatea desăvârşită şi eternizată a lui Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi om desăvârşit.
107 Teognost, Filocalia, vol. I, Sibiu, 1948, p. 260-261.108 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit , p. 289.109 Ibidem, p. 289.110 Ibidem, p. 292.
126
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 127/158
Martorii judecăţii lui Hristos
Primul martor al judecăţii lui Hristos este însăşi conştiinţa omului judecat. Conştiinţa îl
sancţionează pe om încă din timpul vieţii lui pământeşti pentru faptele săvârşite de el împotriva ei.
Nicicând nu se află omul pus faţă în faţă cu conştiinţa lui ca la judecata lui Hristos. Pentru faptele
contrare ei, conştiinţa îl chinuie şi îl osândeşte pe om încă din timpul vieţii pământeşti. Dar înmomentul morţii toate faptele ies la iveală, încât omul recunoaşte el însuşi că nu s-a făcut vrednic
de comuniune. Atunci el va spune: „O, Dumnezeule, adevărate sunt faptele Tale şi dreaptă este
judecata Ta. Am fost chemat şi n-am răspuns; învăţat am fost şi n-am ascultat; mustrat am fost şi am
râs”. De aceea, o scriere filocalică îl îndeamnă pe credincios: „Luptă-te să iei arvuna mântuirii în
chip ascuns înlăuntrul inimii tale, cu o siguranţă neîndoielnică, aşa ca la vremea ieşirii să nu ai
tulburare şi spaimă neaşteptată.”111. La judecata particulară toate faptele rele vor deveni evidente în
mod neîndoielnic, iar sufletul va recunoaşte deplin, datorită propriei conştiinţe, că nu s-a făcut
vrednic de comuniune.
În al doilea rând, scrierile duhovniceşti vorbesc pe larg despre prezenţa demonilor şi a
îngerilor în momentul judecăţii, mai înainte de a se da sentinţa. Demonii aduc în faţă faptele rele ale
celui judecat, iar îngerii, pe cele bune. Demonii nu sunt atât martori, cât mai ales acuzatori ai celui
judecat, exagerând greşelile săvârşite de acesta, fără să ţină seama dacă ele au fost sau nu iertate în
Taina spovedaniei112. Ei reţin cu grijă şi lăcomie toate faptele şi gândurile rele ale oamenilor, pe care
îi ispitesc căutând să sporească în ei confuzia, contradicţiile şi nesiguranţa113. Muribunzii văd într-o
clipă fulgerătoare toate relele făcute de ei în cursul vieţii, căci prin toate aceste chipuri ale răutăţilor lor se fac simţite duhurile rele, care i-au atras spre ele. Iadul nu înseamnă nimic altceva decât
permanentizarea maximă a acestei vederi114. Aceste duhuri rele sau demonii sunt alungaţi de îngerii
buni, care întăresc conştiinţa şi dau curaj sufletului. Ei îmbărbătează sufletul împotriva deznădejdii
pentru păcatele săvârşite în viaţă, scoase la iveală şi exagerate de duhurile rele. Datorită îngerilor
buni, sufletul învinge duhurile rele şi merge în rai, căci ei sunt în cea mai intimă apropiere de
Dumnezeu115. Căci stă scris: „am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, în jurul tronului”
(Apocalipsa 5, 11), care „s-au închinat lui Dumnezeu” (Apocalipsă 7, 11), iar drepţii „vor fi caîngerii în cer” (Matei 22, 30). Raiul înseamnă prezenţa intimă a tuturor în Dumnezeu. Îngerii şi
demonii sunt unii apărători, şi ceilalţi acuzatori ai noştri înaintea Dreptului Judecător.
111 Ibidem, p. 294.112 Ibidem, p. 299.113 Ibidem, p. 298.114 Ibidem, p. 299.115 Ibidem, p. 301.
127
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 128/158
În al treilea rând, martori ai judecăţii lui Hristos sunt toţi sfinţii în frunte cu Maica
Domnului. Atât Maica Domnului, cât şi sfinţii sau mucenicii sunt chemaţi, în cântările bisericeşti,
să se roage lui Hristos ca să Se milostivească spre cel judecat şi să-1 izbăvească de durerile sau
chinurile veşnice116. Trebuie remarcat că în timp ce Sfinţii Părinţii arată că la judecata lui Hristos
accentul se pune pe faptele săvârşite de om în timpul vieţii, cântările bisericeşti de la slujbaînmormântării pun accentul pe iertarea lui Hristos faţă de cel adormit. Aceste rugăciuni sau cântări
bisericeşti dau expresie credinţei puternice că Hristos ţine seama de aceste manifestări de dragoste
ale tuturor faţă de sufletul aflat în pragul veşnicei pierzări 117. De aceea, Apostolul Pavel ne
îndeamnă: „Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri, şi întru aceasta
priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 18). Sobornicitatea
Bisericii este o manifestare de mare importanţă pentru soarta eternă a fiecărui suflet. Sânul lui
Avraam, corturile drepţilor, aflate în aceeaşi lumină a lui Hristos şi încălzite de aceeaşi dragoste a
Lui, indică unirea tuturor în iubirea lui Hristos în Treime118. Raiul înseamnă prezenţa intimă a
tuturor în Hristos119. În lumina comuniunii trinitare, martorii omului înaintea lui Hristos, la judecata
particulară, au rolul de a pune în evidenţă dreptatea judecăţii Lui, în calitatea lor de acuzatori sau de
sfinţi apărători ai sufletului supus judecăţii120.
Caracterul provizoriu al judecăţii particulare
Răsplata, osânda sau soarta sufletului în urma judecăţii particulare nu este nici completă şi
nici definitivă. Mai întâi, ea nu este completă, întrucât omul atunci nu se află în deplinătatea fiinţeilui psihofizice, ci e de faţă numai sufletul lui, despărţit de trup. Dacă sufletul a fost activ în cursul
vieţii pământeşti a omului prin intermediul trupului, înseamnă că el nu poate primi răsplata cuvenită
atâta vreme cât rămâne despărţit de trup. Dar cum sufletul urmează să se unească cu trupul abia la A
doua venire a Domnului, doar atunci omul îşi va primi răsplata sau pedeapsa în mod deplin. Până
atunci sufletul trăieşte numai anticipat pedeapsa sau fericirea veşnică. „Chiar dacă rămâne sufletul,
spune Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar dacă este nemuritor de mii de ori, după cum şi este, totuşi
fără trup nu va primi bunurile nespuse, precum nici nu va fi pedepsit definitiv, căci toate se vor înfăţişa înaintea scaunului lui Hristos, ca să primească cu trupul răsplata celor făcute, fie bune, fie
rele. Dacă trupul nu învie, sufletul rămâne neîncununat, în afara fericirii aceleia din ceruri.” 121.
116 Ibidem, p. 287.117 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, op. cit., p. 940.118 Ibidem, p. 940.119 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stănloae, op. cit., p. 310-311.120 Ibidem, p. 313.121 Ibidem, p. 314.
128
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 129/158
Judecata particulară nu este nici definitivă, iar aceasta pentru două motive. Mai întâi, pentru faptul
că starea celor mai puţin păcătoşi, în lumina comuniunii lor cu Dumnezeu, poate fi modificată în
bine prin rugăciunile, jertfele şi actele de milostenie făcute de semenii lor de pe pământ, care i-au
cunoscut şi i-au iubit, spre pomenirea lor. Apoi, ca să judeci un om trebuie să cunoşti nu numai ce a
făcut el, ci şi consecinţele faptelor sale asupra celor care îi urmează exemplul sau îi dezvoltă ideile.Dar cum aceste efecte sau consecinţe se pot vedea numai la judecata generală, în prezenţa tuturor,
înseamnă că numai atunci omul poate fi judecat definitiv122. Dacă judecata particulară se adresează
fiecărui suflet, la judecata generală vor participa toţi oamenii şi atunci se vor vedea consecinţele
faptelor fiecăruia atât în lumina comuniunii lui cu Dumnezeu, cât şi cu semenii săi. Atunci cei
păcătoşi vor merge la „pedeapsa veşnică, iar cei drepţi la viaţa veşnică” (Matei 25, 46). Judecata
particulară are caracter provizoriu, fiindcă numai la judecata generală sufletul se uneşte cu trupul
şi doar atunci se va vădi definitiv comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
Comuniunea sufletelor cu Dumnezeu în rai
Această comuniune a sufletelor cu Dumnezeu în rai este înfăţişată de Sfânta Scriptură ca
„împărăţie a cerurilor” (Matei 5, 3, 10), „împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13, 29; I Corinteni 15, 50),
„Casa Tatălui ceresc” (Ioan 14, 2), „Viaţa lui Iisus Hristos” (Ioan 14, 6) sau „bucuria Domnului”
(Matei 25, 21). Sufletele care au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu la judecata
particulară nu sunt fixate în starea de comuniune imobilă şi individuală a unei esenţe divine
impersonale, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime şi întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd faţa lui Hristos şi comunică între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu şi
slujesc împreună înaintea Tronului dumnezeiesc, iar Hristos le conduce la izvoarele vieţii, adică tot
mai adânc în iubirea Sa, din care sorb fără ca ea să sece vreodată (Apocalipsă 7, 9-17; 15, 2-3). Nu
este vorba de o contemplaţie nemişcată, ci de manifestare de iubire şi din partea drepţilor şi a lui
Dumnezeu în Treime. Această comuniune are şi o statornicie a ei, dar are şi o mişcare spre o treaptă
mai adâncă, fiind o „mişcare stabilă”, sau o „stabilitate mobilă”, cum spune Sfântul Grigore de
Nyssa. Prin energiile divine Dumnezeu Se comunică drepţilor ca să-i înalţe la cunoaşteri, laexperienţe şi la stări de fericire tot mai înalte. De aceea, sfinţii vor progresa la infinit în comuniunea
lor cu Dumnezeu, fără să ajungă să o cuprindă în întregime. Căci şi îngerii înaintează în vederea lui
Dumnezeu din veacul viitor, devenind mereu mai apţi pentru o iluminare tot mai înaltă123.
122 Ibidem, p. 316.123 Ibidem, p. 318-319.
129
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 130/158
Comuniunea sfinţilor cu Dumnezeu în rai sporeşte şi se adânceşte neîncetat, procurând acestora o
fericire negrăită.
Iubirea drepţilor întreolaltă trebuie să se îndrepte şi spre cei de pe pământ, cu care se află
într-un anumit grad recapitulaţi în Hristos, fiind scăldaţi de iubirea Lui supremă. Astfel se explică şi
faptul că Sfinţii ajută pe cei de pe pământ în greutăţile lor şi mai ales în trebuinţa lor de mântuire.Iubirea lor faţă de Hristos îi face să se resimtă în fiinţa lor de toată preocuparea Lui pentru
ajutorarea celor de pe pământ. Dacă ei „merg după Miel oriunde Se duce El” ( Apocalipsă 14, 4) şi
dacă El a spus : „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”, Sfinţii sunt şi ei
duhovniceşte cu noi, pentru că Hristos nu este singur niciodată. Sfinţii sunt aproape de Hristos, au
„îndrăzneală” la El. Iisus i-a declarat „prietenii” Lui (Ioan 15, 14) şi i-a asigurat: „Dacă rămâneţi
întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, veţi cere orice veţi vrea şi se va împlini vouă.” (Ioan
15, 7). „Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16, 24). Pe baza acestor
asigurări ale Domnului, Biserica este convinsă că Sfinţii pun această îndrăzneală a lor în slujba
iubirii faţă de cei ce au nevoie de ajutor şi cer mântuirea acestora de la Hristos. Căci numai aşa
bucuria lor este deplină. Numai atunci când ne vor vedea mântuiţi împreună cu ei, la sfârşitul lumii,
vor lua şi ei în deplinătate bucuria veşnică (Evrei 11, 40). Căci bucuria este cu atât mai mare cu cât
este împărtăşită de mai mulţi, iar Dumnezeu este cunoscut într-o bogăţie cu atât mai deplină cu cât
străluceşte în mai multe suflete124. Sfinţii din cer se roagă lui Hristos pentru adâncirea comuniunii
noastre cu Dumnezeu.
Încrezători în această iubire a lor pentru noi şi în îndrăzneala lor către Hristos, Biserica şimădularele ei cer Sfinţilor să se roage lui Hristos pentru noi. Nu le cerem să ne dea de la ei ajutorul
şi mântuirea, căci, ca oameni, nu au de la ei nimic, ci totul de la Hristos, Care este cu ei. Le cerem
să se roage lui Hristos ca să ne dea nouă cele de folos în viaţa aceasta şi mântuirea veşnică. Prin
aceasta aducem o cinstire Sfinţilor, şi prin Sfinţi, lui Hristos Însuşi. Cinstindu-i pe ei, îl lăudăm pe
Hristos, Care i-a umplut de atâta strălucire şi a ridicat umanitatea lor la o atât de înaltă desăvârşire
în El. Mai mult, lauda adusă lor este în mod esenţial lauda adusă lui Hristos, căci El este cauza
primă şi principală a strălucirii lor
125
. Dar mai unită cu Hristos decât toţi Sfinţii şi mai presus de toţiSfinţii şi îngerii se arată Maica Domnului, care L-a purtat în pântecele şi braţele ei ca Prunc şi a
rămas unită cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei.
Legătura ei cu Iisus este mai adâncă decât legătura oricărui sfânt cu El, căci Trupul Lui s-a format
nemijlocit din trupul ei, şi ea L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea culminantă proprie unei mame. Ea
124 Ibidem, p. 322.125 Sf. Ioan Damaschin, Dialogus contra manichaeos , PG 94, col. 1573.
130
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 131/158
trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă126. De aceea, Maicii Domnului îi
cerem mai des decât Sfinţilor să se roage pentru noi şi pentru ai noştri, zicând: „Aleargă, Stăpână,
Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pe noi de primejdii”; sau: „Prea Sfântă Născătoare de
Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.”, adică să ne scape şi să ne izbăvească din greutăţile vieţii. Pentru
toate acestea, Maica Domnului este nu numai venerată, ca Sfinţii, ci este supravenerată(hyperdulia), ca ceea ce este deasupra creaturilor omeneşti şi a îngerilor, uniţi cu Hristos 127.
Prezenţa Sfinţilor în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în
starea Lui de jertfa, arată că toţi trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor
cu Hristos, ca să sporească în comuniunea lor cu Dumnezeu. Imaginea miridelor pentru drepţii
răposaţi şi pentru vii, ce se succed de-a lungul timpului, arată nu numai solidaritatea celor ce cred în
Hristos într-un anumit timp, ci a tuturor credincioşilor din toate timpurile, într-o Liturghie
cosmică128. Comuniunea drepţilor din rai cu cea a celor din Biserica de pe pământ pune în evidenţă
comuniunea universală a tuturor Sfinţilor şi a Maicii Domnului, în Hristos.
Starea sufletelor din iad
Sfânta Scriptură prezintă iadul, în care se află cei ce nu se găsesc în comuniune cu Hristos,
drept „gheena focului” (Matei 5, 22; 29, 30), „pieire” (Filipeni 3, 19), „foc nestins” (Matei 3, 12),
„genune” (Luca 8, 31), „întunericul cel din afară” (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30), „iezerul de foc”
(Apocalipsă 19, 20), „loc de chin” (Luca 16, 28), „depărtare de la faţa lui Dumnezeu” (Matei 7, 23),
sau „închisoarea duhurilor” (I Petru 3, 19). Se spune că în descrierea lui Dante este mai fascinantdecât paradisul. Însă este o mare deosebire între infernul descris de Dante şi iadul la care se referă
Scriptura, aşa cum am văzut mai sus. În viziunea lui Dante, Dumnezeu rămâne exterior iadului,
fiindcă iadul apare ca expresie a unui act de justiţie exterioară a lui Dumnezeu faţă de sufletele
aflate în el. De aceea, cei din iad nu pot ieşi de acolo. În viziunea biblică, Dumnezeu este prezent şi
în iad, ca să arate sufletelor de acolo că ele nu se află acolo din cauza Sa, ci pentru că ele nu pot
răspunde la iubirea Lui, iar chinul lor este produs de poftele care nu-şi mai găsesc materia ca să se
satisfacă. „Căci poftind şi neîmpărtăşindu-se de cele ale poftei sunt arşi de pofte ca de foc”
129
, spuneSfântul Ioan Damaschin. Prezenţa lui Dumnezeu în iad vrea să arate cât de mult a preţuit
Dumnezeu libertatea omului, lăsându-l să-şi hotărască singur propria lui soartă.
126 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 262.127 Ibidem, p. 328.128 Ibidem, p. 332.129 Ibidem, p. 261.
131
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 132/158
Este adevărat că în iad se găsesc cei care au refuzat comuniunea lor cu Hristos. Dar în iad se
află şi cei care nu şi-au pierdut orice credinţă în Hristos, dar stau acolo din cauza unor păcate mai
mici săvârşite de ei, care i-au scos din comuniunea cu El. Existenţa acestei credinţe în sufletele
celor din iad le dă posibilitatea să-şi descopere comuniunea lor cu Hristos şi să treacă în rai, mai
înainte de judecata din urmă, prin rugăciunile Sfinţilor şi ale celor de pe pământ. Datoritărugăciunii, actul de comuniune al celor de pe pământ face să odrăslească în sufletul celui aflat în iad
rădăcina pomului comuniunii130. Dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat se
susţine nu numai prin pomenirea lui în rugăciuni, ci şi prin pomenirea lui prin fapte, în special prin
faptele de milostenie. Prin faptele pe care le săvârşim spre pomenirea celor decedaţi le oferim
posibilitatea să participe ei înşişi la săvârşirea lor, pentru răscumpărarea faptelor pe care nu le-au
săvârşit în timpul vieţii lor de pe pământ. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu socoteşte
aceste fapte săvârşite de noi pentru ei „ca ale lor” 131. Dar cel mai mare ajutor le vine celor adormiţi
de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie. „Tălmăcitorii şi martorii
oculari ai Cuvântului, Ucenicii şi Apostolii Mântuitorului, care au cucerit pământul, au rânduit să se
facă în legătură cu înfricoşătoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine pomenirea
credincioşilor adormiţi”. Prin jertfa lui Hristos de la Sfânta Liturghie comunitatea roagă pe Hristos
să-i primească la El şi pe cei pomeniţi şi să-i unească cu Tatăl, ca să sporească fericirea celor ce sunt
în rai, să uşureze suferinţele celor ce se află în iad, sau să mute pe cei mai puţin păcătoşi din iad la
rai. Căci cei care nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieşi în veci
din iad 132.
PROBLEMATICA CONTEMPORANĂ
Purgatoriul
130 Ibidem, p. 346.131 Ibidem, p. 347.132 Ibidem, p. 547.
132
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 133/158
După învăţătura Bisericii noastre, care a rămas aceeaşi de la început şi până astăzi, sufletele
celor ce au trecut din viaţa pământească la cea cerească se găsesc, de la judecata particulară şi până
la cea generală, în rai sau în iad, în stare de fericire sau de osândă. Biserica Romano-Catolică
susţine însă că în afară de rai şi iad mai există şi un purgatoriu, după învăţătura de credinţă pusă în
circulaţie de Fericitul Augustin. Această învăţătură, care a devenit dogmă a Bisericii Catolice, este prezentată astăzi în termenii următori. „Cei care mor în stare de graţie şi prietenie cu Dumnezeu, dar
care nu s-au purificat deplin, cu toate că au asigurarea mântuirii lor veşnice, suferă după moartea lor
o purificare, ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria Cerului.” Biserica
catolică numeşte Purgatoriu această purificare deplină a celor aleşi, care este cu totul deosebită de
pedeapsa celor osândiţi. Ea a formulat această doctrină de credinţă referitoare la Purgatoriu cu
precădere la Conciliile de la Florenţa (1439) şi Trident (1564). Tradiţia Bisericii Catolice, luând ca
bază anumite texte din Scriptură, vorbeşte de un foc purificator. Căci: „în privinţa greşelilor uşoare,
trebuie crezut că înainte de judecată există un foc purificator, după cum afirmă Cel care este
Adevărul, spunând că cel care proferează un blestem îmotriva Sfântului Duh, nu va fi iertat nici în
veacul de acum şi nici în cel viitor (Matei 12, 31). Din această sentinţă putem înţelege că există
anumite greşeli care pot fi iertate în veacul acesta, iar altele în veacul viitor.”133. Pentru a înţelege
această doctrină şi această practică a Bisericii trebuie ştiut că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul
greu ne lipseşte de comuniunea cu Dumnezeu, şi prin aceasta ne face incapabili de viaţa veşnică, a
cărei lipsă se numeşte „pedeapsă eternă” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar şi cel venial,
atrage o alipire nesănătoasă de creaturi, care are nevoie de purificare, fie aici jos, fie după moarte, înstarea care se numeşte Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsă
temporală a păcatului”. Aceste două pedepse nu trebuie înţelese ca un fel de răzbunare impusă de
Dumnezeu din exterior, ci ca una ce decurge din natura însăşi a păcatului. „O conversiune care
provine dintr-o iubire ferventă poate ajunge până la purificarea deplină a credinciosului, încât nu
mai există nici o pedeapsă. Iertarea păcatelor şi restaurarea comuniunii cu Dumnezeu atrage după
sine iertarea pedepselor eterne ale păcatului”134. Mai trebuie să precizăm că penitentul este iertat
prin Taina Pocăinţei numai de pedeapsă eternă, dar cea temporală rămâne. Pedeapsa temporală, fiecă e indicată de duhovnic prin canon, fie că nu e indicată, ea trebuie ispăşită. Dacă penitentul
moare înainte de a ispăşi pedeapsa aici pe pământ, el o va ispăşi în lumea de dincolo în
Purgatoriu, după cum afirma Biserica Romano-Catolică.
133 Catéchisme de l'Eglise Catholique, Mame/Pion, Paris, 1995, p. 220.134 Ibidem, p. 316.
133
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 134/158
Doctrina catolică despre purgatoriu ne permite să înţelegem mai uşor doctrina protestantă
despre eshatologia particulară. La început, Luther nu a respins doctrina despre purgatoriu, dar pe
măsura ce a elaborat sistemul său teologic a fost constrâns logic să revadă problema eshatologică în
întregimea ei. El a început să nege existenţa Purgatoriului din cauză că această învăţătură se înscria
prea armonios în sistemul indulgenţelor şi al justificării numai prin fapte, din teologia catolică.Luther a afirmat că Purgatoriul era o invenţie a papii „per fare soldi". A fost urmat de Calvin, de
Zwingli şi de Biserica anglicană. Cu anumite excepţii intervenite de-a lungul istoriei, tradiţia
protestantă a căutat, în marea ei majoritate, să suprime „eshatologia intermediară” sau „particulară”,
din cauza Purgatoriului, şi să reducă doctrina eshatologică numai la faza ei finală. În linie generală,
teologia protestantă de astăzi nutreşte convingerea că eshatologia catolică a adăugat la ideea
originară biblică a învierii morţilor ideea de nemurire a sufletului, pe care a împrumutat-o din
filosofia greacă. Respingerea eshatologiei particulare şi a tuturor învăţăturilor legate de ea este
prezentată de protestanţi ca o operă de purificare teologică135. Desigur, poziţia protestantă faţă de
Purgatoriu este rezultatul concepţiei reformatorilor asupra justificării numai prin har, „sola gratia”,
care exclude nu numai existenţa purificării prin foc, ci şi pe cea care rezultă din rugăciunile
Bisericii. Protestantismul consideră că problema eshatologiei particulare coincide substanţial cu
eshatologia universală sau finală136 şi respinge existenţa eshatologiei particulare şi a judecăţii
sufletului după moarte. Astfel, dacă doctrina despre Purgatoriu a obligat teologia catolică să
accentueze aşa de mult eshatologia particulară, încât cea universală a devenit de prisos, teologia
protestantă a fost obligată, la rândul ei, din opoziţie faţă de catolicism, să accentueze atât de mult eshatologia universală, încât cea particulară îşi pierde întreaga ei valoare.
Biserica răsăriteană nu poate fi de acord nici cu doctrina catolică, care plasează Purgatoriul
ca un loc intermediar între rai şi iad, întrucât nici Mântuitorul şi nici Apostolii nu au vorbit de
Purgatoriu, dar nici cu doctrina protestantă, care respinge eshatologia particulară, ignorând astfel
Scriptura (II Corinteni 5, 10; Evrei 9, 27; Filimon 1, 23) şi credinţa comună a Bisericii nedespărţite,
moştenită de la Sfinţii Apostoli. Biserica Ortodoxă consideră că existenţa Purgatoriului este
rezultatul unei teologii care duce lipsă de pnevmatologie. Liturghia bizantină vorbeşte şi ea deexistenţa unui foc, dar nu este vorba de focul Purgatoriului, ci de focul Cincizecimii, care lucrează
prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Euharistiei, care arde spinii păcatelor şi îndumnezeieşte
fiinţa omului137. Toată viaţa pământească a creştinului constituie un proces de purificare în vederea
135 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Bucureşti, 1958, p. 961.136 C. Pozo, Teologia dell ' aldila, Ed. Paoline, Roma, 1970, p. 76. A. Giudici, "Escatologia", în Nuovo Dizionario diTeologia, Ed. Paoline, 1988, p. 491.137 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur , EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 336.
134
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 135/158
judecăţii particulare şi a celei universale. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul este menit să
înainteze spre asemănarea cu Dumnezeu în Hristos. După moarte, numai rugăciunile şi darurile
făcute în numele celor răposaţi mai pot contribui la schimbarea stării celor care se găsesc în iad –
dacă au părăsit această lume cu o anumită credinţă în Hristos – şi la o fericire mai mare a celor din
rai. Sufletele nu se mântuiesc ele însele, prin focul Purgatoriului, în lumea de dincolo, ci prin puterea şi iubirea comuniunii dintre cei vii şi cei răposaţi, care îşi are temeiul ultim în Sfânta
Treime. Un teolog catolic spune că: „Biserica Răsăriteană exprimă în Liturghia ei conştiinţa vie de a
fi unită cu cei adormiţi, care aşteaptă judecata finală, şi ştie că le poate fi de ajutor cu căldura
iubirii.”138. Comuniunea sfinţilor depăşeşte oscilaţia dintre judecata particulară şi judecata
universală provocată de doctrina despre Purgatoriu şi pune în evidenţă legătură interioară între
cei de pe pământ cu cei din cer, în lumina lui Hristos Pantocrator, Care ţine împreună lumea
văzută cu cea nevăzută.
Metempsihoză şi reîncarnare
Cu toate că judecata particulară are temei în Sfânta Scriptură (II Corinteni 5, 10; Evrei 9, 27;
Filimon 1, 23, pentru judecata particulară, şi Matei 24, 31-46, pentru judecata universală) şi este
comună Bisericii Răsăritene şi Apusene, s-a căutat totuşi să se submineze importanţa judecăţii
particulare prin teoria reîncarnării sau a metempsihozei, susţinută de antroposofi şi de spiritişti, sau
folosind şi argumentul teoretic că judecata divină nu s-ar putea concilia cu bunătatea lui
Dumnezeu139. Prima teorie pretinde că eternitatea ar fi o succesiune indefinită de existenţe fericitesau nefericite pentru oameni, ei fiind etern liberi de a duce o viaţă bună sau rea. Cea de a doua
consideră că la sfârşit toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, întrucât până la urmă răul va lua
sfârşit. La o analiză mai atentă se vede că aceste teorii au caracter impersonal şi substanţialist şi
distrug responsabilitatea omului şi a vieţii pământeşti înaintea unui Dumnezeu personal, pentru trei
motive principale. Mai întâi, aceste teorii fac abstracţie de ideea de creaţie şi confundă eternitatea cu
timpul, astfel că orice faptă istorică săvârşită de om îşi pierde importanţa ei unică. Se distruge
sensul existenţei umane, care tinde spre eternizarea trupului, sufletul omului ajungând să peregrineze fără încetare, din cauza reîncarnării, prin tot felul de trupuri140. În al doilea rând, se face
abstracţie de ontologia biblică, care consideră că fiinţa lumii este bună, fiindcă răul ţine de voinţa
omului, şi se cade în dualismul ontologic, unde binele şi răul fac parte în mod egal din fiinţa lumii.
Din această cauză, omul nu mai poate învinge răul din fiinţa lui şi este scutit de orice138 A. Giudici, "Escatologia", în Nuovo Dizionario di Teologia , Ed. Paoline, 1988, p. 491.139 A. Giudici, op. cit., p. 402.140 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , p. 245.
135
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 136/158
responsabilitate înaintea lui Dumnezeu141. În al treilea rând, teoriile în cauză vorbesc de o evoluţie
veşnică şi deterministă spre un bine universal tot mai înalt, în care Dumnezeu nu mai poate
interveni. Pe această cale se distruge libertatea şi identitatea personală a omului şi existenţa unui
Dumnezeu personal, drept şi iubitor, care stau la baza moralei creştine. Judecata lui Dumnezeu,
înţeleasă în lumina comuniunii, constituie cel mai bun răspuns care se poate da acestor teorii caredezarmează omul în faţa forţelor răului. La această judecată, prin care unii vor avea parte de
fericirea veşnică, iar alţii de nefericirea veşnică, Dumnezeu constată cu regret că unele persoane nu
acceptă comuniunea cu Creatorul lor şi preferă să stăruiască în nefericire prin însăşi libertatea lor.
Nu Dumnezeu este Cel care condamnă pe om la iad, ci omul ajunge în iad fiindcă refuză
comuniunea cu Dumnezeu. Numai astfel se poate concilia dreptatea cu iubirea, în privinţa iadului 142.
Judecata particulară depăşeşte atât teoria metempsihozei, cât şi cea a reîncarnării pentru că are în
vedere identitatea şi libertatea de care se bucură persoana umană creată după chipul lui
Dumnezeu.
Cinstirea Sfintelor Icoane
Icoanele şi-au făcut apariţia în lume datorită creştinismului. În Vechiul Testament nu existau
icoane ale lui Dumnezeu, ci numai simboluri, ca mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfânt,
chivotul legii şi multe altele. Dar admiţând simbolul, Vechiul Testament interzicea închinarea la
idoli, potrivit poruncii Decalogului: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit” (Exod 20, 4; Deuteronom 5, 12).
Spre deosebire de idol, simbolul reprezintă în chip vizibil o anumită însuşire a lui Dumnezeu,fiindcă făptura creată, ca şi întreaga creaţie, este opera lui Dumnezeu. Doar unele făpturi, indicate
de Dumnezeu Însuşi, au primit în Vechiul Testament o putere deosebită de la El, prin rugăciuni, şi
un rol de simbol mai evident. Dar atât faţă de simbolul general, reprezentat de orice creatură, cât şi
faţă de cel special, indicat de Dumnezeu şi consacrat prin rugăciune, Dumnezeu rămâne deosebit de
ele şi deasupra lor. Spre deosebire de simbol, idolul era un element natural privit în el însuşi ca
Dumnezeu în sens panteist. Datorită acestui fapt, Vechiul Testament a interzis idolul şi a
recomandat simbolul. Prin idol oamenii n-ar mai fi deosebit pe Dumnezeu de lume; prin simbol însărămân într-o legătură cu Dumnezeu Cel deosebit de lume, aşezând lumea într-o dependenţă de El.
Dar icoana nu e nici idol, care identifică pe Dumnezeu cu un chip cioplit, şi nici simbol ce poartă în
el o putere a lui Dumnezeu, ci este reprezentarea lui Dumnezeu care S-a făcut om rămânând însă
141 Ibidem, p. 249.142 Ibidem, p. 251.
136
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 137/158
Dumnezeu143. Icoana a devenit posibilă numai după ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a făcut
din faţa Sa omenească faţa Ipostasului Său divin.
Definiţia Sinodului VII ecumenic afirmă că închinarea acordată icoanei trece sau urcă de la
ea la persoana reprezentată, la prototip. Se interpretează de obicei această expresie ca o mutare voită
a minţii de la icoană la prototip, ca de la o realitate de jos la o realitate de sus. Această trecere are unînţeles mai adânc, căci trecerea de la icoană la prototipul lui Hristos, de pildă, implică şi o lucrare a
lui Hristos asupra celui ce priveşte icoana Lui, sau pe cea a Sfinţilor, cu credinţă. Aşa cum cuvântul
despre Hristos provoacă în cel ce-1 aude necesitatea de a se gândi la Hristos, aşa şi acest cuvânt
plasticizat, care este icoana Lui, provoacă în cel ce o priveşte necesitatea de a se gândi la Hristos 144.
Sfântul Teodor Studitul declară că prototipul şi icoana îşi au existenţa una din alta, iar prin
suprimarea uneia se suprimă şi cealaltă145. Aceasta nu înseamnă confuzie între icoană şi prototip,
căci după cum mama nu-şi confundă fiul cu fotografia lui, ci, privind-o, se gândeşte la el, tot astfel
nici noi nu confundăm icoana cu Hristos, ci stând înaintea ei Lui I ne adresăm în rugăciune. Prin
energiile necreate se stabileşte o legătură ontologică între icoană şi Hristos, pusă în evidenţă de
rugăciunea pentru sfinţirea icoanelor: „O, Bunule Stăpâne, caută cu îndurare spre noi şi spre icoana
aceasta... şi trimite asupra ei binecuvântarea şi o sfinţeşte pe ea şi-i dă ei putere de tămăduire şi de
toate meşteşugurile diavoleşti gonitoare; umple-o pe ea de binecuvântarea şi de tăria Sfântului chip
nefăcut de mână pe care a câştigat-o prin atingerea preasfintei şi preacuratei feţe a iubitului Tău Fiu,
ca printr-însa puterile şi minunile pentru întărirea dreptei credinţe şi mântuirea credinciosului Tău
popor să se lucreze.”146. Importanţa sfintelor icoane pentru viaţa şi spiritualitatea credincioşilor şi aBisericii este imensă. Mai întâi, icoana a păstrat peste veacuri chipul neschimbat al lui Hristos, ca
Dumnezeu şi om, aşa cum 1-a primit Biserica de la Sfinţii Apostoli. Apoi, ea nu reprezintă pe omul
natural, ci pe omul înduhovnicit, contribuind astfel, într-o lume robită de pofte nestăpânite, la
desăvârşirea spirituală şi morală a credinciosului, în Hristos. În fine, datorită legăturii ontologice pe
care o are cu prototipul ei, icoana dobândeşte puteri care îl ajută şi-1 tămăduiesc pe credincios în
suferinţele şi încercările vieţii. Dar icoana lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor a păstrat şi
păstrează mereu trează, într-o lume colectivistă sau individualistă, conştiinţa omului că este persoană zidită după chipul lui Dumnezeu spre viaţă de comuniune cu Dumnezeu şi semenii.
Icoana este fereastra către Dumnezeu care ţine trează în mintea noastră legătura comunii noastre
cu Sfânta Treime şi cu semenii noştri, în Iisus Hristos, Domnul nostru.
143 Ibidem, p. 258.144 Ibidem, p. 335-356.145 Sf. Teodor Studitul, Antir. III , Adv. Icon., PG 99, col. 429 A.146 Moliftelnic, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 551.
137
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 138/158
Cinstirea Sfintelor Moaşte
Cât priveşte moaştele sfinţilor, Biserica şi credincioşii au convingerea că prin atingerea de
ele şi prin rugăciunile adresate sfântului lângă moaştele lui, adeseori se înfăptuiesc vindecări şi alte
fapte minunate datorită legăturilor duhovniceşti care se stabilesc între credincioşi şi persoanele
reprezentate în icoane sau ale căror moaşte s-au păstrat, şi în ultimă analiză datorită lui Hristos, prinenergiile necreate147. Un temei pentru cinstirea moaştelor şi al credinţei în puterea ce iradiază din ele
ni-1 dă Sfânta Scriptură prin învierea unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV
Regi 13, 21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfinţit, fiindcă uneori
lipsa de descompunere este rezultatul păcatului, şi nu al virtuţii. De aceea, la slujba înmormântării
se citeşte rugăciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul să se elibereze din legătura păcatului
şi să se întoarcă în pământul din care a fost făcut. Cu adevărat sfinte sunt moaştele sfinţilor care au
fost canonizaţi ca atare de Biserica sobornicească şi care s-au dovedit ca făcătoare de minuni.
Incoruptibilitatea sfintelor moaşte nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui
Dumnezeu faţă de cei care L-au preamărit prin viaţa lor sfântă şi curată.
Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinţilor după moartea lor e o continuare,
dar şi o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viaţă. Chiar umbra trupului lui
Petru avea puterea să vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau
prin simpla atingere de ştergarele folosite de Sfântul Apostol Pavel (Fapte 19, 11). Menţinerea
osemintelor lor în stare de incoruptibilitate este o arvună a viitoarei incoruptibilităţi a trupurilor
după înviere şi după deplina lor îndumnezeire. Ele se menţin incoruptibile pentru că în ele semenţine o putere dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul 148. Ba, mai mult,
asupra lor se prelungeşte starea de îndumnezeire sporită a sufletelor lor din starea actuală. Aceasta
se datorează faptului că puterile sufletului şi harul dumnezeiesc din el îşi prelungesc lucrarea şi în
trup, înfăptuind şi în acesta o stare de sfinţenie, cât timp sfântul trăieşte pe pământ, şi un fel de stare
de incoruptibilitate, după trecerea sufletului sfântului, prin moarte, la o stare mai accentuată de
îndumnezeire. Menţinându-se incoruptibile, osemintele Sfinţilor arată că sufletul lor şi harul
Sfântului Duh din ei rămân mai departe într-o legătură cu trupurile lor, aşa cum arată şi SfântulGrigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roagă lângă osemintele sfântului nu se adresează propriu zis
acestor oseminte, ci persoanei sfântului. Cinstirea trece la persoană, ca şi în cazul cinstirii icoanelor.
Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere149. Cultul sfintelor moaşte
147 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 350.148 Ibidem, p. 350.149 Ibidem, p. 341, 350.
138
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 139/158
păstrează vie în conştiinţa credinciosului ideea că trupul n-a fost făcut să moară, ci să învieze şi să
se înveşnicească în Hristos.
ESHATOLOGIA GENERALĂ
PROBLEMATICA CONTEMPORANĂ
139
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 140/158
Eshatologie şi istorie
Problema raportului dintre istorie şi eshatologie este interpretată diferit de teologia catolică
şi cea protestantă. Teologia catolică tinde să identifice împărăţia lui Dumnezeu cu Biserica văzută şi
să plaseze eshatologia în cadrul istoriei. Legătură atât de strânsă dintre împărăţie şi Biserică a
determinat un cunoscut teolog catolic, Batiffol, să spună, cu multă vreme în urmă, că: „Mântuitorula propovăduit împărăţia lui Dumnezeu, dar în locul ei a apărut Biserica”. După cum observă un alt
teolog catolic, A Giudici, „eshatologia Vaticanului II este puternic eclesiocentrică”150. De pe o
poziţie diferită, teologia protestantă separă atât de tranşant împărăţia lui Dumnezeu de Biserica
văzută, încât eshatologia este plasată numai la sfârşitul istoriei. „Pentru protestantism problema
eshatologică coincide substanţial cu eshatologia universală sau finală”151. Această poziţie este
solidară cu doctrina Reformei despre urmările păcatului originar, care a afectat atât de mult lumea,
încât a distrus chipul lui Dumnezeu din om. Căutând să depăşească această polarizare eshatologică
radicală, O. Culmann, un cunoscut teolog luteran din veacul trecut, a pus în circulaţie ideea de
eshatologie intermediară, care oscilează între „anticipat” şi „realizat”. El arată că „situaţia istorico-
salvifică a prezentului, cuprins între învierea lui Hristos şi Parusia Sa, e complexă şi determinată de
o profundă tensiune între trecut şi viitor, între „deja realizat” şi „încă nerealizat”152. Această
eshatologie intermediară constituie baza eshatologică pentru o teologie a speranţei, aşa cum a
afirmat Jürgen Moltmann. Importanţa acestei eshatologii atât pentru Biserică, cât şi pentru cultura
contemporană, provine din faptul că reprezintă o deschidere istorică spre transcendenţa împărăţiei
lui Dumnezeu153 şi reprezintă forţa revoluţionară a Bisericii, care nu se naşte din simpla negare a prezentului, ci din fidelitate faţă de lucrarea lui Dumnezeu în istorie”154. Dar această forţă
revoluţionară are mai mult caracter etic sau politic şi nu schimbă destinul creaţiei, fiindcă, după
cuvântul lui Culmann: „Cu toate că lumea se găseşte sub domnia lui Hristos, chipul ei actual
apune”155. De altfel, chiar Moltmann spune că „raportul dintre Dumnezeu şi istorie este departe de
optimismul secolelor trecute, care considera istoria ca un proces unitar care merge inevitabil către
Dumnezeu”156. Este adevărat că Biserica are de înfruntat, în pelerinajul ei istoric, forţele
întunericului tot mai ameninţătoare, dar aceasta nu înseamnă că omul şi creaţia şi-au pierdutaspiraţia lor eshatologică, despre care vorbeşte Sfântul Pavel (Romani 8, 20). Concepţia
150 A. Giudici, "Escatologia", în Nuovo Dizionario di Teologia , Ed. Paoline, Milano, 1988, p. 409.151 Ibidem, p. 401.152 Ibidem, p. 404.153 Ibidem, p. 401.154 Ibidem, p. 404.155 Ibidem, p. 406.156 Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948, p. 69.
140
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 141/158
eshatologică a lui Culmann sau Moltmann nu poate să depăşească dualismul ireductibil dintre
lumea naturală şi cea supranaturală.
Dacă ne întoarcem privirea spre Sfântul Maxim Mărturisitorul, descoperim o viziune mult
mai profundă şi mai optimistă despre raportul dintre eshatologie şi istorie, în Iisus Hristos. El nu
face abstracţie de forţele potrivnice lui Dumnezeu din istorie, dar afirmă că răul nu ţine de fiinţacreaţiei, ci de voinţa omului. De aceea, Sfântul Maxim arată că Dumnezeu, potrivit planului Său
veşnic, „a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin care S-a
făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om dumnezeu”. Căci „dacă Domnul
nostru Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor veacurilor, trecute, prezente şi
viitoare, pe drept cuvânt putem zice că a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei, sfârşitul veacurilor
destinate îndumnezeirii celor vrednici, ce se va face arătat după har în viitor”157. Astfel, în timp ce
pentru Culmann Iisus Hristos este Omul care a introdus tensiunea eshatologică dintre trecut şi viitor
în cadrul istoriei, dar care rămâne suveran deasupra istoriei, pentru Sfântul Maxim, Hristos este
Dumnezeu şi Om Care pune în evidenţă relaţia dintre istorie şi eshatologie sub două aspecte. Pe de
o parte, Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor, fiindcă prin opera Sa mântuitoare a
prefăcut chipul trecător al lumii actuale în chipul netrecător al Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe de altă
parte, sfârşitul veacurilor a ajuns la noi, în virtualitatea credinţei, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu
este deja prezentă în istorie, în chip potenţial, ca să devină actuală la Parusia Domnului, ca cer şi
pământ nou. Viitorul eshatologic al omului şi creaţiei este deja prezent în istorie, astfel ca Biserica
poate să înfrunte forţele întunericului şi să înainteze cu creaţia spre scopul ei final, în Hristos.Forţele întunericului vor deveni mereu mai agresive în istorie şi creaţie – fapt pentru care creştinii
vor avea de înfruntat necazuri –, dar ele nu vor putea anula aspiraţia creaţiei către plinirea ei finală,
fiindcă această aspiraţie este înscrisă în constituţia ontologică a creaţiei de Creatorul ei. De aceea,
Apostolul spune că: „întreaga creaţie tinde să se elibereze de sub robia stricăciunii, ca să ajungă la
mărirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20). Prin ordinea raţională a creaţiei, care se află la baza
omului şi a cosmosului, creştinismul răsăritean depăşeşte dualismul radical dintre lumea naturală şi
cea supranaturală şi face posibilă întâlnirea reciprocă dintre eshatologie şi istorie în Hristos. Hristoseste Pantocratorul care caută din cer către lumea pe care a zidit-o dreapta Sa şi o călăuzeşte spre
transfigurarea ei eshatologică, prin puterea Sa dumnezeiască, după planul etern al Tatălui, prin
lucrarea Sfântului Duh.
Obsesia dualismului
157 Ibidem, p. 71.
141
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 142/158
Există o seamă de teologi ortodocşi care introduc o separaţie dualistă radicală între om şi
creaţie. Astfel, N. Berdiaev separă creaţia obiectivă şi materială de cea subiectivă şi spirituală a
omului şi socoteşte că numai realitatea subiectivă a omului poate fi transfigurată de Dumnezeu, fără
realitatea lui obiectivă sau materială. De aceea, la sfârşitul vremii creaţia trebuie să moară definitiv
în forma ei materială actuală pentru a învia definitiv într-o altă existenţă, în care va putea să-şirealizeze aspiraţia ei spre desăvârşire158. Un alt teolog, P. Florensky, consideră că în decursul actual
al istoriei există numai momente şi clipe singulare în care omul este iluminat de Duhul Sfânt.
Cunoştinţa puterii depline a Duhului şi deplina îndumnezeire a creaţiei se produce numai la sfârşit.
Atunci oamenii se vor ridica peste timp, în veşnicie, şi „pentru ei nu va mai fi timp”. Până atunci
însă istoria nu poate tinde către sfârşitul ei159. În fine, după N. Afanasieff istoria este împărţită în doi
eoni, care coexistă permanent, unul care face parte din istorie, şi altul aflat dincolo de istorie, care se
identifică cu viaţa spirituală în Hristos, deşi e concomitent cu istoria, dar fără să se influenţeze
reciproc. Nici pentru el istoria nu înaintează spre sfârşit160. La o analiză mai atentă a celor de mai
sus se descoperă că această ruptură dintre lumea subiectelor şi cea a obiectelor, cea dintre lumea
eonului istoric şi a celui spiritual, sau cea dintre timp şi veşnicie, se întemeiază pe acelaşi dualism
ireductibil dintre lumea naturală şi cea supranaturală – preluat din filosofia antică – la care ne-am
referit mai sus, pentru că teologii amintiţi sunt partizani ai „sofiologiei”, care face abstracţie de
energiile necreate şi de calitatea Mântuitorului de Logos Creator. Dacă Hristos rămâne izolat în
sfera realităţilor spirituale, fără să coboare în lumea realităţilor fizice, ca Logos Creator, atunci este
greu de înţeles modul în care Mântuitorul ar putea călăuzi întreaga zidire spre sfârşitul veacurilor.Dacă avem în vedere însă ordinea raţională a întregii creaţii în Hristos ca Logos întrupat, atunci
putem înţelege că El îmbrăţişează şi călăuzeşte omul şi creaţia spre scopul lor final nu numai ca
factor ce lucrează înlăuntrul creaţiei, în totalitatea ei, în mod necunoscut nouă, ci şi prin Biserică şi
creştini, într-un mod conştient, ca să aibă răspuns la judecata din urmă. După contribuţia adusă,
fiecare va fi judecat la sfârşit în cercul mai restrâns al semenilor săi, dar şi în cel mai larg, al
omenirii. Atât Sfinţii şi îngerii din cer, care ne ajută şi se roagă pentru noi ca să ne sfârşim viaţa
creştineşte, cât şi noi cei de pe pământ, avem datoria să contribuim la buna dezvoltare a istoriei, dinresponsabilitate pentru înaintaşii noştri, ştiind că şi ei vor fi judecaţi din nou, la sfârşit, pentru
rezultatul la care a ajuns istoria ca întreg161. Creaţia înaintează în Hristos, către sfârşitul veacurilor,
fiindcă Hristos Se află la începutul creaţiei, ca Logos Creator.
158 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 216.159 Ibidem, p. 365.160 Ibidem, p. 363; N. Berdiaeff, Essai d'une méthaphysique eshatologique , p. 179.161 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , p. 365.
142
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 143/158
Milenarismul
Milenarismul este o teorie religioasă care pretinde că Dumnezeu va întemeia o împărăţie de
o mie de ani, înainte de învierea generală şi judecata universală, din care vor face parte cei aleşi ai
Săi. Sunt două categorii de milenarişti. Unii care aşteaptă venirea lui Hristos înainte de sfârşitulistoriei (Bengel, Delitzch, Martensen) şi alţii care socotesc că Hristos va veni înainte de sfârşitul
istoriei (Hofmann, Frank, Auberlen)162. Cei dintâi sunt consideraţi ca moderaţi şi ei cred că poporul
Israel se va converti la sfârşitul istoriei, când va veni un timp de mare misiune creştină, iar
creştinismul va dispune de o mare stăpânire asupra lumii, încât ideile creştine vor pătrunde în viaţa
şi instituţiile umane. Toate acestea, ca efect al lui Hristos Cel înălţat la cer şi al domniei Lui, pe care
o va exercita în chip nevăzut din cer prin parusia Lui „spirituală”. Venirea Lui personală şi vizibilă
nu s-a produs însă, după cum n-a avut loc nici învierea şi transfigurarea comunităţilor creştine 163.
După reprezentanţii hiliasmului radical, mileniul începe cu a doua venire a lui Hristos pe pământ, cu
învierea credincioşilor şi cu restabilirea comunităţii transfigurate pe pământ. Hristos va exercita o
stăpânire împărătească pe pământ, care va coincide cu împărăţia făgăduită lui Israel, iar Israel va
exercita stăpânirea asupra lumii „sub regele mesianic făgăduit lui”, păşind în fruntea omenirii,
Ierusalimul fiind centrul împărăţiei de o mie de ani164. Cu toată diferenţa dintre ele, atât hiliasmul
moderat, cât şi cel radical pretind împreună o împlinire a speranţei creştine în planul imanent al
istoriei.
Împotriva milenarismului se pot aduce câteva obiecţii care dovedesc că întreaga lui concepţie seaflă în contradicţie cu Revelaţia divină. Mai întâi, milenariştii vorbesc de o împărăţie de o mie de
ani înainte de învierea generală a tuturor, ca şi cum ar fi vorba de două învieri la sfârşitul veacurilor,
una a celor puţini, şi alta a celor mulţi. Sfânta Scriptură arată însă că la sfârşitul veacurilor va avea
loc o singură înviere a tuturor, spunând: „vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui
şi vor ieşi cei care au făcute fapte bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut fapte rele, spre
învierea osândirii.”. „Împărăţia de o mie de ani nu poate fi luată în sens literal, ci simbolic, cifra de
o mie de ani indicând caracterul etern al împărăţiei lui Dumnezeu după învierea tuturor din morţi
165
.În al doilea rând, concepţia milenaristă înseamnă o reluare a speranţelor poporului iudeu, care
aşteaptă pe Mesia ca Cel care va restabili împărăţia lui Israel distrusă de Babilon. După învăţătura
creştină, proorocia despre restabilirea Împărăţiei lui Israel s-a împlinit virtual prin întemeierea
162 Ibidem, p. 373.163 Ibidem, p. 374.164 Ibidem, p. 375.165 N. Chiţescu, I. Todoran, I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică , p. 993.
143
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 144/158
Bisericii, care constituie Israelul cel duhovnicesc, şi se va împlini desăvârşit şi plenar în viaţa
viitoare, la Parusia Domnului166. În al treilea rând, hiliasmul sau milenarismul pretinde o împlinire a
speranţei creştine în planul imanent al istoriei, spunând că numai astfel istoria va fi desăvârşită. Dar
sensul istoriei nu se poate descoperi în istorie şi nici nu se poate rosti o judecată asupra ei în
propriul ei cuprins, fiindcă aceasta ar însemna, în mod contradictoriu, că istoria a ajuns la capăt fărăsă înceteze a continua. Se trece cu vederea diferenţa spirituală dintre lumea acesta şi împărăţia
cerurilor; istoria va înceta definitiv numai atunci când creaţia întreagă şi alţi oameni vor continua să
existe pe planul superior al vieţii îndumnezeite din împărăţia lui Dumnezeu, unde drepţii vor
străluci ca soarele167. Milenarismul este rezultatul unei concepţii autonome, care separă lumea de
Dumnezeu şi o închide în ea însăşi, fără să ţină seama de faptul că împărăţia veşnică a oamenilor şi
a creaţiei cu Dumnezeu implică o intervenţie radicală a lui Dumnezeu în istorie, pentru a ridica
lumea la existenţa ei supraistorică, îndumnezeită după har. Pentru teologia ortodoxă, eshatologia
depăşeşte istoria pentru că porneşte de la prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi de la raţionalitatea
creaţiei, dincolo de orice autonomie, pentru că numai astfel creaţia poate fi ridicată la calitatea ei
de cer şi pământ nou ale împărăţiei lui Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, de Iisus Hristos
Pantocrator.
166 Pr. Prof .Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 373.167 Ibidem, p. 372.
144
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 145/158
EXPUNEREA DOGMATICĂ
Sensul eshatologic al creaţiei
Prima carte a Sfintei Scripturi, Facerea, vorbeşte despre cerul şi pământul natural create deDumnezeu la început veacurilor. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era
netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină”, şi a fost lumină.” (1, 1-3) Ultima carte a Sfintei
Scripturi, Apocalipsa, vorbeşte despre cerul şi pământul nou de la sfârşitul veacurilor, care vor fi
îndumnezeite şi transfigurate. „Şi am văzut cer nou şi un pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi
pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este” (21, 1). „Şi am văzut cetatea sfântă, noul
Ierusalim, învăluită în slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu piatra cea de mare preţ, cu
piatra de iaspis, limpede cum este cleştarul.” (21, 11). Aceste texte biblice arată că dintru început
cerul şi pământul au fost menite transfigurării, ca prin lumina Duhului sa devină cer nou şi pământ
nou la sfârşitul veacurilor. Căci spunându-se că cerul şi pământul dintâi au trecut, aceasta nu
înseamnă că Dumnezeu va distruge lumea, ci că o va transfigura. Această transfigurare a creaţiei se
va înfăptui prin lucrarea Fiului întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, după
bunăvoinţa Tatălui, fiindcă Hristos ca Logos întrupat este începutul veacurilor, Mijlocul veacurilor
şi Sfârşitul veacurilor. În acest sens se poate spune că Dumnezeu a creat lumea nu pentru a o lăsa
într-o formă relativă, ci ca să o desăvârşească în Iisus Hristos168. Numai ducând-o la desăvârşire,
prin înaintarea ei către sfârşit, Dumnezeu împlineşte planul creaţiei lumii şi îndumnezeirea ei în
Iisus Hristos.
Valoarea unică şi completă a vieţii umane în trup a pus-o în evidenţă Fiul lui Dumnezeu,
Care a asumat trupul omenesc şi l-a înviat pentru veşnicie. Învierea cu trupul a persoanei umane
individuale nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanţe a cosmosului, la
sfârşitul chipului actual al lumii. Hristos a înviat singur pentru a pune în faţa noastră perspectiva şi
nădejdea învierii şi pentru a Se face Izvorul puterii de transfigurare a cosmosului întreg. Hristos aspus: „Nu voi mai bea din rodul viţei acesteia până nu voi bea cu voi din vinul cel nou”, fiindcă ne
aşteaptă şi pe noi, până la sfârşitul lumii, ca să gustăm împreună cu toţi Sfinţii din bucuria de a fi
pururea cu El. Credincioşii de pe pământ, ca şi Sfinţii din cer, aşteaptă sfârşitul lumii ca o speranţă a
deplinei manifestări a lui Hristos, a slavei şi a iubirii Lui în lume, pe un plan deosebit de cel al
168 H. M. Férét, L'Apocalypse de Saint Jean. Vision chrétienne de l'Histoire, Paris, 1953, p. 241-246.
145
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 146/158
chipului ei actual. „Nu există mesianism creştin, ci eshatologie creştină.”169 Aceasta cere
credincioşilor creştini să descopere omenirii sensul istoriei, care se va încheia cu Judecata şi cu
sfârşitul lumii actuale prin transfigurarea cosmosului în Hristos. Învăţătura ortodoxă despre
judecata universală şi sfârşitul lumii dă o importanţă deosebită istoriei, ca operă comună a întregii
omeniri, în care fiecare ins îşi are importanţa şi răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu pentruîntreaga creaţie.
Semnele sfârşitului lumii
Cu toate că Scriptura nu ne permite să prevedem cu siguranţă momentul în care se va
produce sfârşitul lumii, ea ne oferă totuşi câteva semne care indică cu aproximaţie apropierea
sfârşitului ei. Aceste semne sunt: 1. Predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14); 2.
Convertirea poporului iudeu la creştinism (Matei 24, 10 şi 12); 3. Căderea multora de la credinţă,
amăgiţi de prooroci mincinoşi (Matei 24, 4); 4. Înmulţirea războaielor şi a veştilor despre războaie
(Matei 24, 67); 5. Mari catastrofe în natură (Matei 24, 7 şi 29); 6. Venirea lui Enoh şi Ilie
(Apocalipsă 19, 1); 7. Apariţia lui Antihrist (II Tesaloniceni 2, 3-11; I Ioan 2, 18), care va săvârşi
împreună cu apostolii săi mincinoşi tot felul de semne ca să amăgească pe oameni. Acesta se va
substitui lui Hristos şi va prigoni cu furie pe aleşii Domnului (Matei 24, 5 şi 11); 8. Arătarea pe cer
a „semnului Fiului omului" (Matei 24, 30), adică a crucii. Aceste preziceri au însă un caracter
paradoxal, fiindcă în timp ce ele ne oferă semne cu privire la sfârşitul lumii, Sfânta Scriptură spunetotuşi că sfârşitul se va produce pe neaşteptate, aşa cum arată Sfântul Apostol Petru: „Iar ziua
Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi
pământul şi lucrurile de pe el vor arde cu totul.” (II Petru 3, 3-4, 10). Caracterul paradoxal al acestor
semne se explică prin înţelepciunea pedagogiei divine, care nu vrea să terorizeze lumea cu sfârşitul
ei apocaliptic. După cum omul nu ajunge să fie terorizat de sfârşitul vieţii sale, fiindcă nu-şi
cunoaşte vremea sfârşitului, tot astfel nici lumea nu va fi terorizată de sfârşitul ei inevitabil, de
vreme ce nimeni nu ştie precis când se va produce el. Urmând pilda fecioarelor nebune, unii vor continua să se căsătorească şi să-şi vadă de treburile lor, alţii însă, urmând pilda fecioarelor
înţelepte, vor păstra candela aprinsă, veghind, pentru că nimeni nu ştie ceasul în care va veni
Mirele. Sunt creştini care s-au încumetat să stabilească data Parusiei Domnului, fără să ţină seama
de caracterul ei supranatural şi imprevizibil. Sfârşitul lumii se va produce pe neaşteptate, fiindcă
169 Ibidem, p. 361.
146
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 147/158
Dumnezeu îi lasă pe oameni să lucreze în voie până în ultima clipă a existenţei lor, ca să aibă
răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
Sfinţii Părinţi văd sfârşitul lumii într-un plan intern al lui Dumnezeu privitor la Biserică şi lume. Pe
de o parte, Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog consideră că lumea îşi va găsi
sfârşitul când Trupul lui Hristos va fi completat cu mădularele care se vor naşte şi se vor adăuga Luiîn calitate de Cap al trupului Său, care este Biserica170. Pe de altă parte, Sfântul Grigore de Nyssa
spune că Dumnezeu priveşte în viziunea Sa omenirea ca un întreg şi sfârşitul ei nu se va produce
înainte de naşterea tuturor 171. S-ar părea că există o contradicţie între aceste două puncte de vedere,
însă contradicţia este numai aparentă, fiindcă ambele arată că numai astfel orice om va avea
posibilitatea să opteze, prin libertate şi credinţă, la calitatea de mădular al Trupului lui Hristos, care
este Biserica de sus. Nu toţi oamenii vor aparţine Trupului lui Hristos, dar toţi, până la ultimul
dintre ei, vor avea deschisă această posibilitate, căci Dumnezeu nu voieşte moartea nici unui
păcătos, oricare ar fi el, ci să se întoarcă şi să fie viu. Astfel, epuizarea istoriei nu va fi nici
accidentală şi nici silită de providenţa divină, ci se va datora unei misterioase convergenţe şi
întâlniri a istoriei cu providenţa divină, care nu exclude nici libertatea omenească, nici lucrarea
dumnezeiască172. Prin îmbinarea celor două cauzalităţi în explicarea sfârşitului istoriei se dă un
răspuns convenabil unei eventuale afirmaţii că istoria ar fi un eşec al operei lui Dumnezeu, însuşi
faptul că omenirea este destinată învierii, a cărei bază a fost pusă de Hristos, şi anume a învierii în
solidaritate, pe un plan de viaţă absolut şi fericit, arată că Dumnezeu a pregătit omenirea pentru
ceva mai înalt, şi istoria creaţiei este numai o etapă în care omenirea poate contribui la creşterea ei pentru această viaţă absolut fericită. Trebuie avut însă în vedere că istoria nu va ajunge la sfârşit
numai prin ea însăşi, ca şi cum lumea ar fi autonomă, ci prin voia lui Dumnezeu, Care a zidit şi
mântuit lumea din iubire, prin Logosul întrupat, şi Care, tot din iubire, o va ridica pe planul vieţii
îndumnezeite şi veşnic fericite173.
Chipul nou al lumii
Când vorbeşte despre chipul nou al lumii, Apocalipsa se referă mai întâi la „cer” şi apoi la„pământ”, fiindcă în concepţia bibilică „spiritul”, simbolizat de cer, nu vine după „materie”,
sugerată de pământ, ca în concepţiile panteiste, care ignoră faptul că lumea a fost creată de
Dumnezeu, ci materia provine din spirit, căci numai astfel materia are o bază spirituală care îi
170 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, col. 1280-1281.171 Sf. Grigorie de Nyssa, In illud, tunc ipse Filius subjecitur , PG 44, col. 1317-1318.172 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 384-385.173 Ibidem, p. 381.
147
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 148/158
permite să fie transfigurată şi îndumnezeită din interiorul ei, de Duhul Sfânt în Hristos174. Cu toate
acestea, chipul înnoit al lumii rămâne învăluit în cel mai adânc mister. Mântuitorul ne-a spus că
chipul actual al lumii va trece şi lumea va avea un chip nou, fiindcă oamenii nu vor mai mânca, nu
vor mai bea şi nu se vor mai însura. Dar cum se va produce trecerea de la chipul actual al lumii la
noul ei chip rămâne o taină. Lumea se va preface cu iuţeală de fulger şi din sânul pământuluitransfigurat vor ieşi trupurile morţilor pnevmatizate, iar trupurile celor care vor fi în viaţă la venirea
Domnului nu vor mai trece prin moarte, ci se vor preface în trupuri înviate (I Corinteni 15, 52). Iar
aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că într-o clipită se va petrece şi prefacerea lumii şi învierea
morţilor 175. Desfacerea chipului actual al lumii înseamnă, în acelaşi timp, şi apariţia ei într-o stare de
transparenţă spirituală provocată atât de cauze supranaturale, cât şi naturale. Ea poate fi exclusiv
efectul luminii şi al „focului spiritual al Trupului Domnului”, dar poate fi şi un foc material 176. Aşa
cum o unealtă învechită este topită în foc şi prefăcută în unealtă nouă de făurar, la fel şi creaţia
învechită şi întinată de păcatele noastre va fi topită în foc pentru a deveni strălucitoare şi cu totul
nouă177. Astfel, venirea lui Hristos şi prefacerea lumii înseamnă o ridicare a acesteia într-o stare
nouă, transfigurată de Duhul Care este în Hristos. Duhul nu va mai lucra în chip tăinuit în lume, ci
efectul lucrării Sale îl va scoate la vedere. Întreaga zidire devine astfel pnevmatică, incoruptibilă,
îndumnezeită, transparentă prin lumina şi slava care izvorăsc din fiinţa Sfintei Treimi, ca plinătate a
energiilor necreate. În starea ei de înviere, materia rămâne tot materie, dar materie deplin
transfigurată. Lumina trupului înviat al lui Hristos va umple lumea şi o va copleşi. Această
prefacere a creaţiei în Duh va conferi lumii o frumuseţe negrăită. Faţa luminoasă a lui Hristos valumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca mediu de
manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti, într-un personalism al
comuniunii desăvârşite. Chipul lumii noi va fi rezultatul evenimentului de supremă putere al
Cincizecimii universale, iar strălucirea de pe Tabor se va extinde asupra lumii întregi, ca Tabor
generalizat178. Lumea întreagă va deveni o uriaşă şi sublimă operă de artă179. Chipul lumii noi este
rezultatul materiei transfigurate plenar în Hristos, Logosul întrupat, prin lucrarea Duhului Sfânt
potrivit bunăvoinţei Tatălui.
174 Ibidem, p. 386.175 Ibidem, p. 387.176 Ibidem, p. 397.177 Ibidem, p. 402.178 Ibidem, p. 390.179 Ibidem, p. 396.
148
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 149/158
Trupul morţii şi trupul slavei
Misterul trupului înviat şi al universului restaurat este misterul materiei înduhovnicite în
Hristos. Materia nu este uniformitate amorfă, ci raţionalitate plasticizată, care poate fi transfigurată
de puterea Duhului. Energiile create poartă în ele capacitatea de a fi transfigurate de energiilenecreate ale Duhului Sfânt. Datorită acestui fapt, trupul omului este tot aşa de mult destinat
eternităţii în unicitatea lui, precum este şi sufletul sau persoana lui. Prin Duhul Sfânt se
transfigurează Trupul personal al Domnului pe Tabor, anticipând starea Lui de după înviere şi de la
A doua venire. Şi tot prin Duhul Sfânt, extins în trupurile înviate, acestea se vor asemăna cu chipul
lui Hristos, dar nu se vor confunda nici cu El şi nici între ele. Trupurile înviate rămân neschimbate
în fiinţa lor, însă vor fi înduhovnicite de lumina energiilor necreate180. Sfântul Apostol Pavel spune
că trupurile înviate nu vor mai fi naturale sau psihice, stricăcioase, muritoare, pământeşti şi
acoperite de necinste, ci trupuri pline de putere, duhovniceşti, nestricăcioase şi îmbrăcate în slavă (I
Corinteni 15, 42-52). Aceste trupuri nu vor rămâne exterioare unele faţă de altele şi nu vor avea
caracterul unor obiecte învârtoşate ca trupurile pământeşti supuse morţii, ci vor deveni penetrabile
şi penetrante. Noile cunoştinţe despre materie şi energie pot înlesni înţelegerea unor astfel de calităţi
ale lor. Prin caracterul lor duhovnicesc, nestricăcios şi slăvit, se arată faptul că trupurile înviate se
adaptează la condiţiile de viaţă ale împărăţiei lui Dumnezeu, în care oamenii nu vor mai bea, nu vor
mai mânca şi nu se vor mai însura.
Trebuie însă să ne ferim de afirmaţii care ne fac să cădem în două tendinţe contrarii. Unii, caOrigen, spun că prin „trup duhovnicesc” nu trebuie să înţelegem trupul ca atare, ci numai forma
trupului, nu şi substanţa lui. Metodiu de Olimp a arătat însă că „forma” nu poate fi despărţită de
„carne”, fiindcă în acest caz nu s-ar mai putea vorbi real de învierea trupului şi nici nu s-ar mai
putea spune că Hristos ar fi „primul născut din morţi”181. La extrema opusă se află cei care, printr-un
limbaj plin de ambiguitate, susţin, precum Vladmir Lossky, că substanţa trupului înviat este atât de
diluată, încât dispare forma ei. Ei consideră că „trupurile transfigurate constau numai din
manifestări luminoase, sonore sau calorice, care arată că trupurile nu se mai disting în mod egoist, cisunt capabile de o reciprocă penetraţie, ca „trup universal” al lui Hristos 182. Aceste afirmaţii lasă
impresia că insul, făcându-se purtătorul trupului universal, nu mai are experienţa propriului trup şi a
trupurilor celorlalţi ca trupuri distincte, ca şi cum realitatea specifică a fiecăruia ar fi diluată în
180 Ibidem, p. 415.181 Ibidem, p. 403. (Jacque Farges, în Les idées morales et religieuses de Méthode d'Olympe , Paris, Beauchesne, 1929, p.211, susţine că nu există un dezacord între Origen şi Metodiu de Olimp cât priveşte fondul acestei probleme).182 Ibidem, p. 406-407. (Vladimir Lossky, Voscresenii v ploti, Paris, 1931, p. 57).
149
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 150/158
trupul universal183. Chiar dacă se foloseşte expresia de „trup universal”, totuşi trebuie avut în vedere
că în cadrul acestui „trup universal” fiecare îşi distinge trupul personal de trupurile celorlalţi, ca
expresii ale eului personal, aflându-se însă în comuniune cu semenii. În comuniunea trupului
universal, trupurile personale vor avea comunicare şi iradiere între ele prin energii însă şi nu prin
substanţă. Fiecare persoană rămâne un „unicum” nu numai ca suflet, ci şi ca trup, în cea mai strânsăcomuniune184. Cu toate că nimeni nu se va mai însura în împărăţia lui Dumnezeu, totuşi distincţia
dintre bărbat şi femeie va continua să persiste chiar după învierea şi transfigurarea trupurilor înviate,
arătându-se astfel că omul are o identitate netransmisibilă. Fecioria este eliberată de sex, dar cu
păstrarea identităţii bărbăteşti şi femeieşti a omului. Mântuitorul se referă la încetarea
concupiscenţei şi a căsătoriei, nu la încetarea chipului bărbătesc şi femeiesc, precum ne arată însăşi
pilda Domnului şi a Maicii Sale185. Comuniunea dintre trupurile înviate şi înduhovnicite în
plinătatea „Trupului universal” al lui Hristos se întemeiază pe identitatea indelebilă a persoanei
umane, zidită după chipul lui Dumnezeu.
Trupurile înviate nu vor mai fi supuse stricăciunii, bătrâneţii sau morţii, ci se vor bucura de
o tinereţe veşnică, de o neînchipuită strălucire şi frumuseţe, corespunzătoare trupurilor înviate, în
virtutea comunicării şi solidarităţii între materia trupului nostru şi materia universului. Energia
materială se va dezlega din lanţurile ei de acum şi va fi potenţată negrăit de energia Spiritului
suprem. Materia va fi copleşită de legile Spiritului şi ale iubirii şi va fi ridicată pe planul unei ordini
superioare. Acum vedem că materia îmbătrâneşte în organisme. Atunci materia universului şi a
trupurilor înviate va fi o energie veşnic proaspătă, diafană, perfect transparentă şi de mare fineţe aunor stări de frumuseţe şi mişcări spirituale, fără a înceta să aibă capacitatea unor forme şi
consistenţa ei proprie. Universul prefăcut va avea o frumuseţe negrăită, de mare fineţe, izvorâtă din
transfigurarea materiei de către bogăţia infinită a vieţii spirituale şi de energiile divine186.
Creştinismul admite un materialism mistic şi cunoaşte o sfântă materie. Căci sfânt este Trupul
Domnului prin a Cărui primire se sfinţesc şi trupurile noastre. Senzualitatea violentă, săracă şi
grosolană a plăcerilor carnale va fi convertită în sensibilitate de trăire şi experienţă fină şi pură a
frumuseţii, proprii comuniunii veşnice a trupurilor înviate şi a întregii creaţii cu Sfânta Treime
187
.Materia trupului morţii va fi îndumnezeită şi prefăcută în materia trupului slăvit, în Hristos,
împreună cu materia universului, prin lucrarea Duhului şi voinţa Tatălui.
183 Ibidem, p. 408184 Ibidem, p. 410.185 Ibidem, p. 410.186 Ibidem, p. 422.187 Ibidem, p. 417.
150
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 151/158
Trupurile înviate spre osândă
În împărăţia lui Dumnezeu se vor afla trupurile drepţilor, care vor învia întru slavă, dar şi
trupurile păcătoşilor, care vor învia spre osânda veşnică. Învierea trupurilor celor păcătoşi se explică
prin faptul că Domnul, înviind din morţi cu natura lui omenească, n-a înviat numai cu natura Lui personală, ci cu natură general umană. Înviind El, învierea a devenit o „lege” comună tuturor
oamenilor, indiferent de condiţia lor morală188. În baza unităţii Ipostasului dumnezeiesc al lui
Hristos, „natura omenească a primit o demnitate pe care nu o are în sine; ea a devenit trupul propriu
al Domnului. După Învierea lui Hristos din morţi, fiecare om este purtătorul naturii veşnice, nu
pentru că el însuşi este prin sine trup al lui Hristos, ci pentru că fiecare om poartă aceeaşi natură pe
care Hristos a făcut-o să devină veşnică. În această lumină, păcătoşii vor învia şi ei nu pentru a
primi răsplată pentru viaţa lor plină de păcat, ci dimpotrivă, ei primesc răsplata păcatului pentru că
vor învia inevitabil din morţi. Ei aparţin în mod necesar veşniciei, fiindcă rămân beneficiarii naturii
veşnice, în virtutea învierii lui Hristos189. Trebuie precizat însă că legătura dintre natura trupului
personal al lui Hristos şi natura general umană se explică prin raţionalitatea creaţiei, care îşi are
izvorul în Hristos ca Logos Creator. Dacă se porneşte de la autonomia creaţiei, trupul personal al
Domnului pierde legătura cu natura general-umană şi cu natura întregii creaţiei în general şi nu se
mai poate explica învierea păcătoşilor.
Se poate spune că toţi vor învia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos, dar nu toţi
vor învia spre fericire, întrucât fericirea este o problemă dependentă de decizia personală a fiecăruiacu privire la comuniunea lui cu Hristos. Hristos nu are în Sine toate persoanele umane, ci toată
natura umană. Cei păcătoşi vor învia şi ei, dar vor rămâne departe de faţa Domnului. Natura lor
umană se va resimţi de puterea învierii lui Hristos, dar nu vor vedea nici faţa lui Hristos şi nici pe
cea a semenilor lor. Vor trăi într-o lume ireală, închişi în chinurile propriului lor egoism. Lumea lor
e lumea umbrelor, într-un fel reală, în alt fel ireală, cu dimensiuni mai mult halucinante decât reale.
Aşa cum păcătoşii nu vor vedea lumea luminată de lumină şi de supremă realitate a drepţilor,
socotind-o ireală şi uitând de cei ce se află în ea, tot astfel drepţii nu vor vedea lumea halucinantă şioarecum ireală a celor din ea şi nici pe cei din ea. Acesta va fi locul celor căzuţi din împărăţia lui
Dumnezeu, care este infinită şi necuprinsă190. Hristos are în Sine întreaga natură umană, în calitate
de Logos întrupat, dar nu are în Sine persoanele care au respins comuniunea cu El.
188 Ibidem, p. 417.189 Ibidem, p. 426.190 Ibidem, p. 427.
151
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 152/158
Trupurile păcătoşilor, ca şi cele ale drepţilor, vor dispune de o subţirime spirituală, dar faţă
de spiritualitatea luminoasă a drepţilor ei vor avea parte de o spiritualitate întunecată, ca expresie a
răutăţii şi a tristeţii din sufletele lor însingurate şi chinuite de demoni. Fiecare va avea o lume a sa,
„individuală”, lipsită de caracterul ei unitar, o lume care îl închide în propriul lui egoism, între cei
răi şi egoişti nu este aceeaşi unitate ca între cei care se iubesc, însă fiecare va simţi totuşi efluviilerăutăţii celorlalţi, ceea ce îi ţine alături, dar, în acelaşi timp, întorşi unul de la faţa altuia. Păcătoşii
vor învia şi ei în virtutea unităţii de natură cu Hristos, dar nu ca să se desfăteze de răutatea lor, ci ca
să contemple veşnic posibilitatea pe care au avut-o de a se mântui, dar pe care n-au folosit-o datorită
libertăţii lor. Prin libertatea lor au refuzat comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii191. Sfântul Chiril
al Alexandriei spune că „raţiunea învierii trece asupra tuturor pentru învierea Mântuitorului, care
ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi nimic pentru cei iubitori de păcat. Căci ei vor fi
duşi la iad, primind învierea numai pentru a fi pedepsiţi.”192 Chinurile veşnice ale păcătoşilor sunt
rezultatul învierii lui Hristos, ca lege generală a întregii naturii, dar şi al deciziei lor personale,
prin care au refuzat comuniunea cu Hristos, în virtutea libertăţii lor.
Judecata universală
Conform unor texte din Vechiul Testament (Daniel 7, 9-10) şi din Noul Testament (Matei
25, 31-46; Apocalipsă 20, 11), Hristos va face judecata şezând pe tron. După Apocalipsă însă,
această judecată provoacă sfârşitul lumii. Daniel vorbeşte de scaune, pe unul din ele stând Cel vechi
de zile. Cineva, „ca Fiul Omului” vine înaintea Celui vechi de zile şi primeşte stăpânirea de la El(Daniel 7, 9-14). Această judecată pune în evidenţă autoritatea supremă a Celui ce judecă stând pe
tron împărătesc, foarte înalt. Scaunul Lui nu este numai mare, ci este şi „alb”, căci e scaunul din
care se hotărăsc judecăţile nepătate de nici un interes, de nici o linguşire şi de nici o mituire. Fiecare
va fi judecat după rezultatul la care a ajuns în dezvoltarea sau desfigurarea umanităţii lui în cursul
vieţii. Acestea sunt cărţile ce se vor deschide (Daniel 7, 10; Apocalipsă 20, 12), cărţi care sunt înseşi
vieţile oamenilor. Autoritatea copleşitoare ce iradiază din faţa Judecătorului e aşa de mare, încât „de
faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul şi loc nu s-a aflat lor” (Apocalipsă 20, 11). Pământul şicerul nu se mai văd, fiind obturate de autoritatea ce iradiază de pe faţa Judecătorului, Care îi ţine pe
toţi concentraţi asupra Lui. Toţi văd numai această Persoană, căci simt că de ea atârnă existenţa lor
în veci. Iar cei răi nu mai văd nimic, nici măcar această faţă, fiindcă totul li se pare un gol abisal şi
întunecos care stă înaintea lor. O dată cu faţa lui Hristos se va întoarce de la cei răi şi creaţia
191 Ibidem, p. 428.192 Ibidem, p. 425.
152
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 153/158
întreagă, nemaifiind înaintea lor decât întunericul golului total, „întunericul de afară”, „prăpastia
imensă şi neînchipuită”. Astfel, judecata lui Hristos pare să fie atât rezultatul verdictului Său
personal, cât şi rezultatul veşnicei Lui priviri. Totul va fi copleşit de slava feţei lui Hristos, dar
aceasta va apărea celor ce nu L-au cunoscut, ca foc consumator, iar celor drepţi ca lumină iubitoare
a toate acoperitoare193
. Între aceste două imagini ale judecăţii nu există nici o contradicţie, fiindcă însăşi arătarea lui Hristos, la sfârşitul lumii, înseamnă o judecată care alege pe cei trimişi la
fericire de cei trimişi la chinurile veşnice.
Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Simeon Metafrastul vorbesc de scaune şi de îngeri care
înconjoară pe Hristos ca Judecător. Îngerii cunosc mai bine decât oamenii cele ascunse ale acestora
şi păstrează mai bine memoria lor, ca unii ce sunt ocrotitorii oamenilor. Cei drepţi nu vor fi judecaţi,
ci vor preţui împreună cu Dumnezeu pe cei ce au săvârşit binele şi vor osândi pe cei ce au înfăptuit
răul. La judecata universală vor participa şi Apostolii, fiindcă au lăsat totul şi au urmat lui Hristos,
dând dovadă de iubire supremă faţă de Hristos şi de oameni. Criteriul judecăţii universale va fi
practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care îşi are temelia în porunca dată de Hristos:
„Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii.”194. Cine iubeşte pe cei împovăraţi şi îndureraţi
iubeşte pe Domnul, Care S-a smerit ca şi cel din urmă om, pentru ca să trezească mila şi iubirea
noastră faţă de semenul aflat în nevoie. Prin Hristos primim puterea de a iubi pe aproapele nostru.
El nu ne-a dat numai o poruncă nouă, ci şi o iubire nouă, care se dovedeşte în întrebările Sale la
înfricoşătoarea judecată, referitoare la atitudinea noastră faţă de semeni195. Poate nu vedem acum în
semenul nostru pe Hristos, dar faptul acesta se va descoperi la Judecata din urmă, când se va faceevidentă umanitatea Lui plenară. Atunci vom vedea că neiubind un om, nu L-am lăsat pe Hristos să-
l iubească în noi. Hristos socoteşte ca referire la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate
oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre
sau copiilor noştri. „Toate câte le faceţi unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi le faceţi”, a spus
Domnul196. Criteriul fundamental al Judecăţii universale este iubirea faţă de semenii noştri
împovăraţi şi îndureraţi, pe care Hristos i-a identificat cu Sine Însuşi, aşa cum se va descoperi pe
deplin înaintea tuturor.La Judecata universală participă toţi oamenii, şi atunci se vor cunoaşte desăvârşit unii pe
alţii, căci se vor da pe faţă cele ascunse ale fiecăruia. Sfinţii Părinţi stăruie, în mod deosebit, asupra
descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor
193 Ibidem, p. 428.194 Ibidem, p. 431.195 Ibidem, p. 432.196 Ibidem, p. 435.
153
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 154/158
oamenilor şi a îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului cu privire la toţi,
înaintea tuturor. Fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune sau rele, dar şi urmările de
după moarte ale faptelor proprii, ca să dea socoteală pentru ele. Iar această cunoaştere a tuturor de
fiecare şi a fiecăruia de toţi înseamnă şi o participare a fiecăruia la judecata tuturor 197. Omul va fi
judecat şi după atitudinea lui faţă de creaţie, fiindcă omul a avut o responsabilitate şi pentrudesfăşurarea creaţiei în timp, nu numai faţă de contemporanii săi. Răspunderea omului faţă de
creaţie nu este numai utilitară şi pământească, pentru protejarea mediului natural, ci este spirituală şi
cerească, fiindcă va trebui să dăm seama înaintea Judecătorului suprem de grija pe care am avut-o
faţă de ea. Atât răspunderea faţă de semen, cât şi răspunderea faţă de creaţie fac parte din planul lui
Dumnezeu cu privire la lume. La Judecata universală planul divin va ieşi din ascunsul în care a fost
acoperit pentru a se dezvălui fiecărei priviri înţelegătoare şi va constitui însăşi judecata. Toţi cei
care au făcut binele se vor bucura din plin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de cei asupra
cărora s-a repercutat binele făcut de ei198. Iar cât priveşte pe cel păcătos, din toate părţile toţi îi vor
scoate la suprafaţa conştiinţei toate relele pe care le-a făcut, şi se va scufunda în întunericul cel din
afară, care este iadul. Judecata din urmă, văzută în marea lumină a raţiunii şi a credinţei, este tot una
cu planul înţelepciunii divine, care se revelează deodată înaintea adunării universale a tuturor
fiinţelor create199. Raportul omului cu Dumnezeu, raportul oamenilor între ei şi raportul omului cu
creaţia sunt criterii ale judecăţii universale a lui Hristos, care pune în evidenţă, potrivit planului
divin, măreţia lui Dumnezeu şi măreţia omului.
Viaţa de veci
Suprema apropiere a lui Dumnezeu de oameni, deci suprema revelare a lui Dumnezeu în
Iisus Hristos, ca şi suprema slavă a omenităţii lui Hristos şi a tuturor drepţilor se arată în starea la
care suntem ridicaţi prin judecată. În tot cursul existenţei sale pământeşti, omul, creat după chipul
lui Dumnezeu, năzuieşte să se înalţe, prin viaţa în Hristos şi prin urmarea lui Hristos, către
asemănarea cu Dumnezeu. Dar este o mare deosebire între elanul de aici spre plinătatea divină şi
elanul din viaţa viitoare. Aici elanul este împiedicat de necesităţi trupeşti şi de neputinţa minţii de acunoaşte direct realităţile cereşti. „Ziua a opta” va reda omului toată libertatea acestui elan şi chiar
această libertate deplină va fi o experiere descoperită a lui Dumnezeu ca Izvor al libertăţii. Ziua
acesta „va aboli toate determinările şi limitările temporale şi va împiedica energia vitală să se
risipească în naştere şi moarte, pentru că ziua aceea înseamnă viaţa veşnică etern prezentă.197 Ibidem, p. 436.198 Ibidem, p. 437, 440.199 Ibidem, p. 437.
154
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 155/158
Libertatea după sfârşitul timpului este revenirea la libertatea chipului dumnezeiesc din om, care se
va realiza atunci neîngustată de urmările păcatului”. Ea se va caracteriza prin „absenţa sexualităţii,
prin imortalitate, prin incoruptibilitate şi prin libertatea înţelegerii”200. Viaţa de veci îi va conferi
omului adevărata libertate de făptură zidită după chipul lui Dumnezeu.
După Sfântul Grigore de Nyssa eliberarea omului de limitările lui temporale are trei aspecte.Primul dintre ele are în vedere înlăturarea diviziunii dintre trup şi suflet. Sufletul purificat străbate
trupul devenit uşor şi liber, nesupus trebuinţelor şi afectelor. Această intimitate a sufletului cu trupul
constă într-o sublimare a pasiunilor din corp, care-şi găseşte astfel semnificaţia lui originară, de
instrument transparent al sufletului. Viaţa drepţilor nu va mai fi sfâşiată de dualism, căci sufletul se
va uni cu trupul într-o armonie superioară. Interiorul ascuns devine acelaşi cu exteriorul văzut, şi
exteriorul văzut cu interiorul ascuns. Drepţii vor străluci ca soarele în Împărăţia lui Dumnezeu prin
puterea harului deificator. În această transparenţă se va cunoaşte omul pe sine şi se va arăta altora
aşa cum este în realitate. Iluzionarea şi ipocrizia vor dispărea201. Al doilea aspect al eliberării constă
în unificarea trecutului cu viitorul şi a amintirii cu speranţa. Conştiinţa temporală era mereu sfâşiată
de lupta dintre dorinţă şi regret, pe când în veşnicie conştiinţa lasă în urmă dorinţa, pentru că posedă
tot ce a sperat. Ocupată deplin de bucuria binelui obţinut, ea exclude amintirea din mintea ei 202.
Această unificare a dinamismului eului într-un etern prezent, în care se identifică amintirea şi
speranţa, este eterna prezenţă a lui Dumnezeu, Care posedă ceea ce voieşte şi voieşte ceea ce
posedă203. În fine, prin această dublă unificare cunoştinţa şi iubirea devin una. A simţi şi a cunoaşte
pe Dumnezeu va fi unul şi acelaşi lucru. Legătura dintre raţiune şi cuvânt o cunoaştem de la filosofiigreci şi de la Părinţii răsăriteni, pentru care „logos” înseamnă atât raţiune, cât şi cuvânt. Cuvântul
este expresia raţiunii şi prin rostul lui de întreţinere a comuniunii şi iubirii este expresia relaţiei
dintre eu şi tu. Raţiunea dobândeşte astfel un nou înţeles, fiindcă nu este numai organul căutător de
sensuri, ci şi căutător de iubire şi comuniune, care reprezintă sensul adevărat al existenţei umane.
Creatura raţională caută înţelesuri pentru a le comunica, iar în comunicare îşi află existenţa
supremul ei înţeles204. Ziua a opta va fi ziua luminii neînserate, pentru că va fi ziua luminii
înţelesurilor nesfârşite, dar va fi şi locul întunericului veşnic, al lipsei de orice înţeles, generată delipsă de comuniune205. Viaţa veşnică a omului constă în existenţa unui trup sublimat de pasiuni, în
200 Ibidem, p. 444.201 Ibidem, p. 444-445.202 Ibidem, p. 445.203 Ibidem, p. 446.204 Ibidem, p. 455.205 Ibidem, p. 452.
155
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 156/158
existenţa veşnicului prezent, care unifică trecutul cu viitorul, şi în cuvântul care împleteşte
cunoştinţa cu iubirea spre o viaţă de comuniune eternă cu Dumnezeu.
Atât drepţii, cât şi păcătoşii vor avea parte de viaţa de veci, dar în mod diferit. Cei ce se
găsesc în iad vor da dovadă de o nebunie lucidă totală, ca unii ce vor fi deplini orbi şi surzi faţă de
ceilalţi, sau cu o privire şi cu o auzire perversă. Este o lume lipsită de putinţa reală a comunicării, plângând şi scrâşnind din dinţi pentru neputinţa necomunicării. Fiecare simte răutatea celorlalţi faţă
de el şi comunică celorlalţi propria lui răutate, fiindcă toţi văd faţa Satanei mărită halucinant. Chinul
în care se află este un adevărat „vierme neadormit”. Dimpotrivă, cei din rai sunt adunaţi în
Cuvântul, prin Care şi după chipul Căruia au fost făcuţi, devenind desăvârşiţi asemenea Lui
(Efeseni 1, 10). Cuvântul sau Logosul este raţiunea tuturor raţiunilor sau Sensul în Care se văd
luminate sensurile tuturor, dar şi Unul din unitatea Treimii ca Dumnezeire, a Cărei viaţă este iubirea
fără sfârşit. Cei ridicaţi în El poară pecetea Lui în forma cea mai luminoasă şi nu se satură de
contemplarea sensurilor fără de sfârşit în El şi să participe prin El la comuniunea de viaţă veşnică a
Sfintei Treimi. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „în viaţa veşnică pe cei drepţi îi va desfăta
Dumnezeu, iar pe cei păcătoşi îi va întrista vederea focului. Drepţii vor fi în cămara de nuntă,
păcătoşii în haosul infinit. Drepţii cu îngerii, păcătoşii cu demonii. Drepţii mângâiaţi de
Mângâietorul, păcătoşii chinuiţi de diavoli. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau
pururea în faţa diavolului. Drepţii sunt iniţiaţi de îngeri, păcătoşii de demoni. Drepţii în cer,
păcătoşii în abis”206. Starea păcătoşilor va rămâne definitivă pentru toată eternitatea, fiindcă nu
Dumnezeu îi menţine pe cei păcătoşi în iad, ci ei înşişi se menţin acolo datorită neputinţei lor interioare de iubire şi comuniune207. Orice idee de apocatastază subminează ordinea morală a lumii
de aici şi a lumii de dincolo. Viaţa veşnică înseamnă nefericirea celor ce au rămas prizonierii
propriului lor individualism şi viaţa fericită a celor ce vor trăi în comuniune cu Dumnezeu în
Treime.
Se spune uneori că în timp ce creştinismul apusean porneşte de la realitatea lumii
secularizate, cu grandoarea şi mizeria ei, creştinismul răsăritean porneşte de la realitatea lumii
eshatologice, aşa cum ne-a fost ea descoperită personal de Hristos în toată măreţia ei sublimă. Selasă astfel impresia că în timp ce creştinismul apusean ar avea sensul realităţilor prezente,
creştinismul răsăritean l-ar avea pe cel al realităţilor viitoare în Hristos. Acest mod de a vedea
lucrurile porneşte de la autonomia creaţiei în raport cu Dumnezeu şi consideră că eshatologia
priveşte numai sfârşitul veacurilor fără o legătură cu lumea actuală. Dacă se porneşte de la prezenţa206 Sf. Chiril al Alexandriei, Omilia 14. Despre ieşirea sufletului şi despre a doua venire a Domnului, PG 77, col. 1689-1681(458).207 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948, p. 70.
156
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 157/158
lui Dumnezeu în creaţie şi de la raţionalitatea creaţiei în Logosul etern, atunci eshatologia nu
aparţine doar vremurilor din urmă, ci se reflectă şi în viaţa actuală a creştinilor, prin Hristos. Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că: „Dumnezeu a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe
unele pentru lucrarea prin care S-a făcut om pe Sine, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe
om dumnezeu. Să împărţim deci şi noi cu gândul veacurile şi să rânduim pe unele pentru tainaîntrupării, iar pe altele pentru harul îndumnezeirii omului. Făcând aşa, vom afla că cele dintâi au
ajuns la sfârşitul lor, iar celelalte încă n-au ajuns. Sau şi mai bine zis, dacă Domnul nostru Iisus
Hristos este începutul, Mijlocul şi Sfârşitul veacurilor trecute, prezente şi viitoare, pe drept cuvânt
putem zice că sfârşitul veacurilor destinate îndumnezeirii celor vrednici a ajuns la noi în
virtualitatea credinţei, căci actual se face arătat după har în viitor”208.
Ioannis Zizioulas arată că Sfântul Maxim reuşeşte pentru prima dată în istoria teologiei şi
gândirii umane un adevărat miracol, şi anume să unească începutul şi sfârşitul fiinţei create, fără să
se închidă, ci rămânând deschis eshatonului. Zizioulas precizează în acest sens: „Este poate pentru
prima dată în istoria filosofiei în ansamblul ei când a putut fi exprimat un asemenea lucru, fiindcă
nu există un alt caz, după câte ştiu, în care limbajul filosofic să fi reuşit să unească începutul şi
208 Theillard de Chardin caută şi el să integreze răscumpărarea înfăptuită de Hristos în procesul evolutiv al creaţiei,fiindcă răscumpărarea contribuie la "mişcarea înainte" a lumii către Punctul Omega. Iată ce spune el: „Făpturagânditoare trebuie să construiască pământul prin promovarea unei ordini, care nu este prezentă chiar de la început, ca săsporească armonia creaţiei şi să înlăture, parţial, lipsurile provocate de mersul înainte al creaţiei, adică acele aspectealeatorii şi cauzale care sunt, în parte, unul dintre izvoarele durerii şi ale suferinţei din natură. Aceasta se putea realiza,
dacă legătura continuă şi constantă cu Creatorul ar fi fost păstrată, chiar de la începutul aventurii umane. Dar ea nu s-aîmplinit şi legătura a fost respinsă, nu atât din cauza unicului episod de care se aminteşte în Biblie, ci mai ales datorităîntregului drum parcurs de umanitate, care a refuzat legătura pe timp îndelungat. (Lodovico Galleni, Il mesagio diTheillard de Chardin, "Concilium" 1/2000, p. 145).
În această perspectivă, rolul lui Iisus Hristos este cel de a fi remediul prin excelenţă la suferinţa provocată deevoluţia cosmică. "Aspectele dramatice ale mecanismelor evolutive nu numai că n-au fost înlăturate sau înlocuite,dimpotrivă, ele au fost accentuate, astfel că teribila forţă a răului a pătruns în univers, fiind caza durerii şi a morţii, pecare fiinţa gânditoare o provoacă altei rapturi gânditoare şi libere, dar şi naturii, prin distrugerea ei. Este punctul maximal negării unirii, iar folosirea distorsionată a libertăţii îşi atinge apogeul atunci când făptura se foloseşte de libertatea ei
pentru a încerca să-L distrugă pe însuşi Creatorul ei. Acest este momentul în care la drumul în afara legăturii parcurs deom se adaugă calea mântuirii şi a răscumpărării care provine din Cruce. Perspectiva eshatologică, legată de "construirea
pământului", dobândeşte o nouă dimensiune, care deschide calea sintezei dintre ştiinţă şi teologie, sau cel puţin dintre perspectiva biblică şi viziunea universului evolutiv” ( Ibidem, p. 146).
Intenţiile lui Theillard de Chardin sunt vrednice de toată stima, pentru că urmăresc să integreze răscumpărareaîn mersul înainte al creaţiei către Punctul Omega şi să pună bazele sintezei dintre ştiinţă şi teologie. Dar mersul acestaînainte al lumii are caracter autonom, pentru că vede pe Hristos în perspectiva Punctului Omega, dar nu-L vede în
perspectiva punctului Alfa, în calitatea Sa de Logos creator ( Ibidem, p. 145). Datorită acestui fapt, Punctul Omega sauvenirea lui Hristos apare ca un punct culminant care se înscrie în contextul imanent al istoriei, fără să depăşească istoria
pe un plan superior. Eshatologia evoluţionistă nu poate depăşi cadrul pur natural al istoriei. Aşa cum s-a arătat mai sus,sensul istoriei nu se poate descoperi în cadrul istoriei şi nici nu se poate emite o judecată asupra ei, fiindcă ar însemna săse pretindă, în mod contradictoriu, că istoria ar ajunge la sfârşitul ei fără să înceteze de a continua. Revelaţia divinăvorbeşte despre un cer şi un pământ nou care vor apărea la sfârşitul veacurilor, pentru a sublinia că sfârşitul istoriei nuse găseşte în istorie, ci pe planul superior al noii creaţii transfigurate în Hristos, la Parusia Sa, în puterea Duhului.Raţionalitatea creaţiei, care îşi are sorgintea în Hristos ca Logos Creator şi Mântuitor, constituie fundamentul spiritual
prin care Tatăl, în Fiul, prin Duhul Sfânt, ridică creaţia pe planul superior al lumii transfigurate şi îndumnezeite.
157
5/13/2018 Pr. Prof. Valer Bel, Dogmatica III - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/pr-prof-valer-bel-dogmatica-iii 158/158
sfârşitul fiinţei fără a se închide într-un cerc vicios. Ceea ce a reuşit Sfântul Maxim nu este nimic
altceva decât miracolul de a face compatibile cercul şi linia dreaptă. Maniera în care a reuşit, anume
fericita relaţie dintre ontologie şi dragoste şi elaborarea unei ontologii a iubirii în noţiunea de
„ekstasis” poate avea o imensă valoare atât în teologia, cât şi în filosofia contemporană”.209 Într-
adevăr, Sfântul Maxim a reuşit să unească începutul şi sfârşitul creaţiei, să facă compatibile cerculşi linia dreapta, dar n-a făcut aceasta în mod abstract şi speculativ, ci numai în Hristos ca Logos
Creator şi Mântuitor, în virtutea ordinei raţionale universale şi armonioase a întregii creaţii care îşi
are centrul ei de gravitaţie în El Însuşi. Căci numai datorită lui Hristos „sfârşitul veacurilor a ajuns
la noi”. Dacă teologia răsăriteană a reuşit să elaboreze sinteza dintre dimensiunea ontologică a
filosofiei greceşti (cercul) şi cea istorică, proprie mentalităţii iudaice (linia), aceasta se datorează
Sfântului Maxim, care a pus accentul pe Persoana lui Iisus Hristos, arătând că Acesta este începutul,
mijlocul şi sfârşitul veacurilor.
Cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul arată că şi creştinismul răsăritean porneşte de la
realitatea lumii actuale, dar nu de la o realitate autonomă, ci de la o lume în care începutul creaţiei
se uneşte cu sfârşitul ei în Hristos ca Logos Creator şi Mântuitor, adică de la o lume în care se
reflectă virtual sfârşitul veacurilor, ca să tindă către desăvârşirea ei viitoare, prin harul lui Hristos. Ia
naştere astfel un proces cosmic în Hristos, Logosul Creator şi Mântuitor, care începe în lumea de
aici şi sfârşeşte dincolo, la apusul vremii, pentru că făptura însăşi tinde să fie eliberată de
stricăciune, pentru a ajunge la slava fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 20). Pe parcursul acestui
proces, lumea va fi confruntată cu diferite ideologii seculare, panteiste sau deiste, colectiviste sauindividualiste, iar rolul misiunii profetice a Bisericii este acela de a fi lumină a lumii, pentru a
progresa cu creaţia către comuniunea finală cu Sfânta Treime, în împărăţia lui Dumnezeu. De aceea,
liturghia începe cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăţia, a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt!”.
Biserica nu trăieşte cu nostalgia trecutului, ci cu nădejdea viitorului eshatologic, care este virtual
prezent în viaţa Bisericii şi a creaţiei, prin Hristos, Logosul întrupat, Pantocratorul.
209 Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclesială , Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 68.