PELERIN LA SANTIAGO Lourdes-Santiago de Compostela...însumi, cu semenii şi cu Dumnezeu. Am nevoie...
Transcript of PELERIN LA SANTIAGO Lourdes-Santiago de Compostela...însumi, cu semenii şi cu Dumnezeu. Am nevoie...
1
EMIL DUMEA
PELERIN LA SANTIAGO
(Lourdes-Santiago de Compostela)
IAŞI 2016
2
3
Prezentare
Este al cincilea an când în vacanțele de vară îmi încarc
bateriile sufletului pe drumuri în care reîntâlnirea cu mine însumi, cu
natura și mai ales cu oamenii reprezintă un privilegiu pentru care nu
știu cum să mulțumesc Cerului.
Cu rucsacul pe spate, mergând doar pe jos, zilele mele
petrecute ca pelerin sunt cele mai frumoase din tot timpul anului.
Deși, nu aș putea spune că sunt și cele mai ușoare; dimpotrivă.
Anul acesta, 2015, pe 24 iulie, dimineața, exact la ora opt, am
plecat în pelerinaj din fața grotei aparițiilor Sfintei Fecioare Maria la
Lourdes (Franța), iar după 32 de zile de mers am ajuns la catedrala
Sfântul Iacob Apostolul din Santiago de Compostela (Spania),
parcurgând un drum de aproximativ 1000 km.
Frânturi din multele trăiri ale mele pe acest drum se pot citi în
paginile care urmează. Am scris aceste rânduri doar cu speranța că ar
putea fi folositoare cuiva. Adevărata bogăție a trăirilor pe drumul de
pelerinaj al Sfântului Iacob de Compostela o poate ști doar cel care
pleacă și parcurge acest drum ca pelerin.
Ultreia y suseia! Mai departe și mai sus!
4
Arudy, vineri, 24 iulie 2015, ora 21
Abia în seara aceasta am timp şi pentru scris. Plecarea de
acasă, călătoria, cu tot amalgamul de trăiri nu mi-au permis liniştea
unei confesiuni. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, scrisul e o
confesiune. Te deschizi în faţa propriului Eu. Cu sinceritate cauţi în
urma paşilor tăi, a vorbelor tale, cauza emoţiilor, a faptelor, bune sau
rele.
Sunt în parohia Sf. Mihai din Arudy, singura parohie care are
în subordine alte 10 parohii şi ţine toate registrele parohiale. Volumul
mare de lucru l-a făcut pe preotul paroh Pierre să-şi ia un ajutor,
preotul Sebastian din Senegal. Nu e prima dată când înnoptez aici.
Locurile prin care am trecut mă fac să revin cu plăcerea reîntâlnirii
unor vechi prieteni.
Pelerinajul meu a început la ora 8 dimineața în fața grotei
aparițiilor Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, iar de aici până la
Arudy, am mers în compania unui tânăr, Tibo. Student, viitor pilot de
aviaţie, în vacanţă caută să trăiască altfel. Mă bucură să văd interesul
tinerilor pentru viaţa spirituală. Mă bucură să simt că există o
continuitate. Nu ştiu câţi dintre voi vă doriţi să mergeţi într-un
pelerinaj. E o experienţă unică. Şi aici există regului ca în orice
formă de călătorie sau mai modern spus, de turism. În Lourdes există
un centru de primire a pelerinilor pe rue de Pau – Sf. Iacob de
Compostela. Acolo am spus despre intenţia mea de a merge spre
Saint Jean Pied de Port iar dacă există cineva doritor de a mă însoţi,
m-aş bucura să ne întâlnim dimineaţă la ora 8 în faţa grotei şi să
plecăm împreună. Tibo a fost cel care s-a încumetat să răspundă
provocării.
5
Dar să revin la momentul plecării din ţară.
Nu este prima dată când plec în pelerinaj si cu voia Domnului
nu va fi nici ultima dată. De data aceasta am plecat cu un sentiment
de tristeţe. Tristeţe nejustificată de motive logice dar ceva din mine
simţea singurătatea ca pe ceva dureros. Singurătatea, solitudinea,
sunt apanajele omului spiritual şi nu numai. De ce să fiu trist? Pentru
că cei din jurul meu nu-mi acordă o mai mare atenţie? Sau pentru că
atenţia lor nu este cea pe care mi-o doresc? Probabil că mi-aş fi dorit
să discut cu colegii din seminar despre proiectul acesta şi poate că
mi-aş fi dorit să plec cu cineva la drum. Dar... . Oricum, pelerinajul
nu este pentru oricine. Şi nu mă refer doar la condiţia fizică, mentală
sau materială. E altceva. Este o dorinţă intensă aproape ca un viciu.
Ştii că pleci la un drum lung, ştii care e traseul, ştii că vei avea
însoţitori pe anumite porţiuni de drum, mai cunoşti diverse locaţii în
care ai mai fost în anii precedenţi, dar sunt multe, enorm de multe
necunoscute. Şi acestea te atrag. Te atrag şi te înspăimântă în acelaşi
timp. Şi asta e una din frumuseţile pelerinajului. Pregătirea teoretică,
cu toate datele pe hârtie înainte de plecare, cu fixarea anumitor
puncte de pe traseu care trebuie respectate, iar restul lăsat în voia
sorţii. Îţi cunoşti limitele fizice, ştii care e drumul pe care trebuie să-l
parcurgi pe jos, dar fiecare zi va fi o aventură. În fiecare din noi a
rămas un sâmbure de migrator. Alegerea scopului migraţiei şi
modului în care o vom face ne diferenţiază.
Mi-am ales pelerinajul pentru reînnoirea spiritului, a minţii
mele. E un exerciţiu de care am nevoie pentru a nu mă lăsa din nou
antrenat în cotidianul şi rutina vieţii, pentru a nu recădea într-un fel
de platitudine interioară, spirituală, mintală, relaţională; pentru a nu
mă robotiza, pentru a mă reîntoarce la ceea ce sunt eu, pentru a fi mai
6
mult om, pentru a-mi reîmprospăta relaţia mea sinceră cu mine
însumi, cu semenii şi cu Dumnezeu. Am nevoie de acest timp
privilegiat, chiar dacă recunosc că nu-i uşor, dar am nevoie pentru a
redeveni mai mult ceea ce cred că trebuie să fiu. Am această
convingere interioară şi chiar dacă este dificil, am decis să plec. Am
decis să plec şi pentru că fiecare zi de pe camino înseamnă o
experienţă cu noi oameni, aflare de noi realităţi cu care oamenii sunt
confruntaţi. Este o îmbogăţire. Frânturi din viaţa nenumăratelor
persoane cu care mă întâlnesc pătrund în viaţa mea. Cunoaşterea
oamenilor capătă o altă dimensiune. E un alt fel de cunoaştere decât
cea oferită de anturajul cotidian. Frumuseţea locurilor pe care le
parcurg pătrunde în mintea şi în sufletul meu. Sunt deschis pentru a
primi tot ceea ce-mi oferă această călătorie. Acestea ar fi în sinteză
motivele care m-au determinat să plec, în pofida acelei dureri şi
solitudini interioare, atât de apăsătoare.
Plecarea în vacanţă ne ascute simţurile. Când avem un drum
“de interes”, mintea este preocupată de ceea ce vom face la finalul
drumului. Călătoria este un mijloc, nu un scop. Când mergi în
pelerinaj, călătoria este însăşi scopul acţiunilor noastre. Vrând,
nevrând îi dăm o mare atenţie.
Sunt în trenul care mă duce la Bucureşti. De câte ori am
călătorit cu el? De nenumărate ori. Privesc pe geam, privesc la cei
din jur, văd ceea ce altădată nu vedeam. Mda, grupul de tineri care a
urcat din Bârlad mă atrage să intru în vorbă. Aşa îmi vine mie
câteodată să aud spus cu voce tare ceea ce se ştie în mod tacit.
Călătoria cu “naşul” are o motivaţie strict economică. De aceea cei
care vor să facă o economie la bugetul personal şi au destulă
îndrazneală, vor alege trenul. Cu microbuzul sau autocarul nu prea se
7
poate. Sunt curios cum va reacţiona “naşul“. Cum să reacţioneze? Ca
un „naş‟ veritabil. I-a apostrofat hotarât pe tineri, şi-a luat dreptul în
mod discret, iar tinerii au călătorit până la Bucureşti liniştiţi. Eu, ca
un cetăţean obişnuit, am avut la ce să mă gândesc în ritmul roţilor de
fier. De cele mai multe ori decăderea vine din cauze interne. Nu e
nevoie să ne saboteze ruşii sau americanii economia naţională. Ne-o
sabotăm singuri în câştigul economiei individuale, în cazul de faţă şi
„naşul‟, şi călătorii clandestini au ieşit în câstig.
Încă nu suntem obişnuiţi că trebuie să plătim pentru serviciile
primite. Iar plata să fie făcută în mod corect celor care ne oferă
serviciile. Din păcate am predicat în pustiu. Degeaba le-am spus
despre corectitudine şi legalitate, degeaba am aşteptat o altfel de
reacţie din partea celui care ar fi trebuit să reprezinte firma de
transport şi degeaba am aşteptat o reacţie din partea celorlalţi
călători. Spiritul civic nu există sau se confundă cu trădarea aşa că e
mai bine să-l evităm.
Am ajuns în Bucureşti. Trag aer în piept pregătindu-mă de o
nouă confruntare. De ani de zile cunosc ritualul debarcării mele în
Gara de Nord şi ciocnirea cu clanul taximetriştilor. Am spus clan
pentru că aşa îi percep eu. Au regulile lor, înţelegerile lor şi zonele
lor de control. Coborând din trenul de Iaşi deja am un atuu în minus
în această confruntare. Sunt imun însă la abuzurile lor verbale şi la
şmecheriile prin care îşi supraevaluează serviciile. Primii taximetrişti
nu aveau aparatul de taxat funcţionabil. Iar un drum până la Băneasa
era estimat la 50 de lei. Scurt, fără comentarii. Am timp să fac un
studiu de piaţă, pe nervii mei bineînţeles, şi remarc că în zona
respectivă acesta era tariful. Deşi ştiu că vorbesc singur, îmi fac
datoria şi le atrag atenţia ca procedează ilegal. Am norocul că sunt
8
prea ocupaţi să vâneze alţi clienţi aşa că nu mă bagă în seamă. Nu de
alta, dar nu se ştie ce fel de atenţie ar fi primit observaţiile mele. Plec
în altă zonă a Garii de Nord şi mă bazez pe instinct când abordez
următorul taximetrist. Instinctul nu mă înşeală. A patra oară a fost cu
noroc. Am călătorit cu un taxi al cărui aparat de taxat funcţiona,
plătind exact suma indicată de aparat, adică 12 lei, nu 50 de lei, cât
cereau șacalii din gară. Mai sunt şi oameni care se mulţumesc cu
câştigul cinstit. Oare de ce? Poate că firma de taximetrie la care
lucrează îl plăteşte mai bine sau poate că ceilalţi taximetrişti au mai
mare nevoie de bani. Încerc să găsesc o explicaţie a lăcomiei
oamenilor. Cine ştie ce motive îi împing la ilegalităţi. Sau poate că
delăsarea autorităţilor îi determină pe mulţi să devină hoţi. Prima
ilegalitate în general este justificată. Dacă vezi că nu se întâmplă
nimic rău, urmează a doua, a treia, în cele din urmă ilegalitatea
devenind ceva normal. Problema este că avem de suferit noi, cei care
suntem furaţi, şi implicit imaginea noastră ca naţiune.
Am ajuns la Băneasa, obosit, marcat de experienţele ultimei
zile. Am dormit la parohia Sf. Petru şi Paul unde paroh este acum
preotul Pavel Butnaru.
Dimineaţa am reluat experienţa călătoriei cu taxiul. Maşina
avea aparat de taxat funcţionabil, a taxat corect până la aeroport,
problema a fost omul. Taximetristul voia şi plata retur. Lui cine îi
plăteşte drumul până în Bucureşti? Hm! Un alt client, bineînţeles.
Dar nu eu. Doar nu se aştepta să fac o plimbare la aeroport şi să mă
întorc. Cred că am început călatoria cu stângul. Voi avea grijă să nu
mă afecteze prea mult aceste incidente. Sunt convins că mulţi din noi
am trecut şi trecem zilnic prin experienţe care denotă lipsa interesului
9
din partea autorităţilor pentru respectarea legislaţiei daca nu au şi
reprezentanţii lor ceva de câştigat.
Zborul spre Paris m-a liniştit. De la Paris am schimbat
aeroportul Charles de Gaulle la Orly. Am ajuns la limită de timp şi
am plecat spre Toulouse. Totul a fost în grabă de parcă eram
condiţionat de respectarea unor ore. Sunt în vacanţă. De ce mă
grăbesc? Din Toulouse am luat trenul spre Lourdes. Ajungând în
gara de aici, m-a prins un fel de nostalgie pentru celelalte pelerinaje
pe care le-am făcut în anii 2000 şi 2012. Ultima dată am ajuns pe jos
de la Genova urmându-mi drumul spre Spania. Cum este normal în
astfel de călătorii, m-am dus la centrul de primire al pelerinilor.
Centrul funcţiona în casa lui Jean Luc, lângă un spital. O casă
frumoasă, el un om extrem de amabil, care mi-a oferit toate
informaţiile posibile. Mi-a dat paşaportul pelerinului pe care a pus
prima ştampilă cu plecarea mea din Lourdes. Şi pelerinajul a devenit
o instituţie cu acte în regulă. Mi-a oferit o medalie cu Fecioara Maria
miraculoasă, care are sanctuarul principal pe rue de Bac din Paris,
sanctuar în care fusesem nu cu mult timp în urmă. M-a rugat să iau
medalia cu mine iar când voi termina pelerinajul să o dau unui copil
sau tânăr, explicându-i istoria acestei medalii, iar el la rândul lui să o
poarte şi să o dea mai departe. M-a impresionat gestul lui şi pasiunea
pe care a pus-o în tot ceea ce mi-a explicat. Primii pelerini întâlniţi
acolo erau din ţări diferite, un german, o americancă, o tânără
voluntară care-l ajuta pe Jean Luc şi tânărul francez Tibo, care m-a
însoţit a doua zi. După ce am primit toate informaţiile şi au fost
completate datele în paşaport, am plecat la Sanctuar unde mă aştepta
pr. Mihai Percă. Punctualitatea a lăsat de dorit din partea mea dar
preotul Mihai a înţeles care sunt motivele întârzierii mele. Dat fiind
10
că nu cinez seara am mers împreună la procesiunea cu bolnavii din
faţa bazilicii de la ora 21.
Stând în faţa bazilicii, preotul Mihai îmi explica şi
mozaicurile pe care preotul Ivan Rupnik le-a pus pe frontispiciul
bazilicii. Acestea redau misterele rozariului de lumină. După mine,
care nu sunt un artist, acestea nu se armonizează ca stil cu ansamblul
arhitectonic al bazilicii. Mi se pare că mozaicurile acestea se află
într-un loc nepotrivit lor. Cu siguranţă că cei care au decis ştiu mai
bine.
Erau foarte mulţi pelerini cu lumânări aprinse și toți se rugau
misterele rozariului de lumină. M-a emoţionat ca şi altădată evlavia
acestor oameni. Atâţia bolnavi, atâţia voluntari, atâtea servicii pentru
a invoca ajutorul divin. Multă suferinţă fizică, multă durere în trupul
sau în sufletul unora dintre pelerini. Oameni pe care societatea sau
ştiinţa nu-i mai poate ajuta să-şi rezolve problemele. Oameni care au
o ultimă speranţă în spiritualitate. Cântecele cântate cu atâta
devoţiune sensibilizează mai mult pe participanţi. Procesiunea de la
grota apariţiilor, peste care se ridică bazilica actuală. Toată această
atmosferă pe care o simţi aici, toate m-au emoţionat profund şi m-am
rugat Fecioarei Maria să mă ajute să am un pelerinaj bun. Cât mai
bun. Aceasta am cerut-o din tot sufletul pentru mine.
O altă intenţie pe care am avut-o: I-am prezentat lui
Dumnezeu prin Fecioara Maria pe colegii mei, pe cei cu care
locuiesc, rugându-l pe Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să facă ca
între noi să fie cât mai multă dragoste, unire, spirit sacerdotal. Să
formăm o comunitate animată mai mult de iubire. I-am prezentat
Fecioarei Maria şi dorinţele altor persoane care m-au rugat să o fac în
11
numele lor. Cu aceste rugăminţi, invocaţii, prezentări ale problemelor
atâtor oameni, m-am întors la casa unde am fost găzduit. Rectorul
Sanctuarului mi-a făcut o favoare fiind colegul preotului Mihai şi am
fost primit ca oaspete, fără să plătesc cazarea.
M-am retras în cameră plin de emoţii şi de sacralitatea acestui
loc şi mă gândeam: câte persoane au ajuns aici purtându-şi
suferinţele lor. Îmi venea în minte o altă reflecţie puţin amară. Fiind
în locurile acestea de pelerinaj, îşi aduc aminte oamenii de
Dumnezeu şi aleargă aproape cu disperare la El. O invocă pe fecioara
Maria în suferinţele lor. Poate că ar trebui ca la acest sanctuar să vină
şi oamenii cu bucuriile lor. Să-i prezinte lui Dumnezeu fericirile lor,
toate visurile şi speranţele împlinite. Să fie sanctuarul acesta şi locul
în care oamenii să-i prezinte realizările lor. Nu doar invocarea
aceasta continuă de cerere, aproape disperată. Oare de ce oamenii
apelează la Dumnezeu mai mult atunci când sunt în suferinţă şi nu-i
spun lui Dumnezeu cu voce tare şi bucuriile lor? Poate pentru că
omul a rămas un etern adolescent în relaţia cu Tatăl Ceresc. Un
adolescent care uită de părinţi prins în vârtejul vieţii, al bucuriilor
mărunte, al ispitelor care-i înfrumuseţează visele şi viaţa. Fericirea
şi-o trăieşte alături de cei asemeni lui. Dar la necaz se întoarce să
ceară sprijin părinţilor. Poate pentru unii e umilitor gestul acesta dar
e necesar pentru a se ţine pe linia de plutire. Puţini sunt cei care
preferă să cadă în loc să ceară ajutorul. Puţini sunt cei care cerşesc
din vocaţie. E normal să apară şi un fel de credinţă a cerşetorului,
milogului pentru că oamenii sunt atât de deosebiţi în modul de a se
exprima încât uneori ne şochează prin comportamentul lor.
12
Am adormit cam greu la Lourdes, pătruns de toată încărcătura
aceasta emoţională, de toată spiritualitatea pe care o simţeam aici.
Sunt un pelerin.
Dimineaţa, la ora 7 am coborât la sala de mese pentru a lua
micul dejun cu preotul Mihai. Mai erau şi doi episcopi acolo şi alţi
preoţi. La masă cu noi a stat un preot italian care este şi el aici pentru
spovezi. Am mâncat bine şi apoi doamnele care servesc acolo mi-au
pregătit un sandviş, o sticlă cu apă şi un măr. Le-am pus în rucsac.
M-am spovedit, după care mi s-au oferit câteva lucruşoare necesare
plerinajului, inclusiv 50 de euro. Preotul Mihai m-a însoţit până în
faţa grotei. M-am rugat Fecioarei Maria pentru binecuvântarea
pelerinajului, cu emoţie şi cu foarte mare trăire. Simţeam ceva
deosebit în momentul acela de rugăciune, de meditaţie. Ochii mi s-au
umplut de lacrimi. I-am închis pentru a putea ţine în mine cât mai
mult acele senzaţii. În starea aceea am aşteptat să văd dacă apare
cineva de la centrul de primire al pelerinilor unde anunţasem
intenţiile mele. A venit Tibo. M-a surprins tare plăcut şi am pornit
împreună, urmând indicaţiile pe care domnul Jean Luc mi le dăduse
pe nişte foi care formează un mic ghid al drumului până la Saint Jean
Pied de Port.
Tibo s-a dovedit un bun tovarăş de drum, plin de energie,
simpatic, deschis. Am mers, am discutat, am tăcut, am admirat
peisajul pe unde treceam şi totul a fost făcut cu voie bună chiar dacă
vremea a fost cam noroasă. Am ajuns la Grotele de Betharam,
mergând mereu pe lângă râul Gave. Am vizitat sanctuarul si calea
crucii după care, părăsind Gave-ul ne-am continuat drumul spre
Ason. Aici am făcut o pauză mai mare. Tibo avea la el un aragaz
micuţ cu o butelie şi a pregătit o supă de legume. Eu aveam sandvişul
13
de la Lourdes aşa că am avut parte de o masă copioasă sub un copac,
lângă biserica din piaţă.
Ne-am reluat drumul pe la ora 14.30 în direcţia Arudy. Pe
drum ne-am întîlnit cu un militar care căra un bagaj enorm. Venea de
la Carcassone şi se îndrepta spre Madrid. Pe drum întâlneşti mulţi
oameni. Cu unii dintre ei îţi continui drumul pe anumite porţiuni, cu
alţi nu. Pe militar l-am lăsat în urmă. Nu putea ţine ritmul cu noi. Ar
fi fost un efort prea mare pentru el şi nici nu avea motiv să se
grăbească. Ne apropiem de Arudy şi tânărul meu prieten este obosit.
Probabil că ritmul impus de mine a fost un pic mai dur pentru el.
Rezistenţa fizică nu este apanajul tuturor tinerilor din ziua de azi.
Experienţa maturităţii ne face să abordăm altfel drumul, indiferent de
natura lui. Sunt oameni care pierd multă energie străbătând un drum
iar alţii nici nu simt oboseala chiar dacă parcurg acelaşi traseu. Merg
şi mă gândesc la drumurile mele, drumul carierei, pelerinajele,
drumurile inimii. O invoc des pe Fecioara Maria în gând să mă
sprijine în acest pelerinaj, să-mi umple inima de dragoste şi de
înţelegere faţă de cei din jur. Să-mi deschidă ochii şi sufletul să pot
primi dragostea celorlalţi semeni.
După un drum de aproximativ 40 de kilometri am ajuns la
destinaţie, Arudy. La centrul de primire al pelerinilor de la casa
parohială ne aştepta părintele Petru şi preotul din Senegal. În casa
parohială era prezentă şi Claire, o tânără dedicată voluntariatului.
Făcuse o săptămână de voluntariat la Lourdes, acum era la Arudy,
cine ştie unde va fi mâine? Gazdele pregătiseră cina: omletă, salate,
orez, supă de legume. Am luat un pic de supă pentru a le ţine
companie celorlalţi la masă. Deşi obosiţi, compania plăcută ne-a
făcut să stăm indelung la discuţii. Din anul 2009 preotul Pierre ţine o
14
evidenţă a pelerinilor care trec pe acolo. Cei mai mulţi sunt francezi,
apoi italieni, germani, spanioli. Doar doi români au trecut pe la
parohia lui în pelerinaj, adică eu acum a doua oară.
Sunt cazat într-o cameră cu Tibo. Eu stau şi înregistrez aceste
impresii ca să nu le pierd. Mâine la ora 7 vom lua micul dejun
împreună şi apoi vom pleca pentru a înfrunta o nouă zi, cu
problemele ei. Am făcut duş, sper să pot dormi bine, pentru că am
nevoie de noi forţe. Fecioară Maria, veghează-mi somnul, căci eşti
mama mea şi a tuturor celor care te invocă.
Sâmbătă, 25 iulie, ora 10 dimineaţa
Am avut parte de un somn bun la Arudy, în casa parohială.
Toată lumea este matinală. La ora 7 dimineaţa ne-am adunat în sala
de mese pentru micul dejun pregătit de parohul Pierre. Îmi place să
iau masa în compania oamenilor liniştiţi care discută amiabil pe
diverse teme. Îmi place să ascult vocile lor urcând sau coborând în
ritmul dat de povestire. Parohul a fost principalul vorbitor. Avea
multe de povestit iar noi nu ne cunoşteam încă suficient de bine ca să
ne permitem abordarea oricărui subiect. Sunt frumoase momentele
acestea, când porneşti la drum alături de o persoană şi toate simţurile
sunt în alertă. Vrei să cunoşti, să fii cunoscut şi e normal să te
cenzurezi un pic.
După micul dejun ne-am adunat într-o cameră destinată
rugăciunii. Am primit un model interesant de rugăciune. Ne rugăm
pentru ziua care a început, să fie binecuvântată, să fie bună pentru
pelerinaj, pacea şi dragostea să ne însoţească în peregrinările noastre.
15
Frumos acest moment de rugăciune, mângâietor, plin de linişte, de
seninătate sufletească.
La plecare am semnat în registrul parohiei. Eu, în acest an,
sunt al 275-lea pelerin. Un număr mare, mic? Nu-mi pot da seama.
Depinde la ce ne raportăm. Ne-am luat rămas bun de la preotul paroh
Pierre, mulţumindu-i pentru ospitalitate şi am plecat la drum. Am
ajuns în piaţa de lângă biserică. Ca orice piaţă este amplasată
strategic. Şi primăria, şi biserica şi magazinele erau în jurul ei. Am
cumpărat jambon, pâine neagra şi roşii inimă de bou. Şi aici soiul
acesta de roşii poartă acelaşi nume ca şi în România. Oamenii au
aceleaşi repere în comparaţiile pe care le fac indiferent de zona
geografică unde locuiesc.
În piaţă am surpriza de a întâlni un grup de pelerini din zonă.
Majoritatea sunt persoane în vârstă, care s-au organizat la iniţiativa
Asociaţiei Sf. Iacob de Compostela. Domnul care este inima acestei
asociaţii este şi fotograful grupului. Împreună cu Claire şi Tibo am
hotărât să ne alăturăm acestui grup. Spontaneitatea deciziilor luate în
timpul pelerinajului este una din particularităţile lui. Planificăm în
mare traseul de acasă dar modul cum îl parcurgem îl stabilim la faţa
locului pas cu pas. Dimineaţă ştiam că am doi tovarăşi de drum, Tibo
şi Claire. Acum, la câteva ore distanţă, sunt într-un grup de oameni
simpatici, cu inimă largă, voioasă, toţi cu rucsacul lor mai mare sau
mai mic în spate, îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin ca pelerini. Ne
îndreptăm spre Oloron de Saint Marie şi ghidul nostru actual ne-a
împărţit nişte foi cu explicaţii despre locurile pe unde trecem.
Ziua de azi se construieşte din mers. Acum sunt într-un grup
de pelerini, peste câteva ore drumurile ni se vor despărţi. Mergem pe
16
o potecă plină de verdeaţă, prin pădure. Totul este proaspăt şi verde.
Ploaia de noaptea trecută a dat o strălucire umedă plantelor. Este
răcoare dar nu plouă şi asta e cel mai important. Este o zi numai bună
de mers.
La Oloron este o locaţie pentru pelerini, iar Tibo a telefonat
deja şi i s-a răspuns că mai au doar două locuri libere. Noi suntem
trei şi eu nu sunt hotărât dacă mă voi opri sau nu acolo. Interesant
pelerinajul meu cu doza lui de neprevăzut. Puţină îngrijorare simt,
dar am încredere în Cel de Sus, în bunăvoinţa oamenilor, aşa că
deocamdată mă bucur de prezent şi chiar mă simt împăcat cu mine
însumi în mijocul acestei vegetaţii atât de frumoase.
Duminică, 26 iulie, după ora 10
Am ieşit din Oloron de Saint Marie. Ieri, împreună cu Tibo şi
Claire ne-am continuat drumul spre Oloron. Iniţial Tibo telefonase
pentru a se interesa de cazare. Apoi am telefonat şi eu şi am făcut
rezervări la Gite le Bastet. Este un local nou, cu 17 paturi. În trecut a
fost bar dar transformarea lui a fost benefică pentru pelerini.
Ieri am discutat mult şi cu Claire. Este profesoară de limba
franceză în Normandia, de unde este originară. În timpul vacanţei
face voluntariat însoţind un grup de bolnavi la Lourdes. Fiecare
voluntar este instruit ce să facă pentru pelerini, in special pentru cei
bolnavi; sunt noţiuni minime de infirmierat. Voluntarii învaţă să le
aranjeze patul, să îi ajute să se îmbrace, să facă duş, să meargă la
toaletă, la masă. Îi însoţesc la Sanctuar, pentru procesiune, pentru
celebrarea Sf. Liturghii. Sunt oameni plini de compasiune şi nu au
17
cui să le-o ofere. În mediul în care trăiesc nu au în jurul lor persoane
care să aibă nevoie de ea. Preaplinul acesta de dragoste îi face să
devină voluntari. Pentru o perioadă scurtă de timp sunt alţi oameni.
Trăiesc pentru a avea grijă de semenii lor. Oameni necunoscuţi care
se bucură de atenţia şi grija ce li se oferă. O săptămână de voluntariat
o epuizează de energie. Poate şi pentru că e foarte devotată şi atentă
cu cei cu care lucrează. După voluntariat merge în pelerinaj. Dar se
odihneşte înainte de a pleca la drum. Un somn bun, de 10-12 ore o
reîncarcă. Speră ca până la sfârşitul lunii august să ajungă la Santiago
pentru ca apoi să se întoarcă la liceul ei.
Cum e şi normal am discutat despre învăţământ, despre
programele şcolare din ţările noastre, despre nivelul de salarizare al
cadrelor didactice, despre toate aspectele vieţii de dascăl. Sunt multe
diferenţe între dascălii din cele două ţări, între felul în care e abordat
învăţământul. Dar să nu uităm că şi ţările noastre sunt foarte diferite
ca structură politică şi socială. Nu mai vorbim de mentalităţi. Claire
predă într-un liceu statal. Religia nu este disciplină de învăţământ. In
schimb au educaţie civică, oră în care elevii învaţă despre noţiuni
generale legislative ale bunei convieţuiri pentru a deveni buni
cetăţeni. În cadrul acestei ore primesc informaţii şi despre religie.
Prinşi în discuţii şi analize era să greşim poteca. Noroc că cineva din
grup a sesizat şi am revenit la drumul bun.
Seara am ajuns la Oloron şi voluntarii de la Gite de Bastet
ne-au ajutat să ne cazăm. Dacă la noi, în România, oaspeţii sunt
întâmpinaţi cu pâine şi sare, aici am fost întâmpinaţi cu limonadă
proaspătă. Şi cu multă amabilitate şi voie bună. Ceea ce uneori
lipseşte la noi în ţară. Camera unde am înnoptat avea patru paturi.
Noi eram trei aşa că am avut încă un coleg, un tânăr francez. Iar am
18
fost luat prin surprindere de mărimea bagajului la fel ca şi în cazul
militarului pe care l-am întâlnit în prima zi de pelerinaj. Tânărul
francez avea şi cortul cu el, în caz de forţă majoră putea înnopta în el.
Om prevăzător. Eu mă bazez pe bunăvoinţa oamenilor şi pe sprijinul
Celui de Sus.
Mi-am făcut câteva cumpărături, mâncare în special, după
care am mers la biserica din apropiere să particip la Sf. Liturghie.
Preotul care prezida era african şi după cum mă aştepam predica a
fost frumoasă dar şi teatrală, preotul gesticulând foarte mult, ceea ce
pe mine puțin m-a amuzat, dar am încercat să-l privesc și ca pe un
actor; mai are nevoie de școală. Sunt popoare, rase, care au în sânge
dramatismul, altele sunt mai reci, mai seci. Multe din trăsăturile unei
naţii se reflectă în activitatea omului de rând, dacă activitatea nu se
rezumă la ceva maşinal, robotizat. Orice activitate care cere emoţie,
trăire, va fi făcută în mod diferit de cineva din Suedia faţă de cineva
din Balcani. Chiar dacă emoţiile sunt aceleaşi, exteriorizarea lor va fi
diferită. Să revin la liturghie. Fiind sărbătoarea Sf Iacob, după
liturghie a urmat cina în curtea hanului pentru pelerini. O cină bogată
cu mâncăruri specifice de aici, din Bearnes.
Bearnesii, locuitorii acestei zone, sunt mândri de originea lor.
Ieri, însoţind grupul celor cu care ne-am văzut la Arudy am vorbit
mai mult cu o localnică. Femeie născută aici, se consideră bearnesă
chiar dacă un strămoş de-al ei este din Ucraina. Originiile nu mai
contează aşa mult. Eşti omul locului unde trăieşti, unde simţi că eşti
acceptat. Îmi vorbea mult despre tradiţiile, obiceiurile şi ceea ce le
este specific. Au o limbă proprie care se predă în şcoli particulare, în
învăţământul primar. Sunt şcoli în care toate materiile se predau în
această limbă în dorinţa de a o menţine vie. În învăţmântul gimnazial
19
este studiată ca o disciplină. Mai specific, este o limbă bască, diferită
însă de limba bască a bascilor.
Cina s-a lungit până pe la orele 22.30. Am stat lângă
preşedintele asociaţiei Sf. Iacob. Erau prezenţi membri ai acestei
asociaţii din Oloron şi din împrejurimi, cam 25 de persoane şi micul
grup de pelerini, dintre care la biserică, la liturghie am fost patru, eu
şi colegii mei de cameră. S-a servit o supă tipică bearnesă cu legume
şi carne, apoi orez, dulciuri deosebite, pâinea lor locală, brânzeturi
făcute de ţăranii de aici. Preşedintele asociaţiei Sf. Iacob e mulţumit
că oamenii pot să se ocupe cu creşterea animalelor şi să trăiască din
asta. Laptele este predat pentru prelucrare la fabricile de brânzeturi
iar carnea are şi ea piaţă de desfacere. În general se cresc vaci şi oi.
Mai sunt şi persoane care cresc porci. Nu prea am văzut porci dar
nici în ţară porcii nu sunt lăsaţi sa cutreiere imaşurile. Deşi nu cinez
de obicei, de voie, de nevoie am luat câteva linguri de supă şi am
băut mult suc de mere.
Dimineaţa am simţit că ceva a deranjat-o pe Claire. Ceva din
atitudinea ei m-a pus pe gânduri. Mă simţeam vinovat şi nu ştiam
care e motivul. Sunt un om cu bun simţ, civilizat, oare unde am
greşit? Ceva ce nu pot controla a deranjat-o. Normal, am uitat că
sforăi când sunt obosit. Spăşit am întrebat-o dacă sforăitul meu este
cauza supărării ei. Faţa ei s-a destins într-un râs afirmativ. Toată
încordarea dispăruse. Dispăruse din privirea ei dar mă încărcase pe
mine cu o nouă grijă. Mi-am cerut scuze regretând că nu s-a putut
odihni cum trebuie. Somnul este foarte important în pelerinaj.
Refacerea de peste noapte asigură energia continuării drumului în
ziua următoare. Băieţii au dormit buştean. Nu au auzit nimic. Am
mâncat în grabă, jos la bucătărie, unde membrii asociaţiei continuau
20
să facă ordine şi curăţenie după cina extrem de bogată de aseară.
Apoi am pornit din nou la drum, însă în Oloron drumurile noastre s-
au despărţit.
Eu şi Claire am decis să urmăm drumul spre Col de Somport,
iar Tibo cu celălalt tânăr au luat drumul spre Saint Jean Pied de Port.
Am luat adresa de e-mail a lui Tibo, promiţându-i că îi voi trimite
fotografiile făcute împreună. Am rămas cu o impresie deosebit de
bună despre acest tânăr serios, simpatic, dornic de a cunoaşte lumea.
Poate ne vom reîntâlni pe camino. Am decis în ultimul moment să
merg pe această variantă spre Spania. Drumul celălalt îmi este
cunoscut şi vreau să cunosc un alt drum vara aceasta. Am o zi mai
mult de mers, iar drumul se întâlneşte cu Camino Frances la Puente
la Reina, după opt sau nouă zile de mers. Am ales această variantă şi
pentru că o am de tovarăşă de drum pe Claire, o femeie cu o
motivaţie religioasă destul de serioasă şi profundă şi cred că îmi vor
folosi discuţiile cu ea, cât vom merge împreună. Aşa voi afla multe
lucruri despre şcoala franceză, despre Franţa, pe acest drum de
pelerinaj. Ne îmbogăţim reciproc. Am plecat din Oloron,
despărţindu-ne în două grupuri, şi... am greşit direcţia. Deşi am urmat
culorile alb-roşu, aceste culori ne conduceau tot în direcţia Saint Jean
Pied de Port. Am traversat oraşul şi am ajuns la catedrala dedicată
Sfintei Fecioare Maria, un edificiu frumos, splendid, cu mulţi
episcopi înmormântaţi aici. Lista lor începe în primele decenii ale
secolului şase şi se termină în 1795. Aici ne-am dat seama că nu
mergem pe drumul bun pentru noi şi ne-am întors înapoi la biserica
Sf. Cruce, de unde plecasem. Întotdeauna când te rătăceşti, este bine
să te întorci în punctul din care ai plecat. Nu încerci să te reorientezi
în punctul în care ai conştientizat că te-ai rătăcit. Aşa că iată-ne iar la
21
biserica Sf. Cruce asistând la căutările unei pisicuţe pierdute de un
copil. Fiecare caută ceva. Unii pierd drumul, alţii un animal de
companie. De remarcat rapiditatea cu care s-a mobilizat mama
copilului pentru a găsi mica vietate: erau deja afişe lipite pe peretele
bisericii si pe uşa casei lor cu solicitarea de ajutor pentru găsirea
pisicii și o fotografie a patrupedului rătăcit.
De aici am găsit drumul corect pentru destinaţia zilei de
astăzi, la Sarrance, unde vom fi găzduiţi la mănăstirea călugărilor
premonstratenzi. Un drum de peste 20 de km.
Ieşind din Oloron, ne-am întâlnit din nou cu pelerinul soldat
pe care l-am văzut în prima zi când eram cu Tibo. Claire are o
discuţie interesantă cu el pe tema pelerinajului. Fiecare din noi
vedem călătoria altfel. El a spus că e randoneur, călător, nu pelerin.
Claire a spus că este pelerin, explicând ce este specific unui pelerin:
destinaţia către un loc religios, sanctuar; aceasta este motivaţia
principală. Un călător face o excursie, are motivaţii sportive, de
contact cu natura, de relaxare. Dar dacă numai destinaţia este ceea ce
defineşte un pelerin ar fi cam prea simplu. Pelerinul are şi o chemare
spre locurile acestea. Dorinţa lui de a le vedea este generată de
dorinţa de a fi mai aproape de divinitate. Faptul că parcurge pe jos
drumul spre Sanctuar face parte din ritualul pelerinajului dar dacă
gândurile, faptele, vorbele din această călatorie nu se armonizează cu
scopul ei, atunci nu e un pelerinaj. Este interesant să îi ascult cum
discută şi în acelaşi timp să încerc să definesc şi eu pelerinajul.
Pelerinajul meu.
Ne despărţim iar de soldat şi ne continuăm drumul pe o
potecă de o frumuseţe rară, prin pădure, la umbra copacilor. Mergem
22
admirând natura, respirând aerul curat şi povestind despre viaţă,
despre societate. Este o duminică liniştită, însorită, mai însorită decât
ieri. De fapt, ieri ca şi alaltăieri nu a fost soare, dar nu a plouat.
Astăzi este puţin soare. În zilele anterioare îmi spuneau că aici au
fost călduri mari, peste 30 de grade. Acum este plăcut, foarte plăcut.
Suntem însoţiţi de cântecul păsărelelor şi ne continuăm drumul prin
pădure.
Linişte. Gânduri nerostite. Reflecţii şi rugăciuni în ritmul
paşilor pe potecă.
Sarrance, 26 iulie, ora 21
Am ajuns după amiază în Sarrance, o localitate nu prea mare
în care îşi are sediul mănăstirea premonstratenză. Privesc crestele
munţilor de jur împrejur; localitatea este ca într-o oală mare,
înconjurată din toate părţile de piatră şi copaci, vegetaţie şi stâncă.
Iar omul în mijlocul acestei uniuni. Ultimii trei kilometri au fost pe
un drumeag care flanchează râul, pentru a evita şoseaua. O potecă
mai bine zis. Îngustă şi în multe locuri periculoasă. Dacă aluneci de
pe ea, ajungi într-un fel de prăpastie și în loc să ajungi după un
număr de zile la capătul pelerinajului tău pământesc, este foarte
posibil ca în câteva secunde să ajungi în fața tronului de judecată al
Celui de Sus. Mă întreb cum se poate merge când plouă sau este
umed. Încordarea ne face să fim tăcuţi. Toată atenţia este îndreptată
spre modul cum păşim iar o eventuală discuţie, ştim din experienţele
anterioare, ne distrage atenţia. Una e să rătăcim drumul, alta e să ne
accidentăm. Sunt persoane care pot discuta pe orice temă şi să
23
rezolve probleme de matematică în acelaşi timp. Poate că au atenţie
distribuitivă, poate că discuţia e doar convenţională şi o fac în mod
mecanic. Eu, când discut, sunt cuprins de entuziasm iar cuvintele îmi
captează toată energia. Vorbele nu sunt făcute să fie doar un zgomot
de fond. Ele sunt vii iar viaţa lor îmi aparţine mie şi sunt răspunzător
pentru ele. Dar şi tăcerea este benefică. Şi ea îmi face parte din fiinţa
mea.
Ne-am cazat după care am participat la rugăciunea rozariului.
Numărul în scădere al călugărilor face ca şi mănăstirea să-şi piardă
din frumuseţea de odinioară. Câteva camere libere de la etaj au fost
amenajate pentru pelerini, dând un alt scop spaţiului disponibil din
mănăstire. Grădina interioară este lăsată într-o semisălbăticie fiind
folosită ca loc de campus pentru cei care vin cu cortul. Liniştea din
spaţiul monahal este ruptă din când în când de răgetul unui măgăruş.
Mă surprind sunetele scoase de urecheat. Îl văd, ştiu că va rage la un
moment dat, dar totdeauna o face pe neaşteptate. Iar sunetul vocii lui
este suficient de puternic ca să te facă să tresari. Este măgăruşul
unuia dintre călugări. Va fi partenerul lui de drum în pelerinajul Sf.
Iacob iar acum işi face ucenicia pentru a fi un bun tovarăş.
Seara am participat la Sf. Liturghie celebrată într-o capelă
alăturată mănăstirii. Au concelebrat doi preoţi în vârstă, călugări. Ce
a fost curios la această celebrare a fost faptul că celebrantul principal
din tot ritul Liturghiei a citit doar Evanghelia şi apoi a ţinut o omilie
destul de lungă şi cu multe exemple din viaţa lui personală. Partea a
doua, liturgia euharistică, a urmat-o din ritul celebrării Liturghiei şi a
urmat-o îndeaproape. După Liturghie a urma cina împreună cu
voluntarii care sunt aici, cu alte persoane, personalul casei, călugării
şi câţiva novici sau simpatizanţi. Eu am mâncat o supă de legume;
24
ceilalţi au mâncat orez, carne, peşte, legume şi un desert. După cină
ne-am rugat rugăciunea înainte de culcare (în termen latinesc,
completoriul) în capela unde a fost celebrată Liturghia.
S-a lăsat o seară răcoroasă. Nu este frig dar este răcoare şi
umiditatea destul de mare accentuează senzaţia de rece. Sau poate
este doar o impresie a mea. O durere în gât îmi dă de gândit. O
simplă inflamaţie se poate transforma în infecţie, ceea ce nu-mi
doresc. Nu sunt adeptul antibioticelor dar dacă e cazul le voi folosi.
Voi vedea mâine ce voi face.
Legat de această zi, am avut timp să mă rog mai mult.
Simţind oboseala drumului de munte mi-am îndreptat gândul spre
Dumnezeu. Pelerinajl este alegerea mea, este modul meu de a evada
din civilizaţia nonspirituală şi-mi place să simt oboseala mersului pe
jos. Este o oboseală plăcută. Efortul meu fizic pentru a mă apropia de
locurile încărcate de spirit şi istorie. Sunt conştient de efort şi asta mă
face să trăiesc mai mult plăcerea călătoriei. Şi gândul îmi fuge la
“Citadela “ lui Saint-Exupery... .
A fost o zi frumoasă, cu reflecţii interesante. Într-una din
discuţiile cu Claire am abordat şi tema fanatismului religios al
tinerilor musulmani. Este un fenomen nou, neaşteptat. Deşi istoria ne
atenţionează mereu că o generaţie va răsturna valorile clădite de
generaţia precedentă. Noua generaţie de musulmani nu seamănă cu
părinţii lor care au venit în Occident pentru că voiau altceva decât le
oferea societatea de unde au plecat. Şi nu mă refer doar la
schimbările materiale sau profesionale. Voiau un alt mod de viaţă,
respectând principiile de bază ale islamismului. Ei nu s-au convertit
după ce au ajuns în Occident şi nu au renunţat la islam. Religia făcea
25
parte din personalitatea lor şi au transmis mai departe copiilor
mesajul ei. Curios lucru, dar se întâmplă adesea ca învăţămintele
unei generaţii să aibă efectul invers celui dorit. Din păcate fiecare
secol are derapajul lui. S-ar zice că secolul 21 este pus sub semnul
fanatismului religios. Şi suntem abia la începutul lui. Mă gândesc că
el reprezintă o formă de manifestare a contestării, a neadaptării, a
punerii sub semnul întrebării a multor valori sau al unui status quo al
societăţii. Forme care sunt prezente la tânăra generaţie; oricând
aceasta are ceva de contestat faţă de ordinea socială sau generaţiile
dinainte. Fanatismul este o formă de manifestare a nemulţumirii care
nu cere decât entuziasm. Nu ai nevoie de cultură politică, religioasă,
de pregătire sau bani. E suficient să fii revoltat iar alţii vor da o
formă acestei revolte. Manipularea spiritelor în derivă.
Au trecut trei zile de drum. Nu sunt obosit şi mă bucur de tot
ce mi s-a întâmplat de când am plecat din Lourdes. Aş fi vrut să fi
dormit singur în cameră în această noapte. Dacă pot evita
disconfortul unei alte persoane, îl evit. Din păcate nu a fost posibil.
Când pleci la drum cu cineva, împarţi şi relele şi bunele. Pelerinajul
implică şi renunţarea la un anume confort. Este bine pentru că în
timpurile actuale confortul i-a însingurat pe oameni. Am devenit
dependenţi de el. Mă gândesc la prietenii mei, la colegi, la rude. Îi
port în gândurile şi în rugăciunile mele. Mă rog lui Dumnezeu să-mi
permită să-mi continui drumul. S-a lăsat liniştea. E timpul pentru
odihnă.
Luni, 27 iulie, ora 7.30 după amiază
Am ajuns la Etsaut, în apropiere de Borce. Drumul a urmat
cursul râului Gave de Aspe. Merg pe o potecă înşelătoare, îngustă şi
26
periculoasă. Pe anumite porţiuni în peretele muntelui este prins un
cablu pentru a oferi un plus de siguranţă drumeţilor. Din fericire
vremea a ţinut cu noi şi poteca era uscată aşa că am păşit pe ea fără
teama de a aluneca îngăduindu-ne să admirăm din când în când
natura in susurul râului din vecinătate. Poteca trece prin mai multe
proprietăţi. Dacă la noi trecerile se fac prin cunoscutele pârleazuri,
aici erau portiţe din metal cu o închizătoare simplă. Majoritatea erau
la fel, făcute după același model. Din când în când am întâlnit şi
garduri electrice puse pentru a împiedica animalele să iasă de pe o
anumită proprietate.
Între Borce şi Etsaut este un fel de pasaj, strada urcă spre
vârful muntelui şi peste ea trece o pasarelă. Acum trec peste ea. Mă
întorc la Borce, pe malul celălalt al râului. Am înţeles că este un
magazin alimentar. Vreau să-mi iau un litru de lapte sau ceva de
mâncare, să-mi astâmpăr setea şi foamea. Sunt om, am nevoie de
mâncare.
Dimineaţă am plecat de la călugării premonstratenzi de la
Sarrance. Deşi seara au fost destul de multe persoane la cină, puţini
dintre ei erau pelerini. Spaţiul liber al mănăstirii, transformat în
camere de dormit, a fost închiriat de către tinerii care fac practică sau
studiază diferite subiecte legate de zona respectivă. În modul acesta
mănăstirea mai câştigă câte ceva pentru a putea supravieţui. Familia
de voluntari întâlnită acolo venise să ajute la reparaţiile şi întreţinerea
clădirilor. Orice formă de ajutor este bine venită.
După cum se ştie Franţa este o ţară laică. Am discutat cu
Claire despre raportul Statului cu Biserica. Este o ţară care îşi apără
cu îndârjire laicitatea ei totală şi nu acceptă în spaţiul public
27
prezenţa, vizibilitatea niciunei biserici. Acest stat, prin laicitate,
apără democraţia şi libertatea tuturor cetăţenilor. Statul nu se
amestecă cu nimic în problemele bisericii, dar nu permite nici
acesteia să se amestece cu ceva în problemele statului şi ale societăţii
civile. Situaţia este cea stabilită juridic în concordatul din anul 1905.
Laicitatea pronunţată, aproape agresivă se manifestă prin absenţa
oricărui simbol în spaţiul public. Ea este profesoară de literatură
franceză, iar la şcoală nu poartă niciun însemn religios. Ca cetăţean
catolic, este liberă să-şi trăiască credinţa ei, dar în spaţiul şcolii nu
are voie cu niciun însemn religios. Laicitatea aceasta merge până
acolo încât sunt unii şi contra sunetului clopotelor, spunând că acest
sunet religios învadează în mod nepermis spaţiul laic. Mă întreb ce ar
zice de sunetul muzicii din maşinile noastre sau din unele
apartamente. După cum bine se ştie omul sfinţeşte locul. Sunt
primari care au diverse iniţiative pentru a celebra o anume
sărbătoare religioasă. Chiar daca mass media îşi face şi ea datoria de
a apăra laicitatea statului francez, iniţiativele îşi urmeaza cursul lor şi
nu se iau măsuri restrictive. Mai greu este când se doreşte ceva
permanent. Mulţi credincioşi ai Franţei sunt admiratori, simpatizanţi
şi se roagă sfântului papă Ioan Paul al II-lea. Ei şi îşi doreau o
statuie unde să poată să-l venereze. Doreau un simbol. Bineînţeles ca
mass media s-a revoltat, afirmând că această statuie, care reprezintă
un papă declarat sfânt, nu poate fi instalată în spaţiul public, deoarece
reprezintă un personaj religios, şi dacă pun statuia în spaţiul public,
asta înseamnă că va rămâne acolo. Aşa ceva nu se poate. Ar fi un
precedent care ar declanşa o colonie de statui din diverse culte
religioase. Îmi şi închipuiam cum ar fi arătat piaţa respectivă. Ar fi
fost interesant. Un loc de pace şi armonie între toate cultele
28
religioase, reprezentanţii lor de seamă împărţind acelaşi spaţiu,
veghind asupra liniştii şi păcii din comunitatea respectivă.
Istoria şi-a pus amprenta pe memoria oamenilor şi teama de
greşelile din trecut îi face să fie circumspecţi. Au fost perioade
dificile, tensionate, sângeroase chiar şi au fost pierderi de ambele
tabere, si laice si clericale. Fiecare stat încearcă să găsească un
echilibru pentru liniştea cetăţenilor lui. În unele state există
reprezentanţi ai cultului religios care sunt recunoscuţi şi participă la
treburile ţării. În altele deţin puterea. Şi sunt și state în care nu sunt
băgaţi în seamă chiar dacă în trecut s-au bucurat de multă trecere.
Poate acesta este şi motivul decăderii lor.
Statul francez are aceeaşi politică cu toate bisericile. Nu face
concesii niciuneia dintre ele. Şi musulmanii, şi creştinii, şi evreii, şi
hinduşii şi orice altă religie este permisă. Dar nu este permisă
afişarea în spaţiul public al însemnelor caracteristice. Statul nu
distruge spaţiile monahale dar nici nu le ajută în mod vizibil. Clerul
este din ce în ce mai puţin numeros şi îmbătrânit. Tinerii nu sunt
atraşi de viaţa monahală cu toate că sunt foarte mulţi profund
religioşi. Din fericire există voluntariatul, există donaţii, există multe
forme sub care se poate ajuta biserica să supravieţuiască. Iar
comunitatea catolică este o comunitate mare. Nu se limitează în
interiorul graniţelor Franţei. Sunt sigur că va veni şi o perioadă de
prosperitate pentru biserica catolică din Franţa.
29
28 iulie, ora 11 dimineaţa
La Gite d‟Etape Etsaut am fost opt persoane în dormitor,
patru bărbaţi şi patru femei. În noaptea trecută nu am fost singurul
care a sforăit. Mi-au ţinut isonul, din spirit de solidaritate cred, şi
ceilalţi bărbaţi. A fost o noapte cu somn întrerupt, agitat. Una e să
sforăi tu, alta e să sforăie şi alţii. În plus o parte din pelerini au plecat
la drum dis de dimineaţă, pe la ora 5.30. Noi ne-am păstrat
programul obişnuit, am luat micul dejun, lapte cu cafea, pâine, gem
de prune. Am plătit cazarea şi micul dejun 20 de euro după care am
plecat pe ultima etapă de drum spre Col de Somport, unde se află
frontiera cu Spania. Studiind ghidul pelerinului am urmat indicaţiile
şi am luat autobuzul pentru a evita o zonă foarte periculoasă a
traseului nostru. Am coborât la La Forge d‟Abele. Făcusem un ocol
cu autobuzul, dar am recuperat folosind o şosea lăturalnică.
Ne apropiem de frontieră şi se simte. Grupuri vesele de
spanioli răsar tot mai multe în drumul nostru. Răsună strada de vocile
şi râsetele lor. Sunt foarte dezinvolţi şi au o spontaneitate şi o
volubilitate care mă uimeşte mereu ori de câte ori îi întâlnesc. Urcăm
spre culmea muntelui şi m-am încălzit. Dimineaţile răcoroase mă fac
să mă îmbrac mai gros, peste zi încep să dau jos hainele şi să le pun
în rucsac. Soarele este destul de puternic şi voi avea un pic de bronz
franţuzesc. Doar eu voi şti acest lucru. Stratul al doilea de bronz este
franţuzesc. Primul este românesc, căpătat pe meleagurile ieşene. Iar
ultimul strat va fi spaniol şi cred că va fi cel mai intens. Deşi nu m-
am odihnit foarte bine am o stare de spirit foarte bună. Privesc
crestele munţilor aureolate de soare, pădurile verzi care-mi amintesc
de Carpaţii noştri şi mă simt acasă. Sunt acasă pe drumul pelerinilor
pentru că sunt un pelerin.
30
În timp ce mă îndrept spre Spania mă gândesc la ţara pe care
tocmai am străbătut-o pe o porţiune mică. Nu e prima dată când merg
prin Franţa. Cunosc şi marile oraşe, cunosc şi zonele rurale mai
retrase. Este o ţară frumosă, cu o eleganţă stilistică specifică ei.
Casele Franţei sunt plăcute. Nu au duritatea sau austeritatea celor
germane. Şi coloritul lor este cald. Predomină culoarea albastru
celest în jurul ferestrelor sau uşilor. Omul şi-a pus amprenta pe
mediul în care trăieşte. Politicoşi, uneori chiar protocolari, amabili,
eleganţi în gesturi şi vorbe francezii sunt oameni plăcuţi. Claire îmi
spunea că aici în Bearnes, oamenii sunt mai reci, mai rigizi, mai
închişi în ei înşişi. Poate că are dreptate dar mie nu mi s-au părut
aşa. Depinde ce termen de comparaţie folosim.
În aceste patru zile de pelerinaj, de la Lourdes la Somport, mi
s-a umplut sufletul de frumuseţea locurilor. Pirineii au fost şi vor
rămâne mereu un loc sacru pentru pelerini. Nu este uşor să parcurg
acest drum prin munţi. Nu este ca un drum prin câmpie, dar este un
drum minunat de o frumuseţe rară şi nu ştiu cum să-i mulţumesc lui
Dumnezeu şi Sfintei Fecioare pentru că îmi acordă acest privilegiu al
pelerinajului. Spiritualitatea pe care am gustat-o puţin la Lourdes,
pietatea mariană, bisericile pe care le-am vizitat, Sfânta Liturghie la
care am participat, primirea Împărtăşaniei, spovada de la Lourdes,
toate sunt foarte importante pentru mine şi m-au încărcat cu energie
pentru drumul spre Santiago şi apoi Fatima.
Oamenii pe care i-am întâlnit, discuţiile frumoase pe care le-
am avut, deşi au fost scurte, m-au îmbogăţit sufleteşte şi m-au ajutat
să înţeleg ceva din gentileţea, educaţia și spiritul francez. Toate puse
la un loc reprezintă o bogăţie a spiritului meu. Tare mult aş dori ca şi
alţii să aibă acest privilegiu, acest noroc pe care îl am eu. Este o
31
formă de întărire a comuniunii cu oamenii în locurile unde dormi
împreună cu atâtea alte persoane. Contactul pe care îl ai cu ei te fac
să te confrunţi şi să înţelegi că lumea este diferită şi că universul tău
de gândire, de sentimente este frumos, dar poate să se îmbogăţească
mult în dialogul cu ceilalţi. Astfel devii mai om, mai universal,
înţelegi mai bine că fiecare fiinţă are propria frumuseţe şi propria
demnitate, propriile căutări, propriile probleme.
Şi fiozofând la drumul parcurs, la beneficiile pelerinajului
merg cu hotărâre spre Col de Somport. Din fericire Claire este mai
vigilentă şi mă atenţioneaza că nu suntem pe drumul bun. Am ajuns
într-o mlaştină. Am spus eu în zilele trecute că nu pot vorbi şi să
urmez un drum întortocheat sau periculos. Se vede că nici nu pot
gândi că pierd cărarea bună. Trebuie doar să mă rezum la privitul
peisajului. Natura mă trage de mânecă în felul ei discret: “Sunt aici,
acordă-mi şi mie atenţie. Pentru tine am îmbrăcat hainele verzi.
Pentru tine strălucesc astăzi”. Aşa este. În jurul meu totul este viu,
şopârle micuţe merg grăbite prin iarbă. Copacii foşnesc uşor. Iar eu
mă gândesc la beneficile spiritului meu. Mă voi gândi la aceasta la
noapte, înainte de culcare. Acum să caut poteca spre culme.
28 iulie, ora 19.30
Deja de câteva ore am trecut în Spania pe la Col de Somport.
M-am uitat cu drag înapoi spre munţii Franţei, maiestoşi şi strălucind
în soare. Am mulţumit Franţei pentru ospitalitatea pe care am simţit-
o şi apoi mi-am îndreptat privirea spre Spania. Punctul de frontieră
are câteva clădiri şi nu te întreabă nimeni ce faci acolo. Există un
indicator mare pe care scrie Espana, iar apoi urmează un complex de
clădiri, unde găseşti mâncare şi poţi bea o bere sau un suc. Este exact
32
pe vârful muntelui la peste 1600 metri altitudine. Soarele străluceşte
cu putere dar vântul este un pic mai răcoros. Acolo m-am oprit şi am
băut prima bere fără alcool pe teritoriul Spaniei. Sunt multe grupuri
de pelerini, mai mari sau mai micuţe. Un grup mi-a atras atenţia prin
pitorescul lui. Era un grup eterogen, adulţi, copii, fiecare purtând
rucsace mai mari sau mai mici în spate şi având patru măgăruşi pe
post de hamali. Erau foarte veseli şi atrăgeau privirile celorlalţi
pelerini. Am făcut fotografii şi noi la fel ca majoritatea pelerinilor
care ajung aici. Spre surprinderea mea, plăcută bineînţeles, am
reîntâlnit un cuplu, Andre şi Claire, pe care i-am văzut şi la Sarrance,
în seara în care am fost la cina dată cu ocazia sărbătorii Sf. Iacob de
Compostela. Împreună cu ei ne-am continuat drumul, coborând
Camino de Santiago, Itinerar european protejat de UNESCO, ajutaţi
de alte indicatoare pe care le vezi în toată Spania.
De la Col de Somport, drumul a fost o continuă coborâre spre
Canfranc Estacion, la aproape opt km de vârful muntelui. Pe drum
am avut ocazia să vorbesc mai mult cu Andre, un bărbat volubil,
vorbăreţ, care ştie multe şi vorbeşte mult. Discutam despre situaţia
socială, despre gândirea oamenilor din Franţa pe care o cunoaşte atât
de bine. Eram curios să văd cum gândeşte el laicitatea franceză. Este
o problemă continuă a Franţei. Biserica nu s-a reconciliat încă cu
societatea civilă şi invers. Îmi spune că, din păcate, mulţi din clericii
Franţei nu sunt chiar aşa de bine pregătiţi pentru confruntarea cu
societatea, că Biserica a rămas în urmă, conservatoare, cu un cler
îmbătrânit şi nostalgic pentru timpurile trecute. El are nişte rude, un
unchi preot şi o mătuşă călugăriţă. Mătuşa a părăsit de mai mult timp
viaţa consacrată, a lăsat vălul de călugăriţă şi abia atunci a simţit că
este cu adevărat liberă. Continuă să facă mult bine, dar nu mai vrea
33
să fie înregimentată în vreo instituţie a bisericii. Poate că viaţa
monahală nu este pentru oricine. Chemarea şi dorinţa de a face bine
semenilor nu sunt suficiente. E nevoie de multă supunere şi nu toţi
oamenii sunt dispuşi să accepte acest lucru. Mai ales în timpurile
actuale.
Am ajuns la Canfranc Estacion şi ne îndreptăm spre biserica
parohială, clădire nouă şi interesantă ca arhitectură. Fiecare vede
frumosul în felul lui iar aşteptările noastre de la unele edificii sunt
relativ tipizate. Ştii că este o biserică deci trebuie să arate într-un
anume fel. Nu totdeauna acceptăm schimbările. Nu suntem obişnuiţi
ca ele să apară în anumite domenii.
Din păcate cuplul cu care am parcursul ultima porţiune de
drum a primit o veste tristă. Tatăl lui Claire – soţia lui Andre - a
decedat de curând la vârsta de 93 de ani. Pelerinajul lor s-a oprit aici.
La ora 18 au reuşit să ia un autobuz spre Oloron de Sainte Marie, şi
de acolo să se îndrepte spre Pau şi apoi spre casă, în sudul Franţei, în
apropiere de Geneva. Ne-am despărţit; mi-a părut rău că ne-am
despărţit de acest cuplu voios, jovial, cu care timpul a trecut în mod
foarte plăcut.
Am căutat cazare în mai multe locuri dar peste tot sunt tineri
în vacanţă. Până la urmă am găsit la Canfrac, într-un han micuţ,
Pepito Grilo. Sunt singur în cameră.Voi dormi bine şi voi lăsa şi pe
alţii să se odihnească cu condiţia ca pereţii despărţitori să nu fie
foarte subţiri. Este un han în care confortul este şi nu prea este. Au
camere foarte mici, amenajate superficial, pentru a pune cât mai
multe paturi, pentru a câştiga cât mai mulţi bani. Am mai văzut aşa
ceva, nu este o noutate. Poate că nici localnicii nu dispun de resurse
34
pentru a oferi mai mult confort clienţilor dar serviciile ar trebui să fie
plătite la adevărata lor valoare. Hm, sunt pornit pe critică.
Intrând în Spania, vezi diferenţa în stilul clădirilor faţă de
Franţa. Francezii sunt mai eleganţi în construcţii. Stilul şi
rafinamentul francez se opreşte la frontieră. În Spania, casele sunt
mai simple, rudimentare chiar şi nu au eleganţa stilistică a caselor
franceze. Se vede cum fiecare ţară are specificul ei. In schimb,
spaniolii, spre diferenţă de francezi, sunt mai volubili, mai direcţi,
mai simpli, mai apropiaţi. Mie îmi sunt simpatici şi sper ca intrarea
în Spania să fie de bun augur şi să pot merge spre ţinta mea.
La Col de Somport sunt indicaţi 854 km până la Santiago.
Varianta aceasta este mai lungă cu 100 de km faţă de Camino
Frances. Am fost la Officina de turismo pentru a mă informa. Am
luat nişte materiale publicitare. Până la Puente a Reina trebuie să
merg şase zile şi să parcurg în jur de 200 km. Mâine voi ajunge la
Jaca şi acolo voi întâlni Camino Aragones. La Puente a Reina
Camino Aragones se uneşte cu Camino Frances. Sunt curios câţi
pelerini voi vedea pe Camino Aragones.
Cam atât pentru ziua de astăzi, care a fost uşoară şi frumoasă,
în care nu a plouat. A fost înnorat dimineaţă, dar nu a plouat. După
amiază soarele a strălucit destul de puternic. Coborând din Pirinei,
este mai cald şi mai plăcut, spre diferenţă de aerul răcoros şi umed pe
care l-am respirat de când am ajuns la Lourdes până acum.
35
Marţi, 29 iulie, ora 11
În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme, pe la ora 6, pentru
a porni în direcţia Jaca. Uneori nu e suficient să fii obosit şi să fii
singur în cameră pentru a avea un somn bun. Experienţa nopţii
trecute mi-a demonstrat că somnul nu e condiţionat doar de factorii
enumeraţi mai devreme. Ieri a fost o zi cu multe impresii, cu multe
schimbări. Subconştientul le-a preluat iar în timpul nopţii și le-a
prelucrat dându-mi o stare de insomnie. Sau poate supa rece de roşii
cu un pic de usturoi a fost cauza lipsei de somn. Cine ştie? Cert este
că în loc să accept că nu pot dormi şi să-mi găsesc ceva de făcut, mai
ales că eram singur în cameră, m-am încăpăţânat să-mi bag capul în
pernă, să strâng ochii tare, tare, poate păcălesc cumva insomnia. Pe
cine să păcălesc? În loc să mi se adoarmă simţurile, ele s-au ascuţit.
Simţeam mirosul învechit, umed din camera pentru care am plătit 25
de euro. Nu numai că simţeam, dar mă şi deranja. Am deschis
fereastra să intre aerul curat al nopţii. Degeaba. Mirosul de învechit
era mai puternic. Am adormit cu greu, spre dimineață.
Micul dejun l-am luat în curte. Eram obosit de mirosul
învechit, mucegăit al hanului care-mi pătrunsese până în ultima
alveolă a plămânilor. Nu mai voiam să-l simt în timp ce mâncam. A
ieşit şi Claire şi ne-am aşezat pe o băncuţă şi împreună am mâncat
pâine, pateu şi brânză. Apoi am plecat din Canfranc Estacion spre
Canfranc, iar de aici spre Vilanueva şi acum în drum spre Castillo de
Jaca şi apoi Jaca. Drumul a coborât pe malul pârâului Aragon. De
fapt, acest pârâu dă şi denumirea provinciei în care mă aflu, Aragon,
cândva regat important al Spaniei.
36
Se pare că nici Claire nu a dormit bine; a avut trei vecini şi
probabil au sforăit. Am văzut-o astăzi mai tăcută decât ieri. Am
încercat să leg o conversaţie cu ea, pe diferite teme, dar a răspuns la
toate scurt şi nu a avut nicio iniţiativă de a discuta ceva. Probabil
vrea să rămână cu gândurile ei. Fiecare din noi are momente când
comunicarea cu persoanele din jur este greoaie sau apăsătoare. Starea
de spirit nu este propice discuţiei cu un om anume. Vrei să discuţi cu
tine însuţi şi liniştea se lasă peste grup. Este o linişte aparentă, de
exterior. În sinea ta îţi pui întrebări, tragi concluzii, emiţi judecăţi
despre diverse lucruri, persoane, întâmplări. Am tot mers aşa tăcuţi
amândoi, fiecare cu problemele lui. Ne-am oprit în Vilanueva şi am
cumpărat de la o alimentară o conservă de peşte, două piersici şi
două banane. Am mai băut apă şi ne-am continuat drumul.
Dar ceva mă intrigă. Claire m-a rugat să-mi continui drumul
în ritmul meu, eu oricum merg mai repede decât ea. Am încercat să o
înţeleg, să nu-i deranjez gândurile. Mergeam înainte, mă opream şi o
aşteptam să ajungă, dar nu spunea nimic când ne reîntâlneam. Merg
înainte, ea este undeva în urmă. Mai este până la Jaca. Experienţa
aceasta, de când am plecat de la Arudy şi până acum, mi-a arătat încă
o dată faptul că fiecare are ritmul lui. Eu am încercat să mă adaptez
ritmului ei, dar ea m-a rugat de mai multe ori să merg în ritmul meu.
O înţeleg. Nu poţi constrânge pe cineva să meargă în ritmul tău. Se
crează un stres suplimentar în afara oboselii fizice. Şi în fond, este
normal ca fiecare să-şi urmeze propriul ritm şi propriul drum. În
toate aceste zile de mers prin Pirinei, de mai multe ori am avut ocazia
să reflectez asupra acestui fapt. Fiecare om are drumul lui. Drum pe
care îl parcurge în propriul ritm. Chiar dacă drumurile a două
persoane coincid, dacă rimul lor este diferit, ele îl vor parcurge
37
separat. Mersul împreună ar fi un chin. Nu mă gândisem înainte la
acest lucru. Ştiam de dans că e un chin dacă cei doi nu au acelaşi ritm
şi nu percep muzica la fel. Dar uite că şi pentru mers trebuie să fie o
compatibilitate.
Şi mergând singur cu gândurile mele , aşteptând-o din când în
când pe Claire, am început să despic firul în patru. Ceva nu merge în
relaţia cu Claire. E mai reţinută faţă de mine, e mai puţin volubilă
când suntem doar noi doi. Mă întreb dacă modul defectuos al vorbirii
mele în limba franceză o face să fie aşa. Dar ea a negat. Consideră că
nu sunt probleme în modul în care mă exprim. Ceva din atitudinea
mea o face mai reţinută. Am remarcat că în prezenţa altor persoane
este mai deschisă. Uneori ceva din tine este perceput de cel de alături
într-un fel pe care nu îl pricepi. Ceva din atitudinea ta, din
personalitatea ta. Nu pot să definesc ce anume, dar asta face ca doi
oameni să fie mai apropiaţi sau mai distanţaţi. Nu vorbesc despre
simpatii sau antipatii la prima vedere. Mi s-a întâmplat şi altădată
acest lucru. Poate că e o formă de respect sau poate că e indiferenţă.
Claire susţine că face acest drum pentru a cunoaşte alte
persoane, alte locuri, pentru a face experienţa drumului împreună cu
alţii. Alături de francezi se simte bine, dar drumul îl face alături de
mine. Chiar dacă nu vorbim prea mult şi chiar dacă nu are iniţiativa
unei discuţii pe o temă oarecare, faptul că parcurgem acelaşi drum
împreună, fiecare în ritmul lui cu concesiile de rigoare, spune destul
de multe.
Oricum, respect fiecare persoană, modul ei de a gândi; nu
forţez nimic. Dacă pot să ofer ceva, ofer. Dacă place altora, bine;
dacă nu, nu, şi merg mai departe. Revenind la mine însumi şi la
38
drumul meu pe camino, anul acesta mi se părea greu la început. Simt
povara drumului, însă mă simt mai interiorizat acum, mai în
profunzimea mea şi îmi dau seama mai bine că trebuie să-mi urmez
drumul pe care conştiinţa şi instinctul îmi spun că-i bun, fără să mă
împiedic în nimic din afară, fără să car după mine un balast inutil.
Este bine să-mi urmez propriul drum, fără să ţin cont de ce spune
unul sau altul. Chiar dacă părerea altora contează, important este să
mă ştiu eu împăcat în propria conştiinţă şi depinde ce înseamnă acest
drum. Şi un Cezar şi un Hitler dar şi un Dalai Lama au fost îndîrjiţi
pe propriul drum. Drumul meu este efort zilnic, înseamnă exerciţiu
fizic şi psihic, de antrenament total. Prin efort continuu, susţinut
devin mai puternic în ceea ce cred că trebuie să fiu ca om.
Parcurgerea unor spaţii înseamnă cunoaşterea lor cu ceea ce le
aparţine; întâlnirea cu oamenii este o nouă experienţă de viaţă şi
aceasta te ajută să rămâi om. Spiritualitatea drumului spre un
sanctuar, te păstrează într-un ambient spiritual în care ceea ce este
important nu este comoditatea, moliciunea unui pat, nici vraja unei
satisfacţii culinare, nici plăcerea fizică a unei relaţii cu o altă
persoană, ci este un continuu mers spre spirit, în spirit, spre ceea ce
înfrumuseţează materia, omul din tine; îl face mai strălucitor, mai
curat, mai aproapiat de ceea ce este Dumnezeu.
Şi în starea aceasta de reflecţie m-am întâlnit cu două
frumoase amazoane, mamă şi fiică. Mi-au urat buen camino, iar eu
le-am dorit o zi bună şi am complimentat caii. Poate că trebuia să
complimentez şi doamnele dar caii mi-au atras atenţia. Erau
deosebiţi. Alb cu gri, curaţi, sănătoşi plini de viaţă şi energie.
39
Joi, 30 iulie, ora 9
Am ieşit din Jaca şi plouă. Ploua şi dimineaţă când m-am
trezit; s-a oprit puţin, iar acum a reînceput. M-am oprit la marginea
localităţii; sunt în direcţia Pamplona, până unde mai sunt pe şosea
107 km. M-am oprit și privesc blazonul oraşului Jaca. Stau sub un
acoperiş, căci plouă tare. Mi fac curaj și prin ploaie plec mai departe.
Găsesc un magazin de unde mi-am cumpărat nişte fructe uscate şi
pansamente pentru eventuale bătături sau răni. Mi-am luat alte
încălţări şi trebuie să fiu prevăzător.
Ieri, după amiază, pe la ora 16 am ajuns la Jaca, pe o vreme
călduroasă. Jaca este un orăşel unde am putut să vizitez biserica
catedrală şi lângă ea, în clădirile ei, este muzeul diecezan care m-a
încântat. Mi-au atras atenţia picturile, evoluţia acestei arte din
secolele XIII până în perioada secolului XIX. Un muzeu bine
organizat. Am găsit cazare la o casă a bisericii evanghelice de aici, o
casă cu două etaje, foarte curată, îngrijită, iar domnul care ne-a
primit este de o ospitalitate exagerată. Uf, plouă din nou, zdravăn de
tot. Am o geacă de ploaie, dar ar fi bine să se îndrepte timpul. Nu
cred că mă poate proteja prea mult de umezeală și de apa care
continuă să cadă, constant, rece și care îmi seclanșează o stare de
frig, aproape de tremur. Stau sub un copac dar ploaia mă ajunge şi
aici. Necazul cauzat de această ploaie rece se împletește cu amintirile
de la casa unde am dormit. La casa bisericii evanghelice toate m-au
încântat. Bărbatul care ne-a primit pe mine şi Claire înţelege
româneşte. Începând cu anul 1990 a fost cel puţin de 40 de ori în
România pentru a ajuta copii din orfelinate. Pronunţa multe cuvinte
în limba română cu accentul specific spaniolilor ceea ce mă amuza
un pic. Somnul a fost destul de agitat şi în noaptea aceasta. Oboseala,
40
impresiile de peste zi şi gălăgia tinerilor de pe stradă toate au
contribuit la alungarea lui. Poate m-am obişnuit să dorm mai puţin.
Resurse fizice am, menţin ritmul de mers constant aşa că trupului
meu nu-i mai trebuie foarte mult somn.
Dimineaţă am vizitat şi capela din această casă, în mijlocul
căreia tronează Biblia pe un pupitru foarte frumos, iar de jur împrejur
sunt băncile şi cărţile de rugăciune şi de cântece. Tot ieri seara mi-am
schimbat ghetele cu care am mers până acum. Tălpile se înmuiaseră
şi simţeam toate denivelările. Noile ghete au talpă dură Vibram,
despre care se spune că este cea mai de calitate. Sper să mă ţină mai
mult şi mai bine. Sunt ermetice, tip bascheţi, nu boncanc. Şi uite cum
fac reclamă mascată la anumite produse. Sper să pot merge, căci mi
se înfierbântă piciorul în încălţări închise. Aoleu, ploaia se înteţeşte
şi este rece, brrr. Curge şi te pătrunde şi nu-mi place. Am căile
respiratorii cam afectate şi iau medicamente; acum mai lipsea ploaia
asta rece. Ieri era cald, acum este ploaie şi s-a răcit afară. Sunt în
direcţia Arres, pe drumul pelerinilor, paralel cu şoseaua. Sunt pe
Camino Aragonesc, care a început la Oloron de Saint Marie și se va
termina la Puente la Reina, unde se unește cu Camino Frances. Până
la Arres sunt 26 km, iar pe drum mai sunt nişte localităţi. Am de
mâncare şi apă, aşa că pot merge mai departe. Am cu mine fructe,
conservă de ton, câteva felii de jambon şi o pâine. În spatele meu se
întrezăreşte Col de Somport, acoperit de nori. Cerul este întunecat,
apa curge, curge şi este rece. Ştiu că trebuie să merg mai departe
chiar şi în aceste condiţii.
Dimineaţă. Cum ar fi să fiu acum la o masă şi să-mi sorb în
linişte laptele cu un strop de cafea, să mănânc ceva bun şi să fac o
pauză după? Ce bine ar fi! Vise! Am ieşit pe front, iar situaţia este
41
alta. Nu am acest confort, dar am privilegiul de a mă lupta cu
intemperiile şi propriile comodităţi şi să merg mai departe. Omul este
sortit să-şi încerce mereu forţele. Dacă în viaţa de zi cu zi nu mă
confrunt cu astfel de încercări, le găsesc în vacanţă. Şi când dau de
greu mă gândesc la ‚‚ce bine ar fi‟‟. Voi avea timp tot anul să-mi
amintesc de ploaia rece care m-a udat . Şi gândul îmi fuge la un citat
‚‚unii simt ploaia, alţii doar umezeala‟‟. Depinde de moment, acum
sunt unul dintre cei care simt doar umezeala. Şi răcoarea. Momentan
sunt singur. Claire a plecat devreme cu o familie de francezi. Ne vom
întâlni după amiază la Arres. Am ieşit din munţi şi merg pe lângă un
pârâu la o altitudine de patru sau cinci sute de metri sperând să se
oprească ploaia.
30 iulie, ora 15.30
În sfârşit, ploaia s-a oprit. M-a udat până la piele şi am tot
tremurat de frig. A plouat bine iar drumul meu prin pădurile de pini,
urcând şi coborând mereu, a fost şi un exerciţiu de rezistenţă şi
răbdare. Ghetele cumpărate ieri îşi fac datoria. Dacă le-aş fi avut pe
cele dinainte, ar fi fost destul de greu să merg. În drum spre Arres am
întâlnit un camping cu bar-restaurant şi mi-a prins tare bine. Am
mâncat orez cu carne şi calamari cu cartofi şi salată. Păreau cam
vechi şi fără gust, dar când ţi-e foame, orice ţi se pare bun. Am
sandviş-ul meu în rucsac, dar nu am putut să-l mănânc căci a plouat
continuu. Va fi bun şi mâine. Măcar aici am stat la adăpost. Acum,
norii s-au mai răsfirat şi mai am de mers şase km până la Arres. Nu
ştiu dacă o să merg mai departe. După informaţiile pe care le am,
următorul albergue este la 13 km după Arres. M-a obosit mult
drumul acesta pe ploaie şi totul este ud pe mine, aşa că mă voi opri la
Arres. Mă tem de pericolul unei pneumonii.
42
Acum drumul este pe lângă şosea. Pe potecă şi prin pădure,
cât a plouat, mi-a fost destul de greu să merg. Puţin mai înainte a
fost un indicator care m-a îndepărtat de stradă şi m-a dus la nişte case
în ruină în jurul cărora era noroi şi buruieni prin care m-am afundat
până aproape de genunchi și nu mai ştiam încotro s-o apuc. În final
am reuşit să ies de acolo şi am regăsit indicatorul care m-a adus iar
lângă stradă. Eram murdar de noroi până şi zgârâiat de buruieni.
Noroc de ploaie că mi-a spălat tot noroiul de pe mine, iar apa care se
prelingea pe picioare îmi spăla rănile sângerânde; mă uitam la ele și-
mi ziceam că apa care le spăla era ca un dezinfectat și o alifie, oferite
gratis de mama natură. Zgribulit, cu picioarele zgârâiate și din care se
prelingeau picuri de sânge mi-am continuat drumul, şfichiuit de
ploaia rece și clănțănind din dinți de frig. Mă uitam cum arăt, mă
analizam din mers și mă gândeam în mine însumi că ar trebui să-i
schimb atitudinea faţă de ploaie. Decât să mă încrunt în faţa ei, mai
bine să o consider un antrenor care mă ajută să devin mai puternic.
Mi-am amintit de titlul unui film, Cântând în ploaie. De când am
plecat de la Lourdes, am mers doar prin munţi, iar acum sunt cam la
finalul acestui drum montan, un final însoţit de ploaia aceasta rece
care-ţi loveşte faţa şi te udă bine, iar ca răspuns, poţi să cânţi şi să
mergi înainte. Dacă te opreşti, sigur de îmbolnăveşti. Deocamdată,
îmi este bine şi singura durere este în pulpa piciorului stâng; iar
zgârâieturile sângerânde spălate acum de ploaie reprezintă o varietate
și un mic divertisment de moment.
30 iulie, ora 16
Mai am câteva sute de metri şi intru în localitatea Arres.
Merg pe drumul asfaltat în paralel, spre stânga, pe deal, printre
copaci. Este şi o potecă, dar este plină de noroi. Adineaori m-a ajuns
43
din urmă o maşină cu două doamne, iar cea de la volan m-a întrebat
dacă poate să-mi ducă rucsacul până în sat. Am apreciat gestul ei, i-
am mulţumit dar i-am spus că nu este cazul. Ne-am salutat şi ne-am
despărţit.
Din Franţa până la Jaca drumul nostru este GR 523, cu
marcajul alb-roşu, aşa cum este şi în Franţa şi ajunge până la Jaca.
De aici, acest drum se uneşte cu cel spaniol numit Camino Aragones,
care pleacă din sudul Spaniei, din Barcelona şi urcă spre Camino
Frances, cu care se întâlneşte la Puente a Reina. Aici suntem în
Aragon, iar acolo vom fi în Navarra. Acum urc spre Arres şi mai este
un km şi jumătate, iar eu sunt tot ud.
30 iulie, ora 20
Ajung la albergue de peregrinos din cătunul Arres, un sătuc
cocoţat pe vârful unui deal, cu locuinţe doar din piatră, netencuite.
Case cu acoperiş din ţiglă. La albergue există un minim de confort:
câteva duşuri, toalete înguste, o bucătărie şi sală de mese la etaj. La
etajul 1 sunt două dormitoare, fiecare cu câte opt paturi suprapuse.
Stăm cam înghesuiţi şi dacă întinzi mâna ajungi în patul celuilalt. Cu
mine în dormitor sunt nişte spanioli gălăgioşi, o familie de francezi
pe care i-am întâlnit şi la Jaca, la casa comunităţii evanghelice şi
Claire. Şi ei au mers tot timpul, fără pauză de frica răcelii.
În han, pelerinii iau cina, voioşi, zgomotoşi, unii cântă. Eu
am ieşit afară să admir cătunul şi să fac câteva poze, deşi tare aş mai
sta în pat, acoperit de mai multe pături, să mă încălzesc. Mă întreb
din ce trăiesc oamenii aici. Este interesant acest cătun, cu casele una
în alta, dar destul de mari. Sunt şi case părăsite. Privind de jur-
44
împrejur de pe vârful acestei coline se văd altele, acoperite cu copaci
şi verdeaţă
Am discutat puţin cu o doamnă din cătun. Aici, mai locuiesc
38 de persoane; biserica este închisă, preotul vine să celebreze
sâmbăta şi duminica. Comunitatea aceasta aparţine de o parohie cu
centrul la opt km de aici. În mijlocul satului, alături de biserică este
un turn de pază şi apărare, restaurat nu de mult timp. Acum nu are
nicio utilitate dar a fost restaurat pentru a reda ceva din trecutul
acestei aşezări. Există un bar care deschide dimineaţa la ora 9, iar
seara este deschis până la miezul nopţii. Este linişte deplină, nu se
aude nicio maşină şi de fapt, nici nu poţi întra cu maşina aici. Au
lumină electrică, antenă pentru canalele tv dar parcă trăieşti în
timpuri de altădată, faţă de aglomeraţia şi viaţa trepidantă a oraşelor.
Aici, timpul s-a oprit, pietrificat în aceste case frumoase, liniştite.
Deasupra, cerul cu unele pete albastre printre norii pufoşi de culoare
gri-deschis. Pe crestele colinelor din jur, plutesc alţi nori. Vezi şi
câmpuri care au avut grâu, dar acesta a fost treierat deja. Proprietăţile
sunt delimitate prin arbori sau arbuşti şi totul pare ordonat şi bine
îngrijit. De jur împrejur, câmpurile în culori galben-ruginii, alternate
cu verdele copacilor şi arbuştilor crează o atmosferă demnă de un
bun pictor. Sunt în faţa unei căsuţe pe acoperişul căreia este o pisică
tare frumoasă; am dorit să o fotografiez, dar a plecat.
Ruesta, 31 iulie, ora 22
Aseară, după ce am urcat pe dealul pe vârfului căruia este
cătunul Arres, am stat la cină la albergue din Arres împreună cu
45
grupul de pelerini cazaţi acolo: o italiancă din Siena, Carmella,
franţuzoaica Claire, un grup de spanioli din Catalania, o familie de
francezi, o altă doamnă, câţiva tineri. A fost o cină veselă cu
mâncăruri bogate. Eu am mâncat două yougurt. Sunt doi bărbaţi
hospitaleros. După cină am ieşit să vedem apusul soarelui. Ne
bucuram să-l vedem apunând în speranţa că ne va însoţi pe drum a
doua zi. Splendid peisajul de pe vârful dealului. După apusul soarelui
şi nişte fotografii de grup, ne-am întors la albergue pentru a dormi în
cele două dormitoare. În primul dormitor, în care eram şi eu, erau
vreo trei sforăitori, alături de două doamne, la fel de sforăitoare. Într-
o cămăruţă pitită undeva, era un spaniol care sforăia îngrozitor. Din
nefericire pereţii subţiri permiteau să auzim bogăţia de sunete emisă
de respectivul domn. Nu ştiu dacă am mai cunoscut un om care să
sforăie aşa tare. Sau poate am devenit mai sensibil. Am reuşit să
adorm şi m-am trezit pe la 2 din noapte, speriat de sforăitul acelui
domn spaniol. Apoi am adormit din nou după vreo oră. Deasupra
mea doarme Carmella care m-a întrebat cât este ceasul, trezită şi ea
de sforăitul spaniolului. Spre dimineaţă, am reuşit să adorm din nou.
Dimineaţă am luat micul dejun cu toţii şi apoi am pornit la
drum. Din fericire, ploaia s-a oprit şi vreo două ore am mers bine
alături de Carmella care mi-a vorbit despre Siena, despre
comunitatea parohială în care ea trăieşte. Locuieşte într-un
apartament al bisericii, la patru km depărtare de oraş. După vreo
două ore a reînceput ploaia. Aceeaşi ploaie care ieri m-a pus la
încercare. Cred că vrea să ne însoţească în pelerinajul nostru. Am
ajuns din urmă grupul de spanioli din Catalonia. Un bărbat simpatic
cu soţia, are un poncho pe care este desenat răţoiul Donald. Am făcut
şi nişte fotografii hazlii şi ne-am continuat drumul şi am mers vreo
46
13 km prin ploaie. Am întâlnit şi un izvor unde am luat apă. La
amiază, ploaia s-a oprit suficient de mult ca să avem timp să
mâncăm. Ne-am aşezat lângă o casă abandonată şi acolo am făcut
pauza de masă. După care ne-am reluat drumul în direcţia de astăzi şi
am ajuns pe la ora 16 la Ruesta. Când ne-am apropiat şi am văzut
numai ruine, am zis că nu este aici locul. Ei bine, aici este o casă
restaurată complet de către o asociaţie a sindicatului muncitorilor şi
transformată în refugiu, loc pentru pelerini. Sunt condiţii foarte bune
de cazare; vreo 62 locuri. Am întâlnit un francez brav, care a pornit
dis de dimineaţă de la Jaca. A parcurs un drum lung în condiţii
meteorologice nefavorabile. Am întâlnit şi un român din Răşinari,
care are o fată căsătorită în Spania. El câştigă atât cât să trăiască;
dacă ar mai fi cu cineva, ar putea să economisească ceva, dar singur
nu reuşeşte să economisească nimic. Probabil îşi doreşte să fie cu
cineva şi unul din argumente este şi cel financiar. Dar cine nu poate
economisi sau nu are ce economisi când este singur, nu va putea nici
dacă va fi într-un cuplu. Un partener vine cu un bagaj de griji,
obligaţii personale, alături de bugetul propriu.
Albergue de aici este în mijlocul ruinelor. Am stat la cină
alături de ceilalţi pelerini şi după ce am mai discutat, ne-am retras în
dormitoare. Să vedem care sforăie mai tare în noaptea aceasta. Unde
sunt eu, mai este familia de francezi, un Antonio, spaniol atletic,
Claire, Carmella, francezul campion la mers şi eu. Se aude un greier
care cântă cu foc; în rest, tăcere completă în mijlocul acestor ruine.
Mă retrag pentru odihnă, sperând într-o noapte reconfortantă.
Sunt în grupul cu care am dormit la Arres iar mâine vom
pleca mai departe tot împreună. Noaptea trecută, ascultam respiraţia
pelerinilor sau sforăitul altora şi mă simţeam solidar cu ei; mă
47
gândeam la discuţiile pe care le-am avut, la tot ce am trăit peste zi. În
noapte, simţul de solidaritate cu ceilalţi pelerini creşte şi capătă chiar
un farmec deosebit, împletit cu oftaturile lor prin somn. În acelaşi
timp, îi mulţumeam lui Dumnezeu că-mi acordă acest privilegiu de a
fi împreună cu aceşti oameni, simţindu-mă mai om alături de ei. Oare
dacă în viaţa de zi cu zi aş fi fost înconjurat de oameni cum sunt
acum, m-aş fi bucurat de compania lor?
Sâmbătă, 1 august, ora 11.30
Am plecat în dimineaţa aceasta de la Ruesta, controlându-mi
bine rucsacul, să nu uit ceva şi rugându-mă încă o dată lui Dumnezeu
să-mi binecuvânteze ziua, şi dacă se poate, să nu mai plouă. Am
dormit bine acolo, chiar foarte bine. M-am trezit doar o dată în
timpul nopţii şi dimineaţă pe la 6.15, când deja au început să se
foiască pelerinii. Am luat micul dejun împreună cu toţi ceilalţi, lapte,
ceai, puţină marmeladă, o bucăţică de unt, câteva felii de pâine
prăjită. După ora 7 am pornit. Astăzi este o zi splendidă. Soarele
străluceşte şi este o căldură plăcută, după două zile de ploaie. La
plecare, am mai schimbat câteva vorbe cu un hospitalero care ne-a
servit cu toată atenţia. Îmi spunea că acolo este doar el cu soţia. El
este pe post de primar, poliţai şi orice altă autoritate. Am mers pe
malul râului Aragon; din loc în loc am văzut o piatră albastră şi un
indicator care o explică. Conform unei tradiţii locale, ea apără zona
de inundaţii. Din păcate în apropiere de Ruesta a fost un camping,
inundat şi abandonat. Se văd construcţii părăsite. Este dezolant. În
câţiva ani natura va acoperi resturile construcţiilor umane. Efemere
48
sunt cele lumeşti.... Apoi am tot urcat, ajungând la un moment dat pe
o culme de unde se deschide o panoramă enormă, foarte frumoasă.
Ne-am continuat drumul cu Carmella, originară din sudul
Italiei, secretară la universitatea din Siena. O femeie de 37 de ani,
deschisă, volubilă, plină de energie. Auzind vorbindu-se de acest
drum, şi-a spus că este bine să-l parcurgă şi ea. Are 10 zile la
dispoziţie, dar se gândeşte să ceară permisiunea şefei să-i permită să-
şi continuie drumul până la Santiago. Am tot discutat, despre toate şi
aşa timpul a trecut mai repede. După 11 km am ajuns într-un sătuc
unde la un bar am luat un bocadillos; aici am întâlnit şi ceilalţi
pelerini şi ne-am simţit foarte bine împreună. Ne-am continuat
drumul spre Sanguesa, până unde mai sunt 4,5 km. După ce am ieşit
din sătuc, drumul este plan, bine bătătorit. Chiar este o plăcere să
mergi pe el. Mi-a povestit multe Carmella despre greutăţile din Italia.
Salariile nu sunt prea mari, iar cu ceea ce câştigă abia dacă reuşeşte
să-şi acopere toate cheltuielile. Din micile economii pe care a reuşit
să le adune, şi-a putut permite acest pelerinaj.
Eu îi vorbeam despre românii din Italia, cum sunt ei plătiţi
mai bine sau mai rău, despre lipsurile de perspectivă pentru noua
generaţie, despre lipsa unei locuinţe, a unui serviciu şi a unei
stabilităţi a vieţii. Comparativ cu generaţia dinainte, actuala generaţie
este mai nesigură, mai în pericol, mai fără viitor. Curios lucru că
responsabili pentru acest fapt suntem noi, cei maturi, cei care aveam
viaţa foarte bine organizată de către societate. Intrai într-un angrenaj
cunoscut şi ştiai ce te aşteaptă la capătul lui. De multe ori schimbările
politice duc la schimbări sociale neanticipate şi necontrolabile.
Tinerii s-au adaptat la stilul “trăieşte clipa“ şi nu pot fi condamnaţi.
49
Trec pe lângă câmpuri cu lanuri de grâu treierat, cu baloţi
enormi de paie şi mă apropii de Sanguesa.
Sanguesa,1 august, ora 17
Stau sprijinit de zidul bisericii Santiago de Compostela. Este
un monument istoric din secolele 12-14. Am intrat în această biserică
dedicată apostolului Iacob spre mormântul căruia mă îndrept, pentru
a mă ruga lui să mă conducă acolo unde tradiţia spune că este
mormântul lui, sub altarul catedralei. Vreau să ajung acolo sănătos.
Am intrat în biserică, purtând în gând dorinţele mele şi sunt convins
că toţi pelerinii care au întrat în acest lăcaş au făcut la fel ca mine.
Am păşit pe urmele lor cu aceeaşi încărcătură de speranţe, bucurii,
dorinţe. Eu, cu visul de a vedea steaua mea. Nu am atins-o; sunt în
drum spre ea şi cred că într-o zi o voi atinge, o voi îmbrăţişa.
Ne-am oprit în acest orăşel. Am mâncat în linişte, am vizitat
localitatea şi ne-am odihnit. Albergue de peregrinos este în zona
veche a oraşului. Are un dormitor cu 14 paturi la etaj, iar jos este sala
de primire cu băile, toaletele şi mica bucătărie. Un local frumos,
curat, igienic, unde din grupul celor care am fost la Ruesta mai toţi
am ajuns aici.
Am văzut aici o biserică importantă, San Salvador, unde pe
un panou din stânga poţi citi o informare şi anume că aici se găseşte
o pictură foarte importantă, gotică, din secolul XIV. Sunt câteva
fotografii cu respectiva pictură. Din păcate, biserica este închisă. Am
vizitat biserica Sf. Maria în apropierea podului peste care vom trece
mâine. M-a impresionat arhitectura gotică şi portalul bisericii, iar în
altar este un monument sculptat, strălucitor, maiestos, în culori vii,
50
pătrunzătoare. O artă a altarelor bine dezvoltată în Spania. Un baroc
spaniol al întregii decoraţiuni a altarului. Acesta cuprinde un întreg
mesaj pe care ţi-l transmite, aşa cum este şi catapeteasma în
bisericilor ortodoxe. Liturghia este la ora 19.30 şi voi fi prezent şi eu.
Biserica aceasta a sfântului Iacob este foarte frumoasă şi este
dedicată pelerinilor. Mă bucur că pot să ating aceste ziduri pe care le-
au atins atâţia pelerini de-a lungul secolelor. Astăzi am intrat în
provincia Navarra, lăsând în urmă provincia Aragon. La albergue
este bine, iar Carmella împreună cu alţi pelerini pregătesc o cină
bogată din legume, zarzavaturi şi cărnuri, cred. Eu merg la Liturghie.
Astăzi a fost un drum frumos, plăcut, sub un cer binevoitor, luminos,
însorit, cu o căldură plăcută. În sfârşit mi-a intrat puţină căldură în
oase, după cele două zile de ploaie.
Bisericile Evului Mediu ne vorbesc despre timpurile trecute,
despre locurile unde creştinii se rugau. Arhitectura, decoraţiile lor
poartă peste veacuri starea de spirit a timpului în care au fost ridicate.
Acum, din ce în ce mai puţini credincioşi vin să se roage în ele. Îmi
face impresia că lumea actuală merge pe nişte drumuri străine în
bună parte drumurilor Bisericii. Mesajul acesteia este nesemnificativ
în raport cu masele de oameni care trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar
exista sau nu este important pentru ei. Oamenii merg pe drumuri
laice; Biserica merge pe drumuri religioase şi nu mai reuşeşte să
convingă această lume de importanţa mesajului ei. Oamenii nu se
schimbă în mod profund. Au aceleaşi trăiri, aceleaşi dureri ca şi în
urmă cu secole. Dar se schimbă condiţiile socio-culturale. Se
schimbă condiţiile materiale. Aceste schimbări afectează percepţia
asupra spiritualului, asupra instituţiilor care îl reprezintă. Revenirea
la Dumnezeu nu e grea, cei mai mulţi îl poartă în propria conştiinţă
51
dar nu se exteriorizează. Revenirea la Biserică, aceasta e într-adevăr
o problemă.
Sanguesa, ora 20.25
Tocmai am ieşit din biserica Sf. Maria unde am participat la
Sfânta Liturghie prefestivă. Au fost pomeniţi şi câţiva decedaţi ai
căror rude erau la intrarea în biserică şi toţi cei prezenţi i-au
îmbrăţişat. După Liturghie, în faţa altarului, din nou cei prezenţi au
trecut pe la rudele decedaţilor comemoraţi şi i-au îmbrăţişat. Un
semn expresiv şi emoţionat de solidaritate. Ce m-a impresionat era
faptul că biserica era plină; mulţi stăteau în picioare. Corul a cântat
foarte frumos cântece într-o interpretare specifică bisericii. M-a
impresionat apoi în faţa altarului decoraţiunea măreaţă în mijlocul
căreia este Fecioara Maria; la bază sunt cei patru evanghelişti, iar în
registrele superioare sunt prezentate evenimente din viaţa Fecioarei
Maria. În centru, este o statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în
braţe. Statuia are o strălucire cu totul deosebită. Îi mulţumesc
Fecioarei în numele căreia am început pelerinajul la grota ei de la
Lourdes. Privind acum statuia ei atât de luminată şi strălucitoare, am
retrăit sentimentele simţite de atâtea ori încă din copilărie în faţa
statuii Fecioarei Maria din biserica satului natal. Copil fiind, o
vedeam ca pe o mamă. Frumoasă, delicată, sensibilă. Altfel de mamă
decât mamele din jurul meu. Fecioara reprezentată în atâtea forme,
impresionează prin felul în care transmite dragostea, protecţia, natura
umană împodobită, încărcată cu atâta splendoare a cerului, a lui
Dumnezeu care se întrupează în sânul ei. Am simţit această
comuniune cu mama cerească şi cred, sunt convins, că ea îmi va
călăuzi paşii în acest pelerinaj până la capăt. Simt o bucurie
interioară desebită aici în această biserică dedicată ei. Este un
52
moment de întărire sufletească de care am absolută nevoie.
Mulţumesc lui Dumnezeu şi Mamei sale!
Sanguesa, ora 21.
Pe o stradă din centrul acestui orăşel am fost la magazin şi am
cumpărat carne de curcan, un suc de portocale, o bere şi un mic
şampon. Am observat aici, la acoperişurile caselor mai importante,
că streaşina care protejează zidul este ieşită mult în afara celorlalte
streşini. Este o lucrătură deosebită în lemn, o scupltură care vrea să
sublinieze importanţa, frumuseţea, măreţia respectivei case. Este un
mod de a ieşi în evidenţă a celor care aveau o anumită putere între
localnici. Aceste streşini îţi atrag atenţia şi te opresc pentru a le
admira şi pentru a te întreba cine o fi locuit în aceste case. Nu am
mai întâlnit aşa ceva până acum. La una din case am văzut o
inscripţie care spune că în ea a locuit un organist important al
catedralei din Sevilla.
Viaţa de seară aici este destul de vie; barurile sunt unul lângă
altul, oamenii socializează în faţa unui pahar cu vin, bere sau suc.
Stau şi se simt bine în atmosfera serală; copiii se joacă, femeile
vorbesc fără pauze şi gesticulează. O viaţă tipică spaniolă pe care o
admir de pe o băncuţă în faţa unui magazin închis, bându-mi liniştit
doza mea de bere fără alcool.
Duminică, 2 august, ora 11
În drum spre Izco. În această noapte am dormit la hanul
pelerinilor din Sanguesa. Aseară, Carmella şi cu o spanioloaică au
53
pregătit o cină pe cinste din care nu s-a consumat nici jumătate. Ce a
rămas au lăsat în frigider pentru a se bucura alţi pelerini de mâncarea
gătită. Principală problemă este somnul. De cele mai multe ori nu
dorm profund. Am somnul agitat şi deseori mă trezesc peste noapte.
Nu mă simt prea bine. Lipsa somnului şi consumarea unor produse
din comerţ mi-au dat o stare de slăbiciune, indispoziţie. Dar îmi revin
după ce încep să merg. Pe la ora 6 eram treji cu toţii: eu, Claire,
Carmella, familia din Catalonia, Maria cu soţul ei, o amică de-a lor,
familia de francezi, Antonio din Andaluzia. O mulţime gălăgioasă şi
veselă.
Am mâncat în grabă şi apoi la 7 eram deja pe drum. Ieşind
din Sanguesa, am trecut râul Aragon şi ne-am urmat drumul spre
Rocaforte, la aproape 2 km de Sanguesa. Am continuat prin pădure,
pe poteci, având mereu pe lângă noi eolienele care se învârt liniştite,
în acelaşi rimt lent. Sunt ciudate şi aduc un plus de pitoresc zonei
prin care trecem. Este soare, bate puţin vântul şi mergem mereu în
acelaşi ritm destul de susţinut. De curând ne-am intersectat cu un
pelerin, un călugăr îmbrăcat în rasa monahală maro, cu un baston
mare în mână, cu un rucsac pe spate şi o gentuţă pe şold. Arată ca şi
pelerinul medieval. Un om simpatic, plin de viaţă, cam la 40 de ani,
care vine de la Santiago şi se îndreaptă spre Lourdes. I-am spus că
noi venim de la Lourdes, trecând prin Col de Somport. Am dorit să
facem o fotografie, dar a refuzat. Este primul pelerin pe care-l
întâlnesc, îmbrăcat ca pelerinii din secolele trecute. Nu ştiu cât este
de recomandată rasa lui groasă pentru zilele călduroase. Dar, dacă
materialul este natural şi permite corpului să respire, s-ar putea să se
simtă mai bine el în hainele groase decât noi în hainele moderne şi
subţiri.
54
Îmi continui drumul şi sper să treacă efectul neplăcut al
pastramei de curcan; nu mă simt bine şi mai am mult de mers.
Destinaţia de astăzi este Montreale. După ce vom ajunge la Iţco vom
mai avea 10 km de parcurs.
Monreal, 2 august, ora 20.30
Am ajuns aici, după un drum de vreo 28 km. A fost o zi
însorită şi toridă în primele ore ale după amiezii, când soarele frigea.
În grup cu toţi ceilalţi am discutat mult cu unii sau cu alţii şi aşa
timpul a trecut destul de repede. La Izco ne-am oprit la albergue care
are şi un bar şi am mâncat sandvişul pe care îl aveam. Am mâncat şi
o conservă cu ton. Am experimentat şi o conservă cu fructe de mare,
dar nu mi-a plăcut deloc şi am băut o sticlă cu suc de mere să alung
gustul conservei. Ne-am continuat drumul în bună parte prin pădure.
Am ajuns la Monreal, o localitate nu prea mare, unde am găsit şi
două baruri, o farmacie, o biserică, ambele închise, la fel cum era
închisă şi biserica din Izco. Mă întristează să văd bisericile închise.
În această seară, cina a fost pregătită de familia de francezi. Am mers
la un bar care are şi tienda şi am cumpărat mai multe fructe şi un suc
pe care l-am băut împreună cu spaniolii. Acum, toţi se simt bine după
cină şi vorbesc ca toţi spaniolii, adică cu glas tare şi cu voie bună.
Mă uitam la mersul lui Claire, ea care s-a definit ca broasca
ţestoasă, adică cu un rimt lent, dar constant, continuu. Este a şaptea
oară pe camino, multe din drumurile anterioare au fost fragmente pe
drumul Le Puy, dar şi un drum de 50 de zile, din Franţa până la
Santiago şi mai departe la Fisterra, de cca 1300 km. Ea nu se
grăbeşte niciodată, iar în urcare nu forţează deloc şi comparativ cu
ceilalţi, merge cu un ritm mai lent decât ei. Ştie să-şi dozeze foarte
55
bine forţele şi chiar dacă ajunge cu o jumătate de oră după ceilalţi,
ajunge mai odihnită. Câştigul celor care se grăbesc este mic,
comparativ cu cineva care merge într-un ritm lent, dar susţinut,
continuu. În felul acesta, o văd mai odihnită şi observând-o cu
atenţie, cred că am învăţat ceva de la ea. Deşi eu pe teren drept am un
ritm destul de rapid şi aceasta pentru mai multe ore, pe o distanţă mai
mare, să zicem 15 km, ajung cu maximum jumătate de oră înaintea
ei, dar ea ajunge mai odihnită decât mine. Şi atunci mă întreb cine
este mai câştigat?
Îmi spunea apoi că acest drum este o terapie, o caminoterapie.
Am impresia că în interiorul ei ascunde ceva profund, deosebit, poate
dureros. Nu este o persoană obişnuită, extrovertită, expansivă ci mai
mult introvertită, interiorizată. Nu este o fire timidă şi nici fricoasă.
Doar că este mai rezervată şi nu vorbeşte nimănui despre drumul ei.
Dacă este întrebată, răspunde dar nu iniţiază ea dialogurile şi e foarte
diferită de Carmella sau de spanioli.
De la aceşti pelerini, înveţi multe, afli multe. Cei din
Catalonia, din Barcelona, au un centru de recreiere, de turism, cazare
şi camping. Mi-au dat site-ul instituţiei lor. Îmi voi face timp să văd
despre ce este vorba când voi ajunge acasă. Jose merge bine, dar
soţia lui Maria are dureri mari la un picior şi abia se mai târâie.
La barul hanului pentru pelerini din Izco, au venit localnicii.
Joacă cărţi, bărbaţi şi femei, în frunte cu hospitalera de acolo, Carla.
Asta este recreierea lor duminicală. Se adună în jurul unui pahar de
vin, joacă cărţi, discută, râd şi timpul trece în mod plăcut.
56
Astăzi aş fi putut să merg mai departe, dar am rămas cu
grupul la Monreal, pentru a discuta cu toţi, mai mult cu Claire în
franceză şi cu Carmella în italiană. Franţuzoaica consideră că cel mai
mare scriitor al Franţei rămâne Victor Hugo, şi nu doar ca scriitor,
dar şi ca om politic implicat în viaţa ţării ei. Carmella este şi ea
umblată prin lume. A fost prin Spania şi într-un stage de trei luni la
Bruxelles. Îmi place să discut cu ele, este antrenant şi pentru minte
folosirea consecutivă a limbilor franceză şi italiană. Acum sunt iar în
formă, mi-am revenit complet. Mersul pe jos, discuţiile, masa mai
bună m-au făcut să mă simt bine.
Aici este un singur dormitor. Suntem mulţi şi cam gălăgioşi.
Şi ca un bonus, în acest albergue sunt pureci. Este vară, este cald, si
se scapă foarte greu de ei. Am scuturat totul în faţa hanului. Mâine
vom scutura iar totul, să nu avem pasageri clandestini printre
lucrurile din rucsac.
Puente la Reina, luni, 3 august, ora 20
La ieşirea din localitatea Puente la Reina, în direcţia Santiago,
Claire cu ajutorul unui spaniol a reuşit să găsească loc pentru mine,
Carmella şi pentru ea. În localitate, hanurile sunt toate pline şi nu mai
sunt locuri libere. Văd că mai sosesc pelerini cu rucsacele pe spate;
sper să aibă loc şi ei.
În dimineaţa aceasta, la ora 5 grupul nostru, Jose, soţia Maria
şi Maria Angeles, famila de francezi, Claire, Carmella şi eu ne-am
trezit și prima activitate pe care toţi am făcut-o a fost aceea de a ne
scutura cu multă hotărâre tot ce aveam la ferestre sau ieşind afară, în
57
faţa hanului, pentru a ne elibera de pureci. Asta a fost problema
noastră din acest han din Monreal, problema purecilor.
În plus iar am dormit rău. Am adormit greu, după miezul
nopţii. Când dormi cu persoane care sforăie, trebuie să adormi
înaintea lor. Dacă apucă să înceapă concertul de sforăituri, greu mai
poţi aţipi.
Dimineaţa ne-am adunat în sala de mese şi apoi am făcut o
fotografie de grup, presimţind parcă că grupul, care a fost compact
câteva zile, se va destrăma. Pornim la drum şi ne răsfirăm în timp.
Fiecare păstrează ritmul lui. Pe drum, Maria mergea foarte greu;
soţul i-a luat rucsacul peste al lui, iar ea abia se târa. A fost o
dimineaţă plăcută; am mers bine, căci era înnorat. Doar spre amiază
soarele pişca; din loc în loc ne mai întâlneam între noi. Cuplul
francez este interesant. Ambii sunt foarte curioşi şi doresc să vadă
totul. Se bucură din plin de această călătorie. Analizau casele cu
minuţiozitate, rămânând în urma noastră, iar apoi accelerau ritmul şi
ajungeau din nou la grup.
Eu am discutat mai mult cu Carmella pe teme care privesc
familiile, probleme pe care şi ea le cunoaşte foarte bine. Am ajuns la
amiază într-un cătun şi aici un domn mai în vârstă ne-a spus că este
şi un mic restaurant. Nu era deschis, dar am mers vis-a-vis la
proprietari, rugându-i să ne gătească ceva. Doamna s-a arătat foarte
amabilă şi ne-a gătit o salată mixtă foarte bună şi o friptură de vacă
cu cartofi. Am mâncat cu poftă, iar ca desert, am mâncat o piersică.
Meniul a costat 8, 50 euro, destul de economic. Am mai vorbit între
noi, apoi pe la ora 2, ne-am pornit din nou la drum. Claire era
înaintea noastră. Ea nu s-a oprit să mănânce, având un sandviş în
58
rucsac. Carmella este expansivă, se uită în toate părţile, face multe
fotografii, apoi iar porneşte, vorbind cu toţi. Râde, face glume,
gesticulează. Emană multă energie. Claire, merge liniştită în acelaşi
ritm, cu acelaşi zâmbet zen şi o ţine sistematic înainte. Aşa se face că
ea a ajuns mai devreme la Puente la Reina şi s-a interesat de locuri
pentru noi la campingul Santiago Apostolo.
La ieşirea din localitate, urcând spre dreapta dai de han în
vârful dealului. Este un întreg complex aici şi am întâlnit nenumăraţi
pelerini italieni, francezi, germani, spanioli, şi de alte naţionalităţi.
Aşa a trecut ziua de astăzi, admirând casele frumoase, lanurile de
porumb sau floarea soarelui cu un sistem de irigaţii bine pus la punct.
Spaniolii au o reţea de canale pe care am observat-o în multe locuri,
iar din aceste canale apa este preluată de pompe şi trimisă în tuburile
care ajung la rădăcina plantelor sau în stropitori înalte care udă
lanurile de porumb şi floarea soarelui. Aşa se face că în această climă
aridă cresc culturi excelente, de invidiat. Şi noi am avut sisteme de
irigaţii bine puse la punct. Din păcate, după 1989 s-a distrus tot ce s-a
construit înainte sau s-a lăsat în paragină. Acum nu mai avem
puterea de a le reface.
Mă bucur că am ajuns astăzi 3 august, pe Camino Frances,
după ce pe 24 iulie am plecat din Lourdes. De fapt, conform
planurilor pe care le-am făcut împreună cu Claire şi Carmella, ar
însemna să mergem de acum în medie 30 de km zilnic, pentru ca pe
28 august să ajungem la Santiago. La această dată, ele trebuie să se
întoarcă în ţările lor, iar eu să-mi continui drumul spre Fatima. Cam
asta este pe scurt ziua de astăzi. Stau în faţa acestui albergue şi
privesc toţi aceşti pelerini; mulţi sunt la cină acum, alţii stau afară pe
bănci, la mesele de lemn; mai mănâncă şi ei ceva sau stau de vorbă.
59
Sunt şi corturi instalate pe iarba din curtea hanului. O mulţime de
pelerini pe care parcă îi văd mâine dimineaţă la cinci că se trezesc şi
se pregătesc să pornească mai departe.
Am acumulat multă oboseală pe acest drum pentru că am
dormit puţin. Dar fac faţă şi merg mai departe, alături de ceilalţi. Mă
interesează să cunosc cât mai mult, să învăţ cât mai mult de la
ceilalţi. Mă uit cu atenţie la pelerini şi încerc să înţeleg mai bine ce
sunt şi ce doresc ei.
Este o atmosferă plăcută aici, nu de distracţie, nu de întreceri
sportive, ci un loc de oprire a pelerinilor care îşi duc bagajul şi
poverile zilnice şi sunt foarte mulţumiţi atunci când îşi lasă rucsacul
şi se aruncă pe pat, pentru a se odihni. Eu am în mintea mea drumul,
mereu mai departe, zi după zi, aşa cum este fiecare, mai uşoară sau
mai grea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor cu care am fost astăzi
împreună, cu speranţa că mâine va fi o zi cel puţin la fel de frumoasă.
Marţi, 4 august, ora 9.30
La albergue Santiago Apostolul din Puente la Reina, unii s-au
culcat foarte târziu; au venit în dormitor târziu, au aprins lumina fără
să le pese că ceilalţi dormeau, aşa că mi-au deranjat somnul, şi nu
numai mie. În plus, prin ferestre se vedeau fulgerele şi se auzeau
tunetele destul de bine. În mod normal ploile cu tunete şi fulgere sunt
frumoase, au măreţia lor, dar în această noapte nu eram dispus să
apreciez frumuseţea naturii. De oboseală într-un târziu am adormit.
La 4.30 s-au trezit câţiva pelerini şi chiar dacă nu au fost zgomotoşi
tot au trezit o parte din cei care dormeam. La 5.30 ne-am ridicat cu
60
toţii din pat, ne-am îmbrăcat, ne-am spălat şi am mers în sala de mese
unde am mâncat fiecare ce avea. Eu am mâncat o bucată de caşcaval,
cu carne şi două felii de pâine. Se făcuse lumină şi am pornit la
drum. Încet-încet, am lăsat în urmă localitatea în care am mai dormit
odată acum cinci ani. Drumul merge pe lângă şoseaua principală, iar
la patru km întâlneşti o altă localitate, apoi după alţi doi km este o
alta, pitorească, foarte frumoasă, aşezată pe o colină. În faţa ei este
un teren cultivat cu viţă de vie. Drumul este bine marcat, plin cu
pelerini şi nu-i niciun pericol să te rătăceşti, spre diferenţă de Camino
Aragonez, unde mergi şi rareori întâlneşti alţi pelerini. Carmella îmi
spune că a rămas aproape şocată la acest albergue Santiago. Pe
Aragonez eram aşa de liniştiţi, iar aici este o maree de pelerini.
Ne continuăm drumul în pas alert şi la un moment dat am
ajuns-o pe Claire, pe care am recunoscut-o de la distanţă după mersul
ei cadenţat, fix. Am ajuns apoi la un pod din piatră unde s-a oprit o
familie cu doi copii şi cu un câine frumos, Max. Bineînţeles că şi el
are paşaportul pelerinului. Lăbuţele din faţă sunt protejate cu
încălţăminte. Doamna îmi spune că-i va încălţa şi lăbuţele din spate,
pentru ca să nu-i intre pietricele între pernuţe. Vor merge cu toţii
până la Los Arcos. Pe camino, întâlneşti de toate. Dar toate sunt
bune.
De la un magazin am cumpărat un litru de suc de ananas pe
care aproape l-am terminat. Am băut prea mult şi era prea dulce.
Acum simt o stare neplăcută. Pe viitor, o să fiu mai atent. Dacă ar fi
fost limonadă, mergea şi un litru odată. Mă răcorea, dar să bei odată
un litru de suc de ananas, nu-i tocmai sănătos.
61
Drumul pe care merg este flancat de arbuşti şi copaci. Avem
umbră şi e foarte plăcut de mers. În stânga lanul de grâu s-a
transformat în mirişte. A fost treierat, secerat şi nici paiele nu se mai
văd. Totul a fost strâns şi pus la adăpost. În faţă se profilează o
pădurice dincolo de care se văd câteva case. Acest camino este mult
diferit de Aragones dar aceeaşi pace pluteşte în aer.
Los Arcos, 4 august, ora 21
În albergue La fuente, Casa de Austria din Los Arcos. Ziua de
astăzi a fost lungă, foarte lungă. În sfârşit, am găsit loc aici, în acest
han pentru pelerini, după ce am mers 44 de km. Am plecat de la
Puente la Reina înainte de ora 7 şi în primele ore ale după amiezii am
ajuns la Vila Major de Monjardin unde ne-am oprit la albergue
parohial, în centrul cătunului. O doamnă a venit şi a plasat un afiş în
faţa noastră pe care scria ”completo” şi am înţeles că nu mai este loc.
Ne-a recomandat să încercăm la un alt han, puţin mai jos. Acolo, o
domnişoară amabilă ne-a spus că este tot ”completo”. Am încercat să
găsim un loc pe la privaţi, dar nu am găsit niciun privat care să aibă
locuri disponibile. Domnişoara ne-a indicat o cazare la Los Arcos,
într-o casă ”La bela”, unde a telefonat şi ne-a găsit loc, la preţul de
38 de euro camera. Ca atare, din nou la drum, încă 12 km. Cu toate
facilităţile moderne de comunicare se mai întâmplă să te bazezi pe
soartă şi să nu-ţi rezervi din timp loc de cazare. Aşa că mai faci
câţiva kilometri în plus faţă de ce ai planificat. Ne era cam sete, apă
puţină în termos şi cu toate că primisem indicaţii că vom da de o
fântână pe drum, nu ne-am putut potoli setea. Fântâna nu era
funcţională. Sperăm să găsim un bar care fusese şi el menţionat dar
nu am găsit decât pereţii unui container. Probabil dăduse faliment.
Soare puternic, apă puţină, oboseală, praf dar noi ne continuăm
62
drumul. Pe drum întâlnim un tânăr înalt, frumos, atletic, Alex, care se
recomandă că este din München. După câteva fraze în limba germană
constat că este originar din Braşov aşa că schimb germana cu
româna, limba materna a amândurora.
A ajuns la Saint Jean Pied de Port şi de aici a pornit în
pelerinaj. Nu avea nimic aranjat pentru cazare şi am mers cu toţii la
casa “La Bella “. Nu ne-a plăcut cum arăta, am căutat în altă parte şi
am ajuns aici. Sunt într-un dormitor cu 10 paturi şi sper să mă pot
odihni. Căldura şi setea din ultimele ore au fost la fel de obositoare
ca ploaia din ziua precedentă. Natura e mai puternică decât noi dar
voinţa umană ne ajută să o înfruntăm şi să nu ne dăm bătuţi prea
uşor.
În centrul localităţii am găsit o alimentară de unde mi-am
cumpărat iaurt pe care l-am mâncat în linişte pe o bancă de lângă
biserică. Mă simt obosit după acest drum lung şi sper să dorm bine,
pentru a-mi reface forţele. Rareori am simţit atât de mult oboseala,
iar Carmella mă tot întreba ce rost are să facă toate aceste sacrificii,
când concediul ei este pentru a se odihni, a se relaxa? Iar noi, aici ne
epuizăm pe drum, umplându-ne de dureri? Nu i-am dat niciun
răspuns, lăsând-o pe ea să-şi răspundă. Cred că oboseala se manifestă
la fiecare din noi în mod diferit. În plus, ce a constatat ea este faptul
că pe drum nu prea a întâlnit mult spirit creştin sau specific
pelerinajului. Unde ajungi, plăteşti, te cazezi iar a doua zi pleci mai
departe. Nu interesează pe nimeni cine eşti, ce doreşti. Constatările
Carmellei mă dor mai mult decât durerile mele fizice. Discuţiile
avute în ultimele zile nu au arătat că ne interesează aproapele nostru?
Probabil îşi doreşte o mai mare atenţie din partea localnicilor. Dar ei
sunt obişnuiţi, chiar plictisiţi de pelerinii care trec prin zonă. Au viaţa
63
lor, problemele lor şi nu mai au energia pentru a se interesa de
problemele altora.
Din păcate şi eu eram un pic nemulţumit de organizarea
pelerinajului. Hanurile pentru pelerini ar trebui să aibă şi o rezervă de
saltele, unde să se poată odihni unul care ajunge epuizat. Să nu fie
trimis mai departe, la 12 km. În hanurile pentru pelerini ale bisericii,
găseşti şi altceva, un alt spirit, dar sunt puţine .
Pe camino ţi se întâmplă să nu te odihneşti prea bine noaptea
din cauza altora, iar a doua zi va trebui să pleci mai departe,
înfruntând arşiţa, ploaia, foamea sau setea. Nimănui nu-i pasă că tu
te-ai trezit obosit, că îţi este mai greu astăzi decât ieri. Eşti tu, doar tu
cu povara propriului trup şi a rucsacului, mergând înainte, sperând că
noaptea care va veni va fi una mai bună şi vei putea să te odihneşti
suficient de mult şi de bine pentru a începe apoi încă o zi din drumul
tău, al cărui capăt este încă hăt departe. Dar nu eşti singur. În jurul
tău sunt ceilalţi pelerini care trec prin aceleaşi probleme. E suficient
un zâmet cald, o vorbă bună şi te simţi altfel. La rândul tău zâmbeşti
celorlalţi şi priveşti senin spre următoarea destinaţie.
Joi, 6 august, ora 12
Aseară n-am reuşit să înregistrez nimic, deşi am ajuns pe la
ora 16 la Logroño, după un drum destul de lung. La Viana, stând şi
mâncând ceva la umbra bisericii de pe strada principală, ne-a ajuns
din urmă Claire. A avut o noapte albă din cauza sforăiturilor aşa că s-
a hotărât să rămână la Viana, la hanul parohiei.
64
Noi, adică eu cu Carmella, am plecat la drum. De la Viana
până la Logroño era o căldură dură; soarele te frigea. Dar nu era
nimic de făcut, decât de mers înainte sub un soare torid. Înainte de
Logroño intri în provincia La Rioja, care este renumită în vinuri. La
întrarea în ea m-am întâlnit cu un pelerin îmbrăcat atipic: pantaloni
de culoare galbenă, barbă, mustăţi şi o pălărie interesantă pe cap.
Apropiindu-mă de el, am simţit un miros tare neplăcut şi m-am
întrebat când se spălase ultima dată. L-am întrebat de unde vine şi-mi
răspunde că vine de la Fatima şi se îndreaptă spre Roma. Continuă,
spunându-mi că este mereu în pelerinaj pe acest drum. M-a surprins
ce-mi spunea şi m-am întrebat oare ce o fi în mintea lui. Profesia lui
este cea de pelerin după câte se pare. Nu are niciun serviciu, niciun
ban şi trăieşte numai din pomana, mila altora, mergând de la un capăt
la altul al pelerinajului. Oare acesta este un adevărat pelerin?
Ne-am despărţit apoi, el mergând în drumul lui, iar eu cu
Carmella în drumul nostru spre Logroño. Soarele ne-a înfierbântat
rău de tot, dar nu aveam nicio scăpare, nicio alternativă. La intrarea
în oraşul care este capitala acestei provincii, pe dreapta erau locuri
unde se vindeau sucuri şi fructe şi îţi puneau ştampilă în paşaportul
de pelerin. Ne oprim, bem ceva, eu o bere, după care mergem mai
departe, copţi de căldură. Intrăm în localitate, trecem peste râul Ebro
şi ajungem la Albergue Santiago Apostol, pe stânga. Aici găsim
cazare. Este o clădire modernă cu toate serviciile necesare. Preţul
este convenabil. Îmi fac un duş în voie, îmi spăl hainele şi apoi mă
trântesc pe pat, aproape epuizat.
Seara am ieşit în centrul oraşului, animat şi plin de baruri şi
lume. Spaniolilor le place mult să savureze viaţa în faţa unei mâncări
bune şi a unui pahar cu vin şi să discute mult şi zgomotos, cu veselie
65
şi bună dispoziţie. Îmi place temperamentul lor; sunt oameni amabili
şi plini de viaţă. Vizitând partea veche a oraşului, am ajuns pe o
stradă mai deosebită cu multe bodegi şi baruri şi mâncăruri tipice,
mai ales tapas-ul. Nu am cumpărat nimic din aceste meniuri; ne-am
oprit la o alimentară de unde am cumpărat iaurt, jambon, pâine şi
patru banane. Ne-am întors apoi la albergue şi aici am dormit destul
de bine, deşi lângă mine erau doi biciclişti şi amândoi sforăiau de
zor. Dar cu dopurile pentru urechi, problema a fost parţial rezolvată.
Dimineaţă ne-am trezit la 5.30, ne-am făcut rucsacul pe
întuneric chiar dacă am observat că şi vecinii se trezeau. Am coborât
la parter, în sala unde am luat micul dejun. Constat din nou că nu
prea mai suport jambonul şi caşcavalul, deşi sunt alimente foarte
hrănitoare. Mereu am cerul gurii uscat şi o senzaţie neplăcută, un
disconfort în stomac. Ce este prea mult strică. De câteva zile consum
în mod frecvent aceste alimente şi am ajuns la saţietate. O să încerc
să mai schimb meniul cu altceva mai suportabil pentru mine. Nu este
uşor, ştiu că am nevoie de hrană consistentă, dar o soluţie voi găsi eu.
Carmella, încălţată în bocanci, are băşici care o deranjează rău şi se
lamentează mereu pentru cele două băşici pe care le are în laterala
labei piciorului. Nu-i mai tace gura. I-am sugerat să-şi schimbe
bocancii şi să-şi ia o încălţăminte mai aerisită. Aerul este cald, adesea
chiar fierbinte. Am convins-o şi după ce am căutat în câteva
magazine, am găsit nişte ghete bune, marca North Pole. Cum şi eu
mă încingeam în ghetele mele, am cumpărat o altă pereche, aceeaşi
marcă ca ale Carmelliei. În ele, picioarele rămân mai aerisite şi mai
puţin fierbinţi. Ghetele vechi le-am lăsat la Logroño în albergue;
poate că cineva le va folosi. Sunt bune, dar nu sunt pentru sezonul
acesta atât de cald. Căldura, transpiraţia şi mai ales mersul pe jos duc
66
la apariţia băşicilor sau a bătăturilor. O încălţăminte bună pe camino
trebuie să aibă o talpă rezistentă, cu o bună aderenţă la sol. În primul
rând materialul din care este confecţionată să fie piele, nu înlocuitori.
Să permită pătrunderea aerului şi în interior să fie cât mai moale, cât
mai comodă. Trebuie să ai o şosetă sau un ciorap din bumbac, care să
absoarbă bine transpiraţia. Bocancii sunt buni în sezonul rece, dar nu
vara. Cu toate că cineva spunea odată că e indicat să mergi cu
bocancii vara, dar să ai mai multe rânduri de ciorapi. Prima pereche,
cea care e în contact direct cu pielea, obligatoriu va fi de bumbac.
Urmeaza o alta din lână şi ultima poate să fie un amestec, care să-i
confere rezistenţă. Eu nu am încercat, dar persoana în cauză susţine
că poţi merge liniştit şi pe străzile înfierbântate din oraş şi piciorul nu
va avea de suferit.
Deşi s-a încălţat cu noile ghete, Carmella continuă să se
lamenteze şi de acestea. O ating pe rana nevindecată. Oboseala ne
face mai sensibili la durere. Şi sunt oameni care reacţionează mai rău
în faţa durerilor fizice. Au un psihic foarte bun, sunt optimişti din
fire, trec uşor peste diverse neplăceri dar când e vorba de durere
fizică clachează. Poate fi şi un pic de exagerare din partea ei, dar nu
cred. S-a încumetat la un drum lung, ştia ce o aşteaptă şi nu s-ar
lamenta dacă suferinţa nu ar fi reală. Pe camino sunt şi mici suferinţe
sau probleme care supără dar trebuie acceptate. Se întâmplă deseori
ca prin lamentările cu voce tare să avem impresia că ni se uşurează
suferinţa. Chiar dacă cei din jur ne privesc cu sau fără compasiune.
Prin simplu fapt că spui cu voce tare că te doare ceva, ai impresia că
vecinul va reacţiona, va simţi că-ţi pasă. Şi discutând despre
suferinţă, despre durere, am ajuns la Navarette, la 12 km de Logroño.
Aici ne-am oprit la un bar şi am cumpărat un suc de portocale şi o
67
sticlă cu apă minerală. Este bună şi apa de la fântâni, dar o prefer pe
cea minerală fiindcă este mai bogată în minerale, iar organismul are
mare nevoie de ele.
De la Navarette ne continuăm drumul spre Ventosa. Mi-am
adus aminte că la ieşirea din Navarette, în primul pelerinaj, am
întâlnit un om fără picioare, cu proteze, însoţit de alţi doi pelerini. M-
a impresionat profund acest pelerin înalt cu un rucsac mare pe spate
şi care mergea în ritmul însoţitorilor lui. Multă voinţă, multă putere
trebuie să aibă o astfel de persoană. Totdeauna mă uimeşte curajul şi
energia pe care o au unele persoane cu handicap. Deseori ele sunt
mai motivate în ceea ce fac decât persoanele sănătoase.
Până la Ventosa mai sunt opt km pe care i-am parcurs destul
de repede şi la primul bar pe care l-am întâlnit am băut două sucuri
de portocale. A sosit şi vremea să-mi analizez picioarele.
Încălţămintea nouă mi-a produs şi mie o băşică plină cu apă la
degetul mic de la piciorul stâng. Probabil ca să sufăr şi eu alături de
Carmella. Am spart-o, am lăsat un pic piciorul să respire, am pus un
pansament şi m-am simţit mult mai bine și nu am simțit deloc nevoia
să mă lamentez; o bășică la picior, dacă nu este pe talpă, nu
reprezintă o mare problemă; pentru însoțitoarea mea italiancă
reprezintă un motiv continuu de lamentare și devine obositoare
pentru cei din jur.
Merg şi analizez peisajul. Terenurile sunt pline cu viţă de vie;
arată foarte bine, sunt îngrijite şi ţi-e mai mare dragul să le admiri.
Vom ajunge la Najera, unde am mai poposit odată în ziua de 25 iulie,
ziua apostolului Iacob. În curtea hanului pentru pelerini era întinsă o
masă pentru toţi, pentru a-l sărăbători pe patronul pelerinilor. Să
68
vedem ce surpriză ne va rezerva această localitate. Mi-e cam foame
şi nu mai am nimic în rucsac, iar jambonul este prea sărat şi mai bine
rabd un pic decât să-l mănânc. Sper să găsesc o supă, ceva lichid,
căci m-am săturat de jambon şi caşcaval.
6 august ora 20.30
Pe malul pârâului Najerita, privesc cerul şi gândurile îmi
zboară în toate părţile. M-am cazat la albergue municipal , unde am
dormit prima dată acum cinci ani. Dormitorul este enorm,
aproximativ 100 de paturi. Totul este foarte înghesuit aici şi foarte
aglomerat. Este plin cu pelerini. Am ajuns devreme, înainte de ora
14. M-am cazat şi apoi am făcut duş şi am plecat să mănânc; îmi era
foarte foame, aproape că ameţeam și mă clătinam pe picioare. Am
mâncat două feluri: spaghete alla bolognese şi apoi peşte. Totul a fost
foarte bun. Foamea este cel mai bun bucătar.
Este a treisprezecea zi de când am început pelerinajul.
Adineaori am fost în biserica franciscană de aici, pentru o jumătate
de oră de rugăciune. Aceasta a însemnat o prezentare pe un ecran a
unor imagini, însoţite de text şi de un fond muzical. Textele sunt
luate din ce a spus sfântul Francisc din Assisi, ilustrative pentru
pelerinaj. Chemarea şi trimiterea lui Avram şi apoi texte din Noul
Testament centrate pe cuvintele lui Isus: Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa. Ca şi Avram, am fost chemat să parcurg acest drum. Reflectez
şi acum şi mă întreb ce m-a făcut pe mine să plec. Iniţial,
curiozitatea. Am auzit de la unul sau altul tot felul de informaţii şi
asta mi-a trezit curiozitatea. Primul pelerin pe care l-am cunoscut a
fost tânărul frumos și simpatic Iosif Dîm, acum tată de familie.
Curiozitatea a devenit dorinţă, care s-a îndeplinit în anul 2011, în
69
primul pelerinaj de la Pamplona la Santiago. Cred că în spatele
drumurilor pe care le-am făcut este un plan al lui Dumnezeu cu mine,
şi nu doar rezultatul dorinţei mele, ci intră în planul Domnului care
mă cheamă să mă regăsesc pe mine şi să-i regăsesc pe oameni mai
bine, aşa cum sunt ei. Apoi, pentru a vedea şi cunoaşte atâtea locuri
frumoase; este un mare privilegiu acesta. Un drum mereu spre un
necunoscut. Nu ştii cu cine vei vorbi peste zi, cum te vei simţi. Este
un necunoscut pe care îl ai mereu în faţa ta, comparativ cu
necunoscutul lui Avram. Îi cer lui Dumnezeu curaj şi o forţă mai
mare, o schimbare mai mare în bine a gândurilor şi vieţii mele
zilnice. Pe acest drum, în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, cu
Cristos care este calea noastră; Dumnezeu întrupat în Isus din
Nazaret şi în fiinţa fiecărui om. El păşeşte acum cu mine şi nu mă
lasă niciodată. Am mare nevoie de o credinţă mai puternică pentru a
putea merge bine pe acest drum, pentru a-l considera ca o
binecuvântare.
În seara aceasta, discutând cu Claire, îmi spune câte
schimbări observă pe camino de la un an la altul. De exemplu, a
observat că foarte mulţi pelerini caută informaţii despre cazare, masă
şi altele, folosind telefonul mobil. Acolo caută şi găsesc repede orice
informaţie. La foarte multe baruri acum ai serviciu gratuit wifi.
Tehnica comunicării se dezvoltă foarte repede şi pe camino. În
mulţimea informaţiilor, atât pe net cât şi la albergue, nu prea am
văzut informaţiile religioase, spirituale. Promovarea scopului religios
al pelerinajului lasă foarte mult de dorit. Sunt uşurate unele din
sarcinile pelerinului dar principala lui sarcină, aceea de a-şi găsi
drumul spre propria spiritualitate, rămâne strict în grija lui. Cei din
exterior pot doar să-i înlesnească modul de a găsi o cazare mai bună,
70
o masă mai gustoasă, să-l ajute să afle informaţii despre calitatea
drumului pe care îl are de făcut, a vremii care îl va însoţi dar nu pot
sa-i călăzuiască gândurile, rugăciunile, dorinţele. Asta rămâne
datoria lui de pelerin.
Majoritatea pelerinilor sunt tineri şi-i văd că sunt veseli şi
mulţumiţi şi asta îmi spune că drumul le foloseşte şi va contribui la
schimbarea în bine a multor lucruri din viaţa lor. Cu cât îl faci cu mai
multă pregătire, cu atât drumul devine un maestru care te învaţă mai
multe lucruri. Fiecare zi este o nouă lecţie pe care drumul ţi-o dă.
Trebuie doar să fii atent la învăţămintele pe care ţi le transmite.
Dumnezeu vorbeşte în timp ce tu mergi, iar tu trebuie să păstrezi
tăcerea interioară pentru a-i auzi glasul, iar El îţi va spune multe.
S-a lăsat seara la Najera. Păsările s-au culcat, soarele a apus,
dar oamenii continuă să stea afară, mâncând, bând, vorbind
zgomotos, simţindu-se bine. Pe băncuţele din faţa hanului unde m-
am cazat, văd bătrâni ai locului care se uită curioşi la pelerini. Ei
reprezintă elementul de noutate în rutina lor zilnică. Probabil că stau
în fiecare seară pe aceste bănci, uitându-se la pelerini. Merg să mă
culc şi sper să adorm repede în dormitorul acesta atât de mare.
Vineri, 7 august, ora 6.30
Am plecat deja din Najera. La ora 5, în albergue municipal
pelerinii au început să se trezească şi să-şi aranjeze rucsacul în
linişte. Am dormit bine în această noapte. M-am trezit doar o singură
dată pe la ora 2.30. Interesant, într-un dormitor în care sunt 91 de
paturi, toate ocupate, nu sforăia nimeni. Stăteam în liniştea nopţii, şi
71
mă uitam în dormitorul luminat uşor de farurile din faţa hanului
ascultând respiraţia liniştită a pelerinilor. Ascultam respiraţiile unora
sau altora şi trăiam o senzaţie plăcută, cumva misterioasă. Un mister
care iese din trupurile pelerinilor adormiţi, din pacea nopţii, din
semiîntunericul din cameră, din tot ce mă înconjoară. Pelerinii îşi
abandonează oboseala de peste zi pe salteaua pe care dorm şi se
reîncarcă cu energia somnului. Este plăcut să-i asculţi pe oameni
când respiră liniştiţi, unul lângă altul, pe paturi suprapuse, respiraţii
care îmi dădeau un fel de deja vue. Şi în anii anteriori, şi acum, parcă
mă contopesc cu respiraţia celorlalţi. Participăm cu toţii la aceeaşi
viaţă de pe camino, împărtăşim aceleaşi condiţii de drum. Simt că fac
parte dintr-un întreg. Un întreg divers, ciudat, în continuuă schimbare
dar în care sunt şi eu. O mică parte din el alături de multe alte părţi.
Şi mă simt binecuvântat.
Dimineaţă mi-am făcut bagajul în linişte pentru a nu-mi
deranja vecinii. Lângă mine dormea un italian de peste 60 de ani,
înalt, robust, cu o voce pătrunzătoare şi plăcută. Aseară, stând alături
aproape cot la cot, am mai schimbat câteva vorbe cu el. El a plecat de
la Col de Somport. Îi place să meargă în pelerinaj. Chiar dacă
porneşte singur la drum, întotdeauna găseşte oameni cu care să
meargă pe anumite porţiuni, oameni cu care să discute şi este
bucuros că are puterea să continue traseul.
La barul La passerela, unde am mâncat ieri, la 6 dimineaţa era
deschis deja şi aici am luat o cafea cu lapte şi două cornuri. Domnul
care servea mi-a plăcut mult. Şi înfăţişarea şi modul amabil în care
servea, totul m-a atras. Seamănă leit cu actorul de film, Coonley. L-
am întrebat dacă îl cunoaşte pe acest actor. Mi-a zâmbit şi mi-a
răspuns afirmativ. Nu cred că sunt prima persoană care a remarcat
72
asemănarea. Mi-a zâmbit din nou şi-mi spune că este argentinian. Îi
povestesc că am fost în Argentina pentru a cunoaşte ţara actualului
papă şi că mi-a plăcut mult carnea lor, asado. Mi-a urat din nou buen
camino după care ne-am despărţit. Am pornit la drum. Cerul este
înnorat şi încep să apară zorii zilei. Deja sunt pelerini pe acest drum,
înaintea mea, în aerul răcoros al dimineţii. Ieri am avut senzaţia de
ameţeală, poate din cauza alimentaţiei deficitare, poate din cauza
somnului agitat. Eram tentat să fac o pauză. Nici în dimineaţa aceasta
nu sunt restabilit complet. Dar îmi voi reveni. Am mâncat bine ieri,
am dormit foarte bine noaptea trecută, sunt înconjurat de oameni
buni aşa că voi merge înainte.
7 august, ora 10
La 16 km de Najera există o localitate pe vârful unui deal
unde majoritatea caselor sunt noi. Multe duplex-uri. Stilul este diferit
de stilul tradiţional spaniol; unele seamănă cu casele englezeşti. Şi nu
mă mir. Mulţi englezi îşi fac case de vacanţă în ţinuturile cu o climă
mai plăcută decât în Marea Britanie. Au un mic spaţiu verde în faţa
casei şi unul la fel de mic în spate. Se mai construieşte încă, însă
puţine din ele le-am văzut locuite. Sunt şi câteva case mai vechi, un
bar, vreo câteva hanuri pentru pelerini, dintre care unul se numeşte
Victoria şi pe care l-am văzut pe nenumărate afişe. Probabil vrea să
se facă cunoscut mai mult decât altele.
Îmi continui drumul spre Santo Domingo de la Calzada. La 6
km de aici ajungem la Cirueña. Este înnorat, nu plouă, adică o vreme
ideală pentru mers. Soarele nu te arde, este cald dar nu sufocant şi te
mai ajută şi vântul. În faţa mea sunt pelerini, la fel şi în spate. A
trecut pe lângă mine un grup mare de biciclişti, cred că sunt vreo 20.
73
Este multă mişcare pe acest camino. Încet, încet, încerc să-mi
reamintesc cum era acum cinci ani în urmă. În minte fac o
comparaţie între cel de atunci şi cel de acum. Drumul dar şi cei care
îl parcurg sunt în schimbare. Am mai spus deja că sunt foarte mulţi
tineri. Sunt mai multe hanuri pentru pelerini, pensiuni, baruri,
restaurante, ceea ce înseamnă că există o cerere mai mare pentru
astfel de servicii. Merg printre câmpuri treierate şi din loc în loc câte
un teren arat. Regiunea are dealuri şi coline line pe care le urci
mereu, apoi iar cobori lin, îndelung, pentru a urca apoi pe o alta şi o
alta şi tot aşa înainte. E un traseu sinusoidal, dar pe verticală. Mă
bucur de priveliştea pe lângă care trec, de frumuseţea momentului,
fără să mă gândesc cât de mult mai este până la capăt. Este bine să
trăieşti din plin clipa prezentului, cu bucuriile sau necazurile ei. Aşa,
secvenţă după secvenţă, minut după minut, ia contur drumul; acesta
este format ca un film, din nenumărate secvenţe, şi fiecare are
importanţa ei. Nu poţi să te gândeşti la viitor, ignorând prezentul.
Abordez drumul aşa cum este el. Frumuseţea lui este determinată de
frumuseţea fiecărui moment, de ceea ce ştii şi poţi să oferi
prezentului. Aşa se construieşte. Un drum este format din paşi
mărunţi, unul după altul, în ritm mai alert sau mai lent, mai obosit
sau mai odihnit, dar sunt paşi. Şi tu mergi pe urmele unor pelerini şi
pe urmele tale vor păşi alţi pelerini. Dacă amprenta paşilor omeneşti
ar avea dimensiuni, cât de mici, probabil că drumul acesta s-ar fi
înălţat cu mult deasupra terenurilor învecinate. Observ la fiecare km
un stâlp mare din lemn pe care este scris “A Sanatiago” („Până la
Santiago”) iar deasupra numărul kilometrilor de parcurs până la final.
Merg şi privesc peisajul, coline frumoase, lanuri de cereale şi drumul
care le străbate însufleţit de pelerinii care merg mereu într-o curgere
lentă, domoală.
74
7 august, ora 11
Urcând încă o colină după Cirueña, în faţa mea se deschide o
panoramă foarte frumoasă. În vale este localitatea San Domingo de la
Calzada, cu multe blocuri, iar în mijloc tronează turnul unei biserici.
De altfel, în toate localităţile, în mijlocul lor, mai înaltă decât toate
celelalte construcţii, se vede biserica. Imagine care ne vorbeşte de
alte timpuri, când biserica era în centrul nu numai fizic al unei
localităţi, dar şi în centrul de gândire, de spiritualitate, de viaţă al
unei acesteia. Astăzi, pe camino, cele mai multe biserici sunt închise.
În multe curţi ale bisericilor sunt bălării, porţile sunt încuiate iar
edificiile de cult se găsesc într-un stadiu evident de degradare.
Aceasta este realitatea în Spania pe care am cunoscut-o. Suntem în
alte timpuri, cu alte mentalităţi şi cu oameni preocupaţi de multe
probleme, în primul rând grija zilei de mâine. Spania, ca şi alte ţări
din Europa, a trecut printr-o criză economică care a lăsat urme. Şi
acestea se văd în paragina care înconjoară tot ce nu este rentabil
economic. Se construiesc hanuri, baruri, restaurante dar nu se întreţin
bisericile. În trecut mai marii zilei aveau grijă de edificiile religioase,
era o cinste de care se bucurau numai anumite persoane. Acum, cei
care dispun de bani, putere politică, faimă preferă să-şi canalizeze
veniturile în alte direcţii, cu o mai mare publicitate şi cu un mai mare
impact asupra mass mediei. Biserica nu mai are rolul pe care îl avea
în trecut, rămânând mai mult un element decorativ.
Zilele trecute am discutat cu Carmella, angajată a universităii
din Siena. Ea locuieşte în chirie într-o casă lipită de biserică şi care
aparţine acesteia. Pentru acest spaţiu de peste 30 metri pătraţi plăteşte
o sumă destul de mare chiria şi toate utilităţile şi se plânge că nu-i
prea rămân bani. Salariul ei este de puţin peste 1000 euro. Mi se pare
75
mic. Ştiu multe femei care îngrijesc persoane în Italia pentru sume
apropiate şi au cazare şi masă asigurate. Pentru preoţi parohia şi
comunitatea asigură chiria şi utilităţile iar salariul le rămâne intact.
În timp ce vorbeşte devine foarte însufleţită. De felul ei este volubilă
dar dacă subiectul o interesează sau o afectează personal,
volubilitatea se transformă în pasiune. Era puţin revoltată de mai
multe aspecte care privesc gestiunea economică şi financiară pe care
a observat-o în parohia ei şi în alte comunităţi. Îmi spunea că dacă
astăzi oamenii se îndepărtează de biserică, nu se îndepărtează de
Dumnezeu şi de credinţă, ci sunt nemulţumiţi sau chiar scandalizaţi
de felul cum unii clerici îşi trăiesc vocaţia lor. Una este ceea ce zic şi
alta este ceea ce practică. Locuind în coasta bisericii, am avut
senzaţia că a căpătat o mică antipatie faţă de cler. Se întâmplă de
multe ori ca invidia să intre pe furiş în sufletul omului. Nici nu-ţi dai
seama cum a pătruns, dar începi să judeci pe cei care au alt stil de
viaţă, alte posibilităţi. Cu cât ştii mai multe despre o persoană cu atât
ai impresia că eşti defavorizată de soartă comparativ cu ea. În cazul
în care persoana sus menţionată are un nivel de trai mai bun. O viaţă
mai liniştită şi chiar dacă are un zâmbet mai luminos. După care
generalizezi. Carmella este afectată de faptul că ea o duce mai rău,
financiar vorbind, decât clericii care locuiesc în aceeaşi casă. Aşa că
inconştient antipatizează pe toţi clericii. Eu nu i-am făcut nicio
nedreptate şi totuşi simt antipatia ei. Nu mă deranjează prea mult. Nu
este prima persoană care îşi manifestă nemulţumirea faţă de clerici la
modul general pentru că a fost nedreptăţită de unul cândva sau e
nemulţumită de viaţa personală a unui cleric. Nu ştiu de ce, dar viaţa
personală a unui om afectează percepţia lui de către ceilalţi prin
prisma profesiei lui. Dacă artiştilor, indiferent de domeniul de
activitate, li se acceptă un comportament mai extravagant, celorlalte
76
profesii nu li se iartă nimic şi mai ales nu li se iartă abaterile de la
ceea ce se consideră că ar trebui să facă, de la ce este etic sau moral.
Oare cum e privit un medic care nu respectă regulile elementare de
igienă? Sau un profesor violent, agresiv verbal sau fizic? Profesiile
care cer chemare, care se exercită pe alţi oameni nu pot fi făcute de
oricine. Cei care le practică trebuie să îngroape sau să nege trăsăturile
de bază ale omului, trăsături care au şi aspecte negative. Mai uşor
este să fii muncitor cu brațele.
7 august, ora 14
Tocmai am ieşit din Grañon. Înainte de Santo Domingo de la
Calzada, m-am întâlnit din nou cu Claire şi ne-am continuat drumul
spre această localitate. Înainte de a intra în Grañon ai o panoramă
foarte frumoasă. Facem o pauză şi admirăm priveliştea. Respirăm
aerul curat şi privim în jurul nostru cu pace şi încântare. În Grañon
ne facem aprovizionarea cu fructe, avocado, o conservă de ton şi o
sticlă cu apă. Ne-am oprit la umbra catedralei şi am mâncat prânzul.
În timp ce mâncăm, Clarie mi-a destăinuit un lucru
interesant. La mănăstirea călugăriţelor carmelitane şi-a clarificat
drumul ei în viaţă, vocaţia ei. Până aici, umblase pe camino, având
chiar şi coşmaruri, deoarece trăia o profundă incertitudine referitoare
la drumul vieţii ei. Era ruptă între viaţa laică şi dorinţa după viaţa
într-o mănăstire. Nu ştia încotro s-o apuce. Am întrebat-o cum de aşa
târziu a avut această dilemă. Mi-a răspuns că înainte nu s-a preocupat
de viaţa ei spirituală și nici cea strict personală, ca fată care are o
relație cu un tânăr; au preocupat-o doar studiile şi formarea ei
profesională. Şi în Franţa ca şi în multe alte ţări, încă din copilărie
oamenii sunt îndrumaţi spre ceva care să le asigure traiul zilnic. Nu
77
există preocuparea educării spirituale sau perfecţionarea ei. Se insistă
pe intelect şi pe creearea unor deprinderi necesare convieţuirii în
societatea modernă. Abia după ce a avut o siguranţă materială şi
socială a început să-şi pună întrebarea ce va face în viaţă. Dacă e
mulţumită cu statutul de profesor şi cu ceea ce trăişte zilnic în clasele
de elevi. Dacă să-şi întemeieze o familie sau să rămână singură. Dacă
viaţa monahală n-ar fi o opţiune pentru ea, deoarece simţea chemarea
spre meditaţie, spre studiul religiei, spre multe din aspectele vieţii
unei bune călugărițe.
Era în pelerinaj cu o prietenă şi a ajuns aici, la mănăstirea
carmelitanelor, după 36 de km de mers. Obosite dar încrezătoare, au
cerut găzduire. Măicuţa care le-a ieşit în întâmpinare nu numai că nu
le-a primit, dar le-a refuzat cu un fel de ciudă. Poate că exagerează
când povesteşte, dar refuzul neaşteptat din partea cuiva la care te
îndrepţi cu speranţă, dragoste este mult mai greu de acceptat. Acela a
fost momentul de cotitură în dilema ei. Şi-a dat seama că mănăstirea
nu e un loc idilic, lipsit de probleme emoţionale, probleme legate de
unele alegeri pe care trebuie să le facă cei din interior. Poate nici
pentru măicuţă nu a fost simplu să refuze cererea unor drumeţi. Poate
că ceea ce se vedea pe faţa ei era ciuda că nu poate ajuta mai mulţi
oameni. Nu poţi face binele oricând şi oricui. Eşti limitat de unele
condiţii legate de spaţiu, de posibilităţile materiale. Şi totuşi ceva din
atitudinea măicuţei a mâhnit-o foarte mult. De atunci nu a mai bătut
la porţile vreunei mănăstiri cu toate că în trecut a petrecut mult timp
în ambientul bisericii, în exerciţii spirituale şi întruniri organizate de
iezuiţi şi alţi preoţi. Cu refuzul maicii de aici a înţeles că Dumnezeu
nu o vrea în mănăstire.
78
M-a impresionat istoria pe care ea mi-a spus-o. De la
începutul pelerinajului am perceput ceva la ea ea care are legătură cu
biserica. Experienţele din viaţă îsi pun amprenta pe chipul şi
atitudinea fiecăruia. După ce am mâncat, ne-am continuat drumul şi
am ajuns după şapte km la Grañon. Localitatea este aşezată pe vârful
unui mic deal. Claire a spus că se opreşte aici, fiindcă aici a avut o
găzduire deosebită din partea responsabililor şi un program foarte
frumos seara. Îmi aduc aminte că şi eu am trăit aici o seară minunată,
deşi condiţiile de cazare sunt destul de modeste. Îmi amintesc foarte
bine şi de coşmarul pe care acum cinci ani l-am avut în sala de la
etaj, pe salteaua subţire întinsă pe jos. Rareori am coşmaruri şi când
le am, le trăiesc cu toată fiinţa mea. E o luptă care se duce în
interiorul meu. O luptă în care conştientul este un simplu spectator.
Forţe întunecate ies la iveală şi încearcă să mă domine. Sunt atacat
efectiv de ele. Trezirea din coşmar nu este uşoară. Fizic sunt
dărâmat. Inima îmi bate nebuneşte, respiraţia este precipitată, sunt
transpirat tot şi mă simt obosit şi trist. Poate şi înfricoşat dar mai ales
trist. Am ieşit speriat în curtea de lângă biserică. Mi-am reglat
ritmurile respiraţiei, am privit spre zidurile clădirii şi încet, incet m-
am liniştit. M-am întors apoi la etaj şi am adormit privind la un
tablou religios ce se întrezărea pe perete, deasupra unei mese. În
semiîntunericul din sală îl întrezăream pe Cristos Răstignit şi-l
imploram să-mi dea liniştea şi pacea inimii. Rugăciunea este singura
armă cu care să-mi domin temerile mele. Dar trebuie să mă trezesc ca
să o folosesc. Subconştientul nu ştie să se roage. Ar fi mai multe de
spus despre noaptea petrecută aici la Granon, dar sunt aspecte care
aparțin strict zonei mele intime.
79
Gândindu-mă la experienţele trecute îmi continui drumul. Am
ieşit din localitate, sunt pe un drum printre mirişti şi vreau să mai
merg vreo10 km, profitând de faptul că este soare, dar şi puţin înorat;
bate şi vântul, deci se mai poate merge. Merg însoţit de amintiri, de
planuri, de visuri, de dorinţe. Şi de rugăciuni. Mă rog mereu
Fecioarei Maria. Simt prezenţa ei benefică şi mă simt viu, plin de
compasiune şi înţelegere pentru tot ceea ce mă înconjoară. Iar drumul
continuă.
Pe la ora 17 m-am oprit la un bar dintr-un mic sătuc. Am
mâncat un ou şi legume. Îmi place să iau masa alături de alte
persoane. Intru în vorbă şi mă destind. Şi simplul fapt că-i privesc pe
cei din jurul meu mă destinde. La masa alăturată stau doi spanioli
biciclişti iar la o altă masă erau doi biciclişti din Brazilia, foarte tineri
şi încrezători. Încrederea, speranţa sunt apanajele tinereţii. Spaniolii
erau în pragul pensionării, vorbăreţi, sfătoşi, plini de energie. Unul
dintre ei îmi spune că nu sunt 10 porunci, aşa cum spune Biblia, ci
doar patru. Îl întreb care sunt acestea. Îmi răspunde: Să-l iubeşti pe
Dumnezeu; să iubeşti vinul; să iubeşti femeia şi a patra şi ultima, să
te culci cu ea. În aceasta constă esenţa vieţii, conclude el. Vinul,
adaugă, nu te trădează niciodată, dar femeia, da. Se vedea că este un
om căruia îi place viaţa. Sau mai bine zis, unele aspecte ale vieţii. Şi
totuşi, mă întrebam, dacă ştii că te trădează femeia, de ce o iubeşti?
Pentru că face parte din fiinţa ta. Iubind femeia te iubeşti pe tine
însuţi, cu toate neajunsurile tale. Am plecat apoi mai departe şi m-am
oprit la un bar să-mi cumpăr apă. La tejghea era o doamnă cu care
discut puţin. Aflând că sunt român şi că sunt în pelerinaj îmi spune
că şi ea este în pelerinaj iar domnul care serveşte la bar este un
român. Mă îndrept spre el şi-i mulţumesc pe româneşte. Bărbatul
80
zâmbeşte cu toată faţa. E totdeauna bucuros să întâlnească
conaţionali. Îmi zice că este din Braşov şi dacă vreau să-l aştept
puţin, mă duce el cu maşina la Belorado. Îi mulţumesc frumos pentru
bunăvoinţă dar plec mai departe pe jos. Timpul ţine cu mine. Drumul
merge paralel cu strada nr. 120, în direcţia Belorado şi Burgos. Sper
ca într-o oră să ajung la destinaţie, încheind astfel o zi bună, cu o
climă prielnică.
Sâmbâtă, 8 august, ora 9
Am dormit bine la albergue A Santiago, la intrarea în
Belorado. Aseară era înnorat, bătea vântul iar buletinul meteo spunea
ploaie. În dimineaţa aceasta s-a adeverit: ploaie! M-am îmbrăcat şi
am venit la barul şi restauranul de aici unde aseară am mâncat o supă
de dovleac. Tot priveam prin fereastră cerul înnorat şi ploaia
mocănească şi aşa nu-mi venea să ies afară... . Am husă pentru
rucsac şi o geacă contra ploii, dar mai stau puţin, sperând că ploaia se
va opri. Până la urmă am ieşit. Nu era nicio perspectivă de
îmbunătăţire a vremii. Ajung în localitate şi găsesc un poncho, mai
bun decât geaca pe care o am acum. Meteo spune că toată ziua vom
beneficia de ploaie şi trebuie să mă echipez corespunzător. In hanul
unde am dormit erau pelerini din multe naţiuni. Ieşind din albergue,
am văzut şi două persoane cu handicap, îmbrăcate ca pelerini, una în
cărucior, iar un bărbat părea autonom ca mers, dar cu alte probleme.
Prinvindu-i, m-am întrebat ce poate să fie această ploaie în
comparaţie cu handicapul pe care îl au aceste persoane. Le-am
admirat, ca şi pe cei care îi însoţeau. Mă întreb cum o să meargă ei
81
prin ploaie, mai ales doamna din cărucior. Dorinţa este mai puternică
decât natura uneori. Minunate sunt căile pelerinajului!
Am plecat prin ploaie iar acum sunt în spatele unui canadian,
un bărbat care îşi poartă bagajul pe un suport cu o roată, suport pe
care şi l-a legat de talie. Îmi spune că şi în Canada este un drum de
pelerinaj cu numele sfântului Iacob de câteva sute de km în zona
Quebec.
Când plouă, privesc acest fenomen din perspective diferite.
Pentru mine, acum, este o înfruntare fizică. Trupul simte efectele
neplăcute ale ploii. Apa care se îmbibă în haine făcându-le mai grele
şi incomode, drumul devine lunecos şi noroios şi-mi creează o stare
de nesiguranţă când merg. Vântul îmi suflă cu ostilitate. Umezeala
intră prin haine şi o simt cum pătrunde în oase. Toate îmi dau o stare
de disconfort. Uneori simt această confruntare şi la nivel psihic.
Monotonia ploii mă poate enerva. Sau dacă e o ploaie cu descărcări
electrice devine chiar agresivă. Dar ploaia e bună. Agricultorii sunt
mulţumiţi. Şi copii. Deseori am observat bucuria sinceră a micuţilor
care se joacă în ploaie, privesc spre cer primind stropii de apă pe faţă.
Iar bălţile sunt cel mai bun loc de ţopăit. Zâmbesc imaginându-mi
cum ar fi ca şi oamenii maturi să se comporte la fel ca cei mici. Deja
am o altă stare de spirit, mult mai bună. Voi merge prin ploaie
cântând, sărbătorind acest fenomen care mă însoţeşte pe Camino de
Santiago. Din anul 1993 a fost declarat de UNESCO Patrimoniu al
Umanităţii şi miile de pelerini care îl străbat se bucură de frumuseţea
lui. Cântând prin ploaie, ies din Belorado şi merg spre destinaţia
mea. Chiar dacă plouă, îmi continui drumul, este drumul meu acum.
Domnul este cu mine şi nimic nu mă opreşte să termin ceea ce am
început. Merg hotărât prin ploaie, cântând cu voce tare, căci nu este
82
nimeni prin preajmă să mă audă și constat că am o voce bună,
puternică, un timbru plăcut și armonios. Demult nu am mai cântat cu
atâta poftă de viață.
Ploaia această mă face să mă gândesc la sensul vieţii şi la
conţinutul ei. Îmi aduc aminte de o persoană pe care am vizitat-o în
spital. Avea o boală TBC şi suferinţa fizică a adus cu ea şi depresia.
Medicii i-au administrat un medicament care i-au indus o stare de
euforie. La vizitele pe care le-am făcut după ce i s-a schimbat
medicamentaţia am găsit o altă persoană, veselă, optimistă, exagerat
de volubilă. Manifestările ei nu erau normale, nu era ea cea care
vorbea, cea care mă privea, cea care gesticula, ci totul era efectul
medicamentelor. Un sentiment profund de revoltă m-a cuprins. Eram
revoltat pe schimbarea care se produce din exterior, prin
medicamentaţie. Efectele secundare ale tratamentelor sunt greu de
anticipat şi greu de suportat pentru cei din jur. Falsitatea veseliei ei
era dureroasă pentru rude, pentru prieteni care cunoşteau adevărata
situaţie. Revoltat şi în acelaşi timp compătimitor nu ştiam ce ar fi mai
bine de făcut într-o astfel de situaţie: să laşi bolnavul să suporte
durerea fizică şi psihică şi să păstreze o urmă de demnitate, o urmă a
personalităţii lui, sau să-l droghezi să nu mai simtă nimic? Indiferent
ce soluţie s-ar alege, bolnavul tot va suferi şi cei de lângă el vor
asista neputincioşi la suferinţa lui.
Am văzut atunci neputinţa omului în faţa durerii, neputinţa
ştiinţei în faţa naturii, a vieţii. Mi-am amintit de mama. Şi ea a suferit
mult. Cancerul care a măcinat-o putea fi domolit doar cu morfină.
Morfină care a dus la schimbarea mamei mele. Nu numai durerea era
înlăturată, dar erau înlăturate şi alte sentimente și contactul cu
realitatea. Medicamentul a distanțat-o de cei din jur. S-a înstrăinat de
83
ea însăși și de durerea pe care, fără morfină, ar fi fost încapabilă să o
suporte. A fost una din cele mai dure probe pe care mi le-a
adminsitrat viața. Aceasta este o altă faţă a realităţii umane, a dramei
pe care omul încleştat în durerile lui este obligat să o suporte. Cum
trebuie procedat? Să-l laşi pe om să cadă în abisul durerii, sau să-l
duci într-o lume ireală? Grea întrebare şi greu de răspuns. Ceea ce
știu este doar că atunci când mama a murit, o dorință pe care nu o
puteam controla și stăpâni îmi spunea să cobor după ea în mormânt.
M-am speriat de mine însumi și cred că atunci Dumnezeu m-a tras cu
forța înapoi la viață.
Meditez pe acest drum asupra sensului şi conţinutului vieţii
omului şi-mi dau seama din nou că fără iubire viaţa este ca un hău.
Un vid în care omul este aruncat, fără căldură, fără lumină, singur cu
el însuşi şi cu propriile neputinţe. Singurătatea în propriile neputinţe
este o pedeapsă pe care omul nu o poate suporta. Deseori nu poate
suporta nici să fie privit de alţii în starea de boală în care se află. Dar
să ştie că cineva se gândeşte la el, se roagă pentru el, are speranţă
pentru el. Asta îi va da putere să mai reziste o zi, o lună. Poate doar o
oră. Fără iubire, omul moare cu zile. Fără să iubească, viaţa lui nu
duce nicăieri şi nu are nicio ieşire.
Merg pe acest drum, acceptând şi depăşind dificultăţile lui,
care sunt ale mele, pentru ca astfel să devin capabil ca în viaţa
cotidiană să accept şi să depăşesc dificultăţile cu care mă voi
confrunta. Dificultăţile din viaţa cotidiană sunt limitele mele. Drumul
meu de eliberare de acum va continua în viitor, zi de zi. Camino din
Spania devine camino de oriunde, drum care mă poartă spre o stea,
Compostela, care apoi va străluci pe bolta cerească a fiecărei zile. Iar
dacă aş încerca acum să scurtez acest drum sau să-l fac mai uşor
84
printr-un mijloc de transport, nu aş face altceva decât să mă înşel
singur şi să devin un om fals, un pelerin fals. Iar falsitatea de acum se
va repeta apoi în viaţa cotidiană. Nu pot să accept o astfel de
autopăcăleală şi periclitare a identităţii mele. Niciodată scopul
nu scuză mijloacele; mai grav, mijloacele false te fac fals. Camino te
învaţă să fii tu însuţi, înfruntându-te pe tine şi depăşindu-ţi limitele,
învingând tentaţiile şi slăbiciunile. În propria ta slăbiciune,
acceptând-o, o vei depăşi. Dacă fugi de ea, te va domina şi vei
rămâne în continuare un om slab.
Viaţa mea este o continuă zbatere între propriile limite şi
greşeli şi visurile şi aspiraţiile pe care le am. O luptă pentru a vedea
mai multă lumină şi pentru a simţi mai multă căldură. Mă frământă
lucruri şi situaţii în care sufletul şi inima mea au plâns, sau au plâns
alţii din cauza mea. Nu port ranchiună nimănui şi încerc să înţeleg pe
toţi cu propriile calităţi şi limite şi să privesc lumea cu o privire plină
de iubire. Pentru limitele şi greşelile ei are nevoie de iertarea lui
Dumnezeu şi de iubirea mea. Pentru propriile greşeli, cred că şi cel
mai rău om plânge măcar câteodată. Şi el merită o mână întinsă şi are
nevoie să fie înţeles şi iertat.
Privesc norii deasupra mea şi simt cum cade ploaia, udându-
mă până la piele, făcându-mă să-mi fie frig. Ploaia cade nu numai pe
mine, ci şi peste aceste ogoare, udându-le şi făcându-le fertile. Pe
mine mă face să tremur de frig, dar pe acest pământ îl alimentează,
continuând să-i dea viaţă. Aceasta este ploaia, iar dincolo de nori este
soarele care va străluci din nou pe chipul meu şi mă va încălzi din
nou, nu numai pe mine, dar şi pământul acesta pe care calc acum.
Dincolo de nori, să nu uităm niciodată că este un soare care va
străluci din nou pe drumul nostru.
85
Ziua de astăzi a fost deosebită. Ploaia m-a dus cu gândul la
întâmplări şi la oameni din viaţa mea care acum nu mai sunt alături
de mine. După ora 14 ploaia s-a oprit şi încet, încet vremea s-a
îndreptat. Pe la ora 16 soarele strălucea şi încălzea drumul
pelerinilor. Am ajuns la popas. Aici am întâlnit din nou pe cele două
tinere din Danemarca; sunt şi două unguroaice din Debrecen, nişte
francezi, italieni şi spanioli. Sper că mă voi odihni. Gândurile de azi
şi reflecţiile la durere m-au tulburat puţin.
Duminică, 9 august, ora 7
Deja ies din Atapuerca, în cântecul cocoşilor care nu s-a oprit
încă. E de preferat cântecul lor, deşi strident, altor zgomote. Îmi
aminteşte de copilărie. Atapuerca este un sat interesant, important
din punct de vedere arheologic pentru situl omului de Atapuerca, din
apropiere. Nu am avut timp să merg să-l vizitez şi cred că nici nu mai
era deschis când am ajuns în această localitate. Încerc să cunosc
locurile pe unde merg, istoria lor, oamenii şi obiceiurile actuale.
Pelerinajul este mult mai cuprinzător decât pare la prima vedere.
Călătoria făcută pe jos alături de oameni de diverse naţionalităţi, de
diverse condiţii socio-culturale, nopţile petrecute în aceleaşi spaţii,
mesele luate împreună, la care se adaugă bogăţia de informaţii pe
care o aduc locurile prin care treci, te îmbogăţesc spiritual.
A fost plăcut la hanul El peregrino, un han nou, deschis în
anul 2005, modern, dar cu spaţii înguste. Aseară, grupul de ialieni
împreună cu cel francez au desfundat mai multe sticle de vin. Buna
dispoziţie a fost sporită de consumul vinului. Ca peste tot oamenii
86
cântă, râd, se distrează cam la fel. S-au potolit greu după ce în
repetate rânduri au fost rugaţi să înceteze. Nu întotdeauna veselia
este molipsitoare. Uneori asişti la veselia altora şi nu numai că nu eşti
tentat să râzi sau măcar să zâmbeşti, dar te deranjează. O găseşti
nepotrivită cu locul, cu momentul respectiv sau pur şi simplu eşti
prea obosit şi-ţi doreşti să te odihneşti în linişte.
În mica sală de mese am stat de vorbă cu vecinii de dormitor,
un german din sud, de lângă Baden Württenberg, o familie de
francezi din Amiens și o doamnă din Italia, din apropiere de San
Giovanni Rotondo. Germanul era un om cu prestanţă, fusese cândva
şi primar şi din ce povestea am dedus că avea o situaţie materială
foarte bună. Locuieşte singur într-o casă cu trei etaje şi nu se plânge
nici de singurătate, nici de sănătate, de nimic. Familia de francezi era
deosebită. Oameni manieraţi, culţi, educaţi. El lucra la universitate,
ea era profesoară de franceză şi nu numai că se bucurau de locurile
pe unde treceau, dar analizau comparativ cu ceea ce mai văzuseră
prin alte călătorii. Interesantă mi s-a părut remarca lui despre una din
diferenţele artei religioase în Spania faţă de Italia. Arta barocă
spaniolă insistă mai mult pe pătimirile şi moartea lui Cristos în timp
ce arta barocă italiană este mai deschisă, mai rafinată, mai elegantă şi
redă cu precădere gloria lui Cristos, Învierea Lui. S-ar spune că arta
religioasă reflectă şi spiritul poporului din perioada când a fost
realizată. Această insistenţă pe suferinţele lui Cristos poate fi legată
şi de Inchiziţie, ca un avertisment adresat oamenilor: pocăiţi-vă,
tribunalul nostru este neîndurător!
O altă temă de discuţie aseară a fost legată de Padre Pio.
Italianca l-a cunoscut direct, iar mama ei mergea cu regularitate la
liturghiile celebrate de el. Se spovedea la el chiar dacă era o figură
87
controversată în biserica catolică. Se întâmpla să iasă din confesional
şi să alunge pe unii enoriaşi care aşteptau la spovadă. Sau îi alunga
din confesional. Uneori contraria şi şoca prin ieşirile lui, dar era
apreciat de foarte mulţi credincioşi. Şi în prezent mulţi folosesc
citatul său „Roagă-te, crede şi nu-ţi fă griji”. Îi călăuzea pe creştini
sa îl recunoască pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să îşi dorească mai
presus de orice să facă voia Lui. Sanctuarul lui a dat naştere la multe
discuţii, multe comentarii. Abundenţa de lucruri, somptuozitatea,
acumularea de obiecte preţioase, un sanctuar care nu redă simplitate
şi sărăcie, ci opulenţă. Bazilica nouă de aici este departe ca
arhitectură de spiritul lui Padre Pio. Poate aşa îşi manifestă oamenii
recunoştinţa, respectul, dragostea faţă de amintirea lui. Mie mi se
pare mai mult un spirit comercial care nu este deloc evanghelic. In
Italia, mai ales în sud, sunt veneraţi mulţi sfinţi, dar padre Pio îi
întrece pe toţi. În Franţa, el nu este venerat chiar dacă este cunoscut,
aşa spuneau francezii cu care am discutat.
Acestea ar fi, în sinteză, discuţiile de aseară, după care ne-am
retras în dormitor, după ce am băut un ceai pregătit de profesoara
franţuzoaică. Am dormit bine; nu ştiu dacă am sforăit, nu am primit
observaţii pe tema aceasta. Dimineaţa, în general, ne trezim devreme.
Unul din zgomotele neplăcute când se stă la comun, este zgomotul
unei uşi trântite. Sau a unei uşi care scârţâie. Nu prea poţi evita
aceste zgomote, mai ales acum, vara. Este curent de la ferestrele
deschise şi oricât de precaut ai fi tot se mai trânteşte uşa câteodată.
La ora 6.30 eram deja ieşit. Din fericire aici magazinele alimentare
sunt deschise la ora aceasta şi am servit o cafea cu lapte şi o
plăcintuţă cu ton. Merg în direcţia Burgos. Este o zi splendidă, senină
88
şi frumoasă. S-ar putea să fie un pic prea călduroasă dar după ploaia
de ieri, reprezintă o schimbare în bine.
Pelerinajul te pune în contact cu oameni pe care nu i-ai văzut
niciodată, profesori, oameni cu funcţii publice şi mulţi alţii, iar acesta
reprezintă un mare avantaj. A dormi împreună cu aceste persoane în
spaţii înguste, unde condiţiile de intimitate sunt precare, te ajută să-ţi
dezvolţi mai mult simţul fraternităţii cu toţi oamenii. Măcar câteva
zile din an, avem ocazia de a fi împreună cu oameni pe care îi vezi
pentru o perioadă scurtă de timp şi poate nu-i vei mai vedea
niciodată. Laşi deoparte tot confortul de acasă, accepţi benevol
restricţiile impuse de pelerinaj şi devii alt om. Un om simplu. Este un
lucru extraordinar pe care camino ni-l descoperă, simplitatea din noi
toţi. Cred că cine merge pe acest drum, reuşeşte mai mult decât alţii
să fie înainte de toate om, frate cu semenii lui, egal cu toţi. Mă
gândeam că în aceste hanuri ar putea la fel de bine să doarmă papa cu
Obama şi cu Putin şi cu Johannis, sau să doarmă un mare infractor cu
un sfânt. Folosim toţi aceleaşi toalete, chiuvete, mâncăm la aceeaşi
masă şi ne descoperim simple creaturi, nimic altceva. Iar ziua drumul
pe care îl parcurgem, cu bucuriile sau durerile lui, este acelaşi, egal
pentru toţi. Camino este un loc al fraternităţii universale a tuturor
oamenilor; loc unde redescoperi că nu eşti altceva decât un simplu
călător prin lumea aceasta. Este un loc în care poate înveţi că ceea ce
trebuie să acumulezi în această viaţă este mai multă umanitate,
simplitate, mai multă dezgolire de măşti şi clişee de gândire şi
comportament. Redescoperi pe camino pe omul adamic din tine,
omul universal, indiferent de ocupaţie, vârstă, sex, religie, avere,
stare socială şi altele.
89
9 august, ora 9.30
Sunt într-un sătuc înainte de Burgos. Pe drum, la Atapuerca,
am urcat apoi o colină pe vârful căreia se deschide o panoramă
splendidă spre Burgos. Coborând, am întâlnit un grup de italieni şi
am intrat în vorbă cu ei. Situaţia actuală a Italiei este destul de
tensionată. Lumea politică încearcă să-l ţină deoparte pe Berlusconi
din cauza stilului dictatorial abordat de el. Decenii de-a rândul
italienii au evitat, au refuzat să gândească în mod profund realitatea
ţării lor. S-au bucurat de patrimoniul acumulat în deceniile
anterioare, au dus o viaţă uşoară, cu tot confortul şi nu au realizat
cum unii pun mâna din ce în ce mai mult pe bani şi pe putere. Ca în
orice ţară condusă prost şi aici, cei care suferă sunt tinerii. Aşa se
face că acum în Italia, mai ales în sud, în jur de 80 % dintre tineri nu
au un loc de muncă. În nord, procentul este mai mic. Generaţie fără
viitor, fără perspectivă se bucură de lucruri mici şi se ocupă cu tot
felul de fleacuri, fără să se gândească cu seriozitate asupra propriei
vieţi, asupra societăţii în care trăiesc. Se lasă duşi de un stil uşor de
viaţă care i-a pus într-o nesiguranţă din ce în ce mai greu de suportat.
Această generaţie evită să gândească critic şi să abordeze realitatea
cu seriozitate, fuge de ea.
De fapt aşa stau lucrurile, în mare măsură, şi la noi. Cu toate
că la ultimele alegeri, românii din diaspora au privit realitatea cu
multă seriozitatea şi şi-au pus în Johannis speranţele lor. De aceea l-
au votat. Poate că şi în ţară, datorită lungii perioade de criză prin care
au trecut, oamenii încep să se trezească la realitate şi să înţeleagă mai
bine adevăratele valori şi ce trebuie să facă pentru binele lor şi pentru
binele tuturor. Este nevoie de o trezire la realitate, aşa cum este ea.
Faptul că şi la noi şomajul este atât de ridicat, se datorează coaliţiei
90
între oamenii politicii şi cei ai economiei pentru a se sprijini unul pe
altul, pentru a avea ei mai multă putere şi mai mulţi bani, mărind
astfel numărul celor care trăiesc în sărăcie şi nesiguranţă. Este o
realitate tristă. O soluţie de a ieşi din această situaţie este ca oamenii
să se preocupe mai mult de binele public, să reflecteze mai mult
asupra realităţii sociale în care trăiesc şi mai puţin asupra canalelor tv
care te duc într-o lume a conflictelor sau în nişte iluzii şi banalităţi.
Mass media face un deserviciu oamenilor, chiar umanităţii. Trebuie
găsită o alternativă, un alt mod de a petrece timpul liber care să fie la
îndemâna oricui. Şi asta ar trebui să fie una dintre preocupările
majore ale societăţii de oriunde. Nu e de mirare că generaţia actuală
de tineri este dependentă de internet şi televiziune. Nu este de mirare
că au o viziune deformată asupra realităţii. Realitatea care îi
înconjoară este ostilă aşa că-şi găsesc refugiul în altă dimensiune.
Este un fel de drog.
Am întrebat cum de sunt aşa mulţi italieni pe camino. Eu
credeam că ei sunt pe locul doi, după spanioli. Dar jumătate dintre
pelerini sunt italieni iar celălaltă jumătate o alcătuiesc spaniolii
împreună cu alte naţionalităţi. Una din explicaţii pe care mi-a dat-o
un domn din grupul de italieni ar fi şi situaţia din Italia. Acolo nu se
poate aborda cu seriozitate nici o problemă deoarece cei din jur vor
reacţiona negativ. Pe camino sunt oameni serioşi care vor să aibă
timpul şi ocazia propice de a se gândi la ei şi la ţara lor. Ambientul
de trezire la realitate este mai favorabil pe camino decât în propria lor
ţară. Şi nu e de mirare pentru că aici se pot rupe de invazia
informaţiilor pe care le oferă mass media dar şi societatea modernă în
general. Informaţii pe care nu le cere nimeni, nu sunt nici necesare,
nici utile, doar ocupă spaţiul din jurul nostru obosindu-ne mintea.
91
Aici oamenii încearcă să-şi pună probleme existenţiale cu toată
seriozitatea. Interesantă această constatare a italianului!
De fapt, pe camino majoritatea sunt tineri şi vin pentru că
viaţa lor necesită o reflecţie profundă. Dacă uneori se mai şi
distrează, e de înţeles. Buna dispoziţie nu e interzisă pe camino. Dar
în principal se întreabă ce vor face cu viaţa lor. Vin aici cu speranţa
iluminării interioare asupra lor înşişi şi asupra căutării de sens şi
valoare pentru viaţă. Vin în speranţa regăsirii a ceea ce s-a pierdut în
vâltoarea existenţei moderne. Spunea italianul că atâţia italieni, în
deceniile dinainte, dar şi astăzi se amăgesc cu tot felul de lucruri
superflui sau chiar inutile, încât nu e de mirare debusolarea lor. Vor
să trăiască într-o lume în care totul să fie roz, dar nu se poate aşa
ceva. Cred că acest camino este şi un fel de refugiu în care oamenii
caută o salvare din nesiguranţa şi necunoscutul care planează înaintea
lor. De fapt, în paralel cu exerciţiile spirituale, cu zilele de
reculegere, camino este un timp şi un loc privilegiat în care omul se
întoarce în el însuşi, redescoperind în inima lui bătăile inimii lui
Dumnezeu, iar în natura aceasta atât de frumoasă redescoperă
frumuseţea Creatorului.
Ora 10
Am intrat în Villafria, o localitate înainte de Burgos. La
periferia oraşului este aeroportul. Înainte de această localitate,
camino se bifurcă. O variantă merge pe malul unui pârâu, ocolind
aglomerarea urbană, iar cealaltă variantă, cea veche, urmează drumul
care trece prin Villafria. De aici începe şi zona industrială a oraşului.
Am ajuns din urmă pe câţiva pelerini şi am discutat despre traseul pe
care îl vor urma. Ei se opresc în Villafria, vor lua un autobuz până în
92
centru. De acolo îşi vor continua drumul pe jos. Alţi pelerini aleg
ruta ocolitoare. Chiar dacă este mai lungă, este mai puţin obositoare.
Se evită zgomotul maşinilor, aglomeraţia urbană şi mersul pe asfalt
sau trotuar. Pentru talpa piciorului contactul cu duritatea betonului
este destul de dureroasă. De preferat ar fi mersul pe iarbă sau drum
bătătorit. Dacă încălţămintea nu are în interior o căptuşeală care să
amortizeze duritatea drumului, atunci durerile în tălpi sunt mai mari.
Ora 11
Eu am ales să traversez zona industrială prin Villafria şi am
intrat în oraş. Pe stânga am întâlnit o biserică din secolul XIV, cu
vitralii foarte frumoase. Am intrat în ea şi m-am rugat Domnului să
mă ajute să merg mai departe cu mult curaj, seninătate şi încredere în
Maica Domnului căreia îi este încredinţată această biserică.
Sunt aproape de catedrala din Burgos. Am ajuns într-o zonă
superbă, Paseo del Espolon, acoperită de platani tăiaţi în aşa fel încât
acoperă cu totul acest pasaj spre catedrală. Tot pasajul pietonal este
umbrit de minunații platani.
Ora 12
Clopotele catedralei din Burgos umplu tot spaţiul din jur cu
sunetul lor solemn, impunător. Cântecul lor este atât de mare, de
puternic încât îţi pătrunde până în adâncul sufletului; te infioară, te
domină, te înalţă spre ceruri. Simt Spania catolică de odinioară în
sunetele acestea care sunt capabile să scoale şi morţii din mormintele
lor. Pentru a înţelege măreţia (de odinioară) a Spaniei trebuie să
asculţi cântecul clopotelor catedralei din Burgos!
93
Primele ore ale după amiezii
Înainte de ora 12, cu câteva minute, am ajuns la catedrala Sf.
Maria la Mayor, care este o capodoperă a stilului gotic şi
monumentul cel mai important al provinciei cu acelaşi nume,
declarată patrimoniu UNESCO. Impresioantă această capodoperă;
solemne şi pătrunzătoare sunt clopotele catedralei. Toată lumea s-a
oprit şi privea fascinată clopotele care se mişcau în turnuri şi-ţi
trimiteau sunetul lor solemn în suflet, dar şi spre ceruri. După ce s-au
oprit, am intrat în catedrală şi într-o capelă din partea stângă am
participat la Sf. Liturghie, celebrată în această frumoasă, splendidă
duminică de august. Nu poţi să treci prin Burgos, fără să vizitezi
catedrala care adăposteşte osemintele lui El Cid şi ale soţiei lui
Jimena. Acest erou legendar al Spaniei este imortalizat în literatură şi
artă şi poate că merită redate câteva rânduri din spaniola veche care-l
arată intrând solemn în Burgos: ”Don Cid Ruy Diaz a intrat în
Burgos, Însoţit de şaizeci de persoane. Ieşeau să-l vadă femei şi
bărbaţi, burgalezi şi burgaleze stăteau la ferestre, plângând cu mare
durere, Şi toţi ziceau acelaşi lucru: Doamne, ce slujitor bun, dac-ar
avea şi un domn bun!„
La Lourdes, am început pelerinajul în grota Fecioarei Maria.
Aici am participat la sfânta Liturghie într-o catedrală dedicată tot
Fecioarei Maria. Decor diferit, aceeaşi trăire. De înălţare, de
smerenie, de dragoste, de speranţă. După ce s-a terminat liturghia am
mers la un magazin de unde am cumpărat ceva de mâncare, iar apoi
la o tavernă am mâncat o strachină cu linte şi un suc de portocale. Mă
îndrept spre podul bolnavilor mergând pe sub aleea splendidă de
platani de lângă râul Arlanzon. După ce trec de pod, merg printr-un
parc frumos, plin cu copaci, iar la capătul lui, pe stânga se află
94
universitatea de aici, într-o clădire veche din piatră. Aici este
rectoratul şi facultatea de drept. Văd un campus universitar care mă
impresionează. Se vede că aici au fost investite sume mari.
Trecerea prin Burgos este frumoasă, mai ales prin partea
veche a oraşului. În zona centrală, unde este şi catedrala, eşti pătruns
de frumuseţea platanilor, iar catedrala te copleşeşte cu dantelăria ei în
piatră. Sunetul clopotelor merită ascultate măcar o dată în viaţă. Să le
laşi să te pătrundă sunetul lor puternic şi să te înalţe spre ceruri.
Aceste câteva ore pe care le-am trăit în centrul oraşului, m-au
edificat, m-au îmbogăţit dar m-au şi emoţionat profund. Ies din oraş
şi mă uit la indicatoarele stradale ce-mi arată direcţia Leon, Camino
de Santiago, Ruta Peregrination.
Astăzi este un soare care te arde. Interesantă clima de aici:
dacă stai la umbră, este răcoare şi trebuie să-ţi pui ceva peste cămaşă,
dar dacă ieşi sub razele soarelui, te arde. Sunt diferenţe mari de
temperatură. Merg în continuare pe malul râului curat, aproape
cristalin, pe aleile frumoase, la umbra copacilor, mulţumit că am
ajuns până aici, cu dorinţa de a merge mai departe sub ocrotirea
cerului şi cu binecuvântarea Mamei cereşti, a cărei protecţie o simt
aproape palpabil în fiinţa mea.
În alţi ani îmi veneau deseori ispitele de a încetini sau de a mă
opri, iar diavolul îmi şuşotea ideea de a traversa măcar oraşele în
mijloacele de transport. Anul acesta nu am avut nici măcar o ispită de
acest fel. Dimpotrivă, sunt foarte convins şi merg înainte fără să am
cea mai mică tentaţie, nici de a mă opri, nici de a încerca să urc într-
un mijloc de transport. Poate că în trecut mă şi grăbeam. Vroiam să
ajung mai repede la următoarea destinaţie. Eram mai nerăbdător să
95
cunosc mai multe şi mai uşor. Dar acum sunt altfel. Merg fără să mă
găndesc că există un alt mijloc de a ajunge unde îmi doresc. Paşii
mei sunt toţi pe pământ, pas cu pas, pas după pas.
Luni, 10 august, ora 7
În sunetul clopotelor, de fapt al difuzorului care redă sunetul
clopotului, din sătucul Rabe de las Calzadas, îmi continui drumul,
încep o nouă zi după ce în noaptea aceasta am dormit într-un
albergue foarte curat, îngrijit, cu servicii ireproşabile din partea
administratorilor. Are un nume interesant Libera nos Domine. Ne-a
primit o doamnă pricepută, dezgheţată care pregăteşte şi cina şi micul
dejun pentru pelerini. În ghid mai era indicat un albergue, lângă
biserică, dar nu era deschis. Am dormit foarte bine în casa
transformată în albergue.
Ieri, ieşind din Burgos am întâlnit un şantier în lucru pentru
refacerea străzilor şi autostrăzii şi a trebuit să ocolesc cam mult până
să regăsesc camino. Un panou mare te avertizează că sunt lucrări în
curs. M-am oprit apoi într-un alt sat. Duminică, zi de odihnă. La
barul din localitate, sătenii satului stăteau în jurul mesei preocupaţi
de jocul lor de domino, sau cu alte jocuri de cărţi. Nu era nicio
femeie, doar bărbaţi. Stând lângă ei, îl întreb pe unul dacă aici sunt
doar bărbaţi şi unde-s femeile? Îmi răspunde că ele nu au obiceiul să
iasă la bar; stau acasă sau se adună la vreo altă femeie şi se simt şi
ele bine împreună, dar nu cu bărbaţii. Aşa sunt obiceiurilor, conclude
spaniolul zâmbindu-mi larg şi continuându-şi jocul. Sătucul unde am
poposit este nou, cu case moderne; are şi o parte veche cu case din
96
piatră, bine îngrijite, aşa cum este şi casa unde am dormit. Am
discutat cu un cuplu care vorbea limba engleză. Pentru ei, este prima
zi pe camino, căci au pornit de la Burgos. De fapt, sunt mulţi pelerini
care încep camino de la Burgos. Dimineaţă nişte italience au coborât
scările de la etaj cu noaptea în cap şi au plecat repede să parcurgă pe
răcoare câteva ore din drum. Le-am întrebat cum au dormit şi mi-au
răspuns strâmbând din nas. Câţiva colegi de dormitor au sforăit
zgomotos. Am întâlnit şi un spaniol care mi-a spus şi el că nu a putut
să doarmă din cauza celor care au sforăit. E o problemă destul de
mare sforăitul. În trecut oamenii dormeau la comun. Şi acum în unele
localităţi, mai ales iarna, se doarme într-o singură încăpere. Cum s-au
adaptat la sforăitul partenerilor de somn? Întrucât am rezerve de
dopuri pentru urechi, i-am dat şi spaniolului două, pentru a le folosi
în nopţile care vor urma. Sper să-i folosească.
La masă m-am întâlnit din nou cu românul din Braşov, Alex.
Este tare obosit. Îl dor picioarele pentru că nu este obişnuit cu mersul
pe jos şi cu parcurgerea de distanţe lungi. Constată o greşeală pe care
o face mereu. Forţează mersul şi nu păstrează ritmul dictat de trup ci
impune el un ritm anume care nu-i este propriu. Parcă duce o luptă
cu propriile picioare din care nu iese nimeni învingător.
De partea cealaltă a mesei este germanul pe care l-am întâlnit
la Atapuerca. Domnul a început să explice cum trebuie procedat pe
camino pentru a merge cât mai bine, mai eficient . Îi explică
românului stabilit în Germania cum să meargă pe camino; se vede că
are experienţă. Aşa este în viaţă: până nu te loveşti cu capul de sus,
nu te uiţi în jos. Iar sfaturile le accepţi după ce constaţi pe propria
piele că nu procedezi corect.
97
Mă doare tendonul de la piciorul stâng, jos la laba piciorului.
M-am tratat cu ibuprofen primit de la o tânără care vorbeşte engleză
şi sper să-mi mai treacă. Ieri am simţit această durere, drept la
fluierul piciorului, jos. Sper să nu se agraveze.
Astăzi am parte de o dimineaţă frumoasă; soarele încă nu a
răsărit şi îl aştept să apară de după deal. În liniştea dimineţii, merg,
merg, ascultându-mi paşii pe drumul acesta pietruit. Astă-noapte m-
am trezit pe la ora două şi am coborât pe hol. Am citit la lumina
becului de veghe din hârtiile care sunt pe o comodă. Sunt tot felul de
materiale publicitare, rugăciuni ale pelerinului, iconiţe şi altele.
Acum mă gândesc la ele, la conţinutul lor. Sunt oare de folos
pelerinilor aflaţi în trecere?
Merg printre câmpuri de grâu treierat, printre coline dulci,
admirând această minunată nouă zi cu sufletul plin de recunoştinţă
faţă de ceruri şi admiraţie pentru acest camino pietruit, de culoare
alb-cenuşiu, care îşi face loc printre lanuri nesfârşite, urcând şi
coborând mereu, drum pe care păşesc zi de zi, noi şi noi pelerini. Îmi
spunea doamna de la albergue că în acest an, sunt mai puţini pelerini
comparativ cu anii anteriori. Probabil că unii s-au speriat de căldurile
care au fost şi au renunţat să mai vină pe camino. Încep încă o zi,
răcoroasă, în care mi-am propus să merg cam 30 de km. Sper să nu
se agraveze durerile de la picior. Stau cu polarul pe mine. Este
răcoare, aproape rece şi merg mai departe.
98
Marţi, 11 august, ora 15
Sunt într-un părculeţ din localitatea Fromista. Ieri am avut de
mers de la Rabe de las Calzadas, urcând uşor până la Hornillos del
Camino. Pe o distanţă de 8 km nu găseşti nimic, iar în această
localitate am mâncat ceva la un bar, nişte banane şi am băut suc.
Apoi mi-am continuat drumul, ajungând la San Bol iar de aici la
Hontanas, care este un cătun într-o vale, ca într-o găleată. Îmi aduc
aminte că în primul pelerinaj am dormit la albergue Santa Brigita.
Mi-am amintit că aici mi-am răcorit mult timp picioarele
înfierbântate într-o fântâniţă din curtea acestuia. Amintiri ale unui
pelerinaj bogat în emoţii şi trăiri. Apoi mi-am continuat drumul spre
Castrojeriz, unde m-am cazat împreună cu Alex la albergue Casa
nostra, o casă cu condiţii modeste, precare. Localitatea este
frumoasă, la poalele unui deal care seamănă cu un cort, înconjurând
o bună parte a localităţii. Am cumpărat de mâncare şi am pregătit o
supă bună cu legume şi pui. Am dormit relativ bine spre deosebire
de Alex care nu prea e în formă din cauza somnului agitat. Eu nu mă
simt bine din cauza piciorului. Mi s-a inflamat partea de jos a
piciorului stâng şi m-a durut rău de tot. Am mers strângând din dinţi,
urcând dealul la ieşirea din localitate, pentru ca apoi să cobor
aproape abrupt.
Ne-am îndreptat spre Puente Fitero, unde este un refugiu. O
doamnă din Roma, voluntară aici, îi serveşte pe pelerinii aflaţi în
trecere cu ceai, cafea, apă. Aici, pe râu, este limita de provincie cu
Palencia. Lângă albergue, pe o băncuţă, Alex mi-a făcut un masaj
puternic la picior şi mi-a mai scăzut puţin durerea. Mi-am continuat
drumul pe malul canalului Castilia până la Boadilla del Camino, iar
de aici am mers pe malul canalului până la Fromista. Aici am mâncat
99
la un restaurant destul de bine şi la un preţ acceptabil. Mi-am mai
luat apoi ceva de mâncare de la o alimentară. Apoi ne aşezăm la
umbra unui copac într-un părculeţ, am şi dormit puţin pentru ca apoi
să ne ridicăm şi să plecăm mai departe.
Pe drum am constatat că de la primul pelerinaj de acum cinci
ani şi până acum au apărut mai multe hanuri pentru pelerini şi mai
multe baruri. Sunt mulţi spanioli care încearcă să profite de pelerini
şi nu afişează preţurile la produsele lor. Într-un loc, pentru două
banane mici de tot, mi s-a cerut 1 euro şi 60 de cenţi. M-am uitat la
domnul de la magazin, i-am spus că cere mult prea mult şi în formă
ilegală şi am plecat mai departe. Oameni sunt doritori de câştig uşor.
Ce îi motivează în lăcomia lor? Deseori m-am întrebat şi nu am găsit
încă un răspuns acceptabil.
11 august, ora 20
Am ajuns în sătucul Villarmentero de Campos şi ne-am cazat
împreună cu Alex la Albergue Amaneser, un albergue atipic în sensul
că este cam boem spre rustic. Este din chirpici, acoperit cu ţiglă, are
o terasă acoperită cu stuf, o altă terasă lângă sala de mese cu nişte
ferestre improvizate. La intrarea în curte, în stânga sunt toaletele,
doar două. Sunt vizibile de la distanţă. Curtea este mare, cu câţiva
copaci, cu gâşte gălăgioase, un câine, un cocoş; în spate este un câmp
la marginea căruia se vede o mică turmă de oi şi un copil care are
grijă de ele.
Cei care s-au cazat în acest albergue sunt tatuaţi, îmbrăcaţi
într-un mod mai ciudat. În curte este şi un copac pe care este legat un
afiş pe care scrie Reikiterapie. Deci, aici ai parte de terapia Reiki.
100
Lângă copac este un domn care împleteşte tot felul de brăţări şi alte
podoabe ieftine. Lângă el stă o creolă. Nu ştiu ce terapie se poate
face lângă acest copac, dar aşa scrie pe afişul legat de el. Nu am fost
tentat să întreb. Uneori o simplă curiozitate sau o întrebare de
politeţe te face să nu mai scapi de cei care vor să te lămurească.
Albergue arată cam jalnic. Ne-a întâmpinat ospitalero, care
vorbeşte perfect limba germană, şi el cam atipic, ca tot ce văd aici.
Nu am acceptat să dorm în dormitoarele de aici. Mi se par nu
mizerabile, ci mai ales neîngrijite. Pereţii sunt din chirpici, lipiţi sau
nu. Lângă han, am găsit o saltea într-o căsuţă din lemn şi cu 18 euro
voi sta eu cu Alex pe un pat mai mare. Este interesantă atmosfera de
seară de aici, înfrumuseţată de prezenţa unui cocoş care stă lângă
mine fără nicio teamă. Îi admir creasta lui mare, roşie şi foarte
frumoasă. Văd copii care se joacă în curte şi prin grădină. O doamnă
îmi spune că a ajuns aici de la Alicante, unde temperaturile sunt peste
40 de grade. Aici se simte mult mai bine. În pofida curiozităţilor pe
care le observ, sper să dorm bine. A fost o zi lungă şi am mers destul
de mult. Piciorul stâng m-a durut rău de tot; noroc de Alex că mi-a
făcut masaj cu voltaren şi m-a mai lăsat durerea. Poate se mai
dezumflă piciorul până mâine, ca să pot merge mai bine.
Pe drum am vorbit mult cu Alex. De la 15 ani a plecat de
acasă, a urmat în Germania o şcoală de cofetari, apoi a lucrat în
asigurări şi la o sală de fitness, iar acum dă consultaţii pe probleme
mentale. Deşi nu are o specializare propriu zisă, în afara unor
instruiri mai mult sau mai puţin recunoscute, este o persoană care are
pacienţi, are oameni care vin la el pentru ajutor, pentru sfat. Sunt
mulţi psihoterapeuţi şi chiar psihologi care nu reuşesc să-şi apropie
pacienţii, să pătrundă în tainele minţii lor. Inteligenţa, intuiţia, atenţia
101
şi experienţa pot suplini o diplomă luată uneori prin cine ştie ce
concurs de împrejurări.
Miercuri, 12 august
Mărşăluiesc prin Meseta monotonă. Un drum fără sfârşit
printre câmpuri treierate sau arate. Sunt 17 km fără niciun fel de
servici pentru eventualii călători. Fără apă, măcar o ciuşmea sau o
fântână din loc în loc, fără bar, restaurant, nimic. Un drum drept în
care experimentezi răbdarea; răbdare şi iar răbdare de a merge înainte
pe un drum fără de sfârşit. Durerea din piciorul stâng mă face
irascibil. Este inflamat deşi l-am dat cu voltaren forte. Am intrat într-
o farmacie din Carrion de los Condes. Îmi pare rău că nu am luat un
bandaj elastic pentru el şi eventual nişte medicamente. Unguentul
este bun dar acum organismul trebuie ajutat mai mult. Nu este nimic
altceva de făcut decât de mers înainte, mai departe. Dacă te opreşti,
drumul de parcurs rămâne acelaşi. Degeaba stai, drumul trebuie
continuat. Este o lecţie necesară chiar dacă este cam amară. Este o
Meseta prin care toţi trecem; depinde de spiritul cu care abordezi
acest drum, acest mers, această monotonie, plictiseală, această
durere; depinde de felul cum priveşti toate acestea. Dacă te agiţi,
crâcneşti, dacă îţi manifeşti nemulţumirea, drumul devine şi mai
greu. Trebuie acceptat totul.
În faţa mea se profilează turla unei biserici. Nu ştiu dacă aici
este şi sătucul în care se termină aceşti 17 km de Meseta, dar privind
de departe turnul biserici, îmi zic că tare bine ar fi să fie punctul
terminus al zilei. Mă gândesc că fiecare pas făcut mă apropie de locul
102
destinaţiei. Aşa trebuie să privim orice ţel, orice dorinţă, la care vrem
să ajungem. Nu vom privi distanţa fizică sau mentală care ne
desparte. Vom merge. Vom acţiona. Fiecare pas ne va apropia de
destinaţie. Fiecare acţiune va scurta drumul spre ţelul nostru. Nu mă
gândesc că Santiago este încă la sute de km depărtare, ci că fiecare
pas mă apropie de final. Fiecare pas este un pas mai puţin până la
destinaţie.
Vineri, 14 august
În drum spre Villarente, la 13 km înainte de Leon. Ieri, nu am
mai avut timp să înregistrez. A fost o zi răcoroasă cu un vânt puternic
care ne bătea mereu din faţă, făcându-ne drumul mai dificil. Am
ajuns obosiţi în satul La Virgen del Camino, la un albergue, hostal
mai bine zis, la un privat unde am dormit împreună cu Alex. Era atât
de obosit încât mi-a spus că nu mai poate dormi la un albergue
împreună cu mulţi pelerini. Ieri, la amiază, la Sahagun, am cumpărat
meniul pelerinului de 10 euro. Mai bine nu l-aş fi luat. Mâncarea era
de proastă calitate şi învechită. Din cauza aceasta noaptea nu prea
am dormit. Mi-am zis că un astfel de meniu nu o să-l mai cumpăr
deloc. Am observat în multe locuri cum spaniolii s-au şmecherit faţă
de acum cinci ani, când am mai trecut pe aici. Acum, ei profită de
numărul crescut al pelerinilor şi se gândesc că oricum ar fi, trebuie să
mănânce. Au produse slabe şi la preţuri mari. La fel, ieri am luat un
suc de portocale într-un pahar în care dacă au fost folosite două
portocale, iar preţul era 2,5 euro. La fel se întâmplă cu bananele;
multe sunt mici, înnegrite şi-ţi cer nişte preţuri foarte mari. Profită
spaniolii de pelerini şi nu-mi place lucrul acesta, chiar deloc. Câţi
103
dintre ei se gândesc că unii pelerini fac sacrificii materiale un an de
zile pentru a-şi permite acest drum? Acest drum pentru mulţi dintre
ei reprezintă o terapie, o cale spre vindecarea sufletească. De ce să le
împovăreze drumul prin această lăcomie? Vor să se înavuţească
profitând de pelerini. Şi s-au înavuţit. La Reliegos, de exemplu, acum
cinci ani era doar un bar şi un albegue amărât; acum sunt două
albergues, o tienda şi mai multe case noi. Cu siguranţă din banii
pelerinilor. Asta este o realitate generală pe care o reprezint pe
Camino. Este bine că ei câştigă, dar nu-mi place deloc spiritul de
căpătuială care i-a cuprins pe mulţi spanioli şi mai ales produsele şi
serviciile de proastă calitate.
Un alt aspect, de altă natură, este că ieri mă durea rău de tot
piciorul stâng. Am strâns din dinţi tot timpul şi mă temeam să nu se
inflameze şi articulaţia călcâiului. Mă întreb cum o să merg mai
departe. M-am rugat Domnului să mă ajute să pot să merg. Astăzi mă
simt puţin mai bine. Durerea este suportabilă şi merg mai departe.
Dimineaţă, când am plecat, era destul de rece şi mi-am luat polarul
pe mine. Când este rece, merg mai repede şi mai uşor şi nu simt aşa
mult povara drumului. La prânz am mâncat o supă cu tăiţei şi o
bucată de peşte şi acum ne continuăm drumul pentru faza finală a
zilei de astăzi. Sper să ajungem bine. Pe drum am tot discutat cu
Alex. Speră ca acest drum să-l lumineze puţin ce să facă cu viaţa lui
acum şi în viitor. Strada din apropiere ne aminteşte de locul de unde
am plecat, civilizaţia cu avantajele şi dezavantajele ei. Cu zgomotele,
luminile şi comodităţile date de tehnica modernă.
104
Sâmbătă, 15 august
Noaptea trecută ne-am cazat la Villarente, la albergue San
Pelayo în apropierea pârâului Rio Porma. Un loc de cazare foarte
curat, stil rustic, îngrijit, cu un personal foarte ospitalier. Se oferă
pelerinilor cină şi micul dejun. Dar nu am dormit mai deloc. Doar în
scurte reprize. Durerile de la piciorul stâng nu au încetat nicio clipă.
Degeaba l-am dat cu voltaren, că tot inflamat şi fierbinte era. Nici în
noaptea dinainte nu prea am dormit; m-am trezit de multe ori, m-am
învârtit pe toate părţile, iar dimineaţa nu eram în apele mele. Alex, a
pus ceasul să sune la 5.30 ceea ce nu mi-a făcut nicio plăcere, dar nu
am zis nimic. Spre dimineaţă am aţipit şi numai ceasul lui Alex nu
doream să-l aud. Vrând-nevrând m-am sculat. El a dormit mai bine şi
am înţeles din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că în caz de suferinţă
empatia nu prea funcţionează. Durerea, suferinţa le simţim doar noi,
cei care le avem. Cei de lângă noi pot să ne sprijine, să ne încurajeze
dar nu ne pot uşura povara. Alex îmi vorbeşte mereu de preocupările
lui de mental training, ţinându-mi un fel de lecţie referitoare la
atitudinea mintală pe care noi trebuie să o avem pe Camino. Pe mine
mă deranjează faptul că am două nopţi aproape albe şi asta îmi face
drumul şi mai greu. Atitudinea mea este foarte pozitivă dar nu face
faţă durerilor şi oboselii fizice şi psihice acumulate. În minte am doar
ceasul care a sunat prea devreme şi mă supără că nu am fost întrebat
de ora de trezire dar şi mai mult mă supără că nu am spus de aseară
să lăsăm timpul să curgă şi să ne trezim când vom fi odihniţi. Deseori
am observat că greşelile mele mă supără mai mult decât ale altora.
Mi-am strâns totul în rucsac şi am ieşit din dormitor. Am
coborât în sala de mese unde am mâncat destul de frugal, pentru ca
apoi să pornim spre Leon, acest oraş frumos şi binecuvântat. Pe drum
105
am încercat să depăşesc starea interioară de oboseală, de durere. Am
piciorul bandajat bine şi ca să mai cedeze durerea, am luat o pastilă
de Ibuprofen. Am încercat cât am putut să fac o companie bună cu
Alex. După 13 km, am ajuns la Leon. Oraşul era aproape pustiu.
Astăzi este sărbătoare şi totul e închis. Nu circulau nici maşinile şi
aveai impresia că ai întrat într-un oraş din care oamenii au dispărut.
După vreo cinci km de mers prin oraş, am ajuns în partea lui veche,
la catedrală. Este impresionantă! Merită toată lauda şi admiraţia. Am
făcut câteva fotografii şi apoi am băut o ciocolată caldă cu ciuros la
un bar. M-am mai înviorat puţin. Am căutat apoi o farmacie de unde
mi-am luat Ibuprofen forte. Farmacista mi-a recomandat să iau două
pastile pe zi şi sper să mă lase durerile. De câteva zile mă lupt cu ele
şi am impresia că pierd teren. Cred că am forţat prea mult mersul iar
acum suport consecinţele. Niciodată nu am avut piciorul atât de
inflamat şi cu dureri atât de puternice. Lecţia aceasta nu o voi uita.
Am învăţat însă cum să mă comport faţă de durere. Discutam cu
Alex că ar trebui să luăm fiecare zi aşa cum este ea şi să ne bucurăm
cât putem de mult de fiecare clipă.
Deşi programul nostru este cam de 30 de km zilnic, astăzi nu
am reuşit să mergem decât vreo 20 de km. Cred că ar trebui să ne
adaptăm mai mult condiţiilor fiecărei zile, circumstanţelor
prezentului, fără a ne programa totul dinainte. Eu doream să ne oprim
la Leon şi acolo să mă odihnesc mai mult. Aşa nu mai pot merge.
M-am cazat la hostalul Julio Cezar, învechit, îmbâcsit,
neaerisit din La Virgen del Camino, la 8 km după Leon. Se vede că
nu a călcat multă lume pe aici. Am ajuns ieri pe la ora 15 şi ne-am
luat fiecare câte o cameră. Sper să mă odihnesc mai bine. Am mai
106
discutat cu Alex despre drum, despre programul pe care nu îl mai pot
susţine din motive evidente. Nu are rost să forţez, mai rău îmi fac.
Mă rog Domnului şi Maicii Sale ca în noaptea aceasta să
dorm mai bine iar pastila pe care am luat-o să-şi facă efectul asupra
muşchilor inflamaţi, asupra tendonului, iar mâine să mă trezesc în
formă şi să pot să-mi reiau distanţa de 30 de km zilnici. Acum,
important este să accept totul cu seninătate, curaj şi să merg mai
departe, chiar dacă planul meu nu pot să mi-l îndeplinesc aşa cum am
dorit. Viaţa ne arată că nu ne putem programa totul. Dar asta nu
înseamnă să abandonezi drumul. Doar schimbi unele detalii. Nu
renunţ la mers; merg mai departe.
Luni, 17 august, ora 8
Am plecat de la hostalul Julio Cezar din San Justo de la Vega,
care este înainte de Astorga. Cum am spus, mi-am luat singur o
cameră ca să mă pot odihni mai bine. Jos era bar, se mai auzeau
zgomote. Eram la etajul 2 şi am reuşit să dorm cu dopurile în urechi.
Ieri a fost o zi lungă, nu a fost prea cald, ceea ce reprezintă un mare
avantaj. O temperatură acceptabilă şi am mers peste 40 de km.
Inflamaţia mai persistă la piciorul stâng dar a scăzut în intensitate
datorită dozei mari de Ibuprofen. Cu mici pauze la şase, şapte km,
am reuşit să merg destul de mult, dacă ţin cont de starea piciorului.
Ce mult contează să dormi şi dacă ai dureri, să fie cel puţin
suportabile! Am discutat multe cu Alex; vorbeşte mult despre
profesia lui, de mental training. Interesantă această profesie ce şi-a
ales-o. Îmi tot vorbea cum reuşeşte să pătrundă în subconştientul
107
creierului şi cum încearcă să-i ajute pe oameni să se elibereze de
fricile pe care le au, de complexele acumulate. Îi ajută să-şi pună în
valoare patrimoniul genetic pe care îl au şi care de multe ori este
folosit doar parţial. O bună parte vegetează, dormitează în fiinţa
noastră şi îl purtăm cu noi neştiindu-i conţinutul, valoarea, ajutorul
pe care l-am avea dacă am fi conştienţi de el.
Utilizarea bagajului nostru genetic de care îmi vorbeşte Alex
mi se pare interesantă. Cum poate un om să-şi depăşească propriile
bariere? Bună întrebare. Din răspunsurile pe care le dă, Alex, care s-a
luptat din greu cu viaţa, scoate bani frumoşi. A învăţat căi, metode şi
mijloace pentru a câştiga bani. Dar şi ajută multă lume, sau poate
provoacă mai mult în cliențiun efect placebo; este bun și acesta.
Altfel nu ar putea supravieţui în domeniul lui. Concurenţa este mare
ca în orice alt domeniu de activitate şi reclama cea mai bună este cea
care ţi-o fac clienţii. Îmi spune că el face totul sub îndrumarea unui
mentor, a unui specialist. În drumul parcurs împreună cu el, am văzut
cum mereu intră pe internet, să-şi citească poşa electronică, pentru a
vedea dacă datornicii i-au plătit şedinţele pe care le-a avut cu ei.
Pentru o şedinţă cu un privat ia 90 de euro; la firme ia 180 de euro pe
şedinţă, adică bani destul de mulţi. Probabil se merită. Eu beneficiez
de sfaturile lui în mod gratuit.
Ieri înainte de San Justo de la Vega, de pe un deal unde este o
cruce, vezi Astorga. Eram mort de oboseală şi m-am aşezat pe o
bancă, ridicându-mi piciorul ca să mă mai răcoresc şi să-mi mai
treacă puţin durerea. Apoi am coborât şi am ajuns în localitatea unde
ne-am cazat. Am preferat să stau mai mult în pat, să mă refac mai
bine. Dimineaţă, am coborât în bar unde era un miros greu de tutun,
108
iar o doamnă care făcea curăţenie m-a servit cu o cafea şi pâine
prăjită cu dulceaţă.
Din experienţa mea am constatat de nenumărate ori faptul că
în relaţiile de pe Camino sau din altă parte, fiecare îşi urmăreşte
propriul interes. M-a durut mereu această constatare şi continuă să
mă doară. Am mai spus-o şi altădată şi continui să o repet. Poate aşa
este făcut omul, să se folosească de semenii săi. Nu vreau să cobor în
moralisme ieftine, dar cred că realizarea prin deschidere este
adevărata realizare a omului. Folosirea potenţialului pozitiv care
există în fiecare, iubind şi dăruind, conceperea relaţiilor într-o optică
a generozităţii, a altruismului este calea pe care ar trebui să păşim cu
toţii. Sunt oameni care dăruiesc dar cei mai mulţi aşteaptă ceva la
schimb. Rare sunt gesturile de spontaneitate în această societate de
consum când totul a devenit un produs.
Pe mine nu ar trebui să mă preocupe faptul că de multe ori am
fost folosit de semeni dar fără să-mi doresc, realizez că se profită de
bunăvoinţa mea. De exemplu, în ultimele două nopţi eu am plătit
cazarea şi pentru mine şi pentru Alex, iar el nu mi-a dat partea care-i
revine. Nici nu a zis nimic de acest aspect. Un om care câştigă atât
de mult, care are o casă de 220 metri pătraţi spaţiu locativ, care şi-a
cumpărat o maşină Audi A6 de 80 mii euro, oare nu ar fi fost cazul
să-şi plătească partea lui pentru cazare? Am observat şi altădată
persoane care deşi au o situaţie financiară deosebit de bună, se
bucură de orice favor primit de la oricine. Chiar şi de la persoane
sărmane. Nu am înţeles niciodată de ce. Probabil au suferit foarte
mult în trecut din cauza lipsurilor şi acum se cramponează de fiecare
bănuţ. Nu mă blochez în astfel de neplăceri. Mă ridic deasupra
acestor modalităţi greşite de gândire şi comportament ale altora. Nu
109
mă las afectat de ele. Mă consider în continuare egal cu toţi ceilalţi,
dar vreau ca prin modul meu de a gândi şi de a mă comporta faţă de
semeni să fiu deasupra acestor micimi omeneşti. Aceasta reprezintă
ceva din demnitatea mea care mă umple de seninătate şi linişte
interioară. Poate că am fost perceput de Alex sau de alţii asemeni lui,
ca un om darnic sau ca un fraier. Prefer prima variană. Important
este ceea ce eu sunt, iar acţiunile altora nu mă vor schimba. Această
lecţie am aprofundat-o mai bine pe Camino; el este un maestru care
îţi vorbeşte clipă de clipă, iar modul de a gândi viaţa îl aprofundezi
pe acest drum. Camino nu reprezintă o simplă parcurgere pe jos a
unui mare număr de km, un fel de palmares sportiv, ci este un drum
personal, face parte din viaţa mea pe care o abordez acum într-o altă
manieră. Camino te ajută să devii mai mult ceea ce trebuie să fii.
În durerile mele, mă gândeam şi la un alt aspect, şi anume la
tentaţiile de a încetini mersul, de a mă opri, sau efectiv de a mă
păcăli, adică de a lua un mijloc de transport pe o anumită distanţă,
pentru a scurta oboseala şi durerea. Dacă te laşi dus de această ispită,
de fapt nu-ţi faci altceva decât să porţi şi pe camino masca pe care
uneori o porţi în viaţa obişnuită. Mai mult, aici faci un antrenament
în plus pentru ca, întorcându-te în viaţa cotidiană să porţi cu mai
multă uşurinţă aceeaşi mască; să arăţi în faţa altora o strălucire pe
care nu o ai. Să arăţi că eşti ceea ce de fapt nu eşti. Că ai ajuns
undeva prin efortul şi meritele tale, pe căi cinstite şi de fapt ai trişat,
ai ajuns pe căi necinstite. Pe Camino, este necinstit să spui că l-ai
parcurs pe jos şi de fapt să minţi, să te păcăleşti pe tine şi pe ceilalţi.
Şi ce rost ar avea minciuna? Jos masca! Să ne eliberăm de minciuni,
să fim noi înşine. Atât putem să mergem, atât mergem; dar să nu ne
mai păcălim. Aici faci un atrenament de eliberare din falsitatea
110
zilnică. În fond, Camino reprezintă o mare binecuvântare. Este
Dumnezeu care merge împreună cu noi şi în suferinţele noastre. Prin
acestea, liber acceptate, ne eliberăm de falsităţi.
Mă apropii de orașul Astorga; văd profilându-se sus în
localitate catedrala, în culori şi nuanţe de maro închis. Este solemnă
şi sobră, cu două turnuri. În jurul ei sunt blocuri. Văd alte biserici
vechi, aşa cum am văzut în toate localităţile, evidenţiindu-se
deasupra celorlalte locuinţe. Ele sunt semnele prezenţei
creştinismului, dar un creştinism în degradare. Sunt biserici pe
acoperişul cărora sunt cuiburi de berze; biserici cu curţile pline de
buruieni, cu porţile ferecate. Aşa arată multe din bisericile din
Spania. Oamenii merg înainte pe drumurile lor, iar biserica are un
mare strat de mucegai şi mizerie. Drumul pelerinilor trece pe lângă
ele. Credinţă purtată în suflet pe Camino. Credinţă care se revarsă în
afara zidurilor bisericii. Sunt aceste biserici semnul unui creştinism
decadent? Cei care au slujit în ele i-au decepţionat pe enoriaşi?
Prosperitatea bisericilor ţine şi de percepţia comunităţii faţă de
reprezentanţii ei. Nu este o critică rea, ci o constatare dureroasă.
Pe Camino mă întreb cine este Dumnezeu? De ce Dumnezeul
predicat în religia creştină a permis ca bisericile lui de aici să ajungă
în această stare de degradare? Mă întreb ce gândeşte lumea de aici
despre biserici. Prin ce se diferenţiază şi mai ales prin ce se
evidenţiază creştinii de aici? Prin ce sunt ei sare a pământului şi
lumină a lumii, aşa cum a spus Cristos? Sunt semne mari de întrebare
prin care întâi mi le pun mie. Prin ce sunt eu superior celorlalţi? Are
cineva nevoie de creştinismul meu? În discuţiile cu Alex am încercat
să-i arăt calea din mine, din experienţele mele. Într-un mod cât se
poate de sincer i-am vorbit despre convingerile mele, despre modul
111
cum văd eu relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. Poate că i-am
transmis ceva bun, pozitiv. Voi continua în acelaşi mod. Dincolo de a
predica un Dumnezeu care pare învechit, ca şi bisericile de aici, eu
cred că trebuie să-L arătăm aşa cum străluceşte în fiinţa noastră, care
păşeşte cu paşii noştri pe acest Camino. Cred în prezenţa Lui în
templul său care sunt eu şi semenul meu. Iar dacă aceste biserici au
ajuns în paragină, aceasta se datorează comunităţii, credincioşilor,
care nu le mai consideră un spaţiu sacru unde să vină să se încarce
spiritual.
Ieri am mâncat o supă de peşte de proastă calitate şi la un preţ
mare. Mă revoltă lăcomia celor care oferă servicii pelerinilor.
Posibilitatea unui câştig uşor îi face pe mulţi oameni hoţi. Tentaţia
banului este cu atât mai mare cu cât poţi să-ţi cumperi orice cu ei. Şi
banii nu au miros. Nu contează cum îi faci. Bine că te poţi bucura de
ei. Cu amărăciune îmi amintesc de perioada când demnitatea şi
cinstea erau mai preţuite decât averea. A crescut numărul serviciilor
de tot felul, iar Camino este înglobat într-un business de multe ori
necinstit. Asta nu-mi place pe acest drum. Le-aş recomanda celor
care îl parcurg să apeleze cât mai puţin posibil la restaurante. Dacă
tot vor să câştige, de ce nu câştigă cinstit? De ce nu oferă mâncare
bună la preţuri accesibile? Este o lecţie pentru mine, cum banii
transformă oamenii; îi fac răi, egoişti şi cu dispreţ pentru semenii lor.
Urcând colina, am ajuns în Astorga. Ce senzaţie plăcută simt
acum, recunoscând locurile pe care le-am mai văzut odată! După ce
am urcat colina, am ajuns la un albergue public al Slujitorilor Mariei.
Pe acoperiş este o cruce, iar în faţa clădirii este statuia unui călător cu
o geantă pe spate. În faţă, se află muzeul roman. Ajung la catedrala
impunătoare, sobră şi solemnă. La ieşirea din oraş se află o biserică
112
nouă, modernă, foarte frumoasă unde au şi un program pentru
pelerini. Mi-a plăcut acest lăcaş. Mi-a plăcut şi faptul că se mai
construiesc biserici.
Acum mă îndrept spre ieşire. Deja se văd în faţă câmpurile,
colinele acestea frumoase. Mă întâlnesc cu un spaniol, un bărbat
puţin mai scund decât mine, binevoitor şi amabil. Am discutat puţin
despre Spania. Sunt mulţi români care muncesc aici. M-a întrebat
cum este situaţia în România. I-am răspuns că s-a îmbunătăţit puţin.
L-am întrebat ce gândeşte despre perioada condusă de Franco şi mi-a
răspuns: depinde de istoricii care prezintă acele vremuri. Fiecare are
modul propriu de gândire şi prezentare. A făcut lucruri bune şi mai
puţin bune, ca orice om, conclude el. Dar despre regele Felipe, regele
actual? Este o persoană bine pregătită, demnă, responsabilă care
merită tot respectul. Probleme sunt cu partidele, deoarece oamenii
vor să ajungă în politică pentru bani şi putere. Reprezentanţii
partidelor duc o luptă pentru putere, din interese meschine. O luptă
care este în favoarea lor şi în defavoarea partidelor, a credibilităţii
lor. În defavoarea spaniolilor. Mai sunt unii care vor ca Spania să nu
fie condusă de un rege, ci de un preşedinte. Forma de guvernământ
are importanţă mai mult pentru imaginea ţării. După cum bine se ştie
situaţia economico-financiară nu depinde doar de aceasta. Discuţia
cu iz politic m-a făcut să mă gândesc la România, la românii care
pleacă din ţară pentru a munci în alte state. Suntem ca o familie care-
şi alungă copii dar aşteaptă ajutor de la ei în clipele de cumpănă. Nu
e normal aşa ceva şi nu e de mirare că suntem o societate bolnavă.
Am întâlnit apoi o bisericuţă, un schit frumuşel, unde poţi să-
ţi pui o ştampilă în paşaportul pelerinului. Mi-a plăcut această
bisericuţă, am fotografiat-o şi am plecat mai departe. Drumul
113
continuă pe o distanţă de 20 de km de la Astorga pe lângă şoseaua
provincială. Uneori mergi pe trotuar, alteori pe o potecă pietruită. În
multe părţi am observat cum Camino înseamnă această potecă cu
pietriş şi puţin nisip. Este o zi frumoasă, cu soare şi nori în acelaşi
timp; temperatura este acceptabilă, bună pentru mers mai ales că-mi
permite condiţia fizică. Ce bine e să fii sănătos! Mulţumesc
Domnului în gând şi-mi continui drumul pe lângă şoseaua 142.
17 august, miezul zilei
În drum de la Santa Catalina de Somoza. În continuare, la
vreo doi km de la acest sătuc, am întâlnit doi tineri, un el şi o ea. Ea,
venind din Franţa cu un măgar şi cu un câine şi el venind de pe
Camino de Vezelay. Mai aveau alţi doi câini; deci o întreagă echipă.
Au şi un cort cu ei. Se opresc acolo unde găsesc un câmp cu iarbă
pentru măgar. M-a amuzat mult acest grup simpatic. Deseori
întâlneşti situaţii deosebite pe drumurile pelerinilor. I-am întrebat
dacă o cunosc pe Geneviève Duboscq, care tot cu un măgar a plecat
din nordul Franţei spre Ierusalim. Sau dacă cunosc o tânără familie
de francezi, care au plecat în voiajul de nuntă tot pe jos, cerşind, spre
Ierusalim. Mi-au răspuns că nu cunosc niciunul din aceste cazuri.
Oricum, i-am felicitat pentru curajul lor. Le-am urat drum bun şi ei
mi-au răspuns la fel; apoi am plecat mai departe.
Am ieşit din Rabanal del Camino. Este o localitate, un sat
puţin mai răsărit decât cele dinainte, la o altitudine de 1150 metri, cu
mai multe baruri, restaurante, locuri pentru cazare. Un sat bine
îngrijit, curat şi frumos. Aici m-am oprit şi am mâncat spaghete alla
bolognese şi am băut un suc de portocale. Prin Facebook am reuşit să
discut cu Alex care ajunsese la Foncebadon, dar îşi continuă drumul
114
spre Manjarin. I-am spus că acolo vreau să ajung şi eu pentru popasul
de noapte. Aici este doar un refugiu cam amărât. La Foncebadon sunt
mai multe albergue. Să vedem cum o să fie drumul mai departe.
După El Ganso, în drum spre Rabanal del Camino, după cum
spuneam, i-am întâlnit pe cei doi tineri francezi, veseli şi simpatici.
Cât am mâncat aici, m-au ajuns din urmă şi ei cu măgarul şi câinii
lor. La El Ganso este o tienda în casa unei familii unde poţi găsi de
mâncare. Doamna, gazda, este foarte amabilă; are tot felul de lucruri
şi bunuri alimentare, adică mai tot din ceea ce-i trebuie unui pelerin,
inclusiv obiecte de primă urgenţă. Am mâncat trei ouă fierte de ea, o
bucată de brânză, pâine şi un suc de portocale. Totul a costat 5,6
euro. În timp ce mâncam am schimbat câteva vorbe cu un grup de
trei doamne din Brazilia. Una este din Curitiba, o alta din São Paulo
şi încă una, nu ştiu de unde. Cea din São Paulo îmi spunea că şi în
zona ei este un drum de pelerinaj Santiago de cca 300 km. Nu ştiam
de acest drum dedicat Fecioarei Maria Aparecida. Toate trei sunt
volubile, aşa cum sunt toţi brazilieni, de viaţă. Vorbesc cu voce tare,
mereu vesele, tonice. În timp ce mâncam, ele au pornit din nou la
drum. Acum sunt înaintea mea. Cea din São Paulo are doar un
rucsăcel pe spate; probabil rucsacul normal de pelerinaj este
transportat cu serviciul de taxi, aşa cum am mai văzut şi la alţi
pelerini. O idee care aduce un câştig localnicilor şi transformă
drumul pelerinilor într-o mică excursie.
În continuare, drumul este în lejeră urcare şi aşa va fi până
după Foncebadon, frumos, liniştit fără să te deranjeaze nicio maşină.
Merg doar eu cu cerul deasupra şi cu bucuria din inima mea. Urc, urc
lejer pe o potecă prin pădure şi simt în mine o forţă neobişnuită. Nu
ştiu ce este, dar parcă nu aş fi obosit chiar deloc. Merg ca şi cum ar fi
115
dimineaţă, ca şi cum aş fi plecat din Lourdes. Simt ca un fel de
declanşare de energie în mine care mă surprinde. Deşi tot urcă acest
drum, nu simt nicio oboseală, nicio durere în picioare. Mă apropii de
Foncebadon, un loc părăsit, fără niciun locuitor, în afară de albergue
şi baruri. Nu este niciun localnic, doar ruine. În memoria mea, acest
loc are o reputaţie nu chiar îmbucurătoare, din cauza singurătăţii lui.
Merg atât de repede, sprinten chiar, încât mă surprind pe mine
însumi. Am o energie care creşte mereu. Îmi vine să alerg pe această
potecă. Or fi oare energii în natură care îmi dau aripi? Nu ştiu.
Mulţumesc lui Dumnezeu!
Am ajuns în locul unde se află o placă din marmură pe un mic
monument din piatră, locul unde a decedat Uberlinda Cortes, născută
pe 8.12.1945, decedată pe 21. 05.2008. Citesc pe lespedea de piatră:
En su secondo camino, (pe cel de-al doilea camino al ei). Aici,
drumul ei pământesc s-a terminat şi sufletul i-a zburat spre ceruri.
Dumnezeu să o îmbrăţişeze în împărăţia lui de lumină şi pace! Amin!
Din acest loc îmi continui drumul spre o creastă de unde în
faţă văd Foncebadon. În acest loc, privind satul părăsit îmi vin în
minte spontan nişte gânduri interesante. Sunt absolut convins acum,
aici, că viaţa mea a fost şi va rămâne un drum continuu în căutarea
mea, a identităţii, a demnităţii şi frumuseţii pe care Dumnezeu şi
părinţii le-au sădit în minte. Este şi va fi un continuu drum, o
continuă căutare; o aspiraţie spre ceruri, spre infinit, spre
nemărginitul pe care îl simt că clocoteşte în sufletul meu. Nu mă voi
opri; ştiu că nu mă voi opri. Drumul pe care merg acum este doar un
pas pe un drum care va fi o continuă înaintare spre contopirea cu
divinitatea. Voi căuta să merg în căutarea stelei pe care Dumnezeu,
pe bolta cerului a creat-o pentru mine, doar pentru mine. Nu am
116
atins-o, dar merg în căutarea ei. Cred că într-o zi, Dumnezeu îmi va
face privilegiul de a mă lăsa să o ating.
17 august
Am ieşit din Foncebadon, unde mi-am cumpărat doar o sticlă
cu apă. Această localitate părăsită de locuitori se află pe munții
Leonului la altitudinea de 1440 metri. Ruine şi iar ruine! Iar peste ele
s-au ridicat baruri şi albergue. Este plin de pelerini aici. Îşi usucă
hăinuţele la soare în bătaia vântului. Au de toate în baruri, inclusiv
servicii internet wifi. Mulţi pelerini s-au oprit aici pentru ca mâine să
ajungă la Ponferrada. La ieşire, pe o pajişte văd multe vaci cu viţei.
Acum cinci ani nu era nicio vacă. Tot la ieşire, alături de ruinele
satului, văd o bucată dintr-un perete cu un ochi de fereastră care
priveşte orb, gol, în golul din jur. Pelerinii se opresc pentru o noapte,
iar a doua zi pleacă mai departe; şi tot aşa. Toţi procedează la fel. Eu
nu m-am oprit. Merg spre următorul refugiu, la aproape cinci km de
aici, Manjarin. O să ajung în curând şi acolo.
17 august, ora 18
Îmi vine să râd. Îmi aduc aminte că acum cinci ani am dormit
la Foncebadon şi de aici am plecat cu noaptea în cap. Pe un indicator
scrie Manjarin, dar indică doar refugiul de aici, nu localitatea.
Refugiu este impropriu spus. De fapt, este o şandrama cu nenumărate
steaguri şi steguleţe, insigne, statui, medalii, icoane şi iconiţe adunate
de pe tot globul pământesc, agăţate de pari, pe pereţii din lemn. Aici,
totul este atipic dar nu în sensul bun.
Intrând în această cocioabă, te întâmpină întâi un câine mare,
alb, legat şi care are o privire blândă. Lângă el văd un bărbat slab,
117
costeliv cu nişte haine murdare şi rupte. Are o privire cam pierdută,
dar zâmbeşte mereu şi chiar râde, cu un râs cam bezmetec. Îl salut şi-
mi răspunde: Bine ai venit aici! Lângă el este o femeie care nu ştiu ce
face, coase sau împleteşte ceva. Ea nu zice nimic şi-şi vede de treaba
ei. Înaintez puţin spre aşa-zisa intrare în această magherniţă şi mă
întâmpină doi domni, unul la stânga, altul la dreapta. Unul este destul
de voluminos, îmbrăcat cu haine ponosite, aproape zdrenţuite şi nu se
ştie dacă au fost spălate vreodată. De cealaltă parte, un alt bărbat cam
în aceeaşi costumaţie, cu un păr mare, vâlvoi. Parcă ar fi Maradona
după ce s-a drogat bine. El şchioapătă şi se sprijină într-o cârjă.
Întreb dacă mai sunt locuri şi mi se răspunde afirmativ. Unul din cei
doi îmi cere credenţialul iar domnul cu cârjă mă însoţeşte, ieşind din
acest mic labirint unde vezi tot felul de steaguri şi steguleţe şi alte
multe, nenumărate fleacuri. În partea opusă acestei magherniţe,
printre leaţuri văd mai multe cuşti şi alţi câini. Domnul mă conduce
vis-a-vis la o şură din lemn cu o poartă pe care o împing cam greu.
Înăuntru văd multe saltele una lângă alta și o bicicletă cu bagaje. Pe
saltele s-ar zice că ar fi un fel de cearceaf plin cu praf. În sala aceasta
este o scară de lemn în spirală. Domnul îmi spune să urc în pod şi să
aleg acolo salteaua pe care o vreau. Ajung în acest pod destul de jos,
unde trebuie să mă ghemuiesc pentru a nu mă lovi cu capul de
acoperiş. Sunt multe saltele, una lângă alta. Nu se ştie ce vechime au;
oricum, sunt foarte vechi. Unele sunt acoperite de un cearceaf de o
culoare nedefinită şi de o curăţenie îndoielnică, foarte uzate şi vechi,
ca toate lucrurile de aici. Bat cu palma pe o saltea şi se ridică un
norişor de praf care străluceşte în lumina ce pătrunde prin gemuleţul
din capătul acoperişului. Praful de pe drumul pelerinilor.
118
Mă uit peste tot şi văd sticle aruncate şi hârtii. Îmi zic că am
ajuns într-un loc nepotrivit. Este târziu şi ar trebui să rămân aici. Iau
cearceaful şi două pături zdrenţuite şi ies în faţa acestei şure. Încep să
le scutur şi din ele iese un praf care aproape îmi întunecă privirea. S-
a lăsat ceaţa instantaneu datorită prafului din pături. La zgomotul
scuturatului meu se trezesc toţi câinii din cuştile dărăpănate. Mă uit
nedumerit de jur împrejur să văd alţi pelerini, dar nu văd pe nimeni.
După ce scutur păturile, urc din nou şi pun cearceaful pe salteaua
care şi ea musteşte de praf şi aşez deasupra cele două pături.
Ceva nu-mi miroase bine aici. Cobor şi mă duc la domnii
ospitaleros şi întreb dacă mai sunt şi alţi pelerini. Îmi răspund că sunt
doar eu, singur. Îl văd din nou pe omul care m-a salutat prima dată
cum dă de mâncare la câini, cu aceeaşi privire pierdută şi puţin
tâmpă. Între timp mai apare un bărbat cu un câine şi cu un cort.
Spune că vrea să campeze aici. Îl întreb pe un ospitalero dacă câinii
dorm noaptea sau latră. El este obişnuit cu ei şi doarme oricum, aşa
că nu-i prea pasă. Noul sosit cu câinele are o faţă care nu-mi inspiră
multă încredere. Poate s-a întâmplat ceva cu mine dar tot ce mă
înconjoară aici îmi provoacă o stare de agitaţie spre nelinişte.
Ospitalero îmi spune că aici sunt şapte câini, iar cu cel acum sosit
devin opt. Cam dificil pentru mine să suport lătrarul lor pe timpul
nopţii. Ospitaliero este indiferent dacă rămân sau nu. Îmi iau
credenţialul pe care am acum şi o ştampilă de aici, de la Manjarin.
Mă uit din nou în jur la magherniţa aceasta şi la şura din faţă. Văd
atâtea vechituri şi o dezordine că mă sperie. Merg la şură, urc, îmi
iau rucsacul, cobor, le mulţumesc gazdelor pentru amabilitate şi plec.
Din mers îi mai privesc încă o dată pe toţi şi îmi zic că acolo nu-i de
rămas. E un loc unde s-ar putea turna un film de groază iar
119
personajele se pot inspira din cei care administrează acest așa-zis
albergue. Dintre cei pe care i-am văzut, niciunul nu are toate ţiglele
pe casă.
Trebuie să mai merg încă şapte km ca să ajung la El Acebo,
unde să găsesc un loc la un albergue normal pentru oameni normali.
Bine că nu am rămas acolo. Cine ştie ce idei i-ar mai fi venit unuia
sau altuia din locatarii de acolo! Pe Camino vezi multe. Manjarin
însă deţine primul loc în sens negativ, se înţelege. În aşa-zisul refugiu
de la Manjarin nu există apă şi niciun serviciu igienic, adică nu-s nici
toalete, duşuri, nimic. Doar de la barul lor poţi cumpăra o sticlă cu
apă, un suc sau o bere. Aşa ceva este inadmisibil într-un local care
oferă servicii publicului, să nu existe condiţiile minime de igienă.
Cine le-a dat autorizaţie de funcţionare? Ar trebui inchis totul aici.
Este seară târziu şi mă apropii de El Acebo. Este o coborâre
rapidă de şapte km care mă stoarce de puteri. În coborâre muşchii şi
tendoanele sunt mai solicitate decât în urcare.
Marţi, 18 august, ora 8
Acum plec din El Acebo. Am înnoptat într-un albergue nou
nouţ, mare, frumos şi modern situat la ieşirea din sătucul plin cu
hanuri pentru pelerini şi cu baruri. Aseară am ajuns frânt de oboseală,
după un drum de peste 40 km. Ultima porţiune, coborârea, a fost cea
mai grea. Am luat o cameră doar pentru mine şi bine am făcut. M-am
învârtit mult până să adorm şi aş fi deranjat ceilalţi colegi de
dormitor. Începeau să-mi revină durerile în piciorul stâng şi era
normal după un drum aşa de lung. Am dormit în reprize scurte şi
120
pentru faptul că mă durea colecistul, fierea, probabil de la cele trei
ouă de ieri pe care le-am mâncat. Mă gândeam eu că o să îmi facă
rău, dar nu am găsit altceva mai consistent ca să mănânc. Mi-au dat
energie dar au avut şi efecte secundare pe care trebuie să le suport. Pe
la ora 2-3 spre dimineaţă m-am mai liniştit şi am putut să dorm.
Acum plec mai departe, în coborâre până la Molinaseca. Este o
continuă coborâre de vreo opt km. Recomand tuturor albergue unde
am dormit. Au două categorii de cazări: în paturi suprapuse la 10
euro patul sau în camere individuale, la 25 euro camera, dar în
camere care nu au ferestre, iar ventilaţia se face cu aer condiţionat.
Camerele cu fereastră costă 35 euro. Am luat o cameră la acest preţ.
Neputând să adorm, mă gândeam astă-noapte la oboseala acumulată
până acum şi la cea care mă aşteaptă în continuare şi atunci când
mergi toată ziua, se acumulează o doză în plus. Iar pentru a te elibera
de ea, organismul are nevoie de mai multe ore de somn. Pentru un
pelerinaj normal, este recomandat să mergi doar până pe la ora 14, 15
cel târziu. După care mănânci, îţi speli lenjeria murdară, te odihneşti,
mai discuţi cu pelerinii, mai vizitezi ceva. În felul acesta, trupul se
relaxează până coboară noaptea; aşa vei adormi mai uşor. După cum
am procedat eu, ajungând pe la ora 20, e normal că am adormit
târziu. Organismul are nevoie de cinci, şase ore să-şi revină. Acest
drum este cu siguranţă şi un sacrificiu şi trebuie să ai o anumită
condiţie fizică pentru a corespunde exigenţelor şi durităţii lui. Îţi
trebuie apoi şi o stare psihică adecvată. Altfel, clachezi. Mai ales
dacă parcurgi distanţe lungi. Dacă nu îndeplineşti anumite condiţii
fizice şi psihice, mai bine să nu porneşti pe Camino. Oricâtă voinţă ai
avea trebuie să te ajute şi trupul.
121
Eu mă simt bine, dar cu sensibilităţile mele digestive şi cu
inflamarea piciorului stâng, am avut un pic de tras. Dar, am făcut faţă
până acum. Mai mult se plânge Alex, care este mult mai tânăr decât
mine. A făcut sport, culturism şi cu toate astea nu prea rezistă la
ritmul pe care-l imprim eu drumului. Eu nu prea mă plâng. Am
constatat că este inutil. Lamentaţia este ceva propriu anumitor
persoane. Nu contează genul, vârsta, condiţia socio-culturală. Poate e
şi dorinţa de a atrage atenţia, compasiunea celorlalţi, poate aşa se
descarcă ei de stresul acumulat.
Mă uit spre cer şi văd că este puţin înnorat; nu este prea cald.
Numai bine de mers. Deasupra vârfurilor dealurilor şi munţilor se
văd nori răsfiraţi pe bolta cerului, iar în faţa mea, în vale, se vede
Ponferrada, la 16 km de aici, de El Acebo. Încep această zi, invocând
binecuvântarea apostolului Iacob, protecţia Maicii Domnului şi mai
ales prezenţa lui Dumnezeu pe drumul meu. Vreau să fie o zi
luminoasă. Drumul să fie prietenul meu cel mai bun. Voi mai
parcurge o bucată din el şi voi fi mai aproape de Santiago.
Îmi vine în minte Fatima, destinaţia finală pe care mi-am
stabilit-o la Lourdes. Cu piciorul acesta inflamat, este o favoare a
cerului să ajung la Santiago, iar de acolo până la Fatima mai este
drum lung. Dar, să mă văd eu ajuns la Santiago. O să văd acolo cum
mă simt.
În coborâre prin munte spre Molinaseca. Pasul meu este
sprinten, sigur şi puternic. Dacă ar fi aşa mereu! Uneori, seara simt
dureri mari de tot în picioare şi care apoi trec de la sine. Şi ieri,
coborând spre El Acebo, aveam cam acelaşi pas ca şi acum, sprinten
şi rapid. În munte, cel mai important este să păşeşti sigur şi cu
122
prudenţă, fiind multă piatră, multe denivelări, trebuie să priveşti cu
atenţie fiecare loc pe care calci. Să calci sigur pe talpă, drept, să nu-ţi
fugă piciorul într-o parte. O greşeală te poate bloca şi chiar să-ţi
anuleze tot drumul. Atenţia şi concentrarea sunt esenţiale. Privirea
trebuie să fie fixată exact pe locul pe care calci. Pe teren drept, plan
poţi să admiri peisajele. În munte priveşti fiecare piatră pe care pui
piciorul. Lecţia aceasta am învăţat-o de mult timp, nu de acum.
Tot coborând pe poteca aceasta din piatră, în faţa mea se
deschide valea şi jos văd Molinaseca. O localitate frumoasă şi
cochetă. Îmi plac casele cu acoperişurile de culoare închisă; parcă ar
fi din ardezie, aşa cum sunt în Franţa. Îmi aduc aminte de pelerinajul
din 2011 cât de mult m-a impresionat această localitate care pare un
fel de staţiune pentru turişti.
Ponferrada, aproape de miezul zilei. Drumul spre acest oraş
îţi pune răbdarea la încercare. Şerpuieşte pe colinele din jur de parcă
l-ar ocoli. Mergi, mergi şi el tot departe este. În sfârşit ajungi. După
ce urci puţin, te întâmpină un castel impresionant cu un turn şi mai
impresionant. Ce castel minunat este acesta al templarilor, construit
în secolul al 12-lea! Trebuie să aflu mai multe despre el.
Miercuri, 19 august, ora 8
Ies din Cacabelos iar acum mă aflu de podul care trece peste
râul Cua. Aceasta este o localitate frumuşică, cu case din piatră, spre
deosebire de casele din Meseta unde multe din ele au pereţii din
chirpici. Casele spun multe despre zona prin care treci, despre
bogăţiile naturale dar şi despre starea materială a locuitorilor. Aici
123
am dormit la un hostal, Santa Maria. Ca de obicei, am adormit greu,
târziu, deşi nu mi-a mai fost rău precum ieri noapte. Am dormit
puţin, dar profund şi cred că mi-am refăcut suficient forţele.
Ieri am lăsat încălţămintea pe care o aveam, adidaşii de la
North face, pentru că talpa se înmuiase cu totul şi simţeam toate
pietrele şi denivelările. La Ponferrada am fost la Decathlon şi mi-am
cumpărat adidaşi marca Queshua, cu o talpă mai groasă. Sper să îmi
protejeze picioarele mai bine.
Văd pe lângă drum o presă pentru vin din secolele 18, 19,
foarte bine reconstituită. Este din lemn masiv iar jos are un vas unde
curgea vinul. De la atenţia asupra acestei prese-teasc pentru vin,
gândurile mele se îndreaptă din nou spre pelerinajul meu, spre
drumul pe care îl parcurg. Ţinând cont de oboseala acumulată şi de
faptul că de multe ori am ajuns târziu la albergue, îmi dau seama că
pentru a mă odihni mai bine, ar trebui să ajung mai din timp la
următorul albergue, aşa cum procedează majoritatea pelerinilor.
Distanţa pe care o parcurg eu zilnic, de 30 de km sau chiar
mai mult, este puţin forţată, dacă o compar cu cea parcursă de ceilalţi
pelerini. Din cauza oboselii îmi trebuie mai mult timp pentru a mă
linişti şi să mă pot odihni bine. Fiecare trebuie să-şi cunoască şi să-şi
respecte cu stricteţe forţele şi cerinţele organismului. Forţările nu
folosesc la nimic; dimpotrivă, dăunează. Dorinţa de a arăta sau de a-
ţi demonstra că poţi mai mult este bună, dar trebuie să fie bine
temperată, controlată. Pe Camino, rezultatele nu sunt imediate; sunt
de lungă durată şi ajungi la ele dacă faci un program zilnic, bine
calculat şi adaptat condiţiilor tale fizice şi psihice de moment.
Camino te învaţă să fii organizat, să cunoşti şi să-ţi urmezi cu
124
tenacitate un scop, în care în joc eşti tu însuţi cu tot potenţialul pe
care îl ai. Camino nu este un joc al jumătăţilor de măsură. El te
învaţă multe despre tine în primul rând; dându-ţi palme de multe ori,
dar şi mângâindu-te. Reflecţia, analiza şi autoanaliza sinceră a
propriului eu reprezintă activitatea de bază pe acest drum. Iar eu sunt
favorizat în aceasta, deoarece merg mai mult singur şi am timp şi
condiţii pentru a mă autoanaliza. În efortul zilnic, din adâncul fiinţei
mele ies la suprafaţă tot felul de acumulări care au vegetat, au
lâncezit în mine.
Săpând în adâncuri, ies la suprafaţă episoade din viaţă în care
am fost protagonist sau simplu spectator. Ajung în prim plan
persoane dragi sau situaţii tensionate, dificile. Toate au şlefuit sau au
zgârâiat fiinţa mea. În labirintul şi tainele psihicului mişună atât de
multe figuri şi situaţii încât uneori îmi pierd calea. Drumul meu este
lumânarea aprinsă care mă ajută să văd mai bine ce a fost şi de ce a
fost aşa şi nu altfel. Camino mă ajută să-mi sortez amintirile, trăirile,
să mă detaşez de ceea ce îmi îngreunează viaţa, să renunţ la tot ce
aduce mâhnire în suflet. Mă descătuşez de atitudini şi legături false,
inutile şi dăunătoare. Constat că pe măsură ce oboseala fizică se
acumulează în trup, psihicul devine mai uşor. Fiinţa mea interioară
se scutură de toate zdrenţele care-mi îngreunează existenţa. Camino
este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a dat-o cu o
gratuitate totală.
Cred că pe acest drum, mulţi dintre cei care au pornit ca
turişti sau călători devin din ce în ce mai mult pelerini, dacă au
curajul şi forţa de a se conforma cu exigenţele Camino-ului.
125
Mă scaldă razele blânde ale soarelui de dimineaţă, iar privirea
se odihneşte pe aceste câmpuri, dealuri, coline, atât de frumoase. Mă
răsfaţă căldura dimineţii şi mă simt ca un copil legănat pe braţe de
mama natură. Este ca şi cum cerul m-ar înveşmânta în lumina lui, pe
mine, călător pe acest drum al Spaniei, ducându-mi mai departe
rucsacul. În acest mers al meu, cerul mă îmbrăţişează în lumina lui.
Cred că cerul este lumină, ca şi autorul lui, Lumină. Câtă nevoie am
de această lumină pentru gândurile mele! Câtă nevoie am în inima
mea de căldura acestui soare blând de dimineaţă! Eu însumi,
mergând pe acest drum, trebuie să mă transform în lumină şi căldură.
Să reintru în armonia universului şi a creaţiei. Să rezonez cu
frumuseţea şi măreţia creaţiei. Am lăsat în urmă Cacabelos şi merg
mai departe înveşmântat în lumină şi căldură. Fiecare pas al meu este
un cuvânt pe care îl scriu în cartea mea. Alături de rândurile sacre ale
Bibliei, Dumnezeu scrie cuvânt cu cuvânt pe pământul Spaniei o
nouă istorie de lumină şi de viaţă. Ochiul meu vede acum o
frumuseţe care deschide apetitul spre frumuseţea absolută. Natura
înveşmântată în atâta frumuseţe este o chemare plină de forţă spre
frumuseţi în care eu mă voi contopi cu frumuseţea absolută. Adevărat
este că frumuseţea vine din interiorul tău. Câţi oameni nu trec
nepăsători, fără să observe ceea ce îi înconjoară? Câţi mai au timp să-
şi ridice ochii spre cer şi să admire norii, să coboare ochii spre
pământ şi să admire iarba? Şi de câte ori nu am trecut şi eu nepăsător
pe lângă toate acestea?
Ora 11.20
De aproape două ore am ajuns la Villafranca del Bierzo, unde
mi-am luat ceva de mâncare de la o alimentară. Îmi continui drumul
spre Vega de Valcarce, pe malul pârâului cu acelaşi nume, flancând
126
strada naţională. Pentru pelerini, este construită o pistă de asfalt şi
beton, despărţită de şosea printr-o bordură de beton. Maşinile te
deranjează cu zgomotul lor, dar măcar eşti protejat de posibile
accidente. Nu departe de stradă se află autostrada, cu traficul ei
intens, ca al oricărei autostrăzi. Ghetele pe care le-am cumpărat ieri
de la Ponferrada au o amortizare bună pe călcâi şi o formă a tălpii
mai adaptată mersului pe asfalt. Dacă aş fi rămas cu ghetele celelalte
care nu flexează bine pe suprafeţe drepte şi dure, mă tem că mi-ar fi
revenit inflamaţia care m-a chinuit atât de mult în zilele trecute.
Încălţămintea este decisivă, aş spune, pentru mersul pe Camino.
Armonizarea perfectă între corp şi încălţăminte este absolut necesară.
Nu înţeleg ce fel de talpă fac la încălţăminte chiar şi marile firme.
Ceea ce am constatat, este că încălţămintea este în aşa fel făcută încât
unul care merge mult, să fie constrâns să le schimbe din cauză că
talpa s-a înmuiat şi i-a scăzut mult gradul de rezistenţă. Probabil că
se consideră că omul modern nu mai merge aşa mult pe jos. Cine ştie
ce studiu s-a făcut şi la ce concluzii s-a ajuns. În baza lui orice
încălţăminte trebuie să dureze un număr limitat de paşi. Şi să nu
uităm că mersul pe suprafeţe dure grăbeşte deteriorarea încălţărilor.
Majoritatea pelerinilor folosesc o încălţăminte nepotrivită pentru
Camino. Cele mai multe modele sunt atrăgătoare, dar analizate de un
ochi specialist, constaţi că sunt făcute în aşa fel încât după o folosire
de câteva sute de km să trebuiască să le schimbi. În primul rând talpa
se înmoaie sau îşi arată micile imperfecţiuni. După experienţa mea,
exteriorul tălpii trebuie să fie cât mai rezistent şi aderent la teren.
Partea interioară trebuie să fie mai moale, iar piciorul să se muleze
perfect pe ea. Materialul din interior nu trebuie să înfierbânte pielea
piciorului şi să o lase să respire. Cele mai bune tălpi sunt cele de la
Vibram, dar şi Vibram pune pe multe tălpi doar un strat subţire, ceea
127
ce face ca încălţămintea să nu dureze prea mult. Fiecare firmă îţi ia
ochii; este totul un comerţ, cu scopul ca omul să cheltuie cât mai
mult. Majoritatea produselor nu sunt făcute în serviciul
cumpărătorului, ci pentru câştigul fabricantului şi al vânzătorului.
Comerţul acesta redă mentalitatea generalizată, care din punct de
vedere etic eu o consider negativă; te foloseşti de banii
consumatorului, în interesul tău, ca firmă de construcţie, fabricant,
agent de vânzări. Întreg comerţul are nevoie de o etică în favoarea
omului. Din lipsa unei informări bune, constat că mai bine de
jumătate din pelerini au probleme cu mersul pe Camino. Iar într-un
magazin de încălţăminte, constatarea mea este că majoritatea
produselor nu sunt făcute pentru a rezista pe distanţe mari. Gratis, aş
putea să ofer consultanţă oricui vrea să pornească pe camino în baza
experienţei dobândite.
Ora 15
Am ieşit din Vega de Valcarce şi mă îndrept spre muntele O
Cebreiro. În Vega am găsit o pensiune, un meson cum se numeşte, şi
aici am luat meniul zilei, la 10 euro; macaroane şi păstrăv. Am mai
mâncat eu meniul pelerinului la acelaşi preţ. Din nefericire văd că se
repetă experienţa, adică eşti servit cu o mâncare de proastă calitate şi
puţină. Este un fel de păcăleală de meniu. Nu ştiu cum au prins
păstrăvi aşa de mici, iar macaroanele însemna o mână de paste cu
puţin kech-up; o sticluţă cu apă şi un desert simbolic. Iarăşi, aceeaşi
lăcomie. Nu-mi place lucrul acesta! Cine vine pe Camino, dacă vrea
să mănânce bine, să caute un restaurant şi nu meniul pelerinului.
Vega de Valcarce este aproape de muntele Cebreiro pe care
voi începe să-l urc în curând. Vreau să ajung la altitudinea de 900 de
128
metri, în localitatea La Faba, unde intenţionez să mă cazez. La
intrarea în Vega, unde se intersectează strada regională cu autostrada,
este o casă frumoasă, pe stânga, care are o Panaderia care îţi oferă
produse de panificaţie excelente. Mi-am amintit de ea pentru că şi
acum cinci ani m-am oprit acolo şi am mâncat nişte produse
deosebite. Şi acum suntem mulţi la rând ca să cumpărăm bunătăţi de
la patiserie. Îmi dau seama că în memorie s-au imprimat multe locuri,
dublate de un fel de emoţii şi sentimente care îmi revin în minte de
parcă le-aş fi trăit ieri. Puţin estompate de timp îmi umplu sufletul de
bucurie. Şi acest moment este unul special. Trăiesc din nou senzaţiile
din trecut. Îmi continui drumul sub soarele fierbinte. Dar mă apropii
de munte şi sper să găsesc un pic de răcoare acolo.
În timp ce merg gândul mă duce la prieteni dragi, colegi pe
care i-am lăsat acasă. Nu pot să mă separ de ei. Ofer aceste zile
minunate ca un semn şi de comuniune cu mulţi alţii care fac parte
din viaţa mea. Îi port pe toţi în mintea şi în inima mea oriunde merg
şi nu mă simt singur. Mă detaşez de viaţa de acasă, dar oamenii care
mă înconjoară acolo au rămas în mine. Amprenta lor nu am cum să o
şterg. Şi ei fac parte din fiinţa mea. Sunt sigur că şi ei îşi doresc să
urce pe înălţimile spiritului, să trăiască intens iubirea şi comuniunea
cu natura. Sunt dorinţe şi nostalgii pe care cu siguranţă fiecare inimă
le are.
La poalele muntelui se află un sat Ruitelan unde este şi o
bisericuţă părăginită lângă care se contruieşte un albergue. Am intrat
în această biserică şi am aprins o lumânare ca semn de solidaritate cu
toate acele persoane pe care le-am cunoscut pe drumul meu şi pentru
toţi cei care se roagă pentru mine. Un moment de reculegere într-un
lăcaş de cult uitat.
129
Joi, 20 august
Urcând spre vârful O Cebreiro. Sunt cam la 1 km de creastă.
Ieri după amiază am ajuns la La Faba, unde este un alebergue
parohial. M-am cazat la un refugiu, El Refugio. Intrând în localitate,
pe stânga am întâlnit acest refugiu care a fost înainte o şcoală pentru
copiii satului. Este interesant şi mult diferit de cel de la Manjarin,
întrucât are serviciile sanitare de bază. În dormitorul unde am dormit
împreună cu trei nemţoiace şi o alta, profesoară de limbă germană,
este amenajată o baie şi o toaletă în cameră, izolată cu nişte pereţi
subţiri şi o uşă care nu se închide bine. Din baie se aude totul în
dormitor ceea ce face să fie destul de jenant. În cameră ajungi,
urcând pe o scară de lemn. Jos este o sală de mese şi o bucătărie cu
tot felul de suveniruri dar şi instrumente muzicale şi o staţie de
amplificare. Aseară am beneficiat de muzică live la chitară şi tobă
din partea a doi tineri care ne-au delectat pe toţi cei prezenţi. Muzica
era liniştită, puţin melancolică. Îi priveam de aproape şi simţeam
cum ritmul tobei mă invada şi vibram la unison cu el. Corzile chitarei
mângâiate de tânăr mă încântau cu un fel de romantism nostalgic. O
altfel de seară faţă de serile precedente. Cu o altfel de frumuseţe şi
bucurie. Când a apus soarele, s-a lăsat imediat frigul şi m-am retras
în pat, sub pătură, dar era destul de rece şi m-am mai acoperit cu o a
doua pătură. Era rece dar sub pături era cald.
Astăzi m-am trezit cu grijă să nu deranjez pe cei din jurul
meu. Am mâncat micul dejun, adică pâine, marmeladă şi o ceaşcă de
cafea cu lapte după care am pornit la drum. Urc mereu, liniştit, spre
culme, O Cebreiro, la 1330 metri altitudine. Mai este un alt vârf,
chiar la începutul drumului, urcând de la Saint Jean spre
Roncesvales. Este minunat! Soarele este deja deasupra crestelor şi
130
colinelor. Un cer senin de un albastru plăcut îmi încântă privirea. Nu
este niciun nor pe cer, iar soarele luminează totul. Merg într-o linişte
totală pe aceste creste ale muntelui, o linişte care îmi inundă sufletul.
Urcând ultimii metri, port cu mine toate năzuinţele şi aspiraţiile mele
spre mai bine, mai frumos. Dorinţa de perfecţiune o simt acum mai
intens. O Cebreiro reprezintă aspiraţia mea spre înălţimi.
Întâlnesc acum o piatră de demarcaţie; din acest punct se
termină provincia Palencia şi începe ultima provincie a Spaniei,
Galicia. Văd sabia sfântului Iacob în mijloc; în stânga este un blazon
cu doi îngeri care îl adoră pe Isus Cristos, iar în partea de jos sunt doi
lei care susţin un turn. Peste toate este coroana regală. În dreapta,
este un blazon albastru cu şapte cruci, iar în mijloc este Potirul şi
Ostia în care Cristos este prezent. Dedesubt, citesc: Camino de
Santiago, iar în stânga se află scoica, prezentă peste tot pe Camino.
De pe coasta lui O Cebreiro am intrat în Galicia. Mulţi şi-au lăsat
însemnele, amintirile, numele, expresii pe această piatră de
demarcaţie între provincii.
Pe O Cebreiro este şi o biserică din piatră, simplă. În
prezbiterul ei tronează un crucifix. Lăcaşul are câteva ferestruici prin
care pătrund razele soarelui, luminând altarul. Am intrat aici,
rugându-l pe Cristos de pe cruce să mă ajute să-mi port şi eu crucea
durerilor mele, să-i ofer iubirea mea aşa cum El mi-o oferă pe a lui.
Razele soarelui care umpleau altarul parcă purtau cu ele durerile
mele. Toată durerea mea era prezentă acolo, pe altar şi o mare
mângâiere îmi pătrunse atunci în inimă. Aveam impresia că
suferinţele mele urcau prin ferestrele bisericii înapoi pe razele
soarelui spre Dumnezeu Tatăl. Revelaţiile apar mereu şi în locuri
deosebite.
131
Am simţit în aceste momente o mare determinare să-mi
continui drumul, să nu mă opresc, indiferent de câte dureri voi avea
parte. Cristos, scăldat în razele soarelui din această bisericuţă, va păşi
împreună cu mine. Iar acolo unde pasul meu va deveni mai greu, mă
va ajuta El să merg mai departe. Ultreia y suseia! Mai departe şi mai
sus!
Pe creasta muntelui încep să văd mai bine Galicia. Peisajul
este superb, mirific. În razele blânde de dimineaţă, totul străluceşte
cu prospeţime. O boare de vânt mă răcoreşte şi-mi animă forţele
trupului. Totul mă încântă, aerul, natura, starea mea de contemplaţie.
Prelungesc mai mult pauza pentru a mă bucura de liniştea, pacea,
împăcarea pe care le simt aici.
Cobor spre sătucurile din vale şi dau de aceleaşi realităţi pe
care le-am văzut şi în primul pelerinaj. Intrând în satele Galiciei, ceea
ce te surprinde şi loveşte în acelaşi timp, este mirosul de bălegar şi
mizeria de pe drum. După cinci ani, nu s-a schimbat nimic; văd
aceeaşi mizerie. Sătucurile acestea nu se dezvoltă, aşa cum o fac cele
din provinciile Palencia sau Leon. Aici vezi tienda şi barul satului şi
cam atât. Doar la Alto de Poio am văzut un bar mai bine dotat, cu o
varietate mai mare de bunuri alimentare. În sătucurile următoare văd
aceeaşi sărăcie şi aceeaşi mizerie. Mă apropii de Triacastela pe o alee
umbrită din toate părţile de copaci care formează o boltă verde şi
foarte frumoasă protejând călătorii de căldura soarelui. Acuşi voi
intra în această localitate unde sper să găsesc ceva de mâncare pentru
ca apoi să-mi continui drumul spre Samos.
Înainte de Triacasetela am intrat într-un sătuc care nu are
niciun indicator. În chimb, am întâlnit un castan cu o inscripţie care-
132
mi spune că vârsta lui este de 800 de ani. Un castan care a văzut
multe şi a adăpostit la umbra lui oameni de tot felul.
Vineri, 21 august, ora 7
Am ieşit deja din Samos, unde m-am cazat la un hostal
Victoria, vis-a-vis de centrul monastic benedictin. Centru este un
mare complex, renumit, cu peste 70 de locuri de cazare pentru
pelerini în dormitoare cu paturi suprapuse. Nu m-am dus acolo din
două motive: de a nu mai deranja pe alţii cu sforăitul meu şi pentru
ca să mă pot odihni mai bine. Am nevoie de odihnă, altfel nu ştiu
cum îmi pot continua drumul. Am mâncat puţin la barul de la hostal,
un croissant aparent vechi, dar, după gust era încă în termen de
garanţie. Drumul până la Sarria este mereu pe lângă şoseaua
naţională; sunt doar 13 km până în acest oraş. Este o dimineaţă
frumoasă, liniştită. Soarele nu a răsărit încă iar pe la case mai cântă
cocoşii. Deja văd pelerini pe stradă în această dimineţă liniştită, toţi
îndreptându-se în aceeaşi direcţie. Pot să spun că încep această nouă
zi invocând binecuvântarea de sus. În Samos te surprind pe marginea
străzii, pe balustrade, scoicile gravate în metal. Semn al drumului de
pelerinaj. Deşi de la Triacasela la Sarria există un alt drum de
pelerinaj care se spune că este mai vechi decât acesta, în ghidul meu
este menţionată varianta aceasta prin Samos. Celălalt este puţin mai
scurt şi trece prin mai multe sătucuri. Am ales această variantă pentru
că aici am găsit loc de cazare.
Astăzi mă simt bine, liniştit, odihnit şi îmi dau seama cât de
important este să dormi suficient. Cânde eşti obosit totul devine
133
foarte greu iar drumul se transformă într-un mic calvar. Am timp să
reflectez, să meditez despre drumul meu de astăzi, şi plecând de la el
să reflectez asupra drumului meu prin viaţă. O viaţă de om! Frumos
spus. Un drum lung este compus din porţiuni scurte iar acum
reflectez asupra drumului de astăzi; atât. Şi asupra vieţii mele de
acum.
Încep să dispară umbrele nopţii, iar lumina creşte în
intensitate. Păsările se trezesc din nou la viaţă, la o nouă zi. Le aud
deja ciripitul plăcut. Totul începe să se agite în faţa ochilor mei. Este
atât de frumos să intri în acest ritm al naturii care se trezeşte pentru o
nouă zi, în vraja şi în dificultăţile ei.
Sâmbătă, 22 august
Am ajuns la Palas de Rei. Ieri am călătorit bine şi am mers
împreună cu Alex pe care l-am întâlnit în Sarria. Am mers până la
ora 18, când am ajuns la Portomarin. În această localitate ajungi după
ce treci peste un râu. Apoi urci multe trepte, treci pe sub un arc şi
intri în localitate. La stânga, ne-am oprit la un albergue mare,
modern, care are alături şi un hotel. La hotel camera costă 80 euro.
La albergue este doar 10 euro. O diferenţă semnificativă dar şi
confortul este diferit. Astăzi ne-am continuat drumul, discutând de
toate, în limba română. Pe drum, ajungem din urmă două românce de
etnie maghiară, din Târgul Mureş. Una lucrează la Teatrul de stat din
acest oraş, iar cealaltă la Caritasul catolic. Ele au început pelerinajul
la Pamplona. Sunt primii români care trăiesc efectiv în România şi pe
care îi întâlnesc pe Camino, exceptând domnul din Răşinari. Un timp
134
am mers împreună, apoi ne-am despărţit, dându-ne întâlnire la Palas
de Rei. Peste tot întâlneşti baruri, unde eu beau suc de portocale iar
Alex coca cola light. Aşa am ajuns la Palas de Rei. Alex spune că se
opreşte aici, nu-l mai ţin picioarele. Eu cu cele două doamne vrem să
ne continuăm drumul până la Melide unde ne-am rezervat un loc la
un albergue.
Duminică, 23 august, ora 14
Ieri a plouat aproape tot timul şi după un drum care parcă nu
se mai termina, am ajuns la Melide unde ne-am cazat la albergue
Apalpador, la etajul 2, în condiţii cam modeste. M-am culcat pe patul
dedesubt. Trăgea curentul în dormitor, era frig aşa că am schimbat
patul. Am găsit un pat deasupra unde am dormit ceva mai bine.
Dimineaţă am luat micul dejun cu cele două românce, Kate şi Judith.
Aseară ne-am cumpărat de mâncare de la o alimentară, iar la 11 ne-
am culcat, doar că am adormit greu.
Sunt interesante aceste două românce, mai ales Kate cu care
am discutat mai mult. Este licenţiată şi a urmat un masterat în
etnografie şi folclor. S-a interesat de situaţia etnografică şi culturală a
unor comunităţi catolice din Moldova; Cleja, de exemplu. Cunoaşte
realităţile de aici. Este o persoană care lucrează în proiecte pentru
promovare culturală. Îmi spunea că responsabilii din zonele
culturale, din instituţii administrative, se pricep la date financiare sau
aspecte de suprafaţă şi mai puţin sau chiar deloc la conţinutul şi
importanţa unor proiecte de promovare culturală printre maghiari sau
rromi. Despre maghiari îmi sunea că UDMR a câştigat o poziţie în
135
spectrul politic românesc, dar diferite asociaţii maghiare, în loc să
promoveze interesele reale ale minorităţii, de fapt se limitează să se
plângă mereu că nu li se acordă drepturi şi organizează marşuri. Dar
ca şi conţinut de promovare, nu fac mai nimic. Era cam
neîncrezătoare faţă de aceste asociaţii.
Astăzi am continuat drumul nostru prin ploaie şi iar ploaie.
Ploaie rece care îmi pune la încercare sănătatea, răbdarea şi
capacitatea de rezistenţă. Îmi dau seama că rezist, chiar cu brio. Mă
apropii de Salceda, unde voi mânca, pentru ca apoi să-mi continui
drumul spre O Pedrouzo. Este a doua zi de ploaie şi mă plouă, iar mă
plouă. Dar sunt mult mai puternic decât ploaia şi voi merge mai
departe.
Luni, 24 august, ora 7.30
Ieri am ajuns zgribulit de frig, ud complet şi înfometat la O
Pedrouzo, unde telefonasem înainte la pensiunea Maribel. Am ajuns,
iar un domn mi-a arătat casa care nu era acolo unde este indicată
pensiunea, ci la peste un km depărtare. Am dormit singur într-o
cameră cu două paturi. Am plătit 45 de euro şi nu mi s-a dat nicio
chitanţă. Este şi acesta un mod de a câştiga bani în plus şi ar trebui să
nu mă mai mire sau să nu mă mai consum. Dar nu pot. Aş vrea să
văd un pic de corectitudine şi de bun simţ în această industrie a
pelerinajului. Dimineaţa, la ora 6 deja pelerinii erau gata de drum.
M-am alăturat lor şi am plecat cu toţii, pe întuneric. La vreo 5 km am
întâlnit un bar unde m-am oprit şi am mâncat tortilla, croissant, cafea
cu lapte şi un suc de portocale. S-a luminat, este înnorat, dar bine că
136
nu plouă. Bornele de pe marginea drumului indică 13 km până la
Santiago, până la catedrală. Trebuie să spun că sunt emoţionat, foarte
emoţionat. Am o bucurie interioară care mă domină şi care crește cu
fiecare pas. Drumul este deja plin cu pelerini şi printre ei mă simt aşa
de mulţumit, că nu-mi găsesc cuvintele să exprim ce simt. Parcă sunt
un copil.
Mă gândeam adineaori la un fapt ce s-a petrecut cu mine pe
acest drum şi pe care nu l-am mai trăit în niciun alt pelerinaj. De
când am plecat din faţa grotei Fecioarei Maria din Lourdes şi unde
am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu şi ocrotirea ei de mamă
pentru acest drum, am crezut cu fermitate că voi fi ocrotit; şi am fost
ocrotit de o mână nevăzută. În acest pelerinaj nu am avut niciodată
măcar tentaţia de a încetini, de a mă opri, de a folosi autobuzul prin
oraşe. Nu am avut deloc această ispită. Am fost total imun la astfel
de tentaţii. De la primul pas la Lourdes şi până acum a fost în mine
dorinţa fermă, clară de a merge doar pe picioarele mele. Şi aşa cum
de când am încetat să fumez în 1995, după moartea mamei, şi până în
prezent nu am avut niciodată tentaţia de a mai fuma vreo ţigară, la
fel, în această lună o astfel de ispită nu a existat. Am folosit doar pe o
porţiune scurtă, accidentată autobuzul pentru că aşa prevedea ghidul
pelerinului, pentru ca apoi acea porțiune cu autobuzul să o parcurg pe
jos, ca recompensă. Nu înţeleg acest lucru, nu caut explicaţii doar îl
constat. Sunt total vindecat de o astfel de tentaţie. Există doar
hotărârea de a merge fără nicio şovăire pe acest drum, doar pe
picioarele mele. Nu contează dacă plouă sau dacă mi-a fost inflamat
piciorul. Când Alex m-a îndemnat să mă opresc măcar pentru o zi,
am refuzat categoric. Nici atunci nu am avut gândul să fac o pauză
137
mai lungă. Cu pastile, am ţinut sub control inflamaţia şi mi-am
continuat drumul.
Spre diferenţă de alţi ani, când vedeam şoseaua în apropiere
sau treceam prin localităţi, îmi venea ispita să caut alte căi de a
merge, acum nu am avut nici măcar această ispită. Pot să consider
acest lucru ca o ocrotire a Fecioarei Maria pe care am invocat-o? A
alungat ea ispita diavolului? Sau maturizarea unei convingeri, o
creştere interioară a mea m-au ajutat să merg pe acest drum fără nicio
şovăire? Dacă te-ai înscris pe un drum, mergi până la capăt,
indiferent cât de greu ar putea să ţi se pară. Nu te abate, nu te opri, nu
te păcăli şi nu înşela pe alţii. Mergi înainte, tu, doar tu, cu puterile
tale. Doar aşa, drumul acesta înseamnă ceva cu adevărat pentru tine.
Mă apropii de Santiago şi sper să ajung la Liturghia de la ora
12 dedicată pelerinilor. Pe drumul de acum vezi nenumăraţi eucalipţi
cu parfumul lor specific. Îţi pătrunde în nări ca un fel de balsam
spiritual care-ţi fortifică spiritul. Sunt înalţi, falnici şi parcă te atrag
spre ceruri.
Constat că pe această parte finală a drumului toţi pelerinii
sunt voioşi. Îi văd pe toţi că sunt plini de elan, te salută cu salutul
Hola şi Buen Camino. Este o emulaţie în aer care îi cuprinde pe toţi.
Este ca un fel de aureolă nevăzută care pluteşte în aerul cu parfum de
eucalipt; un aer sfinţit de efortul fiecăruia; un aer care te învăluie
contopindu-te cu ceilalţi. Un aer sacru ca cel pe care-l respiri în
biserică în noaptea sfântă a Învierii Domnului.
Am ajuns în zona aeroportului şi din când în când aud
avioanele care decolează sau aterizează. Este înnorat şi mici picuri de
138
ploaie mă udă din nou, dar nu cum era ieri. Nu contează, poate să
înceapă să toarne cu găleata. Merg mai departe prin picurii de ploaie.
Îmi pun din nou poncho şi merg, merg şi privesc spre cer, să văd
dacă nu cumva norii se vor răsfira, făcând să apară măcar o rază de
soare. Deocamdată cerne o ploaie liniştită şi destul de rece. Sunt
transpirat şi mi-e rece, iar pentru a evita să răcesc, în afară de mersul
alert care pune sângele în mişcare, am găsit o rezolvare. La baruri
sau de la vreo tienda îmi cumpăr orice este din hârtie, o mototolesc şi
mi-o aşez pe spate, direct pe piele, ca să creieze un tampon între
spate şi cămaşa udă. Dacă acest tampon de hârtie rămâne cât de cât
uscat măcar pentru o jumătate de oră, deja am căldură la spate, iar
când se udă, scot această hârtie şi îmi pun o alta uscată pe care am
grijă să mi-o procur de undeva, de pe drum.
Este emoţionantă, impresionantă mulţimea de pelerini care se
scurge acum în grupuri mai mari sau mai mici spre catedrala din
Santiago. Sunt cu totul emoţionat, prezent în mijlocul acestei
mulţimi, toţi cu rucsacul pe spate, spre aceeaşi destinaţie. Tocmai m-
a depăşit un pelerin care aleargă. Eu merg cu ritmul meu alert, grăbit,
aşa cum merg de obicei când sunt singur. Acum mă simt şi mai unit
cu ceilalţi, solidar cu fiecare dintre ei, deşi nu cunosc personal pe
nimeni. Avem o identitate comună: suntem pelerini. Sintetizând acest
pelerinaj, aş putea spune că el înseamnă: Un Dumnezeu, un drum, un
om.
Puţin mai înainte, pe zidul unei clădiri am văzut două
inscripţii: Singura cale care duce spre Dumnezeu este Isus Cristos.
Mergi pe această cale. În dreapta acesteia este o alta: Turism plăcut!
Sunt două moduri diferite de a merge pe acest drum. Eu am încercat
să merg pe prima variantă, cu mine însumi, încercând să-l văd pe
139
Dumnezeu din mine, din ceilalţi şi din natură. Să-L văd pe
Dumnezeul întrupat, Isus Cristos. Cred că Dumnezeu ia trupul
fiecărui om. Fiecare este un fel de ”dumnezeu”, cu trupul său de lut,
dar care poartă germenul nemuririi.
În faţa mea este o mamă cu fiul ei. Acesta aleargă zburdalnic,
iar ea îl urmează îndeaproape. Mă întrebam câtă bucurie poate exista
în inima ei, însoţindu-şi copilul pe acest drum. Doar ea ştie.
Adineaori am trecut pe lângă doi pelerini care cred că sunt
surdomuţi. Privindu-i din spate, observam cum comunică prin gesturi
ale mâinilor. Trecând pe lângă ei, i-am salutat iar ei mi-au răspuns,
zâmbindu-mi. Îmi aduc aminte că am întâlnit şi alte persoane cu
handicap. Tineri în cărucior, cu sindromul down, etc. Mă
impresionează de fiecare dată voinţa şi credinţa lor.
Am ajuns la Monte de Gozo, cu monumentul cunoscut de
toţi. A izbucnit în mine un strigăt de bucurie pe care nu-l pot opri, un
strigăt care ajunge la ceruri. Privesc în vale spre catedrala apostolului
şi continui să strig de bucurie, fără limite. Este strigătul meu după
Dumnezeu pe care l-am căutat mereu pe acest drum.
Am intrat în Santiago de Compostela. Adineaori am trecut pe
lângă binecunoscuta Poartă de Santiago, cu acele gravuri în metal,
medalioane ale unor personalităţi care au ajuns aici în pelerinaj.
Merg prin oraşul nou, modern, frumos, curat în direcţia oraşului
vechi, unde voi ajunge la catedrală şi la mormântul apostolului. Am
ajuns în partea veche a oraşului, pe străduţele de acum înguste care
conduc spre catedrală. O simt aproape; acuşi o voi vedea; mai este
puţin, foarte puţin şi-mi voi vedea din nou visul împlinit. Strada
coboară; văd turnul şi crucea de pe el deasupra acoperişurilor caselor
140
din jur. Am văzut deja crucea înălţată spre ceruri. Sunt aproape de
catedrală, iar printre nori soarele îşi aruncă razele de soare. Începe să
se lumineze în jurul catedralei. Soarele îşi face loc după trei zile de
nori şi ploaie; soarele luminează catedrala şi pe mine care mă apropii
de ea.
Marţi, 25 august, ora 10.10
De la Santiago de Compostela spre Madrid. M-am urcat în
tren cu o nostalgie care aproape doare. Privesc de pe fereastră oraşul
acesta unde m-am simţit îmbrăţişat de Dumnezeu în catedrală. Ieri
am participat la Liturghia pentru pelerini de la ora 12. Pune un copil
să-ţi descrie îmbrăţişarea mamei. Îţi va surâde; se va uita cu drag la
tine şi atât. Nu pot să descriu sentimentele pe care le-am simţit în
catedrală, starea sufletească pe care am avut-o în acele momente în
care şedeam din nou pe lespedele de piatră ale catedralei, sprijinit de
una din coloanele ei, în spate, aproape de uşa principală, cam în
acelaşi loc în care am stat şi acum cinci ani. Alături de o mare
mulţime de pelerini, un timp nu am reuşit să-mi ridic privirea spre
altar. Stăteam cu capul plecat, copleşit de o bucurie interioară, de o
mulţumire fără margini. Sentimentele acestea mă dominau. O linişte
imensă, infinită îmi pătrunsese întreaga fiinţă. Stăteam ghemuit,
sprijinindu-mi spatele de coloana bazilicii. Cine poate număra
pelerinii care s-au sprijinit de ea, ca şi mine?!
Sacralitatea momentului mă domina. Eram unul din
nenumăraţii pelerini care au păşit pe uşa catedralei, la finalul
pelerinajului lor. Eram unul dintr-o mulţime pe care nimeni nu o ştie
141
decât cerul. Faptul acesta m-a făcut să mă simt mic, foarte mic într-o
mulţime nenumărată care s-a scurs de pe drumurile Europei spre
acest loc. Aici, ea s-au contopit cu măreţia şi sacralitatea catedralei,
îmbrăţişaţi ca şi mine de acelaşi Dumnezeu, tată al tuturor.
Cântecele, rugăciunile, întreaga desfăşurare a Liturghiei
curgea prin mine. Mă hrănea cum este hrănit trupul la un banchet
regesc. Curgea totul în mine ca o apă care îmi regenera orice fibră a
fiinţei mele. Simţeam cum pătrunde în mine fiecare cuvânt şi fiecare
notă muzicală; totul intra în mine ca într-un burete care absoarbe
totul. Totul era o binecuvântare care intra, intra continuu în mine.
Toată oboseala şi toate suferinţele mele, toate erau stropite cu apa
purificatoare a dumnezeirii. Când m-am apropiat de Împărtăşanie,
primindu-l pe Cristos, am simţit îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Mă
simţeam copil îmbrăţişat de Dumnezeul-Mamă, Tată.
Acest final de pelerinaj s-a încheiat sub bolţile catedralei din
Santiago de Compostela cu renumita cadelniţă. Ieri, în sărbătoarea
Sfântului Bartolomeu, s-a balansat din nou pe sub boltă, în transept şi
a umplut lăcaşul de cult cu fumul ei îmbălsămat. Aşa s-a terminat
pelerinajul meu, cu inima plină, plină până la refuz de o mulţumire
fără margini. Aş fi dorit să-mi continui drumul până la Fatima aşa
cum mi-am planificat iniţial, dar îmi privesc piciorul stâng şi îmi
spun că este mai prudent să mă opresc aici. În plus, obligaţiile de
servici mă cheamă acasă.
Ultima noapte pe camino, la Santiago, am petrecut-o la
marele albergue Aquario, unde pe pereţi găseşti tot felul de texte din
înţelepciunea şi spiritualitatea multiplă a popoarelor, din toate
religiile lumii; aceasta este particularitatea acestui albergue. Aici am
142
dormit destul de bine într-un fel de rezervă împreună cu un cuplu de
surdo-muţi, pe feţele cărora citeam o bunătate deosebită. În
dimineaţa aceasta ei au plecat cu autobuzul spre Fisterra. Eu m-am
urcat în autobuzul 6 spre gară, de unde am luat primul tren spre
Madrid. În seara aceasta mă aşteaptă părintele Leonard, pentru a mă
găzdui. Totdeauna a fost amabil şi primitor cu mine. Plec din acest
oraş, dar inima este în catedrală. Îmi pare rău că nu am putut să
continui drumul la Fatima. Poate că aşa a vrut Dumnezeu ca să mă
opresc la Santiago, deşi moral, psihic aş fi avut forţa să merg până la
Fatima. Dar, trebuie să fiu realist. Înainte de Leon am forţat prea
mult, iar lecţia pe care mi-a dat-o greşeala mea este dură. Plec de aici
cu o strângere de inimă, dar în acelaşi timp am simţit din plin
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acest pelerinaj m-a ajutat să devin mai bun. M-a purificat.
Mi-a curăţat gândurile, sentimentele, atitudinile. M-a făcut mai
sincer, mai transparent. Este un pelerinaj al purificării mele
interioare. Este al cincilea pelerinaj şi an după an, am lăsat pe aceste
drumuri câte ceva din balastul fiinţei mele acumulat în decursul
anului. Toate sunt momente privilegiate ale drumului meu spre
Dumnezeu, spre semeni şi mai ales spre mine însumi.
Fiecare zi pe Camino a fost o nouă experienţă, o nouă
confruntare cu diferite probleme şi situaţii. Şi totul a trecut atât de
repede, ca o clipă. Nici nu-mi vine să cred. În fiecare noapte am
dormit într-un alt pat, într-un alt loc. În fiecare zi am văzut alţi
oameni. Totul s-a desfăşurat ca un vis din care nu-mi revin şi nici nu
vreau să-mi revin.
143
Cum a fost posibil ca totul să meargă atât de repede şi atât de
bine? Nu ştiu. Spre diferenţă de alţi ani, partea finală a fiecărei zile
nu mai era aşa grea. Mergeam mai liniştit spre destinaţie, iar
oboseala psihică nu mă afecta aproape deloc. Mă întreb cum a fost
posibil totul? Găsesc doar un răspuns: Am fost mai încrezător în
Dumnezeu, mai deschis de a fi lângă El. Faptul că la Lourdes m-am
abandonat în ocrotirea Fecioarei Maria, ea m-a răsplătit şi am simţit-
o ca mamă. Forţa mea vine de sus, dar este prezentă în trupul meu.
Harul lui Dumnezeu a dat aripi fiinţei mele. Doar aşa îmi explic cât
de uşor şi cât de repede a trecut totul.
Voi reuşi să păstrez spiritul acestui drum în rutina vieţii în
care mă întorc? De la Lourdes la Santiago: Aproximativ 1000 de km
parcurşi doar cu picioarele mele. Am plecat pelerin şi mă întorc
pelerin în cotidianul existenţei mele.
144
CUPRINS
Prezentare..................................................................................................................3
Arudy, vineri, 24 iulie 2015, ora 21 ......................................................................... 4
Duminică, 26 iulie, după ora 10 ............................................................................. 16
Luni, 27 iulie, ora 7.30 după amiază ...................................................................... 25
28 iulie, ora 11 dimineaţa ....................................................................................... 29
28 iulie, ora 19.30 ................................................................................................... 31
Joi, 30 iulie, ora 9 ................................................................................................... 39
30 iulie, ora 15.30 ................................................................................................... 41
30 iulie, ora 16 ........................................................................................................ 42
30 iulie, ora 20 ........................................................................................................ 43
Ruesta, 31 iulie, ora 22 ........................................................................................... 44
Sâmbătă, 1 august, ora 11.30 .................................................................................. 47
Duminică, 2 august, ora 11 ..................................................................................... 52
Monreal, 2 august, ora 20.30 .................................................................................. 54
Marţi, 4 august, ora 9.30 ........................................................................................ 59
Joi, 6 august, ora 12 ................................................................................................ 63
6 august ora 20.30 .................................................................................................. 68
Vineri, 7 august, ora 6.30 ....................................................................................... 70
7 august, ora 10 ...................................................................................................... 72
7 august, ora 11 ...................................................................................................... 74
Sâmbâtă, 8 august, ora 9 ......................................................................................... 80
145
9 august, ora 9.30 ................................................................................................... 89
Ora 10 ..................................................................................................................... 91
Ora 11 ..................................................................................................................... 92
Ora 12 ..................................................................................................................... 92
Primele ore ale după amiezii .................................................................................. 93
Luni, 10 august, ora 7 ............................................................................................. 95
Marţi, 11 august, ora 15 ......................................................................................... 98
Miercuri, 12 august .............................................................................................. 101
Sâmbătă, 15 august ............................................................................................... 104
Luni, 17 august, ora 8 ........................................................................................... 106
17 august, miezul zilei .......................................................................................... 113
17 august .............................................................................................................. 116
Marţi, 18 august, ora 8 ......................................................................................... 119
Miercuri, 19 august, ora 8 .................................................................................... 122
Ora 11.20 .............................................................................................................. 125
Ora 15 ................................................................................................................... 127
Joi, 20 august ........................................................................................................ 129
Vineri, 21 august, ora 7 ........................................................................................ 132
Sâmbătă, 22 august ...............................................................................................133
Duminică, 23 august, ora 14 .................................................................................134
Luni, 24 august, ora 7.30 ......................................................................................135
Marţi, 25 august, ora 10.10 .................................................................................. 140