PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUNA VESTIRE FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX Anul I, Nr. 1 / 2013

Duminica I din Post

(a Ortodoxiei)

APOSTOL – Evrei XI, 24-26; 32-40: 24. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, 25. Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, 26. Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. 32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, 33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, 34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; 35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; 36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; 37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. 38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. 39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, 40. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea. EVANGHELIA– Ioan I, 43-51:

43. A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi.

44. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru.

45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe

Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.

46. Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.

47. Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este

vicleşug.

48. Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am

văzut când erai sub smochin.

49. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel.

50. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea

vei vedea.

51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui

Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.

DUMINICA ORTODOXIEI

Sãrbãtoarea de astãzi, trecutã în calendar cu numele de Duminica Ortodoxiei, a fost rânduitã astfel cu 1169 de

ani în urmã când, în ziua de 11 martie 843, a fost reașezatã în temeiurile ei închinarea la sfintele icoane.

Duminica Ortodoxiei, prãznuitã de atunci și pânã astãzi în prima Duminicã din Postul Mare, este încununarea

luptelor și jertfelor creștinilor pentru apãrarea sfintelor icoane, în timpul persecuțiilor împãratului Leon al III-lea

Isaurul și urmașilor sãi (730-787 - prima perioadã iconoclastã și 813-843 - a doua perioadã iconoclastã).

În perioada respectivã mii de icoane au fost smulse cu furie nu numai de pe pereții bisericilor, ci și din casele

dreptmãritorilor creștini, au fost sfãrâmate, batjocorite și arse în piețele publice. Iar apãrãtorii sfintelor icoane au

fost întemnițați, schingiuiți, uciși ori arși de vii, pătimind astfel pentru dreapta credințã, care este temelia

cinstirii sfintelor icoane.

Prigonitorii icoanelor nu acceptau adevãrul cã Mântuitorul Iisus este în același timp Dumnezeu și Om, afirmând

cã firea omeneascã a fost întru totul absorbitã de firea dumnezeiascã. Ei pretindeau cã Dumnezeu nu poate fi

zugrãvit, deoarece este duh care nu poate fi vãzut.

Ortodoxia învață însă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut văzut prin chipul Său uman, adică Iisus Hristos este

Dumnezeu-Omul. Iată de ce, în pofida tuturor prigonirilor și suferințelor la care au fost supuși, apărătorii

icoanelor nu au contenit să arate tuturor adevărul cuprins în Sfânta Evanghelie după Ioan în care se spune: „Filip

I-a zis [lui Iisus]: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu

voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 8-9).

Prin urmare, potrivit mărturiilor Sfintei Evanghelii, Dumnezeu Cel Nevăzut S-a făcut văzut prin Fiul Său, Care

S-a făcut Om, având chip sau faţă de om. Iar dacă Fiul Cel ce S-a făcut Om este chipul sau icoana văzută a

Tatălui ceresc (cf. Coloseni 1, 15), atunci chipul văzut al Fiului poate fi pictat în icoană. Astfel, în icoana lui

Hristos vedem pe Dumnezeu - Omul, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. În acest sens, icoana are ca temei principal

Întruparea Fiului lui Dumnezeu, dupã al Cãrui chip a fost fãcut primul om (cf. Facerea 1, 26).

Acest adevãr este tãlmãcit în cuvinte simple de cãtre Pãrintele Cleopa Ilie, care ne spune că: Dumnezeu poate fi

pictat în icoane, pentru cã S-a arãtat oamenilor în chip vizibil și le-a vorbit prin cuvinte înțelese de ei: icoana

devine chip al lui Dumnezeu, întrucât întreaga Sfânta Treime S-a arãtat oamenilor. Glasul Tatãlui se face

auzit la Botezul Fiului ca și la Schimbarea la fațã, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat și astfel L-au putut

vedea ucenicii Sãi, adicã Sfinții Apostoli, precum și primul mucenic Ștefan, iar Duhul Sfânt a fost vãzut în

chipul limbilor de foc la Pogorârea Sa peste ucenici.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Predici la duminicile de peste an).

De-a lungul veacurilor Pãrinții Bisericii ne-au învãțat cã, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinãm materiei

din ea, adicã lemnului sau vopselei, ci persoanei pe care ea o înfãțișeazã. Icoana devine sfântã atât prin sfințenia

chipului pictat pe ea, cât și prin sfințirea pe care preotul o sãvârșește cu harul Duhului Sfânt. Sfinții Pãrinți

vorbesc despre sfintele icoane cu multã evlavie, arãtând cã noi cãdem și ne închinãm nu materialului din care

sunt fãcute icoanele, ci la aceea ce se închipuiește prin ele, adicã la puterea Duhului Sfânt (Sf. Ioan Damaschin,

Trei tratate contra iconoclaştilor), cã [...] Cinstea adusã icoanei trece la cel zugrãvit pe ea(Sf. Vasile cel Mare,

Despre Sfântul Duh), cã [...] pictura tãcutã grãiește de pe ziduri, mult bine fãcând (Sf. Grigorie de Nyssa, cf.

Leonid Uspensky, Teologia icoanei), iar [...] noi creștinii, sãrutând cu buzele trupești chipul lui Hristos, al

apostolului sau mucenicului, cu sufletul și cu gândul nostru sãrutãm pe Hristos și pe Sfinții Lui (Leonte de

Neapole, cf. Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Duminicile de peste an).

În acest sens, hotãrârile Sinodului al VII-lea Ecumenic din anul 787, devenite obligatorii pentru viața noastrã

creștinã, mãrturisesc coborârea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, ca pe oameni sã-i ridice la viața

dumnezeiascã, iar rostul icoanei este acela de a înduhovnici pe om și de a sfinți materia. Prin urmare, pot fi

pictate icoane materiale ale Aceluia Care S-a fãcut Om, purtând trup material. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a

arãtat cã materia poate fi sfinþitã și transfiguratã, adicã unitã cu Dumnezeu prin har. Hristos a îndumnezeit

materia trupului Sãu, fãcând-o purtãtoare de Duh. Prin urmare, dacã trupul poate deveni locaș al Duhului, tot

astfel, și lemnul sau culoarea icoanei poate fi purtãtoare de har al Sfântului Duh (Cf. Arhim. Ilie Cleopa,

op.cit).

Când Patriarhul Metodie al Constantinopolului și Împãrãteasa Teodora au hotãrât sã aleagã cea dintâi

Duminicã din postul Sfintelor Paști ca zi de sãrbãtoare a dreptmãritorilor creștini biruitori asupra batjocoritorilor

de icoane, au numit-o Duminica Ortodoxiei, ca praznic al Bisericii și cununã a biruinței credinței adevãrate

asupra ereziilor. Acest moment este descris într-un mod inspirat și de pãrintele Dumitru Stãniloae: Duminica

Ortodoxiei e ziua a șaptea a Bisericii, odihna ei sãrbãtoreascã dupã victoria asupra haosului spiritual, prin

așezarea temeiurilor adevãrate ale existenței umane. Duminica Ortodoxiei este astfel, în fiecare an, sãrbãtoarea

dreptei credințe în întregul ei, sãrbãtoarea biruinței adevãrului revelat împotriva schimonoselilor mincinoase

ale omului. De aceea se citește în Duminica Ortodoxiei lista tuturor ereticilor și se rostește anatema asupra lor.

(Pãrintele Dumitru Stãniloae, O teologie a icoanei)

Icoana lui Iisus Hristos ne înfãțișeazã prezența vãzutã a lui Dumnezeu Cel nevãzut, arãtarea trupului

nestricãcios al Dumnezeului nestricãcios, adicã ceea ce este vizibil din Persoana Sa divino-umanã. Pe de altã

parte, în icoana lui Hristos recunoaștem chemarea oamenilor la sfințenie, la asemãnarea cu Dumnezeu -

Fãcãtorul cerului și al pãmântului, Care la facerea omului a zis: „Sã facem om dupã chipul și asemãnarea

Noastrã” (Facerea 1, 26). Creatorul spune sã facem om dupã chipul și asemãnarea Noastrã. Or, acest verb,

folosit la plural, ne aratã cã, la crearea omului, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu era împreunã cu Tatãl și cu

Duhul Sfânt. Prin urmare, omul a fost creat dupã chipul Preasfintei Treimi, iar Fiul lui Dumnezeu Se face Om,

pentru a-i dãrui omului harul înfierii și al îndumnezeirii, deodatã cu vindecarea acestuia de pãcat și de moarte. În

acest sens, Sfântul Maxim Mãrturisitorul zice cã, „precum Hristos era dupã fire om fãrã de pãcat, având trup și

suflet, așa și noi, cei ce am crezut în El și ne-am îmbrãcat în El în duh, putem fi prin voia liberã fãrã de pãcat în

El” (Sf. Maxim Mãrturisitorul).

În icoana unui om sfânt este zugrãvit trupul sãu înduhovnicit care devine nestricãcios, asemenea trupului slãvit

al lui Hristos, deoarece trupul sfântului participã în arvunã la starea trupului duhovnicesc pe care îl va primi

omul la învierea drepþilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola întâi cãtre Corinteni: „Se seamãnã

(trupul) întru stricãciune, înviazã întru nestricãciune. Se seamãnã întru necinste, înviazã întru slavã; se

seamãnã întru slãbiciune, înviazã întru putere; seseamãnã trup firesc, înviazã trup duhovnicesc. [...] Și

dupã cum am purtat chipul celui pãmântesc, sã purtãm și chipul Celui ceresc. […] Cãci trebuie ca acest

trup stricãcios sã se îmbrace în nestricãciune și acest (trup) muritor sã se îmbrace în nemurire” (1

Corinteni 15, 42-44, 49, 53).

Așadar, icoana ne prezintã, în același timp, pomenirea vieții sfântului din istorie și arvuna vieții sfântului din

Împãrãția cerurilor.

Teologul ortodox Leonid Uspensky, vorbind despre sfinți și icoane, aratã cã „forța care învie sfinții dupã

moarte este Duhul Sfânt, Care, în cursul vieții lor pãmântești, le cuprinde nu numai sufletul, ci și trupul. De

aceea spunem cã icoana transmite nu chipul de zi cu zi și banal al omului, ci chipul slãvit și veșnic”(L.

Uspensky, La théologie de l’icône). De fapt, raţiunea însãși de a fi a icoanei este aceea de a arãta lumii pe

moștenitorii nestricãciunii, adicã pe moștenitorii Împãrãției lui Dumnezeu, pe care ei o cautã și o pregustã încã

din timpul vieții lor pãmântești. Icoana prezintã chipul omului în care locuiește harul lui Dumnezeu, biruind

patimile și sfințind omul întreg, suflet și trup. La rândul sãu, Sfântul Irineu de Lyon atrage atenția asupra

faptului cã „rodul lucrãrii Duhului Sfânt în om este mântuirea trupului. Cãci - se întreabã el - care ar putea fi

rodul vizibil al Duhului invizibil, dacã nu acela de a face trupul matur și apt de a primi nestricãciunea?”(Adv.

Haer., V 12, 4) Așadar, dobândirea sfințeniei prin conlucrarea omului cu harul Duhului Sfânt este scopul vieții

creștine. În acest sens, icoanele sfinților ne aratã cã dobândirea sfințeniei este posibilă în orice timp şi în orice

loc, dacă omul iubeşte pe Dumnezeu şi caută sfinţenia Lui.

Luând aminte la cele de până acum şi meditând la înţelesul duhovnicesc al sfintelor icoane, care ne cheamă la

sfinţenie, îndeosebi în această Duminică a Ortodoxiei, ne bucurăm că asupra ereziilor a biruit dreapta credinţă,

adică iubirea lui Dumnezeu pentru oameni arătată în Iisus Hristos. Sfinţii pictaţi în icoane sunt pentru noi dascăli

şi prieteni ajutători. Dascăli, pentru că atunci când vedem chipul lor îi auzim ce se spune despre viaţa lor învăţăm

mult despre credinţa lor vie şi ne întărim în credinţa noastră. Prin câte necazuri, încercări şi ispite n-au trecut ei

şi, totuşi, au rămas credincioşi lui Hristos! Văzând pilda şi chipul luminos al sfinţilor, ne încurajăm şi noi când

trecem prin încercări şi necazuri. Dar sfinţii nu sunt numai modele pentru noi, ci sunt şi rugători pentru noi. Ei se

roagă pentru noi şi împreună cu noi pentru mântuirea noastră. De aceea, trebuie să-i cinstim permanent, nu doar

când avem nevoie de ajutorul lor.

După cum ne întâlnim cu Hristos când ne rugăm cu credinţă şi evlavie în faţa icoanei Sale, tot aşa ne putem

tainic întâlni cu Hristos când ajutăm pe semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru (cf. Matei 25, 35-36).

Prin urmare, trebuie să fim cu multă luare aminte la necazurile semenilor noştri, la trebuinţele lor, să ne ajutăm

unii pe alţii astfel încât să devenim unii pentru alţii icoane vii ale iubirii jertfelnice a lui Hristos, după cum cerem

la fiecare Sfântă Liturghie zicând: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o

dăm. Întrucât Îl iubim pe Dumnezeu în rugăciune, se cuvine să iubim prin fapte bune şi chipul Său tainic prezent

în fiecare om. Dacă recunoaştem că viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, atunci trebuie să mulţumim

lui Dumnezeu pentru darurile şi binefacerile Sale, dăruind şi noi, din prisosul ori puţinul nostru, semenilor noştri

aflaţi în lipsuri sau în suferinţe. Credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele reprezintă cele două vâsle care

ajută sufletul nostru să înainteze pe luciul apelor vieţii duhovniceşti şi spre suferinţele oamenilor care se zbat în

nevoi.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie

cu voi cu toți! Amin! (2 Corinteni 13, 13)

În continuare, pe parcursul celor şase săptămâni ale Postului Mare, vă propun un serial, care nădăjduiesc să

vă fie de folos!?!

Duhovnicul Era cam pe vremea când Sfântul Hilarion se afla încă în viaţă, chiar dacă foarte înaintat în vârstă; pe atunci trăia în oraşul Gaza unul pe nume Josefus Famulus care dusese până la treizeci de ani sau mai mult o viaţă lumească şi studiase cărţile păgâne, iar apoi cunoscuse învăţătura dumnezeiască şi dulceaţa virtuţilor creştineşti prin femeia lui, a cărui pildă urmă, se supusese Sfântului Botez, se pocăise de păcate şi stătuse vreme de mai mulţi ani la picioarele bătrânilor oraşului, îndeosebi ca să asculte cu o curiozitate arzătoare mult îndrăgitele istorisiri despre viaţa cuvioşilor sihastri din pustie până când, într-o zi, în vârstă cam de treizeci şi şapte de ani, porni şi el pe drumul urmat mai înainte de Sfinţii Paulus şi Antonius şi de atunci încoace de alţi cuvioşi. Îşi încredinţă resturile averii în mâinile bătrânilor, să le împartă săracilor, îşi luă rămas bun în faţa porţii de la prieteni şi plecă din oraş în deşert, ca să treacă din lumea cea ticăloasă în viaţa smerită a penitenţilor. Ani mulţi l-a doborât şi l-a uscat soarele, şi-a ros genunchii pe stâncă şi pe nisip rugându-se, a aşteptat ajunând apusul soarelui, pentru ca abia după aceea să-şi mestece cele câteva curmale; l-au chinuit diavolii, turnându-i în suflet nelinişti, batjocuri şi ispite; i-a doborât prin rugăciune, pocăinţă şi jertfire de sine, precum găsim toate acestea descrise în vieţile preafericiţilor părinţi. Multe nopţi a mai privit el spre stelele din înalt fără să lipească geană de geană, iar stelele i-au adus şi ele ispite şi zăpăceala minţii, citea în constelaţii, în care se deprinsese cândva să descifreze poveşti despre idoli şi simboluri ale naturii omeneşti, o ştiinţă anatemizată cu străşnicie de către preoţi, care l-a urmărit încă multă vreme insuflându-i închipuiri şi gânduri din vremea când era încă păgân.

Pretutindeni, unde sălbăticia goală şi stearpă a acestui ţinut era întreruptă de un izvor, de un mănunchi de iarbă, de o oază mare sau mică, trăiau pe atunci sihaştri, unii singuri de tot, alţii în frăţii restrânse, aşa cum sunt înfăţişaţi într-un tablou din Camposanto* de la Pisa, practicând sărăcia şi dragostea faţă de aproapele, fiind adepţi ai unui fel de nostalgică ars moriendi, o artă a mortificării, a despărţirii prin moarte de lumea aceasta şi de propriul eu şi a trecerii dincolo, la el, Mântuitorul, în lumină şi veşnicie. Erau cercetaţi de îngeri şi de diavoli, compuneau imnuri, alungau demonii din posedaţi, lecuiau şi binecuvântau şi păreau a fi luat asupra lor povara plăţii, printr-un puternic val de entuziasm şi dăruire, printr-un plus extatic de renunţare la lume, la toate plăcerile lumeşti, grosolănia şi poftele trupeşti ale multor epoci viitoare. Unii dintre ei stăpâneau vechi practici păgâne de purificare, metode şi exerciţii provenind din rituri de spiritualizare mult cultivate de secole în Asia, dar despre asta nu se vorbea, şi aceste metode şi exerciţii Yoga nu mai erau propriu-zis predate altora, ci se aflau sub interdicţia cu care creştinismul combătea din ce în ce mai energic toate cele păgâneşti. La unii dintre penitenţi, ardoarea acestei vieţi dezvolta daruri deosebite, darul rugăciunii, al lecuirii prin punerea-mâinilor, al profeţiei, al izgonirii diavolului, darul de a judeca şi a pedepsi, de a mângâia şi a binecuvânta. Şi în Iosefus zăcea un asemenea dar şi cu trecerea anilor, când părul începu să-i încărunţească, darul acesta dădu în floare. Era darul ascultării. Când un frate dintr-una dintre aşezări sau un om din lume îndemnat de conştiinţa neliniştită veneau la Iosef şi-i istoriseau faptele, suferinţele, ispitele şi păcatele lor, îi povesteau viaţa lor, lupta lor pentru biruinţa binelui şi înfrângerea lor, ori îi vorbeau despre o pierdere, o durere, o jale, Iosef se pricepea să-i asculte, să le deschidă şi să le dăruiască urechea şi inima, să le primească şi să le adăpostească în fiinţa lui suferinţa şi grija, ca să-i lase apoi să plece despovăraţi şi liniştiţi. Pe încetul, de-a lungul multor ani, această ocupaţie a lui puse stăpânire pe dânsul şi şi-l făcu o unealtă, o ureche căruia i se acorda încredere. Virtuţile sale erau o anumită răbdare, o anumită pasivitate absorbitoare şi o mare discreţie. Veneau la el mereu mai mulţi oameni, să i se spovedească, să-şi lepede povara unor supărări de nesuportat, iar unii dintre ei, deşi trebuiseră să bată drum lung până la coliba lui de trestie, se simţeau, după ce sosiseră şi-l salutaseră, stingheriţi şi nu mai aveau curajul să se spovedească, ci se împotriveau şi se ruşinau, îşi tăinuiau păcatele, oftau şi tăceau îndelung, ore întregi, iar el îşi ţinea firea în faţa oricăruia la fel, fie că acela vorbea de bunăvoie sau în silă, fie că se mărturisea glăsuind curgător sau poticnindu-se, fie că-şi dădea în vileag tainele cu mânie sau se fudulea cu ele. Toţi erau pentru dânsul la fel, fie că îl învinovăţeau pe Dumnezeu sau se învinovăţeau pe ei înşişi, că îşi măreau sau îşi micşorau păcatele şi suferinţele, că mărturiseau o crimă sau numai o imoralitate, că se plângeau de o iubită necredincioasă sau de pierderea mântuirii sufletului. Nu-l înspăimânta dacă vreunul dintre ei povestea despre relaţii intime cu demonii şi părea a fi prieten apropiat cu diavolul, nu se supăra nici dacă cineva istorisea îndelung multe şi de toate, ascunzând vădit esenţialul, nu-şi pierdea răbdarea nici dacă vreunul se învinovăţea de păcate imaginare şi născocite. Tot ceea ce auzea ― tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conştiinţă ― părea că piere în auzul lui ca apa în nisipul deşertului, s-ar fi zis că nu are nici o părere despre toate astea, că nu simte pentru mărturisitori nici compasiune, nici dispreţ şi totuşi, ori tocmai de aceea părea că mărturisirile nu fuseseră rostite în gol, ci preschimbate în spuse şi auzite, aducând uşurare şi izbăvire. Rareori pronunţa admonestare sau vreun avertisment, şi mai rar încă dădea un sfat sau o poruncă; asta părea a nu fi misiunea lui, iar cei ce se adresau simţeau parcă şi ei că asta nu intra în atribuţiile sale. Misiunea lui era să trezească şi să i se arate încredere, să asculte cu răbdare şi bunăvoinţă, să ajute în felul acesta ca o spovedanie încă insuficient pregătită să capete în cele din urmă chip, să ridice zăgazul ca preaplinul sau zgura sufletelor să devină şuvoi şi torent, să preia totul şi să-l învăluie în tăcere. Misiunea lui era ca la sfârşitul spovedaniilor, al celor înspăimântătoare şi al celor nevinovate, al celor pline de căinţă şi al celor vanitoase, să-l pună pe mărturisitor să îngenuncheze lângă el, să spună un Tatăl nostru şi, mai înainte de a-l lăsa să plece, să-l sărute pe frunte. A porunci penitenţe şi canoane nu era misiunea lui, nu se simţea împuternicit să rostească dezlegări propriu-zise ca un preot, nici judecarea, nici iertarea păcatelor nu erau treaba lui. În timp ce asculta şi înţelegea, părea că ia asupră-şi complicitatea la vină, părea că îl ajută pe vinovat să-şi poarte păcatul, în timp ce tăcea, părea adâncit în cele auzite şi reîntors în trecut, în timp ce se ruga, împreună cu mărturisitorul, după spovadă, părea că-şi asumă şi-şi mărturiseşte aceleaşi păcate, ca un frate al aceluia şi ca un ins asemenea lui. În timp ce-l săruta, părea că îl binecuvântează într-un fel mai mult frăţesc decât preoţesc, mai mult tandru decât solemn.

Faima lui se răspândi în tot ţinutul din jurul Gazei, era cunoscut până departe şi asemuit uneori chiar cu marele duhovnic şi sihastru aflat la mare cinste, Dion Pugil, al cărui renume era oricum cu zece ani mai vechi şi se bizuia pe cu totul alte aptitudini, căci părintele Dion era vestit prin aceea că se pricepea să citească mai adânc şi mai repede în sufletele ce i se încredinţau decât în cuvintele rostite, astfel încât un mărturisitor şovăielnic constata nu rareori cu surprindere că îl învinovăţea de păcate pe care încă nu le mărturisise. Acest cunoscător al sufletelor, despre care Iosef auzise istorisindu-se sute de povestiri uimitoare şi cu care el însuşi n-ar fi cutezat niciodată să se compare, era şi un înzestrat sfetnic al sufletelor rătăcite, un mare judecător, împărţitor de pedepse şi porunci: dicta penitenţe, mortificări şi pelerinaje, întemeia căsnicii, silea înduşmăniţii să se împace, iar autoritatea lui era similară aceleia a unui episcop. Trăia în apropiere de Ascalon, dar veneau la el solicitanţi până şi din Ierusalim şi chiar din locuri încă mai îndepărtate. Asemeni celor mai mulţi dintre sihaştri şi penitenţi, Iosefus Famulus dusese timp de ani îndelungaţi o luptă pătimaşă şi extenuantă. Părăsise, ce-i drept, viaţa lumească, se lepădase de avere şi de casă şi plecase din oraşul cu atâtea ademeniri către plăceri lumeşti şi trupeşti, dar pe el însuşi trebuise să se ia cu sine, iar în el dăinuiau toate pornirile trupului şi ale sufletului, care îl pot duce pe om în impas şi în ispită. Mai întâi se luptase împotriva trupului, fusese nemilos şi aspru cu el, îl deprinsese cu arşiţa şi frigul, cu foamea şi setea, cu rănile şi bătăturile, până când îl veştejise şi-l uscase, dar chiar şi în învelişul slăbănog de ascet vechiul Adam tot îl mai putea surprinde şi necăji ruşinos cu cele mai smintite dorinţe şi pofte, visuri şi năluciri; noi ştim doar că diavolul poartă o grijă cu totul deosebită sihaştrilor şi penitenţilor. Când, mai târziu, îl vizitaseră întâmplător oameni dornici să afle mângâiere şi să se spovedească, Iosef descoperi cu recunoştinţă în aceasta o chemare a harului şi, totodată, găsi o uşurare a vieţii lui de penitent: fiinţa lui căpătase un sens şi un conţinut mai presus de el însuşi, i se încredinţase o misiune, putea sluji altora sau putea sluji ca unealtă a lui Dumnezeu, pentru a atrage sufletele la sine. Fusese un simţământ minunat şi cu adevărat înălţător. Cu timpul însă ieşi la iveală că până şi bunurile sufletului aparţin celor pământeşti şi pot duce la ispite şi capcane. Anume , adesea, când un asemenea călător venea pe jos sau călare şi se oprea în faţa peşterii lui din stâncă, rugându-l să-i dea o înghiţitură de apă şi, după aceea, să-i îngăduie să se spovedească, lui Iosef al nostru îi dădeau târcoale un sentiment de mulţumire şi de satisfacţie, de auto-satisfacţie, o vanitate şi o dragoste de sine, de care, îndată ce-şi dădea seama, se îngrozea foarte tare. Nu rareori îl ruga în genunchi pe Dumnezeu să-l ierte şi-l mai ruga să nu mai vină la el, nevrednicul, nici un mărturisitor, nici din colibele fraţilor penitenţi din apropiere, nici din satele şi oraşele lumii. Cu toate acestea, chiar când într-adevăr nimeni nu-i mai călca pragul o vreme, nu se simţea cu mult mai bine, iar când după aceea veneau iară în număr mare se surprindea păcătuind din nou: i se întâmpla acum ca, ascultând cutare sau cutare mărturisire, să simtă porniri de răceală şi nepăsare, ba chiar de dispreţ faţă de cei ce se spovedeau. Oftând, lua asupră-şi şi aceste lupte, şi erau perioade când, după ascultarea fiecărei spovedanii, se supunea în singurătate unor exerciţii de umilinţă şi penitenţă, în afară de asta, îşi poruncea nu numai să-i trateze pe toţi mărturisitorii ca pe nişte fraţi, ci şi să le arate o veneraţie deosebită, iar aceasta cu atât mai mult, cu cât persoana respectivă avea să-i placă mai puţin: îi primea ca pe nişte soli ai lui Dumnezeu, trimişi ca să-l pună la încercare în felul acesta şi, odată cu trecerea anilor, destul de târziu, când ajunsese un bărbat în pragul bătrâneţii, viaţa lui cunoscu un anumit echilibru, iar cei ce locuiau în vecinătate îl socoteau un om fără cusur, care-şi găsise pacea întru Domnul………. Va continua în numerele următoare, până la Duminica Floriilor. Atenţie aşadar!

LECTURI DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI CARTEAJUDECĂTORILOR

FACEREA - INTAIA CARTE A LUI MOISE, CAPITOLUL 1

Facerea lumii.

1. La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul.

2. Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra

apelor.

3. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie lumina! Si a fost lumina.

4. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina, si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric.

5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit noapte. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua

intai.

6. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa desparta ape de ape!” Si a fost asa.

7. A facut Dumnezeu taria si a despartit Dumnezeu apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei.

8. Taria a numit-o Dumnezeu cer. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a

doua.

9. Si a zis Dumnezeu: “Sa se adune apele cele de sub cer la un loc si sa se arate uscatul!” Si a fost asa. si s-au

adunat apele cele de sub cer la locurile lor si s-a aratat uscatul.

10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a numit-o mari. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

11. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa dea pamantul din sine verdeata: iarba, cu samanta intr-insa, dupa felul si

asemanarea ei, si pomi roditori, care sa dea rod cu samanta in sine, dupa fel, pe pamant!” Si a fost asa.

12. Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa felul si dupa asemanarea ei, si pomi roditori,

cu samanta, dupa fel, pe pamant. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

13. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a treia.

14. Si a zis Dumnezeu: “Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte

si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii,

15. Si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul. Si a fost asa.

16. A facut Dumnezeu cei doi luminatori mari: luminatorul cel mai mare pentru carmuirea zilei si luminatorul cel

mai mic pentru carmuirea noptii, si stelele.

17. Si le-a pus Dumnezeu pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul,

18. Sa carmuiasca ziua si noaptea si sa desparta lumina de intuneric. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

19. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a patra.

20. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa misune apele de vietati, fiinte cu viata in ele si pasari sa zboare pe pamant, pe

intinsul tariei cerului!” Si a fost asa.

21. A facut Dumnezeu animalele cele mari din ape si toate fiintele vii, care misuna in ape, unde ele se prasesc

dupa felul lor, si toate pasarile inaripate dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

22. Si le-a binecuvantat Dumnezeu si a zis: “Prasiti-va si va inmultiti si umpleti apele marilor si pasarile sa se

inmulteasca pe pamant!

23. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a cincea.

24. Apoi a zis Dumnezeu: “Sa scoata pamantul fiinte vii, dupa felul lor: animale, taratoare si fiare salbatice dupa

felul lor”. Si a fost asa.

25. A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate taratoarele

pamantului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

26. Si a zis Dumnezeu: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii,

pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!”

27. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie.

28. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniri

peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste

tot pamantul!”

29. Apoi a zis Dumnezeu: “Iata, va dau toata iarba ce face samanta de pe toata fata pamantului si tot pomul ce

are rod cu samanta in el. Acestea vor fi hrana voastra.

30. Iar tuturor fiarelor pamantului si tuturor pasarilor cerului si tuturor vietatilor ce se misca pe pamant, care au

in ele suflare de viata, le dau toata iarba verde spre hrana. Si a fost asa.

31. Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a

sasea.

Părintele Grigore Gâdea

Duminică 24.03.3013, la Vecernie, va fi şi Litie cu Priveghere, pentru Buna

Vestire, hramul bisericii noastre, iar în ziua hramului la ora 17 se va săvârşi

Taina Sfântului Maslu cu 7 preoţi. Vă aşteptăm!

Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!

Veniţi să dezbrăcăm păcatul şi să ne înnoim în har!

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.

„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”

Pace, Post cu mult spor duhovnicesc si multe bucurii binecuvântate, tuturor !