Organizatia Internationala a Muncii
-
Upload
cami-anghel -
Category
Documents
-
view
186 -
download
30
description
Transcript of Organizatia Internationala a Muncii
UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”FACULTATEA DE DREPT
BUCURESTI, 2011
TEMA REFERATULUI:
ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII
Student: Dumitru ClaudiuAn III, Grupa 4Forma Invatamant: ID
CUPRINS
CAP.I CREAREA, EVOLUŢIA ŞI SCOPURILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII
I.1 Crearea Organizatiei Internationale a Muncii.......................................... 4
I.2 Evolutia si scopurile Organizatiei Internationale a Muncii .................... 5
CAP. II STRUCTURA SI NORMELE ADOPTATE
II.1 Structura Organizatiei Internationale a muncii ....................................... 9
II.2 Normele Internationale in domeniul muncii............................................. 12
CAP. III ROMÂNIA ŞI ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALA A MUNCII............. 15
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................
1
CAP. I ISTORICUL, EVOLUŢIA ŞI SCOPURILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII
I.1 CREAREA ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII
În pragul declanşării primului război mondial erau deja trasate liniile generale ale viitoarei
organizaţii internaţionale; războiul avea să accelereze mişcarea în favoarea acesteia1. Este de altfel
singura organizaţie internaţionala care, fiind legată de Liga Naţiunilor.
După cum este ştiut, sfârşitul războiului aduce profunde modificări în poziţia şi rolul clasei
muncitoare, în multe state europene existând o situaţie revoluţionară. Prima conflagraţie a avut, La un
an şi doar câteva luni după încetarea războiului, în celebrul său discurs de la Zurich, din 19 septembrie
1946, după evocarea ravagiilor pricinuite de acesta, el a invitat Franţa Şi Germania să se reconcilieze cu
scopul de a crea progresiv ceea ce el a numit din nou un "Consiliu al Europei". Acesta va "transforma în
întregime situaţia şi pe parcursul câtorva ani, va conferi aceeaşi libertate şi fericire ca cea de astăzi din
Elveţia… Noi va trebui să edificăm Statele Unite ale Europei".
Prima conflagraţie mondială a avut, printre consecinţele sale, şi o recrudescenţă a problemelor
sociale, urmată de o amplificare a preocupărilor soluţionării lor, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional. Acest lucru explică şi preocuparea guvernelor franceze, englez si cel german de a avansa
proiecte referitoare la clauzele de muncă de natură să fie discutate de Conferinţa de pace şi rapiditatea cu
care s-a lucrat pentru crearea, constituirea şi funcţionarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii. În urma
primului război mondial, prin Tratatul de pace de la Versailles2, fostele state beligerante au hotărât
crearea unor instituţii specializate ce să se ocupe de problemele muncii şi securităţii sociale3. Aşa s-a
născut Organizaţia Internaţională a Muncii la 11 aprilie 1919.
Prima sesiune a Conferinţei Internaţionale a Muncii, ca organ suprem al Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, a avut loc la Washington în luna octombrie 1919, prilej cu care a fost ales
directorul primului Birou Internaţional al Muncii, francezul Albert Thomas, fost jurnalist, om politic
1 Andrei Popescu, Dreptul Internaţional al Muncii, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998, pg. 31-32;2 Ase vedea Nicolae Voiculescu, Dreptul Comunitar al Muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, pg. 12;3 Al. Ţiclea, Tratat de Dreptul Muncii, Ed. Universul Juridic, pg. 76-77;
2
care a avut un rol important în orientarea activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii la începuturile
acesteia.
Prin normele sale, Organizaţia Internaţională a Muncii era chemată să protejeze o valoare
fundamentală unică şi consumabilă a omului, forţa de muncă.
Organizaţia Internaţională a Muncii nu apărut pe un teren gol, iar ideea unei legislaţii
internaţionale a muncii are o vechime considerabilă. Ideea unui dreptul internaţional al muncii a evoluat,
în paralel, cu dreptul muncii. Deputatul I.I. Mirescu în conferinţa cu tema Clasa muncitoare şi Biroul
Internaţional al muncii, ţinută la Institutul de Arte Grafice "Bucovina" cu ocazia împlinirii a 10 ani de la
înfiinţarea Biroului Internaţional al muncii, arată că prezentarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii
"ca o concesie sau ca un act de bunăvoinţa şi recunoştinţă faţa de clasa muncitoare din partea înaltelor
părţi contractante … este o greşeală şi un atentat împotriva adevărului istoric … Organizaţia
Internaţională a Muncii este opera şi rezultatul luptei clasei muncitoare".
I.2 EVOLUŢIA ŞI SCOPURILE ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII
Organizaţia Internaţională a Muncii a fost privită la început ca o utopie de către sceptici şi ca o
revoluţie de conservatori. Activitatea desfăşurată de Organizaţia Internaţională a Muncii în cele aproape
opt decenii de existenţă nu a fost lineară, în timp organizaţia traversând perioade de intensă activitate,
dar şi de crize zguduitoare, cum a fost cea referitoare la competenţa sau cea relativă la principiul
repartitismului său sau, şi mai recent, cea din anul 1974, generată de retragerea Statelor Unite ale
Americii din O.I.M.
În perioada interbellică, activitatea acesteia a fost consacrată, în principal, procesului de
elaborare a unor convenţii şi recomandări. În acest interval au fost adoptate un număr de 67 convenţii şi
66 recomandări. O.I.M., ca instituţie autonomă in cadrul Ligii Naţiunilor, acţionat între altele, pentru:
promovarea zilei de muncă de opt ore;
reducerea şomajului;
crearea sistemului securităţii sociale;
protecţia maternităţii;
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a tinerilor şi femeilor;
În concepţia iniţiatorilor săi, organizaţia trebuia să devină un "clearing house" al informaţiilor şi
datelor relative la mişcarea economică şi socială pentru continuarea îmbunătăţirea regimului de muncă. 3
În esenţă, activitatea desfăşurată în acest timp se poate caracteriza prin aceea că a condus la aşezarea şi
asigurarea funcţionalităţii structurilor O.I.M., la elaborarea unui număr de 133 de instrumente
internaţionale. Amendamentele aduse constituţiei O.I.M. au vizat componenţa Consiliului de
Administraţie, pentru a creşte numărul de reprezentanţi de la 24 în 1919 la 32 în 1934, în condiţiile
creşterii numărului de state membre ale organizaţiei şi menţinerii numărului de 8 membri
guvernamentali, reprezentând statele cu o importanţă industrială "considerabilă".
În privinţa afirmării competenţei privind problemele de muncă, Organizaţia Internaţională a
Muncii a traversat o reală criză, în patru reprize, între anii 1922-1933. În condiţiile situaţiei economice
de după război, competenţa acesteia a fost contestată asupra reglementărilor problemelor muncii în
agricultură, a muncitorilor nesalarizati si a "muncitorilor intelectuali". Sesizată, Curtea Permanentă de
Justiţie Internaţională a decis că, potrivit constituţiei, Organizaţia Internaţională a Muncii are o
competenţă generală în materie de muncă, permiţând elaborarea unor instrumente internaţionale şi în
materiile contestate.
În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea ei scade considerabil, în condiţiile
reducerii personalului şi a mutării sediului, în 1940, de la Geneva (Elveţia), în Canada, la Montreal,
practic activitatea de elaborare a normelor internaţionale a fost întreruptă. S-a reunit numai de două ori,
în 1941, când cele 33 de delegaţii au discutat perspectivele organizaţiei şi măsurile ce urmau să fie
intreprinse după război în opera de reconstrucţie şi în 1944, cănd cele 41 de delegaţii au adoptat
cunoscuta Declaraţia de la Philadelphia prin care au fost redefinite scopurile şi principiile Organizaţiei
Internaţională a Muncii, afirmându-se în principal:
a) munca nu este o marfă;
b) libertatea de expresie şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
susţinut;
c) sărăcia, oriunde ea există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor;
d) toate fiinţele umane, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a-şi urmări
progresul lor material şi dezvoltarea lor spirituală în libertate şi demnitate, în securitate economică şi cu
şanse egale.
Consacrând autonomia O.I.M, Declaraţia a permis încheierea, în 1945, a acordurilor
organizaţiei cu alte organizaţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională de Energie Atomică, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Ştiinţă şi Cultură, prescurtat UNESCO sau cu alte organizaţii interguvernamentale regionale (Consiliul
4
Europei, Comunitatea Economică Europeană, Liga Arabă, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia
Unităţii Africane si altele).
În calitatea ei de instituţii specializate a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia Internaţională
a Muncii se bucură de anumite privilegii şi imunităţi stabilite prin acorduri cu statele gazdă, principal
fiind cel încheiat cu Elveţia, cu scopul să-i asigure deplina libertate de manifestare în realizarea
obiectivelor sale constituţionale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt următoarele: libertatea de reunire,
discuţie şi decizie, libera dispoziţie asupra idealurilor, respectul secretului deliberărilor, deciziilor şi
corespondenţei, libera circulaţie a documentelor, imunitatea de jurisdicţie, privilegii financiare (liberul
transfer de valută) şi imunităţi fiscale.
Perioada de după Declaraţia de la Philadelphia şi până în anii 1958-1960 se caracterizează prin
elemente contradictorii, prin intense căutări şi incertitudini, O.I.M. fiind chemată să răspundă unor
obiective care, chiar aşa fuseseră formulate în Declaraţie, erau totuşi diferite şi într-o dinamică şi
complexitate fără precedent precum explozia demografică, cu urmările sale, foametea, şomajul masiv,
revoluţia tehnico-ştiinţifică şi impactul său aspra producţiei, schimbările profunde din structura forţei de
muncă.
În primii zece ani de după război, numărul statelor membre se dublase deja. În condiţiile când
printre membrii săi erau state care făceau eforturi mari de redresare economică după cel de-al doilea
război mondial, dar şi state care-şi dobândiseră de curând independenţa, se conturează normal ideea unor
activităţi practice de asistenţa tehnică a organizaţiei. Faţă de tematica ce a fost preocuparea centrală a
acesteia în perioada interbellică, se trece la discutarea unor probleme majore, cu rezonanţe politice, fără
de care era de neconceput un progres adevărat în condiţiile de muncă şi de viaţă. Sintetic, activitatea
O.I.M. de după război s-ar putea sintetiza prin sintagma "deceniile confruntării urmate de cele ale
colaborării". Deşi s-ar putea aprecia că după crearea Federaţiei Sindicale Mondiale, grupul muncitoresc
din subordinea organizaţiei ar fi putut acţiona unitar şi eficient, o analiză atentă infirmă o asemenea
ipoteză. Deşi cauzele sunt complexe, două dintre ele se detaşează net: declanşarea războiului rece şi
amplificarea divergenţelor, ceea ce a condus, în final, la divizarea mişcării sindicale.
Începând cu anii 1959-1960, urmare a admiterii şi sporirii ponderii statelor în curs de dezvoltare,
se observă o reală "deschidere" a Organizaţiei Internaţionale a Muncii spre marile probleme ale
contemporaneităţii. S-au multiplicat comisiile industriale şi întâlnirile de experţi organizate pe diverse
teme, a crescut eficienţa birourilor regionale (acestea fucţionând pentru Africa, Orientul Mijlociu,
America, Asia şi Europa), a fost lărgita componenţa Consiliului de Administraţie în 1960 şi 1963,
5
realizând o reprezentare mai convenabilă a noilor state din Asia şi Africa, s-au făcut demersuri în
vederea perfecţionării structurii organizaţiei.
În acest cadru, subliniem că privind componenţa organizaţiei, s-a realizat o adevărată explozie
spre universalitate. Numărul statelor membre a sporit de la 61 în 1960 la 117 în 1970, la 140 în 1979 şi
la 173 în 1996. Se poate aprecia că în acest interval se constată o amplificare a activităţii de cooperare a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, dar şi de studiu şi de cercetare ştiinţifică. Dacă în această perioadă
evoluţia organizaţiei este pozitivă, această observaţie nu trebuie să conducă la concluzia că dezbaterea şi
adoptarea unor decizii realiste nu a fost lipsită de dificultăţi. Trebuie precizat că Statele Unite ale
Americii a revenit în O.I.M., în februarie 1980.
După căderea zidului Berlinului şi marile transformări din Europa Centrală şi de Est se constată
un nou avânt în procesul complex de elaborare a noilor norme internaţionale ale muncii, în orientarea de
ansamblu a organizaţiei, în abordarea unor teme majore pe agenda conferinţelor O.I.M., precum punerea
în valoare a resurselor umane (1991), salariile minime (1991), democratizarea şi Organizaţia
Internaţională a Muncii (1992), prevenirea accidentelor industriale majore (1993), libertatea sindicală şi
negocierea colectivă (1994), protecţia contra licenţierii nejustificate (1995), acţiunea normativă a O.I.M.
la ora mondializării (1997).
În 1992, la câţiva ani după noua configuraţie a Europei a fost reliefată problema democratizării şi
O.I.M. Ea şi-a propus prin trei mari acţiuni, să acţioneze pentru schimbarea peisajului naţional în plină
transformare, într-un tărâm al stabilităţii:
a) respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în special cele privind munca şi
protecţia socială, prin întărirea capacităţii de promovare a ratificării şi aplicării normelor internaţionale
ale muncii, astfel încât acestea să corespundă unor acţiuni practice;
b) încurajarea economiei de piaţă sub condiţia esenţială a creării unei dimensiuni sociale a
acesteia;
c) întărirea tripartismului şi reafirmarea negocierilor colective.
Organizaţia Internaţională a Muncii se găseşte la acest început de mileniu într-un amplu
proces de adaptare, transformare şi afirmare deplină în viaţa internaţională.
Atributiile fundamentale ale acestei organizatii consta in :
- elaborarea de norme internationale pentru imbunatatirea conditiilor de munca si viata ale
salariatilor, respectiv conventii si recomandari ;
- pregatirea de personal in diverse domenii ;
6
- acordarea de asistenta tehnica tarilor membre in domeniul muncii si securitatii sociale
- organizarea unor reuniuni internationale in domeniul muncii si securitatii sociale ;
- elaborarea de studii, cercetari, sinteze din domeniul sau de activitate ;
- supravegherea aplicarii si respectarii conventiilor privind drepturile omului in domeniile muncii,
social si al libertatii de asociere in sindicate.
CAP. II STRUCTURA ŞI NORMELE ADOPTATE
II.1 STRUCTURA ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALĂ A MUNCII
Organizaţia Internaţională a Muncii cuprinde Adunare Generală, Conferinţa Internaţională a
Muncii, un consiliu executiv, adică Consiliu de Administraţie şi un secretariat permanent – Biroul
Internaţional al Muncii. Alte organe de lucru sunt conferinţe regionale, diferitele comisii şi reuniunile de
experţi4.
1. Conferinţa Internaţională a Muncii.
Ea este organul suprema al Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar atribuţiile sale
principale sunt următoarele:
a) elaborează normele internaţionale de muncă şi controlează aplicarea acestora;
b) adoptă rezoluţii care orientează politica generală a organizaţiei şi activităţii sale;
c) decide admiterea unor noi membri, alege Consiliul de Administraţie;
d) votează bugetul organizaţiei.
Conferinţa Internaţională a Muncii se compune din ansamblul delegaţiilor statelor membre,
potrivit principiului repartitismului tripartite. Reprezentarea tripartită reprezintă marea originalitate a
O.I.M.: "delegaţia fiecărui stat este compusă din patru membri, doi reprezentanţi ai puterilor publice,
unul a patronilor şi unul al muncitorilor salariaţi5"(de unde tripartitismul). Fiecare dintre aceşti delegaţi
dispune de un drept de vot "propriu" şi "independent". Prin instituirea tripartismului s-a urmărit ca la
4 Al. Ţiclea, Tratat de Dreptul Muncii, Ed. Universul Juridic, pg. 78-81;5 Philippe Moreau Defarges, Organizaţii Internaţionale Contemporane, Institutul European, Bucureşti, 1998, pg. 29, Tudor Meleşcanu, Organizaţia Internaţională a Muncii-documenta, Ed. Politică, Bucuireşti, 1974, pg. 6;
7
opera de legiferare internaţională în materia dreptului muncii să participe toţi factorii interesaţi în
reglementarea raporturilor de muncă, adică nu numai statele, ci şi lucrătorii şi angajatorii. Ea se
întruneşte în sesiuni ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o dată pe an ( de regulă în luna iunie).
Conferinţa are un preşedinte şi un prim-vicepreşedinte aleşi dintre reprezentanţii guvernamentali şi doi
vicepreşedinţi din rândul reprezentanţilor lucrătorilor şi al patronilor. Preşedintele, prim-vicepreşedintele
şi cei doi vicepreşedinţi, împreună cu directorul general al Biroului Internaţional al Muncii, alcătuiesc
biroul Conferinţei.
Conferinţa desemnează la fiecare sesiune:
o comisie pentru examinarea prealabilă a fiecărei teme supusă votului ei;
o comisie de aplicare a convenţiilor şi recomandărilor;
o comisie de rezoluţii;
un comitet de redactare împuternicit să stabilească, pe baza hotărârilor adoptate, textul
final al convenţiilor şi recomandărilor.
Patru mari organizaţii sindicale internaţionale, Conferinţa Sindicatelor Libere, Conferinţa
Mondială a Muncii şi Organizaţia Unităţii Sindicale Africane, au statut de observator la O.I.M. şi nu au
drept de vot.
2. Consiliu de Administraţie.
Consiliu de Administraţie este organul de conducere şi coordonare a întregii activităţi O.I.M. între două
conferinţe, în care scop se întruneşte de trei ori pe an. Consiliul de Administraţie este compus din 56
membri, din care 28 reprezentanţi ai guvernelor şi 14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor. Acest
consiliu este condus de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi pe baza principiului tripartitismului.
Potrivit art. 7 din Constituţia organizaţiei, din cei 28 membri reprezentanţi ai guvernelor, 10 sunt
rezervate statelor puternic dezvoltate economic, iar restul de 18 fiind aleşi de delegaţii guvernelor
prezenţi la Conferinţă. Ceilalţi 14 reprezentanţi ai patronilor şi ai muncitorilor sunt aleşi de Conferinţă
pe o perioadă de trei ani6.
Cele mai importante atribuţii ale Consiliului de Administraţie sunt: fixează data şi ordinea de zi
ai conferinţelor, ţine evidenţa hotărârilor adoptate, ia măsuri de aplicare şi urmăreşte aplicarea lor şi a
celorlalte programe stabilite de statele membre, numeşte directorul general al Biroului Internaţional al
Muncii, exercită atribuţii financiare şi administrative.
În vederea exercitării atribuţiilor de control în cadrul O.I.M., au fost instituite:
6 Gheorghe Filip, Liviu Filip, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron, Focşani, 1994,pg. 49;8
a) Comisia de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor;
b) Comisia de investigaţie şi conciliere în domeniul libertăţilor sindicale;
c) Comitetul libertăţii sindicale.
3. Biroul Internaţional al Muncii.
Biroul Internaţional al Muncii este secretariatul permanent al organizaţiei şi are sediul la
Geneva. În structura biroului intră: 3 directori generali adjuncţi, 7 subdirectori generali şi mai multe
departamente. În cadrul său activează aproximativ 2000 de funcţionari internaţionali.
Atribuţiile acestuia sunt următoarele:
a) elaborează documentele şi rapoartele pentru conferinţa şi reuniunile organizaţiei
şi realizează lucrările de secretariat pentru acestea;
b) recrutează experţi în cooperarea tehnică şi stabileşte directivele pentru programele de
cooperarea tehnică în lumea întreagă;
c) intreprinde lucrări de cercetare şi desfăşoară activităţi educative;
d) strânge informaţii şi diverse situaţii statistice din toate ţările lumii care se referă la
muncă;
e) publică o paletă largă de lucrări şi de periodice specializate cu privire la muncă şi
probleme sociale;
f) sprijină guvernele ţărilor membre, organizaţiile patronilor şi ale salariaţilor în probleme
ce fac obiectul său de activitate.
4. Alte organisme.
În cadrul O.I.M. mai se desfăşoară conferinţe regionale, congrese sau conferinţe tehnice,
comitete sau comisii, reuniuni de experţi pe diverse teme. O importanţă deosebită o are comisia de
experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor adoptate de organizaţie.
9
II.2 NORMELE INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL MUNCII
Convenţiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul ori altul din aspectele
administrării forţei de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului.
Sunt considerate convenţii esentiale:
a) Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată;
b) Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi protecţia dreptului individual. Cea
mai importantă, la nivel intersectorial, este Confederaţia europeană a sindicatelor, creată în 1973, care
este alcătuită din confederaţii sindicale provenite din statele membre, dar şi din state europene7;
c) Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi negociere colectivă. Această convenţie
are ca obiectiv protecţia lucrătorilor care exercită dreptul de a se organiza şi promova negocieri colective
voluntare. Protecţia vizează şi orice act prin care s-ar tinde să favorizeze dominarea, finanţarea ori
controlul organizaţiilor lucrătorilor de către patroni sau organizaţiile patronale;
d) Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare. În ceea ce priveşte
remunerare, egalitatea femeilor cu bărbaţii a fost înscrisă în art. 119 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană. În prezent, art. 141 paragraful 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană asigură
aplicarea principiul egalităţii de remunerare intre lucrătorii bărbaţi si lucrătorii femei pentru aceeaşi
muncă sau pentru o muncă de aceeaşi valoare8. În hotărârea Defrenne III9, Curtea de Justiţie a instituit
regula potrivită căreia eliminarea discriminărilor bazate pe sex face parte din principiile generale ale
dreptului comunitar. Cu privire la art. 119 ( în prezent 141) al Tratatului instituind Comunitatea
Europeană, Curtea de Justiţie a apreciat că acesta are efect direct, fiind susceptibil de a fi invocat în faţa
jurisdicţiilor naţionale, care au obligaţia de a asigura protecţia drepturilor pe care această dispoziţie le
conferă justiţiabililor "îndeosebi în cazurile de discriminări care îşi au izvorul direct în dispoziţiile
legislative naţionale sau în convenţiile colective de muncă, precum şi în cazul unei remunerări inegale a
lucrătorilor bărbaţi şi femei pentru aceeaşi muncă, atunci când aceasta este prestată în aceeaşi
întreprindere sau serviciu", public sau privat. C.J.C.E. a deosebit două feluri de discriminare în materia
remunerării, cele susceptibile de a fi constatate cu ajutorul identităţii muncii şi a egalităţii de tratament şi
discriminările indirecte, care sunt foarte greu de stabilit, deoarece se manifestă măsuri neutre;
7 Ovidiu Ţinca, Drept Social Comunitar. Drept Comparat. Legislaţie Română, Ed. Lumina Lex, 2005, pg. 335;8 Ovidiu Ţinca, op.cit., pg. 227-228;9 Hotărârea din 15 iunie 1978, în cauza 148/77, Defrenne/Sabena, Rec., pg. 1365;
10
e) Convenţia nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate;
f) Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea (in muncă şi în profesie);
g) Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă.
O.I.M. a adoptat până in 2004 peste 185 de convenţii şi 195 recomandări, care reprezintă Codul
internaţional al muncii10.Analiza conţinutului acestor norme demonstrează că O.I.M. are o competenţă
generală, ele privind, de fapt toate problemele ce ţin de muncă şi securitate socială şi acoperă mai multe
domenii (drepturile fundamentale ale omului, ocupare, politica socială, administraţia muncii şi relaţii
profesionale) Ratificarea unei convenţii implică o dublă obligaţie din partea unui stat membru, ea este
un angajament de a aplica prevederile convenţiei respective şi, totodată, indică disponibilitatea statului
ratificant de a accepta măsurile de supraveghere internaţională specifice organizaţiei.
Recomandările adoptate de către O.I.M. sunt instrumente juridice similare convenţiilor, nefiind
supuse ratificării şi cuprinzând. orientări mai detaliate Ele nu au, implicit, forţă juridică, ci oferă un
model şi un stimul pentru legislaţia ţărilor membre. O dată cu o convenţie se adoptă o recomndare
corespondentă.
În sistemul Organizaţiei Internaţionale a Muncii sunt cunoscute şi convenţiile "promoţionale"
prin care statele se angajează, în momentul ratificării, să atingă obiectivele enunţate, dar prin metode
lăsate la latitudinea lor, la fel ca şi calendarul măsurilor ce urmează a fi aplicate11.
Marea deosebire dintre convenţie şi recomandare este aceea că prima fiind supusă ratificării,
generează obligaţii juridice, iar cea de-a doua nu creează obligaţii pentru statele membre.
10 N. Voiculescu, op.cit., pg. 14;11 N. Voiculescu, op.cit., pg. 14;
11
CAP. III ROMÂNIA ŞI ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII
În calitatea sa de semnatară a Tratatul de pace de la Versailles, România a deveni membră
fondatoare a acesteia. În perioada interbellică, România a luat parte la parte la toate sesiunile conferinţei,
fin reprezentată de obicei de delegaţii guvernamentale şi în acest interval, au fost ratificate 17 convenţii
din cele 67 elaborate de organizaţie.
Din cele trei convenţii adoptate de cea de-a doua sesiune a Conferinţei (1920), ţara noastră a
ratificat abia în 1992, Convenţia privind vârsta minimă pentru admiterea copiilor în munci maritime. A
procedat, totodată, la punerea în concordanţă a legislaţiei interne cu reglementările unor recomandări.
Fără a cere ieşirea din organizaţie, ţara noastră, din 1940, încetează de a fi membră, neachitându-
şi obligaţiile băneşti ce-i reveneau. Îşi va relua activitatea în 1956, datorită primirii sale, la 14 decembrie
1955, in Organizaţia Naţiunilor Unite.
Începând cu anul 1966 până în 1975 prezenţa României la O.I.M. este extrem de bogată de
bogată şi de utilă. În acest interval sunt ratificate 16 convenţii, din totalul de 39 ratificate până în anul
1976 şi au fost realizate în colaborare cu această organizaţie: Centrul de perfecţionare a personalului de
conducere, Centrul de perfecţionare a personalului din industria hotelieră şi turism, Centrul de pregătire
intensivă a conducătorilor auto.
În România au fost organizate importante manifestări internaţionale (de exemplu, al 8-lea
Congres Mondial de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale).
Începând cu anul 1976, ţara noastră nu a mai ratificat nici o convenţie, ea fiind totodată acuzată
că nu respectă normele pe care le-a ratificat, în special, cele privind dreptul de asociere, libertatea
sindicală, munca forţată, durata muncii. Din 1981, România nu a mai plătit cotizaţia, ceea ce a atras, la 1
ianuarie 1984, pierderea dreptului de vot si, implicit, participarea cu drepturi depline la activitatea
O.I.M.
După Revoluţia din decembrie 1989, România este din nou integrată în O.I.M. iar la cea de-a 7-a
conferinţă (iunie 1990 ), i s-a reacordat dreptul de vot şi, totodată statutul de membru cu drepturi
depline. În perioada 1991-1992, Biroul Internaţional al Muncii prin Biroul Regional pentru Europa a
intreprins 14 misiuni în favoarea României, în diferite domenii. libertate sindicală, relaţii profesionale,
conflicte colective, protecţie socială, readaptarea profesională a handicapaţilor (aici trebuie precizat că a
apărut în anul 2006, Legea nr. 448 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
12
republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din ianuarie 2008), asistenţă socială pentru organizaţiile sindicale).
Proiectul "Pregătirea şi perfecţionării gestionării intreprinderilor, în condiţiile economiei de piaţă"
desfăşurat în 1992, a avut ca scop principal sprijinirea evoluţiei ţării noastre în trecerea la economia de
piaţă prin dotarea intreprinderilor cu utilaje, introducerea unor metode de gestionare pe eficienţă,
rentabilitate şi calitate.
În 1995, la a 82-a sesiune a Conferinţei Organizaţiei Internaţionale a Muncii, reprezentantul
guvernamental al României a fost ales preşedinte al acestei Conferinţe, iar la Conferinţa regională ce a
avut loc în Polonia, la Varşovia (septembrie 2005) , acest reprezentant a fost ale raportor al uneia dintre
cele două comisii.
O premieră absolută în privinţa participării României în cadrul O.I.M. s-a întâmplat în 1997,
când un reprezentant guvernamental a fost desemnat raportor al Comisiei de aplicare a normelor
internaţionale ale muncii iar preşedintele Cartelului Alfa, domnul Bogdan Hossu a fost ales membru
supleant din partea sindicatelor.
Pentru a-şi corela legislaţia cu normele internaţionale au fost abrogate o serie de acte normative
şi au fost adoptate altele noi, potrivit convenţiilor O.I.M. Ca exemplu, prin Legea nr. 53/2003-Codul
Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă dispoziţiile Codului Muncii din 1970,
Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă (începând cu 1 ianuarie 2009).
Directorul Organizatiei Internationale a Muncii, Juan Somavia, declara conform agentiei Reuters:
„Masurile de austeritate pe care intentioneaza sa le aplice guvernele pentru a-si corecta
deficitele bugetare ar putea duce la o noua recesiune globala, avertizeaza Organizatia Internationala
a Muncii (OIM), transmite Reuters. Potrivit directorului general al OIM, General Juan Somavia,
subliniaza ca presiunile exercitate de pietele financiare determina statele sa ia masuri fiscale radicale,
care pun in pericol relansarea economica si reduc sansele ca cresterea productiei, a salariilor,
scaderea somajului si implicit relansarea veniturilor din impozitare sa aiba loc curand. Astfel, plata
datoriilor va fi tot mai dificila, se spune in raportul prezentat miercuri de OIM, la inceputul
conferintei anuale a agentiei, care va dura trei saptamani si care va reuni sindicate, angajatori si
guvernanti din intreaga lume pentru a discuta probleme legate de piata muncii. "De ce acum, in
aceasta perioada atat de nesigura, caracterizata de o relansare economica slaba, trebuie ca
chestiunea datoriilor de stat sa devina, intr-un fel care aminteste de o furtuna in formare, cea mai
importanta, urgenta, coplesitoare prioritate pentru piete?", se intreaba Somavia.
13
Oficialul ONU avertizeaza ca situatia ar putea fi in final contraproductiva pentru piete, daca se va
ajunge la o noua contractie economica si la o dubla recesiune. "Chiar o asemenea reactie a
contribuit la declansarea Marii Depresiuni din anii '30", aminteste el. Somavia a adaugat ca familiile
muncitoare suporta deja o mare parte din costurile crizei, iar aceasta povara ar putea creste daca
reducerea deficitelor si datoriilor de stat devine mai importanta decat stimularea cresterii economice.
Experientele istorice ale crizelor din America Latina, din anii '80, si din Asia, din anii '90, arata cum
o astfel de abordare ar putea afecta stabilitatea sociala, a adaugat seful OIM. OIM a prognozat, in
luna ianuarie, ca numarul somerilor la nivel mondial va ramane in apropiere de nivelul record din
anul 2009, depasind 213 milioane de persoane, sau 6,5% din forta de munca.
Ideea austeritatii care favorizeaza prelungirea crizei a mai fost lansata si de alti economisti, cum ar fi
J. Stiglitz si altii, inca de acum 3 luni. Potrivit lui Stiglitz, daca masurile de austeritate nu sunt
insotite de alte masuri care sa sprijine relansarea unor sectoare economice, cresterea economica va fi
sufocata, iar un alt val al recesiunii va lovi economiile.
14
BIBLIOGRAFIE
Gheorghe Filip, Liviu Filip, Dreptul Muncii şi Securităţii Sociale, Editura Neuron, Focşani, 1994;
S. Ghimpu, I. Traian Ştefănescu, Dreptul Muncii, T.U.B., 1974;
Tudor Meleşcanu, Organizaţia Internaţională a Muncii-documenta, Ed. Politică, Bucureşti, 1974;
A. Popescu, Dreptul Social European, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006;
Al. Ţiclea, Tratat de Dreptul Muncii, Ed. Universul Juridic;
Nicolae Voiculescu, Dreptul Comunitar al Muncii, Editura Rosetti, Bucureşti;
www.HotNews.ro
15