NEVOIA DE STANDARDE PENTRU PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII ÎN SPITALE

Un standard se poate defini ca şi un “nivel de performanţă dorit şi realizabil, faţă de care se raportează actuala performanţă”. Recunoscând nevoia de standarde pentru promovarea sănătăţii în spitale, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a constituit primul grup de lucru pe această temă la cea de a 9-a Conferinţă asupra Promovării Sănătăţii în Spitale, la Copenhaga în mai 2001. De atunci, o serie de grupuri de lucru şi reţele naţionale au lucrat la dezvoltarea standardelor. Ca urmare, cinci standarde de bază aplicabile tuturor spitalelor au fost dezvoltate în acord cu cerinţele internaţionale stabilite de programul ALPHA implementat de Societatea Internaţională pentru Calitate în Sănătate (International Society for Quality în Health). Procesul a inclus revizia critică de literatură, definirea şi revizuirea standardelor, testarea pilot, revizia şi ajustarea şi a implicat o gamă largă de oameni de ştiinţă, experţi în promovarea sănătăţii şi manageri ai organizaţiilor de îngrijire a sănătăţii, precum şi reprezentanţi ai OMS Regiunea Europeană şi ai Reţelei Internaţionale a Spitalelor care Promovează Sănătatea. Standardele sunt, în principal generice, cu concentrarea atenţiei asupra pacienţilor, personalului şi managementului organizaţional. Standarde specifice pentru fiecare boală sunt incluse pentru grupuri de pacienţi cu nevoi specifice dovedite. Scopurile legate de calitate descrise în standarde se referă la aspecte de calitate profesionale, organizaţionale şi legate de pacienţi. Se descriu cinci tipuri de standarde:

• Standardul 1 cere ca spitalele să aibă o reglementare scrisă pentru promovarea sănătăţii. Această reglementare trebuie să fie implementată ca parte a sistemului general de calitate al organizaţiei şi are drept scop îmbunătăţirea rezultatelor de sănătate. Se afirmă că reglementarea se referă la pacienţi, aparţinătorii acestora şi la personal.

• Standardul 2 descrie obligaţiile organizaţiei de a asigura evaluarea nevoilor pacienţilor pentru promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi reabilitare.

• Standardul 3 spune că organizaţia trebuie să ofere pacienţilor informaţii asupra factorilor semnificativi referitori la afecţiunea sau boala lor şi la intervenţiile de promovare a sănătăţii şi că intervenţiile de promovare a

sănătăţii trebuie să fie stabilite pentru toate etapele şi circuitele parcurse de pacienţi. • Standardul 4 atribuie managementului responsabilitatea de a stabili condiţiile pentru dezvoltarea spitalului ca loc de muncă sănătos.

• Standardul 5 se referă la continuitate şi cooperare, necesitând o abordare planificată la colaborarea cu alte sectoare ale serviciilor de sănătate şi alte instituţii.

Aceste standarde de promovare a sănătăţii privesc activitatea spitalului din trei perspective diferite:

• Perspectiva clinică: – Internare, evaluare şi plan, diagnostic – tratament – îngrijiri – recuperare – promovare a sănătăţii, evaluare post intervenţie, externare;

• Perspectiva pacientului: – Informare/comunicare, coordonare, continuitate, drepturi, siguranţa;

• Perspectiva spitalului şi structurilor acestuia: – Conducerea, planificarea, managementul informaţiei, calitate, integrarea cu alţi prestatori, politica de personal, calificarea profesională a personalului, cultura instituţională, infrastructura, tehnologie etc.

Fiecare standard are trei nivele.

• Primul nivel este reprezentat de către standardul însuşi. Astfel prin cele cinci standarde se adresează cinci domenii importante în care pot fi introduse elemente de promovare a sănătăţii. Standardul 1 se adresează politicii manageriale. Standardul 2 se adresează evaluării pacientului. Standardul 3 se adresează intervenţiilor şi informaţiilor destinate pacientului. Standardul 4 se adresează unui loc de muncă sănătos. Standardul 5 se adresează cooperării şi continuităţii cu celelalte sectoare.

• La nivelul doi se descriu aşa numitele sub-standarde. Acestea sunt menite să facă standardul operaţional şi practic îl împart pe acesta în principalele lui componente. S-au descris în total 24 de sub-standarde, între 4 şi 6 sub-standarde pentru fiecare standard în parte.

La nivelul trei se dezvoltă elementele măsurabile care sunt reprezentate de cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru atingerea standardului. Aceste elemente măsurabile sunt de fapt elementele care pot fi monitorizate şi evaluate prin

utilizarea unor indicatori cantitativi. Prin definiţie indicatorii sunt “Variabile care ne ajută la măsurarea schimbării”, şi pot astfel fi folosiţi ca instrumente de măsură a performanţei şi se aplică structurilor, proceselor şi rezultatelor. Indicatorii se adresează în mod predominant proceselor şi rezultatelor serviciilor de sănătate, dar pot include şi caracteristici structurale ale spitalului cum ar fi numărul de medici specialişti sau numărul de asistenţi medicali specializaţi faţă de numărul total de asistenţi medicali. De asemenea, indicatorii pot să se refere la fenomene nedorite în cadrul unui sistem de monitorizare tip santinelă, astfel încât orice eveniment considerat ieşit din normalitate să poată atrage după sine o investigaţie. Un exemplu ar putea fi dat de complicaţii ale diverselor proceduri chirurgicale, care s-ar putea măsura prin procentul reintervenţiilor neprogramate din totalul intervenţiilor. Sau indicatori specifici unei patologii cum ar fi procentul pacienţilor cu infarct miocardic după administrarea de beta-blocante în primele 24 de ore după internare. Indicatorii folosiţi pentru promovarea sănătăţii au scopul de a evalua rezultatele aşteptate dacă structurile şi procesele recomandate în cadrul celor cinci standarde au fost implementate documentat. De exemplu, existenţa sau inexistenţa unor documente care să ateste o decizie sau alta a consiliului de administraţie (conducerii) al spitalului faţă de formularea unei norme, proces, reglementare etc. sau existenţa fişelor de control, bază de date de monitorizare a diverselor procese, sau chiar descrierea procesului în sine prin diagrame sau alte metode. Chestionarele de intervievare a pacienţilor sau a personalului pot dezvolta la rândul lor o serie de indicatori foarte utili în procesul de evaluare a gradului de atingere a standardelor de promovare a sănătăţii. De exemplu ce procent din personalul spitalului a fost informat despre politica de promovare a sănătăţii. În general, indicatorii urmăriţi de către un spital sunt cei strict legaţi de eficienţa domeniului clinic. Multe spitale utilizează peste 300 de astfel de indicatori în evaluarea calităţii şi performanţei actului medical. Indicatorii de promovare a sănătăţii sunt complementari faţă de aceştia şi sunt meniţi să ajute la evaluarea performanţei activităţilor de promovare a sănătăţii, domeniu încă relativ nou pentru spitale.

Se propune următorul set de indicatori pentru a complementa cele 5 standarde:

• Politica managerială: - ce procent din personal cunoaşte strategia de promovare a sănătăţii - procentul pacienţilor ce cunosc standardele de promovare a sănătăţii - cât % din buget este dedicat promovării sănătăţii în rândul personalului

• Evaluarea pacientului: - ce procent din pacienţi au fost evaluaţi din perspectiva factorilor de risc generici - ce procent din pacienţi au fost evaluaţi din perspectiva factorilor de risc specifici unei patologii conform ghidurilor - nivelul de satisfacţie al pacienţilor faţă de procedurile de evaluare, apreciat prin sondarea opiniei

• Intervenţiile şi informaţiile destinate pacientului: - procentul de pacienţi învăţaţi (pregătiţi) să-şi administreze singuri noua lor condiţie - cât % din pacienţi sunt educaţi şi informaţi despre opţiunile de tratament şi administrarea noii lor condiţii - nivelul de satisfacţie al pacienţilor faţă de intervenţii şi informaţiile primite, apreciat prin sondarea opiniei

• Promovarea unui loc de muncă sănătos: - % din personal care fumează - % din personal care renunţă la fumat - nivelul de satisfacţie al personalului faţă de condiţiile de muncă, apreciat prin sondarea opiniei - absenteismul (de durată scurtă) de la program (%) - procentul de accidente de muncă - nivelul de suprasolicitare

• Cooperare şi continuitate cu celelalte sectoare: - procentul de bilete de ieşire trimise medicilor de familie în intervalul de 2 săptămâni după ieşire sau a biletelor de ieşire înmânate pacienţilor - numărul de reinternări în primele 5 zile de la externare (pentru condiţii tratabile şi în ambulator) - rezultate ale cercetărilor axate pe externări şi proceduri de externare Folosind aceste standarde şi indicatori, orice spital îşi poate evalua modul în care se aplică sau nu metode şi activităţi de promovare a sănătăţii la nivel de spital ca şi organizaţie sau la nivel de fiecare secţie în parte. Prin 149 această auto-evaluare se poate constata dacă există structuri, circuite sau procese favorabile promovării sănătăţii sau dacă acestea sunt sau nu eficiente. Se presupune că atingerea standardelor menţionate mai sus implică existenţa unor procese, structuri şi elemente care să facă posibilă atingerea lor.