Mituri universale-Miturile fundamentale ale lit. romane.pdf
-
Upload
angelia-moss -
Category
Documents
-
view
143 -
download
4
Transcript of Mituri universale-Miturile fundamentale ale lit. romane.pdf
Mituri universale.
Mituri fundamentale
în Literatura Română
Conform definiței lui Mircea Eliade, „ Mitul este o istorie
scarcă; el relatează un evinement care a avut loc în timpul primordial,
timpul fabulos al <începuturilor>. Astfel zis, mitul povestește cum,
mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie
că e vorba de realitate totală, cosmosul, sau numai de un fragment: o
insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instuție. E așadar
povestea unei ‘faceri’: ni se povestește cum ceva a fost produs, a
început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat
realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele
miturilor sunt ființe supranaturale/.../. Miturile relevează activitatea lor
creatoare și dezvăluie sacralitatea(sau numai caracterul
‘supranatural’) al operelor lor.” (Mircea Eliade - „Aspecte ale mitului”).
Mitul este ,prin urmare, o „istorie adevărată” și exemplară, la ale cărei
fate comunitatea arhaică se raportează în permanență și pe care le
reactualizează prin ritual. Timpul mitic este, la rândul său, unul
exemplar, „sacru”, opus timpului istoric, „profan”. Iar protagoniștii
povestirii mitice sunt personaje supranaturale(zei, eroi) al căror
comportament în timpul mitic a generat o realitate și care
funcționează, prin urmare, ca modele, gesturile lor consemnate în
istoria mitică fiind apoi reproduse în ritualuri.
În urma evoluției în plan istoric și în istoria mentalităților, mitul,
considerat drept „poveste sacră” în comunitatea de tip arhaic, a fost preluat
sub alte forme de către o comunitate mai evoluată, precum aceea a satului
tradițional românesc la care ne referim atunci când discutăm despre creația
folclorică ce îi este proprie. Elemente mitice, desprinse de contextul ritualic
inițial și desacralizate, supraviețuiesc în basme, legende sau balade.
George Călinescu Mircea Eliade
Mituri Universale: 1. MITUL LUI FILEMON ȘI BAUCIS: „Zeus află de la zeul Hermes
(Mercur) că oamenii de pe Pământ nu îl cinstesc în temple cum se
cuvine. Zeus porni la drum, să vadă cu ochii lui, însoţit chiar de Hermes
şi arătând ca doi drumeţi obişnuiţi. Aşa era. În multe locuri, oamenii
zâmbeau cu subînţelesuri când vorbeau despre zei, ba chiar le puneau
înţelepciunea la îndoială. Regele Licaon, care îl primise în ospeţie şi
înţelesese cine e, a vrut chiar să îi pună puterea la încercare dându-i de
mâncare bucate necuvenite. Zeus şi-a dat seama dinainte, a azvârlit
bucatele pe jos şi l-a pedepsit crunt pe rege, prefăcându-l în lup. În altă
parte, într-un sat în care Zeus şi Hermes ajunseseră pe seară, nu a vrut
nimeni să îi primească în ospeţie peste noapte, deşi o cereau în numele
zeilor sau poate tocmai de aceea. Au ieşit din sat şi au zărit o colibă
sărmană. În colibă şedea un bătrânel şi o bătrânică, Filemon si
Baucis. Erau soţ şi soţie de multe zeci de ani, iar cei din sat îi dădeau
mereu tinerilor drept pildă de iubire și căsnicie trainică. Nu erau prea
avuţi. Alături de coliba lor cea coşcovită şi aplecată puţin pe o parte,
aveau un petic de grădină, unde cultivau legume, înconjurat de câţiva
pomi şi butuci de viţă de vie. Sărăcia însă îi făcuse să fie uniţi, iar
mulţumirea vieţii o găsiseră în iubire.
Filemon şi Baucis i-au poftit deîndată în
colibă pe cei doi drumeţi. El i-a îndemnat să
şadă pe laviţă, iar ea a aşezat pe scândura ei o
pătură de lână moale. A aprins focul şi a făcut o
fiertură de legume cu o felioară de slănină, să
aibă gust mai bun. Până să fie gata, i-a ospătat
cu măsline, brânză şi ouă coapte. La urmă au
băut vin şi au mâncat nuci, curmale şi
smochine. Dar s-a întâmplat ceva ciudat. Oricât
turna Filemon din ulcior în căni, ulciorul
rămânea mereu plin.
Cei doi au înţeles că drumeţii din coliba lor
sunt zei. Gândind că cina a fost prea săracă,
Filemon şi Baucis au început să alerge să
prindă ca să taie singura lor pasăre, o gâscă.
Aceasta fugea de colo-colo şi ţipa, iar până la
urmă s-a ascuns chiar sub picioarele lui Zeus.
El le-a spus să o lase în viaţă, că le-a ajuns
mâncarea. Le-a mai arătat că preţuieşte felul în
care i-au primit, dar că restul sătenilor vor fi
pedepsiţi. Aşa că i-au dus în vârful muntelui din
apropiere, iar satul a fost acoperit de ape.
Pe locul în care fusese coliba lor,
Filemon şi Baucis văzură o insulă
înflorită, în mijlocul căreia se afla un
templu din marmură, având înăuntru
statuia de aur a lui Zeus. Stăpânul zeilor
le spuse că acolo vor locui ei şi că vrea
să le îndeplinească o dorinţă. Apoi îi
întrebă ce vor: bogăţii, putere, tinereţe şi
frumuseţe? Filemon şi Baucis se
înţeleseră din priviri, apoi Filemon
răspunse că bogăţiile se cheltuiesc,
puterea scade, tinereţea şi frumuseţea se
duc. Ei ar vrea doar să moară amândoi în
acelaşi timp, ca să nu vadă unul cum se
duce celălalt şi să sufere. Aşa cum au
trăit, într-o lungă căsnicie, toată viaţa
împreună, aşa să şi moară în aceeaşi
clipă. Zeus le-a promis că aşa va fi. Când
le-a sosit ultima clipă, Filemon s-a
transformat într-un stejar falnic şi, în
acelaşi timp, Baucis a devenit un tei
subţirel, cu flori albe, parfumate,
îmbrăţişat de ramurile
stejarului.”(Alexandru Mitru – Ovidius -
„Metamorfoze”)
2. MITUL ANDROGINULUI: Androgin este un termen care provine din
cuvintele grecești άνδρας (andras, adică om) și γσνή (gyné, adică femeie) și se
referă la un amestec de caracteristici feminine și masculine, adică un hermafrodit.
Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în mai multe feluri. Uneori era o ființă
cu două părți, sau poate o zeitate. Alteori androginul era o idee ce reprezenta
armonia sufletului înaintea încarnării sau a nașterii și organismul asexual după
moartea fizică.
Fiind un subiect ambiguu, tema androginului a stat la baza multor discuții. Ideea
apare în opera mai multor autori celebrii, precum Platon, sau în literatura
română Liviu Rebreanu.
În „Banchetul”, Platon prezintă o explicație
iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află ”mitul
androginului”, povestit de un personaj al lui Platon.
După această legendă, la început trăiau pe
pământ ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți
spate în spate: două femei, doi bărbați sau un
bărbat și o femeie. Aceștia dețineau o putere
foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau.
Zeii se tem de puterea aproape infinită a
androginilor și pentru a nu mai reprezenta o
posibilă amenințare, îi despart. Separați însă,
părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o
letargie completă. Tot mai mulți mor de tristețe și
dor.
Zeii, văzând că rămân fără supuși, caută o
modalitate de a le da noilor oameni un motiv
pentru a trăi. Astfel este creat Eros, cu scopul de a
semăna iubire în lume. În acest fel oamenii își
petreceau viața căutându-și jumătatea. Cei
norocoși care se găseau, se contopeau formând
ființa de odinioară.
Această idee este preluată și de scriitorul
realist Liviu Rebreanu în romanul „Adam și Eva”, însă
dintr-o altă perspectivă. Rebreanu se concentrează pe
ideea sufletelor pereche. Despărțirea o explică numai
pe scurt: el vorbește de un atom spiritual în echilibru,
datorită a două principii din atom. Când atomul se rupe
în planul spiritual, acest echilibru este distrus.
Principiile se diferențiază și ajung pe planul material.
Aceasta are loc înainte de prima naștere. În planul
material, sufletul există, chiar mai mult, acesta nu se
schimbă precum corpul fizic. Acesta râvnește
necontenit după starea de echilibru, astfel începe o
căutare involuntară pentru jumătatea pierdută. Dar
Rebreanu consideră că o viață nu este de ajuns pentru
această misiune. După părerea lui o viață adevărată
conține șapte vieți omenești în care sufletele se caută
neîncetat. A șaptea viață aduce revelația: este sfârșitul
vieții materiale, și-a regăsit jumătatea. O asemenea
bucurie aduce o scânteie aparte în ochii muribundului
(numai pe pragul morții își dă omul seama dacă a trăit
în zadar sau nu).
3. MITUL FAUSTIC(MITUL LUI FAUST): În
literatură există numeroase mituri importante, dar
unul dintre ele, mitul lui Faust, doctorul ce a făcut
pact cu diavolul, a reprezentat o influență
semnificativă pentru literatură şi în general arta
secolului XIX. Wagner şi Marlowe s-au folosit de
mitul lui Faust pentru a-şi crea operele, dar
Goethe a fost cel care prin piesa lui de teatru a
lăsat în istorie o adevărata imagine a lui Faust.
Acest mit a fost abordat în nu mai puţin de 2000
de opere, de către aproximativ 1400 autori.
„Faust” de Goethe, lucrarea de faţă propune un
scurt periplu analitic şi sintetic în vastul teritoriu al
miturilor. Şi nu e vorba de un mit oarecare, ci de
unul dintre cele mai cunoscute, răspândite şi
interpretate naraţiuni ale culturii europene,
începând cu epoca Renaşterii şi până
în vremurile modernităţii,chiar până în zilele
noastre.
Faust a încetat de mult să mai fie un simplu personaj
legendar cu o existenţă ce stă sub semnul misteriosului, la
graniţa dintre adevăr şi ficţiune; el nu mai e nici măcar eroul
impresionant creat de Marlowe sau Goethe; în fond, Faust
şi faustismul înglobează o vastă şi mereu actuală
problematică a omului şi a naturii sale duale. Poemul
dramatic „Faust” de Goethe este una din operele cele,
maireprezentative ale epocii care a pregătit prăbuşirea
feudalităţii şi absolutismului, a trăit marea revoluţie din
Franţa şi a văzut, limpezindu-se din încercările acelui timp,
zorile unei lumi în care se lămureşte un alt sens al
existenţei omeneşti, adică a epocii întinse peste ultimele
decenii ale veacului al secolului XVIII-lea şi peste cele ale
secolului următor, întocmai ca „Orestia” lui Eschil, ca
„Divina Comedie” lui Dante sau ca dramele lui
Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când
crugul lumii se întoarce şi înţelesuri noi se încheagă,
„Faust” al lui Goethe concentrează în sine experienţele
cruciale şi concluziile unei perioade din istoria lumii.
Această semnificaţie a poemului său, Goethe a obţinut-o
aducând în scenă oameni vii şi întâmplări mişcătoare sau
zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii şi simboluri.
4. MITUL LUI ICAR: Icar, fiul lui
Daedalus (Dedal), personaj mitologic,
prezentat de Publius Ovidius Naso în
cartea a VIII-a a "Metamorfozelor".
Împreună cu tatăl său Daedalus, au
construit labirintul din Creta, în care
regele Cretei, Minos, l-a inchis
pe Minotaur. Bănuiți că ar fi contribuit la
fuga lui Tezeu, care venise să ucidă
Minotaurul, după încheierea lucrării, au
fost închiși în labirint de către Minos.
Pentru a scăpa, au făurit niște aripi din
pene și ceară și au zburat din labirint.
Fascinat de frumusețea înălțimilor , Icar
s-a apropiat prea mult de Soare, în
ciuda sfatului tatălui său. Helios,
invidios că oamenii zboară, a dat o
caldură puternică, ceara topindu-se, iar
Icar a căzut în apele mării Egee, în
apropierea unei insule, lovindu-se de
stânci și murind. De atunci acea parte
a mării și insula îi poartă numele.
5. MITUL LUI ORFEU: Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς =
Orfeus ) este un erou din mitologia greacă, fiul regelui trac
Oeagrus și al muzei Calliope. După Pindar, tată îi era zeul
Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de
ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a
devenit cu timpul arhetipul artistului.
Fiul regelui trac, originar din
regiunea munților Rodopi, a fost
asemenea
lui Tamiras și Heracles instruit de
fratele său Linos în arta cântului,
dobândind în ea o inegalabilă
măiestrie. Muzica lui fermeca orice
ființă, chiar și stâncile erau clintite
din loc de cântul lui. Nu este deci
de mirare că Orfeu a fost de mare
ajutor argonauților, la a căror
expediție a participat, domolind
marea furtunoasă datorită puterii de
a stăpâni prin arta lui elementele
naturii.
Diodor nu cântul, ci ruga fierbinte a
fost cea care-i aduse izbăvirea. În
versiunile mai vechi, Orfeu este
recrutat de argonauți pentru a
acoperi ademenirile sirenelor cu
propriul său cânt. După despărțirea
de ortacii lui Iason, cântărețul s-a
îndrăgostit de nimfa Euridice, dar
fericirea sa alături de aceasta a fost
de scurtă durată. Există două
versiuni ale morții nimfei, din cauza
mușcăturii unui șarpe veninos.
După Vergiliu, Euridice era râvnită
de Aristaeus, care, urmărind-o o
dată, o făcu să calce în goana ei pe
un șarpe. Ovidiu povestește că
nenorocirea ar fi avut loc pe când
nimfa culegea flori cu suratele
ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung
și, nesuportând până la urmă
despărțirea, coborî în Infern să o
caute.
El reuși, cântând, să înmărmurească
întregul Tartar și să-l înduplece chiar
pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi.
Consimțământul de a o însoți pe
Euridice pe calea spre lumea
pământenilor, alături de călăuzitorul
sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu
condiția de a nu se uita nicio clipă la
ea. Orfeu nu reuși, frământat de
temeri cum era, să respecte această
condiție; când mai avea doar un pas
de făcut pentru a ieși la lumina zilei,
el își întoarse capul și își pierdu
astfel iubita pentru a doua oară. În
pofida rugăminților eroului, care a
rămas îndelung timp (laVergiliu șapte
luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma
râului Styx, înduioșând cu lira lui
toate animalele sălbatice, Hades nu
a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot
restul vieții, Orfeu și-a găsit, până la
urmă, pe meleagurile natale sfârșitul,
fiind sfâșiat în bucăți de menade,
preotesele trace ale luiDionis.
Acestea erau mânioase pe el pentru
că nu a participat la cultul lor
orgiastic. După Ovidiu, capul și lira
sa au fost aruncate în râul Hebrus și
purtate pe marea Egee până pe
țărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu
cât pe ce să fie înghițit de un dragon,
împietrit până la urmă de
către Apollo. Deoarece capul nu
încetase să cânte, i se înălță acolo
un oracol. Insula deveni în acest fel
leagănul poeziei lirice. Lira însǎ, fu
ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde
formeazǎ constelația cu același
nume.
Orfeu și Euridice
6. MITUL LUI PROMETEU: Prometeu (sau Prometheus), unul
dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care fură de la zei, pentru
oameni, focul.
Prometheus era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida
lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărțirea
unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată
asupră-și mânia acestuia din urmă.
Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat
muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a
găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul
din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui
Zeus este și mai aspră. El răspândește în lume
toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ
pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus,
pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe
Prometheus de o stâncă pe
muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș,
pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și
de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste
noapte se regenerează. În felul acesta titanul
este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă,
pe acolo trece Heracles, în drum spre
GrădinaHesperidelor. El ucide vulturul cu una din
săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe
Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o
altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit să
le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși
oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul
focului.
Mituri din Literatura Română: George Călinescu a dorit să găsească rădăcini mitice care să
„legitimieze originea literaturii române culte” vorbind despre „patru mituri”
ale poporului român, precizând însă faptul că acestea sunt „nutrite de
mediile literare, tinzând a deveni piloni autohtone.” Deci întregul demers al
criticului pornește din perspectiva literaturii culte și de la textele acesteia,
încercând să identifice în literatura populară motive și teme cultivate de
anumiți scriitori. Desigur, un demers invers ar fi fost mai fructuos, mai ales
că teme și nuclee mitice se găsesc în întreaga literatură, unde
funcționează într-adevăr ca niște „piloni ai tradiției”, respectiv ca niște
„arhetipuri” ce se regăsesc în structura de profunzime a marilor opere ale
literaturii universale.
Primul dintre cele „patru mituri fundamentale”, „Traian și Dochia”,
care, din punctul de vedere al lui G. Călinescu „simbolizează constituirea
însăși a poporului român”, pornește de la o legendă istorică și după cum o
recunoaște însuși criticul, „a fost formulat propriu-zis de Asachi(Dochia
care împietrește cu oile sale fugind de Traian)”. Proliefarea acestui „mit” în
literatură cultă este de asemenea limitată la creația lui Asachi, figura „zânei
Dochia” apărând și în creația eminesciană, însă într-un cu totul alt context
decât al legendei devenite „mit”.
„Mitul” mioritic, cel care „simbolizează existența
pastorală a poporului român și exprimă viziunea franciscan-
panteistă a morții la individul român” are, într-adevăr, la bază
o viziunea asupra morții, nu însă la „individul român” ci în
continuitatea românească de tip tradițional, unde moartea
violentă este încadrată în ritual pentru restabilirea armoniei
cosmice destrămate de gestul uciderii. În balada propriu-zisă
sunt, de altfel, identificabile mai multe nuclee mitice, iar
legătura dibtre baladă și ritual poate fi pusă în evidență prin
studiul comparativ al textului baladei cu poezia ritualică de
înmormântare.
„Mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație,
care e rod al suferinței”, identificat în „Meșterul Manole”, are la
rândul său, un substrat mitic universal, privind valorificarea de
tip creatora morții violente și a similititudinii planurilor micro și
macroscopice, dar și o serie de credințe și practici de
construcție și întemeiere de largă circulație în Balcani,
credințe pornind de la o valorificare mai târzie a aceluiași
subtrat mitic. Alături de „Miorița”, „Meșterul Manole” este al
doilea „mit” căleniscian încadrabil într-un context ritualic, deci
își poate justifica denumirea de „mit”, însă aspectele sale
mitologice se află dincolo de perspectiva unilaterală a
criticului.
În sfârșit, cel din urmă dintre „miturile
fundamentale”, „Zburătorul”, „mitul erotic,
personificarea invaziei insticntului puberal”.
Își găsește echivalentul folcloric real în
domeniul „povestirilor superstițioase” ce au
constituit, probabil, un punct de plecare
pentru poezia „Zburătorul” de Ion Heliade
Răfulescu.
Având drept punct comun cu miturile
nararea unor fapte legate de apariția unei
anume „realității”: poprul român, o
construcție, o concepție despre moarte sau
un sentiment, „miturile” călinesciene sunt
însă desprinse de contextul cu adevărat
generator al miturilor și constituie valorificări
târzii, de factură livrească, a unor creații
folclorice. De fapt, ceea ce își dorea cu
adevărat George Călinescu era să studieze
punctul de interferență al literaturii populare
cu literatura cultă și nu să definească niște
realități ale culturii populare și spiritualității
tradiționale.
Concluzie: Influențele miturilor
universale s-au transpus în operele literaturii
române în texte precum „Luceafărul” de Mihai
Eminescu, „Baltagul” de Mihail Sadoveanu,
„Monastirea Argeșului” de Vasile Alecsandri,
„Meșterul Manole” de Lucian Blaga, „Către
Galateea” de Nichita Stănescu, ș.a.m.d.
Dar și literatura română a descoperit 4 mituri
fundamentale acestea fiind „Traian și Dochia”, „Miorița”,
„povestea Meșterului Manole”, „Zburătorul”.
Bibliografie: - „Istoria literaturii
române” – Ed. Minerva, București, 1968;
-„Estetica basmului” – Ed. Pt. Literatură,
București, 1965;
-„Aspecte ale mitului” – Ed. Univers,
București, 1978.