MEMORIA

    Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese psihice este memoria. Ea este implicată în funcţionarea şi structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a vieţii noastre subiective în ansamblu. Memoria nu intervine din afară în structurarea şi integrarea proceselor psihice – percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile afective etc. – ci face parte din însăşi structura lor internă.

    Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informaţia extrasă din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile sau operaţiile pe care le efectuează.

    Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea, stocarea, reactualizarea) apar menţionate în mai toate definiţiile date memoriei, indiferent de maniera acestora, mai simplă sau mai elaborată.

    Conceptul de memorie (umană) se referă la un ansamblu de procese biofiziologice şi psihologice care asigură întipărirea, păstrarea şi reactualizarea experienţei şi trăirilor noastre anterioare, sub forma recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.

    Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi asemănată memoria, cu un ordinator sau cu o bibliotecă, optează pentru asemănarea cu biblioteca. Informaţiile care sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de efectele timpului şi uşor accesibile.

    Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă, automată a evenimentelor şi trăirilor trecute. Ea este un proces activ, permanent raportat la prezent, la cerinţele actuale şi de perspectivă ale subiectului şi activităţilor sale.

    Datorită caracterului ei activ, informaţiile nu sunt reactualizate exact în forma în care au intrat şi în care s-au fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi permanente schimbări, transformări şi restructurări, care favorizează exercitarea funcţiei reconstructive. În virtutea acestei funcţii activ-reconstructive, memoria permite fie includerea experiennţei actuale în cea anterioară, fapt care duce la restructurarea acesteia din urmă, fie includerea experienţei anterioare în rezolvarea unor probleme actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în trecut.

      Caracteristicile memoriei

    Memoria apare ca fiind o proprietate generală a întregii materii, fie ea vie sau nu (organică sau anorganică). Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau forme de memorie, se individualizează prin trei caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit, inteligibil şi selectiv:

1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare primară a informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite, memoria umană este mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine mai bine minte şi pentru a reactualiza mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente care au rol de mijloace de memorare („stimuli-mijloc”: crestături în obiecte, nod la batistă ca obiecte materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune psihică internă);

2. caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor memorate şi reactualizate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu gândirea, dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient, într-un cuvânt inteligibil. Individul uman apelează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (împărţirea unui material în fragmente, încadrarea coerentă a fragmentelor în altele mai mari, realizarea asociaţiilor etc.) care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente;

3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte a informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în funcţie fie de particularităţile stimulului (de reţin însuşirile mai „tari”, mai „puternice”, care într-un fel sau altul se impun de la sine), fie de particularităţile psihologice, subiective ale individului (se reţine ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, dorinţelor, intereselor).

    Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi reactualizează mijlocit, inteligibil, selectiv şi activ experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, consistenţa, stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea reactualizării unor date ale cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea cognitivă şi, prin aceasta, a personalităţii înseşi.

      Calităţile memoriei

    Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă, promptă şi dinamică. Aceste trăsături au ponderi diferite de la un individ la altul sau la acelaţi individ pe parcursul dezvoltării sale.

    Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi:

Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a memoriei care se exprimă prin cantitatea totală sau diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă şi cu cât are valori mai scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă;

Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care reflectă gradul de compatibilitate calitativă, logico-semantică între input-ul (intrări) stocat anterior

şi ceea ce se păstrează şi se reactualizează ulterior. Rezultatul alterării fidelităţii este confabulaţia, adică acea situaţie în care subiectul reproduce cu totul altceva decât ce a memorat anterior, el fiind însă convins că reproducerea lui este întru totul fidelă, conformă cu realitatea.

Exactitatea – este acea calitate a memoriei care reclamă păstrarea şi reproducerea unui material/a unor informaţii fără modificări semnificative de conţinut şi de formă. Cel mai bine ea se realizează în cadrul memoriei mecanice, tip al memoriei care presupune o înregistrare şi o redare aidoma a materialului.

Promptitudinea – constituie acea calitate a memoriei care exprimă raportul dintre momentul lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii sau amintiri şi momentul în care informaţia sau amintirea respectivă apare „pe scena internă a conştiinţei”. O memorie poate fi considerată promptă, dacă reactualizarea informaţiei necesare se face în timp util, adică ea poate fi folosită în mod eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau pentru atingerea scopului propus.

Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem semideschis, adică de a se afla şi de a realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi energetice cu sursele externe. Graţie acestei calităţi, conţinuturile şi structurile actuale ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi se perfecţionează din punct de vedere funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii şi de experienţe noi. Opusul mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o anumită limită, duce la anchilozarea sistemului mnezic.

      PROCESELE MEMORIEI

      Memoria se elaborează, se organizează şi funcţionează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în ceea ce priveşte numărul, dar cu mici diferenţe privind denumirea acestora, şi anume:

psihologia tradiţională preferă termenii de: o memorare (întipărire, fixare, engramare); o păstrare (reţinere, conservare); o reactualizare (reactivare, ecforare) psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la termeni ca: o encodare; stocare; recuperare.

    Encodarea

    Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă într-o formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic.

    A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau ideal (subiectiv). Encodarea reprezintă prima fază parcursă de mecanismale mnezice în dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte, dintre care amintim: natura encodării, formele encodării şi factorii facilitatori/perturbatori ai encodării.

    Natura encodării

    Datorită faptului că traducerea informaţiei se realizează prin intermediul unui cod, natura encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum, în principal, se recurge la trei tipuri de coduri (vizuale, auditive, semantice) înseamnă că există trei tipuri de encodare:

encodarea vizuală care face apel la codul imagine; encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază,

sunet fizic şi sunet verbal; encodarea semantică căreia îi este specific codul propoziţie.

    De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul modal (dependent de modalitatea senzorială) şi altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, în schimb, dependent de modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor).

    Formele encodării

    Există două forme ale encodării:

automată numită şi encodare (memorare) incidentală (memorare involuntară);

presupune efortul subiectului şi este numită encodare (memorare) intenţională (memorare voluntară).

    Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici atenţie, nici control voluntar, ea nu este afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor activităţi. În encodarea incidentală contează gradul de interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare a lui în rezolvarea activităţii. Cu cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea incidentală.

    Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată de a reţine. Importante în encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor procedee speciale care să faciliteze memorarea.

    Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu este totuşi eficientă. Mult mai semnificative s-au dovedit a fi nu scopurile în sine, ci scopurile diferenţiate. Cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară memorarea, cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi memorat un material, în fine cunoaşterea succesiunii, a ordinii în care trebuie memorat un material sunt de maximă importanţă, uşurând mult procesul memorării intenţionale.

    „Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea după trecerea acelei date”

    Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională – sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat că prin învăţare memorarea intenţională poate deveni automată.

    Factorii facilitatori şi perturbatori ai memoriei

    Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu o eficienţă crescută sau scăzută dependent de o multitudine de factori, delimitaţi în două mari categorii:

factori ce ţin de particularităţile materialului; factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează.

    Între factorii care ţin de particularităţile materialului de memorat reţinem:

Natura materialului – materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin natura lui: intuitiv-concret sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional, semnificativ sau lipsit de sens logic, pragmatic-utilitar sau teoretic. Cercetările au arătat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic abstract (cuvinte), unul verbal-semnificativ (un poem, un fragment de proză) decât altul verbal-nesemnificativ (grupaje de litere fără sens logic).

Organizarea materialului – un material care dispune de un grad mare de organizare şi de structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat decât altul, cu organizare şi structurare mai reduse. Structurat şi organizat, elevii vor putea memora mult mai bine, mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată materialul predat. Organizarea în serie a materialului produce efecte în funcţie de poziţia ocupată de material în serie. Cele mai multe investigaţii au arătat că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine engramate decât cele de la mijlocul ei.

Omogenitatea sau heterogenitatea materialului – în legătură cu acest factor pot fi invocate trei tipuri de efecte:

o Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este eminamente omogenă (numai litere, cuvinte figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid;

o Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă;

o Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de omogenitate.

    Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul Restorff şi Underwood contrazic efectul Robinson.

Volumul materialului – eficienţa memorării este strict dependentă de lungimea materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii necesar memorării unui material este cu atât mai mare, cu cât materialul este mai amplu şi, de asemenea, dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, atunci timpul de memorare creşte în progresie geometrică. În condiţii egale de exersare materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt.

Alte particularităţi ale materialului – aceste particularităţi ale materialului cu referire la familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil sau dezagreabil, influenţează procesul memorării. Cu cât gradul de frecvenţă a unui stimul este mai mare, ceea ce înseamnă că şi gradul lui de familiaritate este crescut, cu atât memorarea acestuia se va face mai rapid, iar păstrarea va fi mai îndelungată. Un stimul semnificativ este în acelaşi timp şi familiar, el fiind utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică. Materialul agreabil se reţine mai bine decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine decât cel indiferent.

    Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care memorează reţinem:

Gradul de implicare în activitate

MEMORIA II

Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării

    Particularităţile subiectului

    Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului care memorează se pot reţine:

    Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea subiectului în activitate este mai mare cu atât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai intensă şi mai profundă, cu atât performanţele mnezice sunt mai spectaculoase. Din punct de vedere practic, în memorarea unui text literar sau ştiinţific, rezumarea şi conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât sublinierea sau simpla recitire.

    Modul de memorare – sunt descrise două moduri distincte de memorare:

memorarea globală, a întregului material dintr-o dată; memorarea parţială, bazată pe împărţirea materialului pe fragmente şi

pe însuşirea lor succesivă.

    Productivitatea memorării globale creşte o dată cu vârsta cronologică şi cu coeficientul de inteligenţă.

    Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată cu repetiţii comasate, iar eficienţa ei creşte când subiectul are de memorat un material relativ simplu şi nu prea întins ca volum. Memorarea parţială sau metoda analitică este avantajată de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica şi la vârstele mici şi este eficientă în cazul materialului întins ca volum.

    Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să se utilizeze cele două modalităţi combinate. În acest sens, Golu propune următoarea desfăşurare: mai întâi parcurgerea o dată sau de două ori a întregului material, apoi memorarea succesivă pe părţi, astfel încât reproducerea părţii memorate să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final, parcurgerea din nou a întregului material.

    Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus ademonstrat că între numărul repetiţiilor unui material şi gradul lui de întipărire există o relaţie liniară, adică cu cât numărul de repetiţii este mai mare, cu atât materialul este mai bine memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că există un optim repetiţional, limitele acestui optim fiind:

suprarepetarea (un număr mult prea mare de repetiţii) care duce la apariţia stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare;

subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în raport cu sarcina de memorat) care creează iluzia întipăririi.

    Există două forme de repetiţii:

repetiţia comasată (concentrată) – presupune repetarea integrală a materialului;

repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor.

    Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate sunt mult mai productive. Ele favorizează trăinicia cunoştinţelor oferind memoriei răgazul necesar pentru a-şi organiza, sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele.

    Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării – intensitatea motivelor pentru realizarea sarcinii influenţează atât rezultatele memorării voluntare, cât şi pe cele ale memorării involuntare. În susţinerea motivaţiei sunt implicate, de asemenea, procesele de întărire pozitivă şi negativă a subiecţilor pentru rezultatele obţinute.

    Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei duce la desfăşurarea în bune condiţii a memorării, supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive, capabile să dezorganizeze activitatea subiectului.

    Organizarea materialului de către subiect – se referă la intenţia şi acţiunea voluntară a subiectului de a-şi organiza informaţiile cu scopul de a le reţine şi de a le recupera în timp optim. Informaţiile care nu au fost suficient de bine organizate şi sistematizate sunt în mai mare măsură supuse uitării.

    Înţelegerea de către subiect a materialului de memorat - presupune realizarea unor legături cu informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente asimilate. Pe lângă organizarea şi sistematizarea unui material, deplina înţelegere este esenţială pentru memorarea lui durabilă.

    Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine minte implică un efort pentru a repovesti altora.

    PĂSTRAREA (STOCAREA)

    Păstrarea este procesul de reţinere (stocare, conservare) a informaţiilor până în momentul în care este necesară utilizarea lor.

    Ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări care pot avea efecte pozitive sau negative.

    Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient. Nu avem un control direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin intermediul reactualizării.

    Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante:

intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus memorarea: scurt, mediu şi lung.

factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă direct proporţională între ecoul materialului dat în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie a păstrării lui în memorie.

    Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între intrarea şi ieşirea informaţiei din memorie. Evenimentele cu caracter personal se păstrează mult mai mult timp decât cele neutre, impersonale.

    Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, Zlate recomandă:

fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental prin legătura ei cu alte informaţii, fie senzorial prin notarea ei;

repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori; verbalizarea conţinututlui informaţiei; mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor

dintre elementele lui.

    Ca indicatori ai stocării putem aminti:

completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce s-a memorat anterior;

fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat. Fidelitatea stocării depinde de calitatea şi profunzimea encodării. Cu cât o informaţie este mai bine analizată, înţeleasă şi repetată, cu atât există mai multe şanse ca ea să fie reamintită cât mai exact în forma în care a fost întipărită.

    După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază în structura dinamică a sistemului mnezic al omului, ea este cea care determină, în ultimă instanţă, eficienţa şi productivitatea memoriei.

    REACTUALIZAREA

    Reactualizarea este procesul de recuperare a datelor memorate şi stocate, de scoatere la iveală a conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării lor în funcţie de solicitări.

    Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape spontan, automat, fără nici un fel de efort din partea subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare, efort.

    Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui. Acest tip de reactualizare a fost denumit reactualizare spontană, involuntară. Ea se produce atât în stare de somn, sub forma viselor, cât şi în stare de veghe, sub forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.

    Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării unui eveniment în memorie cu ajutorul unor întrebări, al revederii unor obiecte sau al evocării diferitelor împrejurări în care a avut loc memorarea. În astfel de situaţii vorbim despre reactualizarea deliberată (voluntară). Ea este declanţată şi controlată voluntar în cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă sau de creaţie.

    Caracterul spontan sau deliberat al recuperării, succesul sau eşecul ei sunt legate de mecanismele reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea.

    Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a unor obiecte sau situaţii ca fiindu-ne familiare, pe baza experienţei anterioare, identificarea având loc în condiţiile unei noi percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a unei idei sau imagini în prezenţa materialului.

    Reproducerea – este acea formă a reactualizării care se realizează în absenţa obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Ea constă în derularea conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior.

    Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea sunt:

promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de actualizare şi se măsoară în mărimea intervalului de timp din momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei solicitate;

completitudinea – este un parametru determinat de completitudinea păstrării;

fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor evenimente sau informaţii necesită eforturi voluntare, analize discursive, selectarea asociaţiilor, adoptarea unor decizii;

exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să răspundem la anumite întrebări, încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile, dar să le şi organizăm cât mai bine, în aşa fel încât răspunsurile noastre să fie cât mai coerente.

    Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului implicând doar perceperea acestuia, recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea, care se realizează în lipsa obiectului şi presupune, prin urmare, apelul la gândire.

    UITAREA

    Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a recupera corect o informaţie, cândva memorată, întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa ascunsă a recuperării informaţiei.

    Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării datelor apelate şi culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de mult timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză” să vină la suprafaţă, să fie conştientizată, să fie recuperată.

    Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme ale uitării, dar analizând după sfera de cuprindere, uitarea poate fi:

parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite elemente sau părţi ale materialului memorat şi lăsând nealterate altele;

totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o parte a materialului memorat.

    În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a stabilit curba uitării, devenită deja celebră. El a observat că cea mai mare rată a uitării se înregistrează în primele 48 de ore după momentul memorării, când se pierde aproape 40% din material; după prima săptămână, pierderea ajunge la 60%, iar după a treia săptămână, la 80%, după care uitarea încetineşte considerabil.

    Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul materialului cu sens, uitarea nu mai este atât de puternică, instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai mici. Ca o concluzie, se poate afirma că pierderea cea mai mare de informaţie se produce în perioada imediat următoare momentului memorării. De aceea se cere ca repetările să fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare ulterior.

    Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci datorită ei, nu păstrăm şi nu reactualizăm totul, ci doar ceea ce ne trebuie sau ne interesează. În aceste condiţii, putem vorbi şi de caracterul necesar al uitării, care decurge din faptul că uitarea îndeplineşte importante funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al individului. Ea oferă posibilitatea „eliminării” datelor inutile, lăsând loc informaţiilor noi cu valenţe adaptative.

IMAGINAŢIA

      Delimitări conceptuale

    Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează numai la captarea, înregistrarea şi prelucarea informaţiilor actuale, prezente, oricât de semnificative ar fi ele. Pentru a fi eficiente şi cât mai depline, activitatea şi dezvoltarea umană au nevoie de anticiparea anumitor posibile variante, oportunităţi, obstacole, dificultăţi. Pe scurt, omul are nevoie să-şi cultive, dezvolte şi valorifice imaginaţia. Cu ajutorul imaginaţiei omul transformă, modifică informaţiile actuale şi pe cele trecute, creează altele noi.

    Imaginaţia apare ca o modalitate de adaptare, de punere în acord a individului cu solicitările mediului şi ale activităţii în care este angajat. Funcţia imaginaţiei este aceea de a servi la extinderea şi completarea realului şi nu atât în orientarea omului către o fantezie pură şi simplă.

    Imaginaţia este procesul cognitiv complex de combinare şi recombinare a datelor din experienţa anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără un corespondent în realitate sau în experienţa

noastră personală. Imaginaţia este procesul de creare a noului în formă ideală.

    Imaginaţia este văzută ca proces, dar şi ca produs al restructurării experienţei, caracteristică prin care depăşeşte memoria. Chiar şi atunci când imaginaţia reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu se confundă cu amintirea concretă deoarece nu rezultă dintr-o percepţie, ci este recombinare şi reconstrucţie transformativă. De regulă amintirile sunt retrospective, pe când compoziţiile imaginaţiei sunt prospective, atemporale şi aspaţiale. Imaginaţia se sustrage realului, îl depăşeşte.

    Accepţiuni ale conceptului de imaginaţie

a. Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini

    Pentru majoritatea psihologilor şi filosofilor, imaginaţia este capacitatea de a produce imagini.

    Ca element constitutiv şi produs al imaginaţiei, o imagine nu este niciodată definitivă, ea trăieşte într-o anumită durată şi într-un anumit ritm.

    Înţeleasă drept capacitate de a produce imagini, ca mecanism ce stă la baza imaginarului, imaginaţia, este în mod esenţiel, deschisă, evazivă.

b. Imaginaţia ca mobilitate a spiritului

    Imaginaţia poate fi privită ca tipul celei mai mari mobilităţi spirituale.

    Epitetul cel mai adecvat al imperiului imaginaţiei este epitetul liber. Spiritul uman se simte dezmărginit; spaţiul şi timpul său de manifestare sunt nelimitate.

    Întotdeauna a imagina va fi mult mai larg şi mult mai bogat decât a trăi. În imaginaţie, intrarea şi ieşirea nu sunt şi nu vor fi niciodată simetrice. Prin ea, omul se desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate. Imaginaţia îl deschide asupra viitorului şi asupra posibilului.

    Imaginaţia respinge obişnuinţa sau, cât există, obişnuinţa blochează imaginaţia, ele nu pot coexista. În neîntrerupta sa vivacitate, imaginaţia ne scoate din somnolenţă, din clişee, din rutină, din apatie; vitalitatea vieţii nostre depinde de vitalitatea imaginaţiei noastre.

    Imaginaţia este facultatea de a deforma imaginile, oferite de percepţie, este facultatea de a ne elibera de primele imagini, cea de a schimba imaginile.

c. Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală

    În această accepţiune accentul se pune pe potenţialul combinatoric şi transformativ al imaginaţiei; el duce la apriţia de imagini noi. Prin funcţia combinatorică, imaginaţia contribuie mai mult la invenţie decât la înţelegere.

    Prin combinatorica ei transformativă, imaginaţia se instituie ca o zonă a libertăţii şi a disponibilităţilor, ca o latură constructivă, inovatoare, creatoare a sistemului psihic uman.

    Aceste accepţiuni ale conceptului de imaginaţie sunt complementare.

      Caracteristicile şi funcţiile imaginaţiei

    Imaginaţia are următoarele însuşiri:

fluiditatea – trăsătura care se referă la posibilitatea de a ne imagina, în scurt timp, un număr mare de imagini, idei, situaţii etc.;

plasticitatea – trăsătură a imaginaţiei ce constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant;

originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea poate fi evidenţiată prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei, a unei soluţii.

    Între ele, caracteristica principală rămâne originalitatea.

    În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia îndeplineşte următoarele funcţii:

transformativă (de transformare) – imaginaţia este procesul prin intermediul căruia se produce noul pe plan mintal;

proiectivă (de proiecţie) – imaginaţia vizează viitorul, ceea ce nu este încă, dar este în mintea noastră;

compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia satisface în plan fantastic dorinţele, aspiraţiile nesatisfăcute în plan real;

substitutivă (de substituţie) – scopurile şi acţiunile interzise sau indezirabile în plan real sunt substituite, înlocuite cu scopuri şi acţiuni posibile în plan imaginar;

autoreglatorie (de autoreglare) – imaginaţia dirijează comportamentul uman, îl adaptează la solicitările şi variaţiile mediului.

    Raportul imaginaţiei cu celelalte procese psihice

    Imaginaţia şi procesele senzoriale

    În raport cu imaginaţia, senzaţia joacă un rol dublu: pe de o parte, intră în conflict cu imaginaţia, întrucât o frânează, iar pe de altă parte, serveşte ca punct de plecare, ca sprijin.

    În ceea ce priveşte raportul imaginaţiei cu percepţia, putem spune că imaginaţia porneşte de la percepţie, îşi extrage conţinutul din ea, dar nu pentru a o repeta, ci pentru a o depăşi. La rândul lui, produsul imaginativ, se poate închide în el însuşi, se stabilizează, luând uneori aspectul percepţiei.

    În raport cu reprezentarea, care doar expune conştiinţei imagini deja constituite, imaginaţia este prin excelenţă, un proces de generare, de producere mai mult sau mai puţin intenţionată a imaginilor.

    Imaginaţia şi memoria

    Cele două procese psihice superioare se află într-o evidentă şi dinamică legătură. Memoria este pentru imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de sosire. La început, ea furnizează imaginaţiei elementele din care aceasta va construi, iar la sfârşitul procesului imaginativ oferă spaţii de stocare a produselor realizate. Uneori, memoria îi poate furniza imaginaţiei materialul de care are nevoie, alteori o pune în dificultate, îi oferă fragmente răzleţe, nesemnificative.

    În timp ce memoria ne face prizonierii propriului nostru trecut, imaginaţia este momentul sau refugiul libertăţii. Interpretată ca proces şi produs al restructurării experienţei, drept combinatorică, imaginaţia depăşeşte memoria.

    Imaginaţia şi gândirea

    Există multe deosebiri între imaginaţie şi gândire, cele mai semnificative sunt:

gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar imaginaţia este o înşiruire de iamgini sau de conţinuturi concrete;

înlănţuirea de la baza gândirii e stăpânită de legi obiective; aceea de la baza imaginaţiei de legi subiective, psihologice. Dacă în primul caz lucrăm cu principii şi reguli, în cel de-al doilea caz, cu aspiraţii şi sentimente.

    Gândirea începe, de obicei, cu imaginaţia, aşa cum imaginaţia se termină adeseori cu gândirea.

    În pofida deosebirilor dintre ele, relaţia dintre gândire şi imaginaţie nu poate fi negată. Imaginaţia este un mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii (conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme, decizia, creaţia). Imaginaţia este considerată o formă a inteligenţei, legată de înţelegere. Prin dinamismul ei, imaginaţia este o sursă de îmbogăţire a gândirii.

    În dinamica lor permanentă, gândirea ghidează producţia imaginaţiei, iar imaginaţia participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor.

    Punctul de întâlnire fundamental a imaginaţiei cu gândirea este căutarea şi formularea ipotezei.

    Imaginaţia şi afectivitatea, motivaţia

    Între imaginaţie şi planul afectiv există o relaţie intimă. Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia.

    Procesele afective reprezintă o sursă energetică esenţială şi constantă pentru imaginaţie; în condiţii de indiferenţă sau de neutralitate afectivă nu se realizează produse imaginative spectaculoase. Şocurile emoţionale produc fantasme, viziuni cvazionirice sau cvazihalucinatorii.

    Stările afective influenţează diferit imaginaţia, atunci când este vorba despre forma reproductivă sau despre cea creatoare. Sub influenţa emoţiilor reproducătorul se blochează, refuză să mai reacţioneze, este incapabil de reuşită, devine ridicol, în timp ce creatorul doreşte să acţioneze cât mai mult, nereuşind să-şi controleze stările afective intense. În primul caz, individul este prada unor emoţii paralizante, iar în cel de-al doilea caz, el este victima unor emoţii precipitante. În ambele cazuri efectele sunt negative.

    Imaginaţia declanşează şi întreţine emoţiile. Empatia nu este altceva decât transferul imaginar în stările subiective ale celuilalt. Imaginaţia produce sentimente de plăcere, de neplăcere, de teamă de durere etc. Imaginaţia poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe.

    În imaginaţie se exprimă nu numai segmentul energizator al afectivităţii, ci şi cel direcţional al motivaţiei. Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim plan.

    Stările de expectanţă, cele aspiraţionale produc imagini corespunzătoare. Obiectele dorinţei, ale speranţei, ale dragostei, ale urii, geloziei, fricii pot fi construite tot imaginativ. Noi ne creăm şi ne ajustăm lumea după trebuinţele şi aspitraţiile noastre.

    Imaginaţia şi personalitatea

    Trăsăturile temperamentale, caracteriale ale omului, influenţează atât evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. De asemenea, ea este strâns legată şi de creativitate, ca trăsătură globală a organizării personalităţii.

    Mulţi psihologi au demonstrat rolul dimensiunii caracteriale în comportamentul imaginativ, creativ. Astfel, ei au evidenţiat importanţa încrederii în sine şi în alţii în procesul imaginativ. Atitudinile subiectului faţă de propria sa activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai comportamentului creativ.

    Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie în actul imaginativ. Criticul şi receptivul manifestă atitudini şi comportamente diferite: primul, aflat în faţa unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze absurditatea, inexactitatea; cel de-al doilea se joacă cu ideile noi, speculează asupra implicaţiilor lor posibile.