EDUARD MURPHY

MANUALUL LUPTELOR PEVMATOLOGICE

Traducere de teolog Radu Teodorescu

1

STATELE UNITE ALE AMERICII 1996Cuprins

Prefaţa traducătoruluiDedicaţie Prefaţă la ediţia revizuităPrefaţăIntroducere

1. Puncte de vedere2. căderea concepţiei despre lume3. Dimensiunea războiului pnevmatic al unui punct de vedere biblic al lumii

Partea 2. cosideraţii telogiceSecţiunea 1. originea şi scopul luptei pnevmatologiceRebeliunea cosmică şi problema răuluiRebeliunea din ceruri şi de pe pământSursa tuturor rebeliunilor Începe războiul cosmic pământesc Facere 3Lupta din paradisDemonizarea parţială a celor răscumpăraţiSecţiunea 3: viaţa creştină normalăAbundentul şi cuceritorul: Ioan 4, Romani 6, 7Extazul şi romani 8Agonia din romani 8Realitatea de sub realizărilor normaleCe mi se întâmplă? Un război al păcatului multidimensionalSecţiunea 3: războiul credincioşilor cu pornirile trupuluiTrupul, credinciosul şi diavolesculA merge pnevmatologic: galateni 5Păcate morale: galateni 5Veacul erosulului

2

RĂZBOIUL NEVĂZUT AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL ŞI ACTUALITATEA SA ÎN SECOLUL AL XXI-lea

Cu mai bine de 200 de ani în urmă, un renumit călugăr atonit de pe insula Naxos din Grecia scria o carte celebră. Această lucrare elaborată destul de simplu şi fără mari pretenţii academice vorbea de faptul că omul este fără să vrea subiectul unui război sau lupte nevăzute. Acest război nevăzut pe care nu îl întâlnim numai la sfântul Nicodim Aghiritul ci şi la mulţi alţi mari sfinţi ai ortodoxiei, nu este altul decât faptul că omul este subiect al atacurilor patimilor şi a înclinărilor spre păcat.

Lumea pnevmatologică este o lume care se conduce şi se guvernează după cu totul alte legi decât cele civile. De exemplu în lumea pnevmatologică unde ne confruntăm cu rugăciunea, postul şi abstinenţa nu există nici un fel de gravitaţie fizică cum ar fii cea de pe pământ, legea gravitaţiei fizice ce a fost cel mai mult studiată de marele fizician Isaac Newton. Analogic, există mai multe legi fizice nu cele materiale, care arată că deşi omul după moartea sa nu se mai supune legilor gravitaţiei terestre după cum o facem noi acum când suntem în trup, tot omul este chemat să graviteze în jurul lui Dumnezeu.

Secolul al XXI-lea este foarte diferit de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea când renumitul călugăr atonit Nicodim şi-a elaborat celebra sa lucrare de spiritualitate ortodoxă Războiul nevăzut. Se poate să existe în lumea nevăzută un război, un conflict sau o contradicţie? Părinţii Bisericii ne spun că da, cu adevărat există un război nevăzut pe care spiritele rele sau diavolii îl duc cu omul, umanitatea şi universul în genere. Acest război nevăzut se duce pe mai multe planuri. Cel mai mare război este mai mult decât orice războiul dintre bine şi rău, dreptate şi nedreptate, minciună şi adevăr.

Cartea teologului protestant Eduard Murphy din Statele Unite ale Americii, este mai mult decât orice o carte scrisă în spiritul sfântului Nicodim Aghioritul, care şi el scria mai bine de 200 de ani de la apariţia acestui volum o carte de acest gen.

Lucrarea de faţă este inedită fiindcă reactualizează o temă centrală a monahismului şi a spiritualităţii sau pnevmatologiei ortodoxe: lupta cu patimile, păcatele şi diavolii din spatele lor ca şi agenţi ai răului. Eduard Murphy accentuiază războiul patimilor pe care diavolii îl ridică asupra noastră. Astfel, mai mulţi sfinţi părinţi din vechime, cum a fost sfântul Ioan Casian, ne spun că răul şi răutatea are 7 cauze prime sau principale. Părinţii ne spun că început al răutăţii este mai mult decât orice iubirea de sine φιλαυτια. Din iubirea de sine se naşte lăcomia, din lăcomie se naşte desfrânarea, iubirea excesivă de bani, mânia, lenea sau trândăvia şi în cele din urmă mândria.

Oricum, în ortodoxie au existat mai multe opinii referitoare la care sunt cauzele care îl duc pe om la păcat şi mai apoi la patimi. Disputa şi limita ultimă a autorităţii s-a dezbătut între Sfântul Ioan Casian şi Evagire Ponticul care a fost anatematizat pentru origenism la cel de al V-lea sinod ecumenic. Trebuie arătat că un mare păcat care ajunge la patimă este mândria sau slava deşartă. Unii părinţi au considerat tristeţea, akedia sufletească ca şi formă de deznădăjduire de iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, ca fiind o patimă.

Aceste şapte păcate principale [temă a unei celebre producţii de la Holywood Seven] îl războiesc pe om într-un mod nevăzut. Ori aceste şapte păcate capitale denumite de părinţi

3

asemenea unor tentacule ale unei caracatiţe ridică după sine alte păcate. De exemplu, consumul excesiv de alcool este o patimă ce se desprinde din lăcomie ce la origine se desprinde din iubirea de sine φιλαυτια. Autorul de faţă îşi propune să reactualizeze toate aceste păcate care îl războiesc pe om la nivelul şi înţelegerea secolului al XXI-lea.

Patimile şi păcatele care îl războiesc pe om, sunt cele care erau şi pe vremea sfinţilor părinţi din vechime şi a sinoadelor ecumenice. Doar că formele de extrapolare sunt mult mai avansate şi mai dezvoltate în zilele noastre. Astfel, şi în antichitatea creştină patimile existau ca şi în zilele noastre. Fie că este vorba de televiziune, ziaristică, internet sau publicistică, erotismul şi pornografia au declarat un război omului secolului al XXI-lea. Ce urmăreşte acest război uneori insuportabil al pornografiei şi al erotismului nelimitat? Urmăreşte la fel ca şi de la începuturile umanităţii iubirea de sine şi luarea în sclavie a omului.

Captiv propriilor pasiuni şi patimi, omul secolului al XXI-lea se slujeşte în primul rând pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, ştiinţa, filosofia, frumosul sau binele. Lupta cu puterile sau forţele răului şi a întunericul poate fii câştigată numai cu ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu care este atotputernic. Prin urmare, lumea de faţă face parte dintr-o categorie mai largă a literaturii ascetice ortodoxe. În numele Domnului Iisus Hristos şi a sfinţilor (printre care Biserica Ortodoxă îl numără şi pe Sfântul Nicodim Aghioritul) suntem chemaţi să ne luptăm împotriva răului şi a păcatului şi a patimilor.

Astfel, adevărul creştin şi credincios, se luptă pentru Dumnezeu şi tot ceea ce ţine de bine. Prin urmare, sfinţii părinţi ne spun că diavolii sunt cei care vor pierderea noastră ca şi chip al lui Dumnezeu. Dacă omul a fost creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” diavolii sunt cei care vor distrugerea sau ruinarea omului ca şi chip şi asemănarea a lui Dumnezeu.

Lupta dintre bine şi rău, minciună şi adevăr, dreptate şi nedreptate, este una veche şi extreme de variată în epocile istorice. Ceea ce teologii ortodocşi au remarcat este că antiteza dintre bine şi rău este o antiteză a tuturor veacurilor. În fiecare veac lupta s-a dat pe mai multe planuri. Lupta pnevmatologică a fost mai mult decât orice centru a mai multor studii articole, recenzii şi cărţi.

Să ne imaginăm lumea noastră fără repere ale lumii pnevmatologice. Domnul Iisus Hristos a fost cel care ne-a chemat la lupta pnevmatologică. La începutul secolului al XXI-lea, nevoia de a lupta pnevmatologic şi pnevmatic este mai mult decât orice necesară în dobândirea mântuirii. În Domnul Iisus Hristos, în sfinţi şi în Biserică, mântuirea şi posibilitatea de înfrângere a răului ne sunt oferite potenţial. Tot ceea ce avem de a face este să actualizăm această victorie sau biruinţă eshatologică a lui Hristos. Oferim cititorului o lectură folositoare, ce dincolo de barierele confesionale (autorul volumului este protestant evanghelic) poate fii încă un pas pe calea mântuirii noastre.

În încheiere aş vrea să arăt că am omis din acest volum unele pasaje de mai puţin interes. Oricum, prezenta traducere urmează cât se poate de mult originalul autorului publicat în anul 1996. Sperăm ca să punem la dispoziţia cititorului o lucrare de actualitate care să ne poată ajuta în drumul anevoios dar sigur al mântuirii. Cultele neoprotestante şi cele protestante sunt în dialog cu Biserica Ortodoxă cea tradiţională.

Teolog Radu Teodorescu

4

DEDICAŢIE

În primul rand dedic această carte celor în spre a trăi viaţa ca şi un soldat al lui Iisus Hristos.” (2 Timotei 2, 3).

Warner Hutchinson ce m-a ghidat ca şi un condustător religios, în însingurarea filiaţiei mele faţă de Dumnezeu Tatpl prin credinţa personală în Fiul iubiriii Sale,; dr. N. Paul Gupta din India ce acum este în lumea drepţilor la Dumnezeu, care m-a învăţat să mă rog, m-a inspirit să îmi dau viaţa acelor oameni religioşi, dimpreună cu mulţi necredincioşi şi care m-a învăţat să Îl iubesc pe Domnul Iisus Hristos singura cale spre Tatăl.

Dr. Dick Hills una dintre cele mai mari personalităţi ale acestui (un om cu multe călătorii), mentorul meu, exemplu vieţii mele, un om cu frică de Dumnezeu, smerit, umil, dar foarte hotărât în ai duce pe ucenici pe drumul lui Dumnezeu în toată lumea, Dr. Donald McGrauran, care acum este la Dumnezeu, al doilea meu montor şi care a artăt că toată munca mea este spre al cunoaşte pe Dumnezeu prin “învăţarea tuturor” (πανθα τα εθνε).

Părintelui Ernst Rockstadt, ce acum este la Domnul, care vb-a învăţat pe mine şi alţi creştini occidentali realităţile luptei pnevmatologice şi cum să îi facem pe sclavi liberi (el pur şi simplu şi-a dedicate viaţa lui pentru a vindeca pe cei atacaţi demonic); Carolyn Ed., jr. Barbara şi Paul, ceo patru copii mei care acuim sunt toţi căsătoriţi, şi care cu mare greutate au acceptat lipsele mele de acasă, ca fiind necesare unui soldat al lui Iisus Hristos, şi care m-au irtat fiindcă nu am fost acolo când au avut nevoie de mine şi soţiei mele Loreta ce din tinereţe a fost cu mine, care a trăit cu mine şi m-a apărat de ceea ce este rău; soţiei mele ca şi iubitei mele însoţitoare, împreună luptătorilor mei pentru cuvântul lui Dumnezeu şi a

5

mjlocitorilor în faţa lui Dumnezeu, cea mai mare comoară pe care Dumnezeu ar fii putut să mi-o dea.

Tuturor acestora şi memoriei celor care au murit le dedic această carte.

PREFAŢĂ LA EDIŢIA REVIZUITĂ

Acceptarea în termeni largi a Manualului de lupte pnevmatologice a fost ceva extrem de gratificator pentru mine ca şi autor. În timp ce alte sute de cărţi au fost scrise pe această temă de la apariţia lui în anul 1992, cartea este încă de actualitate ca şi studiu al aceste realităţi a omului complexe şi inclusiv. Din moment ce manualul este comprehensiv atingând atât de multe domenii ale războiului cu păcatul dus de credincios, mai multe dintre noile cărţi s-au centrat pe una sau două dimensiuni ale genului nostru de a trăi şi datorită acestor descoperiri în detaliu le pot face cunoscute prin apariţia uimitoare a acestui manual. Aceasta este ceea ce vreau să arăt în această prefaţă. Aş încuraja cititorul să citească prefaţa deplin.

Îmi afirm poziţia clară ca şi referinţă la răzoiul spiritual: aceasta reprezintă contactul în care este trăită toată viaţa. Între timp au avut loc toate cele scrise de la Facere 3 la Apocalipsă 20, toate au avut loc în contextul luptei dintre împărăţia lui Dumnezeu şi

6

împărăţia supranaturistă a răului. Prin urmare, a fii ignorant de contextul în care are loc toată experienţa umană ar fii o mare înşelăciune. Alte experienţe şi cercetări personale a unui soldat al lui Iisus Hristos ce a fost chemat de Dumnezeu „să ne luptăm lupta cea bună.” (1 Timotei 1, 28; 2 Timotei 2, 1-9) nu a slujit decât să întărim convingerile pe care le-am exprimat în ediţia originală a manualului. Nu mi-am schimbat punctele de vedere deloc de atunci. Aceasta include subiectul controversat al măsurii în care puterile diavoleşti pot controla parţial o arie sau mai multe arii ale vieţii genuine în Hristos. Eu continui să slujesc creştinilor demonizaţi (a se vedea introducerea la indexul demonizări, p. 214). Experienţa mea şi a mai multor colegi implicată în eliberarea slujirii nu a făcut decât să confirme şi o mare parte a acestor opinii şi liderii preoţilor cât şi laicii sunt atacaţi de diavoli în viaţa şi slujirea lor către Dumnezeu.

Continua mea experienţă şi cercetare, a extins cunoştinţele mele a rolului cărnii şi al lumii în faţa luptei pnevmatologice, la fel de bine înţelegerea mea crescândă a adevărului şi a falsului în aria memoriilor reprimate după ce am revizuit mai multe capitole. Alte revizuiri ale acestui manual ar însemna să scriu un nou capitol pe care aş fii vrut să îl denumesc „Pericolele şi primejdiile luptei duhovniceşti.” Pentru a revizui manualul mai mult, este nevoie de o altă carte şi mai multă practică, din moment ce ar extinde mărirea acestei cărţi, fiind necesar un al doilea volum. Sper ca revizuirile încorporate în această ediţie să facă manualul mult mai de ajutor pentru cei care caută o înţelegere mai mare a luptei duhovniceşti într-o viziune biblică a lumii.

Eduard Murphy, 1996

PREFAŢĂ

După cum veţi citii povestea lui Carolyn în introducere, vă veţi da seama că eu fiind cel mai direct implicat în slujirea luptei spirituale, nu am ales această dimensiune a

7

activităţii împărăţiei. Ea a fost aleasă de noi de un Altul, al căruia slujitori noi îi suntem. Pe cum veţi continua să citiţi, vei descoperii cât de mult din viitoarea lume a arătat ceea ce Biblia ne arăta ca şi spiritul rău al lumii din înţelegerea noastră. Biserica este descoperită în Biblie, nu numai ca şi poporul lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos, ci şi ca şi o parte din împărăţia luptătoare a lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos ca şi o parte din împărăţia luptătoare a lui Dumnezeu, în conflictul permanent cu răul lăuntric sau intern (trupul), răul social (lumea) şi răul supranatural (spiritul lumii). Eu numesc aceasta un păcat multidimensional al războiului.

Astăzi se pare că Dumnezeu îşi deşteaptă din nou Biserica, în faţa unei realităţi crude cu care ne confruntăm având în vedere că noi suntem în război cu răul; că răul este personal şi impersonal, la fel şi faptul că există rău conjectural, împărăţia lui Satan. Iisus Hristos Mileul (blândul păstor, Mântuitor sacrificial) şi leul (marele luptător) ne chiamă dincolo de mulţumirea noastră de sine de a fii soldaţii crucii. Îmbrăcaţi cu armura deplină a lui Dumnezeu, trebuie să îl biruim pe cel rău, să provocăm începătoriile şi puterile care îţi ţin pe indivizi şi pe popoare în sclavie cu autoritatea care o avem în Hristos prin declaraţie şi mijlocire (a se vedea Fapte 26, 18).

Această carte a apărut din durere: propriile mele întâlniri cu răul personal şi munca de a îi lua pe cei prinşi prizonieri.

Din confuzie de ce sunt liderii Bisericii atât de nevoitori de a îi duce pe oamenii lui Dumnezeu să folosească toate puterile Lui? De ce nu au cuprins, ei în locul derivat al luptei pe care Dumnezeu o are în revelaţia biblică?

Din convingere: toată descoperirea biblică a lui Dumnezeu şi a activităţii Sale răscumpărătoare (istoria mântuirii) este pusă în contextul luptei dintre cele două împărăţii.

Din grijă că vom recupera stilul de viaţă ce a cucerit oraşe şi comunităţi pentru Hristos în cele de început a creştinismului, cum că Dumnezeu nu a renunţat la Biserica Sa din lume; că noi nu vom face nici un compromis şi nu vom trăi numai pentru noi şi pentru vindecarea celor suferinzi dintre noi, cum că practica şi învăţăturile noastre ale războiului pnevmatologic se înrădăcinează în reflecţia euharistică a Bibliei, istoriei Biserici şi a experienţelor valide, nu de teologie dogmatică, pe de o parte sau în senzaţionalism pe de altă parte.

Din apreciere pentru toţi luptătorii spirituali credincioşi la toate popoarele care angajează duşmanul şi căruia îi sunt supuse toate începătoriile şi stăpâniile ce angajează duşmanul în autoritatea noastră în Hristos şi prin mijlocire (de mai multe ori denumită rugăciunea luptătorilor).

Din rugăciune faţă de Dumnezeu care trebuie să o facem, şi căruia îi sunt supuse toate începătoriile şi toate puterile care din nou pentru Biserica Sa, vor predica Noul Testament celor săraci, vor proclama eliberarea celor apţi, recuperarea vederii celor orbi, îi v-a elibera pe cei robiţi şi vor anunţa timpul plăcut lui Dumnezeu (Luca 4, 18 NABS).

Ca şi un luptător al lui Dumnezeu am avut întâlniri cu puterile îngereşti timp de mai mulţi ani din 1959. din nefericire, în mare parte a acelor ani nu am fost antrenat ca şi un luptător spiritual. Ca şi om al credinţei, studiile mele s-au concentrat asupra a cum să luăm ταυτα ρα εθνε (tuturor popoarelor de la Satan la Dumnezeu) şi în practică am experimentat atât succes cât şi eşec. Ca şi un precaut şi consilier psihologic am ajutat mai multe sute de oameni cu afecţiuni demonice, atât particular cât şi în grupuri. Unele dintre poveştile lor sunt în această carte. Ca şi un învăţat de Dumnezeu, de la colegii care slujesc continuu,

8

celor răniţi din jurul nostru şi de la oamenii confuzi care mi-au slujit mie la fel cum şi eu le-am slujit lor.

Aceasta este o lucrare în progres. Este o încercare de început de a pătrunde şi mai adânc în dimensiunea de război a Bisericii creştine şi într-un anume fel în creştinism. Principiul de centru este pastoral şi mai al doilea creştinesc. Am încercat să lărgesc şi să aprofundez studiile deja realizate în aria luptelor pnevmatologice, ce se leagă de mai toate regiunle vieţii ortodoxiei dincolo de aria expertizei mele şi le cer cititorilor mai care sunt specializaţi în această arie să i-a toate acestea în considerare, în loc să descopere micile mele imperfecţiuni în ceea ce priveşte scrierea acestei cărţi. Scriu aceast[ prefaţă după ce am terminat cartea. Sunt de acord cu tot ceea ce am scris, dar totuşi unele lucruri nu sunt destul de confortabil cu ele. Aş fii dorit ca timpul să îmi fii permis să scriu unele noţiuni exegetice cu mult mai multă cooperare de la cărturarii biblici, dar punctele limită au făcut acest lucru imposibil. Aşa că public această carte sperând că ea v-a deschide ochii altora şi îi v-a inspira pe alţii mult mai pregătit ca şi mine şi mai toleranţi decât mine de a scrie şi a ajuta armata lui Dumnezeu să lupte lupta cea bună la acest final de secol şi dacă Dumnezeu vrea, la începutul anilor secolului al XXI-lea.

Prin chiar natura ei, aceasta este o carte controversală. Unele dimensiuni ale luptelor Unele dimensiuni ale luptelor spirituale sunt controversale atât teologic cât şi practic. Organizarea misiunii mele OC Internaţional (fosta companie a Cititorilor de peste mări) este dedicată unei înţelegeri a puterii ca şi o dimensiune validă a predicării Noului Testament şi vieţuirii creştine şi al luptei spirituale în contexul misiunii şi vieţii Bisericii. Totuşi, punctele de vedere exprimate în această carte sunt ale mele. Ele nu reprezintă în mod necesar puncte de vedere ale lui OC a conducerii sale şi a misionarilor săi. Sunt recunoscător lui OC fiindcă mi-a dar timp să scriu acestea.

La fel de bine sunt recunoscător la mai mulţi publicatori, scriitori şi oameni mi-au îngăduit să citez materialele lor. Din cauza naturii comprehensive a cărţii, am crezut de cuviinţă să citez şi să enumăr mai mulţi dintre experţi şi să nu mă bazez numai pe cunoştinţele mele limitate ci şi pe experienţa mea. Îi sunt recunoscător asistentului meu administrativ, Doamne Betty Park, care a tipărit prima versiune a acestei cărţi, versiune ce era de trei ori mai mare decât cea de aici. Soţului ei iubit ce a fost diagnosticat cu un fel de cancer incurabil pe când eu începeam să scriu această carte. Betty s-a ţinut pe poziţie până când durerea emoţională şi cea fizică nu a mai fost suportabilă. Charles a murit mai înainte ca această carte să fi fost terminată. Fiica lui Betty, doamne Melissa Parke a venit în atenţie dimpreună cu unul dintre muncitorii OC, Doamna Lois Vorgen, care dimpreună cu altele au terminat manuscrisul, Nu aş fii putut să scriu această carte fără Bettz, Charles, Melissa, Lois şi Loretta, soţia mea credincioasă, care a stat cu mine mai multe luni până ce lucrarea a fost terminată. Totuţi, îţi mulţumesc Ţie Domne Iisuse Hristose pentru tot: mulţumesc Doamnei Dolly McElharvez şi editorului mei Domnului Mark E. Roberts de a corecta acest material. Le datorez mult.

9

POVESTEA CAROLINEI

„Ed grăbeşte-te să ajungi acasă imediat.” Îmi spunea soţia mea pe linia de telefon. „Carolina acţionează foarte ciudat decât ai plecat tu. . în timp ce stăteam cu ea azi noapte am văzut un diavol care mă privea prin ochii ei.” Un diavol! Am exclamat eu. Este imposbil Carolina este creştină. Creştinii nu au diavoli. A răspuns Loretta. Ei ştiu că este creştină. La fel de bine creştinii nu au diavoli. Dar a fost un diavol cel care mă privea prin ochii ei. Acea nu era Carolina.

Am fost şocat, necredincios, nervos şi confuz. Cu ar putea locui diavolii într-un trup al unui creştin? Ca şi prima dintre cei patru copiii ai naşterii, Carolina a asumat a fii povăţuitoarea celorlalţi trei, fiind pentru ei povăţuitoarea şi exemplul lor de urmat, de stabilitate, disciplină şi multă credinţă în Hristos. Este adevărat că am avut mai multe neplăceri eu ea pe când călătoream în Columbia în America de sud. Totuşi, nu am fost deplin îngrijorat. Ca şi orice fată de 14 ani, aruncată în mediul Statelor Unite din anii 1960, ar fii experimentat dificultăţi de ajustare. Mai mult, Loretta şi eu am fost extrem de ocupaţi cu slujirea Bisericii că am simţit că Carolina a ajuns să fie deplin uitată.

Diavolii au fost ultimul lucru la care m-aş fii putut gândii. Nu ştiam nimic despre ei, doar că după Biblie ei existau, ar fii fost foarte activi în vremurile lui Hristos şi în vremurile moderne trebuiau găsiţi pe câmpurile misiunii. Din câte ştiu eu în cei zece ani sau în ultimii zece ani nu am întâlnit nici unul. Eu am spus, Loretta, cred că te înşeli, Carolina nu cred că poate avea diavoli. Mai mult, nu pot venii acasă acum. Conferinţa nu se încheie decât peste câteva zile. Ea a insistat, „trebuie să fii acasă.” Nu pot face faţă ala aceasta singur. Cere-i lui Dick Hillis să îţi de-a o pensiune să vii acasă astăzi. Seara trecută am intrat în camera

10

Carolinei să vorbesc cu ea. Am găsit-o pe podea cu picioarele atârnate pe pat ascultând o muzică ciudată. Când am chemat-o nu m-a ascultat. Era ca şi într-o transă.

„pe cum vorbeam cu ea despre rebeliunea ei recentă faţă de noi şi de Dumnezeu, ea pur şi simplu s-a schimbat sub ochii mei. A devenit ostilă şi a început să strige la mine să plec şi să o las singură. Am obersvat un fel de întuneric misterios în ochii ei. Nu era Carolina cea care se uita la mine, cu acei ochi, ci o personalitate rea cu totul contrarie celei a Carolinei pe care o cunoşteam. Sunt sigură că a fost un diavol. Cuvintele care au ieşit din gura ei nu erau ale Carolinei. Erau rele, cinice, josnice şi sfidătoare la adresa lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus Hristos, să o elibereze pe Carolina să pot vorbii să pot vorbii sincer cu ea singuri. Dintr-o dată ochii ei s-au schimbat şi ochi ei erau din nou controlul ei.

Profund scandalizat de am auzit i-am spus lkui Dick Hollis ceea ce mi-a spus Loratta. Spre uimirea mea, el mi-a spus că în astfel de circumstanţe creştinii pot fii controlaţi parţial de diavoli. Nu am auzit de un asemenea lucru mai înainte. În toţi anii mei de pregătire teologică şi spirituală, nimeni nu mi-a spus că adevăraţii creştini pot experimenta sclavie diavolească. „Dacă Loretta spune că Carolina are diavoli, atunci ar fii bine să mergi acasă să o ajuţi,” a spus Dick. Altcineva v-a lua responsabilităţile tale aici la conferinţă. Pe drumul meu spre casă spre Los Angeles, am fost atât problematizat cât şi îngrijorat şi eram atât nervos cât şi înfricoşat: nervos fiindcă mă gândeam la posibilitatea că spirilele rele ar fii putut perturba viaţa fiicei mele tinere şi plin de frică fiindcă nu ştim cu s-o eliberez de influenţa lor. Ce voi face? Mă luptam cu lumea ocultă. Mi-am adus aminte că în tinereţe şi eu fusesem îngropat în ocultism, de simboluri şi practici oculte. Când am ajuns acasă am observat pe trupul Carolinei un fel de amuletă, ce aducea diavolii sau spirilele rele în viaţa ei. Atunci i-am spus, „Carolina nu vei găsii o libertate deplină faţă de diavoli până când nu îţi vei lua acel obiect şi vei renunţa la forţele spirituale asociate eu el. L-a luat de la gât şi l-a aruncat pe podea. Ea a recunoscut şi a renunţat la toate implicaţiile oculte, din trecutul ei recent în muzica rock heavy metal, la atitudinea ei, la vorbele şi egoismul ei. Curând am fost din nou într-o confruntare faţă către faţă cu diavolii. Ea a strigat „tată vin după mine Îmi este frică. Eu reuşit să îmi controleze viaţa şi vreau să mă lase în pace. Tată te rog să mă ajuţi să mă eliberez.

„Plecaţi din viaţa fetei mele,” am poruncit. „A rupt orice înţelegere cu voi. Plecaţi! Lăsaţi-o în pace. În numele Domnului Isus Hristos care l-a biruit pe stăpânitorul vostru pe cruce, vă poruncesc să v-ă îndepărtaţi de Carolina şi să nu vă mai întoarceţi. Plecaţi din viaţa ei! Lăsa-ţi-o în pace. Carolina nu vă aparţine. Ea şi-a dat viaţa Domnului Iisus Hristos. În câteva minute lupta a început. Carolina s-a calmat. A început să Îl laude pe Dumnezeu fiindcă a eliberat-o. Diavolii au plecat. Am plâns dar ne-am şi bucurat că diavolii au lăsat-o liberă de posesiune. Am mers s ne culcăm fericiţi că lupta s-a încheiat. Pe la 2 noaptea totuşi Carolina a bătut în uşa dormitorului nostru.

Ea a strigat, „tată diavolii sunt înapoi. Te rog ajută-mă se pare că stau la mine sub pat. Vor să intre din nou în mine. Am mers din nou în camera ei. Am întrebat-o „cei a sub pat?” „Am o cutie mică plină cu stele de acest fel şi alte parapernali. Am uitat de ele când mă jucam azi noapte. Tati te rog să le scoţi de sub patul meu.” Am răspuns, „nu Carolina tu trebuie să le scoţi şi să le distrugi cu voia ta. Prin libera ta voinţă trebuie să le iei şi să le arunci. Ea mi-a răspuns, „îmi este frică, de ce nu vrei să mă ajuţi?” S-a dus sub pat, a luat mica cutie şi mi-a dat-o. Tată le distrugi tu pentru mine? Nu mai vreau să am de a face cu ele.”

11

Eu am răspuns, „nu tu trebuie să le distrugi singură. Aceasta te v-a elibera de diavoli ca să nu mai ai nimic de a face eu ele. Voi venii cu tine în curtea din spate dar trebuie să o faci singură. Ea a făcut aşa. Ne-am întors în camera ei, pentru mai multe discuţii şi rugăciuni. Atunci am aflat gradul de influenţă diavolească ce a intrat în viaţa ei. Carolina nu a fost niciodată iubitoare a muzicii rock. Îi plăcea rockul dar numai liniştit, aproape folk şi nu a arătat niciodată interes în formaţiile de muzică rock heavy metal cu hainele lor groteşti, gesturi vulgare şi versuri imorale, rebele şi oculte. Nu le-am lăsat niciodată în casa noastră.

Totuşi, în timp ce timpul trecea lucrurile au fost diferite. Atât Loretta cât şi eu eram ocupaţi cu slujirea în Biserică şi aşa am ajuns să ne neglijăm copii. De cele mai multe ori eram plecat de acasă în călătorii de afaceri şi diferite întâlniri religioase. Loretta a avut propriile ei întâlniri cu diferiţi oameni, la fel de bine ca şi multe corespondenţe cu susţinătorii noştrii. Fără să ne dăm seama, prietenul Carolinei a introdus-o în mişcarea de protestate ocult hippy a anilor 1960 din secolul al XX-lea. El a expus-o la muzica rock heavy metal şi al meditaţia transcedentală. A descoperii că poate intra în transă ascultând muzica anumitor formaţii rock. Carolina s-a spovedit renunţând la meditaţia transcedentală şi la muzica rea. În cele din urmă a distrus toate CD-urile cu muzică ofensivă şi rebelă care ştia că nu îi este plăcută lui Dumnezeu. Acesta a fost începutul a ceea ce a ajuns să fie cea mai mare transformare din viaţa mea creştină. Ştim foarte puţin că într-o perioadă de câţiva ani, nu numai că voi ajunge să înţeleg că adevăraţii credincioşi în cauze neobişnuite ale păcatului, pot ajunge în controlul parţial sau direct al diavolilor, dar m-am implicat şi în slujirea de a îi ajuta pe oameni să scape de acele personalităţi ale răului.

Cu toţii ştim că Satan şi diavolii lui sunt duşmanii noştri. Ştim că ei se luptă împotriva adevăraţilor credincioşi a Bisericilor şi a altor instituţii creştine. Pentru toţi putem cita părţi din Efeseni 6, 10-12, Iacob 4, 7-8; 1 Petru 5, 8-11 şi alte pasaje de luptă pnevmatologică. Întrebarea este dacă cu adevărat putem înţelegem puterea degajată de Satan şi diavolii lui împotriva noastră? Ştim cu adevărat ce poate face Satan în vieţile credincioşilor care încalcă cuvântul lui Dumnezeu, chiar şi prin ignoranţă?

12

REALITATEA DIAVOLIZĂRII: LEGĂTURA DINTRE BIBLIE ŞI EXPERIENŢĂ

Probabil cea mai controversată întrebare este „poate un adevărat credincios să fie cu adevărat diavolizat? Aş dorii să remarcaţi că nu vorbesc de posesiunea diavolească ci de diavolizare. Posesiunea implică control şi împrumut total. Chiar şi cei mai neascultători creştini aparţin lui Dumnezeu şi nu lui Satan. Astfel, Satan nu îi poate controla total. Totuşi, diavolizarea este o problemă diferită. Prin diavolizare mă refer că Satan prin diavolii săi, exercizează un control direct sau parţial asupra unei arii sau arie a creştinului sau necreştinului. Poate ca acest lucru să aibă loc cu necreştinii? După Biblie şi experienţa creştină poate să aibă loc. Biblia ne avertizează pe noi şi pe credincioşi să nu cădem în aceiaşi condamnare ca şi diavolul sau să „cădem în aceleaşi mreje ale diavolului.” (1 Timotei 3, 6-7). De asemenea ne spune despre credincioşii care s-au întors de la Satan (1, Timotei 5, 15). Sfântul Apostol Petru a scris ca să îi avertizeze pe credincioşi de pericolul mare pe care l-am întâlnit ca şi rezultat al atacurilor lui Satan. El le-a spus că dacă „nu vor învăţa să reziste tare în credinţă,” ei ar putea fii „înghiţiţi de diavol.” (1 Petru 5, 8-9). Acestea sunt cuvinte puternice. Nu este deloc uimitor că sfântul apostol Pavel scrie despre pericolul credincioşilor de a fii nu ignoranţi faţă de schemele lui Satan (2 Corinteni 2, 11).

La fel de mult azi se scriu multe despre diavoli. Suntem martori la ceea ce un cărturar a denumit „potopirea diavolească.” O parte este excelentă în timp ce o parte este foarte rea. Studiile despre Satan înclină în spre senzaţionalism pe de o parte şi dogmatism rigid pe de altă parte. Chiar actul studiului diavolilor îi face pe unii să se centreze atât de mult pe ei în puncte de vedere extreme ce rezultă de mai multe ori din nefericire. Pentru foarte mulţi orice studiu al diavolilor se bazează în special pe o experienţă subiectivă. Ei cred fără nici o critică ceea ce le spun diavolii şi astfel scriu cărţi. Toate acestea combinate cu subiectivismul lor emoţional şi tendinţa lor de a vedea numai răul şi toate funcţiile sociale devin mai mult decât orice diavoleşti (ele sunt întotdeauna diavoleşti), ceea ce a divizat Biserica în acest domeniu al realităţii şi întoarce criticul necredincios departe de Hristos şi Biserică. Pe de altă parte sunt alţii a căror spirit teologic le spune despre cunoştinţele diavolilor, cunoştinţe ce sunt construite pe interpretările lor propriii despre Biblie prin confruntarea cu diavolii. Declarând ceea ce diavolii fac sau nu pot face ei produc cărţile lor din această perspectivă mono-culturală a dogmaticii.

Rezultatul este divizarea Bisericii din nou. La fel de tragic, milioane de oameni numiţi credincioşi ca şi necredincioşii sunt fără de nici un ajutor sau merg la spovedanie fiind atei sau creştini ce nu ştiu cum să abordeze lumea diavolească. Tema Bibliei dincolo de experienţă este nefericită, nebiblică şi ilogică este actuală. Niciodată în Biblie cele două nu sunt susţinute ca fiind exclusive mutual. Acestea sunt ambele văzute ca şi două porţi ale aceleiaşi monede. Revelaţia scrisă a lui Dumnezeu este Biblia. Totuşi, unică nu este ateistă într-o formă teologică abstractă. Ea este dată într-o formă abstractă totuşi, după cum Dumnezeu se face cunoscut oamenilor Săi şi lumii în contextul experienţei umane. O cunoaştere a lui Dumnezeu divorţată de experienţa lui Dumnezeu a dus la conflicte, inchiziţie şi alte capitole în colonizarea lumii în contextul experienţei umane, plecând de la

13

un creştinism organizat mult prea ruşinat de cuvinte. Cu toţii putem recunoaştem acest lucru în slujirea noastră. De obicei spunem că voim să ajutăm pe oameni să crească pe teritoriul lor personal.” Ştim cum să ne informăm despre Dumnezeu şi Iisus şi ceea ce este cel mai important este că trebuie să îl experimentăm personal. Mai înainte de a înţelege pe Dumnezeu trebuie să fie experienţa.

Cu toţii recunoaştem acest lucru la un anumit nivel în teologia noastră. Realizăm că adevărul lui Dumnezeu nu este descoperit în special de creierul uman, ci de inima umană după cum este ea descoperită de Dumnezeu (1 Corinteni 2, 10). Astfel, dacă este să facem alegerea de a fii învăţa’i de Dumnezeu, de un teolog extrem de pregătit „nemânuit” sau de un semiliterat dar plin de Dumnezeu, probabil vom alege pe credincios. În timp ce el nu ar fii calificat să Îl definească pe Dumnezeu teologic, el poate duce la un Dumnezeu experimental. De ce noi creştinii nu avem încredere în lumea spiritului. De ce dezvoltăm teologii despre această temă şi dimensiunea a realităţii referitor la faptul că noi suntem ignoranţi personal prin exegeza biblică sau cele dictează cunoaşterea lor a limbii ebraice şi elene în timp ce ei şed în birourile lor cu aer condiţionat separat de slujire cel puţin cu o anumită experienţă. Dacă teologii în cauză nu ar aduce libertăţii concepţiile lor, despre ceea ce diavolii pot face sau nu face studiului lor, ei ar putea pur şi simplu sau exclusiv să îţi reajusteze Biblia, să dezvolte teme în demonologie care mai apoi ar fii testată de experienţă, ei ar ajunge să îşi reajusteze demonologia lor de a se potrivii cu astfel de asalturi contemporane ale răului supranaturalist pe care Biserica în confruntă azi.

Acesta este exact ceea ce mi s-a întâmplat mie şi altor profesori de ai mei de teologie, exegeţi, consilieri, misionari şi pastori de suflete în ultimii câţiva ani. De la toţi am avut ocazia să învăţ teologie în colegiu şi în seminar. Am acceptat cea ce mi s-a predat, fiindcă am avut încredere în învăţătorii mei. Pe cum citeau Biblia în ochii lor am găsit ceea ce aveam de găsit. Ocazional am găsit lumea pe care am sperat să o aflu şi cu câteva excepţii am rămas tăcuţi. Apoi am fost lăsaţi în slujire şi în teologie ca să punem totul în experienţă. Punctele noastre primare ale teologiei noastre creştine probabil nu s-au schimbat. Am început să examinez din nou anumite dimensiuni ale teologiei noastre lipsite de reflectivitate, când nu s-a dovedit congruentă cu experienţa noastră validă cu Dumnezeu, cu oamenii şi de mai multe ori cu Satan şi diavolii săi. Prin urmare interpretarea biblică corectă este cea care este cel mai în concordanţă cu experienţa. Teologia care este contrazisă de experienţă sau cel puţin adusă în discuţie este o teologie care trebuie examinată. A declara că şi teologia trebuie să fie menţionată chiar dacă este provocată de experienţa cotidiană este legalism, fariseism, dogmatism şi evidenţa unei angoase subtile. A continua cu teologia care doare, este deja un fel de mărire a oamenilor ca şi păcat. Nu putem sacrifica oamenii pe altarul preconcepţiilor teologice.

La începutul ridicării naţionalismului secolului al XVIII-lea convocat şi recunoscut ca şi iluminism, teologia occidentală a pierdut o înţelegere intuitivă şi istorică a lumii spiritului la fel ca şi în alte domenii unde Biserica a ignorat dimensiunile rezistenţei realităţii biblice, având în vedere că procesul redescoperirii vine prin experienţă. Această experienţă chiamă teologia în discuţie în acest moment. Statutul teologic nu ar rezista întotdeauna totuşi, reformatorilor, statutul în sine al teologilor şi a învăţătorilor bibliei, dacă el conţine un punct înalt al Bibliei, v-a merge înapoi la Biblie ca să nu provoace deschis propriile lor prepoziţii ale lumii în experienţa fraţilor lor ci să îi apere pe ei de preconcepţiile lor greşit făcute. Reformatorii, dacă şi ei susţin punctele de vedere ale satanismului şi a mişcarea New Age, au mai mult decât orice o demonologie practică. Cu abuzuri sexuale şi chiar

14

abuzuri rituale satanice a copiilor, lucru ce nu mai este de mult un secret, ci mai mult o experienţă naţională şi internaţională, , sfătuirea sau consilierea psihologică sau psihiatrică nu mai sus operative.

Diavolii vin acolo unde este abuzul. Diavolii vin acolo unde este a ritualul satanic şi unde sunt practici oculte sau new age. Diavolii intră în trupurile şi vieţile copiilor abuzaţi şi a celor care au fost supuşi unor ritualuri satanice şi a celor care practică New Age. În occident Biserica are o misiune grea, acea de a aduce vindecarea şi rătăcirea a celor care aparţin unor astfel de religii în acest statut, a imposibilitate a practicării diavolizării experimentale. Aceste lucru este adevărat atât pentru mântuire cât şi pentru sfinţire. În toată lumea, supernaturalismul răului se manifestă pe sine în două mari religii. Hinduismul varsă pacifismul său tradiţional şi devine misionar şi voalat. Elementele lui mişună în occident şi al fel forme ale mişcării New Age. La fel de bine islamul este şi el în creştere, deghizat în mai multe mişcări şi religii în special creştinismul. Este însă cel mai mare competitor al creştinismului. Activitatea diavolească este din ce în ce mai mare atât în hinduism cât şi în islam. În timp ce în zilele noastre se scrie mult despre lupta pnevmatologică, Biserica Ortodoxă este încă ignorantă faţă de lumea spiritelor. Această ignoranţă este cea mai evidentă în occident dar şi în lumea neoccidentală.

Africanii, asiaticii, americanii latini şi locuitorii din Oceania ştiu intuitiv despre realitatea lumii spiritelor. Ei ştiu că fiinţe spirituale invizibile interacţionează continuu cu oamenii, spirite sau îngeri buni şi diavoli răi. Ei se străduiesc să menţină o balanţă reală a relaţiei cu spirilele de a evita pe diavoli şi de a câştiga ajutorul celor buni. Ce se întâmplă cu viziunea lor despre lume când devin creştini? Ei devin confuzi. Această confuzie are cel puţin o sursă dublă: mai întâi misionarii occidentului deşi sunt consideraţi exponenţi sunt ignoranţi referitor la activitatea acestor spirite. În al doilea rând, conducătorii lor naţionali ai Bisericii au fost pregătiţi în slujirea lor. Ca şi unii care erau ignoranţi faţă de lumea spiritelor şi au fost şi ei în această situaţie.

Rezultatul cel mai exact este că în toată lumea Bisericile sunt pline de oameni care sunt victime ale activităţii diavoleşti. Mulţi sunt atacaţi de diavoli în sensul cel mai direct. Totuşi, în ei şi în afara lor are loc un război. De mai multe ori mari regiuni ale vieţii lor sunt în captivitatea sentimentelor, gândurilor şi practicilor ce nu sunt compatibile cu viaţa creştină. Ei ştiu că ceva nu este în regulă, dar numai câţiva suspectează posibilitatea unei dimensiuni diavoleşti directe la problema lor. Acest lucru a avut loc chiar şi cu fiica mea, Carolina. Dar a fost adevărat şi despre mine tatăl ei. Ea nu a fost singura victimă a luptelor pnevmatologice din familia mea. Şi eu am fost fiindcă am fost ignorant faţă de activităţile diavolilor. Dincolo de toate în Bisericile noastre lucrurile nu sunt clare, fiind ştiut foarte bine de lucrările diavolilor. Aceste spirile şi puteri diavoleşti ţin în robie mai multe categorii de oameni. Cum poate fii frântă puterea lor? (2 Corinteni 4, 3-4), sau este adevărat că oamenii sunt liberi să îl aleagă pe Hristos sau nu?

Fără nici o îndoială că povestea consilierii şi a convertirii mele a ridicat mai multe întrebări în vieţile cititorilor în timp ce Biblia dă foarte multe amănunte despre Satan, diavolii săi şi spiritele rele, vom fii de mai multe ori întrebaţi referitor la ceea ce ne spune Biblia. De exemplu Biblia nu menţionează originea lui Satan şi a diavolilor săi. Nu se explică relaţia dintre greşeli naturale personalităţii umane şi funcţiilor personalităţii umane şi funcţiile personalităţilor cauzate supranatural. În aceste cazuri sunt lăsaţi pe cont propriu. Biblia nu are o doctrină completă a demonologiei, la fel de clară ca şi învăţăturile noastre despre amartologie [ştiinţa studierii păcatului] şi a soteriologiei [ştiinţa studierii mântuirii].

15

Nu sunt interesat de răspunsuri simpliste la întrebări profunde. Probabil cititorul crede la fel cu mine. Vreau să ştiu tot ceea ce vrea Dumnezeu să ştiu în finităţiile naturale pe care le posedăm ca şi fiinţe pământeşti. (1 Corinteni 12, 4-43). Dar aş fii vrut să ştiu mai mult. Voi încerca să exploateze lumea spiritelor din aceste patru perspective ale acestei cărţi. În prima parte, vom vedea viziunea noastră despre lume – înţelegerea realităţii ultime a naturii – afectează înţelegerea realităţii ultime a luptei pnevmatologice. Partea a doua priveşte lupta pnevmatică din punct de vedere teologic, examinând dezvoltarea progresivă a războiului pnevmatic în Vechiul şi Noul Testament. Partea 3 şi 4 abordează subiectul din punct de vedere exegetic studiind pasaje chiar ale Bibliei. În timp ce Biblia ne lasă de mai multe ori fără informaţiile de care avem nevoie, Biblia vorbeşte de lupte pnevmatice mai mult decât am crede. În cele din urmă partea a patra examinează războiul pnevmatic dintr-o perspectivă practică, căutând să descopere implicaţiile studiului nostru a vieţii omeneşti în mare şi a vieţii creştine în particular. Această secţie v-a fii probabil cea mai importantă în această carte, dar nu trebuie să fie studiată fără să vedem temeliile biblice ce o susţin.

PARATEA 1

16

PUNCTE DE VEDEREPRĂBUŞIREA VIZIUNII DESPRE LUME

Organizaţia viziunii mondiale a plănuit să sape destul de mult în trecutul unui sat african numit Malabe. Ei au fost sfătuiţi să nu meargă în sat fiindcă cel mai puternic vraci sau vrăjitor din regiune a blestemat acest sat. Li s-a spus că se v-a întâmpla ceva rău dacă vor merge acolo. Orişicum, echipa s-a dus. Cu timpul ei au răpit o fântână cu apă proaspătă., apă bună de băut. Locuitorii din Malabe erau extatici. Oraşele din jur au auzit de aceste lucru şi convinşi că blestemul a fost închis au început din nou comerţul cu Walamo. Când au întrebat de ce nimic nu s-a întâmplat, locuitorii din echipamentul lor au răspuns: „Dumnezeul lui Francois este mult mai puternic decât Dumnezeul lui Marabout.”

Francois care a condus echipajul lor de săpat a fost ispitit să treacă cu vederea punctele lor de vedere ca şi pure superstiţii. Fântâna s-a făcut cu multă dibăcie şi respectând anumite legi ştiinţifice. Totuşi, poporul din Walamo a văzut acest lucru ca şi o evidenţă a puterii superioare a dumnezeului lui Francois. Cele două viziuni s-au prăbuşit. Eu sunt creştin. Un creştin îşi lasă în urmă propria lui cultură familiară şi caută se se contextualizeze pe sine cu o cultură străină. El face aceasta pentru Domnul Iisus Hristos şi pentru oamenii care îi sunt încredinţaţi. Cât mai mult posibil el încearcă să înţeleagă acest punct de vedere ca o problemă serioasă: el poartă cu sine propria lui viziune despre lume. James W. Sire în Universul lumii de lângă sine a definit viziunea despre lume ca şi un set de presupuneri (sau crezuri pe care le susţine el) (conştient sau inconştient) despre facerea primară a lumii.

Cu toţii avem viziunea despre lume indiferent dacă suntem sau nu persoane reflective. Toate persoanele cred în propria lor opinie sau presupuneri despre realitate ca şi unele contexte sau ca şi cele mai bune în prezent. Toate crezurile şi comportamentul în acest sens, se bazează pe viziunea lor despre lume, fie că sunt sau nu conştienţi de acest fapt. În timp ce viziunea despre lume se leagă foarte mult cele două sunt identice. Paul Hibert afirma că o viziune despre lume „le oferă oamenilor o viziune despre lume şi presupuneri primare despre realitate. Religia le oferă conţinutul specific acestei realităţi. Dacă cineva susţine o viziune ateistă a lumii, ateismul funcţionează ca şi o religie.

Dincolo de poziţia agnostică există în mare numai două puncte de vedere de conceput, lumea spirituală şi viziunea ei afirmă că realitatea ultimă este spirituală. După acest punct de vedere, indiferent dacă realitatea ultimă este materială. După acest punct de vedere, indiferent dacă realitatea materială este concepută ca şi personală sau impersonală, ea este spirituală. Marea majoritate a celor mai mult de 5 miliarde de oameni care există susţin un anume fel de viziune spirituală a lumii. Atei convinşi, intelectualii sunt foarte mari în societăţile occidentale sau în cele marxiste. Lumea noastră nu este o lume a filosofiei materialiste, ci a unor spiritualişti convinşi. Acest punct de vedere spiritualist al lumii oferă Bisericii un punct de început cu toată umanitatea. Chiar şi explozia ocultă prezentă din lumea occidentală este plină de avantaje în acest sens. Ocultistului îi putem spune: „ai dreptate în viziunea ta a realităţii numai într-un anume punct de vedere. Oamenii există ca şi fiinţe spirituale şi nu numai ca şi fiinţe materiale.”

În al doilea rând, viziunea materialistă sau cea naturalistă a lumii afirmă că realitatea ultimă a lumii este materială şi nu spirituală. Aceste punct de vedere presupune că toată viaţa generată spontan din lipsa de viaţă şi prin acest proces formele de viaţă primitive nu o

17

singură celulă, au evoluat în perioade lungi de timp în formele multiple de viaţă pe care le ştim azi.

Din acest punct de vedere rezultă cinci concluzii împrumutate din acest punct de vedere al realităţii.

1. universul este un accident cosmic ce nu are nici un scop ultim. 2. viaţa umană este un accident biologic ce nu are nici o semnificaţie ultimă. 3. viaţa se termină pentru totdeauna cu moartea, pentru fiecare formă de viaţă

individuală. 4. mintea nu are nici un fel de existenţă sau supravieţuire dincolo de creier. 5. Crezul istoric sau intuitiv al umanităţii într-un spirit al umanităţii, o minte sau

Dumnezeu ce stă în urmă, sau în atom sau universul fizic este o formă de înşelare. Astfel crezul corespondent al umanităţii în unicitatea umană, demnitate sau scop şi supravieţuire dincolo de moarte este un punct de vedere autentic al realităţii.

Fără nici o îndoială că există foarte mulţi atei. Cuvântul cinstit este important fiindcă atei moderni nu vor rezista să se confrunte cu implicaţiile nihiliste ale viziunii despre lume. Când fac aceasta, moartea este mai bună decât viaţa, fiindcă ea v-a duce la neexistenţă eternă. Teologia a fost influenţată de lumea occidentală cu mult mai mult decât credem. Prin teologia occidentală mă refer la interpretările lungi şi acceptabile ale Bibliei într-un corp de teologie sistematică, ce cuprinde o mare gamă de puncte de vedere teologice şi ecclesiologice pe care le găsim între credincioşii care cred în Biblie şi promovează credinţa creştină în mare.

Prin lumea occidentală mă refer la realitatea ce a aparţinut în secolul al XVIII-lea, denumită iluminism. El este uşor sumarizat într-un cuvânt: naturalism. De la naturalism s-a trecut la deism, şi mai apoi la nihilism. Un cărturar a definit naturalismul metodologic „ca şi numele unei metode caracteristice ştiinţifice, ce îşi construieşte modelul ei de gândire pe baza cauzelor naturale, ca şi ceva distinct de o explicaţie ocultă sau supranaturală.”

Acest punct de vedere occidental trece prin toate variaţiile diverse ale lumii în occident şi este apropiat de metoda ştiinţifică ce trece prin mai toate variaţiile diverse ale lumii în occident şi este apropiat de vederea în occident a ştiinţei. O astfel de opinie când este acceptată ca şi model al realităţii „vede universul ca şi un sistem uniform, bazat foarte mult pe relaţia cauză efect în părţile sale constituente, fiecare într-o relaţie determinantă, fiecare într-o relaţie determinativă, mai toate apropiate de realităţi ce transced materialul. Sire a remarcat că istoria dintr-un sentiment liniar de evenimente legate de cauză efect este fără nici un scop clar. Astfel, structuralismul explică orice pe baza maselor impersonale naturale şi predictibile care sunt un vehicol al realităţii.

Cum afectează toate acestea studiul nostru al realităţii? Dar al luptei pnevmatice. Deşi noi creştinii am respins pe bună dreptate materialismul. Ca şi un punct de vedere acceptabil al realităţii ultime şi am căzut în teismul istoric, totuşi, naturalismul influenţează pe fond viziunea noastră despre cerinţele vieţilor noastre spirituale. Această influenţă ajută la conturarea viziunii lumii a spiritelor, bune şi rele. Antropologul Paul H. Hierbert, a scris propriile sale lupte în acest sens, cele ale călătoriilor sale în India, într-un articol numit „eşecul mijlocul exclus.” Ucenicii lui Ioan au întrebat „tu eşti Cel v-a să vină sau să aşteptăm pe altul” (Ioan 7, 40). Iisus a răspuns, nu cu dovezi logice, ci cu o demonstraţie a puterii vindecării bolnavilor şi a izgonirii diavolilor. Acest lucru este clar, când am citat pasajul ca şi călător în India şi am căutat să îl adapteze la situaţiile de azi, mi-a fost greu. Ca şi occidental am fost obişnuit să îl predic pe Hristos pe baza argumentelor raţionale, nu prin

18

evidenţe ale puterii Sale în vieţile bolnavilor, posedaţilor sau a necăjiţilor. Mai apoi confruntarea cu spiritele a ajuns atât de naturală ca şi parte a slujirii lui Hristos, ce aparţine după sine unei experienţe miraculoase şi neobişnuite.

UN PUNCT DE VEDERE ÎNDOIT AL RELITĂŢII RELIGIEI

RELIGIA Credinţă MiracoleProblemele revelaţieiSacrul

ŞtiinţaAnaliza şi experienţaOrdinea naturalăProblemele lumeştiSecularul

El a comentat lipsa mea de uşurinţă cu viziunea biblică sau cea a religiilor acum clare. Am exclus nivelul de mijloc al supranaturalismului al acestor fiinţe lumeşti din viziunea mea despre lume. Ca şi om de ştiinţă am fost pregătit să abordez pregătirea empirică în termeni naturali. Ca şi teolog am fost învăţat să răspund întrebării ultime în termenii teismului sau teişti. Pentru mine nu a existat o zonă de mijloc. Fără să fiu asemenea căutătorilor Indiei m-am gândit puţin la spiritualitatea acestei lumi, la strămoşii locali şi la fantome şi la sufletele animalelor. Pentru mine ele aparţineau domeniului zânelor din basme, a piticilor poveştilor şi a fiinţelor mitice. Consecvent nu am avut nici un răspuns la întrebările ridicate de ei.

În articolul publicat în Magazinul „Mijlocul exclus,” Briart Meyers, a explicat şi a extins conceptul lui Hobert a unei lumi pe două roţi. El a arătat că cea mai importantă trăsătură a acestei lumi iluminate este cel al lumilor spirituale şi a celor reale ce nu se ating. Acesta este diferenţa majoră când punem în comparaţie viziunea occidentală a lumii cu modul în care oamenii tradiţionali înţeleg lucrarea lor.

Meyers a explicat numai apoi că marea majoritate a religiilor tradiţionale cred că lumea este un continuu dintre aceste elemente ale lumii care sunt cele mai spirituale în natură în cele care sunt mai mult materiale. Între cele două lumi nu există nici o disfuncţionalitate spirituală şi fizică ce există la un loc, părţi inseparabile a fiecăruia.

După Meyers există o „parte de mijloc a viziunii tradiţionale despre lume, un nivel al realităţii ce cuprinde vrăjitori, şamani, blesteme, idoli, zei ai caselor şi ochiul rău. Această parte spirituală a realităţii operează în lumea materială şi este respins sau exclusă de viziunea despre lume a occidentalului.

MIJLOCUL EXLUS: VIZIUNILE DESPRE LUME OCCIDENTALE ŞI CELE TRADIŢIONALE COMPARATE

La popoarele tradiţionale nu există nici o dihotomie naturală faţă de una supranaturală. Supranaturalul implică direct naturalul. Popoarele tradiţionale trăiesc în zona de mijloc. Din această cauză foarte multe dintre predicile noastre şi învăţăturile

19

noastre parcă au puţină relevanţă în viaţa lor zilnică. Explicăm boala pe baza germenilor boalei şi a factorilor legaţi de aceasta. Ei explică boala pe baza blestemelor, a ochiului rău, a vrăjitorilor sau a karmei, toate stau împotriva lor.

Meyers a aplicat mai apoi această diferenţă în viziunea despre lume creştină şi ortodoxă: creştinii din occident cred că Dumnezeu şi Iisus Hristos sunt parte a lumii unei religii inferioare şi că alţii sunt înşelaţi să creadă în Alah sau alt zeu. Astfel, adevărata întrebare a ortodoxiei este: a cui Dumnezeu este adevăratul dumnezeu? Pentru oamenii care încă ţin un punct de vedere încă tradiţional al lumii, întrebarea critică nu este „ce este adevărat? Ci mai mult, cine este cel mai puternic? În cele din urmă, chestiunile de mijloc sunt cele care le afectează vieţile în bine şi în rău. Este ceea ce înţelegem prin faptul că Spiritul lui Dumnezeu este mai puternic decât blestemele, vrăjile şi diavolii. Acesta este unul dintre motivele pentru care dispar şi apar atât de multe mişcări harismatice şi neoprotestante cum o fac astăzi.

Francois cu care ne-am întâlnit la începutul acestui capitol s-a găsit în mijlocul exclus în incidental extrem de bine realizat. El s-ar fii putut întoarce la viziunea îndoielii despre lume, explicându-le fântâna de apă lucrată a oamenilor din Walamo. Ea le-ar fi putut spune că Dumnezeu nu s-a implicat, fiindcă fântâna face parte din lumea naturală a ştiinţei, legilor naturale şi a hidrologiei. El ar fii putut nega punctele lor de vedere ca şi o superstiţie pură. El ar fii putut încerca să îşi impună viziunea lui incendiară despre lume, bazat pe punctele sale tradiţionale de vedere pe lumea raţionată de săteni.

El ar fii putut, dar nu a făcut-o. Francois a înţeles despre mijlocul exclus. El şi-a dat seama că probabil acum oamenii le-au văzut ca şi şamanul mai puternic decât un vrăjitor. El a trebuit să unească cele două lumi şi să îi facă pe oameni să înţeleagă, în cuvintele lui Meyers, diferenţa dintre Dumnezeul lui Francois şi cum credea Francois în Dumnezeu. Viziunea lui despre lume trebuie provocată de o schemă biblică şi de una regală şi nu una secularizată la întâmplare. Francois a explicat că el nu a procedat rău în privinţa lui Dumnezeu şi nici nu a avut o putere a sa. El nu era şaman, nu ştia de magie. El era doar un slujitor al adevăratului Dumnezeu „care era mult mai puternic decât şamanii şi ştiinţa occidentală.” Acest Dumnezeu a creat o lume care era raţională şi pe înţeles, şi a creat minţile umane cu capacitatea de a înţelege unde era apa.

În această explicaţie Francois a promovat lumea occidentală şi viziunea ei tradiţionalistă la cei din Walamo. Nici una nu este deplin armonizată cu viziunea biblică a lumii. Viziunea tradiţională a lumii, în timp ce era mai apropiată de viziunea biblică este ca şi viziunea occidentală despre lume, care şi ea era plină de greşeli. Ea este politeistă deplin contrară revelaţiei biblice. În ciuda acestor erori, viziunea tradiţională stă mult mai aproape de viziunea biblică a lumii fiindcă ea este deplin în acord cu realitatea lumii spiritelor.

După cum vom vedea mai detaliat în capitolele care erau în Biblie, spiritul lumi este real viu şi poate fii găsit învăţând viaţa zilnică. Acest spirit al lumii este portretizat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, dar cel mai mult în Noul Testament unde Hristos şi ucenicii Săi, se luptă cu răul supranatural intens şi se dedică acestei lupte până la urmă biruind. În nici un caz conştiinţa unor astfel de diversiuni a lumii spiritelor şi a conflictului cu răul şi cu diavolii a murit în Biserica apostolică. Părinţii post apostolici au luat atât de serios lumea diavolilor că au luat imediat convertiţi dintre păgâni şi din păgânism, prin ritualurile eliberării, de răul supraraţional, o practică ce am pierdut-o în spre dauna noastră.

Slujirea efectivă din zilele noastre ne cere să mai recuperăm cunoaşterea şi experienţa lumii spirituale, la fel de bine ca şi cea care a existat la începutul Bisericii

20

primare. Trebuie să reînvăţăm arta uitată a războiului spiritual. Probabil că nu din zilele Bisericilor apostolice şi patristice a realismului pe care îl experimentăm azi, Occidentul este contaminat de ceea ce Michael Green a numit „explozia ocultă.”

La fel şi în alte părţi ale lumii, povestea este la fel. Creştinii occidentali au dat naştere la mai multe Bisericii în Asia, Africa, America latină şi Oceania. Aceşti creştini cred că diavolii pot fii controlaţi prin biruinţa lui Hristos a lui Satan pe cruce şi prin învierea Sa.

Răul supranatural, în timp ce este cunoscut, îl biruim şi îl întâlnim de puţine ori prin puterea întrebării. În munca printre animiştii şi adoratori ai spiritelor naturii, prima generaţie de convertiţi, a fost şi este de mai multe ori biruită prin puterea demonstraţiilor din partea lui Dumnezeu, prin slujitorii Săi. Totuşi, după convertire nu are loc nici un fel de dezvoltare diavolească în cei noi convertiţi. Marea parte a recunoaşterii intuitive şi a fricii de diavoli, fantome şi spiritele strămoşilor sau ale animalelor dintre mai multe culturi este clasificată ca şi „superstiţie.” Este legat de ceea ce nu este real şi devine ceva ignorant în viaţa şi ritmul ortodoxiei creştine. Creştinii sunt întârziaţi în a vorbii de „vechimea ortodoxiei.” Ei nu primesc de obicei o instrucţie completă şi evidentă din partea lumii şi a spiritelor lumii şi a războiului pnevmatologic. Ei sunt lăsaţi nepregătiţi pentru războiul pnevmatologic în care sunt traşi ca şi creştini.

Dar astăzi creştinii de pretutindeni întrebă mai multe despre ceea ce se cuvine: pot fii adevăraţii creştini diavolizaţi? Dacă este aşa cum putem să îl eliberăm? Ce poate face Satan şi diavolii săi (Efeseni 6, 10,19) împotriva adevăraţilor credincioşi? Pot fii credincioşii loviţi de diavoli? Poate Satan să rănească credincioşii fizic, emoţional şi chiar sufleteşte? Poate Satan să îi ucidă pe credincioşi? Ei întreabă: cum rămâne atunci cu Bisericile noastre? Pot diavolii să aibă putere şi să îi depărteze pe oameni de Dumnezeu? Cum pot fii astfel aceste „existenţe sau forţe” recunoscute şi biruite? Ce putem spune de cercul răului supranatural în ortodoxie? Conduc diavolii cei răi lumea? Pot ei oprima şi controla indivizi ai comunităţilor, oameni şi chiar naţiuni ale umanităţii lui Dumnezeu?

Aceste întrebări au ieşit din experienţele cunoscute şi concrete ale fraţilor şi surorilor noastre creştine din alte culturi. Oricum, răspunsurile nu pot decât să ne ajute pe noi şi creştinii din occident să ne deşteptăm la realitatea existenţei răului, a cărui manifestare prin explozia ocultă din zilele noastre ne-a consternat pe mulţi dintre noi. Surpriza noastră a descoperit orbirea noastră. A vedea oameni scufundaţi în culturi diavolizate eliberaţi de cuvântul lui Dumnezeu; pentru a elibera deplin şi total pe oameni, femei şi copii de stăpânirea lui Satan şi a îi aduna în împărăţia lui Dumnezeu şi a slujii celor care sunt atacaţi de diavoli, noi conducătorii creştini trebuie să reînvăţăm lumea luptelor spirituale. Trebuie să ne luăm de pe ochi lentila viziunii occidentale despre lume care ne orbeşte faţă de viziunea biblică a lumii şi să ne întrupăm în aceşiaşi lume în care s-a întrupat şi Domnul nostru Iisus Hristos, o lume a unui război pnevmatic total.

2. DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A VIZIUNII BIBLICE A LUMII

Mai toţi scriitorii Bibliei, indiferent de contextele lor culturale divergente, au susţinut un punct de vedere teist. Mai mult, toţi autorii Bibliei credeau acelaşi lucru despre Dumnezeu. Dumnezeul descoperit în primele capitole ale Facerii, este acelaşi Dumnezeu descoperit în tot Vechiul şi Noul Testament. El este atât transcendent (Facere 1, 1) cât şi imanent (Facere 3, 8). El nu este văzut ca şi un Dumnezeu tribal local ci ca şi „creator al cerului şi al pământului.” (Facere 1, 1). În timp ce Avraam şi poporul lui Israel sunt chemaţi

21

să restaureze numele lui Dumnezeu pe pământ, El este Dumnezeu încă de la început, descoperit ca şi toate popoarele pământului (Facere 12, 3; 19-20).

H. B. Khun, profesor de filosofie al religiei la Seminarul teologic Asburz, a trasat dezvoltarea progresivă a dimensiunilor desfăşurării personalităţii lui Dumnezeu şi a relaţiei Sale cu creaţia Sa şi cu oamenii Săi care se găsesc în diferite locuri şi stări prin care Dumnezeu se descoperă în Vechiul Testament ca şi un articol excelent dintr-o enciclopedie. Mare parte a numelui lui Dumnezeu se bazează pe alţi compuşi din acelaşi derivat. Numele de El este una dintre cele mai vechi denumiri pentru Dumnezeu în Biblie şi toată lumea antică. Aceasta a devenit numele general pentru Dumnezeu în Babilonia, Arabia şi pământul Canaanului la fel de bine ca şi la poporul evreu din Palestina. Khun a arătat că El nu a însemnat numai ideea de putere ci şi ideea de transcendenţă. Khun, a denumit pe Elohim, numele plural al lui Dumnezeu, ca şi un plural al intensităţii. Este folosit de peste 2000 de ori în Vechiul Testament, pentru a se referii la Dumnezeul lui Israel. Se foloseşte de mai multe ori articolul de ha-elohim, care înseamnă „Unul singurul Dumnezeu.” Al treilea nume primar cu care se descoperă Dumnezeu, Adonai se pare că în mare nu a fost obişnuit între popoarele semitice. El a fost folosit în special de evrei. Apoi Khun a scris despre numele primar final şi al patrulea al revelaţiei de sine, Yahve un nume unic al evreilor, restul de popoare semitice se pare că nu îl cunoşteau sau cel puţin nu l-au folosit ca şi referinţă la Dumnezeu cu excepţia contactelor cu evreii care l-au adus în atenţie. Era un nume special pentru poporul legământului.

La Ieşire, Dumnezeu a dat acest nume ca şi o legătură dintre Sine şi poporul Său, (Facere 2, 13-15). Astfel, din acest moment evenimentele ieşirii au format miezul proclamaţiei evreieşti, „Eu sunt Dumnezeu [Yahve Elohim] care te-a scos din pământul Egiptului din gura robiei” (Ieşire 20, 2). Khuna remarcat că „Dumnezeu a luat iniţiativa de a instaura legătura cunoaşterii care a existat între Dumnezeu şi omul căzut o legătură ce a fost facturată de Cădere. Prin descoperirea Sa a lui Israel numele de Iahve sau Iehova devenit vizibil în dezvoltarea istoriei. Descoperirea naturii lui Dumnezeu prin oferirea numelui Său către nume, a fost de semnificaţie supremă pentru tot sistemul Bibliei.

Prin total, Vechiul Testament, Dumnezeul lui Israel a fost declarat singurul Dumnezeu adevărat. El este Dumnezeul creaţiei. El este Dumnezeul tuturor, chiar şi al naţiunilor ce sunt în stare de rebeliune cu Dumnezeu, devenind din monoteism politeism, idolatrie şi imoralitate. Acest proces a fost o demonstraţie şi nu o evoluţie. Cele trei continuă întotdeauna la un loc. Biblia a descoperit că poporale nu sunt Dumnezeu. Ele nu sunt realităţi în sine. Ele sunt fără nici o putere de a îşi mântui adepţii. În esenţă ei sunt diavoli care au reanimat existenţele zeilor păgâni şi de fapt au primit cinstirea dată zeilor (Lev. 17, 7; Deuteronom 22, 17; Psalm 1000, 77, 1 Corinteni 10, 20-21).

Astfel, este posibil să vorbim de o viziune biblică când ajungem la persoana lui Dumnezeu şi persoana Sa. În timp ce putem admite voinţa lui Dumnezeu faţă de umanitatea de după cădere, El este acelaşi Dumnezeu care a stabilit o relaţie personală cu omul mai înainte de cădere. În acest sens, descoperirea Sa de Sine nu a existat niciodată. El a fost atunci şi a fost şi acum la fel. Chiar El a afirmat „Eu sunt Dumnezeu şi nu m-am schimbat.” (Matei 3, 6).

Am putea remarca şi viziunea biblică a lumii ca fiind mult mai extinsă decât prezentarea mea. Sunt conştient de aceasta. Oricum relaţia este limitată la relaţia cu războiul spiritual şi la o dimensiune cheie a viziunii despre lumea biblică care ne face să studiem fapta duhovnicească.

22

O viziune sprituală a lumii

Caracterul fundamental spiritual al realităţii a reprezentat cea mai largă şi mai lungă posibilă dimensiune a viziunii despre lume. După cum am menţionat deja, Biblia şi creşterii se împărtăşesc de această perspectivă la o mare parte a populaţiei globului.

O viziune teistă a lumii

Studiul despre viziunea lumii a lui James Sire a arătat în special în spre aripa istorică a culturii occidentale, de la teism la deism şi înapoi la naturalism. Această care nu face decât să înregistreze mişcarea continuă în cultura occidentală de la naturalism la nihilism, la existenţialism şi la nominalism panteist occidental, la cea ce el a denumit „o mască sau o conştiinţă.” O voi denumii după o mişcare mult mai bine cunoscută: mişcarea new age.

Eduard . T Ramshdell scria în Enciclopedia religiei a afirmat că termenul de teism a însemnat mai mult decât monoteism. Teismul a cunoscut ceva mai mult decât politeismul. Ideile esenţiale din spatele teismului sunt cele ale unui Dumnezeu transcendent care este concomitent unul şi transcendent, (separat de univers ca şi creator şi sfinţitor) şi la fel de bine inaccesibil umanităţii. Teismul biblic persoană biblică adevărată şi biblică arată că Dumnezeu este singura persoană cu adevărat biblică şi adevărată. Dumnezeu este atoateştiutor. El are emoţii perfecte. Iubeşte cu o iubire deplină, şi este deplin în tot ceea ce face. Iubirea Sa perfectă este şi ura Sa deplină ce face posibil iadul ca şi o realitate. El posedă o voinţă perfectă. El alege ceea ce vrea şi ceea ce alege ajunge să existe.

Acest înalt punct de vedere a lui Dumnezeu este în contrast atât cu panteismul cât şi cu politeismul. Panteismul este doctrina că tot universul şi toată realitatea este Dumnezeu. Întregul cosmic este echivalat cu Dumnezeu şi totul este Dumnezeu.” Panteismul a înviat în mişcarea socială a occidentului în mişcarea new age. Declaraţiile actriţei Shirley MacLaine a făcut o reapariţie a societăţii seculare occidentale şi în mişcarea new age. Declaraţiile actriţei Sheirley MacLain a făcut o reapariţie a mişcării new age ce reflectă un punct de vedere panteist. MacLain spunea că „dacă nu Îl vrei pe Dumneezu ca şi Dumnezeu, înseamnă că nu te vrei pa tine care şi Dumnezeu.” Tu eşti Dumnezeu. Tu eşti tot şi toate, parte a marelui tot al naturii, spune fiinţa extraterestră Suli, vorbind prin mediumul său, Newil Rowe.

Politeismul este crezul într-o pluralitate de zei. Politeismul şi rezultatul său idolatria a devenit punctul de vedere religios al viziunii antice biblice a lumii după cădere. Din politeismul şi idolatria din Ur a caldeenilor, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam. Cea mai persistentă bătălie a Israelului a fost de a menţine puritatea de politeismul şi idolatria vecinilor. A fost o bătălie pe care Israelul a pierdut-o de mai multe ori. Cu judecată, Dumnezeu şi-a afundat poporul Său în chiar păcatul politeismului şi a închinării la idoli în timpul exilului. După reîntoarcerea în pământul lui Israel, naţiunea nu a mai fost niciodată ameninţată de pericolul politeismului şi al idolatriei.

Este cât se poate de evident că trebuie să remarcăm că creştinii s-au împărtăşit de acest punct de vedere teist, spiritual în care evreii şi musulmanii existau. Acest punct comun a oferit punctul de început al mântuirii creştine faţă de marii membrii ai religiei teiste.

23

O viziune despre lumea relaţională

Teismul creştin se bazează pe revelaţia lui Dumnezeu şi nu pe intuiţia omului. Creştinii nu cred în unul adevăratul Dumnezeu ca şi un produs intuiţiei omului sau al bunului simţ. Tot ceea ce ştim despre Dumnezeu, ştiind fiindcă El a ales să se descopere pe Sine umanităţii. Sfântul Pavel le spunea evreilor că „Dumnezeu de mai multe ori şi în mai multe feluri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci.” (Evrei 1, 1). Sfântul Apostol Pavel scria tânărului Tomotei, „continuă în lucrurile pe care le-ai învăţat şi fii sigur de tot ceea ce ai învăţat şi că din captivitate ai ştiut Biblia carele poate înţelege în vederea mânuirii care este în Iisus Hristos. Toată scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este bună de învăţat, pentru a mustra şi pentru a corecta, pentru a ne instrui în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie complet şi gata de a face faptele bune.” (2 Timotei 3, 14-17).

Noi creştinii ne împărtăşim de unele dimensiuni ale acestei lumi atât cu evreii cât şi cu musulmanii din moment ce şi ei susţin că Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu. Dai ei nu cred că este adevărat cu Noul Testament.

O viziune despre lume Treimică

Singurul şi adevăratul Dumnezeu există ca şi Tată, Fiu şi Duhul Sfânt (Matei 28, 19, Romani 5, 1; 25, 20; 2 Corinteni 13, 24). În timp ce Treimea nu este în nici un loc specificată în Noul Testament ea este pretutindeni implicită. Din aceasta rezultă a doua şi cea mai importanţă teză cea a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu. După cum am văzut, autorul epistolei către evrei a vorbit de faptul că „Dumnezeu de mai multe ori şi în mai multe feluri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci.” (Evrei 1, 1). Evrei 1, 2 continuă „în zilele din urmă, Dumnezeu ne-a vorbit prin înseşi Fiul Său.”

Aceste versete ne spun că Dumnezeu a făcut toate prin Fiul Său. Mai apoi a afirmat că Fiul este strălucirea dumnezeirii şi a exprimat chipul persoanei Sale şi a susţinut toate lucrurile „prin cuvintele puterii Sale.” A se vedea Evrei 1, 2-3, 6, 10-12).

Treimea sau Dumnezeu ca şi Treime a devenit o dimensiune mai limitată a unui punct de vedere biblic. În acest punct noi creştinii ne separăm de evrei şi de musulmani. Cei mai mulţi evrei Îl consideră pe Iisus un impostor sau cel mai mult un reformator înşelat. Musulmanii cred şi mai mult în Iisus, ei îl declară unul dintre cei mai mari prooroci, al doilea după cel mai mare prooroc, Mohamed.

Coranul îl numeşte pe Iisus [Ieşua în ebraică] „Spiritul lui Dumnezeu.” Totuşi, musulmanii resping titlul de Fiul lui Dumnezeu. Hristos nu este dumnezeiesc sau Dumnezeu cred ei ci numai un om ca şi alţi mari prooroci ai lui Dumnezeu. Noe Avraam, Moise, David şi în cele din urmă Mohamed, ultimul şi cel mai mare.

O viziune răscumpărătoare a lumii

Revelaţia lui Dumnezeu se bazează cel mai mult pe răscumpărare. Ea se concentrează pe activitatea lui Dumnezeu, de a îi aduce pe bărbaţi şi pe noi la Sine după cădere. Momentul în care oamenii păcătuiesc, Dumnezeu vine la ei. El nu vine la oameni ca şi un fel de judecător al rebeliunii împotriva stăpânirii Sale (Facere 3, 16-19), ci El vine şi ca şi un răscumpărător. El a dat primii perechi de oameni originare să se acopere pentru a astupa consecinţele păcatului, un fel de simţ al ruşinii în golătatea lor (Facere 3, 12). Mai mult el le

24

promite un răscumpărător, care să îi dezrobească faţă de noul lor stăpân „şarpele” pe care îl cunoaştem ca şi diavolul sau Satan (Facere 3, 15), restul Bibliei de la facere 4 până la facere 22 este povestea lui Dumnezeu ce a oferit răscumpărare femeilor şi bărbaţilor păcătoşi.

O viziune biblică a lumii este o viziune răscumpărătoare a lumii cu adevărat, capitolele de final ale Bibliei şi a revelaţiei lui Dumnezeu se concentrează pe bucuria oamenilor răscumpăraţi de Dumnezeu pentru totdeauna în prezenţa Sa şi a Mielului în toată maiestatea Sa (Apocalipsă 21, 22).

Creştinul care crede în Biblie probabil nu are prea mari neînţelegeri la tot ceea ce am arătat din aceste consideraţii cel puţin până acum. Am arătat acum ceea ce reprezintă creştinismul biblic. Totuşi, există o altă viziune a lumii pe care o vom prezenta. Pentru ţelul studiilor noastre – aceasta este cea mai vividă, cea mai dinamică şi cea mai dominantă viziune a concepţiei biblice a lumii. În acelaşi timp, este probabil cea mai neglijenţă, mai puţin înţeleasă şi aplicată vieţii şi slujirii noastre creştine.

Această viziune a biblică a lumi poate fii exprimată într-o frază: realitatea prezentă există într-un conflict cosmic prin conflictul sau un război pnevmatologic. În termenii filosofici, dualismul există în univers. Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia răului supranatural sunt angajate într-un conflict aspru unul împotriva altuia. Dualismul absolut a afirmat că realitatea ultimă este dublă, răul şi binele au existat din totdeauna. Realitatea prezentă există într-un stat al dualismului, dar nu a fost aşa la început şi nici nu v-a fii aşa pe viitor. „La început Dumnezeu...” este viziunea Bibliei. Nu a existat rău şi nici o forţă opusă, numai Dumnezeu şi Dumnezeu este bun. Mai apoi Dumnezeu a creat fiinţele morale, îngerii şi i-a spus în împărăţia Sa. Totuşi, nu a existat nici un dualism. Astfel, Dumnezeu este creatorul nostru. La un moment dat din trecut a avut loc o rebeliune în împărăţia angelică. S-a născut dualismul. Răul a intrat în împărăţia lui Dumnezeu., divizându-o în două părţi: împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui Satan. Acesta este punctul de vedere al trecutului distant.

Pe cum centrul Bibliei s-a mutat în timp, de la „etern” la viitorul „etern” trecut, dualismul a dispărut. Stadiul ultim este cel al monismului etern. Numai Dumnezeu şi împărăţia Lui descrisă vor exista în viitor. (Conceptul eternităţii trecute şi a viitorului ca şi o contradicţie a vieţilor noastre. Poate ceea ce este etern să aibă un trecut şi un viitor? Astfel de cuvinte sunt de ajutor totuşi de a vorbii în trecut şi în viitor.

Totuşi, dualismul este o realitate prezentă. Universul există într-un stadiu de conflict cosmic pământesc sau un război spiritual. Dualismul cosmic este o realitate: în realitate există un război pnevmatic. Dualismul pământesc este o realitate: războiul pnevmatic face ravagii pe pământ.

Unele dimensiuni ale acestui război sunt cunoscute şi descrise în diferite feluri de mai mulţi oameni. Unii vorbesc de lupta dintre bine şi rău. Alţii vorbesc dintre lupta dintre corect şi eronat sau dintre lupta dintre lumină şi întuneric. Totuşi, alţii se referă la conflictul dintre forţele pozitive care cauză să păsteze viaţa şi ordinea din univers şi forţele negative care vor să perturbe şi să distrugă viaţa şi ordinea. Totuşi din punct de vedere biblic, acest dualism este descoperit de a fii un conflict permanent cu adepţii lui Satan. De a înţelege şi a echipa mai bine sinele referitor la această luptă cosmic pământească, trebuie să studiem teologia exegezei biblice şi experienţa sfinţilor lui Dumnezeu.

25

SECŢIUNEA 1ORIGINEA ŞI SCOPUL RĂZBOIULUI SPIRITUAL

REBELIUNEA COSMICĂPROBLEMA RĂULUI

Războiul pnevmatic este un subiect rău. Războiul în sine este rău. Dacă răul nu ar fii existat nu ar fi fost nici un fel de război. Răul este cea mai perplexă problemă cu care s-a confruntat umanitatea. Marii filosofi s-au confruntat cu ea timp de mai multe milenii. Filosoful elen Epicur (341-270 după Hristos) citat de filosoful elen Lactanţiu (260-340 după Hristos) se crede că la un moment dat scria că „Dumnezeu vrea să îndepărteze toate relele şi nu poate, sau El este capabil şi nu voieşte, sau El nici nu vrea şi nici nu poate, sau El şi vrea şi poate. Dacă El vrea şi este incapabil, El este slab, ceea ce nu este în conformitate cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă este capabil şi nu vrea, El este invidios, ceea ce nu este Dumnezeu; dacă El este nevoitor şi nici capabil, prin urmare El este atât invidios cât şi slab şi prin urmare nu este Dumnezeu; dacă El este nevoitor, cât şi incapabil, ceea ce i se potriveşte numai lui Dumnezeu, din ce sursă ne vin relele? Sau de ce nu le îndepărtează Dumnezeu pe toate?

Aceasta este problema care l-a făcut pe C S Lewis ateu mai toată viaţa. El a scris despre aceasta în cartea s-a provocativă Problema durerii. Pe cum Lewis şi-a amintit fosta s-a înţelegere a ateismului, el a descris grafic răul şi necazurile pe care le întâlnesc toate fiinţele umane. El a concluzionat: dacă îmi este să cred că aceasta este lucrarea unui spirt binevoitor şi omnipotent, răspund că toate evidenţele au ezitat în direcţia opusă. Fie că nu există nici un spirit în spatele universului sau este un spirit (căci atunci se referă la Dumnezeu), indiferent de bine şi de rău sau mai bine spus Dumnezeu este rău. Răspunsul lui Lewis la prima linie a raţionamentului este interesant.

Nu am remarcat niciodată că chiar tărziu şi facultatea auzului pacientului la un moment dat ne-a ridicat o problemă. Dacă universul este atât de viu sau chiar jumate atât de viu cum se face fiinţele umane i-au atribuit activitatea unui creator înţelept şi bun? Oamenii sunt probabili creduli, dar în nici un caz chiar atât de naivi. Prin urmare, uneori o interferenţă faţă de cursurile evenimentelor din această lume faţă de bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fii fost un fel de evidenţe şi nu ar fii fost niciodată făcute. Religia are o opinie diferită.

Lewis menţionează cuvântul teodicee. El vinde din elenul Θεος Dumnezeu şi δικε dreptate. Webster a definit teodiceea ca şi o aplicare a bunătăţii lui Dumnezeu, a bunătăţii şi a omnipotenţei Sale în viziunea existenţei răului.” Edgar S. Birghtman, profesor de filosofie la Şcoala doctorală a Universităţii din Boston, defineşte teodiceea ca şi o încercare

26

de a justifica căile lui Dumnezeu faţă de om, adică de a rezolva problema răului în lumina credinţei şi a iubirii şi a dreptăţii lui Dumnezeu.”

Evident, problema răului este mult mai acută pentru teism mai mult decât pentru orice alt gen de filosofie sau teologie ; dacă nu poate fii rezolvată, teismul trebuie să fie abandonat, reţinut de credinţă în speranţa unui viitor şi totuşi incapabil de a fii susţinut subordonat unui adevăr mai presus de mulţime.

C. S. Lewis a fost probabil de acord că în prezent nu putem ajunge la o concluzie. El a susţinut că adevărurile din spatele teismului sunt adevăruri mai presus şi dincolo de raţiunea umană. După cum susţinea Pascal, „inima are raţiuni de care mintea nu ştie.” Lewis spunea că teodicea nu este ceva nou şi s-a luptat cu problema răului în epoca modernă ştiinţifică. Cu adevărat, gnosticismul, cea mai mare diviziune care a apărut în biserica primară a epocii patristice a accentuat problema răului în universul lui Dumnezeu.

În cartea sa Satan: tradiţia creştină primară, Jeffrey Burton Ruseel a afirmat că gnosticismul îşi are probabil rădăcinile de pe vremea comunităţii de la Qumran, cu o teologie a unui conflict cosmic dintre bine şi rău. Totuşi, gnosticismul a fost în mare o încercare creştină de teodicee care a luat-o razna. El a ameninţat să frângă Biserica pe la mijlocul secolului al II-lea. Marea majoritate a scrierilor apologetice ale părinţilor timpurii au fost direcţionate împotriva acestei erezii devastatoare. Gnosticismul a realizat mai multe servicii Bisericii, provocând gândirea referitor la problema răului în special de marii apologeţi – Iustin Martirul şi Filosoful, Taţian, Atenagora, Teofil, Irineu şi Tertulian.

Aducând problema teodiceii înainte şi în centrul atenţiei, gnosticii au forţat pe părinţi să creeze o demonologie coerentă care lipsea din Noul Testament şi gândirea apostolică. Accentul gnosticilor pe puterea diavolului i-a făcut pe părinţi să reacţioneze definind puterea lui cu grijă, accentul apostolilor pe răul lumii materiale şi de la apărarea lor a bunătăţii esenţiale a lumii create de Dumnezeu.

Probabil cea mai complexă şi mai profundă diversiune a războiului spiritual a realităţii prezente are de a face cu acel conflict. Nu a apărut pe pământ odată cu căderea omului. În acest punct Biblia nu este clară. A originat undeva sau cândva în lumea paradisiacă, evident mai înainte de crearea omului. Se pare că acesta este crezul. Vechiul Testament a arătat chiar în spre o rebeliune cosmică împotriva conducerii lui Dumnezeu prin referinţe frecvente la rău, fiinţe supranaturale care caută să atace pe om şi să îl după departe de o viaţă de ascultarea de Dumnezeu.

Nu putem începe cu Facere 3 fiindcă şarpele care o ispiteşte pe Eva nu este niciunde numit o fiinţă supranaturală în Vechiul Testament. Totuşi Noul Testament l-a identificat cât se poate de clar pe el ca şi pe Diavolul şi Satan (2 Corinteni 11, 3; Apocalipsă 12, 9). V. Khun este clar că cel puţin atunci când Facere 3 a fost citită şi explicată cititorilor evrei de învăţătură şi rabini, şarpele a fost identificat cu Satan. Interpretarea Noului Testament a căderii omului şi cea a evreilor este la un moment dat identică. În timp ce referinţele la Satan nu sunt atât de obişnuite în Vechiul Testament ca şi cum sunt în Noul, Satan este menţionat de câteva ori şi o dată în Cronici, de 24 de ori în Iov şi odată în Psalmul 109, 6 şi de 3 ori în Zaharia 3, 1-2.

Modul de operaţie a lui Satan

Prima apariţia înregistrată a lui Satan ce a fost înregistrată după nume s-a găsit în 1 Cronici 21, 1. Acest pasaj a descoperit încercările lui de a îl trage pe David un om al lui

27

Dumnezeu în neascultare faţă de Dumnezeu. Aceasta sugerează un model de operaţie împotriva umanităţii ce se găseşte în toată Biblia, descoperit în toată istoria şi experienţele de credincioşi şi necredincioşi pretutindeni în zilele noastre. În ele găsim principala strategie a lui Satan, ţinta lui esenţială şi scopul lui esenţial.

Decepţia, strategia

Mai întâi vom descoperii strategia principală de înşelare a lui Satan (diavolul), decepţia. Scriitorul ne spune că Satan l-a făcut pe David să numere pe Israel (v, i). (A se vedea 2 Samuel 24, 1 pentru o viziune tipică a Vechiului Testament a părţii supranaturale a ispitirilor satanice). Asemenea evreii de mai înainte de el, David nu a avut nici o idee despre originea gândurilor care au apărut imediat în mintea lui. Pe cum se gândea la ele, ele se găseau corecte, logice şi lucrul ce trebuia făcut. În timp ce conştiinţa lui evident l-a perturbat (v. 81, el a confirmat planul său.), ceea ce voia să facă David era eronat acest lucru a fost atât de eronat că până şi Joab, comandantul său militar, care nu era chiar un sfânt a văzut greşala lui David şi a deciziei sale şi s-a declarat împotriva ei (v. 2-4).

Fapta a fost atât de eronată că chiar judecata lui Dumnezeu a venit asupra Israelului. David realizând că a greşit s-a pocăit de greşala lui. El a mărturisit amarnic, am păcătuit „mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.”

Aici vom descoperii ceea ce am găsit în toată Biblia. Păcatul uman are întotdeauna o sursă duală. Este o sursă umană, alegerile greşite ale cuiva. Dar avem şi o cauză supranaturală, ispitirile lui Satan. El este cel care plantează gândurile rele şi imaginaţiile negative în minţile oamenilor, identificând răul care este deja acolo (Fapte 5, 1-3, 1 Corinteni 7, 5, 2, 2 Cronici 21, 3; 1 Tesaloniceni 3, 5; 1 Corinteni 10, 3-5; Filip 4, 8).

Biblia vorbeşte de foarte multă înşelare. În traducerea engleză a Bibliei sunt foarte multe cuvinte şi denumiri ale termenului dreptate. În ambele testamente cuvântul apare de 150 de ori. Vines spune că decepţia înseamnă a da o „impresie falsă.” Aşa se apropie Diavolul de oameni şi aşa s-a apropiat de lumea îngerească de a se răzvrătii împotriva lui Dumnezeu. Mai întotdeauna, Satan începe înşelăciunea astfel, avertismentele lui Pavel în 1 Corinteni 2, 11. Totuşi, odată ce Satan a stabilit o parte a sa în viaţa unei persoane (Efeseni 4, 27) înşelăciunea nu mai este atât de importantă. De mai multe ori el se v-a demasca pentru a chinui şi a lovii şi mai mult victima sa.

Conducătorii, ţinta

În al doilea rând vom descoperii principala sa ţintă a înşelăciunii. În cazul celor care nu îl iubesc pe Dumnezeu, el se mută în înşelăciune împotriva persoanelor, la toate gradele conducerii. Politic, militar, economic, religios, educaţional, media, familie şi alţi mari lideri ai lumii au devenit ţinta înşelăciunii sale. De ce? Fiindcă ei controlează destinele umanităţii.

Cineva a afirmat că dacă un om singuratic păcătuieşte este afectat doar el. Dacă o familie păcătuieşte, este afectată toată familia. Dacă păcătuieşte un lider al unei comunităţi, toată comunitatea este afectată. Dacă un lider al lumii păcătuieşte, este afectată toată lumea. Cine îl poate uita pe Adolf Hitler?

Dacă păcătuieşte un lider al Bisericii, un creştin, o instituţie creştină sau o casă creştină, toate păcătuiesc împreună cu el. Poate cineva spune că nu? Cu toţii suntem victime

28

ale faptelor păcătoase, a liderilor creştini exploataţi de media de a discredita Biserica lui Dumnezeu.

Metoda, scopul

În al treilea rând vom descoperii scopul central al înşelăciunilor diavolului. În primul rând este de al Îl „dezonora” sau de a Îl „calomnia” pe Dumnezeu, prin a aduce ruşine şi chiar judecată asupra copiilor Săi. Prin înşelarea liderului sau liderilor oamenilor lui Dumnezeu, Satan a adus ruşine peste poporul lui Dumnezeu. La fel de bine diavolul poate indirect să aducă judecata dreaptă a lui Dumnezeu ca să cadă peste proprii Săi copii (v. 7).

Astfel, în primele apariţii înregistrate a lui Satan în Biblie descoperim principalele trăsături ale schemelor sale rele împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. El este un înşelător care vrea să conducă pe liderii Bisericii şi a poporului lui Dumnezeu în acţiuni de neascultare faţă de Dumnezeu. El există pentru a Îl calomnia pe Dumnezeu şi poporul Său. Demonologia restului Bibliei nu este decât o expansiune a acestor trăsături principale ale supranaturalismului său.

În antichitate crezul despre răutatea diavolilor era universal

După cum a descoperit studiul istoriei antice, crezul în unele forme de supranaturalism rău era universal în Vechiul Testament. Regretatul Dr. Mervil F. Unge scrie că „istoria diferitelor religii din primele veacuri au arătat că crezul în Satan şi diavoli era universal. După Biblie, degenerarea de la monoteism a rezultat în orbirea oamenilor de Stan şi ajungerea în cele mai deranjate forme de idolatrie (Romani 1, 21-38; 1 Cor. 4, 4). La vremea lui Avraam (cc.a 2000 BC) oamenii erau scufundaţi într-o mlaştină a politeismului ce era plină de spirite diavoleşti. Vrăji, incantaţii, texte magice, exorcisme şi diferite forme de fenomene diavoleşti apar în descoperirile arheologice din Sumeria şi Babilonia. Antichităţile romane, egiptene şi asiriene, caldeene şi elene sunt bogate în fenomene diavoleşti. Deităţile adorate erau fără doar şi poate diavoli inevitabil: reprezentanţi de idoli şi imagini materiale.

Unger a continuat studiul citându-l pe Geroge W Glimore în Schafft Heryeg enciclopedia cunoaşterii religioase, şi spunea că toată providenţa religioasă din care a ieşit religia evreilor este plină de dualism. Mai apoi Unger a afirmat că creştinismul primar i-a salvat pe adepţii din cursele lui Satan şi a diavolilor săi” (Efeseni 2, 2; Col. 1, 13). În mare măsură istoria religiilor este o mărturie a religiei ortodoxe în lupta împotriva diavolilor în ciognirea dintre credinţa creştinismul de mai apoi. Mai multe aluzii la crezul în răul supranatural a şi rebeliunii cosmice este reţinut de poporul evreu în tot Vechiul Testament. Şarpele este simbol al unei realităţi spirituale rele sau fiinţe ce sunt menţionate de mai multe ori (Facere 3, 1-2; Iov 3, 8; 4, 1, Ps. 17, 10; 18,9). Diavolii mincinoşi sunt menţionaţi de vreo opt ori, cu toţii au fost implicaţi în demonizaţi sau în 1 Samuel 16, 14-23; 28; 10; 19.4). La fel de bine în 1 Regi 22, 29-23). Aceste versete trebuie studiate în lumina curentului deplin începând cu primul verset. Dar sunt menţionaţi şi îngeri ai familiei de şase ori (Ieremia 20, 27; 1 Samuel 28): prin spirite de famile unii înţeleg mediumuri.

Diavolii perverşi sunt menţionaţi cel mai puţin odată (Isaia 13; 13-14). John D. Mattes în excepţionalul său comentariu la Isaia a interpretat expresia ca şi un spirit al distorsionărilor. Nu se ştie dacă aici se face referinţă la un rău personal sau pur şi simplu la

29

o antiteză a confuziei. Sfaturile false şi planurile Egiptului totuşi au venit prin slăbiciune. Astfel, ar putea fii adevărate ambele sensuri.

Sunt menţionaţi de mai multe ori diavoli ai înşelării. Cele mai concrete referinţe sunt Osea legate de adorarea idolilor, ghicitorilor şi baalismului. Diavolii sunt egali cu zeii şi idolii popoarelor păgâne la care se face referinţă de cel puţin patru ori (Levitic 17, 7; Deuteronim, 32, 17; 2 Cronici 11; 15; 1 Crointeni 10, 20-21). Diavolii răi care stăpâneau anumite regiuni şi teritorii şi popoare (sau naţiuni) şi se luptă atât împotriva îngerilor lui Dumnezeu şi a poporului Său sunt menţionaţi în cărţile istorice, psalmi şi Daniel. Daniel 10, 10-29 este cel mai bun pasaj.

Întrebări cheie

Când citim aceste pasaje se ridică cel puţin patru întrebări importante. 1. de unde au venit aceste existenţe rele, supranaturale şi negative? Vechiul

Testament este cât se poate de explicit că ei nu sunt adevăraţii dumnezei (Facere 1, 1; Isaia 45, 5-6; 21, 23). Vechiul Testament a avertizat că Dumnezeu nu a creat nimic rău din tot ceea ce a creat. Tot ceea ce a creat, Dumnezeu a declarat ca fiind „bun” (Facere 1, 2) cumva creaturile bune au devenit rele într-o rebeliune cosmică ce a avut loc şi continuă să aibă efecte devastatoare asupra întregii creaţii.

2. De ce sunt descoperiţi diavolii ca fiind duşmanii lui Dumnezeu, duşmanii umanităţii în mare şi a poporului lui Dumnezeu în particular?

3. de ce diavolii caută să reziste fără de nici o încetare scopurilor lui Dumnezeu, strică creaţia lui Dumnezeu , spurcă şi distrug poporul lui Dumnezeu , chinuie torturează şi distrug umanitatea? Care este scopul lor când fac astfel de rele?

4. Cum se face că deşi sunt duşmanii lui Dumnezeu ei sunt plecaţi voinţei lui Dumnezeu? Cum se face că Dumnezeu îi foloseşte ca să se apere şi să slujească dimensiuni mari ale scopurilor suverane ale lui Dumnezeu (Facere 3, 11; 1 Samuel 16, 14; 18, 10; 19, 9; 1 Regi 22, 20-22; 20-222; Isaia 19, 13-14)?

Vechiul Testament spune că aceste creaturi invizibile, rele, supranaturale, create şi cosmice sunt diavoli. Cândva, undeva evident mai înainte de creaţia umanităţii ei au fost conduşi de o puternică creatură îngerească, care după unii ar fii fost Lucifer, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Iov 4, 18 şi Isaia 14, 12-27 par să indice aceste lucru. Isaia 14, 12-17 şi Iezechil 18, 11-19 au obişnuit de mai multe ori să se refere la această rebeliune cosmică. În timp ce avem puţine îndoieli să ne îndoim de realitatea acestei interpretări secundare tradiţionale (toţi sunt de acord că interpretare primară are de a face cu regele Babilonului şi conducătorul Tyrei) care este cât se poate de aproape de imaginea biblică a lui Satan şi a diavolilor săi).

Când ajungem la Noul Testament totuşi, imaginea este mult mai clară. NU suntem anunţaţi de simple aluzii la rebeliunea cosmică. În schimb, Noul Testament declară că o astfel de rebeliune a avut loc. De la Matei la Apocalipsă în Noul Testament avem să ne confruntăm cu războiul duhovnicesc atât pe pământ cât şi în cer. Noul Testament se deschide cu lucrarea supranaturală a răului în confruntare cu Fiul lui Dumnezeu. Prin primul capitol al lui Marcu Iisus se confruntă cu Satan în ispitirea lui de 40 de zile (12-13). Câştigând acea bătălie iniţiatică şi mai multe feluri decisive, Iisus îşi începe slujirea publică.

30

Slujirea în sinagoga sa, este întreruptă de rezistenţa diavolească. Cu repeziciune, Iisus reduce la tăcere şi opreşte activitatea diavolilor şi a minciunilor lor (9, 91-26). În acelaşi capitol, mai înainte de a venii noaptea Iisus se confruntă cu diavolii până târziu noaptea (1, 24-34). A doua zii după activitatea de eliberare din timpul nopţii Iisus îşi începe din nou activitatea. El vizitează sinagogile oraş după oraş. Sfântul Marcu ne spune că Iisus a avut o dublă slujire, „El predica şi scotea diavoli” (12, 39). Incredibil! Ce lume a conflictului spiritual.

Pe cum ne spune sfântul Ioan pentru prima dată în Biblie, ni se spune foarte clar despre originea răului. În Ioan 8, 44, ni se spune că a început cu Satan. El ne spune că Iisus a venit să îl lege pe Satan, să îi frângă puterea şi să îi elibereze pe cei ce erau ţinuţi captivi de diavol (Luca 4, 11, 19; Matei 25, 41). Iisus descoperă că Satan conduce o mare împărăţie a răului. El îşi are proprii lui diavoli, la fel cum Dumnezeu îşi are îngerii Săi. Mai apoi, aflăm că aceşti diavoli ai lui Satan sunt cei care luptă şi oprimă pe oameni (Matei 12, 22-29; Luca 13; 6-16; Apocalipsă 12, 11-17; 13, 11).

Gradele de autoritate în împărăţia lui Satan

Pe cum povestea apariţiei răului supranatural se desfăşoară în Noul Testament, descoperim că în stăpânia lui Satan sunt mai multe grade de autoritate (Efeseni 6, 12; Matei 12, 45; Marcu 5, 2-9). Mai mult, diavolii, spiriele rele sau demonii (toţi termenii au acelaşi înţeles) se pare că cad în cel puţin patru clasificări diferite şi nu trei după cum au fost menţionaţi de mai multe ori. Mai întâi sunt cei care sunt liberi de a duce la îndeplinire scopurile rele ale diavolului. Ei sunt răi (Efeseni 3, 10; 6, 12) dar sunt şi liberi să opereze şi pe pământ. Aceşti diavoli atacă şi chiar lucrează în trupurile oamenilor (Matei 12, 43-45).

În al doilea rând, există diavolii rebeli care acum se pare că au fost aruncaţi în un abis sau adânc. Evident, ei vor fii eliberaţi pe viitor şi vor face mari distrugeri pe pământ (Apocalipsă 20). În al treilea rând, se pare că există un al treilea rând de diavoli care au devenit atât de pervertiţi că nu li s-a permis să locuiască pe pământ. Ei sunt legaţi pentru totdeauna nu în abis ci în iad. Cuvântul elen este tartar, tradus incorect iad. Vines spune că tartarul nu este nici şeol şi nici iadul, ci lolul diavolilor a căror păcat special este referit în acel pasaj (2 Petru 2, 4) şi „sunt rezervaţi în ziua judecăţii. Regiunea este descrisă ca fiind ce a „abisului întunericului.”

Evident aceşti diavoli nu vor fii niciodată eliberaţi. Se pare că ei stau în întunericul pământului până în ziua judecăţii (2 Petru 2, 4; 4 Iuda 6).

În cele din urmă se pare că există un al patrulea grup de diavoli ce sunt ţinuţi în întuneric, dacă este să luăm cuvintele literal. Patru dintre ei sunt menţionaţi ca fiind legaţi la râul Eufrat. Când vor fii eliberaţi ei vor conduce o armată diavolească de distrugere împotriva umanităţii (Apocalipsă 2, 13-22).

Sfântul Pavel le spune credincioşilor din Corint că ei vor judeca pe diavoli (1 Corinteni 4, 3). Ei trebuie să fie diavolii fiindcă mai înainte ei au fost îngeri dar apoi s-au răzvrătit, fiind „în slujirea lui Dumnezeu.” (Marcu 8, 28). Astfel aceştia sunt diavolii răzvrătiţi (Iov 4, 12; Isaia 24; 21-22).

Conflictul cosmic: fapte de viitor (Apocalipsa 12)

31

Apocalipsă 12 vorbeşte de o zii finală când v-a exista un conflict cosmic final între îngerii lui Dumnezeu sub Mihail şi diavolii sunt Satan (Apocalipsă 12, 3). Chiar dacă cineva nu susţine o viziune deplină a Apocalipsei, acest pasaj ne descoperă câteva fapte ce nu le putem nega.

1. Satan este conducătorul împărăţiei diavolilor (v. 3-7). 2. Această împărăţie a diavolilor este opusă lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale (3-7). 3. Împărăţia răului a fost biruită de arhanghelul Mihail care evident slujeşte ca şi

conducătorul sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu şi a armatei Sale îngereşti (7-8). 4. Satan şi diavolii săi au fost deja sau vor fii detronaţi şi aruncaţi pe pământ să aducă

durere şi necaz umanităţii (9b, 12b). 5. Împărăţia răului este o împărăţie ce luptă împotriva lui Dumnezeu. Ei duc război

împotriva celor care ţin poruncile lui Dumnezeu şi a cred în Iisus Hristos (13-17). 6. Fiindcă activitatea acestor diavoli este ura, ei sunt aceleaşi făpturi pururea. După această scurtă trecere în revistă, este cât se poate de evident un lucru. Noul

Testament spune foarte clar că undeva cândva a avut loc rebeliunea sau răzvrătirea cosmică. O vastă armată de îngeri, evident şi-a exercitat dreptul de liber arbitru şi a ales să reziste lui Dumnezeu Creatorul lor.

Armata diavolilor are un singur stăpân. El este numit „marele dragon....şarpele cel din vechime numit Satan şi Diavolul” scopul lor este de a înşela toată lumea (Apocalispă 12, 9) şi să se războiască împotriva copiilor lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul a originat prima dată cu Satan, cel rău (Ioan 8, 44). Evident el a înşelat mai apoi pe unii îngeri de a îi urma împotriva rebeliunii împotriva lui Dumnezeu. Împreună formează împărăţia cosmică a răului . Un grup al acestor diavoli chinuie umanitatea şi se opun Bisericii lui Dumnezeu cel viu. Războiul Bisericii este dus mai întâi împotriva lor.

Rebeliunea din paradis şi de pe pământ

Cum a fost posibil să apară păcatul într-o împărăţie de nepăcătuire deplină cum este împărăţia lui Dumnezeu? Cum a fost cu putinţă ca îngerii nepăcătoşi să păcătuiască? În nici un loc Biserica nu încearcă să explice de ce şi cum Satan şi diavolii săi au fost creaţi cu capacitatea de a păcătui la fel cum nici Biserica nu a explicat de ce şi oamenii au fost creaţi cu aceiaşi capacitate. Acestea sunt două categorii sau compartimente pe care le găsim în Biblie.

Mai întâi mă refer la un fapt cu un eveniment care este înregistrat în Biblie fără nici o altă explicaţie. Primul şi cel mai mare dat în Biblie îl găsim la Facere 1, 1 „La început Dumnezeu...” nu se face nici o încercare de a explica existenţa lui Dumnezeu. Existenţa lui Dumnezeu este pur şi simplu declarată. În al doilea rând şi extrem de important, „Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” (Facere 1, 2). Nu se dă nici o explicaţie a timpului sau a felului creaţiei originale descoperite. Al treilea mare dat se găseşte în ultimul verset „pământul era netocmit şi gol şi întuneric era deasupra adâncului.” (Facere 1, 2).

În primul verset din Bibliei creaţioniste este creat paradisul şi pământul. Începând cu versetul al doilea, accentul cade exclusiv asupra pământului. Nu ne este dată nici o explicaţie despre timpul sau vremea creaţiei originale. Dincolo de creaţia originală a pământului ni se descoperă neantul. Cele şase zile ale creaţiei sunt în sine daturi. Acelaşi lucru este adevărat despre păcatul oamenilor şi a îngerilor. La fel şi ele sunt daturi. Următoarea explicaţie ne dă un răspuns parţial. Eu îl împărtăşesc dimpreună cu alţi

32

comentatori biblici. Dumnezeu este singura fiinţă necreată din univers. Ca şi Dumnezeu, El este fără de început şi fără de final. El există dar nu a fost creat. El este aici, dar nu a avut nici un început. El a existat, există şi v-a exista pururea. Astfel, El şi numai El este perfecţiunea absolută. Dumnezeu are o minte sau inteligenţă perfectă. Dumnezeu este atotştiutor. Are emoţii perfecte. Ceea ce simte El este ceea ce trebuie să simţit toţi. El are o voinţă perfectă. El alege întotdeauna ceea ce este bine. Cu adevărat prin înseşi existenţa Sa, Dumnezeu nu poate alege răul. La fel de bine El nu poate păcătui.

Totuşi, toate făpturile sunt imperfecte. Prin definiţie Dumnezeu nu se poate crea pe Sine. El poate crea fiinţe care sunt mai mici decât El şi prin urmare imperfecte. Creaţia nu poate fii niciodată un egal pentru Dumnezeu. Prin chiar faptul că Dumnezeu a creat făpturi după „chipul şi asemănarea Sa.” Dumnezeu a creat făpturi cu minte, emoţii şi o voinţă similară cu a Sa. Prin definiţie, El nu poate crea creaturi după chipul şi asemănarea Lui care să nu simtă şi să aleagă pentru Sine.

Mai mult creaturile nu pot fii create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să fie programate să facă numai voia lui Dumnezeu. Paul Schelling în cartea Sa Dumnezeu şi neliniştea umană, spune că dacă aceasta nu ar fii avut loc „şi chiar dacă toţi participanţii s-ar fii putut gândii că sunt liberi, de fapt ei nu ar fii liberi şi deşi ar fii cât se poate de mult fericiţi, ei ar fii incapabili să îşi i-a propriile lor decizii şi să crească în relaţii de răspuns genuine cu alte persoane. Ei ar fii lipsiţi de toate valurile întunericului, din moment ce toţi ar fii roboţi ce ar trăii inconştient destinul lor predeterminat, într-un sistem vast şi foarte organizat. Aceasta L-ar face pe Dumnezeu un mare hipnotist, a căror subiecţii au dus la îndeplinirea irezistibilă şi la poruncile lor ca şi cum ar fii sub hipnoza, a noţiunii de fiinţe umane [şi îngeri] a fost onestă în aşa fel că ei vor alege întotdeauna binele. Dacă ei nu ar fii fost cu adevărat liberi, nu ar exista nici un garant că nu ar exista o alegere cum se cuvine, dacă ei ar fii fost constituiţi să excludă alegeri, ei nu ar fii fost liberi.

Mai mult, libertatea de alegere netestată este numai teorie, nu realitate. Astfel, atât îngerii cât şi umanitatea au trebuit să se confrunte între ascultarea de Dumnezeu şi neascultare.

Psihiatrul american dr. Scott Peck în cartea sa Oameni ai minciunii vorbeşte de convertirea lui la Hristos. La fel de bine el s-a confruntat cu problema răului.

Pentru a ne crea după chipul Său, Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru. Dacă au ar fii făcut astfel, Dumnezeu ne-ar fii creat păpuşi şi manechine de modă. Totuşi, ca să ne dea liberul arbitru Dumnezeu a trebuit să nu se folosească. Nu avem deloc liber arbitru dacă nu avem o anume libertate în spatele nostru. În agonie El a stat lângă noi şi ne-a lăsat să existăm.

Libertatea de alegere i-a fost dată şi lui Satan (dacă acesta fost numele său) şi l-a fel de bine îngerilor. În lumea pnevmatică, toţi îngerii au fost supuşi la un test al ascultării. Deşi povestirea acelui test nu este niciunde înregistrată, ea este implicată în mai multe locuri de cei care au rezistat înşelăciunii diavolului (Satan sau Lucifer) (Isaia 14, 13) şi „îngerii aleşi.” (1 Timotei 5, 21). Cei care au fost înşelaţi au urmat lui Satan [Lucifer după alţii] sunt acum asemenea stăpânului lor. După Biblie, nu mai există nici o posibilitate ca ei să fie răscumpăraţi. Acest fapt a fost confirmat de experienţa cu diavolii. Ei îl urăsc pe Dumnezeu şi nu se vor pocăi şi nici nu vor cere iertarea lui Dumnezeu, deşi ei recunosc cu o groază horifică că sunt condamnaţi veşnic iadului. Ei sunt cu adevărat confirmaţi în răutate. Faptul că rebeliunea din ceruri, din paradis a avut originea în rebeliunea iniţială a fiinţei diavoleşti Satan s-au diavolul, pare a fii sigur. În toată Biblia el este descoperit ca şi singurul

33

creator al răului şi al ispitelor (Ioan 8, 44; Ioan 4, 1-12). Mai mult diavolul este văzut în totdeauna ca şi stăpânitorul unei armate diavoleşti a răului supranatural (Matei 25, 41; Apocalipsă 12, 2-17). El este descoperit ca şi conducătorul „începătorilor...puterilor, stăpânitorilor întunericului acestui veac....oştirile nevăzute ale răutăţii, căzute din lăcaşurile cereşti” (Efeseni 6, 12).

Cele două genuri ale răului de pe pământ

Această rebeliune cosmică a ajuns pe pământ imediat după creaţia omului. Răul ce a fost adus a afectat universul pe două planuri: natural şi moral. Edmund J. Cornell a definit răul natural ca şi „toate acele forţe ale rolurilor naturale care sunt perpetue nu prin agenţii liberi ai omului ci prin elementele lor naturale din univers. Cum ar fii furia unui uragan sau devastarea unui cutremur de pământ.”

Cornel îl citează mai apoi pe John Mills: „actul cel mai criminal recunsocut de legile omeneşti este omorârea naturii care afectează orice fiinţă ce trăieşte şi în cea mai mare parte „a cazurilor are loc după mai multe torturi, cum ar fii cel al celor mai mari monştrii, de care citim ca fiind făcute de creaturile vii ale cerurilor... Natura îi stăpâneşte pe oameni, îi condiţionează sau i poate arunca pe oameni să fie devoraţi de animale sălbatice, îi poate arde mortal, îi poate lovii cu pietre ca şi pe primii martiri creştini, îi poate înfometa sau îngheţa cu frigul. Toate acestea natura le face fără să aibă nici o grijă sau milă, declarându-şi acţiunile ei asupra celor mai buni sau mai nobili dintre noi şi uneori mai rău.

Cornelll continuă mai apoi cu unul dintre cele mai rele. Moartea. El vorbeşte de respingerea morţii. Care îi loveşte pe cei buni dimpreună cu cei vii cu „discriminare oarbă.” El a declarat că „motivul deschis pentru care răul natural este particular o problemă creştină este că creştinul învaţă nu numai că toată natura a fost original creată de Dumnezeu şi proniată de Dumnezeu ca fiind bună, ci la fel de bine că toată mişcarea prezentă a lucrurilor este condusă şi păzită de chiar ochiul Său atoatevăzător, care realizează toate lucrurile după sfatul bine plăcutei Sale voinţe.” (Efeseni 1, 11). Poate creştinul să se plimbe prin considerentele încărcate ale spitalelor de copii sau să nu se împiedice de devastările făcute de un uragan puternic fără să vadă puterea consecinţelor lor? „Cu adevărat voi vorbii lui Dumnezeu şi doresc să mă înţeleg cu Tine Dumnezeule.” (Iov 13, 3).

În orice caz, Biblia nu tace cu privire la răul natural. Începând cu Facerea şi mai apoi continuând cu toate povestirile biblice şi încheind cu Apocalipsă 22, răul natural are un loc proeminent în Biblie al doilea numai după semnele devastării, răul normal. Totuşi, Biblia nu a încercat să explice răul natural afară din contextul răului moral uman. Biblia nu spune nimic despre existenţa răului natural din univers, mai înainte de naşterea răului normal în experienţa umanităţii.

Cornell a definit răul normal: el include toate acele tentaţii ale valorilor omeneşti, ce nu sunt continuate de elementele naturale ale universului, ci de agenţia liberă a omului.” În definiţiile sale atât ale răului moral cât şi natural, Cornell şi-a limitat discuţia sa exclusiv pe relaţia răului cu umanitatea.

Ea diferă de Cornell, prin acea că eu văd răul ca fiind original preuman, existând mai înainte de căderea omului. Afară de contextul preuman, răul cosmic, în Biblie este introdus răul uman. Centrul antropocentric al Bibliei ignoră referinţele directe la existenţa răului natural din ceruri sau de pe pământ mai înainte de căderea omului. A existat o creaţie pre-

34

Adamică pământească care a suferit o cădere similară ca şi cea înregistrată în Facere 3 cu umanitatea? Este asumată teoria căderii ce afirmă că căderea preadamică pe pământ în Facere 1 şi 2? A existat o moarte fizică mai înainte sau la facerea omului? A existat dezordinea prezentă în ordinea corpurilor planetare mai înainte de creaţia şi căderea omului?

Despre acestea şi subiecte similare ale răului natural, Biblia nu dă nici un răspuns. Mai mult, noi nu mergem la Cuvântul lui Dumnezeu pentru răspunsuri la unele dintre cele mai fundamentale întrebări ridicate de ştiinţele naturale altele decât declaraţiile Bibliei „la început Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” (Facere 1, 1). Totuşi, Biblia a indicat cât se poate de mult că căderea umanităţii şi manifestarea naturii este un fel de legare intimă. În unul dintre cele mai mari pasaje cosmologice Sfântul Pavel a afirmat „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o - cu nădejde. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 20-23). Cu acestea în vedere, apostolul a introdus raţionamentele lui cosmologice cu cuvintele „pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19).

De ce? Fiindcă răscumpărarea deplină a umanităţii ce v-a avea loc numai la răscumpărarea trupurilor noastre (v. 23) nu a transformat toată creaţia fizică. În acest moment, şi numai în acest moment, răul natural ar fii anihilat pentru totdeauna.

Sfântul Apostol Petru spune la un moment dat că imediat sau concomitent cu răscumpărarea trupurilor noastre la care făcea referinţă „iar ziua lui Dumnezeu v-a venii ca şi un fur, când cerurile vor pierii, stihiile arzând se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Dar să aşteptăm făgăduinţa Lui, ceruri noi şi pământ nou în care locuieşte dreptatea.”

Toate acestea sunt în armonie cu cuvintele Sfântului Ioan Teologul. „Şi am văzut un cer şi un pământ nou., căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă pogorându-se din cer, Noul Ierusalim de la Dumnezeu, gătită ca şi o mireasă pentru mirele său.” (Apocalipsă 21, 1-2).

Rezultatul v-a fii anihilarea totală şi eternă a răului moral din creaţia lui Dumnezeu şi a experienţei umane. Spune aproape fiindcă excepţia miraculoasă este numită iad sau lac de foc. Indiferent care ar fii punctele de vedre ale cuiva despre iad, sau lacul de foc, un astfel de loc există. Iisus a spus că iadul a fost făcut pentru diavol şi diavoli săi. (Matei 25, 41). El i-a avertizat pe oameni că acolo vor ajunge dacă vor trăii în neascultare faţă de Dumnezeu (Matei 5, 21-22, 27-30).

Pavel a descris locul răului etern ca şi un loc unde oamenii „vor fii pedepsiţi veşnic de la faţa lui Dumnezeu şi de la mărirea puterii Sale.” (2 Tesaloniceni 1, 9). Este o pedeapsă rezervată celor ce nu cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu se supun evangheliei Domnului nostru Iisus (v. 8).

Sfântul Ioan Teologul a portretizat iadul ca şi „un iezer de foc şi pucioasă” în care diavolii şi slujitorii lor vor fii aruncaţi şi vor fii „chinuiţi acolo zii şi noapte în vecii vecilor.” (Apocalipsă 20, 10). El a mai adăugat că moartea şi iadul au fost aruncate în răul de foc. Aceasta este moartea cea de a doua, iezerul cel de foc. Iar cine nu a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iezerul de foc. (v. 14-15).

35

O imagine îngrozitoare, vie şi înfricoşătoare a răului etern, iezerul de foc a fost paralel evident cu noile ceruri şi pământ nou al fericirii eterne, răul biruit etern. Taină a tainelor.

Rebeliunea cosmică a devenit pământească

Odată cu introducerea umanităţii în conflictul dintre cele două împărăţii ceea ce mai înainte a fost pur şi simplu o rebeliune exclusiv cosmică devine una pământească.

Mărturia istorică imagistică o avem în Facere 3, 1-24. Istoricitatea căderii este cofirmată în Biblie cum ar fii 2 Corinteni 11, 3 şi Apocalipsă 12, 7-3. Actul istoric al căderii este un fel de bine folosit şi de Sfântul Pavel în Romani 5 şi 1 Corinteni 15 în acţiune cu acţiunea răscumpărătoare istorică a lui Iisus ca şi ultimul Adam şi al doilea om. Numesc Facere 3 o mărturie pictorială din cauza simbolismului vivid folosit la descrierea evenimentelor istorice. Adevăratele adevăruri ale povestiri sunt la fel de rele şi istorice dacă câteva admit simbolismul pe cum este şi dacă se urmează un literalism strict.

Trei lecţii din Facere 3

Consider Facere 3 ca fiind cea mai importantă mărturie a războiului pnevmatologic din Vechiul Testament. Ne vom ocupa de el, mult mai apoi. Mai toate lecţiile pe care le învăţăm le avem aici. 1. Umanitatea a fost dusă în rebeliune împotriva rânduielilor lui Dumnezeu de un rău deja existent, o fiinţă supranaturală. În contextul şi simbolismul povestirii, acea fiinţă supranaturală rea este descoperită ca şi un şarpe, un animal, parte a creaţiei bune a lui Dumnezeu. Dacă sau nu un animal fizic pe care îl ştim astăzi ca şi şarpe este creatura descoperită aici este dincolo de ceea ce vreau să art. Ceea ce vreau să arăt cel mai mult este că umanitatea a fost înşelată într-un act de neascultare faţă de Dumnezeu prin înşelăciunea unei fiinţe înţelepte, deja existente dar rea.

Această fiinţă îşi descoperă răul şi înţelegerea ei negativă deghizându-se aşa ca femeia să nu fie conştientă de răul ei. Ea crede că conversează cu o creatură familiară, parte a creaţiei bune a lui Dumnezeu. Apoi, această fiinţă o duce pe Eva într-o discuţie despre Dumnezeu şi limitaţile pe care El le-a pus asupra ei şi a lui Adam. (Adam şi Eva sunt primii oameni în paradis (sau grădina Edenului). Până acum ea a văzut numai partea pozitivă a stadiului ei paradisiac sau edenic. Satan deşteaptă în mintea ei realizarea părţii negative, ceea ce ea şi Adam nu pot face în paradis. Înşelăciunea a fost direcţionată împotriva minţii ei care prin definiţie include emoţiile şi voinţa ei.

2. El o înşală pe femeia lipsită de experienţă şi nepăcătoasă. Cu mare grijă el îşi alege cuvintele sale, pentru a o face să gândească gândurile sale după el. Această tranziţie subtilă o face confuză şi mai ales mintea ei şi îi distorsionează vederea realităţii. Ea eşuiază să respingă minciunile ce sunt plasate în mintea ei. Ea acceptă adevărurile parţiale şi minciunile ca fiind adevărul total.

3. Fiind şi el o făptură ce mai înainte nu avea păcat, şarpele (Satan) este conştient când gândirea ei a devenit distorsionată. El ştie când ea este gată să primească în mintea ei o negaţie a cuvântului lui Dumnezeu şi o interpretare totală a scopurilor lui Dumnezeu: „cu siguranţă nu ve-ţi murii. Fiindcă Dumnezeu ştie că în ziua în care ve-ţi mânca din acel pom vi se vor deschide ochii şi ve-ţi fii ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul.(v. 4-5).” Aceasta era tot ceea ce avea el nevoie. Înşelăciunea este completă. Mintea Evei a îmbrăţişat gândurile lui Satan. Ea vede acum pomul oprit dintr-o perspectivă eronată şi total nouă.

36

Satan a deşteptat în ea emoţii pe care ea nu le ştia mai înainte. Ea vede, ea se priveşte, ea doreşte şi i–a fructul înşelăciunii.

Se naşte păcatul. După cum este natura păcatului, el nu rămâne niciodată prin sine. Caută companie. Imediat Eva a descoperit noile plăceri descoperite cu soţul ei Adam. Evident, încă nu există nici o evidenţă vizibilă, negativă a consecinţelor păcatului în existenţa lui. Adam îşi exercitează liberul său arbitru şi mănâncă şi el din fructul oprit, neascultând de Cuvântul lui Dumnezeu. Ţelul înşelăciunii lui Satan este acum realizat. Cade chiar liderul noii creaţii a lui Dumnezeu.

Consecinţele primei decepţii pământeşti

O consecinţă majoră este pervertirea noii creaţii a lui Dumnezeu. Plăcerea lui Satan este la zenit. El nu numai că a înşelat creaţia angelică a lui Dumnezeu dar a reuşit în a pângării creaţia pământească a lui Dumnezeu. În al doilea rând, rebeliunea cosmică a îngerilor a devenit acum una pământească şi cosmică. Umanitatea s-a alăturat diavolilor în respingerea voinţei descoperite a lui Dumnezeu. Atât istoria cosmică cât şi istoria pământească nu vor mai fii niciodată la fel.

În al treilea rând, umanitatea nu numai că participă la conflictul dintre cele două împărăţii, dar devine centrul în jurul căruia gravitează conflictul. Astfel, atât prin natură cât şi prin alegere aparţin împărăţiei lui Satan (Luca 4, 5-6; Ioan 12, 131; 19, 30; 16, 11; Fapte 21, 18; Efeseni 2, 1-3; Coloseni 1, 13). Totuşi, Dumnezeu din iubire cerească şi din compasiune şi milă şi haz (Efeseni 2, 4-9; 1, 13-14) a acţionat să ofere răscumpărarea deplină pentru umanitate (Ioan 3, 10; 2 Cor., 5, 18-21), 1 Ioan 2, 1-2).

Duşmanul lui Dumnezeu, înşelând rasa umană în independenţă de voinţa lui Dumnezeu devine acum duşmanul central al omului. Prin oştirile lui diavoleşti el a rezistat programului de răscumpărare a lui Dumnezeu. El face tot ceea ce poate să respingă răspândirea Noului Testament la popoare (Matei 13, 14-25 şi 30, Fapte 5, 8, 13, 19, 19, 3; „ 1 Corinteni 4, 3-4; 11, 3-4, 13, 15; 1 Tesaloniceni 2, 18, 2; 5, Apocalipsă 2, 3; 12, 17-13 şi 7).

Bătălia se centrează pe umanitate. Satan a înşelat şi a robit toată umanitatea. Dumnezeu a răscumpărat parţial (2 Corinteni 5, 18-19; 1 Ioan 1, 1-2). Tot ceea ce le lipseşte oamenilor este iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, a stopa pe ei de a răspunde ţelului lui Satan, pe care el în realizează prin înşelăciune.

În acest context al păcatului şi al înşelăciunii este predicată evanghelia. Spiritul lui Dumnezeu îi condamnă pe oameni de a mai păcătui şi să fie drepţi şi judecaţi (Ioan 18, 20). Diavolul luptă să îi robească şi să îi oprească îi oprească de a mai face binele (Matei 25, 9 şi 2 Corinteni 4, 3-4). Astfel, din nou în acest sens, umanitatea din nou nu numai că participă la conflictul dintre cele două împărăţii, dar a devenit credulă în jurul a ceea ce are loc conflictul. Constituind pe carnea păcatului umanităţii în această lume rea, Satan asaltează cu răutatea şi cu minciunea lumea creştină. Astfel, oamenii fiind înşelaşi devin în schimb înşelători (2 Timotei 3, 19). Ei răspândesc minciuna lui Satan la o scară globală pe cum ei se supun voinţei naturii duşmanului lor mortal.

6. Sursa tuturor rebeliunilor: când mincinoşii spun adevărul

37

Deşi toţi diavolii la fel ca şi stăpânul lor Satan sunt mincinoşi, ei pot fii forţaţi să spună adevărul. În primul rând ei nu l-au minţit niciodată pe Domnul Iisus Hristos. În primul rând ei pot fii făcuţi să mărturisească despre înşelăciunea lor condusă de Satan şi rebeliunea subsecventă împotriva lui Dumnezeu. Cu permisiunea unei victime diavolizate am folosit o eliberare ca şi o sesiune de observare a unor observatori sinceri dar necredincioşi. Cu câteva zile mai înainte soţia mea, Loretta, fiica mea mai tânără Barbara şi eu cu ajutorul la câteva rugăciuni am început procesul de eliberare. Ştiam că sunt mai mulţi diavoli ce trebuie scoşi din viaţa victimei.

Cu bună ştiinţă am intrat într-un dialog controlat cu unul dintre diavoli dincolo de ceea ce este normal şi potrivit. Am permis diavolilor să folosească coardele vocale ale victimei şi să vorbească tare. Aveam de a face cu un diavol numit Frică.

Câtă vreme ai fost pe aici? La-m întrebat pe Frică. De secole, a răspuns. Tu te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu nu? Am zis eu.Da.De ce?Am fost înşelaţi.Aţi fost înşelaţi de Satan?Da.De ce?Am fost înşelaţi. Aţi fost înşelaţi de Satan? Da. Totuşi, tu spui că îl iubeşti...Trebuie să o facem. El este prinţul întunericului. Ştii unde merge? Am fost trădaţi. Atunci îl trădează şi tu. Ai vrea să îl trădezi? Nu. Din singura poveste din Fapte a unei întâlniri diavoleşti şi a unei eliberări care a

înregistrat vorbirea diavolilor, diavolii spun adevărul. Ei au spus „aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Prea Înalt care ne spun cum să ne mântuim.” (Fapte 16, 17). Evident, diavolii sunt obligaţi să spună adevărul în faţa unei autorităţi spirituale mai mari (Luca 10, 17-19; Efeseni 2, 6; 3, 10). De mai multe ori voluntar ei vor spune adevărul despre Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos. De asemenea ei vor mărturisii propria lor înfrângere şi autoritatea noastră asupra lor în timpul fricii şi a duratei pe care o experimentează în timpul unor sesiuni de exorcism. În ciuda apariţiei arogante şi sfidătoare, diavolii trec prin chinuri progresive în timpul unor sesiuni de rugăciune foarte bine plănuite. Ca şi o experienţă consecventă, în mobilizarea şi scoaterea răului şi a diavolilor prin autoritatea dată în numele Domnului Iisus Hristos, credinciosul învaţă să detecteze când spiritele necurate stau sau unde stau, când ele mărturisesc înspăimântare adevărul şi le obligăm să ne spună ceea ce este adevărat. De obicei nu intru în dialog profund cu diavolii în timpul slujirii de eliberare. Dacă Duhul lui Dumnezeu mă face să caut informaţii de la un diavol, este numai pentru un anume scop şi în anumite condiţii. La fel ca şi pentru un slujitor al lui Dumnezeu, sunt întotdeauna în control. Diavolii nu au voit niciodată să îmi spună ce să fac în timpul procedurilor.

38

Scopul eliberării este ca întotdeauna să ajut victima să se elibereze de diavolizare şi să o duc într-o viaţă a ascultării de Dumnezeu. Totuşi, condiţiile variază în funcţie de circumstanţe. Diavolii trebuie scoşi din viaţa victimei cât mai repede posibil. De obicei voi aranja o consiliere după eliberare cu un consilier care şi el aduce mai multă eliberare. Uneori sunt forţat să forţez diavolul să descopere lucrurile (Efeseni 4, 27), ce le au în viaţa victimei pentru a îl scoate mai uşor. Acest lucru nu este întotdeauna necesar, fiindcă urmează consilerea de după eliberare ce nu este o slujire a oamenilor nerăbdători şi preocupaţi. Cu unele cazuri care implică abuzul copiilor şi de mai multe ori abuzul sexual, apare sindromul împrăştierii personalităţii sau al dislocării eului. Mai întotdeauna este implicată amnezia. Diavolii se pot ataşa şi de alte personalităţi (a se vedea capitolul 92). Acest gen de eliberare şi de vindecare este o clasă în sine. Rădăcinile sunt acum în procesul de a fii formate fiindcă acesta este un nou teritoriu, întărit în procesul de formare fiindcă aceasta este un teritoriu cuprins în slujirea eliberării cât şi a sfătuiri. Cea mai mare parte a şedinţelor de eliberare total sau aproape total ignoră dezordinea multiplă a personalităţii [DMP]. Procedurile normale legate nu lucrează de mai multe ori foarte bine la acest gen de testare a personalităţii.

Din nou, nu ne construim teologia pe strigătele îngreunătoare ale diavolilor. Totuşi, când sunt puşi în faţa Domnului Iisus Hristos, în persoana slujitorilor Săi, ei vor confirma mărturia biblică, referitor la relaţia lor cu Satan, înşelarea lor, căderea lor şi toate celelalte dimensiuni ale adevărului biblic. Ei sunt forţaţi să spună adevărul.

Originea răului în Satan

Totuşi, ne confruntăm cu o întrebare dificilă. În timp ce diavolii şi umanitatea au fost înşelate de Lucifer (vom folosii acest nume pentru Satan mai înainte de căderea Sa, dar nu este sigur că acesta este numele său) cine l-a înşelat pe Lucifer? Tocmai am ridicat dificila întrebare a teodiceii un pas înapoi, la naşterea răului în chiar Lucifer. Răspunsul biblic este clar, deşi cum a avut loc nu este niciodată explicat. Iisus spunea că Satan este tatăl minciunilor, fiindcă chiar el era un mincinos. El i-a minţit atât pe îngeri şi umanitatea fiindcă el era deja un mincinos. Mai mult, el spunea că era deja un criminal de la început.” (Ioan 8, 44, 1 Ioan 3, 8). Ce înseamnă aceasta?

După Leon Morris, „termenul redat ca şi început” le garanta notaţiei unei „origini” în acest sens a unei cauze primare... „prima cauză.” Aplicând aceste adevăr la Ioan 8, 44, ne oferă o introspecţie importantă. Domnul Iisus ne spune că crima îşi are originea în Satan. El este prima cauză. Iisus a legat originea acesteia cu natura lui Satan ca şi un „mincinos şi tată al minciunii.” Morris a legata acest lucru de natura umană. Prin Satan, Adam [primul om] a devenit muritor [Romani 5, 12, Înţelepciunea lui Iisus Sirah, 7, 24). Satan a început uciderea întregii rase umane...” ca un ucigaş de oameni.” Putem duce aceasta mai departe „aflând originea crimelor prin minciună.” Nu a avut loc pe pământ ci în lumea îngerilor, probabil mai înainte de creaţia umanităţii. Adu-ţi aminte de diavolul . Frica şi plângerea lui există, „am fost înşelaţi de Satan. Am fost trădaţi. Astfel, crima prin minciună şi-a avut originea în diavol. Domnul Iisus spune că Satan a creat crima şi înşelăciunea. Evident, a făcut aşa când a înşelat o parte din îngeri lui Dumnezeu în rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, aducând cu ei moartea care este separaţia eternă de Dumnezeu.

Taina care a rămas

39

Biblia a rămas total tăcută referitor la cum s-a transformat Satan dintr-o făptură bună într-un mincinos, care mai apoi a devenit criminalul unor îngeri şi a întregului neam omenesc. Unde Biblia este tăcută despre astfel de probleme evident şi noi tăcem la fel de bine. Discuţia noastră de mai înainte referitor la preţul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru aceasta se leagă de faptul că Dumnezeu a creat făpturi cu o deplină libertate, lucru ce aruncă lumină asupra întrebării dacă Lucifer putea devenii Diavolul, mincinosul şi criminalul. Totuşi, în cele din urmă suntem lăsaţi cu o taină ce nu poate fii surprinsă deplin de minţile noastre muritoare. În astfel de probleme continuu mă refer la versete din Biblie ca şi acesta „cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru i-a cele descoperite sunt ale noastre şi ale fiilor noştri pe veci ca să plinim toate cuvintele legii acesteia.”

O astfel de cunoaştere este pentru binecuvântare, este înaltă şi nu o pot cuprinde (Psalm 129, 6).

„O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!” (Romani 11, 33-36).

Am văzut din nou şi din nou că minciuna care i-a pătruns pe cei nevinovaţi, minţile libere a lui Adam şi a Evei şi care a dus la omorârea lor (Ioan 8, 44; Ioan 3, 8) a originat afară din el. Ei nu aveau nici o înclinaţie internă în spre rău şi nici o independenţă faţă de Dumnezeu. Ei nu trăiau în lume, adică societatea umană organizată în spre viaţa independentă de voinţa lui Dumnezeu. Societatea lor era grădina lui Dumnezeu. Totuşi, au păcătuit. Astfel, vedem că păcatul şi rebeliunea împotriva lui Dumnezeu nu sunt normale rasei umane după cum ne-a creat Dumnezeu. Viaţa umană normală este menită să fie în ascultare totală de Dumnezeu şi să existe un fel de colegialitate de nedescris atât cu Dumnezeu cât şi cu restul semenilor. În nevinovăţia lor, atât relaţia lor goală unul cu altul, Adam şi Eva nu aveau nici ruşine (Facere 2, 25, cf. 4, 7-11). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu era bine. Ei trăiau în lumina pură şi caldă a nevinovăţiei şi bunătăţii primare.

Păcatul şi rebeliunea împotriva lui Dumnezeu ce au rezultat atât în răul moral cât şi în cel natural sunt astfel o anomalie care acum a devenit normală pentru umanitate. Edith Schafter comenta referitor la această tranziţie de a trăi dintr-o lume perfectă în una pervertită. Adam şi Eva ştiau ce înseamnă să fii făptură umană normală trăim într-o lume normală. Dar ei au fost singurii ce nu au fost capabili să compare prin experienţă personală ce şi cum era „normalul şi anormalul.” Lumea a devenit anormală. Trăim şi am trăit într-o lume anormală. Lucrurile au fost pervertite, radicalizate de Satan, de o istorie a cauzei şi a efectului.

Uu studiu detaliat al Genezei ne v-a fii de folos. Tactica lui Satan şi strategia lui nu s-au schimbat de la Grădina Edenului. A devenii conştienţi de ce a făcut primilor oameni sau primilor noştri părinţi şi cum a făcut ne v-a slujii foarte bine în a ne avertiza şi a ne pregătii pentru bătălia spirituală cu care toţi ne confruntăm aici şi acum.

7. Războiul cosmic pământesc începe, Geneză 3

Accentul central pe războiul spiritual după cum este el experimentat de umanitate începe în Facere 3. Nu voi face nici o încercare să abordez în profunzime un subiect critic

40

ridicat de această pervertire. După cum am menţionat mai înainte, Facere 3 este atât o mărturie istorică cât şi expresivă şi imagistică a căderii umanităţii. A avut loc după modul în care a fost relatată. A existat istoric prima pereche de oameni. Adam şi Eva. Nu numai că ei au fost primele fiinţe umane create după chipul lui Dumnezeu, ci ei au stat ca şi reprezentanţi ai întregii rase umane. Păcatul lor, în special cel al lui Adam, capul rasei umane este văzută în Biblie ca şi căderea întregului neam omenesc şi pământesc (Roman 5, 1; 1 Corinteni 1, 5).

Tainele din Facere 3 au perturbat minţile cărturarilor biblici evrei şi creştini timp de secole. Un mare comentator al Bibliei, Jean Calvin scria că povestea ridică „multe întrebări ardente.” Scriitorul Genezei, Moise îşi începe mărturia lui cu un alt dat şarpe vorbitor şi seducător: „şarpele era însă cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din nici un pom din paradis?” (Facere 3, 1).

Trei viziuni despre Facere 3

Se pare că există numai trei puncte majore de a de vedea rolul şarpelui în portretizarea ispitirii. Primul este de a vedea literat şarpele (diavolul) care a vorbit Evei şi indirect lui Adam aducând căderea umanităţii. Al doilea punct de vedere este de a o vedea alegoric. Webster a definit alegoria ca şi o expresie prin intermediul unor figuri ficţionale simbolice şi acţiuni ale adevărurilor sau generalizărilor despre comportamentul sau experienţa omului. Pentru cei care susţin un punct de vedere ridicat al Bibliei, cum o fac şi eu, putem trece peste prima definiţie a lui Webster a alegoriei când ajungem la Facere 3. Totuşi, a doua sa definiţie este mult mai clară. Povestea este istorică, dar este descrisă prin reprezentaţie simbolică.

A treia modalitate de a vedea povestea este atât literală cât şi simbolică a Genezei 3. Evenimentele ce i-au implicat pe Adam şi Eva au avut loc în felul în care Moise le-a înregistrat. Totuşi, el s-a folosit de un simbolism pentru a îşi spune povestea sa. Dacă literalismul strict este corect sau dacă viziunea alegorică este cea mai bună sau seacă aici avem literalism amestecat cu o „reprezentaţie simbolică, poate este la fel.” R. Payne remarcă că „cel mai acceptat punct de vedere este că ispita a venit asupra omului din interior şi prin femeie. Astfel, de întrebări prin urmare, dacă era un şarpe obişnuit sau Satan sub formă de şarpe dacă sau nu a vorbit cu o voce reală sau dacă povestirile descriu o întâmplare literală sau este alegorică sunt mult mai bine lăsate fără răspuns.

Dumnezeu ne-a dat mărturia ispitei şi a căderii omului şi a istoriei păcatului în lume, în forma lui actuală şi cel mai bine este să luăm din poveste lecţia pe care ne învaţă şi să nu intrăm în speculaţii curioase. Mărturia istorică a căderii este dată evident în forma unei povestiri şi cu un simbolism şi o imagistică vie. În acest fel, adevărul povestirii pe care ea ni-l comunică a fost cel mai bine comunicat oamenilor obişnuiţi ai zilei. Totuşi, un lucru este absolut sigur în lumina mărturiei rolului Bibliei. Satan era sursa vocii ce a vorbit primei femei din lume, Evei şi a minţii sale prin şarpe.

Jean Calvin a ridicat posibilitatea abilităţii şarpelui de a vorbii cu această ocazie cu această ocazie ca fiind prima intervenţie directă de către Dumnezeu în cursul normal al creaţiei sale, primul miracol. Prin natură şarpele nu poate vorbii, dar când Satan prin permisiunea lui Dumnezeu l-a preluat ca şi un instrument al folosinţei sale, el vorbea prin limba sa, ceea ce a permis Dumnezeu. Nu mă îndoiesc că Eva a perceput acest lucru ca şi pe ceva extraordinar şi în acest sens ea a primit cu o şi mai mare ariditate a ceea ce a

41

admirat... Dacă pare incredibil că animalele pot vorbii la porunca lui Dumnezeu cum se face că omul are puterea de a vorbii decât numai dacă i-a fost dată de Dumnezeu.

Există unele susţineri biblice pentru aspectele susţinute de Calvin. Ce putem spune de măgarul lui Varlaam? Faptele biblice au spus că Dumnezeu a deschis gura unui măgar şi i-a spus lui Varlaam: „ ce ţi-am făcut de mai bătut de trei ori? (Numeri 22, 28). Este interesant că Varlaam a vorbit cu măgarul şi aparent nu a fost nici cuprins şi nici înfricoşat de acest lucru cum ar fii putut fii adevărat despre Eva.

Nu a spus Iisus că Dumnezeu v-a face pietrele să vorbească de mărirea Sa dacă oamenii vor refuza să o facă? Cuvintele lui erau, „adevărat vă spun vouă ca dacă voi ve-ţi tăcea, pietrele vor vorbii imediat” (Luca 19, 40). Nu poate Dumnezeu ce a făcut pietrele şi măgarul să vorbească să îi îngăduie şarpelui să ofere canalul de comunicare pentru Satan când vrea El? Cu adevărat El poate şi a făcut-o. Dacă a fost audibil, comunicarea verbală sau implantarea unor gânduri în mintea Evei este la fel de bine o întrebare la care nu putem oferii răspuns. Oricum, povestea rămâne la fel.

În cele din urmăm, nu există nici o întrebare referitor la de ce Moise nu a menţionat prezenţa lui Satan în descrierea Căderii. Primul meu răspuns este unul evident: nimic nu poate fii sigur din moment ce nu este dat un răspuns. Din nou fac apel al Deuteronom 29, 29.

Lecţii despre războiul pnevmatologic din Geneză 3

Acum principalele învăţături a poveştii despre războiul cu răul supranatural încep să se desfăşoare. Începem cu pericolul unei conversaţii îndoite, fie verbal sau fie în minte cu diavolul în proprii lui termeni. Satan a început cu întrebarea, „a zis Dumnezeu cu adevărat?” Îl loc să îl reducă la tăcere, Eva îi răspunde la întrebare. Mai apoi el i-a răspuns subtil şi aşa s-a pus cursa (Facere 3, 1-6).

Întotdeauna este periculos să te angajezi într-un dialog deschis cu diavolul în termenii săi. La toate îndoielile, minciunile şi laudele sale răspunsul nostru trebuie să fie cel al Domnului Iisus: „înapoia mea Satan-o. Fiindcă scris este.” (Matei 4, 10). Este scris, este echivalent cu „sabia spiritului.” Care este cuvântul (rehma, ρεμα) lui Dumnezeu din Efeseni 6, 17. Aşa fac şi eu cu diavolii când ei exorcizez. De mai multe ori când sunt expuşi, diavolii tind să treacă de la o tăcere totală la o vorbire galopantă. Ei trebuie opriţi prin porunca în numele Domnului Iisus Hristos: „nu îţi este îngăduit să vorbeşti decât numai când eşti întrebat. Vei răspunde ceea ce eşti întrebat şi nimic mai mult. Apoi eu vor hotărî dacă vorbeşti tare sau numai în mintea victimei. Eu voi decide şi nu tu. Aceasta este o singură conversaţie şi nu tu. Taci până când îţi dau permisiunea să vorbeşti.

Celor care simt că nu ar trebui să folosim pronumele personal „tu” ci în schimb pe al lui Dumnezeu ca să faci să tacă diavolii, răspunsul meu este simplu şi biblic: nici unde în Biblie nu găsim această procedură iniţială sau practicată. Sună foarte evlavios dar este eronat.

Domnul Iisus Hristos ne-a dat autoritate asupra lumii diavolilor. Nu avem nevoie să interogăm ceea ce ni s-a dat deja. O astfel, de autoritate este dată tuturor slujitorilor lui Dumnezeu şi este clar că nu a fost dată numai celor 12 apostoli (Luca 3, 4) ca şi restului de 70 de ucenici (Luca 10, 1). Din moment ce ei au fost ucenici ai lui Iisus dar nu erau o parte dintre apostoli, ei pot fii văzuţi ca şi reprezentanţi ai creştinilor în mare. Când cei 70 s-au reîntors din slujirea lor, ei nu au fost critici referindu-se la autoritatea lor asupra diavolilor

42

după cum a fost evidenţiată de slujirea lor. Ei au exclamat, „Doamne până şi diavolii se pleacă în numele Tău.” (Luca 10, 17). Singurul lucru pe care Iisus le-a cerut lor a fost să menţină balanţa în viaţa lor, slujirea şi priorităţile lor. În timp ce ei se bucurau să vadă că duşmanul se pleca în faţa lor (v. 17-18)., dar era mult mai important să se bucure în relaţia lor cu Dumnezeu şi împărăţia Lui (v- 20).

Singurul caz din afara Evanghelilor unde Biblia vorbeşte „de sesiunea” faţă către faţă a eliberări de posesiunea diavolilor (Fapte 10) sfântul Apostol Pavel a urmat aceleaşi proceduri de exorcizare ca şi restul de 70 de ucenici. Diavolilor ce o chinuiau pe sclava din Filipi, el le-a spus vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos să ieşiţi afară din ea.” Luca scria, şi „ei au ieşit chiar atunci...”

A te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu

Reîntorcându-ne la Facere 3, remarcăm că odată ce Satan a înşelat-o pe Eva prin faptul că a conversat cu ea în proprii lui termeni, el a atacat foarte subtil bunătatea lui Dumnezeu: „a spus Dumnezeu cu adevărat?” Large comentează: „ambiguitatea înşelătoare a faptelor sale este exprimată admirabil de particulele.... Cuvântul în cauză denotă o surpriză a chestionării care ar putea avea în vedere acum un da şi acum un nu, după legătură.

Aceasta este prima trăsătură evidentă la începutul unei ispitiri. În modul cel mai grijuliu este amintită tendinţa de a crea îndoială în acelaşi timp întrebarea tânjeşte după crearea neîncrederii şi de a deştepta forţa interdicţiei. Ce îi spune Satan Evei? Dumnezeu nu este cu adevărat bun, din moment ce vă interzice din bunătăţile paradisului nu? Cum poate fii el un Dumnezeu bun şi să vă trateze în acest fel?

Cu toţii am auzit acel glas în minţile noastre. Cum poate fii Dumnezeu bun şi în acelaşi timp El te lasă să suferi? Cum poate fii Dumnezeu bun şi în acelaşi timp El îţi neagă ceea ce vrei cu adevărat? Cum poate fii Dumnezeu bun şi să îţi lase copilul, soţul, soţia, fratele sau iubitul tău să moară de cancer? Cum poate fii Dumnezeu bun şi....? Cititorul acestei cărţi poate să îşi adauge propriile sale cuvinte de îndoială despre bunătatea lui Dumnezeu.

Eva a făcut o greşeală serioasă îngăduid acest fel de gândire. Ea nu ar fii putut să o oprească de la început dar ar fii putut să o oprească de a mai avansa. Este aceiaşi greşală pe care şi noi o facem cu alte atacuri diavoleşti. Prin diavolii să, Satan ne asaltează minţile cu îndoielile sale în minţile noastre. El atacă credinţa noastră. Trebuie să învăţăm să îl oprim respingând acuzaţiile Sale împotriva lui Dumnezeu în minţile noastre. Aici folosim sabia spiritului, Cuvântul (rhema ρεχμα, un vers anume saua devpr al Bibliei, nu toată Biblia) a lui Dumnezeu.

Apoi Eva încearcă să Îl apere pe Dumnezeu. Parafrazarea cuvintelor ei. Nu ai înţeles greşit, spune ea. Putem mânca din toţi pomii paradisului, din toţi cu excepţia fructului pomului din mijlocul paradisului.” În răspunsul ei către Satan este posibil că gândul acesta să îi apară în minte: de ce a pus Dumnezeu acel pom acolo orişicum? De ce l-a plasat chiar în mijlocul paradisului unde se poate vedea zilnic? Nu mi se pare cinstit.

Eva a călcat chiar în capcana lui Satan. În timp ce nu ştia că ea dialoga cu Satan, acţiunile ei erau fără nici o scuză. Ea îl cunoscuse pe Dumnezeu personal. La fel de bine ştia foarte bine ce ştia Dumnezeu de la ea: ascultare. Ea ar fii putut să spună, nu ştiu cine eşti sau la ce te gândeşti., dar nu voi asculta de îndoielile tale. Taci! Cum îndrăzneşti să te opui bunătăţii lui Dumnezeului meu? El este Dumnezeu. El este atotputernic. El este făcătorul

43

tuturor şi proniatorul tuturor? El este bun cu noi! Uite la tot ceea ce a făcut pentru noi. Priveşte sutele de pomi din care putem mânca. De ce îi vezi numai pe cel din care nu ne-a lăsat să mâncăm? Îl iubesc pe Dumnezeu şi am ales să ascult de El chiar dacă sunt lucruri confirmate pentru care ne-a interzis să mâncăm din acel pom dintre alte sute din care putem mânca, eu voi crede în Dumnezeu. Eu nu voi susţine nimic împotriva lui Dumnezeu! Resping orice îndoială despre bunătatea lui Dumnezeu!

Negarea cuvântului lui Dumnezeu

Din nefericire, Eva a urmat un curs eronat al gândirii. Când cel rău a văzut că încrederea ei bunătatea lui Dumnezeu a fost slăbită, a făcut următorul pas. El a negat deschis cuvântul lui Dumnezeu: “cu siguranţă nu ve-ţi muri.” Calvin comenta că: “Satan ia şi mai multă putere în faţă; şi fiind unica lui şansă ce i se deschide, el merge direct la un atac, fiindcă el nu vrea niciodată să se angajeze într-un război deschis, până când voluntar ne expunem lui goi şi nearmaţi… prin urmare el îl acuză direct pe Dumnezeu de falsitate, fiindcă concluzionează el cuvântul prin care moartea a fost pronunţată este fals şi înşelător. Ispită fatală! Când noi suntem ameninţaţi de Dumnezeu cu moartea, noi nu numai ci sigur îl ţinem pe Dumnezeu în deriziune.”

La fel se întâmplă în viaţa noastră creştină. Odată ce am fost înşelaţi de cel rău în a ne îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, ne vom îndoi şi de cuvântul Său. Ultima o urmează natural pe prima. Am consiliat odată o femeie care printre altele a fost afectată de o imagine de sine extrem de rea. Mintea ei era continuu bombardată cu îndoieli despre Dumnezeu. Ea voia să îl iubească pe Dumnezeu dar în acelaşi timp emoţional aproape îl ura.

De ce m-a făcut Dumnezeu atât de urâtă? Întreba ea (era o blondă cu ochi albaştri rezonabil de atractivă). De ce îmi face Dumnezeu viaţa atât de dificilă? Se întreba ea dacă este cu adevărat tatăl meu iubitor de ce nu mă tratează cu o iubire maternă? De ce nu are compasiune şi amabilitatea unui tată iubitor? De ce îngăduie să fiu nefericită. Odată eram sigură pe situaţia mea. Dar acum nu mai sunt sigură. Ştim acum că Biblia ne spune că mântuirea ne este asigurată. Ca toţi cei care cred şi se pocăiesc şi iubesc dar fiindcă mi-am pierdut încrederea în bunătatea Lui cum pot să am încredere în Cuvântul Său? Vreau să îl iubesc pe Dumnezeu dar mai mult aproape că îl urăsc. Sunt supărată pe El. Este necinstit şi nedrept. Nu mă ascultă când mă rog. Astfel cum să cred în ceea ce îmi spune în cuvintele Sale?

Acesta este războiul pnevmatologic. Tânăra era creştină frecventă. La fel de bine ea era una cinstită. Ea a spus deschis ceea ce au arătat unii credincioşi spun tainic, când lumea lor începe să se fărămâţeze sub ei şi sunt sub opresiunea atacurilor diavoleşti directe. În primul rând trebuie să câştigăm bătălia în minţile noastre. Cum putem rezista atacurilor din mintea noastră? Sfântul Pavel ne dă o asigurare a răspunsului în 2 Corinteni 14, 3-5: „pentru că deşi umblăm în trup nu ne luptăm trupeşte. Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, apare dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm încolţirile minţii.

Deşi noi umblăm în trup (căci trupul se referă la umanitate) noi suntem în război spune sfântul Pavel (v. 3). În orice război trebuie să folosim arme. Războiul spiritual nu este diferit. Dumnezeu ne-a dat arme cu care să ne angajăm într-o luptă efectivă. Sfântul Pavel spune că armele nu se ridică din umanitatea noastră. Sfântul Pavel ne spune că ele sunt suficente de a distruge orice fortăreaţă a răului pe care o întâlnim (v. 4).

44

În această problemă ce trebuie să facem noi? Pavel ne spune în versetul 5. Într-un cuvânt trebuie să controlăm minţile noastre şi viaţa noastră prin cuvântul lui Dumnezeu. Cum a fost adevărat cu Eva în Geneză 3, 4. La fel este adevărat şi cu noi. Mintea şi mai apoi inima emoţiile şi voinţa reprezintă termenul de luptă dintre cele două împărţii din vieţile noastre ale credincioşilor. Aceasta este mărturia întregului Nou Testament, ce este confirmată de experienţa zilnică. Dacă câştigăm bătălia din minţile noastre am câştigat războiul din mintea noastră. Aceasta este bătălia pe care Eva şi mai apoi Adam au pierdut-o. Cu toţii suferim consecinţele acestei înfrângeri şi în ziua de azi, dar bătălia este zilnic prezentă în mintea şi inima fiecărui copil al lui Dumnezeu. Aşa că în Biblie se dă o mare importanţă minţii şi rudei ei, inima. La ce se referă Biblia prin mintea omului? La ce se referă când foloseşte expresia inima unui bărbat. Aceste întrebări ne duc în capitolul unui tur în categoria psihologiei biblice.

8. Războiul din paradis

Psihologia biblică nu face nici o încercare a unor definiţii şi distincţii precise despre natura umană ca şi biblică. Biblia nu este un text de psihologie, la fel cum nu este un text de geologie, astronomie sau orice altă ştiinţă. Totuşi, unde atinge astfel de arii ce intră în disciplinele ştiinţifice. Biblia nu greşeşte. Dar din moment ce scopurile ei stau în altă direcţie, Biblia nu trebuie să fie folosită pentru a crea o ştiinţă. După cuvintele lui P M. Lacke: „conceptele biblice ale psihologiei nu au o precizie tehnică şi analitică. Atât Vechiul Cât şi Noul Testament se concentrează pe relaţia totală şi corectă a omului cu Dumnezeu şi unde termenii psihologici apar intenţionaţi pare că există mai mult accent decât interes de a diviza sau a compartimenta activitatea omului. Astfel, nici un model sau terminologie nu poate fii determinată în ambele testamente.

Înţelesurile inimii

La fel de bine şi în acest sens este dificil să venim cu definiţi precise a unor cuvinte ca inimă, minte şi cuvinte similare folosite în Biblie care se referă la natura imaterială a omului. J. M. Lower spunea că „inima se referă la omul lăuntric, formaţiunea inimii acolo unde omul îşi aduce aminte, gândeşte; inima, scaunul şi sceptrul întregii vieţi fizice şi spirituale; sufletul şi unitatea ca şi scaun şi fiinţă a gândurilor, patimilor şi a dorinţelor, afecţiunilor, a spiritelor, scopurilor şi a sângiurilor. „Astfel inima se referă la omul lăuntric, persoana ascunsă a inimii.” La fel de bine ea poate denota „centrul esenţei şi substanţa internă a omului care are nevoie de a se împăca cu Dumnezeu, să fie răscumpărat şi fiind împăcat cu Dumnezeu, el poate fii reconciliat cu restul.” În cele din urmă, inima este miezul şi locul emoţiilor, centrul voinţei emoţionale sentimentelor şi a sensibilităţii.”

Sensurile minţii Când luăm în considerare marea majoritate de cuvinte evreieşti şi greceşti ce traduc

minte în Biblie, unul se întâlneşte cu confuzia şi suprapunerea, cu folosinţa biblică a inimii şi cuvinte similare. După cum am trecut în revistă această varietate Lak a concluzionat: „nici un termen nu ocupă un sens exclusiv şi nici un termen nu este folosit pentru a indica facultatea de reflecţie cu raţiunea. Este cât se poate de clar din această comparaţie, că

45

fiinţa omului sfidează o definiţie exactă. Toţi aceşti termeni cer atenţia „fiinţei lăuntrice” a omului care controlează sinele.

După Lacke „mentalitatea evreiască era extrem de dificilă de cea elenă. Deşi Biblia îl vedea pe om ca şi o fiinţă care gândeşte, el este prezent ca şi un întreg unit al căror facultăţi reflexive nu cognitive sunt indivizibile ca şi element al fiinţei sale totale.”

După Sfântul Apostol Pavel există două cuvinte elene pentru minte. Primul este νους sau minte „în general se referă la scaunul conştiinţei reflexive condiţionând facultăţile de percepţie şi înţelegere în cele de sentiment şi judecată şi determinate. Al doilea cuvânt este νοεμα noema. Vine a spus că înseamnă gând, plan şi minte redată.” În 2 Corinteni 3, 14, 1, 11; 11, 3; Filipeni 4, 7.

Nous tradus cu minte apare în tot Noul Testament. Luca pune cuvântul în gura lui Iisus, în Luca 24, 45: „şi El le-a deschis înţelegerea (nous) ca ei să înţeleagă Biblia.”

Pavel a folosit nous pentru a scrie despre o minte reprobată, o minte controlată de păcat şi care stă sub judecata lui Dumnezeu (Romani 1, 28-32; Efes. 4, 17; Col. 2, 18; 1 Timotei 6,5; 2 Timotei 3, 8; Tit 1, 15). El foloseşte nous pentru a accentua mintea rânnoită în Romani 12, 2 şi se referă la credincioşi ca şi având mintea lui Hristos în 1 Corinteni 2, 24. El foloseşte pluralul nous pentru a vorbii de „pacea lui Dumnezeu, care este dincolo de orice înţelegere şi care v-a păzii minţile şi inimile voastre prin Iisus Hristos (Filipeni 4, 7).

Nous a devenit în special cuvânt paulinic deşi războiul din mintea umană este atât pentru credincioşi cât şi pentru necredincioşi nu accent paulinic.

La fel de bine şi noera este un cuvânt paulin. Este folosit exclusiv de apostol în Noul Testament. În 2 Corinteni 2, 14, Pavel vorbeşte de oameni ale căror minţi au fost orbite. În 2 Corinteni Satan a declarat că el este sursa primară a orbirii spirituale a minţii necredincioşilor: „ale căror minţi [noemata, νοεματα], dumnezeul acestui veac le-a orbit, care nu cred decât dacă v-a strălucii peste ei lumina evangheliei măririi fiilor lui Hristos care este chip al lui Dumnezeu.

Apoi apostolul se întoarce la credincioşi. Referindu-se la înşelarea Evei de către Satan (simbolic şarpele), el declara: „dar mă tem ca nu cumva şarpele [Satan] a amăgit pe Eva în viclenia lui ca să aibă şi gândirile noastre, de curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos.” (2 Corinteni 11, 9).

Minte şi motiv

Cu aceasta ne întoarcem din nou la Geneză 3 şi Satan atacă din nou mintea Evei. Cu mintea Evei deschisă în spre minciunile sale, duşmanul atacă mai apoi motivele lui Dumnezeu. Făcând aşa el atacă chiar caracterul lui Dumnezeu „fiindcă Dumnezeu ştie că în ziua în care ve-ţi mânca vi se vor deschide ochii şi ve-ţii fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul.” (5).

Ispititorul şoptea că nu există altă viaţă mai mult decât ceea ce vă bucuraţi. „Dumnezeu ţine departe de voi un aspect plăcut al existenţei şi nu vă lasă ca voi să îl experimentaţi. Vă voi spune cum să intraţi în posesia lui. Nu trebuie să negaţi relaţia voastră cu Dumnezeu. Tot ceea ce trebuie să face-ţi este să ascultaţi de mine. Ei vă voi ajuta să vă bucuraţi de viaţă deplin.

Înşelaţi de această minciună Adam şi Eva au dus cursul umanităţii pe acest făgaş al înşelăciunii. Pe de altă parte materialismul şi pe de altă parte gnosticismul (înţelepciunea

46

esoterică ascunsă), minciunile lui Satan i-au determinat pe oameni la o viaţă de ascultare simplă faţă de Dumnezeu.

Pentru cei care caută plăcere Satan oferă plăcerile fructului oprit din tot felul de pomi iliciţi: sex după voie, posesiuni materiale, droguri care strică mintea, distracţii fără nici un fel de oprire. „Trăieşte din plin. Bucură-te de viaţă. Ai numai o singură viaţă aşa că i-a toată plăcerea pe care ţi-o dă viaţa. Prin mass media lumii Satan face apel la răul ascuns al cărnii.

Înşelăciunea religioasă contemporană Petru cei care nu acceptă „simplitatea vieţii în Hristos” (2 Corinteni 11, 3) ca şi calea

către plinătatea spirituală, Satan mincinosul oferă alte surse ale „spiritualităţii.” Este ceea ce susţine şi gnosticismul modern care crede că sunt şi alte Noi Testamente [Evanghelii] dincolo de cea a lui Hristos, alţi sfinţi şi sfinte, decât cei pe care îi cunoaştem şi ale concepte spirituale pe care le putem înţelege şi experimenta (2 Corinteni 11, 4, Matei 24, 24-28; Gal. 1, 6-9).

Minţilor îndoielnice şi problematice, ispititorul le spune „nu trebuie să îl negaţi pe Hristos.” Eu vă ofer spiritul adevărat al lui Hristos, un Hristos ce nu este legat de bigotismul creştin tradiţional. El este Hristosul cosmic ce este prezent oriunde şi care s-a întors cu un adevăr mare eliberator. Ve-ţi putea descoperii adevărul ascuns de minţile bigoţilor, a fundamentaliştilor şi a liderilor Bisericii. Ascultaţi acest cuvânt descoperit nouă în Noul veac...

Această înşelăciune unifică teologia sincretică a mişcării New Age. Acesta este mesajul noilor curente religioase. Ura dintre principalele învăţături ale mişcării New Age este că tu eşti Dumnezeu. Ce îi promitea Satan (şarpele) Evei? Ve-ţi fii ca Dumnezeu Mişcarea New Age nu este atât de nouă în cele din urmă.

Din nefericire unele învăţături ale teologiei new age au fost îmbrăţişate de mai mulţi guruşi creştini care de mai multe ori apar la radio şi la TV şi în ziare cu cuvinte de cunoaştere şi profeţii care foarte subtil diluează sau contrazic mesajul scris de Dumnezeu la fel cum diavolul a făcut cu Adam şi Eva.

Nu vorbesc despre faptul că dacă harismele şi cunoştinţa se manifestată azi în Biserică. Dincolo de toate există mai multe puncte de vedere, toate având o viziune a Bibliei. Credincioşii nu pot fii obligaţi să creadă la fel.

Înşelăciunea prin semne şi minuni

Vreau să îmi exprim părerea despre abuzul drumurilor doctrinare în creştinism. Înşelarea unor lideri creştini convingători îi duse pe credincioşii sinceri din toată lumea într-o eroare normală spirituală şi chiar doctrinară. Mesajul lor pur şi simplu subminează Biblia şi mesajul ei ca şi singura autoritate a adevărului etern. Ei scriu mesaje în limbi străine, proorocii, cunoaşteri şi revelaţii care spun ei sunt egale cu cuvântul lui Dumnezeu. În timp ce în principiu unii ar nega aceasta, în practică o fac. „Dumnezeu a spus...” este ceea ce motivează ei chiar când Dumnezeu nu a spus nimic. Dumnezeu nu îşi contrazice niciodată cuvântul Său.

Credincioşii cred uneori că eliberarea puterii spirituale prin ei este uneori o dovadă că ei sunt reprezentarea lui Dumnezeu. Semne, minuni, izgonirea diavolilor – toate realizate în

47

numele lui Hristos – sunt luate ca şi un garant absolut prin care sunt probate cuvintele lor. Astfel de credincioşi se referă cu cuvintele lui Iisus. A se vedea Marcu 9, 39; 16, 17-18.

Ei susţin că nu este adevărat că Marcu a concluzionat în Evanghelia să că ei au mers afară şi au predicat la toată lumea, Dumnezeu lucrând cu ei şi confirmând cuvântul lor prin semne însoţitoare (Marcu 26, 20, Cf. Evrei 2, 4). Iisus Hristos a spus aceste cuvinte. Marcu şi alţi scriitori ai Noului Testament se referă la eliberări vizibile a puterii lui Dumnezeu ca şi semne şi continuări ale adevărului declarat dimpreună cu genul de viaţă revelat de Dumnezeu ce i-a legat pe slujitorii Săi (Evrei 2, 4). Acesta cum este încă revelat.

Totuşi, aceasta nu este singura parte a monedei. Cealaltă parte este contrafacerea diavolească şi înşelăciunea satanică. Lumea răului supranatural este îngăduită de Dumnezeu şi capabil de a falsifica uneori chiar în numele lui Iisus Hristos, fapte ale puterii realizate de adevăraţii mesageri ai lui Dumnezeu. Nu a fost chiar Iisus care a spus că în zilele din urmă ale umanităţii, înşelăciunea v-a fii de deplină şi prin semne şi minuni prooroci falşi vor înşela toată lumea chiar şi pe cei aleşi (Matei 23, 24)? Nu a spus Iisus că faptele minunate, chiar şi cele făcute în numele lui Dumnezeu nu sunt evidenţe ale adevărului şi avansării spirituale? În acest pasaj, Iisus a prezentat generic o viaţă morală şi de creaţie spirituală şi a unui caracter nepătat ca şi evidenţă a unei relaţii genuine cu El mai mult decât fapte de putere realizate în numele Său.

Înşelăciunea din paradis (grădina raiului)

Satan a realizat o mare lucrare de putere asumând trupul unui şarpe. Chiar i-a dat facultatea de vorbire cu care a comunicat cuvintele sale de înşelăciune în mintea Evei. Sub impactul îndoielilor despre persoana lui Dumnezeu şi a cuvintelor Sale, Eva v-a începe să se depărteze foarte mult de un gen de viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Atacul lui Satan pe motivele lui Dumnezeu (Facere 3, 5) în ceea ce priveşte interdicţia de a mânca din pomul oprit este nun atac asupra caracterului lui Dumnezeu. Satan „declară, Dumnezeu nu este onest. Nu face decât să i-a avantaj de ignoranţa voastră. El n-a spus că ve-ţi murii, dar eu vă spune că din contră nu ve-ţi murii ci vi se vor deschide ochii. Mai mult, ve-ţi fii ca Dumnezeu.”

Calvin susţinea că Satan cercetează şi „Dumnezeu este gelos şi avid pururea referitor la pom cu scopul de a îl ţine pe om într-o tortură interioară.”

Fiindcă dorinţa de cunoaştere este inerentă în toţi, se crede că în ea a fost plantată fericirea, dar Eva a greşit în a nu îşi subordona măsura cunoaşterii sale voinţei lui Dumnezeu. Cu toţii suferim de aceiaşi boală, fiindcă voim să „cunoaştem mai mult decât ce se cade şi mai mult de ce ne îngăduie Dumnezeu, în timp ce adevărata înţelepciune este ascultarea de Dumnezeu. Eva a început să păcătuiască. Esenţa păcatului a acţionat independent de voinţa lui Dumnezeu. Este exact ceea ce începe să facă ea. Păcatul a început deja în acest fel în lumea cosmică, când Lucifer a ales să acţioneze independent de voinţa lui Dumnezeu. În esenţă chiar el a voit să fie Dumnezeu. Aşa a fost plasată ideea de păcat în inima şi mintea Evei. Satan i-a îndemnat pe primii oameni „acţionaţi independent de voinţa lui Dumnezeu.” „Fi-ţi chiar voi Dumnezeu.”

Aceasta este încă problema umanităţii. Bărbaţii şi femeile vor să trăiască după cum vor şi nu după cum le cere Dumnezeu. În alte cuvinte, bărbaţii şi femeile dincolo de Hristos vor să fie propriul lor Dumnezeu. Din nefericire creştinii chiar şi ei se confruntă cu această

48

luptă şi de mai multe ori fac aceleaşi greşeli egoiste. Noi trebuie să alegem nu numai o singură dată ci zilnic cine v-a fii Dumnezeu în viaţa noastră.

Day Stedman a vorbit de păcatele care controlează viaţa necredincioşilor şi bătălia de a influenţa viaţa credincioşilor ca şi tendinţele egoismului din noi, distorsionarea naturii umane ce ne face să fim propriul nostru Dumnezeu în acel ego mândru, acel sine nerăstignit care este scaunul trădării şi al rebeliunii voite dintre noi credincioşii.

Câţi de mult dintre noi credincioşii am acceptat gânduri similare egoiste ca fiind total ale noastre, fără să le recunoaştem ca fiind vocea lui Satan? Deşi la noi, ele apar în acel sine necondiţionat, după cum a spus Stendman, ele sunt întotdeauna aduse de Satan, care a trimis diavolii şi încă îi trimite împotriva fiecăruia dintre noi (Fapte 5, 3-9, ! Corinteni 5, 7, 1 Tesaloniceni 3, 5). Acest atac continuă fără încetare împotriva minţii Evei. „Ve-ţi fii ca Dumnezeu.” Ochii noştrii vor fii deschişi... ve-ţi fii ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul.” Referitor la ceea ce înseamnă să fii ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul Large spune „cunoaşterea binelui şi a răului după cuvintele folosite de Satan trebuie să devote aici nu numai o condiţie a unei introspecţii mai superioare ca mai mult un studiu al unei independenţe totale de Dumnezeu. Ei vor ştii astfel prin sine ceea ce a fost bine şi ceea ce a fost rău şi nu vor mai avea nevoie de direcţia lui Dumnezeu.

În acest moment Eva a ajuns la punctul de unde nu se mai putea întoarce. Spune „aproape” fiindcă încă nu este prea târziu. Ea încă se putea întoarce înapoi. Ea încă putea rezista diavolului deşi ea nu ştia că există un diavol în planul bun al creaţiei lui Dumnezeu.

Eva ştia că Dumnezeu este iubire. Dumnezeu a făcut-o frumoasă şi i-a dat un soţ ideal. Ei erau ca nimeni altcineva fiindcă erau făcuţi unul pentru altul. Cea mai mare parte a tânjirilor lor omeneşti erau deplin satisfăcute de interiorul lor. Casa lor era paradisul, un loc pe care Dumnezeu l-a făcut pentru ei şi copii lor. Cu excepţia fructului copacului din mijlocul paradisului toate plăcerile erau disponibile pentru ei ca să se bucure de ele.

Ei erau în pace cu natura, animalele şi toate au apărut în faţa lui Adam ca să le denumească. Aşa că toţi erau în pace cu ei şi unii cu alţii. Li s-a dat binecuvântarea muncii. Erau zilnic ocupaţi cu diferite treburi, cu animale şi cu paradisul lui Dumnezeu. Era de datoria lor de a avea grijă de grădina lui Dumnezeu (Facere 2, 15). În cele din urmă, bucuria bucuriilor, Dumnezeu era constant cu ei. Ei aveau potenţialul de a îl cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât orice altă făptură.

La fel de bine, Dumnezeu a făcut ascultarea simplă pentru Adam şi Eva. Ei nu aveau ritualuri şi legi complicate de memorizat. Tot ceea ce trebuiau să facă era să se bucure de ceea ce le-a dat Dumnezeu, recunoscând că El a recunoscut doar un prerogativ pentru Sine: numai El era Dumnezeu. Ei trebuiau să Îl cinstească totdeauna ca şi pe Dumnezeu (Facere 3, 8).

Din acest motiv trebuia să existe un pom interzis. Fiind aproape ca Dumnezeu în sensul lor de viaţă, ei aveau nevoie zilnic să îşi amintească de unde venea binecuvântarea lor, adică numai Dumnezeu era dumnezeu. Era simplu.

Trei paşi înapoi fac o cădere

Dar Eva nu a fost mulţumită. Natura ei nevinovată dar imperfectă umană a răspuns acum minciunilor subtile ale diavolului ce vorbea paradoxal printr-un şarpe. În loc să îi reziste realizând că oricine era împotriva lui Dumnezeu, ea este prinsă în înşelăciune. În

49

curând ea avea să îşi piardă nevinovăţia. Atunci Eva face trei paşi fatali care sunt întotdeauna punte din cursul trecerii păcatului.

1. Ea tânjeşte după imaginaţia ei pervertită

Mintea Evei a început să facă multe fantezii referitoare la fructul oprit. În curând a devenit mai important decât orice din viaţa ei, chiar mai important decât Dumnezeu. Martin Luther scria că „promisiunea lui Satan a tras ameninţarea sau avertismentul lui Dumnezeu afară din gândirea ei. Acum ea se uită la pom cu ochii ei (v. 6). Moise ne spune de trei ori cât de atrasă a fost Eva de fructul oprit.

Jean Calvin a văzut capitularea Evei ca şi o cădere din credinţă: credinţa pe care Eva a ajutat-o în cuvântul lui Dumnezeu, era cea mai bună pază a inimii şi a simţurilor ei. Dar acum, după ce inima ei a căzut din credinţă şi din ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu, ea s-a pervertit pe sine şi toate simţurile ei şi deprimarea a fost transmisă prin toate părţile sufletului ei şi la fel de bine şi prin trupul ei. Este prin urmare un semn al deferenţei lipsite de evlavie că femeia judecă acum că pomul este bun de mâncat, se bucură la privirea lui şi prin faptul că îl vede şi ajunge la concluzia că este bine să mănânce din el pentru a ajunge la dobândirea înţelepciunii în timp ce mai înainte a trecut pe lângă el de sute de ori cu o privire liniştită şi nemişcată. Pentru acum, mintea ei umblă aiurea şi fără linişte trăgând trupul ce era în aceiaşi înşelare.

Pe cum Eva percepea să îşi imagineze în emoţiile ei au început să apară mai multe imagini mentale cu fructul oprit. Ea mai că putea aştepta plăcerile ce o aşteptau. Ea a măsurat dorinţele ce depăşeau sentimentele raţiunii ei. Imaginaţia pnevmatică a dus-o la o alegere eronată. Eva tânjea după dorinţa fizică. Ea vede că pomul este bun de mâncare. Nu este nimic rău cu mâncarea. Dar aceasta este o mâncare interzisă – mâncare consumată din voinţa lui Dumnezeu. Eva s-a plecat în faţa plăcerilor emoţionale: „şi era plăcut la vedere,” (v 6) şi mândriei intelectuale şi era un copac ce aducea înţelepciune.” (v. 12).

Nu era ea destul de inteligentă? Nu era ea în compania lui Adam să înveţe minunile lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale? Deşi erau fizic deplin naturali la creaţie, la fel ca şi Iisus, după ei, au fost sigur proiectaţi să crească „în înţelepciune şi cunoaştere şi în favoarea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” (Luca 2, 52).

Toată creaţia era înaintea lor să o exploreze şi să o înţeleagă. Pe cum o făceau, înţelegerea lor se extindea până când ajungeau să ştie tot ceea ce vrea Dumnezeu să ştie. Pe această cale intră patimile ce sunt aduse de acel fruct întotdeauna interzis. Aşa este calea păcatului.

Eva nu ascultă de Dumnezeu voluntar

„Ea a luat din fruct şi a mâncat” (v. 6). Acum ea v-a fii eliberată de toate constrângerile ei. Toate îndoielile ei vor dispare. Ea v-a fii cu adevărat o fiinţă independentă. În cele din urmă ea v-a fii liberă să aleagă şi să nu aibă pe nimeni să aleagă pentru ea. În alte cuvinte ea v-a fii propriul ei dumnezeu. Eva întoarce spatele referitor la tot ceea ce i-a condus voinţa până acum. Voit şi voluntar ea alege să nu mai asculte de Dumnezeu. Ea mănâncă din fructul oprit şi evident nici un efect negativ remarcabil nu apare.

Aşa este şi păcătosul nu? La prima vedere păcatul este plăcut. Promisiunile pe care ni le oferă apar a fii adevărate. Păcatul aduce plăceri imediate după cum le spunea sfântul

50

Pavel evreilor (Evrei 11, 25). Dacă nu ar fii aşa, oamenii nu ar fii atât de mult cumpăraţi de ispitele sale.

Eva îl aduce şi pe Adam consoarta lui să se alăture plăcerilor păcatului. „Ea i-a dat soţului ei şi el a mâncat.” (v- 6). Aceasta este dimensiunea socială a păcatului. Păcatul nu numai că îl răneşte pe păcătos şi îi răneşte şi pe toţi cei care sunt strâns legaţi de păcătos. Păcatul cere companie. El v-a hrănii şi mai mult păcat în vieţile noastre, în special la cei pe care îi iubim. Aşa este calea păcatului! Foarte multe s-au scris despre participarea lui Adam la păcatul Evei. Unii declară că el a privit mut ascultând şi văzând toată schema ispitirii, fără să facă nimic în a venii în ajutorul soţiei sale confuze. Alţii afirmă că el nu a putut rezista în faţa convingerilor soţiei sale. Totuşi, alţii afirmă că el a putut să aleagă între aluziile soţiei sale şi ascultarea de Dumnezeu. Cel mai mult este citat Timotei 2, 14 pentru a susţine aceste puncte de vedere. Sfântul Pavel spunea că „bărbatul nu a fost înşelat ci femeia înşelată a căzut în păcat.” Sunt de acord cu Newport J. White şi comentariul să în Expoziţia Noului Testament elen a sfântului Pavel că Sfântul Pavel nu a voit şi nici nu a încercat să îl ierte pe Adam pentru păcatul său şi nici să pună toată vina pe Eva. Tot ceea ce face Pavel în acest pasaj este să afirme că femeia Eva a păcătuit şi nu Adam.

În Romani 5, 12-21 acelaşi apostol pune toată vine pe Adam pentru păcat, aducând vina asupra întregii rase umane. Calvin simte că în timp ce Adam bărbatul a voit să se conformeze dorinţelor Evei a existat un alt motiv pentru care el s-a alăturat Evei. În alt loc Pavel a declarat că păcatul nu a venit prin femeie ci prin Adam (Romani 5, 12) şi mai apoi urmează dovada „iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi.” Aceste lucru arată mai mult decât orice că el a voit mai mult decât ea păcatul şi a dat mai multă crezare flatărilor diavolului decât cuvintelor lui Dumnezeu.”

Probabil că Donald Guthrie sumarizează, cel mai bine: „în timp ce Eva a fost înşelată sau minţită, Adam a păcătuit cu ochii larg deschişi. Aş vrea să închei acest capitol cu câteva comentarii din Calvin. El întreba care a fost păcatul lui Adam şi al Evei? El dă mai multe răspunsuri, care include pe cea a lui Augustin, care afirma că mândria este începutul tuturor relele şi prin mândrie neamul omenesc a fost distrus. Mai apoi Clavin scria că dacă cineva vrea o explicaţie mai mică am putea spune că necredinţa a deschis uşa ambiţiei dar ambiţia s-a dovedit părinte al rebeliunii, pentru ca în cele din urmă oamenii lăsând înapoi frica de Dumnezeu, să se debaraseze de stăpânia lui Dumnezeu...Dar după ce au dat curs blasfemiei lui Satan ei au început a fii fascinaţi de a îşi pierde judecata şi raţiunea din moment ce ei au devenit sclavii lui Satan, care le ţine legate simţurile.

În acelaşi timp, trebuie să ţinem în minte prin ce pretext au fost duşi în această deziluzie atât de fatală lor şi întregii posterităţi. Cel mai probabil a fost adularea lui Satan, care le promitea că „ve-ţi cunoaşte binele şi răul.” Dar acea cunoaştere a fost prin urmare falsă, fiindcă a fost lăsată ca şi preferinţă a lui Dumnezeu.

Prin urmare pentru toate aceste capcane de mai sus trebuie să învăţăm să fim dependenţi numai de voia lui Dumnezeu şi să Îl recunoaştem ca şi autor al binelui. Dar din moment ce Biblia ne avertizează de golirea noastră şi păcatul nostru şi ne spune că în Hristos am putea recupera ceea ce am pierdut în Adam fie renunţând la orice încredere de sine ca să ne dăm pe noi lui Hristos ca El să ne umple de harurile Sale.

Diavolizarea potenţială a celor nerăscumpăraţi

51

Rezultatul imediat al căderii omului a fost moartea spirituală a omului şi a femeii: ei nu au fost separaţi de viaţa lui Dumnezeu. Accesul lor la pomul vieţii a fost tăiat. Dumnezeu l-a scos pe om din Grădina Edenului [paradis] pentru a cultiva pământul din care a fost luat! (Facere 3, 22-24).

John Murray a menţionat cinci rezultate pe termen lung a căderii: Primul a fost subiectiv: căderea a alterat complexul de dispoziţii al omului şi a

schimbat atitudinea sa faţă de Dumnezeu (Facere 3, 7-10). Mai demult omul găsea plăcerea lui deplină în prezenţa lui Dumnezeu; acum el fuge de la faţa lui Dumnezeu.

A doua a fost obiectivă: căderea a schimbat relaţia lui Dumnezeu cu omul. Aspectul naturii mâniei lui Dumnezeu apare în Facere 1, 17 şi a fost descoperit în Facere 3, 9. Al treilea a fost cosmic: toată creaţia a fost atacată. Pământul a fost blestemat din cauza Căderii (Facere 7, 17-19). Pavel a extins aceasta spunând că Creaţia a fost subiect al vanităţii. Acea vanitate nu a fost naturală decât în ziua descoperirii fiilor lui Dumnezeu, ziua în care cei răscumpăraţi vor experimenta adopţia noastră şi v-a fii răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8, 18-19). Murray a explicat că cu căderea omului a venit robia stricăciunii peste toţi oamenii. Numai răscumpărarea umanităţii v-a răscumpăra pe om din blestemul păcatului. (cf. Romani 8, 19-23, 2 Petru 3, 13). După cum toţi au păcătuit în Adam (1 Cor. 15, 22), la fel toţi au păcătuit în Adam fiindcă prin el a venit judecata de condamnare (Romani 5, 6; cf. 5, 12, 15).

Toată umanitatea este recunoscută ca şi participând la păcatul lui Adam şi prin urmare în depravarea la care a dus păcatul. Aceasta este explicaţia biblică a păcatului universal condamnarea şi moartea şi nici o altă validare a implicaţiilor rasiale în păcat ca fiind necesare sau bune de a fii justificate.

5. Al cincilea rezultat a fost moartea

Fără nici o îndoială efectul celei mai mare al căderi a lui Adam a fost căderea întregului neam omenesc. Noul Testament a accentuat această consecinţă devastatoare mai mult decât oricine. În alt sens, restul de patru sunt menţionate de Murray, ca şi parte a acestei consecinţe. (Pslam 51, 5). În Efeseni 2, 1-5 apostolul Pavel descrie succint condiţia tuturor oamenilor mai înainte de a fii aduşi la viaţă în Hristos. Oamenii sunt morţi în păcatele şi în greşelile lor. Ei merg după cursul acestei lumi. Ei merg după prinţul puterii aerului, spiritul care lucră acum în fii neascultării. Oamenii trăiesc după „poftele cărnii.” Ei trăiesc în plăceri ale trupului şi ale minţii. Oamenii sunt prin natură copii mâniei. Acest lucru este adevărat despre toată umanitatea, fără nici o excepţie dincolo de Hristos, „chiar ca şi restul.”

Ce imagine grafică a unei umanităţi căzute. Nimeni nu scapă de această descriere. Apostolul Pavel se include şi pe sine, creştinii din Efes şi toată umanitatea.

Robia umanităţii de diavol

După cum vom vedea descrierea înşeptită a apostolului Pavel în Efeseni 2, condiţia păcătoasă a umanităţii separat de credinţa în Hristos, aş vrea să accentuez credinţa în Hristos şi dimensiunea care se concentrează pe legătura umanităţii către Satan.

Apostolul Pavel ne spune că toţi bărbaţii şi femeile care trăiesc fără Hristos trăiesc după stăpânitorul acestui veac, spiritul care lucrează în fii neascultării (2 ab). Această parte

52

a Bibliei arată că nu numai cei ce trăiesc separaţi de Hristos sunt robi ai lui Satan. Chiar Domnul Iisus Hristos spunea că există numai două familii ale umanităţii „fii împărăţiei lui Dumnezeu şi „fii celui rău.” (Matei 13, 38). El a desemnat aceasta chiar şi când i-a descris pe cei religioşi, pioşi, evlavioşi, bărbaţi şi femei a vremurilor sale ce nu credeau în Dumnezeu ca fiind copii diavolului. El a distins foarte clar între adevăraţii credincioşi care sunt fii lui Dumnezeu şi cei pur şi simplu religioşi care nu sunt fii ai lui Dumnezeu (Ioan 8, 38-47). Apostolul Pavel spunea că neamul omenesc este compus numai din două familii, ce constau din copii lui Dumnezeu şi copii diavolului (2 Ioan 3, 10; 5, 18-20).

Domnul Iisus Hristos a dezvoltat şi mai mult învăţătura sa despre demonizare a celor necredincioşi când a spus de trei ori că Diavolul este stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11). În actele Sale de răscumpărare, Domnul Iisus Hristos a vorbit din nou de robia diavolească a tuturor oamenilor neamurilor, evrei şi restul popoarelor dincolo de condiţia în Dumnezeu (fapte 26, 17-18).

Totuşi apostolul Pavel este cel care a dezvoltat această natură umană întunecată, diavolizată mai mult decât toţi din Noul Testament la un loc 1 Corinteni 10, 20-21; 2 Corinteni 4, 3-4; Efeseni 2, 3-4; Col. 1, 13-14; 2 Tes. 2, Evrei 2, 14-15). Chiar dacă Pavel nu a spus prea multe despre stadiul diavolesc a celor ce nu cred în Dumnezeu, dincolo de ce citim în Efeseni 2, am avea mai multe motive să ne îngrijorăm pentru cei ce nu trăiesc cu Hristos. Acolo apostolul Pavel susţinea că prinţul puterii aerului (adică Satan) este cel care lucrează acum în fii neascultării. Adam Clarck credea că „prinţul puterilor aerului nu este limitat la o anumită regiune el având o altă sferă de acţiune, dincolo de inima sa pervertită a omului,” şi în acest sens el lucrează cu energie. El uneori inspiră indiferenţă faţă de religie, subiecţii în care lucrează el sunt fie oponenţii exacţi ai adevăratei religii sau sunt înşelători sistematici sau energici ai legilor lui Dumnezeu.

Copii neascultării. Este probabil un evreism pentru copii neascultători, dar luat după cum apare aici este o expresie autentică şi puternică în care neascultarea apare a fii personificată şi cei răi sunt amăgiţi ca şi copii ei, prinţul puterilor aerului fiind tatăl lor, în timp ce neascultarea este mama lor. Aşa că ei sunt foarte mult cei ce îi numeşte Domnul Iisus Hristos în Matei 13, 28, copii diavolului, fiindcă ei se arată pe sine a fii copii ai diavolului fiindcă îi fac lucrările (Ioan 2, 44).

Calvin a adăugat cuvintele sale caracteristice: „apostolul Pavel a explicat cauza stricăciunii noastre ca fiind stăpânia diavolului asupra noastră. O condamnare clară a umanităţii este clar că nu poate avea loc. În termenii apostolului Pavel nu există nici un fel de obscuritate... Toţi oamenii care trăiesc după lume adică după înclinările cărnii sunt declaraţi aici ca şi luptând sub domnia lui Satan.

2 Corinteni 4, 3-4

Dacă adăugăm descrierea lui Pavel în 2 Corinteni 4, 3-4 a cauzei supranaturale a necredinţei celor pierduţi, nu greşim dacă vorbim de o demonizare parţială a celor răi. Chiar dacă Evanghelia este ascunsă, este ascunsă de cei care pier. În acest caz, dumnezeul acestei lumi a orbit minţile necredincioşilor ca ei să nu vadă lumina evangheliei măririi lui Hristos care este chip al lui Dumnezeu.

Discuţia lui Calvin a acestui pasaj are de a face nu numai cu necredincioşii zilelor lui Pavel ca şi cu maniheii care au perturbat foarte mult doctrina celor două principii: un principiu bun, Dumnezeu şi unul rău, Satan, foarte mult ca şi părţile negative şi pozitive a

53

unui principiu numit „forţa” în cosmologia modernă Războiul stelelor. Maniheii au folosit descrierea lui Satan ca şi Dumnezeu θεος, pentru a îşi consolida erezia lor. Comentând la 2 Corinteni 4, 4 Calvin scria „suma este aceasta – că orbirea necredincioşilor nu strică cu nimic claritatea Noului Testament; fiindcă soarele nu luminează mai puţin cu cei orbi să nu perceapă lumina. Ea a comentat: diavolul este denumit dumnezeul celor răi şi cel care îi stăpâneşte pe cei necredincioşi. Ceea ce spunea sfântul Pavel a fost că toţi sunt posedaţi de diavol, care nu ezită niciodată să arate că el este adevăratul dumnezeu.... aşa că ei devin sclavi ai diavolului.

Lewis Sperrz Chafer a comentat la aceste pasaj din sfântul Pavel „Satana este dumnezeul acestei lumi.” (2 Corinteni 4, 4) şi are autoritate asupra acestei lumi în răscumpărare îşi dă împărăţiile sale cui vrea (Luca 4, 6). Michael Green a inclus lumea şi carnea cu puterea lui Satan când zice că puterea lumii este mare atât pentru credincios cât şi pentru necredincios, fiindcă numai „spiritul din noi este o forţă mai mare decât lumea şi o poate păstra de atracţia ei. Diavolul ne spune că el vrea să ne facă să „umblăm după cursul acestei lumi” (Efeseni 2, 2). El este în cele din urmă dumnezeul acestei lumi (2 Corinteni 4, 4).

Neil Anderson a scris în Cel care a rupt robia despre condiţia orbirii pe care Satan a dus-o peste necredincioşi (2 Corinteni 4, 7-4). Oamenii nu pot venii la Hristos decât dacă le sunt deschişi ochii. Teodor Epp a scris „dacă Satan i-a orbit şi i-a legat pe oameni cum mai pot fii minţite sufletele? Aici voi intervenii eu. A ţine bunurile celor puternici înseamnă a elibera pe cei care i-a orbit Satan. Aici avem de discutat cu rugăciunea.

Tom White vorbeşte despre trei punct de război pnevmatologic. El vorbeşte de un război cosmic, nivelul celor buni şi nivelul celor răi în întunericul spiritual şi existenţă. Neascultarea faţă de cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia) este o lucrare a diavolului. Cuvântul lui Dumnezeu Hristos către Pavel are sens „ca ei să îşi întoarcă ochii lor de la întuneric la lumină şi de la puterea lui Satan mila Dumnezeu ca ei să primească iertarea păcatelor...” (Fapte 26, 18).

În cartea sa clasică, regretatul Dr. Mervil F. Ungera ridicat şi mai multe temeiuri în domeniul cunoştinţelor ce le avem despre diavoli în Biblie şi ceea ce este atât de controversat ca şi demonizarea (ceea ce se denumeşte ca şi perversiune diavolească) a unor credincioşi. Diavolii atacă mintea pentru a câştiga teren în vieţile oamenilor. Satan orbeşte minţile celor nemântuiţi pentru a lua gândurile lor de la lumina Cuvântului lui Dumnezeu. (2 Corinteni 4, 2-4). Pentru a realiza influenţa diavolilor trebuie să te îngrijeşti de ceea ce citeşti sau pe ce canal de televiziune priveşti. Dacă nu vei face aceasta, influenţa diavolească ar putea ajunge la o obsesie diavolească. Dacă nu este oprită, invazia diavolească ar putea domina deplin.

Mai mulţi exegeţi ne spun că robia, sclavia sau cheia controlului parţial al diavolului a fost etalată în Biblie. Dar în momentul în care un slujitor al lui Dumnezeu cum sunt eu ce nu are multă experienţă ridică problema stadiului diavolizării potenţiale a celor răi, oamenii devin nervoşi. Un motiv al acestei reacţii este demonizarea ca şi posesiunea diavolească.

Repararea unei practici nefericite

Este greu de spus, când termenii de posesiune diavolească că şi posedat de diavol au început să apară prima dată în Biblie şi în traducerile ei. Evident, traducătorii Bibliei au ales aceşti termeni pe cum au încercat să scrie studii mai avansate de demonizare descoperite în

54

Biblie. Practica a ieşit din traducerea Vulgatei ce a folosit pe ambele. Traducerea engleză a Bibliei regelui Iacob [James] folosită în secolul al XVII-lea a folosit ambii termeni asociaţi cu alte traduceri. Totuşi, unii au ales cu înţelepciune termenii mai neutrii cum ar fii fost „demonizată”, „având un spirit rău”, şi „om sub puterea diavolilor.” Acestea sunt traduceri mult mai potrivite din elenă „posedat de diavol” şi „posesiune diavolească.” Probabil că nici unul dintre traducătorii bibliei nu a avut nici un fel de experienţă cu demonizaţii. La fel de bine probabil au avut puţine informaţii clare despre cum are loc demonizarea şi care este adevăratul impact asupra vieţii victimei. Mai mult, traducătorii nu au fost de trei ori mai mutaţi din contextul biblic.

După cum a fost adevărat din denumirile biblice, au existat mai multe cazuri de demonizare, ce nu au fost atât de avansate ca şi cazurile menţionate de Biblie. În Noul Testament nu se spune exact ce gen de slujire au primit acei oameni.

Teologii, erudiţii în Biblie, comentatorii predicatori, evanghelişti, misionarii de secole au urmat practica şi folosinţa în posesiunea diavolească, „posesiunea diavolilor,” şi a celor „posedaţi de diavol.” Aceste cuvinte au fost folosite aproape universal să se refere la cazuri mai serioase de invazie a fiinţelor umane de extratereştrii sau spirite din spaţiul cosmic.

Cărţi şi articole ce au descris eliberarea de diavolizare au folosit aceiaşi termeni. Aceste lucru este evident în cartea Posesiunea diavolului editată de J. Warwick Morjournez care a conţinut mai multe articole susţinute la „Simpozionul medieval de fenomene etichetate ca şi diavoleşti,” sponsorizat de societatea creştină, de la Universitatea Notre Dame din 1975.

Posesiunea diavolească este mult mai senzaţională decât diavolizarea dar senzaţionalismul trebuie evitat. Mai mulţi dintre slujitorii bisericii au înştiinţat că din demonizare nu trebuie făcut un senzaţionalism. Nu avem loc pentru dramatic, showuri şi spectacole. Eliberarea este foarte grea, o lucrare agonizatoare dar necesară ca şi dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de cei care suferă.

Cred că Satan este fericit cu cuvintele „posedat de diavol,” „posesiune diavolească,” şi „posesiunea diavolilor.” Aceste cuvinte măresc puterea lui Satan şi degradează fiinţele umane. Satan iubeşte asta. De ce să nu ne alăturăm cauzei şi să respingem pe diavol? Cred că ar fii o mare lovitură psihologică împărăţiei lui Satan şi ea v-a ajuta pe cei demonizaţi la fel de bine.

Din fericire practica acestor termeni este acum în procesul corectitudinii din cauza unor studii istorice contextuale ale Bibliei şi a experienţei reînnoite cu cei diavolizaţi. Cred că am dreptate când spun că actuala generaţie de lideri creştini este prinsă de mai multe secole, probabil de pe vremea fericitului Augustin şi a altor sfinţi care slujesc celor demonizaţi credincioşi şi necredincioşi.

Această experienţă înnoită în vindecarea unor cazuri de diavolizare severă a acestui gen de puteri pe care le întâlnim şi experienţa de eliberare de mai mulţi ani i-a făcut pe mai mulţi teologi să întrebuinţeze din nou doctrina despre diavoli. Ca şi rezultat au găsit că mai multe dimensiuni ale teologiei tradiţionale a cauzei supranaturale a răului sunt false biblic şi istoric.

După cum s-a exprimat Dr. Tomotei Nazarev, cel mai bun termen ce se referă la toate formele de invazie diavolească, ataşat cu cortul parţial al vieţii urmate este demonizarea şi nu posesiunea demonică.

Am obţinut termenul de diavol din termenul elen de διαβολος. Ar fii trebuit să facem la fel cu termenul de διαμονιζομει – unii cred din aceiaşi rădăcină elenă. Am ajunge la a

55

„demoniza” şi am putea ajunge la gradul în care o persoană ar putea fii demonizată mai mult decât posedată. Un creştin ar putea fii atacat de diavoli şi ar putea fii afectat mental şi chiar fizic la anumite grade. Dar posesiunea implică apartenenţa la ceea ce ar implica contactul etern al fiinţei umane. În ambele cazuri ar fii imposibil să fii controlat şi posedat de Satan şi în acelaşi timp să fie o relaţie mântuitoare cu Dumnezeu Iisus Hristos. Întrebarea este dacă un creştin poate fii posedat de diavol? Răspunsul este clar nu.

Unger a definit diavolizarea ca fiind „sub controlul unuia sau a mai multor diavoli.” Eu temperez definiţia spunând că ar fii mai mult sub controlul parţial al unuia sau a mai multor diavoli.”

Creştinii pot fii demonizaţi dar nu posedaţi de diavol. Totuşi, subiectul continuă. Pot fii necredincioşii posedaţi de diavol? Pot ei fii deplin controlaţi de Satan şi diavolii săi că nu mai au control asupra lor îngerul şi nici o altă responsabilitate asupra acţiunilor lor? Nu cred asta.

O privire la cuvintele biblice

Principalele cuvinte biblice folosite ca şi referinţă la demonizare sunt mai întâi substantivele δαημον şi δαημονιον în elenă ambele traduse cu diavol. Ei sunt folosite la fel de bine ca şi referinţe la zeii păgâni care după cum a învăţat biblia nu sunt dumnezeu ci diavoli (Deuteronom 39, 17; 1 Cor. 10, 20-21; Apocalipsă 9, 20).

Mai apoi există substantivul pnevma (πνευμα), in acest caz un diavol. De mai multe ori el este însoţit de substatinvul ακαθαρακτος, “necurat” sau de πονερτος rău. Dacă πενυμα este combinat cu ακαθαρακτος avem “un spirit necurat.” Acest titlu este obişnuit în Marcu, Luca şi în Apocalipsă. (Marcu 1, 2-3; 26, 27; 3, 11; 30, 5, 2, 6; 7, 7; Luca 4, 33; 36, 6; Fapte 5, 16; 6, 7; Apocalipsă 16, 13; 18, 2). Dacă πνευμα este combινat cu πονερος avem un spirit rău. (1 Samuel 16, 19; 11, 23; 18, 10; 19, 9; Luca 7, 21; 8, 2, Fapte 19, 12-13; 15-16).

Cu o ocazie avem fraza unică „având spiritual unui diavol necurat” εκχον πευμα δαιμονιον ακαθαρακτον (Luca 4, 33). Din nefericire unele traduceri au „având spiritual θν diavol necurat” în timp ce altele „poseda spiritul unui diavol.” Acestea sunt diferite traduceri ale acestor termeni când se referă la lumea spiriteor.

Urmează apoi adjectivul δεμονοδες. Este folosit numai odată în Iacob 3, 15. Vines spune că înseamnă „apariţia unei forme sau activitatea unui diavol, diavolesc. Alte traduceri folosesc diavolesc. Unul dintre ele mai importante cuvinte folosite la descrierea acţiunii unui diavol într-o fiinţă umană este demonizarea (δεμονιζομαι). Dr. Mervil F. Unger în primele sale scrieri a tradus “posedat de diavol.” În cartea sa Ce pot face diavolii sfinţilor, Unger a recunoscut că aceasta nu este cea mai bună traducere. El spune că δεμονιζομαι înseamnă “a fii demonizat, adică a fii sub controlul invaziilor unuia sau a mai mulţi diavoli.” Toate invaziile diavoleşti sunt diavolizare sau demonizare indiferent de ce grad sau severitate.

Mai apoi există εκγει δαημονιον „a avea diavol.” (Luca 7, 33; Ioan 7, 20). Acestea dimpreună cu a fii demonizat sunt probabil cele mai bune cuvinte care se referă la cei ce au fost invadaţi de diavol. În cele din urmă avem participiul δε μονιζομενος folosit de 12 ori în Noul Testament. Fred Dickosn spune că este folosit numai la prezent ceea ce indică stadiul continuu de a fii locuit de un diavol sau diavolizat. În rădăcina lui participiul indică pasivitate cauzată de diavol. Aceasta implică că o persoană demonizată este controlată de altcineva decât ea înseşi. El este privit ca şi recipientul acţiunii diavolului. Un motiv final pentru redescoperirea cuvântului sau experienţei precedat de diavol este că stadiul de a fii

56

posedat complet continuu şi total sau controlat de diavol ar fii foarte, foarte rar, dacă ar exista vreodată. Astfel de persoane ar fii total lipsite de răspuns pentru acţiunile lor din moment ce diavolii i-ar poseda şi i-ar controla totdeauna. Biblia nu a plasat o responsabilitate totală a răului uman pe Satan şi diavolii săi. Persoanele sunt întotdeauna responsabile de acţiunile lor. Totuşi, persoanele demonizate grav mai multă vreme de diavoli extrem de puternici găsesc extrem de dificil să menţină un control al sinelui ducând la ceea ce psihologii denumesc „o capacitate diminuată.” Marcu 5 este un astfel de caz. Marcu 9 şi Luca 9 mai adaugă alte detalii la această poveste.

Termenii slujesc în scopurile Noului Testament: ei se conformează mai mult la cuvintele biblice şi nu i-au alte idei extrabiblice; ele păstrează demnitatea celor care suferă de demonizare şi ajută la înştiinţarea şi abordarea unui război spiritual mai larg depăşind totul sau nimic al unei comunicări frânte prin eticheta posesiunii diavoleşti.

Un luptător tânăr şi cu aspect sălbatic a fost dus la mine pentru consiliere. Pe cum încercam să îl dus la Hristos eram singur că era demonizat dar nu am încercat să fac contact cu diavolii. Doar am încercat să îl dus la Hristos. Dintr-o dată o altă personalitate a luat control peste el, zbierând, înjurând şi ameninţându-mă pe mine şi un prieten ce participa la sesiunea de consiliere. Luptătorul era mare şi destul de puternic ca să ne omoare pe amândoi cu mâinile goale deşi nu era prezent nici un diavol. Am prins curaj şi le-am interzis să mai rănească pe prietenul şi biroul meu. Diavolii s-au întors la victima lor, luptătorul. Folosind propriile lor mâni ei au încercat să îl lovească de moarte. Cu mâinile mele am fost capabil să îi trag mâinile de la gâtul său cu un cuvânt de poruncă, rugându-l pe Dumnezeu să îşi trimită îngerii săi şi îl subjuge. Îngerii au venit şi diavolii au fost incapabili să mai rănească victima.

Tânărul a devenit liber. Totuşi, a avut mari greutăţi în a îşi recâştiga controlul de sine. El a avut nevoie de ajutorul meu şi al îngerilor lui Dumnezeu ca să ţină legate personalităţile distructive ale răului ce strigau prin trupul său. La fel ca şi demonizatul din Ghergheseni de la Marcu avea foarte puţin control asupra sa şi a acţiunilor sale când se arătau diavolii.

Diavolizarea şi responsabilitatea individuală

Psihologul Rodger K. Bufford vorbeşte de un studiu al „capacităţilor mentale şi voliţionale diminuate,” care există nu numai în anumite funcţionări eronate ale creierului dar şi în cazuri severe de diavolizare. Într-un astfel de caz, nu numai că un individ pierde controlul asupra sa în timp ce diavolii preiau controlul , ci individul ar putea fii atât de destabilizat mental că persoana ar fii incapabilă de a cere ajutor sau chiar de a realiza nevoia de ajutor. Budford a comaparat capacitatea diminuată a celor care abuzează de alcool, în special „cei care sunt predispuşi genetic la alcoolism şi nu mai sunt capabili de a se oprii de la alcool, în timp ce ei nu au puţine capacităţi de a gândii şi a raţiona normal la fel de bine.” Totuşi, Budford concluziona că astfel de persoane diavolizate rămân moral responsabile fiindcă ei au ajuns la acest stadiu printr-o varietate de decizii conştiente care au implicat alegerea ce a venit sub influenţa diavolească. Creştinul locuit de Spiritul lui Dumnezeu aparţine împărăţiei lui Dumnezeu, aşa că este protejat de posesiune şi are resurse prin trupul lui Hristos şi pe care o primeşte de la Dumnezeu de a se opune eforturilor lui Satan (Efseni 2, 1-10; 63, 12-17; Col. 1, 13-14).

În general sunt de acord cu observaţiile lui Budford. Totuşi, nu sunt deplin de acord cu ceea ce zice în ultimul paragraf. Cei mai mulţi indivizi nu ales să intre sub influenţa

57

diavolilor. Aceasta este adevărat dacă ei au fost diavolizaţi începând cu copilăria şi mai apoi adolescenţa. Totuşi, este adevărat că Dumnezeu îi consideră responsabili, pentru toate alegerile lor. Deşi căzuţi, oamenii încă poartă chipul lui Dumnezeu. Aşa că noi posedăm dreptul şi capacitatea de a rezista intrarea diavolilor în vieţile noastre dacă suntem conştienţi de ceea ce are loc.

Cazul lui Thadios

În timp ce eram profesor asociat al Studiilor culturale la universitatea din Biola şi Seminatrul Teologic Talbert, soţia mea Loratta şi eu am fost invitaţi ocazional ca şi oaspeţi la un banchet al absolevenţilor seniori. Într-un an şedeam în jurul unui ceai cu mai mulţi studenţi. Cei mai mulţi ştiau de slujirea mea eliberatoare şi unul m-a întrebat: „domnule Murphy, aţi avut ceva cazuri neobişnuite de întâlniri diavoleşti în zilele din urmă? Da, de ce? am răspuns eu. Am avut unul acum câteva ore dar a trebuit să mă grăbesc aici la banchet. Câţiva au întrebat şi mi-au spus: vă rugăm să ne spuneţi ce a avut loc? Le-am spus unele lucruri care au dus la puternica întâlnire din acea după amiază. Aceasta a fost a treia sesiune cu o femeie tânără. Câţiva diavoli au fost izgoniţi în trecut. În acea zii am ţinut unul în manifestare în prezenţa lui Dumnezeu şi a grupului de eliberare. El era un diavol slab şi înfricoşător ce se numea Fricosul.

L-am forţat să ne spună toată ierarhia diavolească ce lucra în femeie şi în familia ei. În trecut am învăţat diavolii de a îi ţine să nu mintă, aşa că „stăpânia” acestui diavol asupra altor diavoli era adevărată. În procesul lucrării cu Fricosul, mi-a spus să nu îl scot afară fiindcă îi este frică de ceilalţi diavoli mai mari decât el. Imediat un alt diavol a venit lângă el că cu toţii ne-am blocat pe moment. El s-a făcut arătat şi a strigat către mine: „sunt diavolul Thadios şi eu stăpânesc aici. Ce vrei să faci, vrei să ne distrugi?” Nu, nu încă am spus eu. O voi face numai când Dumnezeu îmi v-a spune să o fac. Apoi, Dumnezeu te v-a distruge nu eu. Îţi poruncesc să taci. Nu vei mai spune nimic până când nu vei vorbii adevărul. Am trecut cât se poate de mult printr-un proces de asigurare şi răspunsurile erau adevărate. Ceea ce diavolii descopereau voluntar nu era adevărat. Ceea ce sunt forţaţi să descopere este în cele mai multe cazuri adevărat. Din ceastă cauză nu îi las pe diavoli să spună nici un fel de conversaţie. Întotdeauna port conversaţia cu autoritatea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cine eşti tu? Am întrebat. Eu sunt Thadios şi eu stăpânesc aici, a răspuns el. Credeam că Mincinosul stăpâneşte aici. Da a fost, dar tu l-ai scos afară alaltăieri şi am venit eu îl locul lui. Nu eşti supărat că Mincinosul, diavolul puternic a ieşit afară? Am întrebat eu. Nu fiindcă eu stăpânesc acum, a zis el. Thadios a fost unul dintre cei mai aroganţi diavoli cu care am avut de a face. Simţul său al importanţei de sine şi a stăpâniei apăsa greu atmosfera, în contrast cu ezitările Fricosului. A trebuit să mă impun asupra lui ca să nu se impună el peste mine şi să mă stăpânească şi aşa să îmi ruineze toată sesiunea. Când a văzut că nu sunt intimidat de el, s-a supus imediat la toate poruncile pe care i le-am dat, dar întotdeauna cu mare sfidare şi aroganţă.

Conştientul şi rezistenţa efectivă: de ce înşelăciunea este strategia cheie a lui Satan? „Oh, îl cunosc pe Thadios,” a spus femeia ce şedea dincolo la masa de la banchet.

Tânărul care şedea lângă ea fost unul dintre studenţii mei. Era dintr-o familie de evrei. El a spus, dr. Murphy dacă vreţi aş vrea să vă introduc soţiei mele Ruth. Ea este dintr-o familie de evrei. A avut unele probleme cu diavolii, mai înainte de a îl găsii pe Hristos. „Ruth zici că îl ştii pe Thadios? Te rog spune-ne povestea ta,” i-am spus. „Cu câţiva ani în urmă mai

58

înainte de a mă convertii la creştinism, era logodită cu un tânăr. El ţinea de un anumit cult, un fel de vrăjitori şi ocultism. El a încercat continuu să mă convingă să accept spiritele în viaţa mea. A mai spus că dacă ne căsătorim trebuie să credem în aceleaşi lucruri. Apoi mi-a spus că spiritul lui conducător este Thadios.”

„Ca şi evreică am avut unele probleme cu ceea ce mi-a spus el. Totuşi gândeam că îl iubesc. Voiam ca în căsătorie să fim una, dar eram problematizată de aceste lucruri cu spiritele conducătoare. Într-o noapte mă gândeam la toate acestea când am văzut că în camera mea mai era o prezenţă ce stătea cu mine. Nu vă pot spune ce s-a întâmplat dar spiritul sau diavolul s-a arătat. S-a prezentat pe sine ca şi Thadios. Mi-a spus că vrea să vină în viaţa mea şi să mă fac una cu logodnicul meu. Mi s-a făcut frică. Dar mi-am dat seama ce se v-a întâmpla. Din cunoştinţele mele de Vechiul Testament mi-am adus aminte de diavolii şi spiritele rele ce îi tulburau pe evrei. Am vrut să plece de la mine. Dintr-o dată m-am aflat strigând, în numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacob îţi poruncesc să nu mai ai nimic de a face cu mine diavole. Pleacă din viaţa mea şi nu te mai întoarce.”

M-a părăsit imediat şi nu a mai venit. Nu ştiu cine este Thadios, dar ştiu că este un diavol rău, a spus ea. Această poveste arată ceea ce am voit să arăt eu, că până şi persoane ca şi Ruth ce nu cred în Iisus Hristos ca şi Mântuitor şi întemeietor al Bisericii pot rezista uneori intrării diavolilor în viaţa lor dacă ştiu ceea ce are loc.

Din nou, aceasta este un alt motiv pentru care ştim că strategia diavolului este înşelarea. De obicei diavolii împărtăşesc natura Diavolului şi fiind întotdeauna identificaţi cu cauza lor, nu fac o clară apropiere urmată de cea a lui Ruth şi Thadios. Aceasta este încă o evidenţă că deşi Satan şi diavolii săi au o înţelepciune pe care omul nu o are, sunt departe de a fii omniştienţi. De mai multe ori ei se împotmolesc, la fel cum a făcut şi Thadios. De fapt de mai multe ori ei par destul de stupizi.

Ruth, o femeie ce are chipul lui Dumnezeu, a fost capabilă să nu lase pe acest diavol să intre în viaţa ei. Acest lucru este adevărat cu toţi adulţii, cu toţi oamenii normali, tinerii şi chiar copii dacă sunt învăţaţi despre lumea spiritelor. Astfel, copii ce sunt pasivi şi inocenţi sunt mult mai predispuşi posesiunii diavoleşti, decât adulţii. Aşa că nimeni nu poate spune cu adevărat, diavolul m-a făcut. Indiferent de faptul că diavolii au intrat în vieţile lor în copilărie sau în adolescenţă, când sunt maturii Biblia îi face responsabili de acţiunile lor. Indiferent cât de mult diavolii deţin control asupra victimei lor, la un moment dat există destulă autoritate de a rezista dorinţelor lor rele. Am auzit mai mulţi diavoli spunând, „ar fii bine să plec fiindcă nu mai ascultă de mine.”

Din această cauză, în şedinţele de eliberare de diavoli este bine să îl aducă pe cel consiliat la cel puţin două convingeri clare. Mai întâi dacă cu adevărat are diavoli, trebuie să o recunoască. În al doilea rând trebuie să ştie că au autoritate peste aceşti diavoli. Ei trebuie să înveţe diferenţa dintre gândurile lor şi cele ale diavolilor ce locuiesc în ei. Când recunosc aceasta, diavolii care şi-au ascuns până acum cu prezenţa sunt expuşi şi controlul lor asupra unor arii ale vieţii victimei este slăbit.

Diavolizarea şi Noul Testament

Pur şi simplu scot din discuţie viaţa necredincioşilor. Mai întâi încearcă să îi ducă ce necredincioşi la necredinţa în Hristos. Aceasta este misiunea mea. Domnul Iisus nu a spus, mergeţi în lume şi scoateţi pe diavoli, ci „mergând învăţaţi toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată făptura.” (Marcu 19, 15). Dacă cineva refuză să vină la Hristos, îl las cu

59

diavolii săi? Depinde de fiecare caz în parte. După experienţa mea face sesiuni de eliberare de diavoli, dacă eliberarea este precedată de o consiliere bine gândită, persoana nemântuită v-a venii întotdeauna la Hristos. Nu ţin minte pe nimeni să fii refuzat.

Ceea ce cred este că dacă o persoană are greutăţi în a venii la Hristos, diavolii posibil îi blochează mintea, emoţiile şi voinţa. Consilierul sau exorcistul trebuie să umble după aceşti diavoli şi fie să îi scoată sau fie să îi lege de a mai avea interferenţă cu actele de credinţă ale individului. De obicei sunt diavoli ai confuziei, necredinţei, antihrist, spirite religioase, vrăjitorie, diavoli ai sexualităţii, diavoli ai morţii, diavoli ai rebeliunii şi alţi asemenea. Odată ce activitatea lor este redusă la nimic, victima poate să vină foarte uşor la Hristos dacă vrea. Acest lucru este adevărat despre musulmani, hinduşi, ocultişti, satanişti, vrăjitori şi magicieni şi alţii asemenea.

De mai multe ori, cel mai aprig război cu care se confruntă consilierul sau exorcistul (preotul) este un război pe viaţă şi pe moarte cu aceşti diavoli. Prin urmare, dacă este posibil ar trebuie să cităm rezistenţa victimei şi să nu renunţăm până ce toţi diavolii sunt fie scoşi sau fie închişi. În orice caz, întotdeauna am câştigat această bătălie dacă victimele (care în cele mai multe cazuri suferă enorm în acest gen de confruntare directă) şi echipa de exorcişti (eliberatori) vor să ducă lupta până când vor câştiga. Dacă acest lucru nu poate fii realizat fără ca diavolii să se manifeste şi de obicei se poate, cu atât mai mult.

Concluzii

Biblia îi denumeşte pe cei răi după cum urmează: 1. Cei răi sunt copii ai diavolului (Matei 13, 37-39; Ioan 8, 44, 1 Ioan 3, 3-4). 2. Fac parte din împărăţia lui Satan (Col. 1, 12-14)3. Sunt cu toţii legaţi de Satan (Fapte 26, 18).4. Sunt cu toţii orbiţi de Satan că nu pot primii Noul Testament (2 Corinteni 4, 3-4, 2

Cor. 3, 14-15) pentru sursa umană a acestei orbiri. 5. Sunt cu toţii în puterea celui rău (1 Ioan 5, 19), John W. Sfatt spunea: „în stăpânia

şi în conducerea lui, au rămas în mâinile lui Satan.” 6. Cu toţii sunt în proprietatea lui Satan (Matei 12, 22-29). 7. Cu toţii sunt robiţi unui sistem al lumii controlat de Satan (Ioan 12, 32, 14, 30; 16,

11, 1 Ioan 5, 14). 8. Sunt prizonieri ai diavolului. Un comentator afirma că viaţa lor este energizată de

puterea răului supranatural (Efeseni 2, 2).

În lumina acestor declaraţi biblice, tragem următoarele concluzii despre statutul celor răi şi a luptei ce „avem de dat în a îi aduce la Hristos.

1. Toţi necredincioşii sunt pierduţi fără credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 14, 6; Fapte 4, 12; Rom. 1, 3).

2. Toţi necredincioşii sunt potenţial demonizaţi într-o măsură mai mare sau mai mică. Nu am afirmat că dincolo au fost capabili să invadeze viaţa tuturor necredincioşilor. Cred că în cea mai mare parte a cazurilor ar fii făcut-o dar nu pot. Aceasta fiindcă oamenii poartă chipul lui Dumnezeu şi astfel sunt capabili de a rezista atacurilor diavolilor.

Ceea ce afirm este că din moment ce cei răi sunt pierduţi sufleteşte şi aparţin lui Satan, potenţial cu toţii ar putea fii demonizaţi. Întotdeauna trebuie să fim atenţi la

60

ataşamentul faţă de diavoli în vieţile necreştinilor, deşi ei nu se manifestă prin erorile de personalitate asociate cu diavolizarea.

3. Slujirea noastră a Noului Testament include cât se poate de mult dimensiunea luptei pnevmatice.

4. Dimensiunea pnevmatică a războiului creştinului ridică rezistenţa împărăţiei răului împotriva oricărei mişcări ce o facem de a aduce pe oameni la Hristos şi sub ascultarea lui Dumnezeu (Daniel 10, 10-21; Fapte 12, 6-12; 11, 16-24; 19, 11-18).

Prim urmare, trebuie să învăţăm despre lumea spirituală după cum ne învaţă Biblia (2 Cor. 2, 11). Nu trebuie să fim ignoranţi ai încercărilor lui Satan atât împotriva credincioşilor cât şi a necredincioşilor. Prin persistenţă vom învăţa să provocăm începătoriile şi puterile răului care conduc viţiile indivizilor, societăţile şi treburile lumii (Efeseni 3, 10; 6, 12-18; Ap. 12, 11).

Slujirea lui Hristos oferită celor influenţaţi de diavoli, trebuie să îi facă să creadă că răul supranatural este învins! Satan şi diavolii au fost detronaţi de pe poziţia de stăpânire în paradis prin activitatea răscumpărătoare a Domnului Iisus Hristos!

Tema centrală: autoritatea

Subiectul primar al războiului spiritual este autoritatea. Probabil că din această cauză Domnul Iisus Hristos a declarat autoritatea Lui absolută în paradis şi pe pământ şi prezenţa lui continuă prin apostolii Săi, mai înainte de a îi trimite în lume pentru a predica (Matei 28, 18-29). O parafrază a Domnului Iisus Hristos o găsim la Matei 28, 18: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” În alte cuvinte voi ve-ţi trebui să duce-ţi mai departe ceea ce am început eu. Nu fi-ţi tulburaţi. Eu v-am dat autoritate totală sau absolută în paradis şi la fiinţele cosmice de pe pământ şi celor ce vi se vor opune. Nici o autoritate nu este mai mare ca şi autoritatea Mea. Eu sunt stăpân peste cer şi peste pământ. Prin urmare, ve-ţi merge şi ve-ţi face ucenici la toate popoarele.

O parafrază a Domnului Iisus Hristos, este vreau să vă încurajez şi mai mult. Pe cum ve-ţi căuta să duce-ţi la îndeplinire mandatul meu de bunătate, ve-ţi reuşii. Chiar dacă vă ve-ţi confrunta cu opoziţia răului cosmic, şi a puterii pământeşti ce vi se v-a opune şi vă v-a agreia, nu deznădăjduiţi. Eu sunt Dumnezeu al universului, voi fii cu voi prezent în mod pnevmatologic şi voi sta cu voi pururea.” (Ioan 15, 17, Fapte 16, 6-7; Romani 8, 9, Gal. 4, 6), până la finalul acestui veac al răscumpărării.

Autoritatea noastră delegată

Autoritatea noastră este delegată. În Luca 10, Iisus ne dă autoritate deplină tuturor dimensiunilor răului supranatural prin ucenicii Lui şi nu numai celor 12 apostoli. Azi i-am numii laici. Calvin sugera că cei 12 simbolizau cele 12 triburi ale lui Israel cei 70 simbolizau pe bătrânii aleşi de Moise să îl ajute să administreze nevoile poporului care mai apoi a devenit sinodul evreiesc al celor 70, Sinedriul.

Domnul Iisus Hristos i-a numit pe cei 70 „ceilalţi dimpreună cu cei 12: eu sunt numiţi ceilalţi 70. Hristos i-a trimis 2 câte doi, urmând modelul care l-a stabilit mai înainte cu cei 12 (Marcu 4, 7; 11,1, 14, 13). Echipa de slujitori are un precedent puternic în Vechiul Testament.

61

Precedentul biblic pentru slujirea în echipă

Când Dumnezeu a stabilit legile Sale cu poporul ales, cazul s-a bazat pe evidenţa a două principii.” Pedepsele nu se aplicau doar ca o evidenţă (Deuter. 17, 6; 19, 5; 1 Timotei 5, 19). Imediat principiul a devenit că orice fapt trebuie confirmat de mărturia a doi sau trei martori (2 Cor. 13, 1; Matei 18, 10). Dumnezeu a spus că prin puterea Sa, vor cădea o mie de-a dreapta şi alte zeci de mii de-a stânga, dar de tine nu se vor atinge. Autorul Ecclesiastului a reîntărit acest principiu: „doi sunt mai mulţi decât unul, fiindcă au o întoarcere mai bună a muncii lor. Fiindcă dacă unul v-a cădea celălalt îl v-a ridica. Dar vai celui care cade şi nu este nimeni care să îl ridice... dacă unul îl poate birui pe cel singur, dacă cel singur mai este cu unul el nu v-a putea fii biruit.” (Ecclesiast 4, 9-12). Amos a făcut o cerinţă comună celor care umblă în echipă: „merg doi oameni împreună dacă nu au o înţelegere?” (Amos 3, 3).

Domnul Iisus Hristos a arătat autoritatea Sa spirituală peste doi oameni evlavioşi care sunt în acord când a spus: „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (matei 18, 19-20). Prooroci creştini sunt instruiţi să vorbească doi s-au trei în Biserică şi alţii „să facă judecată.” În cele din urmă, când vor venii ultimele zile ale mărturiei lui Dumnezeu pe pământ, El v-a ridica doi martori care vor vorbii cuvântul Său şi vor arăta popoarelor puterea lui Dumnezeu.” (Apocalipsă 11, 1). Evident, Dumnezeu nu a ales şi nici nu trimite luptători singuratici care fac legea cum vor ei. Cu siguranţă s-a dovedit într-o slujire a războiului pnevmatologic. Dumnezeu i-a chemat întotdeauna pe oameni să acţioneze în echipă, chiar dacă unii cum a fost sfântul apostol Pavel a fost un lider cărturar ale echipei (Fapte 13, 28). Este foarte interesant să îl studiem pe Sfântul Pavel ca şi un lider al echipei. Cu siguranţă el a fost un lider şi el a lăsat totul judecăţii echipei (Fapte 19, 30-31).

Domnul Iisus Hristos şi-a trimis ucenicii Săi doi câte doi în numele Său în orice oraş şi loc unde avea chiar el să meargă, ei trebuiau să fie vestitorii Săi care să îi pregătească calea venirii Sale. Nu este nici o mirare că ei nu au intrat în războiul spiritual. (v- 17, 20). Deşi cei 70 nu erau apostoli după cuvintele bine alese ale lui Calvin, ei erau „crainici secundari.” Lor şi nu celorlalţi Hristos le-a vorbit revelaţia atotînţelepciunii autoritară a războiului pnevmatologic. Apoi El le-a spus lor: „Şi le-a zis: Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma.” (Luca 10, 18-19).

Diavolizarea: responsabilitatea şi autoritatea. Povestea lui Pat

Cu toţii avem autoritate asupra puterii diavolului, putere ce a fost promisă de Domnul nostru Iisus Hristos, în versetul 19. În numele Său şi în autoritatea Sa şi noi putem exclama, „Domne până şi diavolii se pleacă în numele Tău?”

Fiica mea Crolyn a mers la universitate fiind acasă. Fiind înotătoare îşi petrecea fiecare seară în piscina colegiului. Aici a întâlnit un băiat ce era în echipa de înot a colegiului. Într-o zii mi-a spus despre el:

- Tată, am întâlnit pe acest băiat frumos la şcoală pe nume Pat. Este din echipa de înot. Am încercat să vorbesc cu el despre Dumnezeu dar spune că este ateu. Este unul

62

dintre cei mai morali băieţi pe care i-am întâlnit. Nu înjură deloc. Vorbeşte ireproşabil şi se comportă foarte bine cu fetele. Aş vrea să îl fac să creadă în Hristos. Am căzut de acord. S-a întâmplat să vorbesc la acel colegiu chiar în acele zile şi Pat era acolo. Părea politicos şi ştia să se comporte bine. După prânz l-am întrebat dacă ar vrea să vorbim între patru ochi şi a fost de acord.

Am vorbit aproximativ o oră dar nu am ajuns nici unde. Deşi Pat a ascultat atent şi politicos şi-a menţinut necredinţa într-un Dumnezeu personal.

-Domnule Murphy aş vrea să pot crede ca şi dumneavoastră şi Carolyn dar pur şi simplu nu pot. Nu ştiu de ce, pur şi simplu. Totul este confuz pentru mine. Nu ştiu ce se întâmplă dar când ajung la Hristos şi la Dumnezeu pur şi simplu mă blochez. Nu are nici un sens pentru mine. Mai apoi i-am spus că mintea lui Pat este ca şi cea despre care vorbeşte apostolul Pavel în 2 Corinteni 4, 4: Dumnezeul acestei lumi i-a orbit mintea ca el să nu mai poate înţelege lucrurile elementare despre Dumnezeu, om, păcat, Hristos şi mântuire, este ceea ce i-am spus lui Carolyn. Nu am avut niciodată de a face cu o persoană atât de oarbă în ateismul spiritual.

- Ştiu că îţi place de el. Şi mie îmi place de el. Cu toţii o facem. Este un tânăr amabil, gentil şi respectos., dar dacă mintea şi inima sa nu îi sunt deschise spre Dumnezeu nu ai nici un viitor cu el. Nu cred că ai vrea să îţi petreci restul zilelor cu un ateu.

Carolyn a fost de acord dar a continuat să lucreze cu el. Am văzut că era şi el atrasă de ea, dar aveam încredere că v-a face alegerea potrivită. Carolyn scria mai apoi: dragă tată. Cu Pat s-a întâmplat cel mai frumos lucru. După ce ai plecat am început să îl presez de nevoia de a venii la Hristos. I-am spus că m-am săturat de motivele lui de a fii ateu. Eu sunt la fel de intelectual ca şi el. Totuşi, Hristos a fost cea mai reală persoană în viaţa sa.

I-am spus că problemele sale nu sunt intelectuale ci morale şi pnevmatice. Este un păcătos, dar mult prea orgolios să o admită şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, să îşi mărturisească păcatele şi să aleagă să creadă în Dumnezeu şi Domnul Iisus Hristos Mântuitorul. I-am spus că este orbit şi confuz fiindcă s-a legat de diavol şi că nu este bine să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu ci din contră să lupte pentru Dumnezeu.

Am aflat că Pat provenea dintr-o familie cu probleme. Mama şi tatăl său au divorţat când el era tânăr. L-a iubit pe tatăl său dar nu pe mama sa. A văzut cum viaţa i se destramă sub ochii săi. Imediat după divorţ tatăl său a murit de infarct. Mama sa a minţit despre viaţa s-a şi l-a înrolat în armată când avea numai 17 ani.

El m-a întrebat: unde era acest Dumnezeu când viaţa mea s-a destrămat şi părinţii mei au divorţat? Ce fel de Dumnezeu este dacă a îngăduit atât de mult rău în lume?

Carolyn scria: „i-am spus că nu am toate răspunsurile la problemele sale şi la îndoielile sale despre Dumnezeu”. Dar avea răspunsul la confuzia lui, răspunsul era Hristos. În cele din urmă, i-am spus că dacă nu îşi v-a deschide mintea şi inima spre Dumnezeu nu o să ne mai vedem. Iubitul pe care vroiam să îl am trebuia să îl iubească pe Hristos la fel ca şi mine.

Tată, şedeam împreună pe o bancă în parc, în Parcul Starboard lângă uşa noastră. Cu o noapte înainte a plouat puternic şi pământul era acoperit cu tină şi apă. Dintr-o dată, cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut în viaţa mea a avut loc sub ochii mei. Trupul lui Pat a levitat de pe bancă şi s-a aruncat peste spatele băncii. A lovit o bucată de tină şi s-a rostogolit până s-a umplut tot de tină. S-a ridicat dintr-o dată şi a rămas ca şi o maimuţă în patru labe. Ochii lui erau deschişi şi indicau ură împotriva mea. A scos limba şi m-a scuipat. Apoi a început să dea drumul la un torent de blasfemii şi înjurături deplin diavoleşti.

63

Tată, ştiam că nu este Pat cel ce mă privea ci un diavol. Prin el Pat scuipa şi blestema pe Dumnezeu. Am încercat să îmi aduc aminte tot ceea ce m-ai învăţat când am de a face cu diavoli, dar eram singură şi speriată. Am început să citez cuvintele lui Dumnezeu împotriva lor şi asta i-a făcut şi mai furioşi. M-am rugat, am strigat şi am continuat să reamintesc promisiunile lui Dumnezeu despre mântuire prin sângele lui Hristos. Aceasta i-a alungat pe diavoli. În cele din urmă am început să cânt o pricească de la Biserică. Pe cum cântam am făcut cercuri în jurul lui Pat, cântând cu toată inima. Diavolii nu îşi luau ochii de la mine, ci colcăiau în tină pe cum eu îi înconjuram.

După o oră cu greu mai puteam umbla. Aveam nevoie de ajutor. Ştiam că doi dintre asociaţii noştrii trăiau lângă noi care au mai avut experienţă cu diavoli, aşa că m-am dus la casa lor. Slavă lui Dumnezeu, amândoi erau acasă şi au venit să îl elibereze pe Pat.

Când am ajuns la Pat, Pat nu mai era acolo. Stă într-un apartament nu prea departe, aşa că am mers acolo. Am găsit uşa deschisă şi pe Pat stând pe canapea, jumate ameţit dar conştient. Oamenii s-au rugat cu el. Mai erau câţiva diavoli pe acolo, dar în mare Pat era liber.

Pat mi-a spus, „Carolyn nu îmi amintesc ce a avut loc decât că ai început să îmi vorbeşti, despre păcatul mândriei şi nevoia de a mă pocăi, a mă smerii şi a îl accepta pe Hristos, ca şi Domnul şi Răscumpărătorul. Dintr-o dată totul s-a eclipsat. Următorul lucru pe care îl ştiu este că stăteam într-o baltă cu tină în parc, şi tu nu mai erai acolo. Nu îmi dădeam seama ce s-a întâmplat după ce ai plecat. Am plecat acasă deplin confuz.

M-am dezbrăcat şi am făcut un duş. Am vrut să îţi aranjez duşul şi am avut o descoperire. Crucea lui Hristos a fost suprainpusă pe duş şi dintr-o dată am fost lider. Tot ceea ce îmi aduc aminte sunt cântecele ce le cântai tu. „Mărturisi-mă voi Domnului că m-a auzit. Îl voi chema pe Domnul Iisus şi El v-a venii în viaţa mea şi v-a şterge toată păcatele mele.”

Ştiu că există Dumnezeu şi El este Tatăl meu. Ştiu că Domnul Iisus Hristos este real şi este acum Domnul şi Mântuitorul meu. Deşi am ascultat această poveste de sute de ori, totuşi mă face să lăcrimez şi îmi aduce bucurie în inimă. Când m-am întors de peste mări am petrecut multe ore cu Pat în rugăciune şi studiul Bibliei. Deja s-a alăturat unei Biserici din campusul universitar şi a început să creadă în Hristos. Am văzut aceste lucruri având loc în acest fel.

Probabil că diavolii au plecat când Domnul Hristos a venit la Pat în duş şi pentru prima dată putea crede şi spera în propria lui mântuire. A fost aceasta ultima problemă a lui Pat cu diavolii? Nu, a fost atacat din nou şi din nou. A trebuit să înveţe eliberarea de sine creştină. A trebuit să vină la creştini mai puternici pentru ajutor şi sprijin. Eliberarea este mai mult un proces decât o criză odată pentru totdeauna chiar şi pentru o persoană demonizată în ultim stadiu. Aşa a fost cu Pat. Cum este Pat astăzi? De atunci este un bun credincios şi a rămas aşa mai mulţi ani. Este un soţ şi un tată minunat. Este un lider bisericesc remarcabil. Este unul dintre cei mai apropiaţi prieteni creştini.

64

SECŢIUNEA II

Viaţa creştină normală9. Abundentă şi biruitoare

Ioan 10, Romani 6-7

A înţelege dimensiunile războiului pnevmatologic, mai întâi trebuie să descoperim ceea ce a făcut Hristos în viaţa noastră. Ne-am referit deja la mântuire şi la planul lui Dumnezeu de mântuire. La fel de bine ne-am referit la curăţirea păcatelor noastre şi la iubirea vieţii prin pocăinţă. Când vorbim de viaţa creştină ne aflăm în domeniul sfinţirii. Cuvântul vine din elenul αγιασμος, foarte des folosit în Noul Testament. Vines spune că se referă la voinţa de separaţie de Dumnezeu şi la viaţa sfântă ce rezultă din unirea cu Dumnezeu.

Prin relaţia cu Dumnezeu, oamenii intră în credinţa în Hristos, Fapte 22, 18. Ei se împărtăşesc de moartea lui Hristos, Efeseni 5, 15; 24; Coloseni 1, 22; Evrei 10, 19; 29, 13-19. Sfinţirea este la fel de bine folosită în Noul Testament ca şi separaţie a credinciosului de naivitate şi de bucuriile şi faptele rele. Sfinţirea este viaţa lui Dumnezeu pentru credincios, (1 Tesaloniceni 4, 3 şi scopul său de a chema la Evanghelia sa, versetul 7 şi trebuie să fie învăţată de Dumnezeu şi El o învaţă după cuvântul Său, Ioan 17, 17 şi 11 cf. Psalm 17, 4; 119, 9) şi trebuie folosită de credincios cu sinceritate şi fără nici o deviere, 1 Timotei 2, 15 şi Evrei 12, 14.

Caracterul sfânt αγιοσουμε, 1 Tesaloniceni 3, 13 nu este de înlocuit, nu poate fii transformat cu împrumut, este o posesiune individuală, puţin cu puţin ca şi rezultat al ascultării de Dumnezeu şi urmând exemplu lui Hristos. (Matei 11, 29; Ioan 13, 15; Efeseni 4, 20; Filipeni 2, 5 în puterea spiritului lui Dumnezeu.

Această viaţă sfântă o denumesc un fel de viaţă sfântă. Diavolul rezistă în faţa eforturilor noastre de a face aşa. Aşa că viaţa creştină normală este un război perpetuu.

65

Între multele trăsături ce descriu viaţa creştină am luat în considerare două, unul dat de Iisus şi altul de Apostolul Pavel. Aceasta acoperă mai toate dimensiunile vieţii creştine. Ele sunt o viaţă abundentă şi o viaţă biruitoare. Iisus se arată pe Sine ca şi păstorul cel bun în Ioan 10, 1-18. În versetul 10, el spune „am venit ca ei să aibă viaţă şi viaţă din belşug.”

Viaţa din belşug

Unul dintre rezultatele acestei vieţi abordate în Iisus Hristos este că noi oile Sale umblăm în lumină. „mai demult am fost orb dar acum pot vedea lumina lumii care este în Iisus.” Am mărturisit că mai înainte de venirea lui Hristos noi am privit la viaţă dar nu am găsit-o. Am căutat o viaţă a oamenilor mincinoşi care să ne facă fericiţi şi la fel de bine „realizaţi de sine.” De fapt am trăit şi am umblat în întuneric, deşi noi îl numeam lumină. Aceasta este ceea ce se referea Domnul Iisus când se referea la faptul „că dacă lumina din voi este întuneric, cu atât mai mult v-a fii acel întuneric.” (Matei 6, 23).

Există o sursă dublă a acestui întuneric în care am umblat! Sursa umană în virtutea inimii umane (2 Corinteni 3, 19; Efeseni 4, 17-19). Indiferent cum suntem, mizerabili sau fericiţi, preferăm mizeria sau fericirea noastră cu Dumnezeu. După cum mi-a spus odată un tânăr, „ştiu că nu trăiesc după cum vrea Dumnezeu, dar sincer este distractiv. Lumea este aşa foarte atractivă pentru mine.” Aceasta este cauza naturală a acelui întuneric din viaţa noastră.

Mai apoi există sursa supranaturală, lucrarea orbitoare a „dumnezeului acestei lumi,” Satan. (2 Corinteni 4, 2-4). Sfântul Pavel nu descrie niciodată descrierea practică a operaţiilor diavolului în mintea umană şi în viaţa necredincioşilor. Dacă mai adăugăm Efeseni 2, 1-3 imaginea se întunecă şi mai mult. Satan nu vrea ca oamenii să vadă lumina Noului Testament, care este chipul lui Dumnezeu.

Mai demult am vrut să aduc un om la Hristos, pe care îl suspectam că este diavolizat. Dintr-o dată un diavol mânios a ieşit în manifestare protestând împotriva eforturilor mele de a îl aduce la Hristos. „Taci!” a zbierat la mine. Nu îi spune acestea. Este al meu. Îmi aparţine. Nu îl voi lăsa să creadă în Hristos. Eu îl ştiu departe de a înţelege aşa numita voastră Evanghelie. Te urăsc.” L-am scos pe diavol. I-am interzis să îl las să interfereze cu dreptul omului de a îşi exercita voinţa lui de a accepta sau respinge pe Hristos. În timp ce omul nu era conştient de ceea ce avea loc în viaţa lui, el ştia că o altă personalitate străină a luat un control parţial al minţii şi al corzilor sale vocale. Aceste lucru l-a înfricoşat extrem de mult că a venit la Hristos cu toată inima şi sinceritatea sa. Aceşti diavoli şi mulţi alţii au fost scoşi într-o perioadă de câteva luni. Mai înainte de a fii demonizat omul s-a ocupat cu vrăjitoria.

În contrast cu această mărturie instantanee, deplina lui eliberare nu a fost nici instantanee şi nici automată. Mărturisirea este un lucru, sfinţirea care ar putea include eliberare de puterile diavoleşti este altceva. El a fost mântuit instantaneu. A fost eliberat progresiv. Ambele au loc şi de obicei o fac în acelaşi timp. Reîntorcându-ne la experienţa noastră cu necredincioşii, într-o zii întunericul a fost dat la o parte de mila suverană a lui Dumnezeu şi a marii Sale iubiri cu care ne-a iubit, şi ne-a dat viaţă dimpreună cu Hristos (aţi fost mântuiţi prin har.) (Efeseni 2, 4-5).

Solzii au căzut de pe ochii tăi (Fapte 9, 19). Am văzut ceea ce nu am mai văzut mai înainte, comoara care este Iisus însuşi. (2 Corinteni 4, 5-11). Exclamăm cu orbul „am fost orb dar acum pot vedea.” (Ioan 3, 25).

66

Până acum am avut suişuri şi coborâşuri din momentul în care Dumnezeu ne-a deschis ochii şi de atunci nu am mai fost niciodată la fel. Nu mai trăim în întunericul absenţei lui Dumnezeu, ci în lumina prezenţei Sale. Aceasta este mărturia tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu cu sinceritate (şi noi îl iubim nu?) Cu toate acestea de vom uita dincolo de descrierile vieţii creştine normale.

Am venit ca ei să aibă viaţă

Viaţa este unul dintre termenii caracteristici folosit de Sfântul Ioan Apostolul. Ioan foloseşte viaţa în două feluri în Evanghelia sa. El foloseşte acest termen pentru a se referii la toată viaţa din univers (Ioan 1, 3-5). Această viaţă îşi are sursa în Domnul Iisus Hristos. Ioan spune că fără Iisus [Logosul sau cuvântul lui Dumnezeu] nimic nu poate venii în fiinţă. (1, 13).

Mai mult, viaţa reprezintă viaţa eternă. Leuz Morris spune că „la Ioan viaţa se referă la viaţa eternă, darul lui Dumnezeu prin Fiul Său.” La fel de bine, cel mai caracteristic la Ioan este cuvântul viaţă, care se referă la adevărate viaţa, adică viaţa în Domnul Iisus Hristos. (Ioan 14, 27). Prin urmare, pentru Ioan adevărata viaţă umană este viaţa veşnică, o viaţă cu Dumnezeu şi a celor credincioşi cu Hristos (Ioan 1, 4; 15-20, 36). Ioan v-a schimba viaţa cu VIAŢA şi viaţa eternă de 15 ori şi „viaţa pururea de 8 ori. Astfel, pentru Ioan adevărata viaţă este eternă, viaţa nesfârşită. Acest lucru este cât se poate de adevărat în Apocalipsă. Acolo cuvântul viaţă este folosit aproape exclusiv pentru „pomul vieţii.” (Apocalipsă 2, 7; 23; 2, 14), „comoara vieţii.” (Apoc. 2, 10), „cartea vieţii,” (Apoc. 3, 5; 13, 18;, 17, 18; 15, 5 şi 9; 21, 27; 22, 19) şi „apa vieţii” (Apoc. 21, 6; 2, 2 şi 1, 17). Asocierea omului cu aceste surse ale vieţii îl aduce pe om în unire cu Dumnezeu primind darul vieţii de viaţă veşnică (Apocalipsă 1, 17, 18; 2, 7; 10, 11, 11, 11; 21, 6; 22, 12-17).

Dar viaţa eternă nu se referă numai la o viaţă ce nu se termină niciodată ci şi la o viaţă ce este posedată de credincios. În cartea sa O teologie a Noului Testament, George Eldom Ladd a remarcat acest lucru caracteristic al lui Ioan.

Viaţa eternă este tema centrală a învăţăturii lui Iisus către Ioan, dar după Evangheliile sinoptice [Matei şi Luca] este proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu. Mai mult, accentul primar în Ioan este pe viaţa eternă ca şi o experienţă prezentă – un accent ce lipseşte din Evangheliile sinoptice – şi în mare în iudaism. Ladd a negat caracterul viitor al vieţii eterne. El a arătat că „oricine nu ascultă de Fiul nu v-a avea viaţă” (Ioan 3, 36). El se referea la destinul ultim al omului. Aceste caracter eshaustiv al vieţii este cel mai bine văzut în Ioan 12, 25 „cel care îşi iubeşte viaţa o v-a pierde şi cel care o urăşte în această lume acela o v-a ţine pentru eternitate.”

Ladd a afirmat în afirmaţiile de mai sus şi în alte afirmaţii citându-l pe Hristos că Ioan a arătat structura antitetică a celor două cercuri în Evangheliile sinoptice unde apare acelaşi gând similar” (Marcu 8, 35; Matei 10, 39; 10, 35; Luca 9, 24). Dodd spune că Ioan a dat acestor afirmaţii „o formă ce face aluzie la antiteza evreiască a celor două veacuri.” (Ioan 5, 14; 6, 27) Ioan 5, 29 vorbeşte de viaţă, de viaţa eternă şi de învierea vieţii. Toate cu privirile la viaţa ce v-a venii şi care se leagă foarte mult de Daniel 12, 2 şi mulţi dintre cei care au fost înmormântaţi în morminte se vor deştepta la viaţa eternă şi ceilalţi la chinuri şi al durere eternă.” După cum spune Dodd, toate acestea reprezintă viaţa ca şi o binecuvântare eshatologică, adică o binecuvântare dată la vremea împlinirii promisiunilor

67

lui Dumnezeu. În acelaşi timp este viaţa eternă ca şi o posesiune prezentă a credinciosului este tema reprezentativă a lui Ioan între restul evangheliştilor.

În cele din urmă, Ladd spune că această viaţă nu este numai realizată prin Iisus Hristos şi cuvântul Său ci este redată în „persoana Sa” (5, 20). El este pâinea vieţii (6, 15) şi apa vie (4, 10). Dumnezeu este sursa ultimă a vieţii; dar Tatăl i-a dat fiului să aibă viaţă în Sine (5, 20). Prin urmare, Iisus a spus, „Eu sunt viaţa” (11, 25; 11, 16). În Ioan 10, 10, Iisus spune că credincioşii posedă viaţa veacului ce v-a să vină în prezent şi abundent. Aceasta este viaţa creştină normală.

Şi ca ei să aibă viaţă din belşug

Unul dintre avantajele dobândirii vieţii abundente este ca şi credincioşii problematizaţi de mai multe ori să poată merge înapoi la cuvântul lui Dumnezeu. Aici putem citii cu voce tare promisiunile lui Dumnezeu. Le putem citii cu voce tare şi pentru noi înşine. Avem nevoie să le auzim vorbite de noi înşine, să le auzim în noi înşine şi în urechile noastre necredincioase. Cu timpul impactul lor viu v-a dat foc sufletului nostru cu asigurarea a ceea ce noi suntem deja şi avem prin credinţa simplă în Iisus Hristos. Spiritul lui Dumnezeu care locuieşte în noi ne umple inimile de bucurie.

Le putem rostii cu voce tare în lucrarea spiritelor către diavolii neîndoielii, necredinţei, împietririi inimii, înfrângerii mândriei, a compasiunii de sine, depresiei, respingerii şi a milei care o au minţile conştiente şi a milei (a milei se sine, depresiei, respingerii şi a mândriei care a minţit conştient mintea noastră. Aceşti diavoli ne-au spus că noi suntem eşecuri, că suntem mult prea păcătoşi, prea necredincioşi, mult prea încăpăţânaţi, mult prea rebeli şi mult prea înrăutăţiţi la inimă ca să fim capabili de a trăi o viaţă creştină normală.

Ca întotdeauna diavolii sunt mincinoşi. Ei ne-au minţit despre cine suntem noi în Hristos. Toate promisiunile Domnului Iisus Hristos se referă la fiecare dintre noi. Ele au fost spune pentru noi şi în binele nostru (Ioan 4, 333-58) să ne ajute să trăim abundent.

Viaţa din belşug ne asigură de cine suntem noi în Hristos. Este o realitate fiindcă Hristos care este viaţa noastră locuieşte în interior. Când înţelegem cine suntem în Hristos şi că El locuieşte în noi, trebuie să Îl afirmăm pe Dumnezeu în rugăciune. Prietenul meu Marcu Bubeck, numeşte aceasta rugăciunea dogmatică, o comparaţie cu ceea ce noi denumim o rugăciune războinică.

Apoi noi de declarăm pe noi cine suntem în Hristos şi afirmăm realitatea plinătăţii prezenţei Sale. Eu mi-am făcut propria mea afirmaţie a credinţei în rugăciune pe care o am în calendarul meu probabil. O vorbesc către Dumnezeu şi simţul slăbiciunii mele sufleteşti şi a nevredniciei pe de altă parte sau a sentimentului prostiei de mândriei şi suficenţă de sine pe de altă parte.

Apoi ne spune acest cuvânt al mântuirii noastre către puterile răului ce ne urmează. Pe cum declarăm că suntem în Hristos, ceea ce El şi ce face El pentru noi că El locuieşte acum în plinătate sau „noi suntem deplin cu El.” (Col. 1, 2; 6-10; 2 Petru 1, 2-4). Începem să fim tari în Domnul Iisus Hristos şi în tăria puterii Sale (Efeseni 6, 10). Aşa că ajungem să mărturisim autoritate „dacă Dumnezeu este pentru noi cine poate fii împotriva noastră? Biruiesc prin Cel ce m-a iubit.”

O cheie spre viaţa abundentă

68

Cum intrăm în această viaţă abundentă? Cum trebuie trăită viaţa abundentă în experienţa noastră zilnică? În timp ce acestea sunt simple întrebări, răspunsurile nu sunt evident simple, deşi noi am crede că sunt. În cele din urmă aceasta este voinţa pe care ne-a lăsat-o Iisus Hristos să ne-o dea (şi aşa este) şi dacă El este acea viaţă unde este dificultatea?

Dificultatea are cel puţin două părţi. Mai întâi dificultatea stă în fiecare dintr-o noi la fel cum a stat şi între apostoli. Noi la fel ca şi ei suntem ataşaţi de ceea ce numim carne, după cum am arătat în capitolele de mai înainte. Viaţa cărnii şi viaţa sinelui şi viaţa în Hristos sunt în permanent război unul cu altul. Aşa că orice încercare de a duce o viaţă în Hristos şi pnevmatică înseamnă în această lume război, război duhovnicesc.

În al doilea rând cu toţii tindem cu toţii tindem să trăim într-o dimensiune a vieţii abundente descoperită de Biblie şi să dovedim că aceasta este cheia dovedirii din plin. Cu ani în urmă, Dr. V Raymond Edman preşedintele consiliului Watson a scris o carte fascinantă denumită Eu am găsit secretul. Este o serie a unor biografi de oameni credincioşi (bărbaţi şi femei) pe parcursul a mai multor secole care au trăit viaţa dinplin într-un fel vivid. Cu toţii au descris viaţa într-un fel propriu. Ei au arătat că toţii au descris viaţa într-un fel propriu. Unele exemple sunt ale vieţii victorioase, viaţa abundentă, viaţa schimbată, viaţa plină de spirit, viaţa dată de Dumnezeu, viaţa smerită, viaţa curioasă, viaţa ce dă rezultate, viaţa în pace, viaţa calmă etc.

Edman a arătat că toate acestea sunt descrieri ale aceleiaşi realităţi. Acea realitate este viaţa creştină normală care este viaţa Domnului Iisus Hristos trăită în viaţa credinciosului. El este viaţa noastră abundentă. Domnul Iisus Hristos a implicat aceasta în Ioan 10. El spune că este uşa în spre viaţa din belşug (v. 7 şi 9). Oile îi aparţin Lui. El ne numeşte „oile Sale.” (vv. 14, 10). El spune că oile Sale îl cunosc la fel de bine pe El şi pe Tatăl (14-15; 27-30). El este una cu Tatăl. Oile Sale sunt una dar la diferite grade din moment ce sunt fiinţe create.

El dă oilor Sale „viaţă veşnică.” (27-28). Aceasta este calitate şi nu durată. Este viaţa lui Dumnezeu pe care Iisus o are cu Tatăl şi o împărtăşeşte cu oile Sale (Ioan 5, 20, 10, 18-19). În cele din urmă Domnul Iisus Hristos ne spune că această viaţă vine chiar de la Dumnezeu (Ioan 4, 13-14; 7, 37-39; 6, 41-49; 11, 25-26; 14, 1-18; 25, 27; 15, 1-11; 17, 1-23).

Aceasta este una dintre cele mai dificile şi mai controversate întrebări care i-a perturbat pe necredincioşi, în tot cei 2000 de ani ai erei creştine. Cu siguranţă nu pretind că voi da un răspuns la aceasta. Există sute de cărţi disponibile care vor să ne dea un răspuns. În biblioteca mea personală un raft are numai acest fel de cărţi. Am peste 100 de cărţi. Toate sunt excelente. Toate conţin un răspuns parţial. Totuşi, nici una nu ne oferă răspunsul.

Unele accentuiază cauza. Mai întâi în această viaţă abundentă, ce apare mai înainte de mântuire. Este mai mult decât orice un proces al stresului. Trăieşte acea viaţă progresiv, crescând în Hristos. Alţii accentuiază cauza şi progresul. Să vedem dacă aceasta ne aduce la un găsind termeni ce ne pot aduce la Hristos. Mai întâi este criza. Totul începe cu criza mântuirii (Galateni 4, 6).

Apoi este procesul. Sfântul Pavel a descris astfel dând mărturia lui personală tainelor vieţii abundente: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 4, 4). Hristos este născut în oi (Galateni 4, 6). Hristos trăieşte în noi (Galateni 2, 20). Ţelul este Hristos care este deplin şi total modelat în noi, după cum se exprima şi episcopul Lightfoot portretizând Galateni 4, 9 cu mult timp în urmă.

69

Această perspectivă este destul de biblică ca să pună accentul pe viaţa din belşug dată de toţi credincioşii din toate veacurile. Viaţa abundentă duce la cucerirea vieţii, subiectul acestui capitol şi a celor care vor urma.

Viaţa care biruie

Dacă avem numai Ioan 3 şi Romani 8 din Biblie în posesiunea mea aş avea aproape tot ceea ce am nevoie de a începe şi a trăi viaţa creştină. În timp ce aceasta ar putea suprasimplifica totuşi şi descoperii importanţa acestor două capitole. Romani 8 este unul dintre cele mai majestice capitole din Biblie.

Romani 1-5

Este crucial să vedem relaţia dintre romani 8 şi capitolele de mai înainte ale cărţii. Apostolul Pavel începe Romani cu dovada apostoliei sale în Romani 1, 1-15. După cum el nu are cunoscut după privire în Biserica din Roma şi nu era unul dintre cei 12 apostoli, acest lucru era important. Apoi în 1, 16 el introduce în subiectul său evanghelia şi credinţa necesară ca şi răspuns la mesaj.

El o urmează cu o imagine vividă a nevoii disperate a Evangheliei între neevrei (1, 18-32) şi a evreilor (2, 1-2 şi 8). El a concluzionat că atât evreii cât şi neevreii au fost separaţi de Dumnezeu şi se găsesc fără nici o scuză (3, 19-20). Toate acestea pun bazele unor învăţături detaliate pe tema majoră a primei părţi a cărţii, justificarea prin credinţă separat de faptele legii pentru evrei şi pentru umanitate (3, 29-5, 12). Astfel, cele 5 capitole se centrează exclusiv pe mântuirea în Hristos, prin credinţă.

Romani 6

Capitolul 6 descrie o nouă temă în epistola cea a sfinţirii, efectele mântuirii în viaţa credinciosului în timp ce trăim în această lume stricată şi păcătoasă. Cei mai mulţi dintre noi am fost crescuţi cu conceptul de cele două naturi ale credinciosului. Astfel, când am fost regeneraţi într-un anume cuvânt, nu am fost absolut regeneraţi, şi nici nu a fost o viaţă deplin morală în Hristos. Am fost învăţaţi că natura noastră păcătoasă a fost lăsată intactă. În timpul nostru s-a implantat o mică natură ce coexista cu vechea natură. Astfel, am fost pe jumate regeneraţi şi jumate degeneraţi. Un moment, vechea natură şi vechiul sine ne conduceau. Mai apoi însă a condus noua natură şi noul sine în Hristos.

Apostolul Pavel a vorbit diferit în Romani 6. El spunea, „noi am murit păcatului prin botezul în moartea lui Hristos.” Am fost înmormântaţi cu El prin botez în moarte şi Hristos a fost ridicat din morţi în mărirea Tatălui, ca să putem umbla în mărirea vieţii. (Romani 6, 2-4).

„Tărie aici nu implică îndoială.” Începe o clauză cu un scop. Apostolul spunea, „am murit păcatului cu Hristos.” Am fost ridicaţi cu El cu acest scop ca să primim o nouă viaţă. Mai apoi el urmează o altă cauză, aceasta a avut loc cu scopul ca trupul păcatului [aici Pavel se include şi pe sine] să se termine ca să nu mai fim robiţi păcatului ca şi în trecut. Am murit vechii naturi păcătoase. Aşa că suntem liberi de păcat (7, 18-22) şi robi ai lui Dumnezeu (v. 22, 6).

70

Ca să parafrazez cuvintele sale, Pavel a continuat că din moment ce am murit cu Hristos în natura noastră păcatul a murit cu El, şi credem că suntem cu El continuu, ne spune apostolul. „Moartea care este rezultat al păcatului nu mai are stăpânia asupra Lui (Hristos) fiindcă El nu a păcătuit pentru totdeauna. El a fost mai apoi ridicat din morţi. Viaţa care o trăieşte acum este trăită în Dumnezeu.

Indetificându-ne cu Hristos în păcat intrăm în unire cu El, în care moartea lui faţă de păcat este şi moartea noastră, ca să continuăm parafraza. Acum şi noi trăim în Dumnezeu. Aceasta a avut loc deja. El declară că este aşa. Face-ţi aceasta prezentându-vă pe sine şi membrii trupului nostru lui Dumnezeu ca şi instrumente ale dreptăţii şi membrele trupului vostru ca şi instrumente ale nedreptăţii.

Înseamnă aceasta că au intrat într-un studiu al unei perfecţiuni nepăsătore? Suntem total incapabili de a mai păcătui? Nu spune apostolul. Ştim că aceasta nu este adevărat. Experienţa noastră descopere aceasta ca fiind fals. Încă trăim în acest trup muritor (12-13) care este făcut din „membrele trupului meu” care îşi schimbă sclavia păcatului.” (19). De fapt găsesc păcatul luptându-se cu trupul meu muritor.

Romani 7

Din nou ne confruntăm că războiul spiritual şi motivul său în Biblie, în acest caz războiul cărnii. Acest lucru este cel mai vivid în cuvintele Apostolului Pavel de la Romani 7, 14-25. Ce pasaj incredibil al Bibliei. Cu ce alt pasaj l-am putea compara? Chiar şi cei mai mari sfinţi, în momente de război intern au plâns în faţa lui Dumnezeu, cunoscând aceste pasaj autobiografic al lui Pavel şi a fost la fel de bine şi în autobiografia.

Dn. Mark Bubeck ne spune de o poveste interesantă ce implica acest pasaj. A avut loc într-o vecinătate unde el studia Biblia. Unui om extrem de educat i s-a cerut să studieze acest pasaj din Romani 7, 14-25. Dr. Bucke scria, la un moment că soţia lui care era în altă partea camerei a întrebat-o pe doamna de lângă ea dacă soţul ei face o mărturisire. Ea a recunoscut aceste cuvinte ca descriind apt luptele soţului ei.

Bubeck a continuat şi a confirmat: cel ce citea îmi spunea că nu îi venea să creadă că aceste cuvinte erau din Biblie. Era sigur că cei care erau cu el l-au făcut să aleagă deliberat acest pasaj. Fiind agresiv şi vocal le-a spus asta şi aşa că cu toţii au râs despre incident.” Apoi Bubeck a remarcat cât de relevant este cuvântul lui Dumnezeu! Cât de concret ni se spune despre experienţele ce le avem!

Două folosinţe ale cărnii

Cred că este important să arăt că Pavel foloseşte cuvântul carne în două feluri diferite în romani 7. În unul el spune „în timp ce eram în carne.” Aici carnea ţine de ceea ce a fost în trecut. Ar fii probabil egală cu a doua natură, „vechiul sine,” „trupul păcatului,” care a fost răstignit cu Hristos. (cf. 6, 6). El a spus, odată sunt al cărnii şi de două ori „carnea mea.” (14, 18-25). Aceasta este ceva ce nu a trecut, dar trebuie abordat zilnic prin Duhul lui Dumnezeu, tema de la 8, 1-17 şi alte pasaje, ca şi ale Bibliei după cum apare în Galateni 5, 13-21. În Romani 7 apostolul pune în context legea minţii cu legea păcatului care lucra în timpul său.

Legea minţii sale dincolo de legea păcatului

71

Ştim că legea este spirituală. Mai înainte ca apostolul să termine descoperirea propriilor lui lupte pentru a birui în Hristos cu războiul cărnii (tema capitolului 9), el răspunde propriului său strigăt de libertate din timpul morţii. El declară că există o biruinţă sigură prin Iisus Hristos. (56).

Romani 6, şi 8 o trecere în revistă

Gândirea lui Pavel se pare că a progresat în capitolele 6 şi 8. În capitolul 6 el vorbeşte de moartea noastră faţă de păcat prin identificarea şi unirea noastră cu Hristos în moartea Sa faţă de păcat. El ne mai spune de moartea noastră prin păcat, pentru identificarea şi unirea cu Hristos în învierea Sa (6, 1-13). Capitolul 7 a descoperit războiul pe care adevăraţii credincioşi îl întâlneşte cu crucea, în timp ce încearcă să trăiască o viaţă a învierii, o temă comună în epistolele lui Pavel. Copilul lui Dumnezeu se bucură că natura păcatului este moartă în Hristos. El se bucură de o înnoire totală a vieţii, nu două vieţi opuse sau naturi. Prin urmare, el se consideră potenţial mort păcatului, dar viu în Dumnezeu prin Iisus Hristos (11).

Totuşi, pe cum face acestea el descoperă că păcatul locuieşte în el. Este alăturat cărnii sale. Carnea la fel ca şi ochiul său a fost răstignit odată pentru totdeauna. Aceasta este în război cu legea lui Dumnezeu scrisă în mintea sa. El tânjeşte să trăiască în victorie peste poftele cărnii, subiectul a cel puţin părerilor din versetele din capitolul 8.

La aceasta se referă Pavel în 8, 9. aceste lucru i-a în discuţie victoria asupra legi păcatului şi a morţii descrisă în capitolul 8. În numesc extazul vieţii creştine normale.

10. Extazul său

Romani 8

Victoria descrisă în Romani 8 este trăită în contextul războiului pnevmatologic. Trimit o schiţă întreită a învăţăturilor lui Pavel în romani 8: prima extazul vieţii creştine morale, în versetele 1-17; 2, aporia vieţii creştine normale, versetul 7-27, ca şi aporie a extazului vieţii creştine normale. (28-29).

Apostolul Pavel a început studiul său despre cu privire la viaţa creştină normală cu 3 dintre cele mai fundamentale adevăruri despre viaţa creştină, găsite peste tot locul în Noul Testament. Primul este unirea credinciosului cu Iisus Hristos. A doua este viaţa credinciosului cu Dumnezeu. A treia este legătura dintre cele două. Apostolul Pavel spune că nu există nici un fel de condamnare pentru cei ce trăiesc cu Dumnezeu. Când am devenit credincios când m-am luptat să găsesc o victorie în viaţa mea creştină., l-am auzit pe regretatul părinte J. Vernon McGee de la o Biserică a (a uşilor deschise din Los Angeles], predicând acest text. Detaliile la ceea ce predica le-am văzut, dar nu am uitat de impactul acelei predici în viaţa mea şi frază ce o repeta continuu. McGee a afirmat că cea mai importantă şi primul cuvânt din Noul Testament pentru credincios avea prepoziţia în Hristos şi în Dumnezeu. Acest adevăr a venit în mâna mea ca şi un fel de ploaie pe un teren arid. Tot ceea ce aveam nevoie şi tot ceea ce voiam era o viaţă creştină normală şi aceasta parcă era tot. Aşa că am început să studiez Noul Testament.

72

Pe cum citeam Biblia, viaţa mea a început să se transforme. În timp ce acea transformare v-a continua până voi fii cu Hristos, experienţă personală a acelui adevăr dual ce a devenit o adevărată binecuvântare sau o a doua lucrare a harului din viaţa mea. Iisus nu este numai Mântuitorul şi Domnul, El este viaţa mea. Prin Hristos, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în mine şi mă umple de prezenţa Sa. Prin darurile sale, El mă împuterniceşte de o viaţă deplină şi de o slujire efectivă. În timp ce primii o accentuiază pe prima şi o neglijează pe cealaltă, viaţa creştină normală este atât sfânt şi are puterea slujirii. Ambele aduc prezenţa lui Dumnezeu (Gal. 4, 6).

Din această cauză sfântul Apostol Pavel insistă să biruim răul din interior (carnea), apoi din exterior (lumea) şi răul de sus (diavolul) care este al nostru în unire cu Domnul Hristos (Efeseni 1, 3-2; 3, 14-21(. Col. 1, 13-3, 4) prin spiritul lui Dumnezeu (Romani 8, 1-7). Totuşi, el a insistat că nimic nu este automat sau magic. Dacă credinciosul este în Hristos şi Hristos este în El, acest credincios este biruit.

Acceptarea noastră în faţa lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu faptele noastre ca şi creştini. Aceasta nu are nimic de a face cu victoria asupra trupului şi a poftelor sale pe care o realiza acum. Are de a face numai cu Iisus Hristos. Tot ceea ce a trebuit făcut să ne ducă la Hristos s-a realizat. Nici un răul personal nu ne v-a duce la Hristos Dacă suntem în Hristos suntem acceptaţi de Dumnezeu. Pentru noi nu este nici o condamnare. Jaba Murray scria să ni se reamintească de unirea cu Hristos este la fel de bine ca şi toţi cei ce sunt asiguraţi de puterea păcatului – şi a cărnii evident în conflictul din 17, 14-25 care arată biruinţa ce aparţine credinciosului în Iisus Hristos. Este un fel de a implica argumentele pasajului de mai sus.

Versetele 1 şi 2 sunt puternic legate. Acest verset arată ceea ce implică unirea cu Hristos, accentuat de versetul 1. Dun scria că Hristos este cel care face diferenţa. A se identifica cu Hristos în timp ce aparţine în acest acestui veac înseamnă a creşte şi a sporii tensiunea existenţială, dar numai Hristos ne face să biruim. Hristos v-a birui peste greutăţi tensiunea vie între cei doi ce este împreună, atât din 7, 14-25 fiind urmat de asigurarea din 8, 1.

Două legi

În următorul verset, Pavel vorbeşte de două legi. Mai întâi există legea spiritului vieţii în Iisus Hristos. În al doilea rând există legea păcatului şi a morţii. Ce legi sunt acestea? „Spiritul legii este clar spiritul lui Dumnezeu (Duhul Sfânt), nu numai o influenţă. Duhul Sfânt este persoana dominantă a Treimii, menţionată în versetele 4, 16 şi din nou în versete 23 şi 26-27. El este numit Spiritul care este viaţa în versetul 10. Murray spune că acesta este constant „nu atât folosinţa paulinică... cât şi cu noul testament ca şi întreg. Legea spiritului vieţii ar fii astfel puterea vieţii operatoare în Spirit. Este o putere condamnatoare şi autoritară fiindcă legea are numai o „putere regulatoare şi acţionatoare în spatele ei dar mai are şi o „autoritate legislativă” în spatele ei.

În 7, 22-23, Pavel a menţionat două legi ce sunt în opoziţie „legea păcatului,” şi „legea minţii.” Legea păcatului operează în carne. Legea vieţii în cazul credinciosului este nefolositoare în sine dacă nu ajută pe creştinul ce se luptă energizant de „legea spiritului vieţii” în Iisus Hristos. Puterea păcatului nu este o ameninţare pentru puterea Duhului. Credinciosul care merge în spirit (8, 4) este liberat, „de legea păcatului şi a vieţii,” legea păcatului care duce la moarte ce operează în trupul său.”

73

Prin urmare, este important să vedem că nu există nici o „condamnare,” a versetului 1 care este o eliberare de vinovăţie şi de personalitatea păcatului ci din puterea păcatului. Pavel a abordat acest lucru în primele capitole ale epistolei către romani. Din Romani 6 el a abordat eliberarea credinciosului de puterea păcatului şi a morţii. Acest punct de vedere este susţinut mai departe din cauza slăbiciunii trupului – natura umană care este slabă şi incapabilă de a face voia lui Dumnezeu – şi ca şi El oferă condamnarea păcatului în carne.

Murray a repetat din nou că „gândul conducător al acestui pasaj se referă la eliberarea de legea păcatului şi a morţii şi prin urmare de păcat ca şi o putere conducătoare şi stăpânitoare şi regulatoare. Dorinţa lui Murray a acestui act a lui Dumnezeu în Hristos prin care El a făcut ca păcatul să îţi piardă stăpânia asupra credincioşiei este un război pnevmatic ca şi interpretare la acest pasaj.

Din moment ce se foloseşte un limbaj juridic se ajunge la distrugerea puterii lumii şi a prinţului întunericului din moment ce termenul de „condamnare” este folosit aici respectând lucrarea lui Hristos, şi este un sentiment pentru concluzia condamnării păcatului în trup ce se referă la judecata juridică ce a fost executată asupra de Hristos pe cruce. Dumnezeu a efectuat această judecată şi puterea păcatului a fost distrusă, El nu numai că a judecat păcatul dar l-a şi condamnat.

Jean Calvin a avut şi el o poziţie similară. El spunea că „greutatea păcatului fiind pusă pe Hristos, a fost lăsată fără de putere aşa că nu ne mai ţine acum subiect al împărăţiei păcatului în care ne ţinea, fiind abolită. Editorul lui Calvin remarca că din frazeologie noi am concluziona că „puterea păcatului şi nu mâna care o aduce el este abordată.”

„Legea” păcatului este aici puterea conducătoare pentru ceea ce a exercitat autoritate şi a asigurat ascultarea de „legea păcatului,” ce este puterea conducătoare a păcatului; „legea spiritului vieţii.” Ea este puterea spiritului vieţii: „legea morţii.” Este mai mult puterea exercitată de moarte. Apoi a umbla după poftele trupului înseamnă a trăi după carne opunându-ne în a umbla după legea spiritului care înseamnă a fii în ascultare de Dumnezeu. Toata ceste lucruri se referă la putere şi nu la vina păcatului. Acelaşi subiect este abordat în capitolul 7, 5 şi versetul 15.

Bătălia păcatului energizat de poftele trupului se opune legii spiritului

Astfel, putem vedea că bătălia din romani 7-8 şi 15 este războiul cu puterea păcatului energizată de trupul credinciosului. Răspunsul lui Pavel la războiul păcatului cu care ne confruntăm în trup este răspunsul ce el l-a dat şi galatenilor „dar vă spun să umblaţi în Duhul şi să nu vă lăsaţi duşi de poftele trupului.” (Galateni 5, 10).

În 8, 4 apostolul spune că credinciosul „nu merge după trup ci după Spirt.” El spune că noi „cei care trăim după carne (cei vii) avem mintea numai la lucrurile trupului, dar cei care merg după Spirit [cei buni] fac lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Fiindcă mintea îndreptată spre carne este moartă, dar mintea îndreptată la Duhul lui Dumnezeu este viaţă şi pace.”

Apoi el descrie condiţia celor regeneraţi. Din moment ce suntem în lume suntem centraţi pe trup, şi trăim în ostilitate faţă de Dumnezeu. Ei nu pot şi nici nu vor să îşi pună mintea lor trupească sau somatică legii lui Dumnezeu. Aşa că ei nu sunt şi nici nu vor fii plăcuţi lui Dumnezeu. (7-8). În cele din urmă el se întoarce la credincioşi, „care nu sunt în trup ci în Spirit.” Ei sunt în război cu trupul şi trupul eu ei. Ei nu cuceresc toate bătăliile. Dacă ar face-o nu ar păcătui niciodată şi nici nu ar călca planul lui Dumnezeu pentru viaţa

74

lor. Totuşi, ei nu sunt în trup ci în Spirit. Dovada? Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în ei. Dacă spiritul lui Dumnezeu locuieşte în ei, ei sunt regeneraţi (9).

Mai apoi Pavel spune că „şi dacă Hristos este în noi.... ceea ce s-a declara ca fiind adevărat al spiritului, el declară acum despre Fiul. Aceasta este aşa fiindcă Spiritul este „spiritul lui Hristos.” (9). Astfel, Pavel spune, „dacă Hristos este în noi, şi mai apoi dacă Spiritul lui care l-a ridicat pe Iisus, din morţi locuieşte în noi.” (11). Aceasta este o unitate perfectă între Fiul lui Dumnezeu şi Spiritul vieţii.

În versetul 10, Pavel care a afirmat că Spiritul lui Hristos locuieşte în fiinţa noastră aduce viaţă şi victorie asupra puterii păcatului ce operează împotriva noastră prin trup afirmă că există o putere conducătoare de viaţă unde Spiritul nu operează deplin. Acea parte a fiinţei este trupul muritor. Deşi trupul nostru este templul lui Dumnezeu şi prin Hristos, Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în trup, Pavel spune că trupul este mort din cauza păcatului. Aceste lucru nu trebuie să ne descurajeze. Apoi el a declarat că Spiriul trăieşte din cauza dreptăţii. Spunând aceste cuvinte. Prin aceasta Pavel declară un declin negativ al trupului şi al sufletului. Ambii există la un loc în această lume şi ambii se vor unii la înviere (1 Corinteni 15, 25-37; Filipeni 3, 30-21.).

Astfel, răscumpărarea oferită pentru întreaga persoană este experimentată în două fraze prin credinţă, sufletul nostru este renăscut şi prin credinţă veşnică adică prin locuirea Spiritului lui Hristos, dar trupul nu o face. (Romani 8, 4). Aceasta este prima frază. Fraza a doua are loc numai în „descoperirea fiilor lui Dumnezeu la momentul adopţiei voastre când „toate vor fii ca şi ale lui Dumnezeu.” (v. 19, 23). Numai atunci beneficiile noastre răscumpărătoare depline ale firii vor fii v-a fii exprimat aceste trupuri mortali şi păcătoase şi numai atunci vor experimenta „răscumpărarea trupului nostru.”

Apostolul Pavel a continuat pronunţând speranţă pentru acest trup păcătos în versetul meu 11. Versetele 12-17 sunt un sumar şi o aplicaţie a tot ceea ce am spus până acum. Din nou, mi se reaminteşte să vorbim În Duh, ceea ce eu înţeleg ca şi „viaţa fiilor lui Dumnezeu.” ( 14).

Referitor la avertismentul descris al lui Pavel în versetul 12 Calvin remarca „fiindcă dacă noi fiinţe după care trebuie să ne îngrijim. Fie cei credincioşi că îl iubim pe Dumnezeu, nu numai pentru gratificarea lui şi puterea sfinţitoare, fiindcă El ne v-a da aceste ţeluri şi v-a da aceste ţeluri şi apoi le v-a secara în deplinătatea trupului nostru.”

Duhul lui Dumnezeu dincolo de spiritele sclaviei şi a robiei

Versetul 15 este unul dintre cele mai mari versete din Biblie, care fixează „spiritul adopţiei,” Duhul lui Dumnezeu peste Spiritul opus, spiritul sclaviei ce duce la frică.” Spiritul lui Dumnezeu chiar şi când este spiritul convingerii păcatului este întotdeauna Spiritul care ne lasă să ştim că aparţinem lui Dumnezeu şi Împărăţiei Sale, după cum implică Pavel. El construieşte. El încurajează. El binecuvântează. El iluminează. El îl face pe Hristos din ce în ce mai preţios pentru noi. El ne împuterniceşte în spre biruinţa cărnii a lui Satan şi a diavolilor săi. El este şi El sigur strigă „Ava Părinte.”

Este un alt spirit care ne spune minciuni. Autorul epistolei către evrei ne spune că este celălalt spirit sau diavol Satan care ne leagă în frică (Evrei 2, 15). Totuşi, noi am fost eliberaţi de el şi aşa că nu ne este frică de el. Duhul Sfânt este spiritul libertăţii, al adopţiei. El ne lasă să ştim că aparţinem lui Dumnezeu. El „poartă mărturie cu duhul că noi suntem

75

copii lui Dumnezeu” (v. 10). Celelalte spirite fie şoptesc negaţii adevăratei noastre filiaţii sau ne spun că nu suntem acceptaţi de Dumnezeu, deşi suntem copii Săi. Astfel, Hristos ne spune că celălalt spirit este un mincinos, tatăl minciunii şi când vorbeşte o minciună el vorbeşte despre propria lui natură” (Ioan 8, 44). Când ne vorbeşte minciuni trebuie să îl facem să facă sau să nu îl ascultăm (Matei 4, 10; 16, 23). Trebuie să îi rezistăm cu cuvintele adevărului (Efeseni 6, 17; Iacob 2, 7-8).

Criza şi procesul de eliberare totală: povestea lui Iacob

Mai demult am oferit consiliere spirituală unui creştin problematizat din afara unui oraş creştin prin telefon. Programul meu era încărcat aşa că nu m-am putut duce faţă către faţă şi am vorbit prin telefon. James era un nou credincios care practica vrăjitoria într-o organizaţie locală. Soţia lui se ocupa cu vrăjitoria în acelaşi grup. Ei aveau împreună un copil pe nume Tommy aproximativ de şase ani. James provedea dintr-o familie cu probleme. A fost victima unui abuz sexual din partea tatălui său. A crescut cu un crescut simţ al ruşinii, lipsei de putere, a nevredniciei şi a mândriei. Vrăjitoria i-a dat un simţ al puterii peste alţii asupra circumstanţelor şi mai mult decât asupra vieţii sale.

Ca şi adolescent a fost puţin expus la creştinism şi a avut prieteni care erau creştini. El a mers la Biserică cu ei dar nu a înţeles sensul. Era puternic impresionat de persoana lui Hristos dar nu ştia cu să se apropie de El pentru viaţa lui.

În vrăjitorie

El s-a întâlnit cu soţia lui pe când era în liceu. Ea l-a introdus în vrăjitorie (magie neagră) Lui i se părea corect. După căsătoria lor, ei s-au dedicat cu toată fiinţa lor lumii spiritelor. În timp ce în vrăjitorie ei au găsit distracţie, a găsit câteva lucruri care i-a perturbat spiritul său sensibil. Toată lumea se afla într-o criză a puterii. Fiecare căuta să câştige control asupra celorlalţi. Spiritele în timp ce erau de ajutor unei persoane zgârcite ca şi Iacob, erau la fel de bine rele. Ei promovau în grupul lor sexual liber. Lui nu i-a plăcut să îşi vadă soţia lui implicată sexual cu membrii grupului, femei şi bărbaţi. Se simţea deprimat când participa cu grupul la vrăjitorie la astfel de activităţi.

Ura faţă de restul, în special faţă de creştini era o trăsătură dominantă a grupului său. Întotdeauna blestemau pe creştini şi chemau diavolii să îi distrugă. Destul de adevărat, lui a început să îi placă un creştin care a început să mărturisească în faţa lui despre bucuria vieţii creştine. Spiritul controlor al grupului i-a amintit de diavol despre care a citit şi de care a auzit de la prietenul său creştin. El se întreba dacă fără să ştie soţia lui şi alţi membrii ai grupului său nu erau controlaţi de Satan ce îi manipula în spatele scenei. Totuşi, ca şi un lider al grupului nu a îndrăznit să îşi spună suspiciunile sale.

O mărturie conştientă şi dorinţa de a se schimba

Într-o seară, el şi soţia sa şi copilul s-au întors acasă de la o şedinţă de magie caracteristică de expresii de ură profundă faţă de creştini. Spiritele erau nemulţumite pe membrii grupului fiindcă nu au lucrat mai tare să câştige magiei negre un loc de acceptare ca şi o „religie” bună care să fie peste creştinism, a accentuat bunurile fericirii pământeşti,

76

păcii, frăţietăţii. În acelaşi timp, ei au realizat că sunt plini de ură împotriva tuturor celor care nu erau de acord cu ei.

Iacob i-a spus soţiei sale. La fel de bine i-a spus colegului de muncă, creştin şi cât de amabil, gentil şi moral era. Toţii colegii de muncă ştiau că colegiul de muncă era creştin, nu fiindcă el le-a predicat sau a polemizat cu ei, ci din genul său de viaţă. În timp ce mânca în pauza de lucru el nu participa cu colegii săi la discuţii murdare şi vulgare. Ocazional el le amintea colegilor când începeau să înjure să o lase mai încet. Fiindcă ei luau numele lui Dumnezeu în deşert şi le cerea amabil să se oprească. Ei se scuzau şi limbajul şi conversaţiile lor de obicei se moderau când erau în prezenţa lor. Iacob a fost profund impresionat de prietenul său creştin.

Soţia lui era frumoasă. „Creştinii sunt cei mai răi duşmani ai noştrii. A răspuns ea. „Ei spun că îl adoră pe Satan ceea ce este o minciună. La fel de bine ei spun că Dumnezeul lor este adevăratul Dumnezeu şi Iisus singurul Mântuitor. Aceasta este la fel de bine o minciună. Sunt mai mulţi zei. Religia noastră este răspunsul la nevoile umanităţii. Nu trăim pentru un viitor paradis. Noi ne bucurăm de viaţă acum. Când murim ne unim cu spiritele aşa că avem ambele dintre lumi la un loc. Cum poţi crede chiar şi o secundă că prietenul creştin are dreptate?

Ruptura pentru libertate

Într-o duminică când soţia lui era plecată, Iacob a mers la biserică la prietenul său. I-au plăcut cântările, predicile şi predica din Biblie. Cel mai mult a fost atras de persoana lui Hristos. A plâns când a început să înţeleagă că Dumnezeu L-a iubit atât de mult că i-a trimit pe propriul Său Fiu să moară pentru păcatele sale. Indiferent ce a fost învăţat şi ce i-au spus alţii el ştia că păcatul era real. Tot sexul, ura, mândria, ambiţia şi lipsa de respect faţă de semenii săi din acest grup şi ce promovau ei era păcat. El ştia acest lucru. Vroia să plece din grup. Presiunea de a promova în continuare răul în numele iubirii era prea mult. Vroia să facă bine la oameni şi vroia să fie liber.

Zii de zii în pauza de masă vorbea cu prietenul său creştin. Într-o zii el a îngenunchiat, s-a rugat şi la primit pe Hristos în inima sa. Pur şi simplu nu mai putea să continue să muncească răul liber şi bunătatea lui Hristos şi a lui Dumnezeu.

Ultimatumul de acasă

Când i-a spus soţiei aceasta s-a mâniat. Ea i-a spus, „întotdeauna ai fost o persoană slabă.” Nu ştiu de ce m-am căsătorit cu tine. Dacă nu te reîntorci la grupul de magie divorţez şi îl i-au şi pe copilul nostru Tomy cu mine. Ei au vorbit mai multe ore. Mai bine spus el a încercat că vorbească, dar ea nu l-a voit, batjocorindu-l şi calomniindu-l. A doua zii când el a venit de la servici ea plecase. După cum a ameninţat l-a luat şi pe micul Tomi cu ea.

Nu a lăsat nici un număr de telefon. Iacob a chemat pe unul dintre liderii grupului de magie să vadă dacă ştia unde umblă. Acesta a vorbit cu Iacob dar nu i-a spus unde era soţia lui. Omul i-a spus „ai devenit creştin. Eşti un trădător.” Te-ai alăturat duşmanilor noştrii. Dacă nu renunţi la creştinism şi nu te întorci la magie nu îţi vei mai vedea niciodată soţia şi copilul. După aceasta a închis telefonul.

77

Atacul continuu şi eliberarea progresivă

În acest moment, Iacob a intrat sub incidenţa atacurilor diavoleşti. Diavolii au început să îi bombardeze minţile cu ameninţări şi insulte. Nu îl lăsau să doarmă noaptea. I-au făcut atât de confuză mintea că cu greu mai putea dormii. El era disperat. Prietenul său creştin l-a luat la unul dintre liderii Bisericii sale care putea scoate diavoli. Acesta credea că are daruri speciale de discernere care îl ajutau să identifice diavolii ce operau în viaţa lui Iacob. Mai mulţi diavoli au fost scoşi afară. La început Iacob a fost puternic eliberat. Mai apoi diavolii fie nu au venit înapoi cu alţii şi au venit pentru a îl chinui. Ei erau diavolii fricii. (Romani 8, 5). El a fost înspăimântat. Diavolii l-au ameninţat că îl vor omori. Lui îi era frică că o vor face.

În acest moment, Iacob m-a chemat să îl ajut să se elibereze de fricile sale şi de legătura cu diavolii acuzatori. În acelaşi timp eu am mers cu el prin Biblie să îl ajut să înţeleagă cine este Hristos. Am vrut să îl fac să recunoască că Satana fost deja biruit de Fiul lui Dumnezeu pentru el. I-am spus că deşi diavolul nu s-a retras imediat şi fatal, el o va face şi va înceta acuzaţiile sale şi tactica de a induce frică. Totdeauna diavolul induce frică. Nu are nici o alegere în acest sens (Iacob 4, 7-8).

Eu numesc aceasta sesiunea preeliberatoare. Acesta ar fii fost întrebat la fel ca şi ea dacă încercarea de a scoate diavoli dintr-o viaţă atât mult demonizată cu diavoli puternici ai magiei negre şi ai vrăjitori ai fricii şi ai înrobirii nu este în van. Fiindcă el a practicat vrăjitoria ani de-a rândul, inclusiv câţiva ani ca şi un vraci, eliberarea lui nu a fost instantanee ci progresivă.

De mai multe ori diavolii s-au arătat în timp ce vorbeam la telefon. Eu îi scoteam afară şi continuam cu consilierea spirituală. Iacob a studiat cu necredincioşie cartea lui Marcu Buheck, Adversarul. El a început să studieze creştinismul şi să facă rugăciuni.

El şi-a luat şi a ascultat cele 16 casete audio ale mele însoţite de un volum Războiul pnevmatologic. Eventual a început să vadă cum diavolii pleacă din viaţa lui şi din existenţa sa. În timp ce procesul a avut loc câteva luni, eliberarea de sine a venit într-o noapte când Iacob era într-un pat singur. Dintr-o dată a devenit conştient de existenţa ultimilor diavoli ai robiei [posesiunii]. Ei stăpâneau totul şi toate protestele din mintea lui şi îi spuneau „nu este drept.” Ne aparţii, dar trebuie să plecăm. Iisus Hristos ne spune că trebuie să plecăm chiar acum. Nu este drept. Nu este drept. CU aceasta diavolii au plecat.

Pe cum Iacob s-a apropiat de Dumnezeu în rugăciune, slujbele Bisericii şi de mulţumire şi Dumnezeu s-a apropiat de el (Iacob 4, 7-8). El nu a experimentat niciodată atât de mult sensul prezenţei lui Dumnezeu. În cele din urmă era liber. Acum el a înţeles cuvintele sfântului Pavel, fiindcă nu aţi primit un spirit al robiei care ne duce din nou la frică ci primit un spirit [Duhul Sfânt] al adopţiei ca şi fii ai lui Dumnezeu prin care strigăm Ava Tată (Romani 8, 15; Galateni 4, 6). Iacob ştia acum sigur că era copil al lui Dumnezeu, moştenitor al lui Dumnezeu, un moştenitor al lui Dumnezeu şi moştenitor al lui Hristos (17). Ştia că suferinţele sale erau suferinţe cu Hristos. Totul era spre binele său. La fel de bine ştia că într-o zii v-a fii preamărit cu Hristos. (16-17). Aceasta este o trecere în revistă a învăţăturilor sfântului Pavel despre extaz şi viaţa creştină normală. În timp ce este implicată o anumită agonie, accentul cade pe extaz, libertate de legea păcatului şi a morţii prin locuirea în Hristos şi a spiritului Său. Capitolul următor abordează o trecere în revistă a agoniilor şi a vieţii creştine normale.

78

11. Agonia lui Romani 8

Abordarea lui Pavel în Romani 8 a agoniei vieţii creştine normale începe cu afirmaţiile din versetul 87, cum că viaţa creştină este o viaţă a suferinţei cu Hristos şi continuă cu versetul 27. Contrastul dinte această porţie din romani şi porţia de mai înainte este remarcabil. Din acest moment el denumeşte versetele 1 şi 17 extazul vieţii creştine normale şi aceasta face parte din agonia vieţii creştine normale.

Dacă apostolul s-ar fii oprit în abordarea sa a vieţii creştine normale cu prezentarea extazului, ar fii mult mai puţin realist, chiar şi în termenii vieţii sale creştine proprii. Când ajunge la punctul celui mai mare extaz al vieţii creştine, cel la statutului real şi al „cunoaşterii lui Dumnezeu şi ai lui Hristos,” el începe abordarea agoniei.

Suferinţa ca şi mântuire

Apostolul Pavel este în totdeauna unul care încurajează şi face una dintre cele mai mari şi mai răscumpărătoare afirmaţii din Biblie referitor la suferinţa noastră cu Hristos. „Ţin să vă aduc aminte că suferinţele pe care le îndurăm în această viaţă nu se compară deloc cu splendoarea ce nu s-a descoperit ce se v-a arăta şi ne aşteaptă.”

John Murray, remarca că „acest verset este un apel al marii disproporţii dintre suferinţele îndurate în a această viaţă şi greutatea măririi rezervată pentru fii lui Dumnezeu când suferinţele din lumea de aici devin nesemnificative comparat cu mărirea ce se v-a descoperii în viitor. Apostolul mai adaugă aici o cerinţă a îndurărilor cu răbdare a suferinţelor.

În 8, 18-27 el apostolul menţionează 3 tânguiri: universul sau creaţia naturală ce se tânguieşte (18-21). Biserica se tânguie în tânguirea Duhului Sfânt (26-27). Apostolul personifică aici creaţia fizică, comparându-o cu o femeie în durerile naşterii (22). Universul tânjeşte cu nelinişte în spre descoperirea fiilor lui Dumnezeu. După cum a fost făcut să participe în efectele negative ale căderii umanităţii, nu din voinţa lui ci a lui Dumnezeu (20) universul v-a participa la efectele pozitive ale unei umanităţi răscumpărate, prin intrarea în „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (21). Biserica adică „copii lui Dumnezeu” şi marea tânguire a lor, aşteptă cu mare nerăbdare aceleaşi lucruri „adopţia noastră ca şi fii ai lui Dumnezeu.” (v. 22-23).

Această adopţie este totală diferită de cea deja experimentată de fii lui Dumnezeu (Gal. 4, 5; Efes 1, 4-5). Adopţia în care am intrat este deja spirituală şi nu include încă trupul fizic (15). Adopţia pe care încă o aşteptăm este „răscumpărarea trupului nostru” (2ab). Aceasta v-a avea loc numai la „ultima trompetă”: pentru cei morţii în Hristos şi pentru cei vii la venirea Lui (1 Corinteni 15; 50-57); 2 Tesaloniceni 4, 13-18).

Spiritul mijloceşte

În timp ce noi şi creaţia noastră ne tânguim aşteptând ziua când creaţia noastră v-a fii răscumpărată (23) şi vom fii descoperiţi pentru ceea ce suntem deja „fii lui Dumnezeu (19) ceea ce are loc v-a fii un lucru: „chiar trupul v-a răsplătii pentru noi în tânguiri mult prea profunde pentru cuvinte.” (20). La acest verset s-au dat interpretări multiple. Mai mulţi au comentat. În opinia mea cea mai obiecţională este opinia care declară că mijlocirea spiritului „pentru noi cu tânguire mult prea profundă pentru cuvinte” se referă la

79

rugăciunea în limbi. Aceasta înseamnă că atunci când cineva se roagă cu mintea (1 Cor. 14, 14-19) adică cu folosinţa deplină a funcţiilor sale, ceea ce este caracteristic cu toate rugăciunile din Biblie, ca el să se roage în Duhul Sfânt. Dacă nu atunci el se roagă în trup (carne). O astfel de concluzie ar fii deplin neacceptată creştinilor.

La fel de bine, aceasta înseamnă că creştinii care nu au ceea ce este denumit „un limbaj al rugăciunii nu au acest benefit al Spiritului ce mijloceşte pentru ei, „cu tânguire mult prea profundă pentru cuvinte.” Aceasta încearcă marea majoritate a creştinilor care au trăit, din toate timpurile fiind lipsiţi de ceea ce Pavel a descris ca şi slujirea Spiritului pentru credincioşi fiindcă marea majoritate nu au avut limbaj al rugăciunii.

Iată ce spunea Jean Calvin ca fiind interpretarea corectă la acest verset. „Pavel” aduce în faţa lor ajutorul Spiritului, care este cât se poate de mult suficent pentru a depăşii toate greutăţile. Nu este nici un motiv ca cineva care să se plângă că puterea crucii este dincolo de tăria lor, din moment ce sunt conştienţi de o putere din paradis. În cuvântul elen folosit aici, există o mare forţă, ceea ce înseamnă că Spiritul i-a cu sine o parte a greutăţii.... căci El nu numai te ajută, ci te şi susţine, şi te ridică în sus, deşi El a trecut prin aceleaşi greutăţi.”

Slăbiciuni şi suferinţe

Editorul său a remarcat că cuvântul pentru „slăbiciune” este luat metaforic din asistenţa îngăduită copiilor ce nu se pot întreţine sau a bolnavilor suferinzi şi incapabili de a umbla. Cu adevărat o imagine frumoasă! „Slăbiciune” este un plural individual ce conţine o mare greutate şi mai multe suferinţe (agonii) pe care le simţim. Calvin comenta, „fiindcă după cum a arătat experienţa, cu excepţia faptului că suntem susţinuţi de mâinile lui Dumnezeu, suntem imediat copleşiţi de nenumărate rele. Pavel ne reaminteşte că există destulă protecţie în spiritul lui Dumnezeu de a ne păzii de a cădea şi de a ne proteja de fii copleşiţi de mai multe rele.

Aceste suferinţe şi slăbiciuni nu sunt menite să ne distrugă, ci să ne facă să privim înainte. Ele fac rugăciunea profundă, din inimă care este necesară ca şi pâinea cea de toate zilele. Ele tind să aibă un efect îndoit asupra aleşilor. Răspunsul la ele ar putea face unele inimi îngreunate să devină mai împietrite, amărui şi pline de obiecţii. În timp ce la alţii ne aduc la Dumnezeu în rugăciune din inimă.

De mai multe ori suntem vinovaţi de ce şi cum ne rugăm. Tot ceea ce putem face este să venim în prezenţa lui Dumnezeu cu faţa noastră şi să nu mai fim confuzi. Cuvintele sunt dincolo de a mai putea exprima ceva. Ele par complet limitate în a exprima spiritul nostru zdrobit sau o inimă problematizată. Apostolul spune, indiferent ce s-ar întâmpla „Duhul lui Dumnezeu este de partea noastră cu o tânguirea grea dincolo de a pute a fii exprimată în cuvinte.”

Trebuie să fim siguri că mijlocirea ne ajunge întotdeauna la inima Tatălui. Dumnezeu caută întotdeauna inimica ca să înţeleagă plânsul nostru. În acelaşi timp ceea ce mijloceşte pentru noi întotdeauna este voinţa lui Dumnezeu (27). Mai apoi în epistola sa Pavel ne spune că Iisus este la dreapta lui Dumnezeu mijlocind pentru noi. (34). Aici Pavel ne arată spiritul lui Dumnezeu ce locuieşte mijlocind pentru noi adânc în noi. Cum poate atunci rugăciunea noastră să eşueze sau nevoile noastre să nu fie răspunse? În faţa tronului Său ţi inimile noastre, Dumnezeu este cu noi. Ce viaţă uimitoare.

80

Mai apoi, Pavel ne spune că Iisus este de-a dreapta Tatălui ca Dumnezeu mijlocind pentru noi (34). Aici Pavel ne arată spiritul ce locuieşte mijlocind pentru noi adânc în noi. Cum poate atunci ca rugăciunea noastră să eşueze sau nevoile noastre să fie răspuns? În faţa tronului Său şi în inima noastre Dumnezeu este cu noi. Ce viaţă vivificatoare este această viaţă creştină. În mijlocul agoniilor noastre trebuie să contemplăm extazuriile.

Agonia din extaz

Cele două cuvinte agonie şi extaz vor descrie linia dramatică a predării găsite la romani 8, 29-39. Aproape toate aspectele răscumpărării lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi războiul pnevmatologic la care ne confruntăm le găsim aici. Pavel începuse cu scopul etern şi suveran de a îi mării pe aleşii săi (28, 30). Ce ştim? Ştim că Dumnezeu face cu toate lucrurile să lucreze împreună pentru bine. Pentru cine este acest lucru adevărat? Pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi cei care vor să asculte de voia Lui.

Cum ştim ceea ce ştim?

Dumnezeu ne cunoaşte mai înainte de a îl cunoaşte noi pe El. Subiectul preştiinţei lui Dumnezeu este un subiect al unei nelimitate controverse. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu v-a ştii de mai înainte ce v-a alea loc, adică este la fel ca şi omniştiinţa lui Dumnezeu sau înseamnă cu Dumnezeu a rânduit mai dinainte ce are loc?

Cred că după toate evidenţele ceea ce se spune mai a doua oară este adevărat. După cum a spus John Murray, „a ştii mai înainte înseamnă cum o privire anume şi faptul că Dumnezeu a iubit mai înainte de a o întemeia.” (Efeseni 1, 4) şi preştie lumea mai înainte de a fii făcută. (Romani 8, 99). Acesta face din persoanele umane un subiect direct fără alte calificări.

1. Dumnezeu ne-a predestinat să ajungem la imaginea Fiului său pentru ca El să fie primul născut între mai mulţi fraţi. Este în conformitate „cu chipul Fiului Său,” că el ne-a predeterminat nu numai de a scăpa iad ci a câştiga paradisul. Iisus în timp ce este întotdeauna într-o categorie superioară şi diferită de fraţii Săi, este liderul a mai multor Iisus bărbaţi şi femei care îşi poartă chipul.

2. Pe cei care i-a predestinat El i-a şi chemat. Aceasta înseamnă să fii alesul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a chemat a El şi la Sine fiindcă astfel nu am putea ajunge la El deloc (Ioan 6, 3; 7, 40; 44, 64-65).

3. Pe cei care i-a chemat, aceştia justificaţi, fiindcă Dumnezeu a dat din atributul cuvioşiei Sale aleşilor Săi.

4. Pe cei care El i-a îndreptăţit la fel El i-a mărit 30. calvin a comentat şi ne vorbeşte ca şi unor credincioşi care trebuie să facem faptele ce duc la mântuirea noastră. Momentan nu avem nici o îndumnezeire (Θεοσις). Numai Dumnezeu are. Calvin spunea că mărirea lui Dumnezeu ne spunea că „mărirea lui Dumnezeu ne duce la o astfel de asigurare cu privire la mărirea noastră şi că nădejdea noastră nu putea fii pe drept comparată cu o posesiune prezentă.”

Calvin notează că Pavel foloseşte timpul trecut pentru toate aceste binecuvântări. Pavel vorbeşte de aceste lucruri ca fiind ale trecutului fiindcă ele sunt făcute din hotărârea lui Dumnezeu cu scopul de a arăta siguranţa implicării lor.”

81

Siguranţa chemării noastre

Mai apoi Pavel a accentuat siguranţa chemării noastre de la Dumnezeu (predestinându-ne la glorificarea cu mărirea noastră) cu o serie de 7 întrebări retorice dintre care toate încep cu cuvintele ce? Cum? De ce? Şi cum se face? Când vom spune aceste lucruri? În alte cuvinte, din moment ce am justificat şi glorificat ce poate face Dumnezeu pentru mai mult să ne asigure că El ne direcţioenază în spre tot binele şi la rău care vine în viaţa noastră spre binele nostru şi scopul Său? Cine poare fii împotriva noastră dacă Dumnezeu este pentru noi? Sunt oameni care sunt împotriva noastră? Dacă sunt, cât sunt ei de neimportanţi fiindcă Dumnezeu este pentru noi. Ei ne pot agresa, problematiza, ameninţa, speria, dar nu ne pot cu adevărat lovii. Eventual Dumnezeu îi foloseşte să ne ajute.

De mai multe ori devenim problematizaţi în bătălie şi ne plângem „m-am săturat cu presiunea pe care Satan o aduce continuu asupra mea.” Când are loc aceasta, putem respinge atacurile diavolului şi ale diavolilor săi prin a ne deschide spre Dumnezeu şi prin a îl iubii pe Dumnezeu (Efeseni 1, 3-8), fiindcă diavolul şi diavolii pot fii înfrânţi de regele regilor şi Domnul Domnilor (Ioan 12, 31-32), credinţa noastră în puterea lui Hristos pentru noi (Luca 10, 17-19) şi destinul lor în iad, locul de for etern (Matei 25, 41, Apocalipsă 20, 10). Cred că acesta este sensul de a rezista diavolului până când el pleacă (Iacob 4, 7-8).

Când realizăm într-un astfel de ţel ducem la îndeplinire Efeseni 3, 10 şi Apocalipsă 12, 11. acolo Pavel şi Ioan afirmă că înţelepciunea multiplă a lui Dumnezeu să fie cunoscută în Biserică conducătorilor şi autorităţilor din lăcaşurile cereşti (Efeseni 3, 10). Ei îl ajung pe El din cauza Mielului şi din cauza cuvântului mântuirii lor ca ei să nu îşi mai iubească viaţa lor chiar şi în moarte (Apocalipsă 12, 11). De ce nu ne-ar da Dumnezeu toate lucrurile ca El să ne poată mântui? Priviţi la ceea ce el a făcut pentru noi. Nu şi-a cruţat nici Fiul său pentru noi! El l-a eliberat pentru noi toţi. De ce nu ne-ar da El tot ceea ce avem nevoie ca să ducem viaţa de care avem nevoie? Cine v-a putea duce acuzaţii împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Aceste acuzaţii pot venii numai din trei surse posibile: de la alţii de la noi şi de la Satan. Satan este principalul care ne acuză (Zaharia 3, 1-2; Apoc. 12, 10). El nu face aşa numai în faţa lui Dumnezeu ci şi în faţa emoţiilor şi a conştiinţei şi Satan foloseşte şi pe alţii să ne acuze. Sfântul Pavel scria că Dumnezeu este cel care ne înţelepţeşte. El a justificat deja tot ceea ce este al nostru. Aşa că toate celelalte condamnări ale noastre sunt simple minciuni. Aceasta nu are nici un merit în faţa lui Dumnezeu şi nici a noastră.

Cine este el cel pe care îl condamnă? Sfântul Pavel dă un răspuns împătrit, care nu dă nici un teren ca Satan să ne piardă şi să ne condamne din moment ce suntem a lui Dumnezeu.

1. Iisus Hristos a murit pentru noi din voia lui Dumnezeu. Calvin spunea în acest sens „din moment ce nu ne mai poate acuza nimeni din momentul în care judecătorul ne-a achitat aşa nu mai este nici un fel de condamnare când ne este dată sfinţenia şi pedeapsa ne este plinită.”

2. Da cine a fost ridicat aici? Argumentul lui Pavel aici este că sacrificiul vieţii lui Iisus Hristos, a fost pentru îi îndreptăţii nu cei buni aleşi după legea lui Dumnezeu. El i-a ridicat din morţi cu şi biruitor al morţii şi a biruit toată puterea morţii.”

3. „Care este l-a dreapta lui Dumnezeu. Hristos este la locul măririi, puterii şi stăpânirii la dreapta lui Dumnezeu, care este una dintre temele vesele ale lui

82

Pavel (Efeseni 1, 20; Col. 3, 1-4; Evrei 1, 8-13; 2,1 10; 12, 2). El conduce! Toată autoritatea este dată lui în cer şi pe pământ! Citiţi Evrei 1, 3; 8, 13 ca să Îl vedeţi prin ochii Tatălui şi versetul 6 prin ochii îngerilor. Pavel a declarat în Efeseni 2, 6 ci mai şedem cu el în lăcaşurile creşti. Cine îndrăzneşte să ne condamne?

4. cine mijloceşte pentru noi? În alte cuvinte chiar prezenţa lui mai înaintea tronului lui Dumnezeu l-a dreapta lui Dumnezeu de partea noastră este pentru noi o mijlocire eternă de partea noastră.

Dun a numit aceasta metafora tribunului. Hristos a înviat şi a pledat pentru moartea ta în faţa Judecătorului de partea celor care au murit cu el. Verdictul nevinovăţiei sau al condamnării stă numai cu Dumnezeu. Dedicaţia lui Dumnezeu pentru ei în Hristos este cum achitarea lui ajunge să prindă efect... succesul apărării sale asupra oricărei provocări este „asigurat” din moment ce învierea Sa la dreapta Tatălui a fost făcută de Dumnezeu.... cât de binecuvântaţi... Cât de mângâietori! Cine îndrăzneşte să ne condamne când El a apărut în prezenţa lui Dumnezeu în faţa noastră. Din rebeliune, Satan încearcă să facă asta, dar în van (Apocalipsa 13, 10). În ceea ce priveşte diavolii săi, Tatăl l-a ridicat pe Iisus din morţi şi l-a aşezat de-a dreapta Sa, a fost după „îngeri, puteri şi stăpâniri ce au fost date Lui (1 Petru 3, 22). Aceasta include pe toţii diavolii lui Satan din toate ierarhiile la fel ca şi îngerii lui Dumnezeu ce i se plec a Lui cu bucurie (Efeseni 1, 3-14).

Cine ne v-a separa de iubirea lui Hristos? Expresia iubirea lui Hristos este rară în Biblie. De obicei în centru este iubirea lui Dumnezeu. De ce este folosit aici? În timp ce Pavel nu o spune, cineva o poate presupune. În versetele 39, 34 accentul a fost pe Dumnezeu care şi-a dat fiul Său să moară pentru noi, de a învia pentru noi, de fii mărit, de a mijlocii pentru noi. Acum Pavel vrea să vadă iubirea lui Hristos şi a Fiului Său de a murii pentru noi, de a ne ridica, de a ne glorifica, cu noi. Pavel ne spune de ce Hristos şi-a dat viaţa pentru noi, fiindcă El ne iubeşte. Dacă credinciosul ne îngăduie să privim pătrundem inima sufletului şi în emoţiile fiinţei Sale, el nu ar mai fii niciodată la fel. Marele teolog Karl Barth a fost întrebat la un moment dat care a fost cel mai mare adevăr teologic pe care îl ştia? El a răspuns, că „Iisus Hristos mă iubeşte fiindcă Biblia mi-a spus asta.”

Ce ne v-a despărţii de dragostea lui Hristos? V-a fii încercarea, necazul, persecuţia, golătatea, foamea sau nevoile sau robia? Calvin spunea că el a voit să atribuie personalitate lumilor fără viaţă din acest motiv ca el să intre în întrecere cu cât mai mulţi campioni ca şi ispitele ce ne încearcă viaţa.

Sfântul Pavel arată aici lucrurile care sunt în zidirea şi în formarea omului aşa că Pavel personifică lucurile cu care ne confruntăm şi care ne încearcă atât de mult viaţa. Să le enumerăm. Să ne gândim la ceea ce ne-au făcut ceea ce ne fac şi ne vor mai face credinţei noastre şi a semenilor noştri! Ce listă rea!

ÎncercăriNenorociri PersecuţieFoamete GolătatePericoleSabie

83

Toate acestea sau numai unele ne vor separa de iubirea lui Hristos? Nu a spus Pavel. În mijlocul experimentării tuturor „biruim prin Cel ce ne-a iubit pe noi.” Totuşi, când le exprimăm avem impresia că Dumnezeu ne-a uitat.

Perpetua şi Felicitas

Să luăm în considerare povestea martiriului aristocratei romane de 22 de ani Perpetua şi Felicitas sclava sa. Ea ne este spusă într-o poveste din secolul al III-lea numită Patima Perpetuei şi a lui Felicitas. Această poveste în Hristos m-a impresionat enorm. Următoarea parafrază este luată din cartea excelentă a lui Rith Tucker De la Ierusalim la Irion Jays. Nobila Perpetua era mamă a unui copil. Ea avea şi un sclav proconsul Felicitas care era însărcinată în luna a noua când a fost închisă la Cartagina, Africa de Nord. Închiderea lor a avut loc sub împăratul Septimiu Severus, un împărat tiran care a început prima persecuţie a creştinilor în anul 202. Tucker spune că „chiar împăratul o adora sau îl adula pe zeul Seraphis, un zeu egiptean al morţilor, şi se temea că creştinismul era o ameninţare pentru religia lui personală.

În acea vreme la Cartagina creştinismul creştea rapid şi persecuţia acolo era mult mai intensă în imperiul roman. Perpetua, Felicitas şi alţi trei bărbaţi cu un diacon Caturus au fost arestaţi. Tatăl Perpetuei nu nobil respectat a îndurat multe necazuri şi umilire când a fost informat că fata lui mai tânără a fost arestată şi închisă ca şi un criminal obişnuit. El a venit şi a încercat să o convingă să renunţe la noua ei credinţă şi ea a refuzat. Mai apoi când a aflat că ea avea să fie aruncată în arenă să fie mâncată de animale sălbatice a venit la ea şi a încercat să o salveze. Nu a reuşit şi a fost bătut de oficialii romani. Am fost plânsă de tatăl meu ca şi cum am fost lovită eu. Din nou el i-a cerut să renunţe la credinţa creştină fiindcă îi era ruşine de familia lor. Ea i-a răspuns că v-a face aceasta numai dacă v-a voi Dumnezeu fiindcă El le rânduieşte pe toate.”

Cea mai mare suferinţă a Perpetuei în timp ce era în închisoare aşteptându-şi execuţia se datora neliniştii familiei ei şi în special copilului. Ea a spus că a fost plină de nelinişte până la punctul detenţiei. În cele din urmă i-a fost dată permisiunea de a sta cu copilul ei până în momentul execuţiei. Dintr-o dată mi-a revenit sănătatea, eliberată de grija şi neliniştea copilului.

Când s-a apropiat ziua execuţiei lor, credincioşii condamnaţi s-au adunat pentru rugăciune şi s-au bucurat de o ultimă agapă comună mult mai preocupaţi de nevrednicia lor şi loialitatea lor faţă de Hristos decât de suferinţa din faţa lor. Perpetua şi Felicitas au experimentat 5 din cele 7 rele menţionate de Pavel: încercare, necaz, persecuţie, foamete (mâncarea din închisoare nu le-a fost destulă să le ţină de foame) şi pierzanie. În cele din urmă au experimentat ultimele două surse ale încercărilor, golătatea şi sabia.

Oamenii au fost mai întâi torturaţi pentru amuzamentul gloatelor, mai înainte de execuţia lor, fiind chinuiţi de un urs, un mistreţ sălbatic şi un leopard. În cele din urmă ei au fost duşi la moarte. Totuşi, în ultimul moment cele două femei au fost salvate. Perpetua şi Felicitas (care a ajuns să nască în închisoare) au fost dezbrăcate şi târâte în arenă ca să se confrunte cu o juncană nebună. Tortura nebunească a devenit prea mult pentru gloată care a început să strige destul. Când această exhibiţie preliminară s-a încheiat tinerele femei au fost aduse la călău, timp în care Perpetua striga unor prieteni creştini ce plângeau „spusele fraţilor şi surorilor în Hristos să staţi tari în credinţa în Hristos, iubindu-vă unii pe alţii şi nu lăsaţi suferinţa să vă împiedice. Ea a fost dusă la gladiator să fie decapitată. Prima lui

84

lovitură nu a fost suficentă. Perpetua a strigat cu durere şi a luat mâna tremurând a gladiatorului şi a pus-o pe gâtul ei şi şi-a dat duhul. Tcuker spune că aceasta a încheiat persecuţiile în Cartagina. Totuşi, Biserica a continuat să crească. Mai mulţi au fost atraşi de credinţa în curajul Perpetuei şi a însoţitorilor ei. Chiar şi Pudens, guvernatorul închisorii s-a întors mai apoi la Hristos şi a devenit martir creştin.

Tinerele Perpetua şi Felicitas au experimentat toate cele şapte blesteme a lui Hristos. Au simţit ele că Hristos le-a abandonat? Că au fost separate de Hristos? Nu. Ele au ştiut cu Pavel că „pentru Dumnezeu au murit. Au fost duse ca şi mieii la măcelar. Nota zenit a lui Pavel că toate agoniile vieţii noastre creştine se compensează în strigătul extatic dar în toate acestea biruim prin Cel care ne-a iubit. Traducătorii Bibliei şi comentatorii se luptă să cuprindă puterea deplină exclamaţiei triumfătoare a lui Pavel din acest verset. William a tradus, şi „în toate acestea noi biruim.” Philips a tradus fraza „cu toate acestea nai am biruit.”

Extazul din agonie

În cele din urmă vom ajunge la două dintre cele mai puternice mărturii ale războiului pnevmatologic găsit în Biblie. „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 38-39).

John Murray spunea că expresia sunt convins se referă la supremaţia deplină a lui Iisus Hristos în lumea spirituală. Barclay spunea aşa că „Pavel continuă cu fervoarea unui poet şi trăirea unui iubit [amorez] de a căuta să arate cum că nimic nu ne mai poate separa de iubirea de Dumnezeu în Domnul Hristos înviat. Aceasta se referă la reintegrarea declaraţiei dogmatice prin care învingem prin El care ne-a iubit. Câteva dintre expresii apar în pereche, o expresie fiind apusul celeilalte: moarte-viaţă; lucrurile prezente-lucrurile ce vor venii, adâncime-profunzime.” Altele nu sunt constituite datorită imaginii vivide a unor puteri mai mari decât cele a puterilor omeneşti cum ar fii îngerii, puterile, începătoriile şi puterile. În cele din urmă, Pavel încheie posibilităţile spunând, „nici un lucru creat.”

Prima pereche – nici viaţă şi nici moarte

Barclay spune „în viaţa în Hristos dacă murit, murim cu El şi fiindcă murim cu El vom învia cu El şi moartea nu este decât o apropiere şi mai mare de Dumnezeu. Moartea nu este numai finalul ci este o parte deschisă spre Dumnezeu.

A doua pereche, nici îngerii şi nici începătoriile

O interpretare a acestei perechi este că ce se referă la îngerii lui Dumnezeu. Astfel, cele două expresii nu descoperă o expresie ca şi opusul celeilalte. Ambele se referă la îngerii lui Dumnezeu. (inclusiv puterile).

A doua interpretare este că ei la fel ca şi moartea şi viaţa sunt o pereche opusă. „Îngerii se refer la îngerii aleşi ai lui Dumnezeu din toate ierarhiile. În timp ce începătoriile se refer la diavolii din toate ierarhiile.

85

Al treilea punct de a vedea este mai agnostic. Afirmă că nu ştim dacă Pavel încearcă să pună în contrast puterile îngereşti bune şi diavolii în folosinţa lui a „îngerilor” şi „începătorilor” şi mai apoi a „puterilor.” Tot ceea ce ştia este că nici una dintre aceste fiinţe supranaturale ale lui Dumnezeu create nu ne pot separa de iubirea lui Dumnezeu.

Iacob Dunn a avut o poziţie şi mai apostolică. El spune că nu putem fii siguri ce avea Pavel în minte când vorbeşte de îngeri şi puteri. Nu ştim încă diferenţierea concepţiei lui Pavel dintre îngeri şi diavoli. Tot ceea ce ne spune Pavel este că nici una dintre aceste fiinţe supranaturale nu ne poate separa de Dumnezeu. Pavel foloseşte termeni care au îmbrăţişat o gamă largă de termeni spirituali, totuşi, concepte bune şi rele, fiind inclusă orice posibilitate sau neutralitate. (cu viaţa şi cu moartea). Totuşi, însemnele sale sunt mai mult pastorale decât speculative. Indiferent ce nume dau cititorii săi puterilor nenumărate care ameninţă scopul şi lucrarea creştinilor, ele sunt impotente în faţa Lui care este creator a toate.

Din moment ce suntem în terenul opiniilor, voi da şi opinia mea. Cred că Dumnezeu este corect. În acest verset apostolul abordează viaţa creştină normală. El declară că nimic din univers nu ne poate separa de iubirea de Dumnezeu „care este în Iisus Hristos Domnul....” dacă ipotetic îngerii vor încerca să facă această separaţie nu vor putea (Gal. 2, 8). Dacă puterile diavoleşti vor încerca să facă aşa, nu vor putea. El vorbeşte aici ipotetic, fiindcă în alt loc Pavel învaţă că un astfel de scop ar al puterilor diavoleşti.

În anul 1886, fostul arhidiacon al Londrei şi slujitor la catedrala Sfântul Pavel scria o carte despre epistola către romani. El spunea că „familiaritatea Sfântului Pavel cu poezia ebraică a dus la 10 surse posibile care ameninţă să separe credinciosului de Dumnezeu. El s-a exprimat poetic. El spune că nici viaţa şi nici moartea, nici îngerii şi nici principalităţiile, nici lucrurile prezente şi nici cele viitoare , nici orice alt lucru şi nici îndrăcirea, nici profunzimea şi nici orice alt lucru sau făptură. Aranjamentul este frumos. Gilford are un punct de vedere mai agnostic. În acest pasaj, îngerii şi începătoriile au o largă aplicaţie: puntul de aici nu este dispoziţia omului, bună sau rea ci puterea ordinii îngereşti a fiinţelor create.

El a afirmat că distincţia dintre îngeri şi începătorii nu este una morală ci una ierarhică. „începătoriile sunt îngeri cu o putere şi o tărie mai mare.” (Efeseni 6, 12; 2 Petru 2,11). Toată această discuţie a versetelor merită să fie discutată.

A treia pereche „nici lucrurile prezente şi nici lucrurile ce vor venii”Aici avem o dimensiune lineară: timpul. Pavel este uman ca şi toţi dintre noi. Ştie că

trecutul este trecut. Deşi ne afectează, trecutul ca şi viitorul nu pot fii schimbate. Totuşi, ceea ce are loc în trecut şi în viitor nu are o aprehensiune adevărată

Nimic din ceea ce are loc şi din ceea ce v-a alea loc nu are un viitor nesigur ce ne poate separa de iubirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Totuşi, aici trebuie să luăm câteva cuvinte în considerare. William Barclay spune că „nici un veac nu ne poate separa de Hristos. El ne reaminteşte de viziunea iudaică a timpului. Evreii au divizat timpul întreg în veacul de acum şi cel care v-a venii. Astfel, după Barclay, „Pavel spune că în lumea prezentă nimic nu ne poate despărţii de iubirea lui Dumnezeu în Hristos şi v-a venii vremea când lumea aceasta v-a fii comemorată şi v-a venii un veac nou. Nu contează, chiar şi când această lume a trecut şi v-a venii cea nouă, legătura este la fel.”

Al patrulea element este putere „Puterile” par a fii izolate de restul. Se leagă probabil de a doua pereche decât dacă

apostolul are altceva în minte ce caracterizează nu am înţeles încă. Nu din moment ce el a

86

folosit extrem de bine Efeseni şi Coloseni pentru un înalt grad al puterilor cosmice. Deşi nu sunt dogmatic cred că aşa se gândea Pavel.

A cincia pereche nu este nici înălţimea şi nici profunzimeaDun spune că Pavel trage intenţionat de termeni astronomici pentru a demonta

amestecul deplin dintre cerurile vizibile şi cele invizibile ochiului uman. El a afirmat că există puteri cosmice care pot determina şi controla destinul fiinţelor umane văzute şi nevăzute. Indiferent care ar fii puterea lor asupra credincioşilor, dragostea şi iubirea lui Dumnezeu este mai mare.

Cuvintele finale „nici un alt lucru”Romani 8 este ca şi o predică, un poem şi o bucată de parafrază frumoasă ajungând la

cuvintele finale ale lui Pavel. Totul este armonic şi ne duce la iubirea de Dumnezeu. Totuşi, cuvintele lui Murray Dunn nu au nimic în comun cu Murray spune că aici avem

un fel de „negaţie dar concluzionează cu scopul de a nu lăsa nici un fel de eşec – nu este exclus nici o fiinţă sau lucru al realităţii. Dunn spune că dacă nici o putere din realitate nu ar fii omisă dintr-o listă, Pavel o înglobează cu o adendă cuprinzătoare. Din moment ce Dumnezeu este creator şi din moment ce Dumnezeu este unul, orice altă făptură înseamnă altceva. Nimic, dar nimic nu ne poate separa „de iubirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos Domnul.”

Barclay a scris că aici apare o viziune care ne alungă toată singurătatea şi frica. Te poţi gândii al orice lucru terifiant ce poate exista în lume. Nici unul nu îl poate separa pe creştin de iubirea lui Dumnezeu care este Iisus Hristos care este piatră a oricărei temelii şi stăpânia întregii lumi. De ce să ne fie frică?

Dunn concluziona acest comentariu la romani 8: „în această taină, Dumnezeu pentru noi în Iisus Hristos Domnul răstignit ce stă în centrul asigurărilor lui Pavel. Această încredere deplină se bazează pe Hristos, pe seama dedicaţiei către sine în Hristos ca şi stăpân a toate. Aşa s-a spus totul.

E H Gifford a scris că în romani 8, 31-39 „este un imn nobil al viitorului care iasă din contextul său imediat şi are o referinţă primară a unui astfel de triumf sigur al iubirii de Dumnezeu, formă în acelaşi timp şi o mare concluzie a întregii proporţii. El îl citează pe Gudet.

„Este referitor la ceea ce Pavel a pus temelie în dezvoltarea lui a dreptăţii credinţei şi a ridicat superstructura expunerii sfinţirii. După aceasta v-a rămâne pentru noi doar să vedem mântuirea studiată în esenţă, ce se desfăşoară pe scena istoriei. Mântuirea se poate desfăşura pe sine „pe scena istoriei” pe cum poporul lui Dumnezeu a demonstrat viaţa lui biruitoare creştină şi abundentă unui public îndoielnic şi credul.

O patimă pentru puritate şi putere

În timp ce trăim în această lume, de mai multe ori plângem la răspândirea păcatului şi a nedreptăţii. Tânjim ca inspiraţia lui Dumnezeu să vină şi ca „voia Lui să fie în cer ca şi pe pământ.” (Matei 6, 6 traducere literală). Ştim că aceste lucruri nu se vor realiza niciodată până când Dumnezeu nu v-a face un cer şi un pământ nou, unde locuieşte numai dreptatea. Aşa că tânjim după venirea lui Dumnezeu (Filipeni 1, 15). În esenţă aceasta este viaţa creştină abundentă normală (Ioan 14, 10).

Garantul este Noul Testament şi sfinţenia. Aş vrea că oamenii să se convertească şi să vină la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar aceasta să nu fie ca şi o nevoie ci să fie liberă. Fie ca ei

87

să simtă nevoia de sfinţenie, care este rugăciunea mea, dorinţa şi voinţa mea. Citeam că Gandhi a spus la un moment dat că „îmi place de Hristosul vostru dar nu îmi place de creştinii voştrii.” Fie ca Dumnezeu să îi inspire pe toţi creştinii.

Realitatea din spatele performanţei normale

Coarda ciudată a literelor sunt date la un prezent în seminariile lui Bil Gothard. Angajamentul era făcut ca el fiind răbdător cu mine. Ase vedea ceea ce spunea sfântul Pavel filipenilor 3, 12-14. Viaţa creştină normală ca şi descrisă în capitolele de mai înainte şi în tot timpul Noului Testament nu este o normă în majoritatea cazului creştinilor lumii. De ce?

Cu toţii cei credincioşi vom păcătui până ce voim intra în împărăţia cerurilor. Idealul este întotdeauna un scop sau un ţel în spre care ne îndreptăm fără să îl ajungem. În alt sens, trebuie să fie progresiv. În viaţa noastră creştină nu trebuie să uităm să ne străduim. Avem nevoie să Îl cunoaştem mai mult şi să fim ca şi El şi să umblăm cât m ai mult în spiritul lui Dumnezeu, omorând toate lucrările cărnii şi ascultând cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu. Ca întotdeauna acest ideal nu se realizează în această viaţă

Domnul Iisus a exprimat acest ideal al vieţii creştine normale cu aceste cuvinte „fi-ţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit. Acesta este scopul sau idealul. Dacă facem aşa suntem asiguraţi în această viaţă. Ce urmează (Matei 19, 21; 5, 42).

Idealul este ţelul absolut şi scopul în spre care progresăm. Suntem continuu transformaţi după chipul lui Hristos ne spune Pavel în romani 8, 22-30. Această parte a măririi nu este descoperită nouă. (Romani 8, 18). Ţelul nu v-a fii deplin realizat în această viaţă pământească. Întotdeauna vom ajunge mai departe de idealul lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu este răbdător cu noi şi noi trebuie să fim răbdători uni cu alţii (Efeseni 4, 31-52; 1 Cor. 11, 1; 1 Petru 2, 21; 1 Ioan 2, 6; Ioan 8, 39; Iacob 1, 9-12 şi Evrei 12, 10-14).

Mai mulţi creştini şi preoţi nu reuşesc să realizeze idealul creştin. De ce? Sunt mai multe motive la fel cum există creştini ce se luptă.

A vedea mântuirea ca şi o scăpare de judecata păcatului

Probabil că cea mai mare majoritate a credincioşilor se îndepărtează de la normă fiindcă nu sunt cu adevărat voitori de a o spune. Pentru cei care intră în această categorie accentul întâlniri lor cu Iisus este de mai multe ori mântuirea personală de vinovăţia şi pedeapsa păcatelor lor. În timp ce acest este armonios cu Biblia sau concordă cu ea, când cineva începe să vorbească cu Dumnezeu, nu este suficent pentru o viaţă, nu este suficent pentru o viaţă ce ar putea fii numai „creştină” în sensul deplin al cuvântului.

Experienţa cu unul dintre colegii mei de liceu este un astfel de caz. În acea perioadă era un romano catolic sincer cu o profundă conştientă a existenţei lui Dumnezeu. Avem de a face cu cunoaşterea pe Dumnezeu cât mai personal. Era extrem de moral şi în anumite cuvinte. Ştiam numai de câteva Biserici protestante. Îmi aduc aminte că erau localizate câteva blocuri mai departe de casa mea. În timp ce mergeam sera pe lângă ele le puteam auzii slujbele mai aproape de casa mea.

La început eram amuzat. Mai apoi am fost cuprins de o frenezie ocazională. Îmi părea ameninţător aproape înfricoşător. Eram bucuroşi că nu aparţinem de o asemenea Biserică. Un grup cu noi stătea afară şi urmărea spectacolul. Gălăgia era de necrezut. Bărbaţi şi femei strigau şi credeau pe podea. Totul părea într-o confuzie totală. Unul dintre colegii mei

88

de liceu era un „protestant” nemântuit pe când eu eram romano catolic şi el trăia o viaţă morală. Eram buni prieteni, iubeam să facem călătorii, sporturi şi lucrurile pe care le fac copii în liceu fără să ne implicăm în activităţi păcătoase. Într-o zii am auzit că prietenul meu nu a fost mântuit la o întâlnire a Bisericii. I s-a spus duminica trecută, Ioan ai fost mântuit. Un grup l-a întrebat ce înseamnă aceasta.

„Păi s-a predicat o predică despre iad. El mi-a spus că a fost atât de speriat că nu am voit să merg acolo. El ne-a spus că dacă vom venii la altar şi ne vom mărturisii păcatele nu vom merge acolo. Aşa am şi făcut. Nu vreau să merg în iad. La-m întrebat: şi ce altceva ţi s-a mai spus? A spus că este păcat să mergi al filme şi la dansuri. Mi-a spus că trebuie să stau departe de astfel de lucruri s-au voi merge în iad. Aceasta a fost prea mult pentru noi şi inclusiv pentru mine. Deşi înţelegeam păcatul şi credeam în iad, nu am auzit nici când că filmele şi dansurile erau păcătoase şi eu voi merge în iad. Cu toţii i-am spus că părăsească acea Biserică. După mai mult timp aşa a şi făcut. Prin propria lui mărturie el s-a mântuit şi a scăpat de iad. Evident planul de mântuire a lui Dumnezeu nu i-a fost prezentat în toată fericirea şi frumuseţea lui. L-a găsit el pe Dumnezeu? Probabil că noi eram acel exces a celui rău prin care Cuvântul lui Dumnezeu semănat n inima lui a fost scos (Matei 12, 19). Probabil că nu i s-a dat niciodată „cuvântul împărăţiei” aşa că nu era nici un adevăr profund scos din inima sa.

Vederea mântuirii ca şi privirea lui „Dumnezeu mântuitorul”

Alţii care se potrivesc cu categoria credincioşilor care nu vor cu adevărat să trăiască o viaţă deplin plăcută lui Dumnezeu sau înfăţişaţi evanghelia lui Dumnezeu slujitorul cum am ales să o numesc. Lor li s-a spus că dacă vor venii la Hristos viaţa v-a fii pentru ei plăcută. Totul v-a merge bine. Dumnezeu v-a devenii slujitorul lui din paradis. El v-a oferii totul nevoilor lor şi ne este disponibil să te faci să prospere viaţa.”

Dacă nu le place slujba prezentă şi vor alta, Dumnezeu le v-a oferi alta. Dacă sunt bolnavi, Dumnezeu îi v-a vindeca. Dacă vor o maşină mai bună şi mai nouă, Dumnezeu o să le-o dea, li se spune. El este Tatăl nostru şi El se v-a îngrijii de tot ceea ce avem nevoie. Când am luat decizia de a tării numai pentru Dumnezeu, lucrurile nu au mai avut un sens extrem de bine definit pentru mine. De fapt, din contră, totul era cu susul în jos. Mama mea m-a dezmoştenit ca şi copii, cumva ca un fel de datorie sacră pentru părinţii romano catolici a căror copii au devenit protestanţi. Am merse direct la şcoala biblică şi aveam bani să mănânc doar o masă pe zii.

Logodnica mea a rupt logodna. Eram convins că Dumnezeu m-a chemat dar ea nu voia să fie căsătorită cu un slujitor sau misionar a lui Dumnezeu. O doream dar doream să Îl slujesc şi pe Dumnezeu în cele din urmă am ales să slujesc numai lui Dumnezeu. În curând am primit primul meu atac. Am crezut că înnebunesc. Centru atacului s-a bazat pe cuvintele preotului romano catolic, care mi-a spus că dacă voi părăsii Biserica romano catolică voi merge în iad. Într-o zii m-am trezit cu un sens al riscului în dormitor. Mi s-a făcut răul. Credem că l-am văzut pe diavol pori un drac sau aşa ceva. MI-a spus apoi, vei merge în iad. Ai părăsit adevărata Biserică a lui Iisus Hristos. Eşti pierdut.

M-a cuprins frica. M-a cuprins teroarea. Am devenit confuz imediat. Am încercat să îmi spun că este o minciună. Ştiam că Iisus a spus, „cel ce crede în mine şi ţine cuvintele Mele, are viaţă şi v-a trece din moarte l-a viaţă şi nu v-a venii la judecată.” (Ioan 5, 14). Am simţit cum Dumnezeu vroia să îi urmez lui Hristos. Aceasta a însemnat pentru mine totul.

89

Acum nu mai înseamnă nimic. Conţinea numai cuvinte. Erau cuvinte ce acum nu mai au puterea de mai înainte. Eram pierdut? Nu mai era nici o speranţă pentru mine? Mergeam spre iad.

M-am rugat, colegul meu de cameră s-a rugat pentru mine. Nu a ajutat nimic. Simţeam cum cad din ce în ce mai mult într-un abis al fricii, neliniştii şi al terorii pure.

În timp ce ştiam că este de la diavol, aceasta nu a schimbat nimic. Nu putem să îi fac faţă. Nu putea găsii credinţa sau tăria să îi rezist. Am încercat să folosesc sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu dar părea că sabia s-a tocit şi Spiritul m-a abandonat.

Am strigat către Dumnezeu dar se pare că El nu m-a auzit. Se ascundea de mine. Disperarea mea nu a început într-o dimineaţă de vreme şi s-a încheiat în acea noapte. A continuat zii şi noapte timp de o săptămână. Am fost atât de bulversat că nu mai putea merge la şcoală şi la servicii. Eram convins că voi merge în iad. Eram îngrozit. Colegul meu evlavios a trimit cerinţe la mai mulţi colegi de ai mei de a se ruga pentru mine. Ei s-au rugat cu credinţă dar nu s-a întâmplat nimic. De fapt lucrurile s-au înrăutăţit.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu ziua semestrului de rugăciune a venit al finalul săptămânii. Deşi prezenţa era obligatorie, am absentat. Îmi era frică. În timp ce stăteam în pat am simţit că trebuie să merg la capela universităţii. Eram convins că dacă Dumnezeu mă v-a elibera o v-a face acolo, cu ceilalţi în rugăciune. În timp ce intram în cameră încă îmi era frică. Toţi stăteau în rugăciune. Nu m-am mai rugat într-o întâlnire publică mai înainte. M-am rugat lui Dumnezeu şi i-am reamintit că sunt copilul Său. I-am spus că Îl iubesc şi vroiam ca El să umple viaţa mea cu iubirea şi pacea sa şi să îmi i-a toate friciile. I-am reamintit de promisiunea Lui de a ne da viaţă veşnică prin Fiul Său. M-am rugat lui Dumnezeu cerându-i să mă elibereze de friciile mele. Cum cât m-am rugat m-ai mult eram convins că mă arde. Încet în sufletul meu a început să curgă pacea. Întunericul a plecat dintr-o dată. În cele din urmă totul a devenit lumină. Întunericul a dispărut deplin. Ştim că Dumnezeu mi-a redat înapoi bucuria mântuirii (Psalm 51, 12).

Dumnezeu supremul îngrijitor

Mai apoi am început să ascult Evangheliile şi mi s-a părut normal să vin la Hristos. Mi se părea că trebuie să vin să îl slujesc pe Dumnezeu. Un prieten de al meu m-a introdus mai profund în tradiţia evangehiilor ortodoxiei. Îmi aduc aminte celebra replică „singura problemă cu trandafirii sunt spinii.”

Acesta fiindcă nu cred că Dumnezeu nu este Cel care se îngrijeşte de noi. Dumnezeu este Cel care se îngrijeşte de noi, ne vindecă şi ne eliberează, doar El este Dumnezeu şi El este învăţătorul nostru în înţelepciune şi în preştiinţa Lui el nu ne oferă tot ceea ce cerem. El nu ne v-a ajuta întotdeauna după cum vrem să fie ajutorul nostru. El nu ne eliberează întotdeauna după cum vrem noi. Nu ne vindecă cum vrem noi să fie vindecarea.

Citim în evrei de ceea ce ne oferă mântuirea celor ce au fost ajutaţi, eliberaţi şi chiar înviaţi din morţi. Aceasta este vestea cea bună din punctul de vedere al omului. Vestea cea rea are loc în versetele 35-40. aceasta este mărturia celor ce nu au fost vindecaţi, ajutaţi şi eliberaţi. Restul citim în versetul 35b.

Barierele ignoranţei, alegerile eronate şi orbirea

90

A treia observaţie referitor la viaţa noastră creştină şi trăirea ei este destul de diferită. Mulţi sunt cu adevărat interesaţi de ce se confruntă cu probleme în viaţa lor care îi contrariază şi îi face confuzi. Milioane de creştini vor să îi urmeze lui Hristos cu toată inima. Fie chiar Îl iubesc pe Domnul Iisus Hristos şi vor să îi urmeze. Totuşi se pare că ei sunt loviţi în viaţa lor creştină şi nu ştiu de ce. Nu are nimic de a face cu sinceritatea fiindcă ei sunt extrem de sinceri. Nu pot fii mai sinceri decât sunt. Destul de recent am participat la un studiu biblic pentru liderii creştini condus de Dr. Bill Lawrence de la Seminarul Teologic din Dallas. Bill vorbea de potrivirea şi nepotrivirea vieţii creştine. Mesajul său era la fel de bine autobiografic. Bill a vorbit de luptele sale în învăţătura despre cum să trăim o viaţă creştină normală.

El spunea că vrea să asculte de cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că trebuie să avem credinţă şi am încercat să am credinţă. Am citit că trebuie să ne plecăm în faţa Domnului Iisus Hristos şi am încercat să fac acest lucru. Mi s-a spus că trebuie să păzesc poruncile lui Dumnezeu şi să le realizez. Am încercat dar a fost total nepotrivit. Rezultatul o mare acoperire. NU am voit ca oamenii să mă cunoască cu adevărat, aşa că am construit ziduri în jurul vieţii mele pentru a ţine pe oameni la distanţă. Lucram din nou să par un lider creştin binevoitor. Am încercat să le arăt tuturor valoarea mea în faţa lui Dumnezeu. Nu ştiam că Dumnezeu avea să mă smerească. Folosind povestea hrănirii celor 50000 din Luca 9, 15-17, Bill a dezvoltat spunând că a voit să îi înveţe pe ucenici potrivirea şi nepotrivirea de a îi face ceea ce voiau să facă. Bill a spus că „suntem toţi jucătorii de polo din apă.” Ne trăim timpul în piscină şi nu ieşim din ea. Trebuie să învăţăm că nu suntem niciodată capabili de a hrănii mulţimile.

Ni s-a dat o responsabilitate imposibilă cu resurse total nepotrivite ce iasă din problemele copleşitoare în complexul războiului pnevmatologic. Prin urmare, slujirea noastră este întotdeauna o slujire supranaturală. Iisus Hristos urmează principiul binecuvântării şi al frângerii din vieţile noastre după cum a făcut cu pâinea şi peştii (Luca 9, 10). Ucenicilor li s-a spus să facă ceea ce putea cu resursele lor, versetele 13-15. Ei au făcut aşa. Apoi Iisus a binecuvântat. Bill spunea că „El v-a lua darurile şi experienţele cu care am fost deja binecuvântaţi.” Trebuie să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru ceea ce ne-a dat deja. Apoi suntem avertizaţi „nu vă jucaţi de-a comparaţia. Nu spune aş fii sau sunt altcineva. Aceasta este o criză a identităţii. Dumnezeu ne-a făcut pe fiecare dintre noi ca un nou am în Hristos. El v-a lucra prin fiecare din noi.

Cu toţii avem trei lucruri. Avem tării, limitaţii şi eşecuri. Dumnezeu v-a binecuvânta şi v-a multiplica darurile şi experienţele pe care le-a dat. Acestea sunt tăriile noastre. Dumnezeu ne-a dat şi limitaţii. Ele sunt limitaţii suveran definite. A îmi cunoaşte limitaţiile este la fel de important cu a îmi cunoaşte punctele tari. Defectele mele sunt slăbiciunea trupului. Acestea sunt ariile din viaţa mea unde trebuie să cresc. Am fost foarte interesat de referinţele lui la eşecuri fiindcă lucram la un studiu biblic în acele zile. Când am fost întrebat de sursa eşecurilor Bill a spus că sunt 3: ignoranţa, alegerile eronate şi orbirea. De mai multe ori credincioşii nu sunt conştienţi de cine sunt ei în Hristos. Când suntem cu Hristos, începem să avem cu adevărat încredere în Hristos şi Dumnezeu. La fel de bine atunci luăm riscul în Dumnezeu chiar de a eşua şi de învăţa chiar din greşelile noastre.

A face alegeri greşite este o neascultare voită faţă de cuvântul lui Dumnezeu

91

În cele din urmă, orbirea este eşecul de a recunoaşte propriile noastre slăbiciuni. Foarte mult se datorează mediului în care am fost crescuţi acasă şi la Biserică. Eşuăm să recunoaştem realitatea păcatului din viaţa noastră, adică când de contaminaţi suntem. Ne construim viaţa ne temelii nesigure. Vorbind despre orbirea noastră, Bill spunea „mai întâi trebuie să umblăm în Spiritul lui Dumnezeu. În al doilea rând avem nevoie de a ne deschide cuvântului lui Dumnezeu. În al treilea rând, trebuie să ne ajutăm şi să avertizăm pe ceilalţi. După cum a afirmat Bill, în cele mai multe învăţături despre viaţa creştină normală idealul este puternic prezent. NI se spune ce mod de viaţă trebuie să trăim. Creştinului i se spune care sunt lucrurile plăcute în faţa lui Dumnezeu şi Hristos şi că trebuie să urmeze modul de viaţă al Bibliei. Problema rămâne totuşi aceasta: viaţa creştină normală este o chestiune ce depăşeşte umanul. Este mai mult o problemă a atitudinii oneste. Este mai mult o temă a plecării în faţa lui Dumnezeu şi a dominaţiei lui Hristos. Elementul ce lipseşte despre învăţarea profund biblică a războiului pnevmatologic. Poate această dimensiune include a trata realist dificultăţile reale ale vieţii zilnice.

Viaţa creştină este plină de contradicţii aparente. Ni se spune că pentru a fii în Dumnezeu trebuie să ne plecăm voi Sale. (Romani 12, 1-2). Totuşi, credinciosul care face aşa îşi dă seama că este în război. Din interior, din exterior, de sus sau de jos este atacat, chinuit, lovit, agasat, sabotat şi mult de prea multe ori biruit. Când aceste lucru are loc de mai multe ori deşi nu „am crezut destul în facerea binelui (Galateni 6, ) devenim slăbiţi. Suntem descurajaţi. Începem să suferim de pe urma bătăliei. Devenim critici, amari, chiar cinici şi de mult prea multe ori deliberat păcătoşi.

Abordarea eşecului

Folositorul articol al lui Peter Gilquist „Războiul spiritual: cu rănile bătăliei pe noi” atinge acest subiect. El spune că „viaţa creştină de succes trebuie să implice cu sine eşecul.” Mândria noastră spune! Alţi pot eşua însă nu eu! Doar adevărul şi realitatea spune da, chiar şi eu am un eşec. Suntem mult prea orgolioşi să admitem orice eşec în viaţa noastră personală, în familie sau în serviciul nostru.

Cu câţiva ani în urmă am participat la o întrunire împărtăşindu-mă de sensurile de învăţare cu un alt frate, un bun prieten de al meu. Pe parcursul învăţăturilor sale despre familie el a spus „dacă a existat o fiică perfectă Maria, ea a fost fată. Cuvintele sale au intrat în mine ca şi un cuţit. Am suferit mai multe săptămâni încercând să consiliez pe un adolescent. Deşi era un copil bun era departe de a fii perfect. Am simţit cum luptele sale au venit asupra mea, ca şi un copil al unui tată. Sentimentul de vinovăţie faţă de fiul meu din cauza programului meu încărcat m-a făcut să reflectez.

Eram îngrijorat pentru un alt prieten ce era la conferinţă. El şi soţia lui erau doi dintre părinţii cei mai iubitori, mai credincioşi şi mai amabili din câţi ştiu. Fiica lor a absolvit colegiul s-a căsătorit şi a avut o casă creştină ideală. Totuşi, în facultate băiatul a avut mai multe probleme, trecând de la o tragedia la alta. În acele zile el trăia o viaţă a viciilor. A devenit alcoolic.

Cum se simţea fiul meu înăuntru auzind pe vorbitor continuând şi vorbind despre copilul lor „perfect?” Nu putem să îl mai ascult. Bisericile noastre sunt pline de oameni răniţi. Mai mulţi dintre ei au copii ce s-au depărtat de credinţa în Dumnezeu, de Biserică, citând proverbele 22, 6, „pregăteşte un copil cum trebuie să se comporte. Nici când v-a fii

92

bătrân nu te v-a uita,” ei vor puţin înăuntru. Simţul eşecului devine în ei aproape de nesuportat.

Părinţii se întreabă unde au greşit? Ce am făcut rău? Am eşuat ca şi părinţi? Trebuie să fi păcătuit în viaţa noastră. De ce este această promisiune adevărată cu toată lumea dar nu cu noi? Unii oamenii sunt atât de problematizaţi că nu au curajul de a vorbii cu nimeni problema. De mai multe ori ei cred că sunt singurii care au o problemă sau un eşec. Dacă vor afla adevărul vor ştii că nu sunt singuri, în agonia lor. Aceasta este ceea ce a spus şi regele Solomon. Ce s-a întâmplat când regele Solomon a devenit bătrân? Biblia nu este clară. Acum Solomon iubirea mai multe femei străine dimpreună cu fiica lui Faraon: moabite, amorite, sedonite, sidoniene şi hitite.... aşa s-a făcut că atunci când Solomon era bătrân, soţiile lui au început să se închine la zei şi inima lui Solomon s-a depărtat de Domnul Dumnezeu, după cum inima lui David tatăl său a fost (1 Regi 11, 1-4).

A fost depărtarea sa de Dumnezeu şi de viaţa morală o greşeală a lui David tatăl său şi a Betşebei mama sa? În timp ce ei aveau propria lor mărturie în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a ştiu de eşecurile ca şi singura casă a lui Solomon. Numai Solomon (cu Diavolul) erau de învinovăţit. David este întotdeauna ţinut de Dumnezeu ca şi un om credincios şi un om cu frică de Dumnezeu. Să ne reamintim 1 Regi 15, 5. „David a făcut ceea ce4 era bineplăcut în ochii lui Dumnezeu şi nu s-a dat înapoi de la nimic din ce i-a cerut Dumnezeu în toate zilele vieţii sale, cu excepţia lui Urie bătrânul. Totuşi, păcatul lui Solomon, cel mai iubit fiu al lui David (11, 6) a avut consecinţe devastatoare pentru Israel că este greşit să îi exagerăm efectele.

Perspectiva despre responsabilitatea părintească

Mai mult dacă frica de Dumnezeu sau consistenţa părinţilor este măsurată de cele mai multe ori de modul de viaţă a copiilor, chiar Dumnezeu este cea mai mare greşală ca şi Tatăl. Adam a fost Fiul Său (Luca 3, 28). Totuşi, acest fiul s-a răzvrătit împotriva Sa, aducând tot neamul pământesc pe marginea iadului. Mai apoi, Dumnezeu a numit Israelul ca şi copilul Său (Osea 11, 1) să citiţi odată plângerile lui Dumnezeu Tatăl asupra căilor greşite al fiilor Săi (2-19). Îmi aduc aminte ultimele plângeri pentru Israel în Isaia 1, 2-4.

Cred că în Proverbe 22, 6 este expresia unei participiu general. Pe cum îi învăţam pe copii să umble, ei au suişuri şi coborâşuri dar de obicei se vor întoarce la calea lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat cu cei patru copii ai mei, fiind deja menţionat. Dar nu se întâmplă totdeauna aşa. Când copii sunt crescuţi într-o familie creştină se răzvrătesc şi fug de Dumnezeu, Proverbe 22, 6 şi aceasta nu este versetul de care au nevoie acei părinţi răniţi cu inima. Ei au nevoie de versetele de încurajare, promisiuni concrete şi exemple pe care să le urmeze. Chiar eu am urmat practica lor (Iov 1, 4-5). Eu am făcut mai multe promisiuni copiilor şi nepoţilor mei (Isaia 63, 25; 44: 3-5; 21-23; 55, 2-3, 59, 21). Fiecare îşi face propria lui promisiune, din moment ce Dumnezeu vorbeşte din inimă.

Pentru cei a căror copii au venit aproape de rebeliune faţă de Dumnezeu, găsim odihnă în Facerea 18, 25, „nu v-a judeca Judecătorul pe toţi cei de pe pământ? O altă dimensiune a zgârieturilor din bătălie trebuie menţionate. Mai multe case creştineşti au căzut sub cutremure, unele au fost distruse de necredincioşi, de divorţ, incest şi alte forme de abuz al copiilor. Unde fug cei nevinovaţi pentru ajutor? Cui vin cei nevinovaţi când se pocăiesc şi vin la Dumnezeu vor fii ei capabili să aibă o casă creştinească ca şi cei ce îşi ascund păcătoşenia şi eşecurile?

93

Gilquist scria: „fie ca Dumnezeu să dea crezare crezului că voi ieşii totdeauna victorioşi.” Eventual vom biruit războiul dar vom pierde o bătălie. Dacă aceasta nu v-a fii aşa, atunci războiul nu v-a fii război. Dar este. Deşi ferocitatea războiului trece şi dispare, el nu se încheie niciodată, în timp ce trăim în acest „trup al păcatului.” Credincioşii trebuie învăţaţi căile războiului pnevmatologic imediat ce ei intră în familia lui Dumnezeu.

Războiul pnevmatologic în sanctificarea credinciosului

Ultimul punct pe care vreau să îl abordez în acest capitolul cu greu poate fii supraaccentuat. Pentru necredincios războiul pnevmatic este un subiect al mântuirii. „Dumnezeul acestei lumi a orbit minţile necredincioşilor, ca ei să nu mai vadă lumina evangheliei măririi lui Hristos, care este chip al lui Dumnezeu.” (2 Cor. 4, 4).

Totuşi, aceste lucru nu este adevărat cu necredincioşii. Pentru copilul lui Dumnezeu, războiul pnevmatic nu este o temă a mântuirii, ci una a sfinţirii. Mântuirea credinciosului este sigură. Mărturia noastră a fost deja asigurată de harul lui Dumnezeu şi de sângele de pe cruce. Mărturia credinciosului îşi are originile în operaţia cuvenită a harului a harului lui Dumnezeu primit prin credinţă (Efeseni 1, 3-14; 2, 1-22). Când ajungem la acea mărturia accentul din Biblia cade pe

1. Alegerea suverană a lui Dumnezeu (Efeseni. 1, 3-12; 2-10). Indiferent cum privim alegerea suntem aleşii lui Dumnezeu şi nu mai este nici un comentariu de făcut.

2. Harul lui Dumnezeu (Efeseni 1, 6-7; 2, 50). 3. Mila lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5-9; 2, 4). Â4. moartea răscumpărătoare, substitutivă şi eliberatoare a Domnului Iisus

Hristos pentru păcatele noastre adică sângele său vărsat pe cruce pentru păcatele noastre (Fapte 20, 28; Romani 3, 23-25a; 5, 9).

5. Slujirea deplină a lui Dumnezeu în Spirit, adică noua naştere produsă de lucirea Spiritului lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-8); Romani 8, 1-4; 9, 15).

6. Slujirea de mediere a Spiritului lui Dumnezeu din noi şi cea a Fiului lui Dumnezeu preamărit la dreapta lui Dumnezeu de partea noastră (Romani 8, 26-27; 8, 34; 7, 25; 9, 24).

Aşa că am ajuns la puternica notă de asigurare a mântuirii răscumpărării eterne, „viaţa veacului ce v-a să vină,” din Noul Testament. Această viaţă este oferită de orice credincios indiferent de maturitatea sau imaturitatea în Hristos (Efeseni 1, 4-8; 13-15; Filipeni 1, 6).

Fructul amar al lipsei de siguranţă cu privire la mântuirea cuiva

Eşecul de a intra în odihna asigurării ne duce la periclitarea minţii creştine. Acest lucru ni-l spune sfântul Pavel în epistola către evrei (Evrei 6, 1-3). Cu mai mulţi ani în urmă învăţam despre războiul spiritual o serie de lucruri într-o Biserică dintr-un mare oraş din SUA. Duminica dimineaţa slujbele erau televizate şi am avut şi un telefon de consiliere disponibil mai înainte şi după show-ul TV. Între telefoane am primit-o şi pe soţia unui fost pastor protestant. Doamna şi soţul ei erau disperate şi vroiau să ştie dacă consilierea mea îi poate ajuta. Deşi s-a anunţat că nu eram disponibil pentru consilieri fiindcă acest lucru

94

trebuia făcut de lideri creştini în nevoie am rămas în regiune câteva zile aşa că am fost de acord să îi ascult.

Însoţit de câţiva laici am fost de acord şi i-am primit. Soţia provenea dintr-o familie disfuncţională. A crescut cu o imagine de sine proastă. A devenit un perfecţionist, încercând întotdeauna să exceleze fără să reuşească. A avut şi câteva probleme sexuale. Îşi iubea soţul şi vroia să îi fie credincios, totuşi nu era mulţumită intim cu el. A făcut ca soţul ei să adere la mai multe practici sexuale neortodoxe şi soţul ei care o iubea a fost cât se poate de acord. Totuşi, nimic nu a funcţionat. Simţul ei de nevrednicie şi vină nu a făcut decât să crească.

Nu putea să găsească odihnă nici în relaţia cu Dumnezeu. Simţea că nimic din ceea ce face nu îi place lui Dumnezeu. Ea simţea că Dumnezeu este mânios pe ea şi nu a acceptat-o niciodată, deşi făcea permanent tot putea să îi placă lui Dumnezeu. Aşa că ea şi soţul ei au devenit cât se poate de mult atraşi de Biserică, pentru ca totul să funcţioneze. În cele din urmă au găsit o Biserică care să le satisfacă nevoile. Ea credea că experienţele ei cu Dumnezeu sunt dramatice.

Din nefericire această biserică era foarte mult pe conceptul „sunt un vierme” (Psalm 22, 6), „vină” şi „nevrednicie” în mesajul ei. Credincioşii erau făcuţi conştienţi de păcătoşenia lor şi că numai atunci când îşi vor mărturisii păcatul îl vor primii pe Hristos. Aşa vor ajunge la Dumnezeu. Ultima parte a slujbelor de duminică erau încurajate mărturisirii nevredniciei şi a păcatelor, la fel era accentuat ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Cei care o făceau trebuiau să facă o mărturie publică a ceea ce făcea Dumnezeu în viaţa lor. Mărturisirile lor se spune că erau centrate pe iertarea păcatelor şi renaşterea spirituală când păcatul era mărturisit şi Hristos era primit.

Femeia necăjită s-a luptat întotdeauna cu asigurarea mântuirii. Fiind martoră la aceste mărturii nu a făcut decât să crească simţul ei al vinovăţiei şi al nevredniciei. Ea a pierdut asigurarea mântuirii pe care o avea. A căutat sprijin dar nu a găsit. A devenit disperată. Nu ştia cum să o ajute.

Războiul pnevmatologic şi dobândirea întregului spiritual

Pe cum ascultau mesajul de la TV duminică dimineaţa, o întreagă nouă dimensiune a vieţii creştine li s-a deschis. În timp ce ei credeau că există Satan şi diavoli au avut foarte puţine introspecţii practice în războiul nevăzut. Se întrebau dacă răul supranatural era implicat în problemele lor şi au cerut o sesiune de consiliere cu mine. Greutăţile cu care s-a confruntat această femei nu erau necesar diavoleşti. De mai multe ori diavolii deşi sunt prezenţi nu sunt principala cauză. Chiar dacă diavolii sunt scoşi scoaterea lor nu modifică starea de fapt a problemei şi a lucrurilor. Totuşi, acest caz implica o activitate diavolească directă în cel puţin trei arii ale vieţii lor, a imaginii de sine rea, la început când ea era un copil) necrescută: într-o familie disfuncţională. Incapacitatea ei de a se odihnii în Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea în Dumnezeu şi disfuncţiunile sexuale.

Consilierea pe care a primit-o nu a fost efectivă din câteva motive. Psihologul nu era destul de bine antrenat pentru a aborda astfel de cazuri. După câteva sesiuni femeia s-a descurajat şi nu s-a mai întors. În cele din urmă, aspectul diavolilor nu a fost luat în considerare. Nimeni nu credea că diavolii sunt implicaţi în problemă direct sau indirect.

Toate acestea au cultivat faptul cel mai mult că ea nu mai putea funcţiona cât se poate de bine ca şi creştin şi ca şi persoană ducând la pierderea încrederii în mântuirea ei. După ce s-a luptat mai mulţi ani cu acest aspect, a fost capabilă să creadă în Dumnezeu şi să

95

funcţioneze ca şi credincios. Cultura Bisericii în care s-a mutat a făcut-o să se afunde şi mai mult în criză.

Pe cum am consiliat-o mai multe aspecte ale vieţii ei pnevmatologice au ieşit l-a iveală şi discuţia s-a centrat pe viaţa ei sexuală. În acest moment primul grup de diavoli a ieşit în afară. Ei au părăsit-o unul câte unul în grupuri fără prea mare dificultate. În ciuda vieţii ei creştine dezordonate, Îl iubea pe Dumnezeu, şi vroia să umble în sfinţenie şi vindecare.

NU a durat mult şi am discutat cu ea probleme legate de pierderea încrederii în mântuire. Cea mai mare parte a consilierii s-a bazat pe cine era ea în Hristos. După ce am ajutat-o să se elibereze de oprimarea diavolilor şi după mai multe ore de consiliere, ea şi soţul ei au plecat cu un simţ al asigurării şi avea mândria pentru consiliere.

Ca să intre în mărturia războiului nevăzut, credinciosul trebuie să ştie că mântuirea este total a lui Dumnezeu. Partea credinciosului este pocăinţa şi credinţa în Domnul Iisus Hristos (Fapte 20, 21). Cine are o astfel de credinţă este asigurat în Hristos de mântuire indiferent că este un creştin puternic sau unul slab.

Munca războiului nevăzut al credincioşilor se bazează pe asigurarea mântuirii

Războiul pnevmatologic ala credinciosului aparţine exclusiv averi sanctificării şi în nici un caz de averea mântuirii. Mai înainte de a venii la Hristos, avem de a face cu mântuirea şi problematica ei. După ce am venit la Hristos, credinciosul începe să se aproprie de sfinţenie. Satan ştie că nu ne poate lua cu el în iad odată ce am ajuns la Hristos. El caută să perturbe viaţa noastră creştină, aşa că noi trăim ca şi copii ai lui Dumnezeu. Cu o ocazie slujeam pe o persoană care avea probleme cu diavolii. Diavolii îi spuneau în mintea ei că ea nu era o persoană credincioasă cu adevărat, că Dumnezeu a abandonat-o şi el v-a merge în iad. În timp ce încercat să îl ajut să se accepte sine în Hristos ca şi un copil al lui Dumnezeu vocea diavolului a spus prin buzele lui: „el nu este creştin. Ne aparţine. Nu v-a merge în rai. V-a merge cu noi în iad. Lasă-l în pace. Este al nostru.”

I-am făcut să tacă pe diavoli şi să nu mai spună minciuni. Am decis să îl las să vorbească numai pentru beneficiul unor credincioşi ce erau cu mine la acea sesiune. În câteva minute diavolul a dat mărturie. Unele vorba ale sale îmi păreau nimic. „Este un credincios adevărat am întrebat? Da a răspuns diavolul. În iubeşte pe Iisus-ul tău la fel cum îl iubeşti şi tu.” L-am întrebat „de ce l-ai minţit referitor la mântuirea lui?” Diavolul a răspuns „natura noastră este să minţim. Nu am vrut ca el să ştie că este cu adevărat credincios. În acest fel îşi v-a distruge viaţa.” Eu i-am spus, „nu îl puteţi lua în iad. A fost curăţit de tot păcatul de sângele Domnului Iisus Hristos şi v-a merge în paradis nu?” Diavolul a răspuns, „da, da, da, ştiu asta şi o ştim foarte bine. Ştim că v-a merge în paradis. Ştim că nu îl putem duce în iad, dar vrem să îi facem viaţa de pe pământ un iad.”

Aşa avem aici asigurarea mântuirii noastre. Trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna:

1. un creştin este tot creştin chiar dacă se luptă cu problemele serioase în viaţa lui (2 Timotei 4, 10).

2. Un creştin este fost creştin chiar dacă se luptă cu o problemă serioasă „a lumii” în viaţa sa.

3. Un creştin este tot un creştin chiar dacă se luptă cu o problemă diavolească în viaţa lui (Fapte 5, 1-10, 1 Timotei 5, 9-15).

96

Un credincios rănit îmi scria: „sunt un bun creştin care mi-am dat seama că am probleme diavoleşti. Am spus problemele mele unui prieten şi el a închis prietenia cu mine. Ei spun că creştinii nu pot avea diavoli. Prin urmare nu sunt creştin. De fapt au băgat frica în mine. Respingerea a fost foarte dureroasă. Acum ştiu că a fost Satan parţial cei care iau cerut să mă respingă. Negaţia că adevăraţii credincioşi sunt atacaţi de diavoli trebuie respinsă. Orice doctrină ce nu asigură mântuirea credincioşilor trebuie respinsă. Din nou repeta, un creştin mărit activ el trebuie să continue chiar dacă este atacat de diavoli în viaţa lui. Un credincios ar putea birui în Spiritul lui Dumnezeu πενυμα τω θεος, chiar dacă a fost biruit în unele aspecte ale vieţii sale. Aceasta era situaţia cu mai mulţi creştini credincioşi în zilele sfântului apostol Pavel în Corint şi Filipi, după propriile cuvinte ale apostolului în 1 Cor. 1, 4-13 şi 2, 1-4 şi Filipeni 1, 12-18; şi 2, 19-21.

Orice duhovnic creştin ştie că este adevărat. Ce mai mare lucru pe care am putea să îl facem este să aducem în discuţie problema mântuirii în Hristos. Chiar pe bazele relaţiei cu Hristos există speranţă a victoriei asupra diavolilor din viaţa lor.

În cele din urmă este important să înţelegem că războiul spiritual este un subiect al păcatului multidimensional, o plagă a tuturor credincioşilor. Ca şi luptători creştini, trebuie să ne luptăm cu răul pe toate planurile: trupul, lumea şi diavolul. Este vremea să examinăm aceste linii ale războiului în mai multe detalii.

13. Ce mi se întâmplă?

Un război cu păcatul multidimensional

De când mă ştiu am avut dorinţa profundă de a Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Ştiam mai multe desper El dar nu îl cunoşteam personal. Din nefericire la un moment Biserica mea Catolică la slăbită. Ea ne învăţa despre Dumnezeu. Am învăţat despre Hristos. Urmam acest drum al crucii după cum era înscris El pe toate Bisericile. Aceasta ne-a ajutat să ne înscriem în mintea şi sentimente paşii lui Iisus pe când îşi ducea cruce pe străzile Ierusalimului la calvar.

El a făcut asta pentru noi. Pentru aceasta Îl iubeam. Dar cum putea să Îl cunosc pe Iisus personal? Din nefericire nici preoţii şi nici călugăriţele care mă învăţau nu ştiau cum să mă ajute să îl găsesc. Vroiam ca El să fie mântuitorul meu personal.

Când în cele din urmă am ajuns să îl cunosc eram deja avansat. Acum El era al meu. Eram al Lui. Întotdeauna am trăit o viaţă religioasă bună. Mă ţineam departe de oamenii „păcătoşi.” Refuzam să stau cu cei perverşi şi depravaţi. Totuşi, cei ce mă cunoşteau mă ştiau ca şi un băiat catolic bun, ce nu fuma, bea, scuipa sau înjura şi nici nu umblam după fete,” după cum spunea cineva. Acum că Hristos trăia în mine, chiar vroiam să trăiască în mine. Vroiam să duc o viaţă liniştită. Am citit cartea lui Toma de Kempsis, Urmarea lui Hristos. Pe lângă Biblie era cartea mea devoţională preferată. O perioadă am fost bine. Apoi mai înainte să ştiu în mintea mea a apărut imaginaţii în mine ce nu erau plăcute lui Dumnezeu. Mai apoi era lumea din jurul meu. Din nefericire pornografia nu era atât de folosită cum este astăzi când eram tânăr. Cât de multă compasiune simt pentru tinerii de azi. Sunt forţaţi să trăiască într-o lume cu pornografie şi saturată de ea. Noi adulţii pare că nu am trăit într-o lume în care singurul scop este de a ne stimula pe toţi sexual de la copii la adulţi, peste tot, şi oriunde şi tot timpul. Apoi ne întrebăm de ce copii au probleme. Deşi nu

97

era un viciu flagrant al meu, era încă acolo. Stimulii pentru păcat şi plinătate de sine erau încă acolo venind de la lume. Am încercat să lupt cu ea, dar lupta persista.

Apoi au fost momente când am simţit că sunt prins în capcana unor forţe supranaturale ce mă stimulau în spre rău. Uneori păreau mult mai puternice decât Dumnezeu. Ştim că acesta era diavolul, dar nu ştiam cum să lupt împotriva lui. „De ce din moment ce Dumnezeu este Tatăl meu, Iisus este Mântuitorul şi Duhul Sfânt trăieşte în mine nu pot depăşii păcatul? mă întrebam. În acel moment nu ştiam că suntem în război. Nu ştiam ceea ce ştiu acum, adică de un război multidimensional cu păcatul. Cu această mărturie personală am început o seducţie a războiului nostru spiritual. Totuşi, tot ceea ce studiem se bazează pe tradiţiile filosofice şi teologice arătate în capitolele de mai înainte.

Capitolele de mai înainte au accentuat supranaturalismul de origine a păcatului (păcatul are o origine supranaturală). Păcatul a rezultat din activitatea directă de înşelare a lui Satan împotriva încercărilor umanităţii şi în special a fiilor lui Dumnezeu. În acele momente nu ştiam de acest lucru care avea să mi se întâmple ca şi credincios. Am a văzut că păcatul are origine în trup (carne) şi în lume. Păcatul se află în fiecare dintre aceste trei curse sau orice altă combinaţie ale celor trei în acelaşi timp. Aceasta este ceea ce mi se întâmpla dar nu ştiam.

Perspectiva istorică a Bisericii

Istoria Bisericii a văzut războiul credinciosului din acest punct de vedere. Războiul credinciosului cu lumea, trupul şi diavolul a fost recunoscut, s-a scris despre el, şi a fost predicat de la amvoanele Bisericilor noastre de secole. Dar ce dă importanţă acestui fapt universal? Mai întâi fiindcă este fundamentul pentru ceea ce noi denumim sfinţenie, procesul prin care învăţăm să trăim ca şi copii lui Dumnezeu în această lume păcătoasă. Sfântul Pavel le scria filipenilor despre sfinţenie: „ Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, Ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, Ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit.” (Filipeni 2, 14-16).

A trăi după cum ne spune apostolul nu este uşor. Un gen de viaţă după împărăţia lui Dumnezeu trăind în împărăţia lui Satan (lumea) înseamnă război spiritual (pnevmatic). Mai mulţi credincioşi devin atât de descurajaţi (după cum am fost eu) în timp ce se luptă cu răul din ei (trupul), răul ce caută să îi seducă din exterior (lumea) şi răul supranatural ce le asaltează vieţile de sus (supernalismul rău) din ei că ei încep să se îndoiască de mântuirea lor la fel cum am făcut şi eu cu o anumită ocazie.

Sfinţire şi nu mântuire

În al doilea rând după cum am menţionat în ultimul nostru capitol este imperativ ca credincioşii să recunoască războiul păcatului în care sunt angajaţi cei ce nu au nimic de a face cu mântuirea ci mai mult cu sfinţirea. Patimile, dorinţele şi gândurile de independenţă din genul de stil, patimă materialism sunt probleme inerente. Ele au de face cu copii lui Dumnezeu şi Tatăl ceresc ce ştie toate slăbiciunile. Aşa spunea şi David în psalmi (Ps. 108, 13-14).

98

Păcatul este personal; el vine din interior aşa că am ajuns la lupta cu trupul. Păcatul este social, el vine din exterior aşa că se ajunge la lupta cu lumea. Păcatul are cauze din lumea răului (de la diavol) el vine de sus şi de aici supernalismul rău.

În al treilea rând faptul doctrinal al războiului multidimensional este binecunoscut şi implicaţiile luptei credinciosului cu păcatul nu sunt abordate deplin. Este ce am voit să fac în cartea asta. În al patrulea rând acest război multidimenional este de mai multe ori abordat din punct de vedere al Bibliei. Am afirmat de mai multe ori dimensiunea războiului pnevmatologic al viziunii despre lume. Războiul pnevmatic oferă un context de sine a lui Dumnezeu şi activitatea răscumpărătoare este dusă de viaţa creştină şi trăită.

Războiul dintre cele două împărăţii

Când mă refer la războiul pnevmatologic (Războiul nevăzut) din această lume şi contextul său mă refer la războiul spiritual în sensul său original restrâns ca şi un război dintre împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia diavolului, nu în sensul larg al unui război multidimensional cu păcatul. Trebuie să realizăm că aceste dimensiuni largi există numai fiindcă războiul nevăzut a fost privit în lumea cosmică. De exemplu, privind la povestea Facerii, a genului de viaţă a primilor noştri părinţi, este chestionabil dacă Adam şi Eva s-ar fii răzvrătit împotriva lui Dumnezeu fără decepţia exterioară a diavolului (descris ca şi şarpele). Ei nu aveau încă plaga cărnii. Ei erau total nevinovaţi de orice stimulaţie internă a păcatului. Ei nu trăiau în lume. Ei trăiau în paradisul lui Dumnezeu. Evident erau vulnerabili numai la decepţia externă păcatului ce venea de la Diavol.

De la cădere şi până astăzi, descoperirea de sine a lui Dumnezeu şi activitatea Lui răscumpărătoare au loc numai în contextul războiului spiritual (războiul nevăzut). Cum anume? Războiul nevăzut în sens mai larg şi nu în sens îngust? Ambele, dar accentul central trebuie să fie pe definiţii mai înguste a războiului dintre cele două împărăţii. În cele din urmă celelalte două (lupta cu trupul şi lumea) au apărut din războiul împărăţiei lui Satan (diavolul) împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. Înşelăciunea lui Satan a dat naştere atât cărnii cât şi lume. El a ucis rasa umană prin înşelăciune (Ioan 8, 44; Facere 1, 15-17). El s-a slăvit pe sine ca şi Dumnezeu, conducător al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16,11; 2 Corinteni 4, 2-4). Războiul dintre cele două împărăţii n-a continuat până la distrugerea eternă a răului personal supranatural în lacul de foc (Apocalipsă 20). Atunci şi numai atunci v-a fii răul abolit din experienţa copiilor lui Dumnezeu, pentru totdeauna. Ce zii mare v-a fii!

Nevoia de balanţă

Din moment ce cuvintele război nevăzut apare imediat în minţile credincioşilor în cel mai îngust sens al luptei cu Satan şi diavolii Săi, ne putem întoarce foarte uşor la balanţă din acest punct de vedere. Tradiţional Biserica a abordat problema păcatului omului în special din perspectiva răului intern, trupul. O anumită atenţie a fost dată răului extern, lumea. Lui Satan şi diavolilor săi li s-a dat o anume atenţie; dar din moment ce concepţiile Bisericii au fost tradiţional confuze referitor la măsura în care diavolii săi îi pot controla parţial pe credincioşi, această arie a sfinţirii nu a fost dezvoltată în măsura celor două de mai înainte, carnea şi trupul. Suntem martorii unui potop de literatură cu privire la războiul supranatural. Acum pericolul este să mergem în extreme de a demoniza tot păcatul din viaţa

99

credinciosului. Satan şi diavolii au devenit sursa primară a problemei păcatului prezent a umanităţii, la fel cum cu acest accent insuficent este pe trup şi pe lume.

Din acest motiv este esenţial de văzut să privim războiul nevăzut ca şi un război multidimensional cu păcatul. În următoarele capitole noi examinăm aceasta separat. În cele in urmă, accentul părţii din urmă a cărţii v-a fii în special pe războiul credinciosului cu răul supranatural deşi lumea şi carnea vor fii permanent luate în considerare. Neobişnuitele canale ale seducţiilor lui Satan a umanităţii ce include pe credincioşii din trup şi din lume.

Care pe care?

În timp ce este de ajutor să vedem problema păcatului din trei dimensiuni, este la fel de bine problematic. Păcatul este mult prea dinamic (în sens negativ) ca să fie compartimentat. Energii păcatului este eliberată împotriva umanităţii din toate dimensiunile continuu. Astfel, în timp cercetăm una dintre dimensiunile păcatului trebuie să ştim că sunt active şi alte două care sunt la fel de active la fel ca şi restul. De la Cădere, păcatul este multidimenional, niciodată unidimensional. Dacă stimularea din păcat vine din trup (carnea lui) v-a fii imediat reîntâlnit de lume. Energia păcatului ne v-a asalta venind de la diavol, întărind răul ce se ridică din carne şi din lume. Dar dacă stimulul spre păcat vinde din lume, carnea v-a răspunde şi ea imediat. În acelaşi timp, puterile diavoleşti vor căuta să influenţele mintea noastră, emoţiile şi vor urma aluziile rele ale lumii. Dacă energia păcatului ce ne bombardează vine din lumea suparanturală, carnea v-a răspunde favorabil. Lumea v-a rentării acest răspuns. Toate aceste trei dimensiuni sunt în acelaşi timp.

De mai multe ori, când consiliez creştini, ei îşi vor exprima confuzia în acest sens: „vine problema de la carne, de la lume sau de la diavol? Întotdeauna răspunsul meu este da, fie că este numai o cauză sau fie că sunt două sau toate în acelaşi timp. în toate cazurile trebuie să ne curăţim toate acestea şi toate diversiunile lor care sunt gradele de implicaţiile a problemei.

Am afirmat deja accentul major al Bibliei (Scripturii) pe trup, totuşi este foarte important că în Efeseni 2, 1-3 Pavel a legat problema cărnii omului cu problema multidimensională a păcatului cu care ne confruntăm. El scris că noi am fost morţi în păcatele şi patimile noastre în care eram prinşi în această lume după prinţul puterii aerului, spiritul care lucră acum în fii neascultării. În ei sunt cei care au trăit în patimile cărnii, afundându-ne în dorinţele cărnii şi al minţii şi ei au fost prin natură copii ai mâniei chiar ca şi restul (Efeseni 2, 1-2).

Apostolul a început cu afirmaţia că „atunci când eram morţi în păcate şi fărădelegi.” Mai apoi Pavel a descoperit o sursă întreită a acestui stadiu spiritual întreit: lumea, diavolul şi trupul. Din nou ne luptăm cu un război cu păcatul multidimensional.

Satan, sursa primară

În cele din urmă, după cum a scris Donald Grey Barnhouser Satan este sursa primară a teribilei probleme a omului cu păcatul. El scris despre strategia seducţiei lui Satan cu păcatul. El spune că „Satan este autorul confuziei şi al minciunilor.” El a acţionat extrem de mult prin mistificare în a băga confuzie între creştini, referitor la metodele sale de atac. Barhouse spune că ele sunt întreite. Nu ştim cine a formulat aceste cuvinte: trupul, lumea şi

100

păcatul. O aluzie la acestea se face într-o carte de rugăciuni: „şi dăruieşte-mi mie biruinţă asupra diavolului, trupului şi a lumii.”

C. Ford a spus acelaşi lucru: „folosinţa diavolească a trupului şi a lumii este evidentă. Satan este cel care conduce infernul. El influenţează lumea şi trupul. Voinţa lui este de a realiza scopurile distructive şi rebeliunea este modalitatea sa de a acţiona.”

D. Marty Lloyd a scris 7 volume despre epistola către Efeseni. În volumul unu el a comentat despre puterea accentului pe Efeseni. El a întrebat de ce este această putere esenţială?

El a răspuns, din cauza forţelor care sunt puse împotriva noastră. El a continuat cu o discuţie lungă a păcatului diavolilor şi a energiei din ei eliberate împotriva noastră de Satan şi diavolii Săi şi mai apoi imediat prin lume şi trup. Despre lume el a scris: „nimic nu este atât de periculos sufletului din cauza subtilităţii lumescului cu care ne întâlnim...cu siguranţă acesta este cel mai mare război pe care îl duce Biserica în lume. Dar nu trebuie să ne luptăm numai cu lumea ci şi cu trupul. El a citat unele păcate ale cărnii. Loyd Jones a comentat mai apoi, „apoi este diavolul. Uneori cred că eşecul nostru este eşecul de a realiza mărirea lui Dumnezeu şi a puterii Sale, în noi din cauza faptului că nu ne-am dat seama de puterea răului şi a păcatului. Cât de puţin vorbim despre El, totuşi în Noul Testament activităţile sale sunt accentuate permanent... puterea diavolului este ţinta clară în povestea lui Adam şi a Evei. Ei sunt pedepsiţi. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El era în paradis un mediu perfect. El nu a păcătuit niciodată. Şi nu ar fii existat nimic să îl pierdem, fără patimă şi fără stricăciune. Totuşi, credem că el a făcut aşa din cauza puterii şi a subtilităţii diavolului. El a susţinut mai apoi că nimic nu ne poate face să stăm împotriva puterii diavolului decât puterea lui Dumnezeu.”

În încheierea acestor capitol despre războiul multidimensional al păcatului, mă refer la Ray Sfederman şi a cărţii sale despre războiul nevăzut. Primul său capitol este denumit „forţele cu care ne confruntăm.” După ce am arătat că caracteristicile viziunii lui Pavel poate fii exprimată într-un singur cuvânt: viaţa spune el „este o luptă sau un conflict sau un război continuu.” Apoi el spune că acest fapt este confirmat de experienţă.” Am vrea să credem despre noi că trăim într-o lume idealistă în care totul este bine şi ne putem relaxa. Apoi el a afirmat „Apostolul Pavel nu abordează acest gen de viaţă.” El abordează viaţa aşa cum este ea şi spune că viaţa este o luptă, o bătălie sau un conflict cu forţele opuse.

Stedman a întrebat despre sursa reală din spatele vieţii războiului. El a identificat sursa ca fiind diavolească. (Efeseni 6 12). Recunoscând modul creştin tradiţional de a vedea răul şi sursa lui din trup lume şi diavol, Stedman a făcut o remarcă interesantă despre relaţia dintre cele trei. „De mai multe ori avem ideea că duşmanii creştinismului sunt lumea, trupul şi diavolul deşi aceştia sunt trei duşmani egal de puternici. Dar sunt tari. Există numai un singur duşman diavolul, după cum spune Pavel în Efeseni 6. canalele acestei abordări indirecte sunt prin lume şi prin trup.

Unora aceasta le pare o exagerare. Este oare? Autorul a admis rolul trupului şi al lumii în bătălia noastră cu păcatul. Totuşi, el a afirmat că un duşman adevărat este diavolul care foloseşte trupul şi lumea. Aceasta este cât se poate de consistent cu originile cosmice ale păcatului uman. (Facere 3, 11). Totul este conştient cu lupta zilnică a credinciosului cu păcatul (! Corinteni 7, 59, 1 Tesalniceni 3, 5). Neil Anderson a spus cât se poate de adevărat că „Satan este în centrul oricărui păcat. (Ioan 3, 8). El îşi înşeală pe oameni şi îi face să creadă în minciuni şi îi sfătuieşte să se revolte împotriva lui Dumnezeu. De obicei

101

face asta prin trup şi prin lume. Acestea fiind spune ne vom uita la fiecare dimensiune a păcatului separat recunoscând relaţia lor: vom începe cu lupta credinciosului cu trupul.

14. Trupul credinciosul şi diavolescul

Psihologul Roger T. Budfford în excelenta sa lucrare, Consiliere şi diavolescul a remarcat că primatul trupului oferă o cale în influenţa diavolească.” Următorul studiu de caz v-a ilustra acest lucru.

Păcatele trupului: uşi deschise spre diavolesc

Eram destul de nou în consiliere, referitoare la războiul nevăzut când a avut loc următorul incident. După cum de mai multe ori s-a întâmplat când descoperim o nouă dimensiune a realităţii spirituale, tindem să ne pierdem sau să exagerăm. Vedem totul prin lentilele acelei noi realităţi descoperite. Aceasta a avut loc de mai multe ori c noi toţi care am avut de trecut printr-o paradigmă în referinţă la dimensiunile diavoleşti a războiului spiritual şi al slujiri. Aşa s-a întâmplat cu o femeie care a venit să mă vadă. Era în grija unui psiholog creştin. Ea nu a făcut prea multe progrese în spre vindecare. Fără să vrea să interfereze cu consilierea dată mai înainte, a întrebat psihologul ei dacă ar fii de acord să o consilieze din punctul de vedere al războiului nevăzut (pnevmatologic) şi am lăsat-o să continue ei de consiliere obişnuite. Ea a fost de acord. Îmi făceam toate consilierile pnevmatologice cu o mică echipă. Unul dintre cei mai fericiţi membrii ai echipei Toma (Tom), un tânăr ce a fost unul dintre cei mai demonizaţi persoane pe care am slujit-o în trecut.

Eu şi Tom şi încă un alt ajutător am petrecut mai multe ore cu această femei problematizată, dar nu am făcut nici un progres. Nu eram nici sigur că ea era demonizată. Am încercat metodologia noastră obişnuită de lua contact cu diavolii prezenţi dar fără nici un rezultat. Am aranjat o consiliere în mai multe sesiuni, câteva zile mai apoi. Nu am fost capabil să fiu prezent fiindcă avem alte responsabilităţi. Tom şi alţi membrii ai echipei au slujit şi ei. După mai multe analize am ajuns la concluzia că s-a născut într-o familie disfuncţională. Ea a avut mai multe conflicte cu mama, fraţii şi surorile ei. În curând s-a demonstrat că era plină de amărăciune chiar o ură profundă pentru toată familia, în specia pentru mama ei.

În curând o echipă şi-a dat seama că dincolo de activitatea ei demonică indiferent ceea ce era ataşat vieţii diavoleşti, problema ei era carnea. Plină de mânie, mândrie, lipsa de iertare, ea a refuzat să i-a în considerare că atitudinea faţă de mama ei era păcătoasă. Ea refuza să asculte de cuvântul lui Dumnezeu din Iacob 4, 1-3 şi 2, 14-16. echipa noastră i-a spus că dacă ea nu vrea să asculte de Dumnezeu şi să nu înveţe să ierte, nimeni şi nimic nu ar fii putut să o ajute. S-a ridicat şi a plecat spunând că se v-a întoarce. Tom mi-a spus, „domnule Murphy „nu putem să aşteptăm orice diavoli care ar fii ataşaţi de viaţa ei din moment ce ei au dreptul să fie acolo.”

Am învăţat o lecţie importantă de la partenerul meu junior. Eşecul nostru de a fii capabili să o ajut pe acea femeie m-a ajutat să mă întorc la o balanţă mult mai biblică. Cu scopul analizei şi a introspecţiei (teologice) ar fii de ajutor să examinăm separat rolul cărnii, al lumii şi al diavolului. Trebuie să ne aducem aminte că Biblia nu face astfel de distincţii ascuţite. Pur şi simplu ne învaţă că războiul spiritual este dus împotriva totalităţii

102

umanităţii, atât ca şi membrii şi grupuri sociale şi trebuie să fim siguri că noi credincioşii suntem curaţi pentru împărăţia cerurilor.

Buttford a făcut mai multe comentarii referitor la războiul cu păcatul cu care se confruntă toţi credincioşii, relaţia dintre trup, lume şi Diavol şi nu o carne (trupul se poate deschide influenţei diavoleşti). După ce ne-a avertizat că a trăii după lucrurile acestei lumi, „sex putere, bogăţie, statut social, faimă, influenţă şi popularitate, acestea pot duce la o diavolizare populară şi el spune că orice eşec de a iubirii este eşecul de a iubii pe Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa lui Dumnezeu. A nu face acest lucru este identic a lua parte la faptele lui Satan în adoptarea viziunii că ştim mai bine ca şi Dumnezeu şi astfel vom decide numai noi cum trebuie să ne trăim viaţa. A alege partea lui Satan în lupta cosmică dintre bine şi rău ne face să înaintăm în visul de a fii posedaţi de agenţii diavoleşti sau de diavolii lui Satan.

Satan este întotdeauna implicat în păcat. La fel sunt diavolii. Unde curge păcatul merg şi diavolii. Ei tânjesc după păcat. Păcatul este chiar viaţa lor. Diavolii sunt păcatul personificat. Totuşi, în acest capitol şi în cele ce vor urma ne vom axa pe lupta cu carnea. Păcatul este o înşelătorie diavolească şi răul ce emană din lume atât de puternic, că cei trei nu pot fii un adevărat compartimentaţi cum voi face aici. Fac asta numai cu scopul de a accentua şi analiza.

Ce este carnea?

Cuvântul carne apare şi în Noul şi în Vechiul Testament. Totuşi, folosinţa Noului Testament are numai o semnificaţie teologică mai mare şi înseamnă o dezvoltare mai detaliată în explicaţia lui Dumnezeu a umanităţii şi a păcatului ei decât o găsim în Vechiul Testament, dar în Noul Testament este explicată în şi cu mai mare detaliu. Scriind, despre folosinţa cuvântului „carne” în Vechiul Testament, R. N. Narvison spunea: teologia Vechiului Testament a personalităţii aparţine unui ordin (ierarhie) dinamice care a accentuat unitatea psihofizică a naturii umane. Deşi această carne a fost privită în Vechiul Testament „ca fiind în mare slabă, nu există nici un element din gândirea ebraică ce corespunde cu viziunea Noului Testament a cărnii ca şi principiu central al umanităţii căzute. În timp ce pentru evrei carnea era slabă, nu era privită ca şi păcătoasă. În acelaşi volum, W. A. Elwell a scris despre folosinţa cuvintelor carne în Noul Testament, existând trei căi principale în care cuvântul carne καρξ este folosit în Noul Testament. La o extremă sunt acele locuri unde o judecată normală este făcută şi σαρξ devine o descriere a naturii de mai jos a omului sau este definită ca fiind pur şi simplu păcătoasă. Unirea celor două extreme este un set de folosinţe în care σαρξ nu este păcătos prin sine, dar tinde în această direcţie.

Wiliam Vine a listat 13 folosiri ale lui σαρξ (carne) şi nimic nu depăşeşte lucrarea Scheiman în Dicţionarul teologic al Noului Testament. El împarte folosirea cuvântului în şase perioade istorice. Pentru cine vrea un studiu profund lucrarea lui este excepţională. Studiul lui Schweizer a fost de acord cu viziunea lui Elwell. Citeam comentariile mai scurte a lui Elwell: „carnea a devenit partea mai de jos a omului definind fie un impuls spre păcat în sine sau cel puţin locul ei de şedere (Romani 2, 7; 18, 25; 8,5; 12-13; Gal. 5, 17; 19; 6, 18; 1 Petru 3, 31; 1 Petru 3, 21; 1 Ioan 2, 16: o extensie a acestei corelaţii a păcatului este văzută acolo unde σαρξ este păcat (Iuda 22) şi prin extensiune acolo unde cuvântul carnal a devenit un adjectiv ce înseamnă păcătos şi ca fiind calificat cu alte idei. De aici unii au un trup carnal (Col. 2, 11) sau o minte trupească (Romani 8, 7; Col. 2, 18). În acest sens, este

103

semnificativ că Pavel nu a spus nici unde că trupurile vor învia, ci pentru el trupul v-a fii adus la noutatea vieţii. (1 Corinteni 15, 44). Aceasta fiindcă la Pavel σαρξ înseamnă păcat pentru el era un termen mult mai neutru. Carnea natura căzută a omului nu v-a mai fii înviată (niciodată). Ne aducem aminte că minte ar putea genera dorinţe la fel de păcătoase (Efeseni 2, 2) şi că există necurăţia spiritului.

Raz Stedman a definit carnea folosită într-o perspectivă negativă ca şi „graba în spre certarea de sine din noi, distorsionarea naturii umane ce are de a face să voim a fii propriul nostru dumnezeu – acel ego mândru acel eu crucificat care este lucrul înşelăciunii voite şi al rebeliunii împotriva autorităţii.” Propria mea definiţie a cărnii este umanitatea noastră defectivă înclinată în spre cercetarea de sine cu centrul ei în trupurile păcătoase ce include mintea noastră, emoţiile şi voinţa.”

Carnea şi natura păcatului

Trupul şi carnea cu care ne luptăm zilnic nu este acelaşi ca şi vechiul sine care mai de mult controla viaţa noastră care acum este permanent crucificată cu Hristos (Galateni 2, 20). Mai înainte de a venii la Hristos viaţa noastră a fost dominată de natura noastră păcătoasă moştenită de la Adam. Eram separaţi de Dumnezeu şi morţi spiritual. Acesta era „vechiul om” sau „vechiul sine.”

Domnul Iisus Hristos a luat vechiul nostru sine sau om pe cruce. El a murit cu El acolo. Apostolul Pavel afirmă „să ştiţi că vechiul nostru sine a fost răstignit cu El.” (Romani 6, 6). Pavel îi îndemna pe coloseni „puneţi-vă minţile pe locurile cele de sus şi nu pe cele al pământului. Fiindcă voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3, 2-3). Vechiul sine este mort. Ca şi credincioşi noi avem un nou sine, care a rezultat din viaţa în Hristos care trăieşte în noi (Romani 6, 5-8; 8, 9; 2 Corintei 4, 7-11; Gal. 2, 20; Col. 1, 27; 3, 1-4). Aceasta ajută să explicăm de ce apostolul Ioan a fost atât de emfatic că adevăraţii credincioşi nu mai sunt robi ai păcatului. Ca şi credincioşi noi nu mai practicăm păcatul. De ce nu? Fiindcă suntem născuţi din Dumnezeu (1 Ioan 2, 4-19).

A fii „a lui Dumnezeu” (Ioan 2, 14) şi a fii „născut în Dumnezeu” (1 Ioan 5, 18) înseamnă că nou a noastră natură vine de la Dumnezeu. Natura lui Dumnezeu locuieşte în noi „Sămânţa lui locuieşte în noi şi noi nu mai putem păcătui [comite păcatul] fiindcă suntem născuţi în Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 9). Apostolul Petru ne spune că prin credinţă în pronia lui Dumnezeu, a mântuirii în Fiul Său oi „suntem părtaşi ai naturii lui Dumnezeu, scăpând de cineva din lumea patimilor.” (2 Petru 1, 4). Pe lângă că a învăţat acest lucru în epistolele sale, apostolul Pavel a adus propria lui mărturia personală: „m-am răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa care o trăiesc eu în trup p trăiesc prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine” (Galateni 2, 20).

Vechiul „eu” (vechiul sine, omul natural) a fost crucificat cu Hristos spune apostolul Pavel. Un nou „eu” a luat locul său. Acel eu este Hristos care acum trăieşte în mine. Fiindcă Hristos trăieşte în mine în Duhul Sfânt, Dumnezeu şi Duhul Sfânt. (Ioan 17, 29-23; 14, 16-18, Efeseni 2, 19-22; Col. 1, 27; 2, 6-12). Prin urmare nu mai sus un sclav al păcatului. Noua mea natură răspunde natural lui Dumnezeu. Ca şi credincios nu mai umblăm după carne (trup) ci după Spirit (Romani 2, 25). Nu mai sunt în carne ci în Spirit, fiindcă spiritul lui Dumnezeu, spiritul lui Hristos locuieşte în mine (Romani 8, 9). Acest lucru este adevărat chiar dacă nu sunt conştient de el. Din această cauză Pavel spunea că atunci când devin

104

conştient de cine sunt în Hristos trebuie să accept faptul că sunt mort păcatului, dar vi cu Dumnezeu în Iisus Hristos (Romani 6, 1). Toate acestea sunt adevărate din cauza lucrării răscumpărătoare a lui Hristos de partea mea.

Înseamnă aceasta că problema păcatului s-a încheiat pentru adevăratul credincios? Nu mai putem păcătui şi nici nu mai suntem ispitiţi de a păcătui? Bineînţeles că nu. Aceasta ar fii contrar Bibliei şi experienţei creştine. Ca şi copilul lui Dumnezeu eu încă trăiesc într-un trup nerăscumpărat. Deşi prin sângele său Domnul Iisus a cumpărat noul meu trup cu sângele său, nu îl am încă. Aceasta nu v-a fii al meu decât la înviere ce v-a avea lor la a doua Sa venire παρουσια (Filipeni 3, 20-2; Romani 7, 18-25). Până atunci câtă vreme trăiesc pe acest pământ în trupul pe care Pavel în denumeşte „trupul păcatului,” (Romani 6, 0); „trupul acestei morţi,” (Romani 7, 24); „un trup muritor” (Romani 8, 11). El spune că trebuie să omorâm prin spiritul faptele păcatului în trup (Romani 8, 13). Aşa că problema mea continuă atâta vreme cât sunt în trup. Dar apostolul ne spune că putem omori faptele cărnii din moment ce vechiul nostru sine în Adam a fost crucificat cu Hristos (Romani 6, 1-23). Putem primii ca fiind al nostru, vechiul îndemn al lui Pavel câtre credincioşii din Roma: să nu lăsaţi ca păcatul să stăpânească în păcatul vostru muritor... să nu ascultaţi de patimile sale şi să nu continuaţi prezentând membrele trupului vostru faţă de păcat ca şi instrumente ale nedreptăţii; ci prezentaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca şi cei vii din cei morţi şi mădularele voastre ca şi membre ale instrumentelor dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 4, 12-13).

Când Pavel vorbeşte de membrele trupului meu el se referă la mai mult decât trupul muritor. El se referă la mintea mea, la imaginaţia mea, la emoţiile mele, la voinţa mea, şi la trupul meu fizic. Dumnezeu vrea ca noi să facem în deplinătate voia Sa în viaţa noastră (Romani 6, 12-23; 12, 1-2). Din moment ce trăiesc în trup, dacă Dumnezeu are trupul meu, mă are pe mine întreg. Totuşi, până când legătura cărnii nu este făcută, eliberarea efectivă nu este posibilă pentru credincioşii demonizaţi. Unde are loc este în cele din urmă, este mai mult scoaterea unui grup de diavoli v-a duce la intrarea unui alt grup, dacă păcatul din viaţa celui eliberat nu a fost eliminat. Credinciosul trebuie să înveţe să omoare fapte trupului pentru a devenii biruitor în războiul cu păcatul care îl implică pe el. Daci nu, el v-a devenii în curând o cauzalitate de război.

15. PLIMBAREA ÎN SPIRIT

GALATENI 5

Vechiul sine, noul sine şi trupul

Cu se face că crucea are o atracţie atât de mare asupra credinciosului? Cum poate ca Spiritul lui Dumnezeu să coabiteze în acelaşi trup cu carnea noastră? Am avut deja după cum se spune în Biblie că adevăratul credincios numai este în trup ci în Spirit? (Romani 7, 1-9). Cum se face că carnea continuă să opereze în viaţa credinciosului? Dimpreună cu spiritul lui Dumnezeu? Aceasta este la fel de mult cu un fel de contradicţie la fel de aparentă ca şi coabitarea spiritului cu un diavol în trupul credinciosului. Cum este cu putinţă. Loyd Jaems sugerează că „vechiul meu sine, sinele ce era în Adam a fost un sclav deplin al păcatului. Sinele a dispărut, am un nou sine şi sunt un om nou. Eu fac aceasta şi aceia. Dar păcatul care a rămas în membrele mele face aceasta. Păcatul nu mai este în mine. [în noul meu sine

105

din Hristos], ci este numai în membrele mele. Acesta este unul dintre cele mai eliberatoare lucruri de care am auzit.

Acest păcat ce rămâne în membrele mele este denumit de sfântul Apostol Pavel „trup” în Galateni 5, 16-14. Neil Anderson este de acord cu aceasta scriind despre războiul nevăzut al credinciosului cu trupul. El a spus, carnea este tendinţa din fiecare persoană de a opera independent de Dumnezeu şi are centrate interesele numai pe noi înşine. O persoană nemântuită funcţionează numai în trup (Romani 2, 7-8), adorând şi slujind creatura (Romani 1, 25). Când ne naştem spiritual vechiul sine a murit şi venim la o nouă viaţă...dar în anii petrecut separat faţă de Dumnezeu experienţele tale lumeşti au progresat în creierul tău cu modele de gândire, urme de memorie, răspunsuri şi obiceiuri, trăirea lui Dumnezeu. Aşa că deşi sinele tău este plecat, trupul tău rămâne în opoziţie cu Dumnezeu ca şi cu o dispoziţie în spre păcat ce trăieşte independent de Dumnezeu.

Cine nu se poate identifica cu cuvintele lui Anderson. Cu siguranţă eu pot. Crescând într-o casă perturbată de consumul de alcool, am început să am o imagine de sine săracă. Fiindcă nu am primit o îngrijire de sine suficentă am avut mai multe probleme cu dantura. Deşi nu eram ştirb, mă vedeam ştirb aşa că credeam că sunt urât.

Eram o persoană extrovertită şi nu un tocilar. În timp ce mama mea avea obiceiul de a ţine familia la un loc, eu am încercat să îmi menţin toate obiceiurile dezordonate. În timp ce colegele mele de studiu aveau numai 9 şi 10 în catalog, eu aveam numai 5 şi 6, foarte arareori mai luam un 7 sau 8. Aşa că mă simţeam prost. Când mi-am dat viaţa Domnului nostru Iisus Hristos eram de 10 ani, aşa că am simţit că Dumnezeu mă cheamă la această muncă. Aceasta a însemnat facultatea de teologie. Eram înspăimântat de noua mea formă de învăţământ. Deznădăjduit de ceea ce voi devenii ca şi student, am mers la Universitatea Biola numai fiindcă Dumnezeu mi-a spus să o fac. La Biola am început să învăţ despre viaţa creştină. Dumnezeu a folosit scrierile lui E. Maxwell şi Hudson Taylor de a începe libertatea mea din robia eşecului de a mă program.

Pe cum am învăţat că Hristos este în viaţa mea am început să am nădejde. Pe cum am învăţat să mă rog şi să mă opun trupului cu modul lui de gândire, urme ale memoriei, apucături şi obiceiuri străine de Dumnezeu, am început să mă schimb. Am terminat cu 10. Am aflat că nu sunt prost. Tot ceea ce trebuia să fac este să lucrez cu Hristos şi să mă odihnesc. Apostolul Pavel a folosit de 12 ori cuvântul carne ξαρξ în Galateni şi probabil că este de mare interes cercetare a acestui lucru în o altă carte. Folosinţele sale acoperă toate cele trei folosite ale Noului Testament, a lui σαρξ descrise mai înainte de Elmell.

Galateni: har, credinţă şi spirit

În epistola sa către Galateni, apostolul a arătat că viaţa creştină este dobândită prin credinţă în har separat de faptele legii (Galateni 1, 6-2; 21, 6-5; 31). Ea este trăită în spirit, primit prin credinţă, din nou nu în faptele legii şi a „Spiritului ci din regenerare şi sfinţire ca şi împotriva faptelor legii şi a trupului. Pavel a vorbit pentru prima dată despre Spirit ce este asociat ca şi harul sau cu harul şi credinţă în 3, 1-5, 13-14. el are în vedere atât regenerarea cât şi sfinţirea. O voi proşti Galateni ce aţi fost înşelaţi în faţa cărora Iisus Hristos a fost prezentat ca fiind public răstignit? Acesta este singurul lucru ce vreau să ăl ascult de la voi, dacă aţi primit Spiritul din faptele legii sau prin auzul credinţei. Sunteţi nebuni? Începând prin Duhul nu sunteţi desăvârşiţi de Duhul? Aţi suferit atât de multe încercări fără de nici un folos? Prin urmare, Dumnezeu care a dat Duhul şi face minuni între

106

noi – face prin faptele legii sau prin auzul credinţei? Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind chiar el un blestem, pentru noi nu fiindcă este scris, „blestemat este cel răstignit pe cruce – a cu scopul ca în Iisus Hristos binecuvântarea lui Avraam să ajungă al toate popoarele ca să putem primii promisiunea Duhului în credinţă.

Am primit pe Duhul prin credinţă, nu prin faptele legii sau altă activitate a cărnii. El lucrează în noi şi între noi prin credinţă şi nu prin nici o realizare majestică a noastră. Ne începem viaţa creştină prin credinţă în Duhul ce regenerează şi trăim viaţa noastră creştină în Duhul ce ne sfinţeşte.

Galateni 5: libertatea prin duhul în credinţă

Credinciosul se bucură nu numai de libertate faţă de lege ca şi metodă a mântuirii şi sfinţirii, dar şi de libertate de legăturile cărnii în toate aspectele vieţii sale. Această temă a libertăţii credinciosului este pentru prima dată menţionată de Pavel în 5, 1: din cauza libertăţii Hristos m-a eliberat; prin urmare staţi tari şi nu fiţi subiect propriei sclavii.

Într-un studiu vechi şi inspirat la Galateni de Normal B. Harrison, numit Partea sa cu partea noastră, Harrison a a scris: creştin născut din Dumnezeu este un om eliberat de Dumnezeu. El este fiu al lui Dumnezeu, moştenitor al său şi tot ceea ce are Dumnezeu este al său. El ne-a binecuvântat deja cu toate binecuvântările pnevmatice în Hristos (Efeseni 1, 3). Aceste binecuvântări includ favoarea sa necalificată, „purificarea prin toate lucrurile, oferirea vieţii sale darul Duhului Său, acces la prezenţa lui în rugăciune – tot ceea ce poate fii dorit. Libertatea creştină este pe voinţă aşa trăită că aceste provizii ale harului continuă să opereze. Iniţial fiind mântuiţi de har, trebuie să păstrăm harul totdeauna. Viaţa susţinută de har trebuie susţinută de har. Justificaţi de har (Romani 3, 24) trebuie să fim sfinţiţi de har. Stând în har (2 Petru 3, 18), trebuie să umblăm în har şi să nu risipim bogăţia harului lui Dumnezeu (Efeseni 1, 7), nu numai acum ci etern (Efeseni 2, 7). Dumnezeu se numeşte pe sine Dumnezeu al tuturor harurilor (1 Petru 5, 10), capabil de a face tot harul să abunde în spre noi, ca să avem pururea suficenţă în spre toate lucrurile (1 Corinteni 9, 8). Este adevărat că Dumnezeu are un program cu omul. Harul ne eliberează; harul ne continuă în experienţa continuă a libertăţii. Aceasta este o libertate creştină, de a sta de partea Sa în favoarea Sa, unde continuă să opereze harul său eliberator. În această libertate trebuie să stăm tari cu orice preţ.

Probabil că diferitele lucrări ale Spiritului (Duhului) care locuiesc în toţi credincioşii sunt toate sumarizate într-o singură extensie din Galateni 5, 5. Prin Duhul în credinţă noi trăim viaţa creştină. Facem aceasta pentru venirea zilei Împăratului Gloriei, când cunoaşterea lui Dumnezeu v-a acoperii pământul pe apele ce sunt acoperite şi formează marea (Isaia 11, 9). Ce zii v-a fii acea!

Galateni 5, 16-25

Mai înainte de a începe contrastul din Galateni 5, 16-25 dintre faptele Duhului şi cele ale cărnii, Pavel ne dă un sentiment în versetul 13: „ne jucaţi cu libertatea ci în iubire slujiţi unul altuia.” Richard Lonheurecker în superbul său comentariu la Galateni a rostit cuvântul „ocazie pentru carne” ce înseamnă un punct de început, „o începătură a operaţiilor” sau „o ocazie” şi un pretext al acestora. Longercker face două comentarii excelente despre Duhul

107

şi trupul ce s-a pregătit pentru studiul de la 5, 16-25. mai întâi el a spus că din moment ce spiritul şi trupul sunt juxtapuse în îndemnuri de la 5, 13-10 am putea suma ceea ce Pavel spunea că este personal şi restul trebuie luate ca şi ceva semnificativ.”

Ce este „carnea” ?

Apo în al doilea rând el a comentat referitor la cuvântul carne σαρξ spunând că mai înainte de Galateni 5, 12; 1-10; Pavel a folosit σαρξ să se refere în special la ceea ce este fizic sau pur uman. Totuşi, în acest pasaj σαρξ este definit etic şi folosit pentru a se referii la “natura” stricată. Coruptă şi păcătoasă ca fiind distinctă de natura umană, fiind creată original de Dumnezeu. Pentru a descuraja ideea de fatalism antrοpolgic ce-ar putea apărea din traducerea lui σαρξ ca şi “carne” în contexte etice mai mulţi traducători au interpretat σαρξ în m ai multe feluri. Aşa că au apărut traduceri cum ar fii natură fizică, dorinţa naturală a firii, natura de mai jos, natura stricată şi natura păcătoasă sau şi mai liber indulgenţă de sine. Probabil că cele mai bune traduceri interpretative sunt cele care au adjectivul corupt sau păcătos, adus la substantivul natură, sugerând prin urmare un aspect esenţial al condiţiei umane prezente a umanităţii ce este în opoziţie cu „Duhul” şi totuşi existând ideea că trupul uman este rău prin sine.

Ca şi concluzie a discuţiei în acest pasaj, Longencjer a remarcat că „creştinul poate să îşi folosească libertatea lui în Hristos fie ca şi o oportunitate pentru carne sau ca şi răspuns către Spirit. Willaim Barclay a exprimat bine ideea de σαρξ folosit în ceva etic: trupul este omul după cum şi-a îngăduit ei să devină în contrast după omul care îl vrea Dumnezeu. Carnea stă ca şi efect total asupra omului a propriului său păcat al părinţilor săi şi a păcatului tuturor oamenilor care au existat mai înainte de el. Carnea stă slăbită asupra naturii umane, viciată, contaminată şi avariată de păcat. Carnea este omul ca şi parte din Iisus Hristos şi Duhul Său.

După cum am putut studia până în acest moment este crucial să înţelegem descrierea războiului a credinciosului cu carnea ce începe în Galateni 5, 16. în acest verset apostolul oferă o poruncă urmată de o promisiune.

Carnea împotriva duhului

Dar eu spun să umblăm după Duhul şi voi nu ve-ţi putea duce dorinţa cărnii. Porunca este de a urma după Duhul. În timp ce acestea sunt legate de ceea ce am spus mai înainte (v. 13-15), îndemnul la iubire frăţească introduce ceea ce urmează mai apoi. Versetul 15 implică că Galateni erau profund divizaţi ca şi Biserică. Cu adevărat natura epistolei ne arată o ruptură a Bisericii de către legislatori, probabil evrei creştini zeloşi pentru legea mozaică. Se pare că tensiunile au fost profunde în masa credincioşilor, care chiar astfel sunt activi în foarte multe biserici. Prin urmare, Pavel ne spune cum să experimentăm iubirea frăţească a lui Dumnezeu ce trebuie să existe între Galateni. Ea vine „prin a merge după Duhul.”

Procesul cheie: a merge după Duhul

Ca şi referinţă la ceea ce urmează adică lupta dintre carne şi spirit, le descoperă secretul victoriei în acest război: „a merge în Duhul.” Longencker spune: traducerea

108

cuvântului elen περιπατεω (a mers, a se plimba) apare în epistolele sale a lui Pavel şi ocazional în scrierile apostolului Ioan cu sensul figurativ de a trăi sau a se comporta. Sensul figurativ al lui περηπατω a ieşit din ebraicul halak care este folosit repetat în Vechiul Testament (pentru a umbla sau a conduce viaţa cuiva). Prezentul imperativului περιπατειτε care denotă un îndemn al unei acţiuni în progres, a implicat că galatenii trebuiau să continue să facă ceea ce făceau, adică să experimenteze prezenţa Duhului lucrând în vieţile lor (3, 3-5) şi trăind după credinţă (5, 5). Calea spre victorie asupra cărnii este un proces „A trăi, a merge şi a fii conduşi de Duhul.” Accentul este pe proces şi nu pe criză.

Ce este cu experienţa crizei?

Aceasta nu este important ca şi cuvânt al zilelor noastre când este pus mult accent pe experienţele crizelor cu Duhul ca şi uşă a sfinţirii, putere în viaţa creştină şi un nivel unic al vieţii creştineşti din care vor ieşii toate celelalte binecuvântări promise credinciosului. Este cât se poate de sigur că experienţe ale crizelor Duhului vor avea loc şi ar trebui să aibă loc. Există vremuri când Dumnezeu nu se arată credincioşilor în indivizi şi în grupuri. El vine cu „vindecare în aripile Sale. El vizitează poporul său ducând la pericole de nevoie care sunt făcute mai mult în împărăţia lui Dumnezeu, mai mult acum decât mai înainte, cu toţii ar trebui să tânjim după astfel de vizite a lui Dumnezeu. Eu o fac. Trăim vremuri periculoase, dar şi o ocazie de a realiza ocazii fără precedent al mandatului răscumpărător de a lua cuvintele lui Dumnezeu la toţi cei de pe pământ (Matei 28, 18-20). Nu vom putea face asta fără vizitele lui Dumnezeu. În unele locuri sau Biserici acestea au început deja.

Crizele generice cu Duhul lui Dumnezeu se înmulţesc în special în lumea a treia. În slujirea mea cu alţi clerici, am fost de mai multe ori lipsit de darurile multiple ale Duhului şi experienţele cu Spiritul lui Dumnezeu, al credincioşilor simpli ce le citesc în cuvântul Său, prezentând promisiunile prin credinţă şi ascultând de poruncile Sale.

Crizele generice ale experimentările Duhului lui Dumnezeu sunt prezente în lume. Credincioşii ajuns să dorească aceste experienţe. De mai multe ori emoţiile sunt necontrolate. Conduse de lideri ce exploatează dorinţele oamenilor ca şi experienţe dramatice ale cunoaşterii lui Dumnezeu ce apelează nevoilor rele. „Dumnezeu ne v-a vizita într-un mod neobişnuit azi, la toţi şi la oricine.” (Dacă neobişnuitul are loc în orice întâlnire atunci nu mai este obişnuit.” Să ridicăm mâinile şi vocile noastre la Dumnezeu! Să ne rugăm ca Duhul lui Dumnezeu să vină asupra noastră ca şi cei plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie mai mulţi între noi.” Nu am nici o problemă biblic, istoric şi experienţei creştine cu o vizită a adevărată a Duhului lui Dumnezeu ce copleşeşte pe aleşii Săi aşa că ei parcă intră ca şi într-o transă. În cele din urmă, acest lucru a avut loc cu Petru în Ioppa (Fapte 9, 9; 4, 5). Aşa s-a întâmplat cu cele mai multe vizite ale Spiritului în toată istoria Bisericii. La fel de bine mi s-a întâmplat şi mie.

Experienţele crizei nu pot fii un ţel

Dar când aceste întâmplări devin un ţel pentru întâlnirile din Biserică avem o problemă. Când acestea sunt căutate şi sunt făcute promisiuni, eu obiectez dacă experienţa v-a duce la un nivel mai ridicat al trăirii creştine din viitor. Nu aceasta este ceea ce ne învaţă Biblia, „boteza-ţi-vă sau fiţi liberi în Duhul şi ve-ţi trăii în viaţa Spiritului.” El a spus mergeţi, trăiţi şi fiţi conduşi de Spiritul şi nu ve-ţi fii robi patimilor cărnii. Acesta este mai

109

mult un proces decât o criză. Este viaţa de zii cu zii, moment cu moment a credinţei în prezenţa lucrătoare şi ascultarea de Spiritul ce ne locuieşte – aceasta este secretul vieţii creştine normale. Chiar aceasta aduce rezultatele pe care le vrea Dumnezeu în viaţa noastră. Aceasta este ceea ce Duhul ne cere prin apostolul Său, „umblaţi în Duhul şi nu ve-ţi realiza patimile cărnii.” [rezultatul proniei]. Când experienţele crizelor sunt înălţate în procesul zilnic de a merge în Duhul, carnea încă ne controlează.

Cu câţiva ani în urmă eram în Argentina, în sudul Americii. Într-o zii am fost întrebat de un coslujitor dacă aş vrea să las amvonul unui lider religios argentinean profund implicat în renaşterea şi deşteptarea duhovnicească. Din moment ce Biserica era în mijlocul unui proces de înduhovnicire în acest oraş, am vorbit de Noul Testament. (Liderul argentinian ce a vorbit după mine a vorbit de slujirea Duhului. Mesajul său a fost scandalos, fiindcă el a folosit un pasaj din Vechiul Testament ieşit din context şi l-a făcut să sune cum a vrut el să sune, violând ceea ce vroia să spună pasajul. A devenit imediat evident că scopul său a fost de a duce pe ascultători de a căuta o mărturie particulară a Duhului în mijlocul lor.

După predică el a vorbit cu oamenii spunând că Dumnezeu avea să îl ucidă în Duhul. El le-a captat atenţia. Cei ce vroiau să fie direcţionaţi de Dumnezeu trebuiau să vină înainte. La atingerea mâinilor sale ei au stat jos după întâlnire eu şi predicatorul am mers de am lua masa împreună [prânz]. Fiind oaspete nu am spus nimic despre ceea ce a avut loc la slujbă. Biserica era cunoscută ca fiind deschisă la toate operaţiile Duhului şi trebuia judecată din interior şi nu din afară. Există o sumă de factori şi trebuia judecată din interior şi nu din exterior. Există un set de factori soci-culturali ce formează adevăratul context în care Duhul lui Dumnezeu operează şi cei externi nu sunt întotdeauna calificaţi să judece mişcările neobişnuite ale Duhului.

Totuşi, la mijlocul prânzului predicatorul mi-a spus, „nu sunt fericit cu slujirea fratelui la slujba de dimineaţa. Aş vrea să îi spun când o să fim între patru ochi. Eu am întrebat de ce? „Nu crezi în venirea Duhului lui Dumnezeu ce are loc în astfel de manifestări?” Da cred. Duhul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu. Când Dumnezeu te atinge poţi fii copleşit de prezenţa Lui, la fel cum vede în Biblie şi în istoria Bisericii. Dar ca şi Biserică am depăşit stadiul de care aveam nevoie de experienţe dramatice cu Duhul Sfânt (Duhul lui Dumnezeu). Eu am întrebat „te rog să îmi spui ce înseamnă asta?” cred că atunci când lăsăm pe Duhul lui Dumnezeu să facă totul cu noi ca şi o Biserică, Dumnezeu se v-a arata pe Sine într-un mod dramatic şi vizibil. Este ca şi cum Dumnezeu vine la noi şi ne îmbrăţişează ca să putem continua. El spune „te iubesc, sunt aici. Acum umblă în ascultarea credinţei.”

O tânjire trupească pentru Duhului?

Am încercat în acea perioadă să văd ceea ce se întâmplă în Bisericile noastre. Dumnezeu arată prezenţa Duhului în acest mod simţit. Egoişti cum suntem vrem ac acest lucru să aibă loc la cererea noastră. Ei vin la rugăciune cutând altceva decât o manifestare a Duhului. Dacă aceasta nu are loc ei se descurajează. Ei simt că orice întâlnire de rugăciune unde demonstraţiile dramatice de putere nu au loc sunt interioare celor în care aceste lucruri au loc. În cazul nostru rezultatul a fost că noi am început să umblăm în vedere şi în credinţă. Dumnezeu a spus ca şi lideri ai Bisericii să învăţăm poporul credinţa şi ascultarea şi să devenim părtaşi la anumite experienţe particulare ale prezenţei Sale. Ceea ce a avut loc ieri a fost un pas înapoi ca şi Biserică.

110

Pentru acest slujitor problema nu a fost dacă sau orice putere a demonstraţiei Spiritului a fost binevenită, ci mai mult ce sens a fost ataşat de astfel de manifestări. Destul de ironic, tânjirea pentru acest gen sau alte genuri de manifestări ale Spiritului pot fii trupeşti şi sunt întotdeauna când experienţele unei crize sunt urmărite, dar este ignorant procesul de a umbla în Duhul.

A merge în Duhul este ţelul

Scriind despre îndemnul „de a merge în Duhul” Logerecke vorbeşte: în spatele fiecărui credincios, Pavel vede două forţe etice ce vor să i-a conturul activităţii şi gândirii unei persoane, dintre care una este Spiritul personal al lui Dumnezeu, cealaltă „carnea.” Într-o astfel de dilemă etică ce face un creştin? Promisiunea lui Hristos după cum a proclamat-o Pavel este că viaţa Duhului neagă viaţa controlată de carne. De fapt promisiunea este amintită emfatic de folosinţa negativului dublu ον μεο (niciodată) cu subjonctivul aorist τελευσετε.

Aşa că Galateni 5, 16 ar putea fii dedus parţial “umblaţi după Duhul şi ascultaţi de dorinţele cărnii. În versetul care urmează apostolul a afirmat cel puţin 5 subiecte legate de porunca şi de previziunea din versetul 10:

1. raţiunea din spatele acestui dualism al cărnii şi al trupului: ei sunt în război unul cu altul în viaţa credinciosului.

2. acest război dintre carne şi spirit este neîncetat. Între cele două nu este posibilă nici pacea şi nici compromisul.

3. Carnea este personificată la fel cum Duhul este o persoană. Carnea este arătată ca şi o viaţă a ei, inclusiv mintea emoţiile şi voinţa. Aşa că ea se angajează într-o bătălie cruntă, luptându-se să depăşească Duhul.

4. Ţelul fiecăruia este de a controla viaţa credinciosului. Spiritul se luptă împotriva cărnii ca să fie el puterea lui controlatoare a răului în viaţa creştină. Carnea se luptă împotriva Duhului ca să nulifice controlul Său al vieţii credinciosului.

5. Termenul de luptă este în interiorul credinciosului. Câmpul de bătălie este inima lui, fiinţa lui profundă unde are loc războiul.

Aceste verset comentează problema majoră a umanităţii din punct de vedere paulin. Longeck a denumit versetul 17 un sumar a afirmaţiei „antropologiei soteriologice primare a lui Pavel, care sublinează nu numai ceea ce spune în versetul 10 că toată inteligenţa sa a umanităţii în faţa lui Dumnezeu din moment ce „păcatul a intrat în lume.” (Romani 5, 12). Traducerea liberă a lui Barclay a versetului 17 este uimitoare: „fiindcă dorinţele părţii de jos ale naturii umane sunt reversul dorinţelor Spiritului şi altor dorinţe ale Duhului ele sunt reversul acelora a părţii de jos a naturii umane. Fiindcă acestea sunt fundamental opuse una alteia.

Unii ar putea obiecta la folosinţa următorului dualism din ceea ce apostolul descrie aici. Totuşi, cuvântul este potrivit dacă înţelegem acest dualism modificat. Nu a început la începutul revelaţiei omului nu se v-a încheia până la preamărire. Mai mult este un dualism etic şi nu unul cosmologic şi nici antropologic. Mai înainte de a descris fructul produs de carne şi cel al Duhului, Pavel a concluzionat în versetul 18 din ceea ce a învăţat. El face aceasta în contextul eforturilor insistente ale iudaizanţilor de a muta credincioşii departe în viaţa Duhului ca şi robie în legalism.

111

Ei au început să trăiască viaţa conştientă în credinţă în Duhul (3, 1-5) şi a „condus bine” (5, 7), ei au devenit prinşi de un lanţ de standarde legaliste. Tot cee ace trebuiau să facă ei era să treacă duşi de Duhul şi astfel de a muta jocul iudaizanţilor şi aleşii lor.

Ei au început să trăiască viaţa creştină prin Spiritul (3, 1-5) şi au condus bine (5, 5). Api ei au fost prinşi în standardele legaliste şi în cele din urmă Dumnezeu ne v-a duce la cunoaştere şi a înţelegerea naturii şi a ceea ce este realizat – fiindcă dacă faci cuvântul lui Dumnezeu să te stăpânească şi ai harul lui Dumnezeu ca şi principiu, nu vei mai fii ţinut sub lege şi nici sub condamnare deşi se află sub puterea de a condamna.

Închei acest capitol cu cuvintele apostolului: „fiindcă voi fraţilor aţi for chemaţi să vă iubiţi unul pe altul, umblând în Duhul...fiind conduşi şi controlaţi de El şi nu ve-ţi da mulţumire porfetlor şi dorinţelor cărnii – a naturii umane fără Dumnezeu, fiindcă sunteţi conduşi de Duhului şi nu mai sunteţi stăpâniţi de lege.”

16. Păcate morale

Galateni 5 În urmă cu mai mulţi ani, conduceam un seminar de pregătire despre războiul

nevăzut în Asia. În timpul unei sesiuni un lider creştin tânăr a intrat într-un studiu de manifestare diavolească. Din moment ce omul era un lider creştin evlavios a fost capabil să îi controleze pe diavoli până ce întâlnire s-a încheiat. Practica mea este să nu abordez probleme diavoleşti serioase cu creştinii în public dacă pot să fac asta. Ocazional diavolii se manifestă în public şi nu putea avea loc un fel de întâlnire iniţială de a aduce spiritele rele (diavolii) sub control. Din moment ce omul era un creştin convins, diavolii erau uşor de controlat şi l-am luat direct la o clădire privată pentru rugăciune şi slujire. Câţiva diavoli puternici ai sexualităţii s-au ataşat de viaţa lui. În timp ce nu folosesc partea directă la întâlniri când am de a face du diavoli ataşaţi de viaţa unui creştin, am îngăduit să aibă loc în acest caz, fiindcă a trebuit să plec din ţară în zori următoarea zii şi era deja târziu. După ce anumiţi diavoli ai sexualităţii s-au descoperit pe sine, i-am forţat să se retragă în stomacul victimei lor pentru ca victima să aibă control asupra sa şi a facultăţilor sale. Apoi am început un proces grăbit de eliberare prin consiliere încurajând pacientul. Mi-a spus de o listă a activităţilor sale din copilărie până în prezent. Urmând principiul experimentat de apostolul Pavel în Efeseni 4, 27 „nu da diavolului nimic,” ştim că activitatea diavolilor orbeau viaţa şi existenţa lui continuă până când până când el v-a recunoaşte mântuirea şi v-a respinge păcatele din viaţa lui prin care a oferit diavolilor intrare, ceea ce eu denumesc „mărirea păcatului.”

În următoarele momente s-a desfăşurat o poveste amplă de sclavie sexuală din copilărie în prezent. Cea mai mare legătură în prezent era faţă de pornografie. Doi dintre diavolii conducători ataşaţi de viaţa lui se numeau pe sine Dorinţă şi Pornografie. Ei erau în jurul său de mai multă vreme, dar au câştigat şi mai multă încredere în viaţa lui în ultimii câţiva ani prin folosinţa lui săptămânală a casetelor şi DVD-urilor pornografice. Atât de adâncă era activitatea diavolească din viaţa lui că el era ca un animal în timpul relaţiilor sexuale cu soţia lui. Mai malut, el a forţat şi pe ea să primească casete şi DVD-uri pornografice pentru a le creşte apetitul sexual. La început casetele video au revoltat-o pe soţia lui iubitoare şi evlavioasă. Temându-se de a pierde iubirea, totuşi ea a acceptat să se uite la filme amândoi. Cu timpul nici ea şi nici soţul ei nu au mai simţit nici o atracţie sexuală unul faţă de altul, fără a se mai uita la filme pornografice.

112

Galateni 5, 19-21: patru păcate în grup

Pavel tratează sclavia faţă de păcatele sexuale din Galateni 5. Vom examina lista paulinică a celor 15 „fapte ale cărnii” în Galateni 5, 12-21. În timp ce ele sunt clasificate în diferite feluri de diferiţi comentatori şi cred că ele cad în patru grupuri primare. Primele citate sunt păcatele morale (19). Ele sunt trei: imoralitate, necurăţie şi senzualitate. Altele traduceri includ patru. Μοιχερια (adulterul) este adăugat în versetul 19 dimpreună cu πορνια care înseamnă desfrânare dar mult mai funcţionat tradusă ca şi „imoralitate.” Probabil că a fost lucrarea unui scrib ce a adăugat μοιχερια, se ce găseşte în cele mai vechi şi cele mai bune manuscrise.

Mai apoi apostolul enumeră două păcate religioase: „idolatria” şi „vrăjitoria.” În al treilea rând Pavel a enumerat opt păcate sociale, începând cu duşmănia din versetul 20 şi finalizând cu „invidia” din versetul 21. le numesc păcate fiindcă sunt peste orice împotriva altora şi la fel de bine împotriva lui Dumnezeu. În cele din urmă, Pavel a citat două păcate ale lipsei de control sau de stăpânie de sine „beţia şi alcoolismul.” Acest cuvânt ultim mai este tradus ca şi ebrietate, desfrânări sau orgii. Ideea este cea a unui grup ce nu mai are control de sine, de obicei sub influenţa alcoolului, drogurilor, sexului sau a mai multor ritualuri diavoleşti, cultice a unor grupuri religioase sau chiar ceremonii.

Lipsa lui Pavel din acest pasaj nu este exaustivă. Afirmaţia din versetul 21 şi „lucruri de acest fel,” atestă aceasta. La fel de bine, Biblia prezintă în alte lucru alte liste de păcate ale cărnii diferite decât acesta cum ar fii în Matei 15, 19, Rom ani 1, 24-32 şi în 1 Corinteni 2, 9-10. deşi nici o listă nu este identică cu altele, lista din Galateni este probabil cea mai completă şi mai sistematică. Dr. Ronald Y. K. A produs unul dintre cel mai remarcabil comentariu la Galateni tipărite azi. Este o parte de cărţi excelente, un nou gen de comentariu la Noul Testament. Analiza a faptelor enumerate de Pavel a „faptelor cărnii,” şi a diferenţelor de feluri traduse în engleză den unele traduceri majore ale Bibliei sunt date mai încolo.

Apostolul începe versetul spunând „acum faptele cărnii sunt evidente” observaţiei publice. Substantivul φαεπος este tradus aici ca şi evident, ceea ce înseamnă deschis observaţiei publice sau a evidenţelor (ea este atât de evidentă că nu avem nevoie de a o arăta pe aceasta. Pavel şi-a exprimat îngrijorarea lui în 5, 13 că ideea ar fii atât de evidentă de care se bucură credincioşii în Hristos şi care ar fii numai un pretext pentru trup sau „carne.” Credincioşii trebuie să trăiască prin legea iubirii care trăiesc rezultatul lucrării Duhului, în vieţii lor. Credincioşilor ce trăiesc în Duhul şi umblă după el în Spirit aceste practici neştiute ar trebui să fie evidente. Este evident ce spune autorul aici.

113

114

115

116