MANUAL 25.06.2013 (1)

Academia de Studii Economice din MoldovaCatedra „Relaţii Economice Internaţionale”

Economie Mondială

Coordonatori: Chistruga Boris, Postica Constantin

Chişinău 2013

1

Manualul ”Economia mondială” este elaborat de către membrii catedrei REI ASEM.

Colectivul de autori:

Capitolul 1 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr., R.Crudu conf.un., dr.

Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu, conf.un., dr.

Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu, conf.un., dr.

Capitolul 4 – C.Postica, conf.univ., dr. Pisaniuc M conf. univ., dr.

Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.un., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. R.Crudu., conf.un., dr.

Capitolul 6 - P.Roşca, prof.univ., dr.hab.; L.Roşca, lector univ., dr.

Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lector sup. univ.

Capitolul 8 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lect.sup. univ.

Capitolul 9 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr. M.Popa, lect.sup. univ.

Capitolul 10 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, lect.sup. univ.,

Capitolul 11 – C.Postica, conf. Univ., L.Dodu-Gugea, conf.univ., dr. D.Harcenco, conf.univ., dr.

Capitolul 12 - C.Postica, conf.un., dr.; D.Harcenco, conf., univ., dr.

Capitolul 13 – C.Postica, dr.; Pisaniuc M. conf., dr., D.Harcenco, conf.univ., dr.

Capitolul 14 - M.Hachi, conf.univ., dr.

Capitolul 15 - B.Chistruga, prof.univ. dr.hab.; C.Postica; D.Harcenco, conf.univ., dr.

Capitolul 16 - C.Postica, conf.un., dr.

Capitolul 17 - C.Postica, conf.un., dr.

Capitolul 18 – N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; M.Hachi, conf.univ.,dr.; C.Ciumac, lec.sup. Univ.

Capitolul 19 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Ciumac, lector sup. univ.

2

CUPRINS

Nr.d/o

Denumirea temei Pagina

INTRODUCERE 7

Partea I. Sistemul economiei mondiale. Tendinţe moderne în economia mondială

Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.

10

1.1. Conceptul de economie mondială. 10

1.2. Formarea economiei mondiale – proces complex şi dinamic. 13

1.3. Trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale. 18

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale economiei mondiale 21

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor 25

Capitolul 2. Sistemul economiei mondiale – elemente structurale, modele de dezvoltare.28

2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale economiei mondiale. 28

2.2. Diviziunea mondială a muncii. 30

2.3. Piaţa mondială 34

2.4. Relaţiile economice internaţionale – esenţa şi formele de manifestare 37

2.5. Circuitul economic mondial. 41

2.6. Ordinea economică mondială. 44

2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob. 48


Capitolul 3. Internaţionalizarea şi Globalizarea 56

3.1. Interdependenţele economice şi procesul internaţionalizării 56

3.2. Esenţa şi factorii determinanţi ai globalizării 60

3.3. Efectele globalizării economice. 64


Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale.

71

3

4.1. Esenţă, caracteristici şi evoluţie ale societăţilor transnaţionale 71

4.2. Achiziţii şi fuziuni transnaţionale 76

4.3. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale.

80


Capitolul 5. Cooperarea şi integrarea economică internaţională. 86

5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, trăsături, forme 86

5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii. 92

5.3. Grupări economice integraţioniste. 98


Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 110

6.1. Definire şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale 110

6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 113

6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul Băncii Mondiale.

123

6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale 132


II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 139

Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 139

7,1 Clasificarea statelor lumii 139


Capitolul 8. Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 152

8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate 152

8.2. Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, UE

154

8.3. Grupul celor 8 şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în economia mondială

157

4


Capitolul 9. Economia ţărilor în curs de dezvoltare 166

9.1. Trăsăturile specifice şi potenţialul economic al ţărilor în curs de dezvoltare 166

9.2. Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare 168

9.3. Economia ţărilor subdezvoltate 175


Capitolul 10. Tranziţia la economia de piaţă a ţărilor ex-comuniste 181

10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă

181

10.2. Ţările din Europa Centrala şi de Est – la etapa preaderării la Uniunea Europeană

185

10.3. Transformările economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea Statelor Independente

188

10.4. Economia Republicii Moldova în perioada tranziţiei 191


III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL 200

Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 200

11.1. Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial 200

11.2. Evoluţia, trăsăturile generale şi structura comerţului internaţional cu bunuri 207

11.3. Comerţul internaţional cu servicii 213

11.4. Comerţul exterior al Republicii Moldova 220


Capitolul 12. Investiţiile străine directe – principalul flux internaţional de capital. 231

12.1. Investiţiile străine directe: conţinut, caracteristici, factorii determinanţi, motive

231

12.2. Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale investiţiilor străine directe

239

12.3. Investiţii străine directe în Republica Moldova 247

5


Capitolul 13. Piaţa financiară internaţională. 258

13.1. Esenţa relaţiilor financiare si valutare internaţionale 258

13.2. Caracteristica si evolutia pieţei financiare internaţionale 261

13.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar 270


Capitolul 14. Migraţia internaţională a forţei de muncă 276

14.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă

276

14.2. Dimensiuni, direcţii şi reglementări ale migraţiei forţei de muncă 283

14.3. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă 288

14.4. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova 290


IV. PROBLEME GLOBALE 295

Capitolul 15. Crizele economice mondiale 295

15.1 Conţinut, cauze şi trăsături ale crizelor economice mondiale 295

15.2. Căi de depăşire a crizelor economice mondiale 301

15.3 Criza financiară internaţională din anii 2008-2009 şi căile ei de reglementare 305


Capitolul 16. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru dezvoltare 317

16.1. Conceptul de subdezvoltare economică 317

16.2. Cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice 321

16.3. Asistenţa financiară externă: esenţă, cauze, efecte. 325

16.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare 328


Capitolul 17. Industria, agricultura şi alimentaţia pe glob 333

6

17.1. Industria în economia mondială: evoluţie, structură şi politici de dezvoltare 333

17.2. Locul şi rolul agriculturii în economia mondială 339

17.3. Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare 342

17.4. Strategii de dezvoltare şi rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemei alimentare

348


Capitolul 18. Probleme globale ce decurg din relaţia om-natură. 357

18.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial 357

18.2. Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial 367

18.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale. 378


Capitolul 19. Probleme globale cu caracter socio-politic 390

19.1. Terorismul internaţional: esenţă, forme de manifestare,efecte, căi de combatere

390

19.3 Crima organizată: conţinut, structură, tendinţe 400

19.4 Criminalitatea economico-financiară: cauze, tipuri, factori determinanţi. 408

19.2. Economia subterană: forme de manifestare şi căi de contracarare 414


Bibliografie

425

7

INTRODUCERE

Economia mondială contemporană se află într-un proces de ample transformări influenţând

tot mai mult asupra vieţii internaţionale, precum şi asupra economiilor naţionale ale statelor lumii.

Acest proces este determinat de factori diverşi şi complecşi de ordin economic, tehnic, social şi

politic.

În acest context, disciplina „Economia Mondială”, ocupă un rol deosebit în cadrul planurilor

de studii ale facultăţilor economice tuturor instituţiilor superioare de învăţământ superior din

Republica Moldova, inclusiv ale Academiei de Studii Economice din Moldova. Făcând parte din

disciplinele economice fundamentale, este un curs ce contribuie esenţial la formarea gîndirii

economice a fiecărui student, oferindu-i cunoştinţele de bază necesare înţelegerii corecte a

proceselor şi mecanismelor specifice ce au loc pe glob. Într-o lume tot mai interdependentă, în care

procesul globalizării afectează toate domeniile de activitate economică a oricărui stat, iar orice

fenomen ce are loc într-un anumit colţ al lumii se răsfrînge în mod inevitabil şi rapid asupra

celorlalte regiuni, studierea disciplinei „Economia Mondială” devine o necesitate în formarea

economiştilor, indiferent de specialitate. Prin intermediul prezentului curs se propune de a oferi

studenţilor un fundament solid de cunoştinţe pe care aceştia ulterior să le folosească în activitatea

lor practică.

În cadrul disciplinei respective sunt descrise procesele, faptele şi evenimentele care au dus

la formarea şi dezvoltarea sistemului economiei mondiale, intensificarea relaţiilor economice

internaţionale, evidenţiind particularităţile acestea la etapa contemporană.

Astfel de noţiuni precum internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea, integrarea,

regionalizarea, cooperarea, deseori considerate a fi nişte clişee, urmează a fi explicate şi clasate în

categoria de concepte conştientizate şi înţelese de studenţi, aceştia din urmă fiind în măsură să

descrie, să explice şi să anticipeze efectele acestor fenomene.

În condiţiile în care ţările lumii continuă să fie actorii de bază ai economiei mondiale, vor fi

analizate economiile naţionale şi potenţialul acestora, vor fi prezentate diverse criterii utilizate

pentru clasificarea ţărilor lumii, vor fi studiate sistemele social-economice existente, va fi

demonstrată eficienţa sporită a economiei deschise comparativ cu economia închisă, urmărindu-se

scopul de a descrie situaţa reală, cît şi sustragerea practicilor externe celor mai eficiente şi utile

pentru Republica Moldova.

Avînd în vedere rolul tot mai pronunţat al corporaţiilor transnaţionale în economia mondială,

urmează a fi evidenţiaţi factorii ce au dus la crearea unor astfel de corporaţii, felul în care acestea au

evoluat şi, nu în ultimul rînd, impactul activităţii corporaţiilor transnaţionale asupra economiei

mondiale în general şi a economiilor naţionale în particular.

8

La etapa actuală, orice stat îşi propune drept scop primordial încadrarea economiei sale în

relaţiile economice internaţionale, din moment ce o ţară nu este în stare să-şi rezolve problemele

economice fără a-şi coordona politicile naţionale cu cele ale altor ţări. Vor fi examinate principalele

categorii de relaţii economice internaţionale ce se stabilesc şi se dezvoltă în baza fluxurilor

internaţionale de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă, informaţie şi tehnologii, iar ulterior,

legătura dintre acestea. În baza cunoştinţelor căpătate, studenţii vor fi în stare să definească şi să

descrie tendinţele caracteristice pentru comerţul internaţional, investiţiile internaţionale, migraţia

internaţională şi transferul internţional de tehnologii.

Menţinerea şi acutizarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea şi pericolul

apariţiei unor noi probleme de agest gen, face imposibilă neglijarea acestui subiect în cadrul

cursului de „Economie mondială şi relaţii economice internaţionale”.

În circumstanţele interdependenţei economice internaţionale sporite, se face necesar un

anumit grad de reglementare supranaţională a raporturilor dintre ţări. De aceea urmează a fi studiat

cadrul instituţional al economiei mondiale şi respectiv, activitatea diverselor tipuri de organizaţii

economice internaţionale.

Scopul cursului ”Economia Mondială” este de a oferi studenţilor un ansamblu de concepte

şi noţiuni specifice sistemului economiei mondiale, formarea deprinderilor practice în organizarea şi

realizarea relaţiilor economice internaţionale între diferite ţări ale lumii.

Această disciplină va oferi eventual studenţilor cunoştinţele necesare pentru stabilirea

corelaţiei funcţionale dintre economia mondială şi sistemul de ştiinţe contemporane studiate,

anticiparea evoluţiei economiei mondiale sub influenţa procesului de globalizare, sugestia unor

posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor globale, estimarea impactului politicilor economice

internaţionale asupra funcţionării sistemului economiei mondiale, poziţionarea economiei R.

Moldova în contextul economic global şi aprecierea felului în care propriul domeniu de

specializare este afectat de evenimentele ce au loc în economia mondială.

Reieşind din scopul propus obiectivele disciplinei sunt:

La nivel de cunoaştere şi înţelegere: să determine obiectivul de studiu al disciplinei; să

definească metodele şi principiile „Economiei Mondiale”; să determine obiectivele şi

conţinutul „Economie Mondiale”;

La nivel de aplicare: să determine etapele de dezvoltare a economiei mondiale; să

explice esenţa problemelor fundamentale ale economiei mondiale; să identifice sfera de

aplicare a economiei mondiale; să însuşească noţiunile privind: economia mondială,

relaţiile economice internaţionale, economie naţională, diviziunea mondială a muncii,

comerţul mondial, cooperarea şi globalizarea, etc. să interpreteze cadrul instituţional al

economiei mondiale;

9

La nivel de integrare: să stabilească rolul şi locul economiei mondiale în sistemul

informaţional internaţional – mondial; să aprecieze importanţa economiei mondiale la

furnizarea informaţiei tuturor utilizărilor şi la luarea deciziilor concrete; să stabilească

corelaţia funcţională dintre economia mondială cu sistemul de ştiinţe studiate

contemporane.

Prin prezentul manual se urmăreşte evitarea supraîncarcării studenţilor cu informaţii. Se

propune o analiză a principalelor trăsături şi mecanisme ale economiei mondiale contemporane şi

REI în strânsă legătură cu evoluţiile recente şi de mai lungă durată ale principalelor ei segmente,

creând astfel o imagine reală a unui fenomen în continuă şi rapidă transformare cum este cel

mondo-economic. Manualul îşi propune să formeze studenţi în spiritul respectării ţi înţelegerii

adevărului, să le dezvolte capacitatea de a analiza corect şi nuanţat fenomenele la nivel mondo-

economic, de a înţelege logica internă de producere şi derulare a acestora într-o perspectivă

multidimensională. Manualul are ca scop de a oferi studenţilor un fundament solid de cunoştinţe la

care să adauge alte noi cunoştinţe sau să le adâncească pe cele primite, iar, ulterior să le folosească

în activitatea lor practică de specialişti în REI.

În organizarea internă a disciplinei s-a ţinut seama de conţinutul altor cursuri care se predau

la aceeaşi facultate în scopul evitării repetărilor.

În scopul implicării active a studenţilor la însuşirea materialului, în manual pentru fiecare

temă sunt incluse obiectivele, cuvintele-cheie, subiectele pentru discuţii, referatele.

Manualul de faţă este adresat nu numai studenţilor facultăţii REI ci şi ai altor facultăţi cu

profil economic.

10

Partea I. SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE. TENDINŢE MODERNE ÎN

ECONOMIA MONDIALĂ

Capitolul 1. Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.

Obiective:

A defini conceptul de economie mondială;

A cunoaşte obiectul de studiu al economiei mondiale ca disciplină economică;

A delimita economia mondială ca realitate obiectivă fundamentală a lumii contemporane,

pe de o parte, şi economia mondială ca disciplină de studiu (ca ştiinţă), pe de altă parte;

A identifica componentele fundamentale ale economiei mondiale;

A însuşi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale;

A identifica factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale;

A cunoaşte tendinţele economiei mondiale contemporane.

Termeni cheie:

Economie mondială, piaţă mondială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, ordine economică mondială,

piaţă internă, piaţă externă, economie naţională, relaţii economice, interdependenţă economică.

1.1 Conceptul economiei mondiale

Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi practica

economică internaţională. Acesta desemnează, pe de o parte, realitatea obiectivă fundamentală a lumii

contemporane, reprezentată prin ansamblul economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi ale altor entităţi

economice, privite în complexitatea legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă parte, acesta

desemnează ştiinţa şi respectiv disciplina care studiază această realitate economico-socială din multiple

perspective: componente de apariţie şi dezvoltare, forme şi mecanisme, trăsături şi tendinţe etc.

Datorită dezvoltării vertiginoase a economiei contemporane, cu o structura tot mai complexa,

intensificării dependenţelor şi interdependenţelor economice pe plan internaţional, dar şi din

necesitatea de a analiza şi coordona aceasta dezvoltare, economia este organizată atât pe plan

orizontal, pe sectoare, ramuri etc., cât şi pe plan vertical, pe niveluri. Astfel, pe plan vertical, în

cadrul economiei se disting: microeconomia, care vizează economia la nivelul agenţilor economici

interni; mezoeconomia, care vizează priveşte economia subramurilor, precum şi a regiunilor din

interiorul unei economii naţionale; macroeconomia, care reprezintă totalitatea proceselor economice

la nivelul unei economii naţionale; mondoeconomia, care reprezintă ansamblul proceselor

economice, precum şi al relaţiilor şi legăturilor cauzale şi funcţionale ce se constituie între

economiile naţionale.12

Termenul economie mondială nu este unul recent. Fernand Braudel, membru al Academiei

Franceze, în cunoscuta sa lucrare Timpul lumii, îl evocă pe Simonde Sismondi, care în lucrarea sa

„Nouveaux Principes d'economie politique", afirma că economia mondială se referă la lumea

întreagă, ea reprezentând „piaţa întregului univers" şi desemnând „specia umană sau acea parte a

speciei umane, care face comerţ împreună şi care nu mai formează astăzi, într-un fel, decât o singură

piaţă".

În lucrarea sa, Fernand Braudel utilizează noţiunea economie-univers („Economie-monde”), ca

echivalent al unui sens particular al termenului german „Welt-Wirtschaft", prin care se subînţelege doar

un fragment din univers, o parte a lumii, autonomă din punct de vedere economic, capabilă în esenţă

să-şi satisfacă propriile necesităţi. Legăturile şi schimburile care au loc în cadrul acestei „părţi a lumii” îi

conferă o anumită legătură organică.

Pornind de la un caz particular, şi anume de la faptul că zona Mediteranei din secolul al XVI-lea

era una care deşi practic divizată din punct de vedere politic, cultural, social, acceptă totuşi o anumită

unitate economică, constituită îndeosebi, în baza marilor oraşe ale Italiei de Nord - Veneţia, Genova, Milano,

Florenţa, ale căror activitate economică „transgresează hotarele imperiilor (hispanic, turc), precum şi

„limitele marcate şi puternic resimţite dintre civilizaţiile grecească, musulmană, creştină ce împart

spaţiul mediteranean, Fernand Braudel ajunge la concluzia că economia - univers este ansamblul de

spaţii individualizate, economice şi neeconomice, regrupate în conformitate cu statutul şi principiile

acesteia. Economiile-univers reprezintă o suprafaţă uriaşă, ea fiind, în principiu, cea mai vastă zonă de

coerenţă într-o epocă anumită şi într-un loc anumit al lumii. Ea transgresează, de regulă altor grupări

masive ale istoriei.

Chiar dacă, după cum afirma Fernand Braudel, economiile – univers nu au existat dintotdeauna,

este evident că apariţia unor zone în care schimburile economice cunoşteau o dezvoltare mai intensă,

exercitând o mare influenţă şi atracţie pentru restul lumii, este un proces atestat cu foarte mult timp în

urmă.

Analizând unele dintre economiile – univers, Fernand Braudel a încercat să contureze unele trăsături

definitorii ale acestora. Astfel, conform concepţiei autorului , economia univers este: a) un spaţiu propriu şi

semnificativ din mai multe puncte de vedere, care are anumite limite care variază lent; b) implică un

anumit centru reprezentat printr-un oraş de importanţă internaţională, aflat în concurenţă cu altele; c) este

un spaţiu ierarhizat, reprezentând o totalitate de economii particulare, unele mai sărace, altele mai modeste,

una singură, relativ bogată fiind în centrul lui, de unde rezultă şi o diviziune (internaţională) a

muncii.

Odată cu trecerea timpului, atât limitele ,cât şi conţinutul activităţii, locul şi rolul acestor spaţii s-au

modificat. S-a amplificat procesul de întrepătrundere între economiile-univers, ajungându-se, astfel, la

ceea ce avea să devină, ulterior, economia mondială.

13

Succinta urmărire a procesului de constituire a economiei mondiale ca realitate a vieţii

internaţionale, permite definirea mai exactă a noţiunii teoretice care ar reprezenta această realitate în

ştiinţa economică.

Deşi această noţiune este utilizată nu numai în ştiinţă, ci şi în practica economică, socială, şi

publică, totuşi nu este atestată o definiţie unanim acceptată, care ar reflecta-o. Există chiar manuale

şi tratate de ştiinţă economică (în literatura universală), în care nici măcar nu se încearcă să se dea o

definiţie adecvată economiei mondiale. Cu toate acestea, definirea conceptului este absolut

necesară, fapt care în cele mai multe lucrări de specialitate, se şi realizează.

Ca principali subiecţi ai economiei mondiale se consideră:

1. statele-naţiune ca participante autonome la viaţa economică internaţională

2. întreprinderile şi organizaţiile cu activitate externă

3. organizaţiile economice internaţionale

Abordarea teoretică a economiei mondiale a evoluat de la teorii izolate la un sistem de teorii,

metode si principii. În plus, în teoria economiei mondiale este abordată şi situaţia diferitelor naţiuni

cu multiplele lor interese şi preocupări, acestea fiind rezultatul atât al stadiilor lor de dezvoltare

economica, cât şi al particularităţilor formării şi dezvoltării lor naţionale şi istorice.

Referitor la noţiunea economiei mondiale, există mai multe puncte de vedere, de multe ori,

diferite. Mult timp, deoarece nu a existat o definiţie propriu-zisă a economiei mondiale, s-a operat cu

accepţiunea din teoria ricardiană a schimburilor internaţionale (a avantajelor relative), care plasează

statele sau economiile naţionale pe poziţia centrală, în raport cu economia mondială.

O astfel de abordare a fost atestată, îndeosebi, în perioada de după cel de-al doilea Război

Mondial, pornindu-se de la contradicţia apărută între activitatea crescândă a corporaţiilor

transnaţionale, care „omogenizează spaţiul mondial", pe de o parte, şi „paradigmele schimburilor

internaţionale", fondate încă pe teoria lui David Ricardo – teorie - care are la bază disparităţile create

de spaţiile naţionale, pe de altă parte.

Pornind de la această concepţie despre economia mondială nu se poate vorbi doar în perioada

actuală, când, ca urmare a expansiunii societăţilor transnaţional, are loc o „dislocare şi

internaţionalizare a producţiei, în aşa mod, încât .. ideea de economie mondială se confundă cu cea

de firmă multinaţională". Într-un alt studiu valoros intitulat Emergenţa economiei mondiale, Charles

Albert Michalet, scria: „În spatele acestei dezbateri teoretice se află termenii unei confruntări între cei doi

agenţi principali ai economiei mondiale: societăţile multinaţionale şi statele-naţiune. Primele generează

o strategie şi un spaţiu de funcţionare cu rezonanţă internaţională. Prin definiţie, acestea depăşesc

teritoriile naţionale pentru a crea omogenitate. Statele - naţiune, dimpotrivă, presupun diferenţierile

naţionale, divizarea spaţiului mondial în teritorii distincte, legate exclusiv prin schimburile de mărfuri.”

În cea mai mare parte a lucrărilor de specialitate, economia mondială este definită pornindu-se de

14

la unitatea dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile economice sistematice care au loc

între acestea,pe de altă parte. Una din definiţiile cele mai elementare ne sugerează că economia mondială

este definită ca ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor

economice, care se produc în mod sistematic între ele, pe baza diviziunii internaţionale a muncii.

Conform altei concepţii, economia mondială este definită ca un stadiu al schimbului reciproc de

activităţi în care, sunt implicaţi, majoritatea agenţilor economici de pe glob.

O altă concepţie pune la baza definiţiei numai relaţiile economice între ţări şi suprastatale. Astfel,

economia mondială este definită şi ca „... ansamblul interdependenţelor economice, politice, comerciale şi

financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale

privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv".

În concluzie, considerăm că, economia mondială, ca proces economic, reprezintă totalitatea

economiilor naţionale legate între ele printr-un complex de relaţii economice internaţionale, generate

de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii, la circuitul economic mondial şi guvernate

de o ordine economică mondială specifică etapei istorice date. Aşadar, noţiunea de economie

mondială cuprinde :

- totalitatea economiilor naţionale, reunite între ele prin sisteme internaţionale;

- un sistem de interdependenţe economice, legături universale dintre economiile naţionale, la

baza apariţiei şi funcţionării cărora stau unitatea şi interacţiunea stabilă a tuturor componentelor

(stabilitatea naţională, reproducerea bunurilor materiale, caracterul internaţional al producţiei şi

consumului).

1.2 Formarea economiei mondiale – proces complex şi dinamic

Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strânse între ţări,

indiferent de potenţialul economic al lor, de nivelul lor de dezvoltare, de orânduirea socială. Devine

tot mai evident că un eveniment major, survenit într-o anumită parte a globului, se va repercuta, mai

devreme sau mai târziu, asupra ansamblului comunităţii internaţionale. Nici o ţară, oricât de bogată

ar fi, nu se poate sustrage acestei legităţi, izolându-se de restul lumii. Dezvoltarea autarhică este de

neconceput în lumea contemporană.

Actualmente, economia mondială este rezultatul unui întreg proces evolutiv, al schimbului

reciproc de activităţi, de la forme inferioare, la forme superioare, de la simplu la complex.

Premisele şi procesele economiei mondiale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice, de

revoluţia industrială, de apariţia diviziunii internaţionale a muncii, de formarea şi dezvoltarea

naţiunilor şi a statelor naţionale, de dezvoltarea puternică a comerţului internaţional şi de formarea

pieţei mondiale, care au antrenat treptat toate popoarele în sfera schimburilor economice

internaţionale.

15

În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut numeroşi factori de

ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe momente.

1. La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului dintre

diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice. Referindu-

se la acest factor, Adam Smith susţinea că:” Mărfurile europene erau, aproape toate, noi pentru

America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel, începe să se facă un nou

schimb de produse, cum nimeni nici nu se gândise vreodată …”

Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă au condus la

formarea, în sec. al XV-lea, a pieţii mondiale, fapt care a contribuit la impulsionarea producţiei şi a

activităţii de transport. S-au dezvoltat manufacturile şi comerţul cu produsele acestora, la început în

unele ţări ca Olanda, Belgia şi mai apoi, în Anglia. Unele oraşe din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges,

au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe baza mărfurilor produse în manufacturi.

Comerţul mondial şi piaţa mondială au iniţiat şi au propulsat, în sec. al XVI-lea, istoria modernă a

capitalului.

2. Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor

l-au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă. Această

revoluţie, care a cuprins mai întâi Anglia şi,care, ulterior, s-a extins treptat şi în alte ţări din Europa

(Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia) a determinat ample transformări în

baza tehnică a economiei, în structura producţiei materiale, precum şi în comerţul dintre ţările lumii.

A început, de asemenea, demarajul industrial al SUA.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Marea Britanie era „atelierul industrial al lumii” şi prima

putere mondială. Industrializarea ei a cunoscut două faze:a) anii1776-1830, în care centrul

dezvoltării îl reprezenta industria textilă; b) anii 1830-1850, când Marea Britanie cunoaşte „ cel de-

al doilea demaraj”, în care industria metalurgică trece pe primul plan, ca urmare a dezvoltării căilor

ferate. Producţia de cărbuni şi fier se triplează. În a.1850, în această ţară funcţionau peste 250 mii

de ţesătorii bazate pe utilizarea maşinii cu abur, faţă de numai 50 mii de ţesătorii manuale”.

3. Diviziunea internaţională a muncii, ca ansamblu de specializări de producţie pentru export,

pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu numai rezultatul apariţiei

şi dezvoltării industriei, ci şi expresia formării unui sistem de interdependenţe economice între ţări

şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi ţări agrare.

4. Revoluţiile politice, care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa), şi XIX

(Spania, Italia şi Germania), au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de constituire

a economilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au asigurat

extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei de piaţă. Proprietatea privată,

libertatea comerţului şi a iniţiativei şi-au găsit reflectare în norme juridice, cu o sferă tot mai largă

16

de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format, treptat, şi prin mijloace diferite, conştiinţa

naţională, iar, în acest cadru, şi ideea că „cetăţenii unei naţiuni împărţeau responsabilitatea

bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui gen de patriotism în devenire. Cea mai

influentă lucrare din sec. al XVIII-lea, scrisă de gânditorul politic scoţian Adam Smith, se intitula,

nu întâmplător, ”O cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”. Adam Smith, însă, nu era

un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale cu referire, în mod indiscutabil, la

nivel naţional. Adam Smith condamna mercantilismul englez nu pentru că acesta reducea bogăţia

altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţenii englezi să fie mai săraci decât ar fi putut fi în alte

condiţii.

5. Ultima treime a sec. al XIX-lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare importante, chiar

dacă ele au fost, uneori, contradictorii. În primul rând, este vorba de mari descoperiri, invenţii şi

creaţii tehnice, care s-au răspândit repede în Europa şi America, între care: turbina electrică,

motorul cu combustie internă, telegraful, căile ferate. S-au dezvoltat puternic construcţia de maşini,

metalurgia, industria cărbunelui, industria chimică. „Lucrătorul mijlociu din primele decenii ale sec.

al XlX-lea ... a produs numai cu 0,3% mai mult în fiecare an faţă de cel precedent. La sfârşitul

secolului, rata productivităţii se mărise de şase ori. Rezultatele au fost similare în America, în Marea

Britanie, în Germania şi Franţa. Producţia de textile din bumbac şi lână s-a extins vertiginos, ca şi

cea de unelte agricole, obiecte folosite în gospodărie şi sute de alte articole. Între 1870 şi 1890,

producţia de fier s-a dublat. Producţia de oţel a crescut de 20 de ori în aceşti ani" [14, p.29]

6. Economia ţărilor industriale s-a confruntat, la mijlocul sec. al XlX-lea, cu mai multe crize

economice, care au influenţat dezvoltarea producţiei şi a comerţului mondial. Crizele din a. 1873 şi

din a. 1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia industrială, ci şi în

dinamica şi structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în majoritatea ţărilor, a

favorizat blocarea schimburilor internaţionale.

Toate aceste evenimente asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi

tehnologice au accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă

multe întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere

economico-financiară. În condiţiile create, în ultimele două decenii ale sec. al XIX-lea s-a accentuat

procesul de formare şi afirmare a corporaţiilor, îndeosebi în ramurile industriale de bază.

Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii muncii, pe de o

parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de altă parte, au fost

însoţite de o scădere generală a preţurilor. De exemplu, în America, indicele preţurilor en gros care la

sfârşitul Războiului Civil, în a. 1864, era 193 a scăzut în a. 1890 până la 68. În Europa, preţurile au

scăzut în anii '70 şi '80 cu circa 40%.

Condiţiile respective au condus la accentuarea concurenţei pe plan internaţional, fapt care a

17

favorizat realizarea ideilor formulate la mijlocul secolului de către americanul Alexander Hamilton şi

de germanul Friedrich List referitor la protejarea industriei: „Industriaşii, de o parte şi cealaltă a

Atlanticului, căutau cu furie noi pieţe pentru supraabundenţa lor de mărfuri şi scăderea preţurilor de

bunăvoie, pentru a mai câştiga teren. Germania, Italia, Franţa şi Rusia îşi sporeau taxele vamale

pentru a-şi apăra industriile în faţa agresivităţii străinilor. Şi nu este de loc surprinzător că ratele

taxelor vamale americane au atins niveluri chiar mai înalte".

7. Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte

ocupându-1, în această perioadă, orientarea mai activă către surse de materii prime şi către noi pieţe

în ţările slab dezvoltate. Sfârşitul sec. al XIX-lea a marcat încheierea procesului de formare a ceea ce

s-a numit sistemul colonial, proces început în sec. al XV-lea. În a.1914 imperiul britanic, care era cel

mai mare, acoperea 33 milioane de km2 şi reunea 450 milioane de locuitori. Imperiul francez

cuprindea 10 milioane de km2, cu circa 50 milioane de locuitori. Dispuneau, de asemenea, de

colonii, Belgia, Olanda, Italia, Portugalia ş.a.

După cum remarcă un analist al istoriei economiei mondiale, „această extraordinară expansiune

economică a Europei în întreaga lume... va aduce în Europa prosperitatea şi aceasta va fi «la belle

epoque».

8. Din punctul de vedere al structurilor economice durabile o transformare importantă a

sfârşitului sec. XIX şi începutul sec. XX a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor, care au

„îmbrăcat” forme diferite - carteluri, trusturi, concerne, cu ponderi diferite de la ţară la ţară.

Caracterizând rolul acestora, Robert B. Reich, în lucrarea ”Munca naţiunilor - Pregătindu-ne pentru

capitalismul secolului XXI”, menţionează „Nici taxele mari care blocau suporturile din străinătate, nici

«sferele de influenţă» exclusive din regimurile mai puţin dezvoltate ale lumii nu au rezolvat problema

supraproducţiei. Atâta vreme cât producătorii concurau puternic pe piaţa internă, sporindu-şi

capacitatea şi scăzând preţurile, limitele profitului rămâneau prea reduse, pentru a permite continuarea

afacerilor. Astfel, în ultimele decenii ale sec. al XlX-lea a apărut o a treia soluţie care, ca şi cele

precedente, a contribuit la reducerea concurenţei interne în cadrul marilor corporaţii naţionale. Acesta

era punctul final al naţionalismului economic: bunăstarea cetăţenilor era legată de succesul economiei

naţionale, care depindea, la rândul ei, de succesul marilor corporaţii".

Proporţiile sau intensitatea, precum şi particularităţile procesului respectiv au fost importante.

Soluţia care presupunea concentrarea prin fuziuni părea să fie mai adevărată pentru europeni şi,

ulterior, pentru japonezi decât pentru americani, deoarece, pe de o parte, cartelurile şi alte restricţii ale

comerţului reprezentau metode aplicate de europeni şi japonezi încă în Evul Mediu, iar, pe de altă

parte, birocraţiile guvernamentale, care asigurau mobilizarea resurselor şi coordonarea comerţului, s-

au stabilit în Germania, Franţa şi Italia în anii '70 ai secol. al XlX-lea, iar în Japonia în ultimul

deceniu al acestuia.

18

În aceste condiţii, la sfârşitul sec. al XlX-lea noile sectoare care se industrializau, în Europa şi

Japonia erau dominate de mari formaţiuni unificate de genul cartelurilor, sindicatelor şi marilor bănci,

dintre care unele cu capital mixt.

În America, teama de abuzul economic exista, încă din vremea colonială, considerându-se că

forţa economică, la ei ca şi cea politică, trebuia ţinută sub control, iar birocraţia administrativă era

puţin dezvoltată. În condiţiile în care întreprinderile industriale au început să facă înţelegeri în ceea ce

priveşte menţinerea preţurilor şi atenuarea concurenţei, a fost adoptata în a.1890, Legea Sherman

orientată împotriva trusturilor, care interzicea fixarea preţurilor şi acordurile de împărţire a pieţelor.

Efectul, însă, nu a fost cel scontat. În locul înţelegerilor dintre întreprinderi s-a dat preferinţă fuziunii

acestora în mari corporaţii. Ca urmare, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a urmat

un mare val de fuziuni, care au determinat ca aproximativ 1/3 din activele productive ale ţării să fie

centralizate în 318 companii cu un capital de 7,3 miliarde de dolari. „Unii dintre „giganţii” care au

apărut, purtau nume care aveau să devină sinonime cu industria americană reflectând, fără echivoc,

identitatea naţională la care acestea aspirau: U.S. Steel, American Sugar Refining, American

Telephone & Telegraph, American Rubber, United States Rubber, American Woolen, National Biscuit,

American Can, American Tobacco, Aluminium Company of America, General Electric, General

Motors, Standard Oil şi chiar grandiosul International Harvestar".

În perioada care a urmat, multe dintre acestea, precum şi altele, şi-au extins foarte mult spaţiul

de acţiune pe piaţa mondială, devenind mari corporaţii transnaţionale, cu amplă arie de activitate în

economia mondială contemporană.

În istoria economică, se consideră că în baza tuturor acestor procese din ultimele două decenii

ale sec. al XIX-lea şi la începutul sec. XX-lea, s-a creat economia mondială ca sistem care cuprindea

economiile ţărilor industriale dezvoltate şi economiile ţărilor coloniale şi dependente, între care se

constituiau diferite forme de relaţii economice, ce concretizau, totodată, diferite forme şi grade de

dependenţe şi interdependenţe economice.

9. Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia mondială:

E vorba de cele două războaie mondiale, marea criză economică mondială din anii 1929-1934.

revoluţiile sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi naţională

ş.a. Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu efect favorabil între care: schimbări importante în

filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă keynesistă, lansat

în a.1936 prin apariţia lucrării lui Keynes; revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după Сel de-al

Il–lea Război Mondial; lansarea şi dezvoltarea proceselor de integrare a economiilor, mai întâi, pe

continentul european, apoi şi pe celelalte continente; negocierile comerciale multilaterale desfăşurate

în cadrul GATT, care au dus la o reducere substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor

vamale, al căror nivel a scăzut de la 40%, în a.1947 la circa 5% în anii '90; Conferinţa Financiar -

19

Monetară de la Bretton-Woods din a.1944; adoptarea unui sistem monetar internaţional şi crearea

unor organisme financiare internaţionale; prăbuşirea sistemului colonial şi a sistemului totalitar

comunist, care au condus la apariţia a peste 140 de state independente.

În concluzie, se poate menţiona că, odată cu formarea economiei mondiale ca o realitate

obiectivă a lumii contemporane, s-au conturat şi elementele structurale ale ei, care, în ansamblu

constituie în totalitatea lor sistemul economiei mondiale.

1.3 Trăsături şi tendinţe ale economiei mondiale

Economia mondială şi-a schimbat configuraţia la fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi,

dimensiunea schimbării este imensă. Cu toate acestea, pot fi distinse unele trăsături esenţial

caracteristice pentru întreaga sa evoluţie. Cele mai reprezentative se rezumă la

următoarele:

a) Componentele de bază ale economiei mondiale continuă să fie economiile naţionale.

Cu certitudine că, încă mulţi ani din sec. al XXI-lea, vor continua să formeze cadrul de

mişcare a factorilor de producţie şi să stimuleze dezvoltarea agenţilor economici. Influenţa pe

care o exercită economiile naţionale asupra economiei mondiale este determinată de nivelul

de dezvoltare al lor;

b) Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. Dezvoltarea

economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care generează, la

rândul său, interrelaţiile dintre economiile naţionale, aflate la baza unor subsisteme mondiale

cum ar fi cel comercial, valutar şi financiar. Între aceste subsisteme, de

asemenea, există o interdependenţă, cu implicaţii directe asupra agenţilor economici şi

economiilor naţionale;

c) Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde în lume,

concurenţa conduce la o „selecţie naturală" a agenţilor economici, în raport cu nivelul lor în

ceea ce priveşte inovaţia tehnologică şi managerială, fapt care impulsionează progresul

economic;

d) În cadrul economiei mondiale, în diferitele zone ale sale, se remarcă

o alternare a fazelor de expansiune cu cele de recesiune;

e) Rezultatul pe termen lung, însă, este unul pozitiv. Produsul brut mondial înregistrează o

creştere şi, ca urmare, zonele prospere se extind, iar cele bântuite de sărăcie

se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei din lumea întragă continuă

să trăiască în sărăcie. Lichidarea sărăciei reprezintă marea provocare a sec. al XXI- lea;

f) Economia mondială este eterogenă. Datorită dezvoltării inegale, între diferitele sale

zone se menţin decalaje.

20

Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi în ceea ce priveşte

nivelul lor de dezvoltare. Există deosebiri şi în ceea ce priveşte sistemul economic al lor.

Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. În câteva ţări se menţine sistemul

comunist. Astfel, ne putem întreba în ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei realităţi

numite „economie mondială"?

Ca şi în natură, în viaţa economică mondială există „unitatea în diversitate". Ce poate uni,

totuşi, economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele

activităţii economice (produse, servicii) devenind marfă, toate sau aproape toate sunt destinate

schimbului de piaţă.

Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi

circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici,

fără excepţie, trebuie să se subordoneze unor „reguli” comune, care referă la corelaţia dintre

cerere şi ofertă, la concurenţă, la preţurile internaţionale.

Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital impulsionează

considerabil relaţiile de piaţă la nivel internaţional. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii

economice, aceste investiţii contribuie în mod direct sporirea integrării economiei mondiale.

Toate aceste aspecte ne permit să sesizăm unele tendinţe în economia mondială.

Una dintre acestea este tendinţa spre echilibrul economiei mondiale. Fiind un fenomen

caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă, în mod evident, şi la

nivel internaţional. Concepută ca sistem, economia mondială presupune o stare de echilibru, de

stabilitate, fără de care n-ar putea exista.

Această tendinţă se manifestă mai vizibil pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul

oscilaţiilor pe termen lung, pe care le înregistrează cererea şi oferta la diferite mărfuri. Starea

de dezechilibru continuă poate avea efecte negative, cum ar fi: micşorarea veniturilor în devize

obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul în care cererea scade), penuria de materii

prime, de produse alimentare etc.

O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi

suma preţurilor mărfurilor care se vând pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea

condiţiei de echilibru poate avea consecinţe negative, cum ar fi: frânarea comerţului

internaţional (în cazul penuriei de lichidităţi), subminarea încrederii în moneda universală (în

cazul excesului de lichidităţi) etc.

Necesitatea menţinerii stării de echilibru la nivel internaţional nu se poate rezuma doar la

sfera circulaţiei. Aceasta se referă la şi la producţie, repartiţie, consum etc. Dezvoltarea

echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a "sarcinilor" de producţie între

economiile naţionale, menită să excludă specializarea îngustă, în producţii nerentabile, a unora

21

dintre ţările lumii, fapt care ar conduce la lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.

O altă tendinţă se manifestă în perspectivele economiei mondiale. Secolul XXI va

modifica, în mare măsură, configuraţia actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor

majore ce se vor produce atât în cadrul componentelor sale fundamentale (statele-naţiune,

organizaţiile integraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale), cât şi în raporturile dintre

ele. În cazul în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de

regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiţii, importanţa

instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte.

O tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi este

intensificarea globalizării. „Dereglementarea" vieţii economice, pe de-o parte,

transnaţionalizarea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii. Dacă privim

lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării", se iscă cel puţin două întrebări: 1) în ce

măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Globalizarea poate avea

vreo limită?

Încercând să găsim un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o

contradicţie în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea

globalizării. Tendinţa spre globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării

vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au demonstrat că pot traversa nu numai

frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere - cele ale

organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât regionalizarea nu împiedică

transnaţionalizarea, ea nu va constitui un zid chinezesc în tendinţa spre globalizare.

Cât priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces în plină

evoluţie. Limitele globalizării sunt limitele integrării activităţii economice la nivel

internaţional. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare

care să presupună constituirea unui sistem economic mondial unic şi coerent?

Un astfel de „sistem" ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a

efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea

concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale"

În opinia lui Sterian Dumitrescu un sistem productiv mondial unic reprezintă o

perspectivă foarte îndepărtată şi „nebuloasă”. Dacă un asemenea „sistem" va exista vreodată, în

mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la nivel internaţional, o

formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondial unic cu

o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul

progresului economic? În final, conştientizând efectele contradictorii ale evoluţiei globalizări

către extreme, care ar fi raţiunea acestui proces în general? Mai mult, fără lichidarea decalajelor

22

mari de dezvoltare economică existente pe glob, nu se poate pune problema creării unui sistem

productiv unic în lume.

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale economiei mondiale şi relaţiilor

economice internaţionale

Calea parcursă până la constituirea economiei mondiale ca ştiinţă a fost îndelungată şi

neuniformă, de la enunţarea unor teorii izolate cu privire la diviziunea internaţională a muncii,

comerţul internaţional, preţuri internaţionale, dotarea naţiunilor cu factori de producţie ş.a. şi până

la elaborarea unui sistem de categorii şi teorii cu privire la economia mondială.

Economia mondială studiază procesele şi fenomenele economice, legităţile schimbului

reciproc de activităţi la scară mondo-economică, adică la nivelul interacţiunii sistematice dintre

economiile naţionale ale ţărilor lumii contemporane

În consecinţă în obiectul său de studiu, se includ principalii agenţi economici - participanţi la

acest schimb reciproc de activităţi, diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale,

mecanismele fundamentale şi instituţiile corespunzătoare acestora. În mod logic, ştiinţa mondo-

economică cercetează, totodată, în dinamică şi în intercondiţionarea lor, problemele globale care

apar în diferitele etape de dezvoltare ale vieţii economice internaţionale, incidenţele acestora asupra

economiilor naţionale, asupra ansamblului economiei mondiale.

Prin obiectul său de studiu, Economia mondială se deosebeşte de celelalte ştiinţe economice.

Economia politică studiază relaţiile sociale de producţie în cadrul diferitor etape de dezvoltare a

societăţii, precum şi legile care le guvernează. Economia mondială, la rândul său, studiază formele

concrete de manifestare a acestor legi în cadrul economiilor naţionale şi a interdependenţelor dintre

ele în contextul condiţiilor internaţionale de reproducţiei. De fapt, aceste două ştiinţe sunt

complementare, prima (Economia politică) reprezentând baza teoretică pentru a doua (Economia

mondială).

Spre deosebire de Istoria economiei naţionale, Economia mondială analizează economia unei

ţări sau a unui grup de ţări, prin prisma prezentului şi a viitorului, în strânsă legătură cu relaţiile

economice internaţionale, politicile economice ale statelor şi instituţiilor internaţionale.

Economia mondială ca ştiinţă nu studiază în mod special factorii de producţie. Însă, relaţiile

economice, în ansamblul lor, trebuie analizate în strânsă legătură cu nivelul factorilor de producţie.

De aceea, cercetarea ştiinţifică a fenomenelor la nivel mondo-economic presupune luarea în

considerare a potenţialului diferitor economii naţionale, precum şi a previziunilor privind

dezvoltarea factorilor de producţie pe plan mondial.

Ştiinţa economiei mondiale dispune de un sistem propriu de categorii. Studiind condiţiile

internaţionale ale reproducţiei, Economia mondială exprimă esenţa fenomenelor prin categorii

23

specifice cum sunt: diviziunea mondială a muncii, circuitul economic mondial, valoarea şi preţurile

internaţionale, investiţiile internaţionale etc. Categoriile mondo-economice reprezintă expresia

teoretică a raporturilor ce se iscă în cadrul fenomenelor şi proceselor din economia mondială.

Ştiinţa economiei mondiale nu reprezintă doar un sistem de cunoştinţe despre modul cum este

alcătuită lumea din punct de vedere economic, dar exprimă şi o opţiune asupra modului în care

trebuie organizată această lume.

Pe măsura adâncirii diviziunii mondiale a muncii, a diversificării fluxurilor economice

internaţionale, din ştiinţa Economiei mondiale se desprind un şir de discipline specializate pe

domenii internaţionale anumite: economia comerţului internaţional, relaţiile financiar-valutare,

economia transporturilor internaţionale, economia turismului internaţional etc. Procesul de

cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, cunoscând o dezvoltare vertiginoasă în

perioada postbelică, este analizat, de asemenea, în cadrul unei discipline mondo-economice

distincte. Pornind de la concluziile teoretice ale economiei mondiale, toate aceste discipline

analizează mecanismele şi politicile caracteristice domeniilor de studiu respective, precum şi

condiţiile dezvoltării echilibrate a lor. Astfel, aceste discipline caută răspunsuri concrete la cerinţele

practicii economice internaţionale.

Procesele internaţionale reprezintă obiectul de cercetare a unui număr crescând de cadre

universitare şi cercetători cu renume. În mai multe ţări, funcţionează institute de cercetare

specializate pe diferite probleme ale economiei mondiale. Totodată, sunt cunoscute şi alte instituţii

internaţional-guvernamentale sau neguvernamentale cum ar fi Centrul de studii economice şi

sociale pentru ţările în dezvoltare sau Clubul de la Roma, sub egida căruia au apărut mai multe

rapoarte referitoare la perspectivele economiei mondiale.

O viziune globală asupra situaţiei economiei mondiale, oferă şi lucrările organizaţiilor din

sistemul Naţiunilor Unite. În virtutea unei rezoluţii a Adunării Generale a ONU, adoptată în a.1947,

Consiliul Economic şi Social, în fiecare an, examinează situaţia economiei mondiale. Comisiile

economice regionale ale ONU publică anual rapoarte cuprinzând analize la nivel continental. La

rândul lor, instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor Unite analizează aproape toate domeniile

fundamentale de activitate economică pe plan mondial. În cadrul Naţiunilor Unite se remarcă şi o

creştere a preocupărilor pentru cercetarea viitorului, un exemplu în acest sens fiind studiul

previzional coordonat de W. Leontieff, întitulat Viitorul economiei mondiale.

În obiectul de studiu a economiei mondiale ca ştiinţă, o importanţă mare o are metoda

utilizată, care este determinată atât de obiectul cunoaşterii, cercetării, cât şi de concepţia teoretică de

care este călăuzită. Pătrunderea în esenţă a fenomenelor, descoperirea legăturilor interne, a

interdependenţelor şi a legităţilor unui domeniu oarecare, este posibilă numai în situaţia în care

metoda de cercetare utilizată este corectă.

24

Cercetarea economiei mondiale necesită urmărirea evoluţiei istorice a fenomenelor,

delimitând doar trăsăturile definitorii ale acestora. Este vorba despre o abordare logic-concretă a

proceselor la nivel internaţional. Analiza şi sinteza sunt două metode pe larg utilizate în studierea

economiei mondiale. Pe baza analizei, părţile constitutive ale economiei mondiale sunt, mai întâi,

descompuse în elemente componente, ceea ce permite separarea esenţialului de neesenţial, pentru

ca, în cele din urmă, graţie sintezei, unitatea întregului să fie refăcută. Analiza şi sinteza permit

aprecierea gradului de dezvoltare a factorilor de producţie în diferite ţări, a locului economiilor

naţionale în economia mondială etc.

Un loc deosebit în cunoaşterea şi cercetarea economiei mondiale îl ocupă comparaţiile

internaţionale. În condiţiile în care ţările lumii nu duc o existenţă autarhică, ci, dimpotrivă, se

încadrează în diviziunea mondială a muncii, în circuitul economic mondial, se face tot mai mult

resimţită necesitatea unor comparaţii internaţionale care să pună mai bine în evidenţă valoarea

performanţelor obţinute pe plan naţional, gradul de dezvoltare economic atins de o ţară, precum şi

locul ei în economia mondială. Numai prin comparaţie şi clasificare a statelor, se poate aprecia dacă

o ţară este dezvoltată, subdezvoltată sau în curs de dezvoltare.

Înainte de a intra în "anatomia" comparaţiilor internaţionale, se impune cunoaşterea unor

concepte şi indicatori de largă circulaţie în statistica internaţională.

Produsul intern brut exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din activitatea

desfăşurată în interiorul ţării, de obicei, într-un an. Produsul naţional brut reprezintă suma dintre

produsul intern brut şi soldul operaţiilor economice realizate cu străinătatea. Produsul naţional net

se obţine prin scăderea amortizărilor din produsul naţional brut. Dintre aceşti indicatori, cel mai

folosit în comparaţiile internaţionale este produsul naţional brut, el fiind acela care reflectă şi

rezultatele relaţiilor economice externe.

Cercetarea economiei mondiale, pentru a fi obiectivă şi pentru a putea furniza factorilor de

decizie informaţii valabile, trebuie să respecte anumite principii metodologice elementare.

O comparaţie internaţională corectă presupune eliminarea cauzelor deformante ale realităţii

obiective. Este cunoscut faptul că orice comparaţie economică internaţională necesită utilizarea

unor monede-etalon. Compararea unor variabile globale, precum ar fi venitul naţional, produsul

naţional brut etc., exprimate în diferite monede naţionale este imposibilă. În acest caz, este necesară

convertirea monedelor naţionale într-o singură monedă, care, de regulă, joacă rolul de etalon de

schimb universal. Problema care se iscă în această situaţie este cea a ratei de schimb valutar. Soluţia

uzuală constă în folosirea unei rate medii anuale de schimb valutar, calculată pe baza cursurilor

oficiale valabile pentru o perioadă de mai mulţi ani. O comparaţie obiectivă trebuie să ţină seama de

raportul existent între monedele naţionale din punct de vedere al puterii lor efective de cumpărare.

25

Un alt fenomen care poate denatura rezultatele comparaţiilor internaţionale este inflaţia.

Creşterea rapidă a preţurilor într-o anumită ţară poate crea iluzia (în lipsa corectărilor necesare) că

produsul naţional brut ar fi crescut mult mai repede decât în altă ţară, unde fenomenul inflaţionist

nu se resimte sau se resimte într-o măsură mai mică. Acest risc apare atunci când produsul naţional

este exprimat în preţuri curente. În acest caz, nu se cunoaşte în ce măsură creşterea acestui indicator

se datorează ridicării preţurilor şi în ce măsură se datorează contribuţiei producţiei reale. De aceea,

se recurge la folosirea preţurilor constante, care reflectă mai corect creşterea economică reală.

Metodologia diferită utilizată în calcularea statisticilor oficiale în diferite ţări ale lumii creează

dificultăţi în comparaţiile internaţionale. În plus, în multe ţări în curs de dezvoltare, sistemul

statistic este abia în etapa de constituire, ceea ce, de asemenea, îngreunează aceste comparaţii.

Plecând de la necesitatea unor criterii ştiinţifice care să faciliteze comparabilitatea

internaţională între diferite state, o altă cerinţă este utilizarea unui ansamblu de indicatori, organizat

într-un sistem care să reflecte nu numai latura cantitativă, dar şi cea calitativă, care se referă la:

structura economiei, nivelul productivităţii muncii, gradul de alfabetizare al populaţiei, consumul de

calorii pe cap de locuitor etc.

În general, pentru o comparaţie internaţională a statelor lumii, nu se recomandă utilizarea unui

singur indicator, oricât de important ar fi el, deoarece s-ar putea ajunge la o imagine neconformă cu

realitatea.

De exemplu, produsul naţional brut pe locuitor a crescut considerabil în ultimii ani în ţările

exportatoare de petrol, depăşind, în unele cazuri, chiar şi pe cel al ţărilor dezvoltate. Cu toate

acestea, ele continuă să facă parte din rândul ţărilor în curs de dezvoltare, deoarece, înregistrează

rezultate modeste la o serie de alţi indicatori.

Una dintre consecinţele cele mai importante ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice este lărgirea, în

proporţii considerabile, a sferei de investigaţie socială. Astfel, a devenit astfel posibilă nu numai

cercetarea profundă a prezentului, dar şi o previzionare a acestuia în viitor. În domeniul cercetării

economiei mondiale, această posibilitate nouă s-a concretizat, îndeosebi în ultimii ani, prin

elaborarea unor modele globale. Se marchează astfel, trecerea la o etapă nouă în studierea

fenomenelor la nivel internaţional în care, alături de analiza situaţiei prezente, cercetarea viitorului

devine o preocupare tot mai evidentă.

Trecerea de la un model la altul a fost determinată de un progres considerabil pe plan

metodologic. De asemenea, se remarcă tendinţa de a mări gradul de complexitate a modelelor

utilizate, de a cuprinde cât mai multe domenii (economic, tehnic, demografic, ecologic, etc.), fapt

reflectat în creşterea numărului de variabile şi, implicit, de ecuaţii. Modelele "globale" reprezintă o

pledoarie pentru dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale, un îndemn pentru o acţiune

26

conştientă la nivel internaţional. Discuţiile în jurul acestor modele au contribuie la o mai bună

înţelegere a felului în care trebuie acţionat în vederea găsirii unor soluţii la problemele globale.

Plecând de la premisa că rolul factorului uman în influenţarea evenimentelor este în creştere,

odată cu trecerea timpului, s-a ajuns la o îmbinare a metodei modelării matematice cu cea a

"scenariilor". Aspectele obiective ale dezvoltării economiei mondiale sunt reprezentate sub forma

unui model, în timp ce aspectele subiective sunt evidenţiate prin modul în care este utilizat acest

model pentru a analiza diferite alternative ale evoluţiei economiei mondiale conţinute în scenarii.

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR Întrebări de control:

1. Care este obiectul de studiu al cursului ”Economie Mondială”?

2. Definiţi conceptul de economie mondială.

3. Care sunt factorii care au determinat evoluţia sistemului economiei mondiale?

4. Care sunt trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale?

5. Care sunt componentele economiei mondiale ca realitate obiectivă fundamentală a lumii contemporane?

6. Care sunt tendinţele economiei mondiale?

7. Numiţi metodele de cercetare ale cursului ”Economie Mondială”.

Teste grilă:1. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?

Economia mondială este constituită din relaţii reciproc avantajoase dintre ţări;

Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele intr-un complex de relaţii

generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial;

Economia mondială reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între state;

Economia mondială reprezintă totalitatea statelor lumii.

2. Care din subsistemul de mai jos nu este inclus în relaţiile economice internaţionale?

a) Relaţiile comerciale internaţionale;

b) Relaţiile de cooperare şi integrare economică internaţională;

c) Relaţiile de negocieri şi încheierea acordurilor internaţionale;

d) Relaţiile valutar-financiare internaţionale.

3. Multilaterismul nu decurge din:

Necesitatea rezolvării problemelor globale;

Accentuarea în proporţii a interdependenţelor între economiile naţionale;

Intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică internaţională;

Stabilirea unei ordine economice mondiale de dirijare a relaţiilor dintre ţări.

4. Economia mondială reprezintă un sistem:

a) Pentru că între părţile componente există legături de interdependenţă;

b) Graţie faptului că se întinde pe toată planeta;

c) Datorită faptului că cuprinde atât ţări dezvoltate cât şi ţări în curs de dezvoltare;

d) Pentru că este compusă dintr-o structură unică.

5. Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie:

27

a. Dominaţia proprietăţii private;

b. Industrializarea statelor lumii;

c. Trecerea de la economia naturală la economia de schimb;

d. Extinderea producţiei maşiniste;

e. Formarea pieţii mondiale.

6. Procesul de formare a economiei mondiale s-a încheiat la:

a) Sfârşitul secolului al XIX-lea;

b) Începutul secolului al XX-lea;

c) Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea;

d) Sfârşitul secolului al XX-lea odată cu apariţia societăţilor transnaţionale;

e) Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial.

7. Printre trăsăturile fundamentale ale economiei mondiale se numără:

a) Existenţa economiilor naţionale, în ipostaza de celule de bază;

b) Structura eterogena, fiind alcătuita din ţări cu nivel economic diferit;

c) Reducerea numărului ţărilor în curs de dezvoltare;

d) Sistem complex de interdependenţe ;

e) a+b+d.

8. Ca trăsătură fundamentală a economiei mondiale poate fi considerată:

a) Adâncirea decalajelor tehnologice;

b) Extinderea progresului tehnic;

c) Formarea societăţilor transnaţionale în anumite domenii de activitate;

d) Dezvoltarea are loc în cadrul unui amplu proces contradictoriu;

e) Nici un răspuns nu este corect.

9. Primul stadiu al economiei mondiale este:

a) Cel al dominaţiei activităţilor de comerţ exterior;

b) Cel al preponderenţei investiţiilor externe de capital asupra comerţului

c) Cel al extinderii societăţilor transnaţionale ;

d) Integrarea economică şi internaţională;

e) Nici un răspuns nu este adevărat.

10. În prezent în economia mondială are loc accentuarea următoarelor tendinţe:

a) Tendinţa de integrare economică interstatală şi de regionalizare;

b) Tendinţa de globalizare a economiei;

c) a+b;

d) Nici un răspuns nu este corect;

e) Cele două tendinţe sunt incompatibile.

28

Capitolul 2. Sistemul Economiei Mondiale – elemente structurale, modele

de dezvoltare.

Obiective:

A însuşi conţinutul sistemului economiei mondiale;

A identifica şi defini elementele structurale ale sistemului economiei mondiale: economia

naţională, diviziunea mondială a muncii, piaţa mondială, relaţii economice internaţionale,

circuitul economic mondial, ordinea economică mondială;

A identifica şi cunoaşte modelele de dezvoltare economică pe glob.

Termeni cheie:

Economie naţională, diviziunea mondială a muncii, piaţa mondială, relaţii economice

internaţionale, circuitul economic mondial, ordinea economică mondială, modele de dezvoltare.

2.1 Economiile naţionale – verigi de bază ale economiei mondiale.

O caracteristică importantă a economiei mondiale o reprezintă marea diversitate a economiilor

naţionale, care constituie verigile de bază ale economiei mondiale.

Economia naţională nu a reprezentat o trăsătură comună tuturor sistemelor economice şi

sociale pe care le-a cunoscut omenirea. Aceasta a devenit caracteristică la o anumită etapă de

dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor centralizate.

Un moment esenţial, decisiv, pentru procesul de constituire a economiilor naţionale reprezintă

constituirea pieţelor naţionale, fenomen determinat de factori economici, precum: dezvoltarea

factorilor de producţie, a diviziunii muncii, a producţiei pentru schimb, cât şi de factori politici:

revoluţia burgheză, formarea statelor centralizate.

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi

între membrii unei comunităţi umane, pe teritoriului unui stat naţional.

Definiţia de mai sus necesită unele precizări. Dintre toate formele de comunitate umană,

numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare,

precum sunt economiile naţionale. Determinată, mai ales, de cauze de ordin economic, naţiunea

constituie, prin caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi social. Ea

sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.

Teritoriul naţional reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită

suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în

categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate

desfăşura. Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu

caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale epocii. La toate

30

acestea se adaugă aparatul de producţie şi un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit tip de

societate.

Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor

existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă, elementul de legătură

constituindu-l piaţa naţională.

Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi economice organizate

într-un mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau furnizării

aceleiaşi categorii de servicii.

O economie naţională poate fi structurată nu numai pe „ramuri”, ci şi pe „sectoare”, care sunt

compartimente mai cuprinzătoare. În cadrul unei economii se pot distinge: sectorul primar

(agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (ramurile industriei prelucrătoare,

construcţiile), sectorul terţiar (serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate din punct de vedere

industrial se conturează un al patrulea sector, cel al cercetării ştiinţifice.

Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la simplu la complex.

A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia structurii economiilor

naţionale. Alături de activităţile economice clasice, precum producerea textilelor, siderurgia,

extracţia de cărbune etc., apar altele noi, precum electronica, informatica etc. Ca o consecinţă a

tendinţei generale de intensificare a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte

considerabil. Mai nou, dezvoltarea vertiginoasă a serviciilor a determinat creşterea ponderii

sectorului terţiar, în detrimentul celui secundar, în mai multe ţări dezvoltate.

Structura unei economii naţionale se formează în timp, în dependenţă de o serie de condiţii

interne, specifice fiecărei ţări, precum şi diverşi factori externi. Însă, când influenţa factorilor

externi devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice deformate, neconforme interesului

naţional.

Având la baza diviziunea muncii, în economia mondială, există o serie de reguli şi principii de

bază, cu care se confruntă orice economie naţională deschisă spre exterior. În general acestea sunt:

a. Economiile naţionale se deosebesc între ele prin înzestrarea diferită cu factori de

producţie. Unele ţări dispun de capital fizic sau uman, altele au o ofertă foarte elastică de forţă de

muncă slab calificată, iar altele dispun de zăcăminte abundente în materii prime. Sensul diviziunii

internaţionale a muncii constă în aceea că fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi

servicii pentru care sunt utilizaţi intensiv factorii de producţie abundenţi şi, deci, relativ ieftini;

b. Înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este veşnică, ci este

transformabilă, chiar dacă în anumite limite. De exemplu, creşterea înzestrării cu capital uman se

poate realiza prin eforturi sporite în educarea şi pregătirea forţei de muncă, iar mărirea gradului de

31

înzestrare cu capital fizic - prin intensificarea procesului de economisire de către populaţie. În

condiţiile concurenţei internaţionale acerbe, o economie naţională se poate afirma pe plan

internaţional prin îmbunătăţirea înzestrării sale cu factori de producţie.

c. Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa prin migraţia factorilor. O

premisă pentru mobilitatea factorilor este ca ţara să ofere condiţii suficient de atractive pentru

atragerea factorilor de producţie de care duce lipsă.

2.2. Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în

producerea şi comercializarea bunurilor economice pentru schimb pe piaţa mondială. Astfel,

diviziunea mondială a muncii este baza generală a schimburilor economice dintre ţări şi a pieţei

mondiale.

De-a lungul timpului, o multitudine de factori au influenţat evoluţia diviziunii mondiale a

muncii. Factorul natural a jucat un rol important în formarea specializărilor internaţionale îndeosebi

la începutul acestui proces. Odată cu prima revoluţie industrială, rolul factorului natural s-a redus

continuu. Factorii economici şi extra economici au determinat tot mai mult acest proces. Anumite

activităţi aduc mai mult profit decât altele, iar experienţa anilor a demonstrat că este mai rentabil

să activezi în sectorul secundar decât în cel primar, sau în sectorul terţiar decât în cel secundar.

Din analiza istorică a procesului de formare şi dezvoltare a ţărilor lumii, rezultă că la baza

diviziunii internaţionale a muncii stau următorii factori:

a) înzestrarea diferită a ţărilor lumii cu resurse naturale;

b) nivelul diferit al progresului tehnic şi al dezvoltării social - economice;

c) dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de venit,

mărimea pieţei interne;

d) gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de producţie;

e) condiţiile climaterice;

f) alţi factori extra economici precum: factorii politici, tradiţiile şi particularităţile istorice,

evoluţiile sociale etc.;

g) conjuctura internaţională.

Ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie, se conturează

tendinţa continuă de dezvoltare şi adâncire a diviziunii mondiale a muncii. Totodată, aceasta

reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de specializare internaţională, ca bază a

participării ţârilor la circuitul economic mondial. În prezent, asistăm la un proces complex de

extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii: de trecere de la specializarea intersectorială

la cea interramurală şi intraramurală şi, mai departe, la specializarea intraprodus. Aceste tipuri de 32

specializări coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat, în care se întegrează toţi agenţii vieţii

economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţărilor lumii în procesul specializării şi

cooperării la nivel internaţional.

De la apariţia sa, ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior, ca

temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale, şi până în prezent, diviziunea mondială a muncii

a cunoscut mai multe tipuri de specializare a producţiei.

Primul dintre aceştia, sub semnul căruia s-a ajuns de fapt la diviziunea lumii în ţări industriale,

dezvoltate şi ţări agrare, în ţări cu industrie prelucrătoare şi ţări furnizoare de materii prime, 1-a

constituit sistemul de specializare intersectorială a producţiei şi exportului. Acest tip de diviziune

mondială a muncii, denumit şi specializare verticală, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în

gradul de valorificare economică a factorilor de producţie şi în efectul ce derivă din aceasta pe

planul schimburilor economice externe - avantajos pentru ţările industrializate şi dezavantajos

pentru cele agrare.

Datorită faptului că industria determină o productivitate a muncii mai ridicată decât

agricultura şi o mai mare diversificare a producţiei, ţările industrializate se caracterizează printr-o

dezvoltare puternică a forţelor de producţie în toate ramurile economiei naţionale şi prin venituri

înalte ale populaţiei. Ţările specializate în producţia agricolă sau industria extractivă pot fi

caracterizate printr-un nivel scăzut de dezvoltare, multe dintre ele practicând monocultura sau

monoextracţia. Aceasta a dus la situaţia în care întreaga viaţă economică în aceste ţări, şi nu numai

economică, depinde de recolta unei singure plante sau de extracţia unui singur minereu. Orice

fluctuaţie în ceea ce priveşte volumul producţiei sau preţurilor unor asemenea produse pe piaţa

mondială poate avea efecte negative asupra economiei acestor ţări.

Diviziunea mondială intersectorială a muncii are, la rândul său, o gamă întreagă de variante

sau forme de specializare: materii prime minerale - produse prelucrate; produse agroalimentare -

produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare; construcţii industriale şi

edificii social-culturale - produse industriale sau de bază etc.

Cu toate că evoluţia istorică a acestor variante sau modele de specializare intersectorială le-a

impus multe modificări, uneori esenţiale, studiul fluxurilor economice internaţionale oferă

posibilitatea desprinderii unor elemente importante privind stadiul actual şi perspectivele evoluţiei

în continuare a modelelor respective.

Modelul de schimburi „materii prime minerale - produse prelucrate" este cel care multă

vreme a fost caracteristic relaţiilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi statele avansate

din punct de vedere economic. Acesta cunoaşte două variante: prima este cea în care materiile

prime, precum mineralele, ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar

produsele prelucrate importate sunt, de regulă, obiecte de consum. A doua variantă a acestui model

33

este cea care reflectă participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau

semifabricate. Deşi dispun de o mare parte a rezervelor mondiale de materii prime şi combustibili

cunoscute, ţările dezvoltate au cunoscut, în primul sfert de veac postbelic, o reducere continuă a

ponderii lor în producţia mondială. Sub impactul crizei energetice şi a materiilor prime de la

mijlocul anilor'70 şi mai cu seamă sub impactul celor două şocuri petroliere, în ţările dezvoltate se

manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o ridicare a coeficientului de corelaţie

între creşterea industriei prelucrătoare şi cea a industriei extractive. Acest proces exprimă în egală

măsură noile cerinţe ale valorificării capitalului (ieftinirea relativă a anumitor resurse în ţările

dezvoltate) şi o politică deliberată a statelor respective în limitarea dependenţei lor faţă de sursele de

aprovizionare din ţările în curs de dezvoltare.

Un alt model de schimb al specializării intersectoriale este: „produse agroalimentare - produse

prelucrate". In prezent, acesta nu mai are aproape nimic comun cu modelul aparent asemănător din

vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare către metropole în schimbul

produselor prelucrate.

În perioada postbelică s-au produs modificări substanţiale, care au inversat importatorii şi

exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit în principal statele

industrial dezvoltate, iar ţările în curs de dezvoltare, care în cea mai mare parte au o agricultură

insuficient evoluată şi se confruntă cu diferite probleme precum „explozia demografică", iar în

ultimul timp şi cu unele calamităţi naturale (îndeosebi seceta), s-au transformat în principalele state

importatoare de produse agroalimentare. În această situaţie, ţările în curs de dezvoltare, care nu

dispun de produse prelucrate, pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare se văd silite

să acopere în întregime sau parţial importul produselor respective cu resurse naturale.

Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care, după toate probabilităţile, se va

impune în continuare este: „materii prime minerale-produse agroalimentare". Este cunoscut că

unele state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei cu

produse agroalimentare, în timp ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le pot obţine

prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu probleme legate de lipsa de energie şi de materii prime.

Modelul de schimb ”construcţii industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau

de bază" este o variantă complexă a specializării intersectoriale şi a apărut ca o consecinţă a

dezvoltării construcţiilor în străinătate. Executarea de construcţii industriale şi edificii social-

culturale în străinătate oferă posibilitatea, ca pe lângă exportul tradiţional de produse, să se presteze

servicii de cercetare şi proiectare a unor obiective de construcţii, sub formă de cooperare în antre-

priză. Permiţând utilizarea proiectelor, tehnologiilor, materialelor de construcţii şi a forţei de muncă

de peste graniţă, acest model axat pe antrepriză în construcţii constituie o formă de cooperare în

domeniul circulaţiei internaţionale a forţei de muncă şi un flux economic deosebit de important în

34

cadrul circuitului economic mondial.

Al doilea tip al diviziunii mondiale a muncii îl constituie specializarea interramură, care este

un tip de diviziune mai evoluat şi se desfăşoară, cu deosebire, între ţările avansate din punct de

vedere economic, cu industrii puternic dezvoltate şi diversificate. Acest tip de specializare se

realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică unele faţă de altele atât în ceea ce priveşte

sectoarele economice, cât şi în ceea ce priveşte ramurile şi subramurile industriale. Extinderea şi

diversificarea cerinţelor de consum, precum şi a exigenţelor crescânde ale eficienţei economice în

domeniul producţiei şi exportului, impun statelor dezvoltarea complexă a industriei prelucrătoare şi,

în acelaşi timp, specializarea acestei ramuri a industriei şi intensificarea cooperării între subramurile

sale. Datele statistice internaţionale arată că în schimburile internaţionale de mărfuri manufacturate,

ţările dezvoltate deţin ponderea principală. În acelaşi timp, aceste date evidenţiază că în ultimii

10-15 ani, în relaţia Nord - Sud, se conturează unele tendinţe de schimbare a modelului tradiţional de

interdependenţe: pe de o parte, are loc reducerea dependenţei ţărilor dezvoltate de importul de

produse primare din ţările în curs de dezvoltare, iar pe de altă parte, creşterea rolului “lumii a treia"

ca piaţă de desfacere a tehnologiilor, precum şi ca sursă de aprovizionare cu produse manufacturate.

În cadrul specializării interramură prelucrătoare există, de asemenea, mai multe modele, şi

anume: maşini şi utilaje - produse chimice; produse chimice - bunuri industriale de consum; bunuri

industriale de consum-maşini şi utilaje etc. Aceste trei ramuri ale industriei prelucrătoare, care în

diverse variante determină tipul interramură al diviziunii mondiale a muncii, sunt cele mai dinamice

segmente ale producţiei şi exportului mondial de produse finite.

Un alt tip de diviziune mondială a muncii este specializarea intraramură. În acest caz, partenerii

schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri prelucrătoare, care se deosebesc între ele prin

dimensiuni, design, caracteristici de funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee

tehnologice, modele, etc. Se remarcă, astfel, schimbul reciproc între firmele din ţările producătoare

de calculatoare, care se deosebesc însă prin capacitatea lor de prelucrare, generaţia tehnologică etc.,

sau schimburile reciproce de camioane, rulmenţi etc. de diferite dimensiuni, funcţionalităţi şi

caracteristici în ceea ce priveşte consumul în utilizare. În comerţul dintre ţările dezvoltate din punct

de vedere economic, un loc deosebit îl ocupă schimburile de bunuri de consum îndelungat, cu

particularităţi diferite în ce priveşte fiabilitatea şi eficienţa în exploatare, capacitatea, principiul de

funcţionare, preţul, condiţiile de plată, asigurarea service-ului, a pieselor de schimb, aspectul estetic

etc. Şi în acest tip de diviziune mondială a muncii se disting mai multe variante de specializare,

între care: maşini - maşini; produse chimice - produse chimice; bunuri industriale de consum -

bunuri industriale de consum; produse metalurgice-produse metalurgice.

Următorul tip de diviziune mondială a muncii îl reprezintă specializarea tehnologică în cadrul

căreia partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice. ajungându-se. astfel, la

35

comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii şi know-how, asistenţă tehnică, acordarea de consultaţii

inginereşti, cooperare în domeniul cercetării, precum şi asimilarea şi comercializarea unor produse

în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor economice. Dintre

variantele specializării tehnologice pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-how - licenţa

şi/sau know-how; licenţă - subansamble; licenţă - produs finit; licenţă – servicii etc.

Un tip avansat de diviziune mondială a muncii este specializarea organologică. Aceasta

reprezintă specializarea în producţie şi exportul de subansamble, piese de maşini, detalii, părţi de

instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă, într-un sistem complex de

maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta cunoaşte o varietate de

modele de realizare, printre care subansamble - produs finit şi subansamble - subansamble.

Adâncirea diviziunii muncii între ţările dezvoltate în condiţiile actuale are loc prin trecerea de

la specializarea interramuri la cea intraramuri şi mai departe la specializarea de tip organologic (în

cadrul produsului pe subansamble, piese şi componente).

Realităţile demonstrează faptul că dezvoltarea economiei mondiale la nivel internaţional

presupune depăşirea diviziunii muncii de tip vertical, cu implicaţiile sale - schimbul inegal şi

dependenţa externă, consolidarea poziţiei ţărilor în curs de dezvoltare în producţia industrială

mondială şi îndeosebi în industria prelucrătoare, eliminarea restricţiilor şi discriminărilor din calea

schimbului mondial de valori materiale şi spirituale.

Unele tendinţe de orientare în evoluţia diviziunii mondiale a muncii între ţările avansate şi

ţările în curs de dezvoltare se observă şi în cadrul acestora din urmă. Astfel, după ce în primii ani

postbelici unele ţări din sud-estul asiatic au dezvoltat industria textilă, care a urmat unei reduceri a

capacităţilor în Japonia. în prezent, producătorii din Hong-Kong sau Singapore se orientează tot mai

vădit spre articole de modă împingând către ţările vecine producţia textilelor de serie, care solicită

un volum mare de muncă, mai puţin calificată.

În ultimele decenii s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de forme

noi, avantajoase, de realizare a diviziunii muncii-formele cooperării economice internaţionale -

compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avantajului reciproc.

Drept urmare, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia internaţională,

crearea de întreprinderi mixte, cooperări tripartite etc.

2.3. Piaţa mondială

Evenimentele majore care au avut loc la sfârşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVl -lea,

respectiv marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale care au urmat, au permis includerea în

circuitul economic a unor vaste zone geografice, care au antrenat o dezvoltare deosebită a

activităţilor economice. Drept urmare, sfera spaţială a schimbului de mărfuri s-a extins, prin 36

cuprinderea celor mai importante zone din lume şi având drept rezultat formarea pieţei mondiale.

Deşi, schimburile economice dintre ţâri nu aveau încă o bază economică şi nu decurgeau dintr-o

adevărată specializare internaţională, prin lărgirea ariei geografice a lor, ele au dat, în sec. al XVI-

lea, un prim contur pieţei mondiale. Treptat, s-a conturat o tendinţă de specializare internaţională.

Diviziunea mondială a muncii antrenează o adevărată "explozie" a schimbului reciproc de activităţi,

care depăşesc tot mai mult nivelul micro şi macroeconomic şi fac un salt la nivel mondoeconomic.

Drept consecinţă piaţa mondială devine tot mai complexă, cuprinzând noi zone geografice şi noi

forme de manifestare.

În literatura de specialitate se întâlnesc o multitudine de definiţii cu privire la conceptul de

piaţă mondială. În sens larg, piaţa mondială este definită drept ansamblul relaţiilor ce se stabilesc

între producătorii din diferite ţări şi între economiile naţionale, în procesul schimbului de activităţi

care au loc pe plan internaţional. În această accepţiune piaţa mondială cuprinde pe lângă tranzacţiile

comerciale şi tranzacţiile valutare, financiare şi relaţiile de credit, internaţional.

În sens restrâns, piaţa mondială reprezintă ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între

agenţii economici din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei.

Generalizând, piaţa mondială poate fi definită drept locul în care se încheie tranzacţiile de

afaceri internaţionale dintre ţările lumii ca rezultat al diviziunii mondiale a muncii şi confruntării

dintre cererea şi oferta pe plan mondial.

În practică, piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă internaţională, însă,

în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns, referindu-se numai la

tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială cuprinde tranzacţiile

de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică se mai utilizează şi noţiunea de piaţă

externă în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de cuprindere mult mai mică decât piaţa

mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită din punctul de vedere al relaţiilor economice

externe ale unei ţări.

Factorii ce au influenţat şi influenţează evoluţia pieţei mondiale pot fi grupaţi în:

1. Factori economici, care reprezintă factori determinanţi ai pieţei mondiale, dintre care

amintim: dinamica producţiei şi consumului pe plan internaţional, apariţia de noi produse şi

servicii, creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor, creşterea productivităţii,

procesul de industrializare a ţărilor în curs de dezvoltare, modernizarea transporturilor etc.;

2. Factori politici, dintre care mai semnificativi sunt: politica tarifară şi netarifară

promovată de diferite state sau grupări de state, asociaţiile economice interstatale cu caracter

regional, politica creditelor promovată de diferite economii naţionale sau organizaţii financiare

internaţionale etc.;

3. Factori de conjunctură, legaţi de o serie de evenimente extra-economice neprevăzute, de

37

politica marilor societăţi transnaţionale, de crizele economice internaţionale, războaie, revoluţii,

catastrofe naturale etc. Acţiunea acestor factori provoacă mari dereglări în formarea preţurilor

mondiale, antrenând creşteri şi scăderi bruşte ale acestora, în discordanţă cu logica previziunilor de

piaţă.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:

1. piaţa bunurilor şi serviciilor reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii ce se

desfăşoară între agenţii economici din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a

constituit piaţa mondială;

2. piaţa internaţională de capital, reprezentând ansamblul operaţiunilor legate de plasarea

în/din străinătate a capitalului sub forma de: investiţii străine directe, investiţii de portofoliu,

credit, cumpărături de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni) etc. În prezent, această

componentă a pieţei mondiale este cea mai dinamică, volumul tranzacţiilor de pe această

piaţă depinzând în mod direct de dinamica comerţului internaţional;

3. piaţa mondială a muncii, ce cuprinde relaţiile generate de migraţia forţei de muncă dintr-o

ţară în alta, de regulă în căutarea unui loc de muncă;

4. piaţa tehnologiilor de vârf, respectiv al transferurilor de brevete, invenţii, know-how.

Această piaţă se dezvoltă extrem de rapid şi tinde să devanseze pieţele tradiţionale de

mărfuri şi servicii.

Actualmente, piaţa mondială se caracterizează printr-o multitudine de sub-sisteme sau pieţe

specifice, considerate componente ale pieţei mondiale, care pot fi clasificate în mai multe

categorii: pieţe relativ „libere” precum sunt bursele de mărfuri şi valori; pieţe „controlate” sau

„protejate”, caracterizate de o puternică intervenţie a statului; pieţe monopoliste, precum ar fi piaţa

noilor tehnologii controlată de societăţile transnaţionale; pieţe relativ „închise” întâlnite în cadrul

unor grupuri integraţioniste.

În general, piaţa mondială reflectă structurile definitorii ale economiei mondiale, modul de

distribuire pe plan internaţional a activităţilor productive şi a puterii economico-financiare, care

rezultă în polarizarea participanţilor la relaţiile economice internaţionale, respectiv inegalitatea

ţărilor lumii în cadrul pieţei mondiale, atât pe plan global, cât şi în relaţiile de schimb particulare, în

care se confruntă parteneri cu forţe economice şi politice diferite.

În prezent, sub impactul dezvoltării forţelor de producţie contemporane, a revoluţiei tehnico-

ştiinţifice şi informaţionale, piaţa mondială se caracterizează printr-un accentuat dinamism şi o

continuă ascensiune. Această tendinţă se manifestă prin ritmul rapid al creşterii volumului

circuitului economic mondial în toate componentele sale şi prin dezvoltarea intercondiţionată a

fluxurilor comerciale şi financiar-valutare.

În acelaşi timp, în ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale,

38

de la interdependenţele „comerciale” la cele din domeniul producţiei materiale şi serviciilor,

precum şi de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în

producţie. În domeniul comerţului internaţional, această tendinţă se manifestă prin orientarea

dinspre fluxurile de produse simple spre cele de produse complexe (instalaţii, utilaje, echipamente),

de la exportul de bunuri materiale la exportul de bunuri „inteligente” (licenţe, know-how), de la

operaţiuni clasice de export –import la forme moderne (leasing, consulting-engineering).

Totodată, evoluţia pieţei mondiale se află în strânsă intercondiţionare cu dezvoltarea de

ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică, în special, a economiilor ţărilor dezvoltate.

Asupra evoluţiei pieţei mondiale influenţează o serie de factori precum decalajele economice ce

există şi se adâncesc între ţările dezvoltate (Nord) şi ţările în curs de dezvoltare (Sud), agravarea

situaţiei datoriei externe a ţărilor „Sudului”, instabilitatea politică din multe regiuni ale globului etc.

În aceste condiţii este tot mai necesară intervenţia concretă a statelor, a O.N.U. şi a instituţiilor sale

pentru reglementarea pe baze solide a acestor situaţii de criză, în vederea unei dezvoltări echilibrate

a pieţei mondiale.

2.4 Relaţii economice internaţionale: esenţă şi forme de manifestare

Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională în producţie au creat necesitatea

stabilirii unor relaţii economice între statele-naţiune, între agenţii economici.

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre agenţii economici şi dintre

economiile naţionale generate de diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial.

Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi

dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun o intervenţie activă a statului, care se

concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor reprezentanţe

oficiale peste graniţă etc. În general, relaţiile economice internaţionale au un rol pozitiv în economia

mondială, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii. În acelaşi timp,

considerăm oportun de rem arcat că acestea se desfăşoară pe fondul propagării unor interese

diverse, de cele mai multe ori contradictorii, ceea ce rezultă în faptul că unii dintre cei care participă

la relaţiile economice internaţionale, cel puţin pentru o perioadă, stagnează sau regresează, dar nu

din cauza relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le valorifica în

mod favorabil. De-a lungul mai multor secole, aceasta a reprezentat una dintre problemele

economice foarte des abordate în vasta literatură economică consacrată relaţiilor economice dintre

state. Prin urmare, este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie percepute în

mod realist şi nu idilic. Privite în acest mod ele dezvăluie faptul că reprezintă terenul de manifestare

a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează în prezent o anumită "relaxare"

în domeniul barierelor vamale, dând câştig de cauză celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi

39

mecanismele economiei mondiale.

În modul cel mai direct, importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale în lumea

contemporană sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele extraordinare ale lor. Din

această perspectivă, putem afirma cu toată certitudinea că omenirea ar fi fost mai puţin dezvoltată

fără aceste legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar fi

exploatat mult mai puţin din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa

neaşteptatelor şi iminentelor catastrofe naturale.

Fără îndoială, în politica sa economică, fiecare ţară reflectă mai bine sau mai puţin bine

problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt are repercusiuni asupra

stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este că, în prezent şi, cu certitudine, în viitor, în

ecuaţia dezvoltării unei ţări variabilele ce ţin de legăturile economice şi politice externe vor fi tot

mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune ecuaţii, folosind armonios

factorii interni şi externi şi evitând ciocnirile de interese majore, constituie o sarcină grea, dar

inevitabilă pentru orice guvern democrat.

Realitatea a demonstrat că, în perioada actuală, este imposibil de a se susţine dezvoltarea sau,

pur şi simplu, existenţa normală a unui stat fără ca el să fie conectat, mai mult sau mai puţin, la

schimburile economice internaţionale. În continuare sunt expuse câteva argumente, care

demonstrează de ce fiecare stat trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării

la relaţiile economice internaţionale:

a. resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi resursele

naturale);

b. specializarea statelor, permite producerea unor bunuri şi servicii cu cheltuieli minime şi cu

eficienţă maximă;

c.respectându-se criteriul raţionalităţii economice, nici un stat nu poate să producă pe teritoriul

său gama integrală, sau nici chiar majoritatea, de bunuri care sunt produse în lume la un moment

dat (critica autarhiei, izolaţionismului);

d. prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului ţării pentru a se

dezvolta. Desigur, totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de

ce dă şi de ce primeşte;

e. relaţiile economice internaţionale au lărgit şi au diversificat mult piaţa pentru întreaga producţie

mondială, au făcut relaţiile economice mult mai stabile şi au o contribuţie însemnată la

menţinerea păcii mondiale pentru un interval aşa mare (55 de ani);

f. ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital mixt, ca rezultat al expansiunii

relaţiilor economice internaţionale, mai ales în perioada postbelică.

În prezent, relaţiile economice au un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Accesul

40

la progresul tehnic şi piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea

infrastructurii, specializarea producţiei naţionale, crearea locurilor de muncă, stabilizarea

dezvoltării, prosperarea unor zone tot mai întinse ale lumii etc., reprezintă unele efecte generate de

relaţiile economice internaţionale. De menţionat, însă că nu toţi cei ce intră în „caruselul” relaţiilor

economice internaţionale ştiu sau pot să le valorifice în favoarea lor. De aceea, vom găsi şi astăzi în

lume destul de multe ţări care nu pot afirma că beneficiază în mod substanţial de pe urma angajării

lor în schimburile economice internaţionale. Este, într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă ne

referim la legităţile aspre ale economiei de piaţă. Şi, cu toate acestea, în mod justificat, schimburile

economice internaţionale s-au intensificat considerabil atât ca amploare, cât şi ca rol.

Sunt ţări care, în ultimele 2 - 3 decenii, au dovedit că integrarea eficientă în schimburile

economice internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni dinamice spre vârfurile ierarhiei ţărilor

dezvoltate (de exemplu noile ţări industrializate din Asia de Sud - Est, precum Malaysia, Thailanda,

Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore.

Relaţii economice internaţionale au apărut şi s-au extins în urma unor interese foarte clare,

generate de nevoia satisfacerii mai bune a cerinţelor de pe piaţa internă. Pe de o parte, expansiunea

şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de însăşi avantajele pe care le produce:

- creşterea productivităţii muncii;

- completarea sau chiar asigurarea necesarului de resurse;

- pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor produse:

- asigurarea unor perioade de stabilitate mai îndelungate în funcţionarea unor capacităţi

economice;

- contactul mai rapid cu noutăţile din variate domenii;

Pe de altă parte, expansiunea fără precedent a relaţiilor economice internaţionale se datorează:

- descoperirilor tehnico - ştiinţifice contemporane;

- dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii;

- adâncirii diviziunii internaţionale a muncii;

- problemelor globale pe care trebuie să le rezolve în prezent statele lumii;

- poluării mediului ambiant;

- crizei energetice;

- problemei alimentaţiei pe glob;

- perturbaţiilor de pe pieţele valutar-financiare.

Relaţiile economice internaţionale se manifestă prin două forme: bilaterism şi multilaterism.

Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale se creează, în multe cazuri, pe lângă un cadru juridic, şi un

cadru instituţional, constituindu-se comisii mixte pentru schimburi comerciale şi cooperare

economică. În cazul unor ţări, cadrul instituţional include, pe lângă comisiile mixte, şi alte

41

organisme şi forme specifice.

Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decât cel instituţional, principalele instrumente

de politică economică fiind:

- convenţii şi acorduri de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică;

- convenţii comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale, protocoale privind

schimburile comerciale, convenţii comerciale auxiliare;

- convenţii financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru evitarea

dublei impuneri;

- contracte economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; comision; consignaţie;

construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă tehnică;

service; concesiune; depozit; specializare în producţie.

Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă lărgire, bilateralismul se dezvoltă în

continuare în economia mondială, principale sfere de manifestare fiind cele practicate de mult timp

în relaţiile economice internaţionale:

- comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi servicii;

- cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau

extinderea celor existente;

- investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin formarea

de societăţi mixte;

- transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare

convenite;

- prestarea serviciilor în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al

asigurărilor şi alte domenii;

- turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită,

facilităţilor create odată cu perfecţionarea mijloacelor de transport internaţional;

- transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum sunt creditele,

unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi altele.

Sistemul bilateral, prin urmare, joacă un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice

internaţionale, perfecţionându-se continuu atât în materie de forme de manifestare, cât şi în materie

de anvergură a acestora.

Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi implicaţii,

o constituie dezvoltarea multilateralismului - ansamblul de relaţii simultane şi coordonate, la scară

subregională, regională sau mondială, între statele independente.

Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de accentuarea

interdependenţelor între economiile naţionale ca urmare a intensificării specializării internaţionale,

42

sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale

decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea.

Problemele globale, precum este cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant,

dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică presupune

angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acţiuni

eficiente.

Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă noi posibilităţi de

conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate în relaţiile interstatale şi, mai ales,

reduce considerabil riscul confruntărilor.

Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene antagonice sau,

dimpotrivă, se condiţionează reciproc? Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale

arată că răspunsul la această întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă

principiile dreptului internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului,

multilateralismul conduce la egalitate în tratamentul partenerilor, oferind şanse egale de dezvoltare

fiecărui stat. Astfel, acesta nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie

la relaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor reiaţii

multilaterale. Într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui climat de

încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate între

multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele lumii,

atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu stricteţe.

2.5. Circuitul economic mondial.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale care

se dezvoltă între agenţii economici ca urmare a interdependentelor existente, a ansamblurilor de

specializări din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării

tehnologice, schimburilor de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor, forţei de muncă etc.

Principalele fluxuri care compun circuitul economic mondial sunt: comerţul internaţional cu

mărfuri şi servicii (invizibil); mişcarea internaţională a capitalului şi a investiţiilor externe;

schimburile valutare; circulaţia internaţională a forţei de munca; cooperarea economică şi tehnico-

ştiinţifică.

Dezvoltarea economică contemporană a fiecărui stat este indisolubil legată de participarea la

circuitul economic mondial. În acest sens, după cel deal doilea război mondial are loc o puternică

amplificare şi diversificare a schimburilor economice între statele lumii.

Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de ordin politic:

apariţia unor noi state independente, destinderea est - vest etc., cât şi de ordin economic: gradul de

43

dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, revoluţia tehnico-

ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări, care au antrenat sporirea cantitativă şi calitativă a

activităţilor economice.

După natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului

economic mondial pot fi clasificate în:

1. fluxuri comerciale internaţionale;

2. fluxuri internaţionale de capital;

3. fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională;

4. fluxuri de forţă de muncă internaţionale.

La rândul lor, fluxurile comerciale cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxul mărfurilor

incorporale. Fluxurile de mărfuri incorporale sunt cunoscute sub denumirea de comerţ invizibil.

Acesta cuprinde:

1. fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, consulting - engineering, etc;

2. fluxurile de servicii, precum: turismul, transportul, asigurările, telecomunicaţiile internaţionale

etc.

Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale, fluxurile comerţului

invizibil nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplica taxe vamale la trecerea

frontierelor.

Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă imprimă

circuitului economic mondial particularităţi noi.

În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a formelor legăturilor

economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi investiţiile

internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în prezent au

apărat noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii monetare internaţionale,

turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a forţei de

muncă, etc.

În-al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadrul circuitului economic

mondial. În prezent nu se mai poate imagina comerţ internaţional care să se deruleze fără antrenarea

fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de 80-85%

din valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de

know-how (comerţul cu brevete şi licenţe) etc. Interdependenţa şi interacţiunea diferitor fluxuri

economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic mondial.

În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi generate de

diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile noi ale

bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând partenerilor la

44

schimburi etc. Progresul tehnic contemporan, de asemenea, a influenţat evoluţia formelor şi

tehnicilor comerciale, de plată şi de contractare în procesul de derulare a schimburilor economice

internaţionale.

O altă trăsătură importantă a circuitului economic mondial este accelerarea vitezei circuitului

economic, materializat în intensificarea ritmului de creştere a diferitor fluxuri economice

internaţionale şi, în special, a comerţului exterior, care s-a dovedit a fi superior ritmului de creştere a

producţiei propriu-zise. Această devansare evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi

în procesul de producţie, respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre state. Urmarea firească a

creşterii mai rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială constă în sporirea

ponderii exporturilor în totalul producţiei naţionale, în sporirea participării statelor la diviziunea

internaţională a muncii.

Caracterul obiectiv reprezintă o altă trăsătură a circuitului economic mondial. Fiecare ţară,

indiferent de mărime sau aşezare geografică simte necesitatea participării la circuitul economic

mondial. Prin această participare, ţara îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi desfacere,

plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului de antreprenor şi a

procesului de modernizare a structurii economice etc.

Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele şi

mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de manifestare, de la o

perioadă la alta. Dinamica diviziunii mondiale a muncii, multitudinea şi marea diversitate a

participanţilor la circuitul economic mondial, transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a

mecanismelor sale: mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei vân-

zătorului"; preţurilede echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei sunt substituite de

mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de companiile

internaţionale; mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor flotante";

tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă internaţională în

ascensiune; tehnicile modeme de telecomunicaţii şi calculatoarele electronice sporesc considerabil

ritmul şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele instituţii de piaţă; unele tehnici

comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai suple, dar mai sofisticate, sunt mereu

inventate etc..

Ponderea în care statele participă la circuitul economic mondial depinde, pentru o ţară sau

alta, de o multitudine de factori cum sunt: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de

diversificare a economiei, nivelul de complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a

resurselor naturale, dimensiunile pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială,

mijloacele de comunicaţie, precum şi de unii factori de politică economică, de interesele imediate şi

de perspectivă ale statelor. Aceşti factori nu au influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra

45

gradului de participare la circuitul economic.

2.6. Ordinea economică mondială

Specialiştii în relaţii economice internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea

economică mondială. Economiştii români propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune

strictă, ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de

organizare, în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale" . Într-o abordare mai largă, potrivit

aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a configuraţiei economiei mondiale, a felului

cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a economiei mondiale

într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre elementele care o compun" .

Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii economice

mondiale. Într-o primă accepţiune, ordinea economică mondială (OEM) reprezintă „asigurarea

condiţiilor de compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare ale

diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei comunităţi economice

mondiale". În a doua accepţiune, ordinea economică mondială este „proprietatea structurală a

sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de organizare şi de raporturile de putere”.

O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este cărui fapt se

datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor subiecţi ai

economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele

echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de exemplu, pieţele internaţionale ale unor mărfuri

sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se apropie de

forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că aceste

echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a economiei

mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul că şi acţiunea

forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a

dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au generat accelerarea

procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în anii '90, încurajează

ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile transnaţionale globale)

tind să dobândească un rol tot mai mare în configurarea structurilor de organizare şi a raporturilor

de forţe pe plan mondial.

Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte de la

premisa, care se dovedeşte, până la acest sfârşit de secol, a fi corectă, că aceasta a fost şi este

rezultatul, în primul rând, al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în

prezent - statele naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile interstatale.

46

Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în care

se configurează ordinea economică internaţională în baza relaţiilor dintre statele lumii. Curentul

„realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale lumii.

Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor fireşti şi

spontane ale statelor către pace şi stabilitate.

Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o

anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de organizare

stabilite.

În fapt, ca şi echilibrul mondial, aceasta este relativă, deoarece, pe de o parte, se modifică la

numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, nu exclude existenţa simultană în economia mondială

a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice la nivelul unor subsisteme sau regiuni

geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a

amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării

statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor

economice mondiale.

Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite

perioade istorice.

F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-planetară" este organizată în

jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de organizare

inferior, o periferie aservită.

Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein propune

un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este structurat pornind,

înainte de orice, de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui,

are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic şi militar. El afirmă, de

asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune

şi de decadenţă.

Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea război

mondial.

În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând din mai

multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul economiei

socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie, în primul rând, politică şi

militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a

perioadei analizate: S.U.A. şi respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două subsisteme era

relativă, deoarece ţările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice

economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaţionale

47

stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale, care reglementau schimburile

comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare internaţionale (precum G.A.T.T. şi

U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de ţări membre ale O.N.U.,

acestea au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni internaţionale privind alte raporturi

sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, în pofida existenţei celor două subsisteme

ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de

organizare şi raporturile de putere din subsistemul capitalist.

În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele:

- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are capacitatea de

a influenţa anumite procese în mod decisiv. Majoritatea sferelor vieţii economice pe plan mondial

sunt însă coordonate de această ţară împreună cu celelalte şase state mari dezvoltate care fac parte

din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada). Invitarea

Federaţiei Rusie ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră,

recunoaşterea ei ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi economică;

- Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul grup

funcţionează relaţii economice de interdependenţă în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor

economice), adăugându-se la acestea, desigur, şi cele politice şi militare;

- Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în

relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de

vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional etc. Acestea sunt economii în

tranziţie şi/sau economii în curs de dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate

punctele de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a

economiei, forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe

primele două paliere sunt diferite. De exemplu, ţările cu potenţial natural mare (ca India, China,

Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate. În plus,

caracteristicile relaţiilor de dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor

de anumite grupări sau organizaţii regionale sau internaţionale. Gradul de dependenţă al acestor ţări

de statele de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la

putere. De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru

menţinerea a cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii

diminuate cu ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare

asemănător.

Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a

fost întotdeauna socotită ca fiind favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a

considerat, uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu

48

caracter global, care se pot transforma în crize cu caracter global dacă nu sunt gestionate

corespunzător. Astfel, în anii '60-'70, când ţările în curs de dezvoltare devenite independente şi-au

raliat poziţiile cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei

redefinirii unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea

de către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document întitulat „Declaraţia şi

programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale", obiectivele

propuse prin acesta nefiind niciodată atinse.

Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele cercuri ale

oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului de la

Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale din

lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare inadecvat, dacă se ia

în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei mondiale.

Printre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului de la Roma enumerăm:

- concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a activităţilor

productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.. Drept urmare, se produce concentrarea

bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre ţările dezvoltate

şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări, care participă

din ce în ce mai puţin la circuitul economic internaţional;

- creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare;

- explozia demografică şi accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de dezvoltare, având drept

efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen ce poate

genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările dezvoltate;

- accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de seră,

ploile acide ş.a.);

Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai echitabile

pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează poziţiile

„idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în faţa celor

materiale şi că, pentru existenţa unei ordini economice mondiale eficiente şi echitabile, trebuie

reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări economice echilibrate pe plan naţional

sau mondial. Totuşi, considerăm oportun de remarcat că raporturile de putere nu se stabilesc

pornind de la această ierarhie de valori.

În abordarea „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii, unele abordări

fiind echilibrate, altele fiind utopice. Între soluţiile pragmatice şi ne lipsite de o viziune morală sunt

de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele ţărilor independente, în

curs de dezvoltare, ci să le ajute la soluţionarea problemelor cu care se confruntă.

49

2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob

Tendinţele actuale ale economiei mondiale denotă faptul că, în ultimele decenii, asistăm la o

serie de transformări fundamentale ale structurilor socio-economice ce caracterizează evoluţia

societăţii umane şi a economiei, în ansamblul ei. Ne aflăm într-o perioadă de mutaţii profunde ce

definesc tranziţia de la societatea industrială la un nou tip de societate, societatea postindustrială în

care schimbarea rapidă reprezintă o constantă, o lume cel puţin la fel de diferită de aceea de până

acum, precum a fost epoca industrială faţă de cea agrară.

Noua societate postindustrială, ca cea mai reuşită delimitare a etapelor de dezvoltare

socială, poate fi caracterizată prin următoarele aspecte:

a) ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în special, în

domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de muncă

ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură, predominant în

societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în societatea industrială);

b) interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre oameni şi

natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor naturale;

c) cele mai importante instituţii devin universităţile, organizaţiile de cercetare ştiinţifică,

laboratoarele industriale, bibliotecile;

d) dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările

progresului tehnic şi ştiinţific în mod sistemic şi profund;

e) resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul uman;

f) politici macroeconomice esenţiale devin politica inovaţională şi cea educaţională;

g) problema structurală principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul public şi

cel privat al economiei.

Premisele economice ale societăţii informaţionale – societate a cunoaşterii, ale societăţii

postindustriale şi ale diviziunii internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin

câteva trăsături principale:

omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele atinse, şi

reziduurile de lungă durată ale tuturor modelelor anterioare de dezvoltare care, în comun,

formează un obstacol în calea progresului căutat, aşteptat şi meritat de generaţiile actuale.

Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi profund al cunoaşterii şi al promovării

rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în economie;

populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul de

sustenaţie a ecosistemului natural. Actualmente, populaţia Terrei constituie circa 6,5 miliarde

de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050. Deci, doar „cei mai

norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea hrană suficientă, apă

50

potabilă şi locuinţe decente”;

În pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii sociale

internaţionale devin forţa primordială a dezvoltării umane, una din căile diviziunii mondiale a

muncii, care acţionează asemeni unui ceas în interior şi din exterior.

Generalizând analiza teoriei postindustriale, remarcăm unele principii metodologice de bază,

care reliefează etapele revoluţiei sociale:

În primul rând, societatea postindustrială se diferenţiază de cea preindustrială şi industrială în

următoarele ipostaze: resursa de bază pentru producţie devine informaţia, în timp ce în societăţile

preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia primă.

În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui

mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile moderne le domină, în fond, pe

toate celelalte.

În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de un

caracter pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca economii

bazate pe muncă şi capital, cea postindustrială este o economie bazată pe creaţia omului. Ca urmare,

celor trei societăţi le poate fi atribuită următoarea formulare generalizatoare: prima reprezintă relaţia

dintre om şi natură; cea de-a doua – conlucrarea cu natura creată de om (a game against fabricated

nature), cea de-a treia – relaţiile dintre oameni.

Modelele postindustrializării în ţările dezvoltate. În funcţie de aplicarea specifică a

principiilor menţionate, în prezent s-au constituit mai multe modele de creştere şi organizare

economică. Doar unele din ele au generat impact economic semnificativ în ţările care le-au aplicat

sau le aplică, acestea fiind:

a) modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi, cu

unele excepţii, în Suedia, Danemarca şi Olanda. Acest model se evidenţiază prin următoarele

trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de impozitare

progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin mecanisme stabilite

de stat (cazul Franţei) sau prin instituţii bancare (cazul Germaniei); pune accent pe programe de

formare profesională în sectorul industrial; tinde spre o dezvoltare echilibrată a ramurilor şi se

conduce de principiul egalităţii relative a veniturilor.

O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se referă la

politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii organizate şi

prospere. Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că el se

caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită, sector

public extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie. Aceste trăsături

51

sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai costisitoare programe

publice din lume.

b) modelul economic liberal, aplicat cu rezultate remarcabile în SUA şi Marea Britanie.

Principalele particularităţi ale acestui model sunt: promovarea unei gestiuni macroeconomice,

caracterizate printr-un înalt grad de neutralitate; stabilirea măsurilor de protecţie a concurenţei;

utilizarea informaţiei disponibile în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a

universităţilor mandatate în cercetările prioritare la nivel naţional; susţinerea semnificativă şi

diversă a sectorului privat; evitarea unei mari concentrări de putere în sectoarele industrial şi

financiar prin obligativitatea divizării marilor concerne; statul intervine în economie doar prin

intermediul legislaţiei şi a altor acte normative; în cadrul marilor companii predomină

individualismul, adică fiecare angajat tinde să avanseze în mod individual etc.

Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de rezultatele

politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare. Statul influenţează

subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii sociale şi economice,

restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de piaţă;

c) modelul neomercantilist. Este aplicat în unele ţări din Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de

Sud, devenind, practic, un model de dezvoltare „catching-up”. Caracteristicile acestui model pot fi

sintetizate prin următoarele constatări: favorizează realizarea acumulărilor economice şi diminuarea

consumului; susţine exporturile în sectoarele cu productivitate superioară celei mondiale; consolidează

firmele în mari grupuri industriale, care au relaţii directe cu băncile de afaceri; alocă investiţii mari în

învăţământ, instruire, cercetare şi dezvoltare, precum şi subvenţii masive în tehnologiile de vârf;

realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii şi guvern.

Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au fost

martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi considerat şi

„strategie a dezvoltării accelerate”. În cadrul lui rolul prioritar în stabilirea ramurilor cu potenţial

sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se caracterizează prin multiple înlesniri

fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în economie.

Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare economică

se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care, actualmente, se

dezvoltă în câteva direcţii:

a) sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). În baza acestui sistem, fondurile sunt

alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii financiare a

investiţiilor. Caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor investiţionale,

intervine numai la nivel de reglementări;

b) sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat (de

52

exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este ponderea

ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de stat, care

orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii economice

promovate de către stat;

c) sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu mare influenţă în

viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic Germaniei şi

Japoniei.

Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până în

prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în continuare, ca

alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi socială:

d) modelul falsei paradigme. Reprezintă o orientare în abordarea problemei dezvoltării

sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite, ţinând cont de recomandările

experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi instituţiilor internaţionale, cu

atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai cerinţele necesare. Practica economică

denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe concepte sofisticate şi modele economice

complexe, însă toate ele conduc la politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita

intelectuală din aceste ţări, formată în ţările dezvoltate, aplică concepte şi modele străine realităţilor

interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare aplicării noilor

concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică naţională;

e) teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările

subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile şi dezavantajoase. Teoriile schimbărilor structurale şi

ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea societăţilor

duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs de dezvoltare – a

oazelor de bogăţie în ariile mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi persistenţa divergenţelor

dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei defavorizaţi la diferite niveluri.

Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept inconsistent şi presupune o dezvoltare

economică minoră;

f) teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt propagate

de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a condus la o largă

răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe privatizarea sectorului public şi pe

macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei libere. Din aceste motive,

orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică. Reprezentanţii acestui curent

de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de administraţie ale Băncii Mondiale şi

Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă importantă pe plan mondial. Influenţa a fost

consolidată şi de faptul, că anumite organisme internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a

53

Muncii (OIM) sau Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD),

reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs de dezvoltare, ele, în anii ’80 – ’90, începând să-şi

piardă din influenţă. Principalul argument al acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din

alocarea defectuoasă a resurselor, care are drept cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales,

intervenţia masivă a statului în economie. Drept soluţii pentru depăşirea acestei stări de

subdezvoltare sunt recomandate măsuri de fortificare a pieţei libere, de privatizări masive în

sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor impuse de stat, astfel încât să fie stimulată libera

concurenţă etc.;

g) noua teorie a creşterii economice. În paralel cu modelele de bază şi cele alternative,

anii ‘90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele

neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice. Noua teorie a

creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de fluxul de cunoştinţe

şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de dezvoltare economică în

legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind capitalul, şi anume capitalul

uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de maturizare, superioară fiind

societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană şi SUA. Foarte utile, în acest context,

sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea economică a societăţii din două aspecte: al

competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. În continuare vom supune unei examinări succinte aceste

probleme teoretice.

M. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva caracteristicilor

avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru stadii: economia bazată pe

factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare. Considerăm că această constatare necesită o analiză

mai profundă.

Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele

particularităţi:

1. sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de producţie

- costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele naturale;

1) firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile parvin,

în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine directe;

2) firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct spre

consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri, industrii

prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse naturale;

3) economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la tendinţele de

modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb care influenţează, în

mare măsură, nivelul preţurilor relative.

54

Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele trăsături:

1) sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor

standardizate;

2) produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent importate din

exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă că ţările nu se

limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le adapteze şi să le

perfecţioneze;

3) economia se concentrează în zona industriilor prelucrătoare;

4) economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri externe.

Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat prin:

1) abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii principial

noi, aflate la nivelul de vârf al tehnologiilor;

2) mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate domeniile;

3) inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor private;

4) economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de şocurile

externe.

Stadiul economiei bazate pe bunăstare înseamnă:

1) eradicarea sărăciei;

2) socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui privat;

3) extinderea relaţiilor economice internaţionale.

În Raportul de Competitivitate 2012 se subliniază, că economii inovatoare posedă acele ţări

care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele economii este

strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru produsele avansate

sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe transfer tehnologic

(acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate şi a capitalului de la

economiile inovatoare).

Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile

masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative ale

guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii intelectuale.


1. Ce reprezintă economia naţională?

2. Definiţi diviziunea mondială a muncii?

3. Care sunt tipurile de specializare internaţională?

4. Daţi caracteristica pieţei mondiale?

55

5. Definiţi circuitul economic mondial şi prezentaţi structura lui?

6. Daţi caracteristica noii ordini economice mondiale?

7. Identificaţi modelele de dezvoltare economică pe glob?

Teste grilă:

1. Ce reprezintă piaţa mondială?

a) buma preţurilor mărfurilor vândute pe întregul glob;

b) Suma importurilor şi exporturilor de mărfuri;

c) Ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe glob;

d) Suma pieţelor naţionale.

2. În cadrul pieţei mondiale nu sunt cuprinse:

a) Importul şi exportul de mărfuri;

b) Sistemul de taxe vamale;

c) Turismul internaţional şi transporturile internaţionale;

d) Transferurile financiare internaţionale.

3. Ce reprezintă diviziunea mondială a muncii:

a) Expresia sintetica a tendinţelor de specializare internaţională;

b) Adaptarea potenţialului naţional la caracteristicile cererii pe piaţa mondială;

c) Legăturile dintre agenţii economici de pe glob;

d) Expresia raportului dintre producători si consumatori.

4. Gradul deschiderii economiilor naţionale către economia mondială nu depinde de:

a) Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială;

b) Asigurarea unui management de calitate;

c) Existenţa libertăţii economice;

d) Existenţa unei monede naţionale în depreciere;

e) Nici unul dintre factorii anteriori.

5. Diviziunea mondială a muncii este:

a) Un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel temelia

materială a fluxurilor economice internaţionale;

b) Categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi

comerţului internaţional;

c) Un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate schimbului şi care

ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de producţie.

6. Nu se includ în cadrul segmentelor specializate ale pieţei mondiale:

a) Exportul şi importul de bunuri şi servicii, inclusiv produse şi tehnologii de vârf;

b) Colectarea veniturilor bugetare şi alocarea cheltuielilor bugetare;

c) Investiţiile directe în şi din străinătate;

e) Acordarea şi primirea de credite externe;

d) Schimbul valutar al agenţilor economici din diferite ţări.

7. Piaţa mondială determină:

a) Reducerea concurenţei dintre agenţii economici din diferite ţări;

56

b) Creşterea eficienţei economiei naţionale în cadrul diviziunii internaţionale a muncii;

c) Reducerea capacităţii de absorbţie a unor produse;

d) Reducerea numărului de pieţe furnizoare şi de desfacere;

e) Diminuarea impactului evoluţiilor internaţionale asupra economiei naţionale.

8. Economiile naţionale reprezintă celula de bază a economiei mondiale deoarece:

a) Formează cadrul de mişcare a factorilor de producţie şi al manifestării agenţilor economici;

b) Stimulează dezvoltarea şi creşterea economică;

c) Prin dezvoltarea lor are loc adâncirea diviziunii mondiale a muncii;

d) De dezvoltarea lor depinde dezvoltarea economică;

e) a+b+c+d.

9. Ordinea economică mondială este determinată de:

a) Raportul de forţe economice internaţionale;

b) Războaiele mondiale;

c) Raporturile de schimb pe piaţa valutară;

d) Revoluţia tehnico-ştiinţifică;

e) Nici un răspuns nu este corect;

10. Una din trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice o constituie:

a. Dezvoltarea multilateralismului;

b. Dezvoltarea bilateralismului;

c. Dezvoltarea relaţiilor economice cu ţările membre ale unor organizaţii internaţionale;

d. Extinderea raporturilor economice dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;

e. Dezvoltarea relaţiilor economice între ţările dezvoltate şi fostele colonii.

57

Capitolul 3. Internaţionalizarea şi Globalizarea.

Obiective:

A defini noţiunile ”interdependenţe economice”, ”internaţionalizare” şi ”globalizare”;

A identifica factorii determinanţi ai globalizării;

A cunoaşte avantajele, dezavantajele şi implicaţiile globalizării asupra societăţii

contemporane;

A identifica efectele globalizării economice.

Termeni cheie:

Globalizare, internaţionalizare, transnaţionalizare, revoluţie tehnologică, tehnologii

informaţionale şi de comunicaţii, securitate economică naţională.

3.1 Interdependenţele economice şi procesul internaţionalizării.

Internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea sunt notiuni care exprimă trăsături

importante şi dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deşi au fost

deseori utilizate cu acelaşi sens. Pentru a înţelege mai bine aceste noţiuni vom începe cu delimitarea

conceptului şi specificului interdependenţelor economice dintre state, care reprezinta platforma de

dezvoltare a acestoir trei procese (internaţionalizarea, globalizarea, transnaţionalizarea).

Interdependenţele economice reprezintă totalitatea interacţiunilor reciproce dintre economiile

naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale. Ele s-au

constituit în timp pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, printre care:

diviziunea internaţională a muncii;

deschiderea economiilor naţionale spre exterior, caracterizată îndeosebi prin ponderea

exportului şi importului in produsul intern brut:

dezvoltarea revoluţionară a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în economie;

nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;

gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;

schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan

internaţional;

factori politici şi sociali, etc.

Există trei tipuri de interdependenţe şi anume: a) funcţionale (spre exemplu, în cadrul

UNCTAD, interacţiunea problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi

regional); b) între politicile de dezvoltare pe termen scurt şi cele pe termen lung promovate de

state şi grupări de state; c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe

piaţa mondială.

Interdependenţele dintre economiile naţionale pot fi simetrice şi asimetrice.58

Interdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală şi 2)

diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal. Se desfăşoară între ţări cu nivel de dezvoltare

economic apropiat.

lnterdependenţa asimetrică presupune: 1) specializare interramuri; 2) diviziune

internaţională a muncii pe plan vertical; 3) cooperare între ţări cu nivele diferite de dezvoltare; 4)

caracter inegal ce ia forma unor relaţii de independenţă a ţărilor Sud faţă de Nord.

Economistul olandez Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în cel de-al

treilea Raport al Clubului de la Roma intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale", scoate în

evidenţă patru feluri de interdependenţe legate de: 1) nevoia de alimente - unele ţări au surplusuri, în

timp ce altele au deficite alimentare; 2) nevoia de energie şi minerale, în condiţiile în care cererea şi

oferta au traiectorii geografice diferite; 3) problemele apărării mediului înconjurător; 4) speranţele de a

reduce decalajele mari dintre ţările bogate şi ţările sărace.

Luând în consideraţie amploarea şi natura acestor interdependenţe, „nici o naţiune nu poate

opta să trăiască într-o completă izolare faţă de celelalte...".

Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o treaptă sau un grad avansat de

dezvoltare a interdependenţelor dintre diferite domenii de activitate, ramuri şi ţări ale lumii. Unele

surse denumesc acest proces mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care

absolutizează rolul liberalizării pieţelor şi al dereglementării vieţii economice , procesul este

denumit globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, cu referire

la procesul de globalizare şi implicaţiile acesteia afirma: „Ameninţarea pe care o reprezintă

internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism - poate părea iminentă. Ţările, beneficiind

de condiţii sociale şi de muncă mai bune, sunt silite să concureze cu ţările în care salariile sunt mici,

vulnerabilitatea economică este mai mare iar costurile de producţie sunt mai scăzute".

Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării economice,

Renato Ruggiero, fostul director general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, afirma că economia

lumii a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia fază, toate reprezentând etape

ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice. Primele trei decenii ale perioadei

postbelice considerate prima fază a economiei internaţionale (figura 3.1.), s-au caracterizat printr-o

dezvoltare a schimburilor dintre economiile naţionale, care îşi păstrau însă caracterul naţional,

datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se derula cea mai mare parte a schimburilor;

ponderea schimburilor externe în producţia globală reprezentând doar 7%. În acea perioadă,

schimburile comerciale dintre ţări erau dominate de materiile prime, în timp ce ponderea produselor

manufacturate era în continuă creştere.

În anii '70 ai sec.XX economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare,

considerată a fi etapa, internaţionalizării profunde. O caracteristică importantă a acestei etape este

59

divizarea de către societăţile transnaţionale a procesului de producere şi de localizare a producerii

unor componente ale produsului finită în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a

procesului de transnaţionalizare, care dupa unele surse este definit ca "forma specifica de

manifestare a procesului de adancire a interdependentelor economice intre doua sau mai multe tari

in plan subregional, regional si uneori interregional, dar si continuitatea acestora, convenite si

programate prin intelegeri intre state". Procesul de transnationalizare determina stabilirea unor

raporturi noi intre stat si firme - unitati/agenti economici, intre puterea politica si cea economica.

Transnationalizarea, va merge mult mai departe: miza ei reala o reprezinta sfarsitul nationalului si

inceputul erei post-nationale. Dar, acest proces de transnationalizare nu se produce uniform, fara

contradictii; fenomenele care se petrec in multe tari, chiar tari dezvoltate, arata ca, statul national

joaca, inca, un rol important.

Fenomenul de transnationalizare a vietii economice este strans legat de alte doua aspecte: a)

Existenta si activitatea societatilor transnationale, b) Fluxul de investitii directe. Acestea din urmă

devenind un factor de bază în deplasarea produselor şi serviciilor peste frontierele ţărilor. Ca

rezultat, activele investitorilor străini, începând cu anul 1987 şi până în prezent s-au triplat, iar

vânzările anuale generate de aceste active au depăşit valoarea exportului mondial: în 1992

stocul mondial de investiţii străine directe constituia 2000 miliarde de dolari, determinând vânzări de

5.500 miliarde de dolari. În acelaşi an, s-au exportat bunuri şi servicii la nivel mondial în valoare de

4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, aceste exporturi au ajuns la o valoare de 6.500 miliarde de

dolari. Totodată, au crescut şi schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup transnaţional,

ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial. O caracteristică a acestei faze o

reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în producţia mondială de la 7

% în 1950 la 22 % în 1998.

Figura 3.1. Etapele procesului de InternaţionalizareSursa: Dollar D., Zoido-Lobaton P. Patterns of Globalization. Presented at the 13th Annual Bank

Conference on Development Economics, Maz 1-2, 2001. World Bank, Washington, D.C.

Cea de-a treia fază, care a început în anii '90 a sec.XX, este denumită „economia fără

frontiere". Sintagma respectivă vrea să scoată în evidenţă creşterea operaţiunilor comerciale şi

60

financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită revoluţiei în domeniul informaticii şi

telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor „24 ore din 24” şi la scara întregii planete.

Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi cel mai adesea globalizare reprezintă, pe de o parte stadiul la

care a ajuns procesul real, îndelungat al dezvoltării internaţionalizării vieţii economice sau al

mondializării schimburilor economice şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale şi state,

proces care cuprinde nu numai schimburile, ci şi celelalte laturi ale vieţii economice.

La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali precum: accelerarea schimbărilor

tehnologice; multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza sporită cu care circula

capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a esenţei procesului de

management, atât în producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor comerciale.

Pe lângă faptul că globalizarea determină creşterea interdependenţelor dintre ţări şi

intensificarea internaţionalizării, aceasta reprezintă şi un proces de redistribuire a puterii economice

şi de accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,

îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice. În aceste dezbateri

globalizarea este legitimată de ideologia liberală care consideră piaţa drept singurul reglator al vieţii

economice, atât pe plan naţional, cât şi la scara economiei mondiale.

Alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea vertiginoasă a schimburilor internaţionale

şi circulaţia rapidă a inovaţiilor, ştiinţei şi tehnologiilor moderne şi accesul tuturor ţărilor la

resurse financiare pentru dezvoltare, sunt puse în evidenţă, înainte de toate, efectele de ordin social şi

economic ale acestui proces: accentuarea pe plan intern şi internaţional a inegalităţilor economice şi

sociale; accentuarea concurenţei şi a unor forme neloiale ale acesteia; creşterea supremaţiei pieţelor

financiare de capital în raport cu puterea organelor reprezentative, alese democratic din fiecare ţară

şi, nu în ultimul rând, afectarea suveranităţii naţionale -- toate acestea conducând, după opinia unui

analist, la „o lume în care o cincime din populaţia cea mai bogată de pe glob deţine 80 % din

resurse, în timp ce cincimea cea mai săracă doar 0,5 %.

Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel

macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre

macrostabilizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii

tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă de cerinţele fructificării superioare a

potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a ţărilor în diviziunea mondială a muncii şi în

competiţia mondială.

La nivel microeconomic, direcţia hotărâtoare trebuie să reprezinte ridicarea nivelului de

competitivitate şi management. În acest context, trebuie de pornit de la premisa că pe piaţa

mondială nu pot pătrunde, şi mai ales, nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile să

se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale. În ultimii ani, această

61

condiţie devine din ce în ce mai evidentă pentru întreprinderi, ceea ce a determinat ca numărul

fuziunilor să crească considerabil în special în ţările dezvoltate şi între companii mari. Printre

factorii ce au determinat intensificarea fuziunilor se menţionează: teama de restrângere a pieţei

(îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa mondială la unele produse,

supra-acumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a ofertei (industria constructoare

de automobile); incertitudinea şi costurile tot mai mari ale schimbărilor tehnologice

(telecomunicaţii, bănci, etc.); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în

domeniul produselor farmaceutice) etc.

3.2. Esenţa şi factorii determinanţi ai globalizării

Termenul „globalizare” a fost utilizat pentru prima dată într-un dicţionar (Webster) în 1961.

De la mijlocul anilor ’80, acest termen câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca

adjectiv altor termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii,

migraţie, conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri.

Martin Albrow defineşte globalizarea drept ”totalitatea proceselor prin care popoarele lumii

sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală”.

Un alt cercetător – Anthony Gidees – afirmă că globalizarea reprezintă „intensificarea

relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate,

încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la

multe mile depărtare şi invers”.

Accentual asupra dimensiunii geografice este pus şi de Emanuel Richter în încercarea sa de a

defini globalizarea: „Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe

această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei

singure lumi”.

Pe lângă aspectul geografic, cercetătorul român Ioan Bari, în definiţia sa cu privire la

globalizare face referinţă şi la procesul de intensificare a interdependenţelor dintre state, precum şi

la problemele globale: „ Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele

naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai

variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale având drept implicaţie faptul că

problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând la rândul lor, o soluţionare mai

curând globală decât naţională”.

Analiza acestor definiţii scoate în evidenţă atât aspecte obiective, cât şi subiective pe

care le implică conceptul de globalizare:

1. Pe de o parte „aspectul geografic” pierde din relevanţa sa datorită noilor tehnologii, noilor

strategii utilizate de actorii economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi

62

internaţional;

2. Pe de altă parte, globalizarea se intensifică continuu datorită faptului că oamenii au început

să perceapă tot mai clar oportunităţile deschise de utilizarea noilor tehnologii, precum şi de

aplicarea în practică a noilor strategii şi politici.

Alte aspecte caracteristice procesului de globalizare:

Crearea unui sistem global în care oamenii, mărfurile, capitalul, simbolurile etc. sunt

eliberate de contextul geografic;

Internaţionalizarea producţiei;

Noul mediu competitiv;

Noua diviziune mondială a muncii;

Noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord;

Internaţionalizarea statului şi noile sisteme de guvernare globală;

Societatea civilă globală;

Intensificarea procesului de integrare economică;

Transnaţionalizarea vieţii economice etc.

Totodată, globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a

intercomunităţii, ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea

conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale

devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în

ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic. Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe

plan internaţional implică o serie de termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În acelaşi timp,

temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului de globalizare sunt realităţi simţite de indivizi

care privesc acest proces cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină creşterea inegală

între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi procesul social.

În opinia lui Schimnuitov : „Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie

globalizarea, avem datoria să recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism modern....”. Acest

fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant, face ca atât efectele

sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la numeroase alte fenomene.

Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu se desfăşoară în

mod uniform şi natural. De exemplu, la câţiva ani după crizele economice şi financiare ale

deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai recomande, aşa cum au

făcut în anii ’80 şi ’90, deschiderea contului de capital, indiferent de circumstanţe, făcându-şi

apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care liberalizarea comerţului afectează

ţările lumii. Confuzia privind universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi

accentuată de controversele doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul

63

capitalismului, între variantele de organizare economică şi socială, precum şi de lacunele din

spaţiul economic mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil

depinde de condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul

economic şi social.

Globalizarea nu este un factor în totalitate negativ. Globalizarea oferă oportunităţi extinse

pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele

ţări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele.

Ţările care au reuşit să devină parte a sistemului unic global se bucură de creşteri economice mult

mai însemnate şi de o reducere mult mai considerabilă a sărăciei. Politicile de orientare spre

integrarea globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din

Asia de Est, convertind regiunea, care cu 40 de ani în urmă era considerată una dintre cele mai

sărace, în una din zonele cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii

standardelor, democraţia şi problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de

muncă) au intrat pe un trend de creştere calitativ tot mai evident.

În acest context, trebuie de precizat faptul că în anii ’70 – ’80, când multe ţări din America

Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a

stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător, au înregistrat creşteri impresionante ale sărăciei şi

valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa, nivelul de dezvoltare înregistrat la

nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor ţărilor mai sărace. Pe măsură

ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul de faţă au

loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru

promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea sărăciei. Totuşi, crizele înregistrate pe

pieţele emergente din anii ’90 au demonstrat că oportunităţile asociate procesului de globalizare

presupun şi riscuri provenite din volatilitatea pieţei de capital, la care se adaugă riscurile de ordin

social, economic şi de degradare a mediului înconjurător, care sunt determinate de accentuarea

sărăciei.

Analiza definiţiilor existente cu privire la procesul de globalizare, precum şi a aspectelor

caracteristice ale acestui proces ne permite să constatăm faptul că nu există o definiţie a globalizării

într-o formă universal acceptată, şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea

include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale

unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Acestea, dar şi nu numai au influenţat formularea unei definiţii generalizatoare care să stea la

baza analizei ulterioare a manualului respectiv. Astfel, definim globalizarea ca fiind: „procesul

dinamic al intensificării interdependenţelor dintre statele naţionale, ca rezultat al dezvoltării

relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică, socioculturală etc. şi conturării unor

64

probleme ce necesită o soluţionare globală”.

Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede

nevoită să se interfereze în ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu numai o

şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobândite. Termenul de

globalizare a dobândit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu efecte

benefice - o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială dar, în acelaşi timp,

majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel, orice s-ar întâmpla,

procesul în sine nu poate fi stopat. Dincolo de argumentul favorabil al globalizării prin care

avantajele ar depăşi costurile induse, remarcăm aici un anume determinism tehnologic, prin care

integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilor transnaţionali sunt puse, în principal, pe seama

progresului tehnologic. Tehnologiile moderne, evoluţia ideologiilor politice şi transformările

economice au declanşat acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în

stabilirea şi susţinerea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor internaţionale de ordin economic,

politic şi sociocultural. Conştientizând acest lucru, toate reţelele, relaţiile şi dependenţele

interumane şi statale au devenit virtual mondiale.

Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a

economiei mondiale sunt:

Liberalizarea comerţului internaţional cu mărfuri, care a permis realizarea schimburilor

internaţionale cu tot mai puţine obstacole, la această evoluţie favorabilă contribuind, în mod

hotărâtor, sistemul GATT/OMC.

Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor

şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în

MareaBritanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în prezent,

incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est.

Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate aobstacolelor impuse

circulaţiei devizelor şi a capitalului, reprezintă unpas favorabil în vederea formării unor pieţe

financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în

special încazul companiilor transnaţionale şi înregistrează, totodată, o reducere acosturilor în

condiţii normale.

Liberalizarea investiţiilor străine directe. Începând cu anii ’70, interesul comun

al umanităţii de prezervare (apărare)a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor

concepte, cu vocaţieglobală: bunurile comune ale umanităţii, dezvoltarea durabilă şi

securitateaecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizarea

economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din

65

diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cads ub incidenţa suveranităţii

statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din acestebunuri comune nu au fost polizate,

deoarece este relativ faptul că oameniiposedă capacităţi tehnice de exploatare şi deteriorare.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.

Progresul tehnic, care a permis creşterea gamei de produse, diminuarea costurilor de

transport, creşterea vitezei, a siguranţei, transmiterea cu rapiditate a informaţiilor etc.

Dezvoltarea reţelei Internet reprezintă, din acest punct de vedere, un factor decisiv în

procesul globalizării, dar si cel mai mare eveniment tehnologic şi social, în acelaşi timp.

Internetul nu este numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social, prin participarea

utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structura lui actuală. Odată instaurat în fibrele

societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate, cel mai important

dintre acestea fiind procesul de globalizare.

Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea mijloacelor de

transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii conduc

necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale. Acestea determină că

un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei ţări. Evenimentele,

subiectele şi problemele nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări sau regiuni; dacă

sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi probleme globale.

Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, aşa cum

distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau cum deteriorarea

mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de

Războiul din Golf (1991), sau Războiul din Afganistan (2001-2002), au constituit un alt indiciu plin

de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor pentru

procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi

mobilităţii sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.

Globalizarea constă în transnaţionalizarea până la supranaţionalizare în special în domeniile

comerţului, tehnologiilor de vârf, fluxurilor de capital, dar şi a producţiei şi al consumului. Deci,

transnaţionalizarea, alături de procesele expuse mai sus, reprezintă un proces caracteristic al

globalizării, dar şi un vector determinant al acestui proces.

3.3. Efectele globalizării economice

Analizând efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele:

1. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produce bogăţie. Aceasta

depinde tot mai mult de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active

(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le combina cu

cele naturale. Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic

66

influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor, naturale.

Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de condiţiile

concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea internaţională a ţărilor

şi generează o nouă diviziune mondială a muncii;

2. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale

ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi

maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de implantare),

guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor

naţionale ale statului respectiv;

3. Driminuarea rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului

investiţional internaţional, a societăţilor transnaţionale, precum şi datorită accentuării competiţiei

pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este influenţată de politicile lor

economice; simultan însă, globalizarea obligă la o coordonare internaţională tot mai strânsă a

unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o recesiune mondială, după atentatele din 11

septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi Japonia şi-au coordonat politica ratei

dobânzii). Politica macroeconomică trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi

internaţionali, ai căror acţiuni trebuie anticipate.

Chiar şi economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică intervenţia

guvernului, pe plan intern, în următoarele direcţii:

ridicarea nivelului de educaţie a forţei de muncă;

finanţarea parţială a activităţii de cercetare-dezvoltare;

asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;

dezvoltarea infrastructurii;

protejarea concurenţei.

4. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi

neinformate. În concluzie, statul trebuie să joace un rol important în fructificarea

oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative;

5. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,

coerenţa şi inerţia sistemelor de producţiei naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în

continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,

modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile de

organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunt totuşi

posibile pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt aplicate;

6. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale , definită în perioadele anterioare

ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul naţional, este profund

67

modificată de globalizare. Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind

suveranitatea economică naţională se concentrează în această etapa a globalizării asupra

securităţii economice naţionale. În concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii

naţionale, în contextul globalizării survin două modificări esenţiale. Aceste modificări de

abordare au fost clar definite de către administraţia americană în anii '90:

principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta

economică.

securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la

persoanele individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.

În acest context, rolul statul în gestionarea suveranităţii economice se materializează

având ca limite creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama

participării la relaţiile economice internaţionale şi asigurarea securităţii economiei naţionale.

Realizarea simultană a acestor obiective implica o serie de acţiuni ale statului:

statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale;

statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în

care aceasta tinde să fie întreruptă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi

a afacerilor lor. În acest context, statul trebuie să apere coeziunea pieţei interne ,

necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic naţional;

statul trebuie să menţină coeziunea socială, deoarece globalizarea tinde să distrugă

coeziunea anumitor structuri colective şi să adâncească polarizarea socială.

Impactul globalizării se resimte şi în modificarea structurilor economiei mondiale. Printre

principalele efecte distingem:

A. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atât

concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi sporirea

concurenţei pe pieţele mondiale.

B. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor de

coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi concurenţiale

dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării asupra Ordinii

Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă. Astfel, rolul G8 în configurarea ordinii

mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA a devenit o putere hegemon a lumii. Această

situaţie ridică însă numeroase întrebări. Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu

ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată în raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului

de globalizare? (şi pentru China se poate formula o problemă asemănătoare).

C. Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere, deoarece pe anumite pieţe de

mărfuri sau servicii, STN sunt cele care determină în mod hotărâtor echilibrul sau dezechilibrul

68

pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot mai mic de mari STN devin pieţe

cu structuri de oligopol: STN-urile au posibilitatea de a impune preţul mondial. Drept

consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin doar „price taker'",

neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe pieţele respective.

În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional (băncile

transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională, acţiunea lor

influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de schimb. Totodată,

crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor grupuri puternice de presiune

asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate.

D. De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este

în creştere:

Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din economia mondială

la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind considerate drept cele mai

importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea

ţărilor lumii.

Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de putere”, care ar

acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor tehnocratice.

Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelându-le cu interesele altor elite

ca, de exemplu, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează alianţe cu

elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe care

tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale ( de

pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine,

într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei ţări).

Important este de remarcat unele beneficii (avantaje), sfidări (dezavantaje) şi perspective ale

globalizării. Sintetic exprimate, cele mai importante beneficii ale globalizării sunt:

1. Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea

politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii,

fluxurile internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut semnificativ

volumul investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor transnaţionale.

2. Posibilitatea atragerii de investiţii străine directe;

3. Acces lărgit şi liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări;

4. Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii

internaţionale a muncii ceea ce determină creşterea productivităţii nu numai la nivel

naţional, dar şi la cel mondial.

5. Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a devenit

69

posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai largi de

gestionare în baza noilor mijloace de comunicare.

6. Accesul facil la finanţare externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite

de pieţele interne de credit sau de capital (având în vedere argumentarea lor în celelalte

capitole ale cărţii, nu vom mai insista asupra lor).

7. Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizarea producerii la nivel

global, difuzarea tehnologiilor moderne şi, de asemenea, presiunea din partea

concurenţilor în favoarea implementării continue a inovaţiilor.

8. Acces mai facil la tehnică şi tehnologiile moderne, la metodele moderne de

management, marketing ş.a.;

9. Creşterea volumului şi mărirea vitezei de transmitere a informaţiei, crearea reţelei

mondiale - Internet. Scăderea bruscă a cheltuielilor de transport şi de comunicaţie,

diminuarea considerabilă a cheltuielilor de prelucrare, păstrare şi utilizare a informaţiei.

În rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale internaţionale;

10. Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi

optimizării utilizării factorilor de producţie ceea ce determină creştere economică stabilă.

11. Instituirea unui şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca Mondială, OMC

etc., care sprijină statele în curs de dezvoltare în promovarea reformelor.

Dintre dezavantajele globalizării pot fi distinse:

1. Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;

2. Deformarea mecanismelor financiare de piaţă;

3. Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului speculativ.

4. Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor naţionale la

nivel mondial.

Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că două dintre procesele ce

caracterizează procesul de globalizare: liberalizarea şi integrarea economică, pot deveni

contradictorii în evoluţia lor ( la limită).

Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor obstacolelor

naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen graniţele statale ar avea doar

o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai avea nici un fel de control asupra

activităţilor economice derulate pe teritoriul lor. Evoluţia la limita extremă a liberalizării economiei

ar putea conduce la anarhie economică şi politică.

Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca

urmare a unui posibil exces de integrare economică la nivel mondial. În opinia autorilor, crearea

unui guvern mondial este o soluţie inacceptabilă, necăutând la faptul că au părut simple exerciţii

70

retorice şi voci care au propus crearea acestui drept soluţie crizelor globale prefigurate încă din

anii '70.

Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea

menţine o ordine mondială tolerabilă. Alternativa evoluţiei către extreme a globalizării o

constituie cooperarea internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor

economice internaţionale sub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice

internaţionale prin cooperarea între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri

mai echitabile a beneficiilor şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu

sunt tolerate la nesfârşit de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atât a

beneficiilor, cît şi a costurilor între membrii comunităţii internaţionale.


1. Procesul de globalizare economică este un proces reversibil sau ireversibil?

2. Care este rolul STN în procesul globalizării?

3. Identificaţi şi explicaţi factorii determinanţi ai procesului de globalizare.

4. Care sunt cele mai importante beneficii aduse de globalizare?

5. Numiţi cele mai importante dezavantaje aduse de către procesul de globalizare pentru economiile

naţionale.

6. Explicaţi rolul statului în condiţiile globalizării.

Teste grilă: 1. Internaţionalizarea economiei :

a) Nu inlatura guvernele si autoritatile tarilor antrenate in acest proces, ci creeaza conditii pentru o interventie

politica externa;

b) Recunoaste pertinenta si specificitatea tarilor (natiunilor) ca fiind cadrul de analiza a starii economiei si centre

de decizie;

c) Este un process care are loc uniform astfel incat toate tarile se dezvolta ajungand egale in ceea ce priveste

parametrii economici fundamentali;

d) Este un process deja realizat , iar acum se pune problema depasirii lui;

e) Apropie economiile tarilor unele de altele pentru ca , ulterior, sa poata fi mai bine identificate.

2.Globalizarea economiei şi a producţiei are la bază următoarele fenomene:

a) Disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital;

b) Progresul informaticii, al comunicaţiilor şi transporturilor care fac posibile cele mai sofisticate combinaţii de

activităţi productive şi de servicii;

c) Reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii;

d) b+c;

a+b+c.

3. Globalizarea a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă :

a) Mai ales după anii 80 odată cu globalizarea pieţelor financiare;

b) Mai ales după apariţia UEE;

71

c) Odată cu extinderea STN-urilor;

d) Odată cu apariţia OMC;

e) Odată cu destrămarea sistemului economic de stat.

4. Printre formele principalele ale globalizării putem enumera:

a) Internaţionalizarea producţiei; b.internaţionalizarea schimburilor comerciale;

b) Internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale;

c) Revoluţia informaţională;

d) a+b+c+d.

5. Care dintre afirmaţiile următoare cu privire la globalizare nu este adevărată:

a) Este o nouă ordine a lumii, ca sistem multidimensional;

b) Este expresia unui sistem în care funcţia-obiectiv vizează întregul şi nu este gândită în termeni de

adversitate;

c) Se pregăteşte structura astfel încât falimentul sa fie al părţilor care nu se înoiesc;

d) Este expresia unui sistem în cel mai înalt grad de integrare şi deschis permanent integrării.

6. Nu poate fi considerat un principiu al globalizării:

a) Sectorul privat este sectorul principal al creşterii economiei;

b) Debirocratizarea statului;

c) Liberalizarea comerţului exterior;

d) Creşterea restricţiilor pentru investiţiile externe;

e) Liberalizarea pieţelor de capital.

7.Nu poate fi considerat un efect negativ al globalizării :

a) Fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale;

b) Creşterea inegalităţilor pe plan intern şi între ţări;

c) Multiplicarea crizeloreconomice şi financiare;

d) Creşterea cooperării la nivel internaţional;

e) Creşterea decalajelor între ţări.

8.Globalizarea este un proces :

a) De internaţionalizare prin dezvoltarea relaţiilor economice între ţări mai mult decît în interiorul ţărilor;

b) Prin care economia în general devine expresia unui sistem de relaţii ce au loc la scară mondială ;

c) De desfiinţare a graniţelor naţionale pentru ca forţa de muncă să poată circula liber;

d) Prin care se constituie autorităţi internaţionale(globale) în locul celor naţionale;

e) Prin care se constituie pieţe mondiale pe produse.

9. În contextul globalizării:

a) Statul a trecut de la poziţia statului strategic la cel al statului dezvoltării , la statul competiţional;

b) Competiţia a forţat statul sa funcţioneze pe principiile economice de piaţă;

c) Rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile

internaţionale ,pe susţinerea cercetării , pe creşterea gradului de calificare a forţei de muncă;

d) Statul va disparea din viata economica a natiunilor;

e) .a+b+c.

Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei mondiale

72

Obiective:

A defini noţiunea de societate transnaţională (STN)

A identifica caracteristicele unei societăţi transnaţionale

A cunoaşte procesul de achiziţii şi fuziuni transnaţionale

A determina efectele STN asupra economiei globale

A identifica impactul STN asupra economiilor naţionale

Termeni cheie:

societăţi internaţionale, societăţi multinaţionale, societăţi transnaţionale, piaţa societăţilor

transnaţionale, preţuri de transfer, fuziunea, absorbţia, integrarea pe orizontală şi pe verticală,

conglomerarea internaţională, firma globală, delocalizarea – relocalizarea, structuri

transnaţionale.

4.1. Esenţă, caracteristici şi evoluţie ale societăţilor transnaţionale

Unul dintre fenomenele ce a contribuit la extinderea procesului de globalizare este

transnaţionalizarea vieţii economice, cărea îi revine un rol hotărâtor. Acest fenomen este strâns legat

de apariţia societăţilor transnaţionale (STN). Prin caracteristicile sale esenţiale (natura economică,

structura de organizare, managementul, investiţiile străine directe), o STN are drept cuvânt de

ordine – expansiunea. Ea tinde să se dezvolte atât în lărgime, cât şi în adâncime. STN au

demonstrate că au capacitatea să transgreseze atât frontierile naţionale, cât şi cele ale organizaţiilor

integraţioniste interstatale.

STN constituie astăzi cea mai importantă forţă de determinare şi de promovare a

interdependenţilor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spaţiile economice cunoscute –

micro – macro – mondo, ştergând de fapt, graniţele dintre ele. Fiecare STN are drept scop final să

devină o firmă globală care să manufactureze produse globale. Microsoft, Coca –Cola, Bayer, Sony,

Toyota, ca şi multe altele, sunt deja firme globale.

Cu privire la definirea STN sunt diferite opinii. O serie de autori arată că o STN este o

întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe ţări, indiferrent de talia

acestora.

Unii teoreticeni exclude criteriul producţiei, considerănd că orce mare societate având filiale

în mai multe ţări este o societate transnaţională.

Economistul S.Dumitrescu defineşte STN ca o firmă care şi-a extins activitatea economico-

financiară dincolo de graniţele ţării de orige. Ea alcătueşte un vast ansamblu la scară international,

format dintr-o societate principal – firma mama şi un număr de filiale, adică de firme dependente de

societatea principal, implementate în diferite ţări.

73

În rapoartele UNCTAD-ului societatea transnaţională este definită ca o entitate economică formată

dintr-o companie-mamă şi din filialele ei în străinătate.

O semnificaţie similară are şi definiţia potrivit căreia societatea transnaţională este o

întreprindere mare care are sediul de origine într-o ţară, dar posedă filiale în proprietate totală sau

parţială în alte ţări.

O altă definiţie prezintă societatea transnaţională drept “o întreprindere de talie mare, care,

pornind de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o

organizare şi o strategie la scară mondială.”

Această definiţie subliniază, în primul rând, faptul că firmele de talie mondială, au început prin a se

constitui ca mari societăţi pe plan naţional, ceea ce a condus la un intens proces de centralizare şi

concentrare a capitalului. În al doilea rând, ele şi-au diversificat producţia înainte de a începe să se

internaţionalizeze, iar în cel de-al treilea rând originea naţională, forţa şi slăbiciunile economiei de

unde provin se vor reflecta şi în competitivitatea şi strategiile ce urmează să le adopte.

Alţi autori consideră că corporaţia transnaţională este acea entitate economică formată dintr-

o firmă - mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, care este caracterizată de internaţionalizarea

producţiei, care se bazează pe un «bazin» internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi

care promovează la scară globală un anumit set de valori proprii. Din cele expuse o definiţie

generală ar fi aceea, că STN reprezintă întreprinderi mari, ce-şi desfăşoară activitatea economico –

financiară prin intermediul fililalelor sale amplasate în diferite ţări.

Este cert că, în prezent, corporaţiile transnaţionale constituie principalii actori ai procesului de

globalizare a vieţii economice.

Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare

a diverselor interese economice. Adevărata dimensiune a complexităţii universului economic în care

trăim astăzi o putem mai bine percepe în măsura în care înţelegem că societatea transnaţională este

un adevărat agent al globalizării. De menţionat că o STN se deosebeşte de o întreprindere naţională

prin modalitatea de obţinere a profitului. În cazul STN o parte a profitului este rezultatul folosirii

capitalului propriu în alte ţări, a folosirii forţei de muncă, resurselor naturale, capacităţilor de

producţie ale acestor ţări. STN au posibilitatea de a manevra cu producţia în direcţia dorită : acolo,

unde-s chieltuielele mai mici, mai ieftini-s factorii de producţie, impozitele sunt mai mici, astfel

obţinând profituri mari.

O STN are posibilitatea ocolirii barierilor vamale, acolo unde ele există. În condiţiile unor

politici comerciale protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o piaşă numai pec alea

exporturilor. Devine, de aceea, din ce în ce mai necesar să se producă direct în străinătate.

Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii – mamă.

Filialele implantante în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le

74

procură, în mare parte, din ţara de origine.

O societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele

naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională

va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei

filialwe care altfel ar fi fost supusă – ca şi întreprinderile concurente – efectelor politicii ” banilor

scumpi”.

Acţionând concomitent în mai multe ţări, societatea transnaţională profită din plin de pe

urma fluctuaţiilor monetare. DE obicei, se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o

revalorizare, pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas

constante. Rezultă astfel căştiguri apreciabile.

Pe piaţa mondială nu oricare întreprindere poate să intre în categoria STN. Pentru aceasta

aceste întreprinderi trebuie să aibă dimensiuni considerabile : un potenţial mare economic, un grad

înalt de activitate pe arena internaţională, o cifră mare de afaceri, un volum mare de investiţii

directe externe, o pondere înaltă în exporturile mondiale.

Centru ONU privind STN, constituit în 1975, a evidenţiat următorii indici ai unei STN:

1. volumul cifrei de afaceri să fie mai mare de 2 mlrd. $ ;

2. prezenţa filialelor nu mai puţine de 6 ţări ;

3. ponderea activelor peste hotare să constituie 25% - 30% din volumul total al

activelor companiei ;

4. 20%- 30% din volumul cifrei de afaceri să revină vânzărilor efectuate peste hotarele

ţării de origine.

În prezent pe piaţa mondială activează STN care posedă zeci şi sute de întreprinderi situate

în alte ţări. De ex., Exon are filiale în peste 100 de ţări, iar Coca- Cola în aproape 200 de ţări. Cifra

de afaceri a unor STN este egal sau depăşeşte PIB- ul unor aşa ţări ca Austria, Finlanda, Danemarca,

Norvegia, Polonia, etc.

Tabelul 4.1

Cele mai mari STN după cifra de afaceri

Companie Transnaţională Cifra de afaceri / anul 2011(mlrd.$)

Wal-Mart Stores 422

Royal Dutch Shell 378

Exxon Mobil 355

British Petroleum 309

Sinopec Group 273

Toyota 222

75

Volkswagen 168

General Electric 152

General Motors 136

Samsung Electronics 134

Siemens 103

Sursa: UNCTAD, http://www.unctad-docs.org/files/UNCTAD-WIR2012-Full-en.pdf Apărute la început în industrie, STN s-au extins şi în alte sectoare,cum ar fi tehnologiile,

băncile, turismul, asigurările,comerţul,etc. 60% din STN activează în sectorul secundar, 37% - în

sectorul tarifar şi 3% în sectorul primar.

Performanţele obţinute de STN se datorează evoluţiei dinamice din momentul apariţiei lor

până în prezent.

Sunt distinse câteva generaţii ale STN :

prima generaţie a STN a activat în cadrul imperilor coloniale – sfârşitul sec. XIX- lea şi

începutul sec. XX-lea (sectorul primar şi secundar) ;

a doua generaţie a STN a activat între perioada interbelică şi mijlocul sec. XX-lea.

Activitatea acestor STN era orientată preponderat spre producerea armamentului şi

echipamentului militar ;

a treia generaţie a STN a apărut la începutul anilor 1960 – dezvoltarea revoluţiei tehnico –

ştiinţifice şi creşterea cererii de consum. Scopul STN era obţinerea pieţelor de desfacere,

surselor de materii prime, alocarea capitalului în diferite ţări. Formarea STN avea loc în

condişiile acutizării concurenţei în economia mondială şi a începutului integării din Europa

de Vest ;

a patra generaţie a STN apare începând cu anii 1980 – STN globale. Scopul acestor STN

este de ocupa poziţiile – chee în toate sectoarele economiei mondiale.

Pentru a realiza care este forţa acestor societăţi în economia mondială actuală este de

ajuns să apelăm la estimările recente privind activitatea acestora. Conform raportului

UNCTAD, ”World Investment Report”,în anul 2005, se apreciază că existau 70.000 de STN,

cu cel puţin 690.000 de filiale la nivel global, din care aproape jumătate erau localizate în

ţări în dezvoltare, atunci cînd în 2010 deja numărul companiilor au atins cifra de 88.000.

Aceste companii realizează o 1/3 dinexporturile mondiale, o1/10 din PIB-ul mondial, deţin o

pondere de peste 90% din investiţiile străine directe, 95% de brevete şi licenţe.

Un interes aparte în stabilirea locului şi rolului acestor firme în procesul globalizării îl

reprezintă urmărirea topului primelor corporaţiii transnaţionale ierrhizate în funcţie de volumul total

al activelor deţinute în străinătate. Analiza principalelor 100 de STN fără cele financiare deţin 11%

76

http://www.unctad-docs.org/files/UNCTAD-WIR2012-Full-en.pdf

din activele totale, 14% din vânzările totale, 14% din angajaţi mondiali. (vezi tabelul 2.1 UNCTAD

2010). Principalele companii sunt ale SUA, Marea Britanie, Germania, Japonia şi tigrilor asiatici.

Tabelul 4.2

Anii Active in strainatate

(US$)

Vanzarile (US$)

Angajaţi in strainatate(Employees)

1996 1.8 trillions 2.1 trillions 5.9 million

1997 1.8 trillions 2.1 trillions 6 million

1999 2.1 trillions 2.1 trillions 6 million



Source: World Investment Reports (UNCTAD 1999; UNCTAD 2002; UNCTAD 2010)

Primele 10 companii şi-au menţinut aproape aceeaşi ordine ca şi în 2002, General Electric

şi Vodafone fiind în fruntea listei, fiecare având active străine de aproximativ 250 miliarde dolari.

Potrivit top-ului din 2010 in fruntea listei situindu-se General Electric (US), Royal Dutch/Shell

Group (UK), Vodafone (UK), BP PLC (UK), Toyota Motor Corporation (JP), and ExxonMobil (US

Analizînd distribuţia pe regiuni, apoi cel mai mare număr de companii sunt ale SUA, urmat de

Uniunea Europeana. Dupa numarul de filiale mai multe sunt plasate în economiile în dezvoltare.

După volmul de ISD, ţările dezvoltate sunt lidere absolute în intrări şi ieşiri în anul 2010.

Una dintre particularităţile dezvoltării STN în ultimii ani constă în apariţia, apoi şi creşterea,

numărului societăţilor provenite din ţările în dezvoltare. Astfel, în lista primelor 100 de STN

nonfinanciare din lume, numărul societăţilor din această categorie de ţări a crescut de la cinci

(2004) până la nouă în (2010). Este vorba, în cazul dat, de asemenea corporaţii cum ar fi ”Samsung”

şi ”LG Corporation” din Corea de Sud, trei întreprinderi din Hong Kong şi cîte una din Malaysia,

Mexic, Singapore şi Venezuela. Totuşi în fruntea listei celor mai puternice STN din lume se află

corporaţii cunoscute din SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia.

Deci la începutul secolului XXI-lea, corporaţiile transnaţionale reprezintau una din marile

forţe ce acţionează în domeniul economic, financiar, ştiinţific şi tehnologic, având un cuvânt greu

şi în politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere, încât, şi-au

pierdut într-un anumit sens, caracterul naţional.

Pentru aceste firme concurenţa nu se mai duce în plan naţional, ci în plan internaţional, cu

companii străine de acelaşi profil, pentru ocuparea unor segmente cât mai mari din piaţa globală.

Corporaţiile transnaţionale au devenit un factor critic pentru fiecare dintre caracteristicile noii

economii globale : rolul sporit al investiţiilor din sectorul privat, în plan naţional şi extra-naţional;

dezvoltarea şi transmiterea de noi informaţii şi tehnologii de producţie, deseori prin reţele

controlate de corporaţiile transnaţionale; participarea la activitatea industriilor globalizate;

întărirea legăturilor economice regionale centrate în jurul unui pol al Triadei. 77

Luate împreună, toate aceste evoluţii fac din corporaţiile transnaţionale organizaţii-cheie

ale activităţilor economice şi pieţelor, precum şi agenţi creatori de valoare, care alocă la scară

globală o mare parte din resursele necesare susţinerii procesului de creştere economică, în special

în cazurile în care acest proces are loc într-un mediu concurenţial internaţional. In acest sens, o

expresie dintre cele mai sintetice ale fenomenului de globalizare o constituie, în prezent,

amploarea pe care a dobîndit-o organizarea producţiei pe baze regionale sau mondiale şi integrarea

pe criterii noi, de tip funcţional, a activităţilor în cadrul acesteia. Fluxurile de resurse – financiare şi

nefinanciare - care fac posibilă producţia internaţională sunt investiţiile străine directe, iar agenţii

economici generatori ai cvasitotalităţii acestor fluxuri, şi totodată organizatori ai proceselor de

producţie în străinătate, sunt corporaţiile transnaţionale. Evoluţiile tehnologice deosebit de rapide

declanşate la începutul anilor 1980 şi, în principal, revoluţionarea telecomunicaţiilor, dezvoltarea

serviciilor în general, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial şi multiplicarea

centrelor de putere economică sunt factori care au sporit înclinaţia firmelor spre relocalizarea unor

procese productive - de bunuri materiale şi într-o măsură tot mai mare de servicii.

4.2 .Achiziţii şi fuziuni transnaţionale Achiziţiile şi fuziunile între transnaţionale care îşi au sediul în ţări diferite implică transferul

proprietăţii asupra unor active din ţara gazdă a firmei achiziţionate în ţara firmei achizitoare (ţara

de origine). În cazul fuziunilor, naţionalitatea noii firme poate fi dublă (cum este cazul firmei

Royal-Dutch – Shell: naţionalitate olandeză şi engleză) sau poate prelua una din naţionalităţile celor

două societăţi (naţionalitate engleză în cazul firmei BP-Amoco).

Achiziţiile sunt cele care domină piaţa mondială a tranzacţiilor cu companii, fuziunile

reprezentând mai puţin de 3% din numărul total al tranzacţiilor de fuziune – achiziţie. Chiar şi

atunci când fuziunile par a se realiza între două societăţi relativ egale, majoritatea reprezintă

achiziţii, căci o firmă dictează operaţiunea de unire.

Numărul fuziunilor “reale” este atât de mic, încât, practic “fuziunile şi achiziţiile” vizează în

fapt “achiziţiile”.

Achiziţia constă în preluarea unei firme de către o alta cu scopul de a lărgi patrimoniul acestei

entităţi economice. Achiziţiile internaţionale pot îmbrăca mai multe forme:

• achiziţii minoritare, când controlul societăţii străine variază între 10% şi 49%;

• achiziţii majoritare, când controlul companiei străine variază între 50% şi 99%;

• achiziţii complete, când controlul firmei străine este de 100%.

Achiziţiile ce presupun mai puţin de 10% din activele societăţii străine, constituie investiţii de

portofoliu, ceea ce nu permit controlul asupra acestei societăţi.

Fuziunea reprezintă combinarea a două sau mai multe firme cu scopul de a crea o nouă

78

entitate economică prin unificarea patrimoniilor. Fuziunea îmbracă două forme: unificarea sau

contopirea şi absorbţia. În cazul contopirii, cele două firme se unesc într-o companie nouă, firmele

originale încetându-şi existenţa juridică. Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o

firmă cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă.

Conform UNCTAD-ului există mai multe tipuri de achiziţii şi fuziuni, ce pot fi clasificate

astfel:

• achiziţii şi fuziuni orizontale, atunci când se combină companii din acelaşi domeniu de activitate.

Industriile vizate de acest tip de achiziţii şi fuziuni sunt: industria farmaceutică, industria

constructoare de maşini, prelucrarea petrolului şi recent, serviciile industriale.

• achiziţiile şi fuziunile verticale , au loc atunci când sunt preluate sau se combină firme situate în

aval sau în amonte una faţă de cealaltă. Acest tip de achiziţii şi fuziuni sunt caracteristice, îndeosebi

societăţilor ce activează în domeniul produselor primare.

• achiziţii şi fuziuni conglomerate, acestea se desfăşoară între companii cu activitate şi structură

total diferite. Scopul lor principal constă în diversificarea internaţională a riscului şi creşterea

beneficiilor din “economiile de scopuri”.

Avântul achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale în ultimele decenii poate fi considerat ca o

reacţie pe plan strategic şi economic a societăţilor transnaţionale la un mediu internaţional de

afaceri în continuă schimbare. Creşterea spectaculoasă a numărului acestora în a doua jumătate a

anilor 1990 a fost efectul tendinţelor de globalizare şi regionalizare.

După expansiunea fără precedent a volumului achiziţiilor şi fuziunilor în anul 2000, care au

condus la apariţia unor corporaţii gigant, fluxurile globale au scăzut puternic în anii următori.

Acesta a fost rezultatul declinului economiei mondiale, mai ales în cele trei mari puteri economice

ale lumii.

În 2004, achiziţiile şi fuziunile între ţări au crescut cu 28%, la 381 miliarde de dolari.

Numărul tranzacţiilor peste graniţe a atins cam 5100 miliarde de dolari - cu 12% mai mare decât

anul precedent. Creşterea valorii şi numărului achiziţiilor şi fuziunilor peste hotare în 2004 s-a

datorat în mare parte tranzacţiilor ce au avut loc între firmele din ţările dezvoltate: valoarea lor a

crescut cu 29%. În ţările în dezvoltare - unde astfel de tranzacţii sunt în mod normal mai puţin

obişnuite, deoarece un număr redus de companii atrag investiţii externe - achiziţiile şi fuziunile

internaţionale au crescut de asemenea în 2004, cu 36%, atingând 55 miliarde dolari, două treimi din

nivelul atins în 2001. A existat o creştere semnificativă a achiziţiilor şi fuziunilor în China şi India,

ajungându-se la niveluri record de 6,8 miliarde dolari şi, respectiv, 1,8 miliarde dolari. Pentru

prima dată, China a devenit cea mai mare ţară-receptoare a achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale

din ţările în dezvoltare.

O creştere a numărului megatranzacţiilor peste graniţe (cu valori ale tranzacţiilor depăşind 1

79

miliard de dolari) a contribuit la creşterea valorii acestor tranzacţii peste hotare. Cea mai mare

tranzacţie din 2004 a fost achiziţionarea Abbey National (Marea Britanie) de către Santander

Central Hispano (Spania) pentru suma de 15,8 miliarde de dolari, aproape aceeaşi valoare ca cea a

celei mai mari tranzacţii din 2003, dar doar a 13-a parte din cea mai mare tranzacţie a tuturor

timpurilor (tranzacţia Vodafone-Mannesmann, din 2000).

Referitor la fuziunile si achizitiile externe, acestea au crescut cu 23%, atingand cifra de 880 mld $

in anul 2006, situandu-se insa sub valoarea varfului atins in anul 2000.

Boom-ul fuziunilor si achizitiilor internationale s-a distribuit pe sectoare si regiuni in mod

diferit. Pentru America de Nord valoarea acestora aproape s-a dublat, datorita in primul rand unor

mega-achizitii contractate in domeniul resurselor naturale in Canada. De asemenea, in 2006, SUA

redobandeste pozitia sa de lider, cu cea mai mare cifra a vanzarilor transnationale din lume, in timp

ce in Europa aceasta activitate cunoaste valori importante, atat in domeniul vanzarilor, cat si al

achizitiilor. Firmele localizate in noile state membre ale UE au reprezentat tinte importante pentru

fuziunile si achizitiile transnationale, dar au fost numai cateva mega-

achizitii, valoarea acestora diminuandu-se considerabil, de la 19 mld $ in 2005 la 10 mld $ in 2006.

În anul 2006, tarile in curs de dezvoltare si economiile aflate in tranzitie au jucat un rol tot mai

important pe piata globala a fuziunilor si achizitiilor.

Investitori din tarile emergente, cu un ritm rapid de crestere economica din Asia si Europa de

Est (in special din China, India si Federatia Rusa) s-au remarcat pe piata internationala. Astfel, in

domeniul industriei petrolului si gazelor naturale, doua dintre cele mai mari companii din lume

(Gazprom – Federatia Rusa si Petrochina – China) si-au majorat substantial investitiile externe

prin fuziuni si achizitii.

Exemple ale unor achizitii importante realizate de companii din tari in curs de dezvoltare si

economii aflate in tranzitie

In China, cele mai mari firme sunt cele care activeaza in domeniul petrolului si gazelor

naturale. “China National Petroleum Corporation” a achizitionat PetroKazakhstan pentru 4,1

mld $ in anul 2005, iar Sinopec a cumparat “Russian-United Kingdom joint venture

Udmurtneft” pentru suma de 3,5 mld $ in 2006.

Compania de origine indiana cu sediul in Olanda, “Mittal Steel Group” a achizitionat

compania europeana “Arcelor” pentru 32 mld.$, aceasta reprezentand cea mai mare

tranzactie internationala a anului 2006, si cea mai mare afacere incheiata vreodata de o

companie provenind dintr-o tara in curs de dezvoltare. In acelasi an , compania indiana

“Tata Group” a achizitionat “Corus Group” (Marea Britanie/Olanda) – tot din cadrul

industriei metalurgice pentru suma de 9,5 mld.$.

Companiile rusesti din domeniul industriei petrolului si gazelor naturale (Gazprom, Rosneft

80

si Lukoil) si-au inceput expansiunea externa. Gazprom a facut unele investitii in Germania,

in sectorul energetic, pentru a avea acces direct catre utilizatorii finali ai resurselor

energetice oferite. Alte achizitii si fuziuni externe importante ale companiilor rusesti includ

preluarea de catre “Russian Aluminium” a unei parti din “Glencore International” (Elvetia)

pentru suma de 2,5 mld.$, precum si achizitonarea de catre “ CTF Holdings‟(Alfa Group) a

firmei “Turkcell Iletisim Hizmetleri”, o companie turceasca de telecomunicatii, pentru suma

de 1,6 mld. $.

In anii trecuti, companiile din Asia de Vest, in special din zona Golfului, nu s-au manifestat

foarte activ in domeniul fuziunilor si achizitiilor transnationale, preferand investitiile de

portofoliu in companiile straine. In ultima perioada de timp acest lucru s-a schimbat, spre

exemplu firma “Saudi Oger” a preluat “Turk Telekon” pentru 6,6 mld. $, in anul 2005, iar

“Ports Customs Free-Zone Thunder FZE United Arab Emirates” a cumparat “Peninsular &

Oriental Steam” (Marea Britanie) pentru suma de 6,9 mld. $.

Transnationalizarea productiei nu a reprezentat numai o expansiune a capitalului national, ci

si o extindere a controlului asupra economiei globale aflate in formare, ca urmare a cresterii

volumului valoric al activelor aflate in strainatate, stocul acestora fiind in anul 2006 de 11999 mld.

$ (“World Investment Report”, 2007). Asistam astfel, la o tendinta de restructurare a capitalului la

nivel global, concomitent cu continuarea procesului de concentrare a acestuia la nivelul statelor

puternic industrializate, in special in cadrul Triadei.

Productia internationala, masurata prin indicatori ai activitatilor CTN-e ce genereaza valoare

adaugata, continua sa creasca, unii dintre acestia cunoscand o crestere mai rapida in anul 2006,

comparativ cu ceilalti ani.Cresterea fluxurilor investitiilor straine directe a fost acompaniata de

integrarea globala a sistemelor productive, caracterizate prin expansiunea rapida a comertului

intrafirma cu produse intermediare, sau aflate in regim de subcontractare, licenta, franciza, etc.

In acest context, o serie de state aflate in curs de dezvoltare au devenit ele insele investitoare

in strainatate, companiile multinationale din aceste tari aflate in formare si consolidare au devenit

parte integranta si activa a procesului de globalizare. Ne referim astfel, in primul rand la Coreea de

Sud, Singapore, Taiwan, Brazilia, Chile, Mexic, etc., care detin un loc important

pe piata internationala. Pentru prima data in anul 1996, doua companii din tarile aflate in curs de

dezvoltare, respectiv Daewoo din Coreea de Sud si Petroleos din Venezuela au intrat în topul

primelor 100 de corporatii transnaţionale ale lumii.

Achizitiile si fuziunile transfrontaliere au contribuit substantial la cresterea globala a ISD,

nivelul lor ridicandu-se in 2007 la 1.637 mld $, cu 21% peste nivelul record precedent din anul

2000. Criza financiara ce a debutat in SUA nu a avut in 2007 un effect depresiv asupra achizitiilor

si fuziunilor transfrontaliere. Din contra, in a doua jumatate a anului 2007 au avut loc cateva

81

tranzactii de mare amploare, inclusiv cea mai mare achizitie din istoria bancara, respectiv a lui

ABNAMRO Holding NV de catre un consortiu format din Royal Bank of Scotland, Fortis si

Santander sau achizitia companiei Alcan (Canada) de catre Rio Tinto (Anglia).

În anii 2008 STN s-au confruntat simultan cu consecintele scaderii economice globale,

recesiunii dintr-o serie de economii importante pentru cererea globala, cu conditiile mai dificile de

creditare, reducerea semnificativa a valorii activelor pe fondul caderii pietelor bursiere si cu

scaderea profiturilor corporative. Acesti factori au determinat multe STN sa opereze reduceri ale

productiei, concedieri importante de personal si reducerea investitiilor.

Aceasta conjunctura a generat o reducere considerabila a valorii cumulate a achizitiilor si

fuziunilor transfrontaliere (AFT), cu 29% in 2008, la circa 1.200 mld $, cu toate ca numarul

proiectelor greenfield a crescut semnificativ in primele trei trimestre din 2008 comparativ cu

aceeasi perioada din 2007 (reducerea lor a inceput din trimestrul patru si a continuat in primul

trimestru din 2009).

O incercare mai recenta de redefinire a firmei in contextul materializarii tendintelor de

globalizare a productiei si serviciilor, apartine presedintelui IBM Sam Palmisano care, in articolul

“The Globally Integrated Enterprise” publicat în 2006 în Foreign Affairs , precizeaza:

“Corporatia multinaţionala de la sfarsitul de secol douazeci are putine lucruri în comun cu

firmele internationale de acum un secol, care, la randul lor, erau foarte diferite de marile companii

comerciale din secolul al XVIII- lea. Tipul de organizare a afacerii care işi face apariţia în prezent,

respectiv intreprinderea integrata global, reprezinta un salt la fel de semnificativ”.

Trebuie menţionat ca Sam Palmisano a remarcat apariţia acestui nou tip de “intreprindere”,

ce presupune un demers integrator inovator, in contextul in care se estima, ca numai in perioada

anilor 2000-2003, companiile straine şi-au relocat masiv productia in China, constituind aici aprox.

60.000 fabrici, iar IBM era, de asemnea, in cautarea unui raspuns strategic la acest fenomen.

4.3 Relaţiile societăţilor transnaţionale (STN) cu statele naţionale şi implicaţiile lor asupra

economiei mondiale.

Pe lângă clasicele relaţii interstatale, care continuă să aibă un rol hotărâtor, tot mai mult

creşte importanţa relaţiilor dintre STN şi statele naţionale, dintreSTN din diferite ţări, dintre

societatea- mamă şi filialele sale externe şi relaţiile dintre aceste filiale.

Într-o lucrare intitulată ”Global Embrace : Corporate Challengess in Transnational World”,

autorul, Henry Wendt, el însuşi om de afaceri, susţine că în timp ce puterea marilor corporaţii

creşte, aceea a statului ar scădea. Nu puţini sunt cei ce se îngrijorează de acest lucru. Pentru mulţi

statul – naţiune mai reprezintă, încă, o adevărată autoritate.

Sporirea forţei STN este percepută ca o ameninţare la adresa statului – naţiune. Există

82

temerea că marile companii transnaţionale nu vor acţiona în folosul naţiunii şi că vor ajunge să

ignore legile naţionale.

Este incontestabil că orizontul transnaţionalelor depăşeşte definiţia clasică a identităţii

naţionale. Ţinta unei STN nu mai este piaţa naţională, ci piaţa mondială ; ea tinde să devină o firmă

globală. O astfel de companie, prin natura ei, nu este interesată atât de omul – cetăţian, cât de omul

– client, indiferent de ţara sa de origine. Cu toate acestea, nu se poate susţine că STN ar fi devenit

entităţi ” fără stat”(”stateless corporation”). Oricât de mare este gradul de transnaţionalizare al unei

companii, ea nu-şi desfăşoară activitatea în neant, ci pe teritorii care aparţin statelor – naţiune.

Tocmai de aceea, o STN, oricât de puternică ar fi, este nevoită să întreţină relaţii, atât cu ţara sa de

origine, cât şi cu ţările gazdă ale filialelor sale din străinătate. Ea devine, astfel, ”multistatală”, dar

nu numai pentru că are un sediu central, iar filialele sunt înregistrate din punc de vedere legal în

diverse ţări, ci şi pentru că este obligată să ţină seama de specificul pieţelor pe care face afaceri.

Aceasta nu înseamnă că identitatea sa naţională dispare. Honda – America sau Panasonic – Marea

Britanie rămân japoneze.

Relaţiile societăţii transnaţionale cu ţara sa de origine apar ca relaţii între parteneri, între

combatanţi aflaşi de aceeaşi parte a baricadei. Este adevărat că, din când în când, ”antanta cordială”

dintre STN şi statul lor de origine este tulburată de către unele dispute ”în familie”. Statul intervine

pentru a tempera politica economică agresivă a vreunei firme naţionale.

Cu peste 40 de ani în urmă, preşedintele de atunci al lui General Motors – Charles Erwin

Wilson (”Engine Charlie”), propus să preia funcţia de secretar de stat al SUA pentru apărare, a fost

întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul statelor Unite, chiar dacă ar leza interesele

acţionarilor lui G.M. El a răspuns că ar putea lua o asemenea decizie, dar că un conflic de interese

ar fi foarte puţin probabil. ”Nu-mi pot imagina aşa ceva.. deoarece, de ani şi ani, gândesc că tot ceea

ce este de folos ţării noastre este de folos şi lui General Motors şi viceversa”.

De atunci şi până în prezent, relaţia dintre statul american şi corporaţiile americane nu s-a

modificat, în esenţa ei. Colaborarea a continuat pe diverse planuri, fiind reciproc avantajoasă. Statul

a încurajat expansiunea externă a marilor săi ”Generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar şi a

”civililor”, fie déjà consacraţi (Ford, IBM, ATT, Exxon) sau noii veniţi (Microsoft, Wall- Mart

Stores, Pfizer, Lucent Technologies). La rândul lor, transnaţionalele americane şi-au dat obolul

pentru ca SUA să ajungă şi să rămână prima putere economică, politică şi militară a lumii.

Expansiunea externă a companiilor americane nu a stabilit cu nimic structurile şi funcţiile statului

american. Dimpotrivă. Oare firme ca ”Levi’s , ”Mc. Donald’s”, ”Coca-Cola”, prin expansiunea lor

mondială, nu servesc şi interesul SUA, nu acţionează ca vehicule ale modului de viaţă american?

Relaţia STN- ţară de origine a evoluat în mod asemănător şi în cazul celorlalte ţări

dezvoltate,mari sau mici. Chiar şi o ţară ca Elveţia n-a avut de suferit de pe urma transnaţionalizării

83

companiilor sale cele mai importante. Succesul mondial al unor mari companii ca Novartis, Roche

sau Nestle, profiturile realizate prin activitatea investiţională externă, nu au impedicat Elveţia să

atingă cel mai ridicat nivel nivel de trai din lume.

Relaţiile dintre STN şi statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea (state gazdă) sunt

mai complexe.

În principiu, marile companii transnaţionale, îndeosebi americane, preferă deţinerea

integrală a acţiunilor filialelor externe.În aceste condiţii, centrul de decizie aflat într-o anumită ţară

poate impune filialei sale dintr-o altă ţară, fie o politică de investiţie a beneficiului în alte regiuni,

fie să cumpere de la societate – mamă sau de la filială a acesteia subansamble sau bunuri de

echipament la preţuri mult inferioare costurilor de fabricaţie, pentru a reduce factura importurilor şi

a-şi diminua, astfel, taxele vamale, ca şi impozitele pe cifra de afaceri. Asemenea practici pot

influenţa negativ balanţa de plăţi externe a ţării gazdă, cât şi bugetul său. Prin natura sa, societatea

transnaţională nu poate să manifeste preferinţe subiective pentru o anumită filială sau ţară; scopul ei

fiind maximizarea profitului pe ansamblu, ea poate impune filialelor externe o politică de

restrîngere a activităţii, trasferul de capital, cuantumul salariilor, concedieri de pesonal etc. O astfel

de politică, în anumite circumastanţe, poate conduce la stări de instabilitate economică şi socială

pentru ţara gazdă.

În ultima analiză, pentru acesteă relaţie, decisivă este forţa de atracţie pe care ţara gazdă o

exercită asupra capitalului stăin şi care este determinată de nivelul ei de dezvoltare economică, de

avantajul ei comparativ. Prin urmare, relaţia STN – stat gazdă va fi diferită în funcţie de

aparttenenţa acestuia din urmă la grupul ţărilor dezvoltate sau al ţărilor în dezvoltare.

Pe pieţele cu potenţial foarte ridicat, cum sunt cele ale UE şi SUA, îndeosebi, atracţia este

cvasipermanentă. Pe aceste pieţe, concurenţa între investitorii străini este foarte mare, datorită

facilităţilor existente, posibilităţilor ridicate de profit. Aşa stând lucrurile, relaţia STN-ţări gazde

dezvoltate nu poate fi considerată apriori, defavorabilă acestora din urmă. De altfel, în această

relaţie mai intervine şi capacitatea statală superioară a ţărilor gazdă dezvoltate. Când s-a considerat

necesar, a fost limitat dreptul de participaţie la capitalul social al firmelor indigene (în Japonia,

maximum 49%), sau guvernul a opus veto-ul său la achiziţia unor întreprinderi autohtone de

importanţă strategică.

Aşa cum s-a menţionat într-un capitol anterior, cea mai mare parte a IDE circulă în cadrul

trisdei SUA- UE- Japonia. Or, această circulaţie nu are loc în sens unic. De aceea, fiecare stat

membru al triadei este, în acelaşi timp, ”gazdă” şi ”sursă”. Acest lucru face ca între membrii triadei

(şi nu numai). IDE să nu genereze relaţii de dependenţă, ci, mai degrabă, de interdependenţă, cu

implicaţiile de rigoare asupra politicilor economice.

De menţionat că relaţiile dintre STN şi ţările –gazdă în dezvoltare nu s-au soldat cu cele mai

84

bune rezultate. În acest tip de ţări gazdă, capacitatea statală este relativ redusă; de multe ori nu

există un sistem corect de legi, corupţia aparatului de stat este foarte avansată. Ţările în dezvoltare

nu se află în cea mai bună poziţie în raport cu cele mai impotante criterii de investiţii ale STN: rata

inflaţiei, stabilitatea monetară şi cea politică. Cu toate acestea, prin avantajul lor comparativ dat,

prin ieftinătatea forţei de muncă, ţările în dezvoltare atrag capitalul străin.

În acelaşi timp ţările – gazdă în dezvoltare aplică un şir de măsuri orientate spre diminuarea

dependenţei economice impuse de STN şi păstrarea suveranităţii naţionale. Dintre acestea măsuri

pot fi numite:

a) de a împedica STN să se implice în afacerile interne ale ţări în care activează;

b) de areglementa activităţile STN conform obiectivelor de dezvoltare a ţării- gazdă;

c) de a reglementa repartierea beneficiilor obţinute de către STN, ţinând cot de interesele

ambelor părţi;

d) de a încuraja aceste societăţi să reinvestească profiturile lor în ţăra- gazdă în dezvoltare

S-a demonstrat că implicaţiile STN asupra ţărilor – gazdă în dezvoltare pot să aibă atât efecte

pozitive, cât şi nagative. Dintre efectele pozitive pot fi numite:

STN au contribuit la transferul de noi tehnologii în aceste ţări;

STN pot furniza mijloace financiare şi de producţie pentru modernizarea industriei locale;

STN asigură cu locuri de muncă populaţia băştinaşă;

STN au contribuit la ridicarea calificării unor categorii socioprofesionale şi la mai bună

folosire a unor capacităţi de producţie locale;

STN contribuie atragerii producătorilor autohtoni în procesul de specializare internaţională;

Investiţiile STN în economia acestor ţări au permis reducerea cererii de credite externe.

Dintre efectele negative ale STN în ţara – gazdă sunt:

reprimarea firmelor autohtone de către STN prin aplicarea forţei sale;

stabilirea preţurilor de monopol;

nerespectarea legislaţiei ( de ex. evaziunea fiscală);

poluarea mediului ambiant;

destabilizarea situaţiei pe piaţa muncii prin atragerea forţei de muncă de la firmele autohtone

la filiale STN prin intermediul salariilor înalte;

posibilitatea STN de a influenţa politica guvernului ţărilor – gazdă..

Răspunzând unui deziderat al ţărilor în dezvoltare, ONU şi-a intensificat activitatea pe linia

studierii şi reglementării activităţii societăţilor transnaţionale. În luna noiembrie 1975 a fost creat, la

New York, ”Centrul ONU privind societăţile transnaţionale”, organism autonom care urmăreşte

elaborarea unui cod de conduită, negocierea unor aranjamente şi acorduri între ţările interesate şi

societăţile amintite. Se poate aprecia că, în prezent, se fac paşi tot mai importanţi către acel cadru

85

internaţional în care activitatea STN să nu se desfăşoare în mod necontrolat. Relaţiile dintre STN şi

statele gazdă pot fi reciproc avantajoase, dacă sunt întemeiate pe principiul dreptului internaţional.


1. Prezentaţi cele trei spaţii pe care se manifestă o firmă transnaţională.

2. Relataţi principalele achiziţii şi fuziuni din ultimii zece ani.

3. Cum se determină indicile de transnaţionalizare?

4. Care perioadă este considerată perioada de avînt al societăţilor transnaţionale şi de ce?

5. Determinaţi impactul STN asupra economiilor naţionale?

6. Ce reprezintă preţul de transfer?

Teste grilă: 1. Creşterea taliei unei STN prin conglomerare internaţională presupune:

a) Absorbţia altor firme din acelaşi domeniu de activitate

b) Achiziţia unor firme aflate în amonte sau în aval faţă de domeniul său

c) Achiziţii de acţiuni ale unor firme străine cu activităţi în domenii diferite

d) Investiţii pe teren gol

e) Formarea unor societăţi mixte.

2. Piaţa STN se caracterizează în primul rând prin:

a) Folosirea doar a unei valute convertibile ca mijloc de plată

b) Diminuarea incertitudinilor legate de fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare şi a oscilaţiilor valutare

c) Concurenţă între filialele aceleaşi STN

d) Concurenţă între filiale şi societatea –mamă

e) Stabilirea totdeauna a preţurilor în strânsă corelaţie cu preţurile internaţionale.

3. Avantajul principal al unei fuziuni (pentru STN) este:

a) Efectul de demonstraţie

b) Creşterea gradului de lichiditate al activelor

c) Efectul de sinergie, sau câştigul de gestiune

d) Efectul de creare de comerţ

e) Efectul de deturnare de comerţ.

4. În cazul concentrării internaţionale pe orizontală filialele sunt:

a) Replici la scară redusă a societăţii- mamă

b) Situate în amonte şi în aval faţă de societatea- mamă

c) Situate doar în unele zone geografice

d) Constituite ca o “reţea dinamică”

e) Producătoare doar de produse intermediare.

5. O STN devine monopol internaţional, dacă:

a) Cel puţin 2 unităţi ale sale din ţări diferite deţin poziţia cheie într-un anumit domeniu

b) Domină piaţa împreună cu un grup de alte STN

c) Foloseşte preţuri de transfer

d) Deţine o competitivitate externă bazată pe preţ

e) Îşi împarte piaţa internaţională cu câteva alte STN.

86

6. Concurenţa dintre STN se defăşoară:

a) Doar la nivelul produselor finite

b) Doar la nivelul produselor intermediare

c) Nu numai la nivelul produselor finite, ci şi al factorilor de producţie

d) Doar pentru anumite pieţe

e) Doar între societăţile mamă.

7. Între efectele pozitive ale STN în ţările gazdă NU se numără:

a) Transferul de tehnologie

b) Crearea de locuri de muncă

c) Creşterea exporturilor

d) Creşterea importurilor de energie

e) Antrenarea ca subfurnizori a unor producători locali.

8. Filialele firmelor străine au o influenţă mult mai importantă, uneori chiar decisivă, asupra structurilor

macroeconomice în:

a) Ţările dezvoltate mari

b) Ţările în dezvoltare mari

c) Ţările dezvoltate mici

d) Ţările în dezvoltare mici

e) Toate ţările.

9. Relaţiile STN cu ţara sa de origine apar, ca relaţii:

a) Divergente

b) Tensionate

c) Între parteneri

d) Între combatanţi

e) Între entităţi fără nici o legătură între ele.

10. Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?

a) STN este o întreprindere care controlează unităţile de producţie localizate în mai multe ţări;

b) STN este orice mare societate avînd filiale în mai multe ţări;

c) STN este o societate comercială largă cu filiale care operează în mai multe ţări;

d) STN este o întreprindere mare care şi-a extins activitatea ecnomico-financiară, prin filialele saledincolo de

graniţele ţării de origine;

87

Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea Economică Internaţională

Obiective:

A cunoaşte conceptul, esenţa, premisele şi factorii determinanţi ai cooperării economice

internaţionale;

A identifica formele actuale ale cooperării economice internaţionale;

A caracteriza conceptul, premisele şi factorii determinanţi ai integrării economice;

A identifica formele şi avantajele integrării economice;

A caracteriza principalele grupări integraţioniste din economia mondială.

Termeni cheie:

Cooperare economică internaţională, integrare economică, zonă de liber schimb, uniune

vamală, piaţă comună, uniune economică şi monetară, uniune politică, politici comunitare.

5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, trăsături, forme.

Apariţia noilor tendinţe în diviziunea internaţională a muncii şi intensificarea specializării

internaţionale a ţărilor lumii ca urmare a internaţionalizării crează premize obiective pentru

desfăşurarea procesului de cooperare între statele lumii. De asemenea, vecinătatea statelor şi

graniţele comune au reprezentat un factor important care a facilitat efortul de cooperare, mai ales în

situaţiile când au existat interese economice şi politice convergente. Procesul cooperării

internaţionale este evidenţiat de amplificarea, diversificarea relaţiilor comerciale şi de realizarea

unor obiective comune la nivelul organismelor economice cu vocaţie regională. Un element

fundamental care va trebui să orienteze, însă, evoluţia cooperării internaţionale îl constituie

adoptarea unor mijloace adecvate pentru realizarea corelării între obiectivele strategice stabilite la

nivelul nucleelor economice regionale si subregionale şi priorităţile de dezvoltare stabilite la nivel

naţional de către fiecare membru al acestor organisme.

Cooperarea economica internaţionala a apărut în a doua jumătate a sec. XX ca o condiţie

obiectivă în cadrul unui proces de relansare şi modernizare a economiei mondiale. Dinamismul care

a caracterizat cooperarea economică internaţională a fost determinat de interesul manifestat de

firme, asociaţii şi organizaţii internaţionale cu caracter regional sau subregional etc.

Mult timp, în literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte

determinarea conţinutului, domeniilor, eficienţei şi perspectivelor acestui proces. În definirea sa au

existat neînţelegeri şi controverse obiective legate de faptul că este o apariţie relativ recentă în

planul economiei mondiale şi cu dificultăţi de exprimare în limbaj statistic.

Primul document internaţional, care a înscris cooperarea printre principiile fundamentale ale

dreptului internaţional contemporan a fost "Carta Naţiunilor Unite" din anul 1945, prin care se

88

consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera între ele, fapt ce-i conferă acestui principiu un

caracter normativ, de aplicare universală.

Principiul cooperării internaţionale "este un principiu nou, a cărui apariţie şi dezvoltare se

datorează condiţiilor epocii noastre, în care nici un stat nu poate trăi într-o izolare totală şi în care e

necesar ca eforturile fiecărui stat pentru dezvoltarea sa multilaterală să fie conjugate cu eforturile

celorlalte state".

După anii '70, noţiunea de cooperare şi-a extins mult conţinutul. Ea se regăseşte în

numeroase documente internaţionale, elaborate de organizaţii internaţionale, firme şi instituţii. În

practica organizaţiilor internaţionale s-a conturat progresiv o definiţie, formulată, de către experţii

ONU, pentru cooperarea industrială internaţională ca forma cea mai complexă şi mai răspândită în

acea perioadă. La nivel European, se răspândeşte definiţia formulată de Comisia Economică a

ONU, conform căreia cooperarea industrială presupune relaţii şi activităţi economice ce decurg din

contracte eşalonate pe mai mulţi ani, încheiate între parteneri aparţinând unor sisteme economice

diferite care merg dincolo de simpla vânzare-cumpărare de bunuri sau servicii, sau se întrepătrund

(la nivelul producţiei, transferului de tehnologie, al comercializării) şi contracte de cooperare

industrială în cadrul acordurilor bi- şi multilaterale".

Eforturile realizate de specialişti, pentru conturarea cât mai exactă a procesului de cooperare

ecnomică şi pentru delimitarea acesteia faţă de celelalte fluxuri economice, s-au materializat într-o

divizare în doua a definiţiilor cooperării internaţionale, unele referindu-se la sensul ei larg, altele

descriind numai unele aspecte sectoriale, în sens restrâns.

În sens larg, cooperarea economică internaţională este schimbul de activitate din diverse

domenii şi dintre diverse ţări. Privită sub acest aspect, cooperarea economica internationala

înglobeaza comerţul internaţional, cooperarea în productie, cooperarea ştiinţifică şi tehnologică,

transporturile internaţionale, turismul, relaţiile financiare şi creditele externe etc.

În sens restrâns, cooperarea economică internaţională reprezintă conlucrarea sub cele mai

diverse forme dintre două sau mai multe ţări sau entităţi din diverse ţări cu scopul de a realiza

anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-stiintifice, turistice sau de alta natură.

In acest sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este un simplu transfer de mărfuri,

servicii sau capital de la o ţară la alta. Ea este utilizarea în comun a mijloacelor de care dispun

diverse ţări sau entităţi din aceste ţări".

Una din cele mai complete definiţii ale cooperarii economice internationale aparţine

profesorului Alex D. Albu, potrivit căruia "cooperarea economica internaţionala reprezintă relaţiile

bi- şi multilaterale dintre state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi

conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi transfer

89

tehnologic, comercializare şi servicii) eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate comune,

superioare sumei celor singulare".

Din această definiţie se pot delimita următoarele trăsături:

1. în activitatea de cooperare, bilateralismul şi multilateralismul nu se exclud, partenerii

fiind autonomi în dimensionarea şi organizarea relaţiilor lor;

2. partenerii îşi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) sub forma unei strânse

coordonări;

3. cooperarea poate f i atât un proces macroeconomic, cât şi microeconomic, acestea doua

fiind legate între ele, armonizate şi complementare;

4. relaţiile din cadrul cooperării sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu

oneros;

5. operaţiile realizate în cooperare sunt conexe, înrudite, având un caracter

multidimensional şi multiform;

6. cooperarea se caracterizează printr-o mare continuitate şi perioadă de timp indelungată,

fiind esalonata pe ani şi faze, ceea ce îi conferă un caracter de stabilitate;

7. condiţia necesară şi justificativă, raţiunea de realizare a oricărei acţiuni de cooperare se

exprimă prin funcţia - scop a acesteia: obţinerea unor rezultate economice superioare

celor pe care le-ar fi obţinut partenerii dacă ar fi acţionat în particular.

Pentru a defini cooperarea economică internaţională este necesar să o comparăm, să o

delimităm de alte procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se

realizeze în comparaţie cu procesele cu care este cel mai des confundată: colaborarea economică,

integrarea economică şi comerţul internaţional.

Cooperarea internaţională şi relaţiilor economice internaţionale sau colaborarea economică

suntdoi termeni utilizaţi, deseori, prin substituire. Între cei doi termeni, cooperare şi colaborare,

există un raport de parte la intreg, primul fiind un instrument sau un mijloc de realizare a celui de-al

doilea. Totuşi, cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul de interdependenţă între

subiecţii antrenaţi.

Cooperarea economică se caracterizează printr-o interdependenţă mai pronunţată la nivel

micro şi macroeconomic şi o reglementare strictă din punct de vedere juridic sub forma

contractelor, în timp ce, colaborarea economică este condiţionată de tratate generale ratificate la

nivel guvernamental sau parlamentar. Aceasta are un caracter multilateral tinzând spre

universalitate.

Ţinând cont de determinările date cooperării economice internaţionale , se poate aprecia ca

integrarea se deosebeşte de cooperare prin faptul că:

- deşi în cadrul cooperării au loc facilităţi de ordin vamal, fiscal, concesii reciproce, ţările

90

aflate în cooperare îşi menţin sistemul vamal propriu (fără a fi integrate);

- exista o interdependenţă între partenerii aflaţi în cooperare, însă aceasta nu exclude

menţinerea economiilor naţionale.

Totodată, prin caracterul ei mult mai complex, cooperarea economică diferă de comerţul

internaţional, cea dintâi presupunând operaţii şi în domeniul schimburilor comerciale, dar şi în

domeniul producţiei, al aranjamentelor speciale de ordin financiar, know-how şi tehnologie, livrări

de echipament industrial şi activităţi de cercetare-dezvoltare. Spre deosebire de comerţul clasic, în

care elementul sporadic şi discontinuitatea sunt frecvente, cooperarea economică are un caracter

pronunţat de continuitate, o mare durabilitate în timp şi spaţiu.

Cooperarea nu poate fi, deci, identificată cu nici una din cele două noţiuni, are un caracter

propriu, distinct, reliefându-se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu implicaţii

economice şi sociale specifice.

Funcţiile cooperării economice internaţionale:

a) la nivel mondoeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la stimularea

investiţiilor internaţionale, intensificarea aportului economiilor naţionale la relaţiile pe

plan internaţional, adâncirea interdependenţelor economice şi tehnico-ştiinţifice dintre

state, accelerarea ritmului şi sporirea volumului comerţului internaţional, modificarea

structurii comerţului internaţional, facilitarea schimburilor între ţări şi adâncirea

interacţiunii dintre diferite fluxuri economice internaţionale;

b) la nivel macroeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la valorificarea

resurselor economice şi naturale, sporeşte volumul producţiei globale, produce mutaţii

progresiste în structura economiei naţionale, intensifică şi îmbunătăţeşte structura

schimburilor externe şi reprezintă un factor de echilibrare a balanţei de plăţi;

c) la nivel microeconomic, cooperarea economică internaţională contribuie la sporirea

productivităţii muncii, difuzarea tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii, folosirea

pe scară largă a diferitor procedee şi metode înaintate de producere.

Prin prisma definiţiei avansate conceptului de cooperare, se poate identifica o tipologie

largă a acordurilor de cooperare.

În primul rând, în funcţie de aspectul juridic pe care o îmbracă relaţia de cooperare, se pot

identifica următoarele forme:

1. Cooperarea pe bază contractuală. Părţile încheie contracte prin care se specifică natura

aporturilor individuale precum şi modalitatea de împărţire a câştigurilor, dacă acestea pot fi

cuantificate. Este vorba de o producţie în comun (co-producţie), iar părţile pun în comun bunuri

prezente în speranţa obţinerii unor bunuri viitoare.

În cadrul acestei tip de acorduri de cooperare, putem include consorţiile din domeniul

91

cercetării & dezvoltării, respectiv cele în care partenerii pun în comun un set de factori de producţie

– resurse materiale, financiare, de competenţe a forţei de muncă, etc. – în scopul obţinerii în comun

a unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială care pot fi ulterior utilizate de către

fiecare partener în propriile scopuri.

2. Cooperarea instituţionalizată, concretizată în înfiinţarea de societăţi-mixte. Deosebirea

faţă de consorţii derivă în primul rând din apariţia unei noi entităţi juridice în care ambele firme

partenere sunt acţionare, de regulă după formula 50-50%. Instituţionalizarea relaţiei de cooperare

poate fi semnul unor obiective specifice ale partenerilor.

Atunci când firmele decid să coopereze prin intermediul societăţilor-mixte, ele vizează în

esenţă două dimensiuni. În primul rând, este vorba de crearea unei noi entităţi căreia îi va fi

acordată o „libertate de acţiune totală” de către firmele partenere (vezi societatea-mixtă Fuji -

Xerox). Din acest punct de vedere, societatea-mixtă devine o afacere de sine stătătoare. În al doilea

rând, firmele pot alege încorporarea datorită perceputelor riscuri ridicate pe care le implică

activitatea comună. Din acest punct de vedere, în locul cooperării pe baze contractuale, firmele

decid să îşi limiteze expunere la limita investiţiei realizate. Cele mai sugestive exemple sunt

societăţile - mixte între firme din ţări dezvoltate - ţări în curs de dezvoltare sau societăţile-mixte

din domeniul prospectării de resurse, care vor fi abordate pe parcursul aceste lucrări.

3. Alianţele strategice sau cooperarea la nivel de formulare de strategie de afaceri care poate

rămâne şi la un nivel pur informal. Acest tip de cooperare nu este ca regulă generală „enforceable”

în măsura în care partenerii nu îşi asumă obligaţii contractuale reciproce explicite ci doar se

angajează la un anumit tip de comportament. Alianţele strategice pot îmbrăca diferite forme de

guvernanţă şi chiar se pot concretiza exclusiv în tranzacţii de piaţă. Este de menţionat utilizarea

abuzivă a termenului de „alianţă strategică” de către literatura din domeniul managementului, care

a ajuns să includă orice relaţie contractuală în care se implică o firmă drept “alianţă”.

Din acest punct de vedere, se poate, de exemplu, afirma că relaţia dintre Coca-Cola şi

McDonald’s este o alianţă strategică. Fiecare reprezintă partenerul de afaceri cel mai important al

celuilalt şi, cu mult mai important, există conştientizarea unei dependenţe reciproce în ceea ce

priveşte succesul. Spre deosebire de Pepsi-Cola, care a optat pentru strategia de a se integra pe

verticală prin achiziţionarea unor numeroase reţele de localuri de alimentaţie pentru a-şi asigura

piaţa de desfacere a produsului său de bază (Pizza Hut, Taco Bell, etc.), relaţia dintre Coca – Cola

şi McDonald’s se bazează exclusiv pe un gentlemen’s agreement. Coca Cola nu va putea da în

judecată McDonald’s pentru faptul că acesta din urmă desface şi alte produse concurente în

reţeaua sa de localuri, dar cele două companii sunt conştiente că reputaţia şi reţeta succesului de

afaceri a fiecăruia depinde într-o măsură importantă, deşi nu absolută, de celălalt.

4. Un caz particular al relaţiilor de cooperare între două firme este cel al existenţei unor

92

participaţii încrucişate (engl. „cross equity”), respectiv situaţia în care fiecare dintre parteneri

devine acţionar la celălalt partener (ca regulă, acţionar minoritar). Trebuie făcută observaţia că

aceste participaţii încrucişate vizează anumite obiective care ţin de cooperarea de natură strategică

a celor două firme. O astfel de situaţie nu are o semnificaţie economică ci doar una strategică, fiind

semnul unei determinări manifeste (adresată terţi) a partenerilor de a acţiona pe termen lung. În

calitate de acţionari, partenerii pot fi reprezentaţi în Consiliul de Administraţie al celeilalte firme,

acolo unde pot avea rol major în influenţarea strategiei de afaceri a firmei respective.

În al doilea rând, pe lângă această clasificare, care vizează guvernanţa relaţiei de cooperare, se

poate realiza o taxonomie complexă a formelor de cooperare, după un şir de criterii. Acestea ar

putea fi structurate astfel:

A. după criteriul ariei funcţionale din cadrul firmelor partenere vizate de cooperare,

am putea menţiona:

1. cooperare în sfera cercetării & dezvoltării;

2. cooperare în sfera producţiei;

3. cooperare în sfera marketingului;

4. cooperare „transfuncţională”, care vizează mai multe funcţii ale organizaţiei;

B. după dimensiunea geo-economică, am putea viza:

1. cooperare între firme din ţări dezvoltate (Nord- Nord);

2. cooperare între firme din ţări dezvoltate şi firme din ţări în curs de dezvoltare

(Nord- Sud);

3. cooperare între firme din ţări cu economie de piaţă şi ţări cu economii

centralizate (Est - Vest).

C. după poziţionarea firmelor care cooperează, se poate identifica:

1. cooperarea între firme „rivale”, respectiv cooperarea pe orizontală. Cele mai

cunoscute relaţii de cooperare în acest sens sunt cele pentru stabilirea de standarde, de

preţuri şi cote de piaţă (carteluri), cele în domeniul cercetării & dezvoltării sau a

dezvoltării în comun de noi competenţe.

2. cooperarea între firme din acelaşi lanţ de valoare (cooperarea pe verticală)

3. cooperarea între firme din sectoare înrudite (sectoare care folosesc în comun anumite tipuri de

input-uri)

4. cooperarea între firme din sectoare neînrudite

Pornind de la poziţia activităţii comune în raport cu activităţile firmelor partenere, Buckley

şi Casson vorbesc de:

- cooperarea în activităţi poziţionate „înainte” (engl. „forward”), respectiv activitatea comună

utilizează input-uri de la firmele partenere;

93

- cooperarea în activităţi poziţionate „înapoi” (engl. „backward”), respectiv în cazul în care

activitatea comună produce input-uri pentru firmele partenere.

După obiectul cooperării economice internaţionale există următoarele forme:

A) cooperarea în producţie şi servicii;

B) cooperarea tehnologică şi ştiinţifică;

C) cooperarea financiară;

D) cooperarea ecologică;

E) coperarea în management (organizare şi conducere);

F) cooperarea comercială.

Una din principalele şi cele mai utilizate forme ale cooperării economice internaţionale este

cooperarea în producţie, care apare sub diverse forme:

a) cooperarea econimcă prin societăţi mixte (joint vencure), al căror capital este alcătuit din aportul

a două sau mai multe societăţi ale partenerilor din diferite ţări;

b) livrarea de echipamente complexe de către partenerul străin şi asigurarea asistenţei tehnice

pentru punerea lor în funcţiune;

c) asistenţă tehnică la construirea obiectivelor economice cu sau fără livrare de echipament de către

partenerul străin;

d) coproducţia bazată pe specializare ce se realizează prin producţia de bunuri şi servicii în

comun a partenerilor din diferite ţări. Coproducţia se întemeiază pe complementaritatea

partenerilor cu privire la specializarea lor în producţia anumitor bunuri economice;

e) Subproducţia, în care subproducătorul dintr-o ţară produce pentru ordonatorul din altă ţară

un produs finit pe care ultimul îl comercializează sub propria marcă;

f) Producţia la comandă este o formă de cooperare în care uyn partener dintr-o ţară execută

produse finite pentru partenerul din altă ţară conform instrucţiunilor, proiectelor, designului

pe care acesta din urmă le furnizează;

g) Leasingul este o formă de cooperare în care partenerul, de obicei dintr-o ţară dezvoltată

acordă în chirie echipamente, maşini unui alt partener cel mai adesea dintr-o ţară în curs

dezvoltare.

5.2 Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, implicaţii

Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune la

un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg. Preluat

iniţial din matematică, termenul de "integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale

ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice.

În domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în contextul

94

organizaţiilor industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme realizatre prin

aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în relaţie a

furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între competitori.

Încercarea de a găsi momentul de început al termenului de integrare economică în

accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura economică el nu apare înainte de

anii 1940.

Deşi în 1937, Enciclopedia Ştiinţelor Sociale conţinea termenul "integrare", acesta făcea

referinţă la integrarea industrială, adică un mix de sectoare industriale. În domeniul ştiinţelor

politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la finele anilor 1920,

în documentele Legii Naţiunelor el fiind considerat sinonim cu "solidaritate economică".

În decembrie 1942, la reuniunea Asociaţiei Economice Americane, au fost prezentate două

comunicări ce utilizau conceptul de integrare economică: "Cazul comerţului multilateral" de Falke

Hilgerdt şi "Regionalismul economic european" de Antonin Basch. În aceste comunicări, Falke

Hilgerdt vorbea despre "schimburile multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare

economică a ţărilor într-o manieră profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională

la care ne referim va fi obţinută prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în

domeniul comerţului exterior", iar Basch se preocupă de situaţia, în care, "comerţul

intraeuropean ... e menit să genereze o mai puternică integrare a economiei europene".

În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică a apărut

de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile administraţiei americane.

Astfel, în planul Marshall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi despre "nevoia de

integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice" şi despre speranţa de

"reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional

sănătos".

Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care termenul

de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îi conferă termenului

Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care, adresându-se

Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa progreselor către o

"integrare a Europei Occidentale" şi explica demersul său în următoarele cuvinte: "scopul unei

astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul căreia restricţiile cantitative în

calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de plăţi şi, eventual, taxele vamale

vor fi deplin înlăturate".

În literatura de specialitate se conferă noţiunii de ''integrare economică" numeroase sensuri.

Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice interstatale,

este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor ansambluri

95

economice tot mai vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi o calitate superioară

a mărfurilor".

Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "... absenţa

discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între diferite

ţări".

B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de procese,

prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial regional.

Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de interdependenţă care

caracterizează integrarea economică, ceea ce ne-a determinat să formulăm o definiţie mai

curpinzătoare ce va sta la baza manualului respectiv.

Astfel, integrarea economică reprezintă un proces benevol de interacţiune economică a

mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între ele şi revoluţia tehnico-ştiinţifică

contemporană, conduce treptat spre aproprierea mecanismelor economice şi crearea unui

organism economic unic.

Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde următoarele

principii de bază: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie

atunci, când există o "piaţă comună"; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici

comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social etc.

Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în

formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter

economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru ţările ce

tind să se integreze. Dintre aceste premise am putea numi:

• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei

de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze. De obicei integrarea economică interstatală are loc ori

numai între ţările dezvoltate, ori numai între ţările în curs de dezvoltare, adică între statele ce au

aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare economică. Deşi există tentative de integrare a ţărilor

dezvoltate cu cele în curs de dezvoltare, însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre

eficienţa lor. Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere,

parteneriat, preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai

puţin dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai dezvoltate.

• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor

comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric. Constituirea formaţiunilor

integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în

apropiere una de alta. Mai apoi la acest nucleu integraţionist aderau şi alte state vecine.

• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul

96

dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc. Evident că, ţările a căror

problemă de bază este crearea economiei de piaţă, nu pot să se integreze cu ţările cu economie deja

dezvoltată, a căror interes este de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă

de bază este asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările ce discută

probleme privind mişcarea interstatală a capitalului.

• Efectul de demonstrare. În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc

mutaţii economice pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului

etc.). Acestea exercită o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc

în ţările integrate. Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa

multor ţări post-comuniste să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind pregătite pentru aceasta.

Tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrarea regională sau subregională este

rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi social-istoric, în condiţiile

adâncirii interdependenţelor economice dintre state.

În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără

amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe fundalul

condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus căutarea unor soluţii

adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită

fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare şi care să impulsioneze progresul său

economic în aceste condiţii.

În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o strânsă

legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune

transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii mondiale a

muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.

Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman şi financiar al fiecărei ţări

impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a

serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalului pe plan subregional, regional

etc. De asemenea, are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale.

În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării sunt şi

consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii conlucrării

economice probleme comune cu care se confruntă.

În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la bază şi

alte motivaţii, precum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,

complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei geografice

respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea preferenţială

de către partenerii a investiţiilor în zona dată etc.

97

Rezultă, astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe obiective ale

dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori, procesul integrării economice

internaţionale este o realitate pe toate continentele.

Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la organizaţiile

integraţioniste sunt numeroase, printre care enumerăm:

Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării

resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea

pieţelor interne, stimulînd, astfel, creşterea economică;

Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor

moderne, avînd drept efecte ridicarea eficienţei şi competitivităţii;

Amplificarea relaţiilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste determină

perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ceea ce are ca efect reducerea costurilor de transport

şi a operaţiunilor de export – import;

Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic de mare

însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale, precum

şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea presiunii concurenţiale asupra firmelor, proces

ce rezultă în creşterea eficienţei economice, sociale şi ecologice, precum şi în intensificarea

proceselor de restructurare şi inovare atât în domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor;

Integrarea economică internaţională stimulează, în strânsă legătură cu înăsprirea

concurenţei, procesul investiţional (atât al investiţiilor interne, cât şi a celor externe) în vederea

sporirii posibilităţilor de export, amplificării măsurilor de asistenţă regională, ameliorării poziţiei

concurenţiale a firmelor etc. Pe această bază pot avea loc modificări importante în structura

economiei statelor membre, apărând noi forme de specializare, concomitente cu adâncirea

specializării existente;

În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate deveni o

cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin funcţionarea organizaţiilor

integraţioniste regionale şi subregionale se poate micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în

curs de dezvoltare, prin consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor

naţionale, prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de produse

manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe pieţele externe;

Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi,

care, datorită limitării resurselor lor, nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod

individual.

Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi

promova şi apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici.

98

Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală. Fiecare ţară, luată separat, s-a

simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei pe pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor

respective în cadrul Comunităţii Economice Europene, ţările occidentale puteau să se opună

concurenţei internaţionale şi să-şi apere în comun interesele.

În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe pozitive

asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru aderarea la o

organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde intereselor

fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi înfăptuirii unei strategii de

creştere şi dezvoltare economică durabilă.

Cele mai importante stadii de integrare, prin prisma coeficientului de integrare realizat de

economiile implicate sunt:

Zona de liber schimb (ZLS). În cadrul acestei forme de integrare, între parteneri sunt

înlăturate obstacolele comerciale sub formă de taxe vamale de import şi restricţiile cantitative.

Astfel, circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică

comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor prin ţară

cu cel mai permisiv regim vamal), bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie însoţite de

certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul respectiv. Aceasta permite

lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale sau

prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb

pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce (în acest context distingem ZLS

complete sau perfecte) sau doar anumite categorii de produse (ZLS incomplete sau imperfecte).

Uniunea vamală (UV). Ca şi în cazul ZLS, toate obstacolele în calea liberei circulaţii a

mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în aplicare o

politică comercială comună faţă de terţi sau doar un tarif vamal comun care se aplică concomitent

cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele vamale interne care se mai păstrează. Odată ce un

produs a fost admis în interiorul UV, el poate circula liber. Totodată, începe un proces treptat de

uniformizare a legislaţiei vamale.

Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa de

muncă şi capitalul) încep să circule fără restricţii în interiorul pieţei unite. Această definire lasă

deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel, este posibil un

pachet de reglementari naţionale diferite (în cazul ZLS) sau o serie de reglementări (de exemplu,

referitor la forţa de muncă) şi de politici naţionale comune (spre exemplu, pentru capital) în raport

cu ţările terţe.

Uniunea economică (UE) implică, pe lângă o piaţă comună, şi un grad ridicat de

coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor

99

de coordonare a pieţelor. Se supun unei pronunţate uniformizări politicile macroeconomice şi cele

monetare, precum şi politicile de redistribuire a veniturilor. În plus, faţă de politica comercială

comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe cu privire la producţie, factori de producţie şi

evoluţie sectorială.

Uniunea monetară (UM) este o formă de cooperare, care apare, de regulă în stadiul cel

mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a capitalui) şi conduce la crearea

unor rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule

în spaţiul integrat.

Uniunea economică completă (UEC) implică o completă unificare a economiilor

naţionale implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. Situaţia economică este,

virtualmente, aceeaşi ca şi în cazul unei ţări.

5.3. Grupări economice integraţioniste

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate

colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

De la o zonă la alta a economiei mondiale, există deosebiri în ceea ce priveşte momentul

declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai

ales, performanţele realizate. Pe parcursul evoluţiei procesului de integrare economică

internaţională şi-au demonstrat viabilitatea mai multe grupări economice integraţioniste, însă cea

mai avansată formă a integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană. De la primii paşi pe

calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut jumătate de secol. Pe parcursul

acestui proces, pe lîngă performanţele obţinute, au fost şi eşecuri. Era firesc să se întâmple aşa, dacă

ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă responsabilităţi fără precedent, acestea

fiind primele care au avut curajul să pornească pe o asemenea cale.

Integrarea economică pe continentul European

Ideea Europeană s-a concretizat în timp prin parcurgerea a câtorva etape. Prima etapă, după

al doilea mondial, a demarat prin demersurile făcute de Jean Monnet, şef al Organizaţiei Naţionale

de Planificare a Franţei, în scopul realizării unei unităţi a Europei. J. Monnet a sugerat că producţia

de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun.

Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei a mers mai departe şi în mai 1950 a anunţat

un program de constituire a Comunităţii Europei a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Planul Schuman

menit să evite o nouă conflagraţie, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control

internaţional prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea constituirii

Europei. Italia şi ţările Benelux-ului au sprijinit de îndată acest program şi în primăvara anului 1951

a fost semnat ”Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica Federativă Germania, Italia,

100

Luxemburg şi Olanda. CECO şi Adunarea Parlamentară corespunzătoare au fost oficializate în

august 1952, iar J. Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

CECO a fost considerată astfel ca prima schiţă efectivă de unitate europeană şi a avut trei

obiective: resocierea Franţei şi Germaniei, testarea posibilităţii unei Pieţe Comune şi punerea

bazelor unei noi Europe.

Prin ratificarea Tratatului de la Paris, parlamentele celor şase ţări au creat prima organizaţie

supranaţională cu caracteristici federale. Cele anterioare erau compuse din reprezentanţi ai statelor

membre şi deciziile lor erau rezultatul unor compromisuri fragile între interesele naţionale. Pentru

prima dată CECO a înfiinţat o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au

transferat o parte din puterile lor suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor lor,

acţionează în deplină independenţă, nefiind subordonaţi guvernelor ai căror cetăţeni sunt.

Se trece astfel de la Europa ”cooperării la Europa ”integrării”, căutându-se domeniile cele mai

potrivite, care să fie alăturate cărbunelui şi oţelului. Franţa consideră ca cele mai potrivite sunt

transporturile şi energia, în special energia nucleară, iar Germania Federală şi Ţările Beneluxului

doreau să se acorde prioritate comerţului. Un memorandum, prezentat la 18 mai 1955 de guvernul

olandez, sugera extinderea la toate produsele, a liberului schimb, aplicabil cărbunelui şi oţelului şi

luarea de măsuri pentru a realiza o politică comună a transporturilor energiei şi în special a celei

nucleare.

Etapa a doua a integrării economice vest-europene a început cu Conferinţa

Interguvernamentală, care s-a întrunit la Bruxelles în iarna 1955 – 1956 sub preşedinţia lui Spaak,

fost ministru de externe al Belgiei, şi în aprilie 1956 prezintă într-un raport către guverne

concluziile ei în legătură cu felul în care uniunea vamală şi exploatarea în comun a energiei atomice

ar trebui organizate. Acest fapt a avut ca rezultat semnarea în primăvara anului 1957 de ţările

membre ale CECO a ”Tratatului de la Roma”, care a pus bazele Comunităţii Economice europene

(CEE) şi respectiv ale Comunităţii Europene A Energiei Atomice (EUROATOM). În felul acesta s-

au constituit cele trei comunităţi europene cunoscute, cu instituţiile corespunzătoare proprii.

Din punct de vedere economic, Tratatul cu privire la CEE prevede abolirea progresivă a

barierelor vamale, a restricţiilor cantitative, a altor bariere similare şi stabilirea unui tarif vamal

comun faţă de ţările terţe. Prevederi speciale sunt consacrate agriculturii, căreia i se rezervă un

regim aparte, înfiinţării unei Bănci Europene de Investiţii , asocierii teritoriilor de peste ocean şi

constituirii unui fond de dezvoltare.

În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor

membre şi la 1 ianuarie 1958 au intrat în vigoare.

Tratatul de la Roma îşi propune, în primul rând, să organizeze o Piaţă Comună, care, în

principal, este un concept economic, vizând înfiinţarea unei singure pieţe pentru toate statele

101

membre, astfel ca mărfurile, serviciile, forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o

îngrădire în respectiva zonă geografică, desfacerea lor presupunând o concurenţă loială.

Etapa a treia a integrării economice în Europa de Vest a fost inaugurată prin fuzionarea în

1965 a celor trei comunităţi menţionate mai sus (CECO, EUROATOM şi CEE) sub denumirea

generică de Comunitatea Economică Europeană (CEE), având acelaşi organ de conducere şi buget

comun. Multă vreme s-a folosit frecvent denumirea de ”Cei şase” sau ”Piaţa Comună”, avându-se în

vedere, că pe lângă realizarea Uniunii Vamale (1968), erau înlăturate şi barierele privind fluxul de

factori de producţie, ce au loc între ţările membre ale Comunităţii. În anii 1962- 1964 se instituie

Politica Agricolă Comună (PAC).

Etapa a patra a integrării economice vest–europeană s-a desfăşurat şi se derulează în

continuare sub semnul extinderii şi al consolidării procesului de integrare europeană.

Extinderea CEE, iar mai apoi a Uniunii Europene (UE), a avut loc prin aderarea succesivă, în

mai multe reprize, de noi ţări. Astfel, în 1973 au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; în

1981 – Grecia; în 1986 – Portugalia şi Spania; în 1990 – landurile fostei R:D. Germane şi în 1995

au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. În 2004 aderă la UE 10 ţări: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,

Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, iar în 2007 – Bulgaria şi România.

Consolidarea şi-a găsit şi îşi află expresia în remodelarea şi reajustarea continuă a politicilor şi

strategiilor UE, precum şi a sistemului său instituţional şi a mecanismului de funcţionare, în

concordanţă cu cerinţele fiecărei etape [9, pag.14-15] . Astfel, în 1979 are loc crearea Sistemului

Monetar European (SME) şi lansarea monedei unice de cont ECU( European Currency Unit);

La 1 iulie 1987 intra în vigoare ” Actul Unic”, care prevedea modificarea mecanismelor de

adoptare a deciziilor în interiorul Comunităţii; în 1992 este semnat tratatul de la Maastrichit de către

cele douăsprezece state me bre ale CEE. Acest tratat intră în vigoare din 1993 şi marchează

consolidarea procesului de integrare europeană. CEE capătă denumirea oficială de Uniunea

Europeană; la 1 ianuarie 1999 are loc lansarea monedei unice EURO cu intrarea ei în vigoare pe

etape.

Concluzionând evoluţia integrării vest-europene, se poate de menţionat, că Uniunea

Europeană a realizat parametri cantitativi de performanţă în domeniile economice şi social şi s-a

înscris în forma cea mai avansată de integrare şi anume uniunea economică. Aceasta se

caracterizează prin faptul, că pe lângă convenirea liberei circulaţiei între ţările comunitare a

factorilor de producţie şi a bunurilor şi serviciilor, se realizează şi un grad ridicat de armonizare a

politicilor economice naţionale.

Până în prezent Uniunea Europeană este singura organizaţie integraţionistă internaţională,

care a realizat această formă superioară de integrare.

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pâna la cele de la Maastricht si

102

Amsterdam, de la Europa „celor sase” la Europa „celor douăzeci şi şapte”, este presarat cu

importante împliniri. Ele demonstreaza viabilitatea modelului de integrare ales initial,

consecventa si creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forta acestui model de integrare a

fost dovedita si de succesul sau în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanica.

Din initiativa Marii Britanii a luat fiinta, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociatia

Europeana a Liberului Schimb. AELS a inclus sapte state: Austria, Danemarca, Norvegia,

Suedia, Elvetia, Portugalia si tara initiatoare. Deci sase state mici alaturi de o mare putere

economica, ceea ce avea sa conduca la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de

integrare, AELS s-a situat pe prima treapta – cea a zonei de comert liber: asociatia si-a propus

doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însa si un tarif

vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeana, în cadrul AELS a fost lasat liber jocul

fortelor pietei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „functionale” si nu a celor

„institutionale”.

La un moment dat, AELS a început sa dea semne de slabiciune. Pe de alta parte, forta de

atractie a Comunitatii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce:

cinci tari parasesc AELS, trecând în tabara adversa: Marea Britanie si Danemarca (1 ianuarie

1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria si Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârsitul secolului XX,

AELS nu mai cuprinde decât Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein (ultimele doua, aderate

ulterior).

Integrarea economică pe continentul American.

Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North America

Free Trade Agreement - NAFTA).

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord este

promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar două aspecte

economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase precum sunt cele

ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile de muncă – sunt deja

acoperite prin prevederile acordului.

Evoluţia procesului integraţionist în această regiune scoate în evidenţă o serie de

particularităţi, care ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special

SUA) şi de tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii

dezvoltate şi o ţară în dezvoltare: SUA, Canada şi Mexic.

NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil. consumatori şi

cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild. USD, ceea ce reprezintă 1/3 din

103

produsul global mondial. De asemenea, NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă,

în decurs de un deceniu de la lansare, o creştere economică a partenerilor de 38% în cazul SUA,

30,9% în cazul Canadei şi de 30% în cazul Mexicului. Între anii 1994-2006, exporturile SUA către

ceilalţi doi parteneri au crescut de la 134,3 mild. USD la 298,8 mild. USD. Exporturile Mexicului

către SUA în intervalul de timp analizat (1994-2006) cu aproximativ de 240%, iar exporturile

Canadei către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ 104%. NAFTA, ca şi grupare, cuantifică

aproximativ 19% din exporturile globale mondiale, şi 25% din importurile globale.

În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii activităţii

economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în Canada. Eficienţa

economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa internaţională.

NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de un deceniu investiţiile între

parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300 mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa

investitorilor străini din afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile

străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din

fluxurile de investiţii străine directe.

În prezent, NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de

state de pe continentul american în planul de integrare regională.

Integrarea în America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor are deja

o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea ce priveşte

încheierea acordurilor de asociere în regiune.

Încă în anii '50 deja se realizau discuţii serioase cu privire la intensificarea eforturilor de

regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL (Comisia

Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în cadrul

iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de

integrare ambiţioase precum: Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (LAFTA - Latin

American Free Trade Association), care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare

Latino-Americană) sau LAIA (Latin American Integration Association), Piaţa Comună Central-

Americană (CACM - Central American Common Market), şi Acordul de la Cartagena, cunoscut ca

Grupul Andin (AG - Andean Group), care a devenit în 1969 Comunitatea Andina (CAN). Între

timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor

(CARIFTA - Caribbean Free Trade Association), care în anii '70 a evoluat în Piaţa Comună din

Zona Caraibilor (CARICOM - Caribbean Community).

Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins scopurile decât într-o proporţie minoră, ele "şi-

au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii '80.

104

America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia

importurilor, prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a

ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică de

substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu efecte

negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul 1982 în

Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior, de

privatizare a structurilor de stat, etc.

În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea, în anul 1991, a

MERCOSUR - Mercado Comun del Sur sau Piaţa Comună a Sudului, care are drept membri:

Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili), bazat pe afinitatea statelor care împărţeau aceeaşi

regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice, toate dornice să sporească

interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a confruntat, însă, cu o serie de aspecte

sensibile ale relaţiilor internaţionale, precum ar fi: păstrarea suveranităţii, acţiuni individuale,

schimbări economice şi politici conjuncturale creatoare de tensiuni.

Sefii de stat din cele 12 tari sud americane (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,

Columbia, Ecuador, Guyana, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay şi Venezuela) au semnat pe 23 mai

2008 un tratat pentru creearea Uniunii Natiunilor Sud Americane (UNASUR). Scopul declarat al

UNASUR este acela de a “creea o integrare si uniune pe plan cultural, economic, social si politic

intre tarile membre, promovand politici comune in domeniul educatiei, energiei, infrastructurii,

finantelor, mediului“. Acordul de liber schimb, Mercosur, va fi subordonat noii organizatii. Printre

obiectivele de durata ale UNASUR se numara: crearea unei piete interne, prin eliminarea tarifelor

vamale pana in 2014; creearea unei infrastructuri rutiere comune; dezvoltarea de politici comune in

domeniul energiei; eliminarea vizelor etc.

Integrarea economică în Asia

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations) -

este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar

din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare economică şi politică

între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malaezia,

Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară

doritoare din Sud-Estul Asiei, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale.

Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul,

puternic susţinut de colapsul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare

echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale,

105

http://en.wikipedia.org/wiki/Union_of_South_American_Nations

http://ro.wikipedia.org/wiki/Venezuela

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uruguay

http://ro.wikipedia.org/wiki/Surinam

http://ro.wikipedia.org/wiki/Peru

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paraguay

http://ro.wikipedia.org/wiki/Guyana

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ecuador

http://ro.wikipedia.org/wiki/Columbia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Chile

http://ro.wikipedia.org/wiki/Brazilia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bolivia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Argentina

precum conflictul dintre Vietnam şi Cambogia.

Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza

influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, după 20 de ani, toate

ţările din grupare au reuşit să ajungă, la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. Astfel, în urma

summit-ului ASEAN din Vietnam, din iulie 1995, alte 5 ţări aderă la această grupare

( Brunei, Burma (Myanmar), Cambodia, Laos, Vietnam).

Populaţia celor 10 ţări-membre ASEAN (cca 500 milioane de persoane), resurse naturale

bogate, suprafaţă considerabilă şi apropierea de rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de

Orientul Mijlociu, Africa şi Europa, transformă zona într-una dintre pieţele cu сel mai mare

potenţial din lume.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai sec. trecut, a început să se dezvolte ideea unor "zone

economice subregionale", care ar fi putut, după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN, să

contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea radicală a

politicilor comerciale naţionale. Însă, criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea

impetuoasă a ţărilor din Asia de Sud-Est. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de

restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de

instabilitate politică şi socială. Oricum, partea bună a crizei asiatice a fost conştientizarea

vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui efort stăruitor pentru consolidarea pieţei comune.

În pofida succesului individual al majorităţii membrilor săi, ASEAN nu a reuşit să obţină

rezultate convingătoare. Lipsa unui „motor" al grupării a atârnat greu în balanţă, o posibilă soluţie

fiind sporirea importanţei altei grupări (APEC), care include, pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN,

puteri economice de prim rang, capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a

regiunii.

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din Asia de Est

au înregistrat o creştere economică puternică şi constantă. Aceste performanţe, colaborate cu

interesul pe care Statele Unite ale Americii le-au acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de

dezvoltare economică să se mute, practic, din zona Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării

economice regionale. În 1981, ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona

Asia-Pacific, a nevoii acestor economii de a-şi spori ritmul de dezvoltare şi de a-şi contura spiritul

comunitar, la întrunirea, din Australia, miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări, s-a

decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,

Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore, Thailanda şi

SUA.

106

http://en.wikipedia.org/wiki/Vietnam

http://en.wikipedia.org/wiki/Laos

http://en.wikipedia.org/wiki/Cambodia

http://en.wikipedia.org/wiki/Burma

http://en.wikipedia.org/wiki/Brunei

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la Blake

Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a promova

spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă.

Între 1989 - 1994, APEC a acceptat şase noi membri (în 1991- Republica Populară Chineză,

Hong Kong şi Taiwan; 1993 - Mexic şi Papua Noua Guinee, iar 1994 – Chile). Peru, Rusia şi

Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Actualmente, APEC cuprinde 21 de membri, totalizează un PIB de aproape 16 trilioane de

dolari şi constituie aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost

principala organizaţie economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea

economica. Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni

economice (liberalizarea comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi

în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor

în societate etc.).

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai degrabă o

grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este

preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum de consultări libere, fără o

structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ şi

Secretariatul. În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin

rotaţie, de un reprezentant al statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil de

găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state).

Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia,

energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea întreprinderilor mici

şi mijlocii, telecomunicaţii, transporturi.

Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei mai

bune guvernări şi cooperări. Totuşi, criza financiară asiatică, a provocat o panică financiară, care a

condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea

guvernării unor ţări. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii

capabile să depăşească riscuri imprevizibile, este necesară mai multă deschidere, integrare,

colaborare regională şi o mai bună guvernare.

Integrarea economică în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la declararea independenţei ţărilor

de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale, cât şi cele ale

politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă, astfel încât

să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Din păcate, această

107

idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile

economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi

timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, R.D. Congo chiar

din patru grupări. Acestea sunt subapreciate de guverne, sunt insuficient finanţate şi, în pofida unor

succese izolate, nu şi-au atins obiectivele trasate. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca

şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii,

ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau

Olanda.

Continentul african este „gazdă" a cel puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care

jumătate au o importanţă relativ mare:

AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri;

COMESA - Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri;

ECCAS - Comunitatea Economică a Statelor Central - Africane, cu 15 membri;

ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri;

SADC - Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri;

IGAD - Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri;

CEN-SAD - Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri.

Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale:

1. UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând

ECOWAS;

2. MRU - Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS;

3. CEMAC - Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,

aparţinând ECCAS;

4. CEPGL - comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri,

aparţinând ECCAS;

5. EAC - Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC;

6. IOC - Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC;

7. SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât şi

COMESA (2 ţări).

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu

cedează cu nimic unor grupări mai performante, ca UE sau NAFTA. Acestea au secretariate

operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale

complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare

cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a

108

lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest

lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate,

lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional, scopurilor pe termen lung ale

grupărilor economice regionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al

stabilizării macroeconomice.

Nerealizările diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea lor de a colecta fondurile

necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şi CEMAC

au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998. Mai

mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor

regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă

într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. Cu toate aceste dificultăţi, rezultate mai consisitente

au fost obţinute în domeniul integrării comerciale, iar pentru atingerea stadiului unei uniuni

economice sunt necesare eforturi considerabile.

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul african este

singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare,

a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce

definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de

cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELORÎntrebări de control:

1. Ce reprezintă procesul de cooperare economică?

2. Care sunt angajamentele pe care trebuie să şi le asume statele pentru concretizarea dezideratelor majore ale

cooperari?

3. Care sunt funcţiile cooperării economice internaţionale?

4. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor regionale?

5. Enumeraţi principalele forme de integrare economică.

6. Care sunt caracteristicile integrării economice de pe continentul American?

7. Care sunt caracteristicile integrării economice în Asia?

8. Care sunt caracteristicile integrării economice în Africa?

Teste grilă:1. Trăsăturile specifice ale cooperării economice internaţionale :

a) Cooperarea economică se intemeiază şi promovează un complex de fluxuri;

b) Reprezintă unul dintre fluxurile economice principale;

c) Deţine o serie de elemente cu caracater discriminatoriu;

d) Valorificarea capitalului pe o piaţă externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară;

e) a+d.

2. Care din următoarele enunţuri nu reprezintă o premisă a ţărilor ce tind să se integreze:

109

a) Apropierea nivelului dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de piaţă;

b) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze;

c) Cultura şi religia comună.

3. Care din următoarele enunţuri reprezintă implicaţie a procesului de integrare economică internaţională

asupra ţărilor participante:

a) Îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii acestora;

b) Lipsa concurenţei în cadrul noii peţi mărite;

c) Nestimularea procesul investiţional.

4. Uniunea Vamală reprezintă:

a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o

restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe;

b) uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;

c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi

timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.

5. Piaţa Comună reprezintă:

a) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi

timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie;

b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;

c) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o

restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe.

6. Zona Economică de Liber Schimb reprezintă:

a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe vamale şi nici o

restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe;

b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de producţie;

c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative dintre ele, în acelaşi

timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială proprie.

7. Toate afirmaţiile următoare sunt corecte, cu excepţia:

a) Integrarea economică internaţională înseamnă creearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin

suprimarea obstacolelor artificiale în calea cooperării şi colaborării dintre diferitele state ale lumii;

b) Integrarea economică interstatală are în vedere crearea de grupări de state închise organizate;

c) Integrarea economică internaţională presupune o complementaritate bazată pe un nivel de dezvoltare

asemănător;

d) Integrarea economică interstatală nu vizează în mod obligatoriu pierderea identităţii participanţilor la

constituirea organizaţiei internaţionale.

8. Cea mai evoluată formă de integrare interstatală este:

a) Uniunea vamală;

b) Uniunea economică;

c) Zona de liber schimb;

d) Piaţa comună;

e) Uniunea economică şi monetară.

9. Printre factorii generali ce stau la baza integrării economice interstatale se numără:

a) Evoluţia rapidă a ştiinţei şi tehnicii moderne;

110

b) Creşterea rolului statului în reglementarea desfăşurarii relaţiilor economice internaţionale;

c) Amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii, în perioada postbelică;

d) Nevoia de a rezolva unele probleme, cum ar fi: extinderea cooperării între ţările dezvoltate;

e) Toate răspunsurile sunt corecte.

10. NAFTA reprezintă:

a) Cea mai mare zonă de liber schimb ;

b) Acordul de Liber Schimb Nord American care s-a lansat la 1 ianuarie 1994;

c) Se află la stadiul de uniune vamală;

d) O grupare de state din care fac parte: SUA, Canada, Mexic şi Brazilia;

e) a+b.

111

Capitolul 6. CADRUL INSTITUŢIONAL AL ECONOMIEI MONDIALE

Obiective: A identifica esenţa şi criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale.

A cunoaşte scopurile principale şi funcţiile organizaţiilor internaţionale.

A identifica instituţiile specializate ale ONU în domeniul economic.

A determina locul şi rolul instituţiilor financiare internaţionale în economia

mondială.

A caracteriza organizaţiile internaţionale neguvernamentale.

Termeni cheie

Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Sistemul Naţiunilor Unite, Instituţii specializate

ale ONU, Asistenţa pentru dezvoltare, Organizaţii internaţionale neguvernamentale, Fondul

Monetar Internaţional, aranjamente stand-by, Grupul Băncii Mondiale.

6.1. Definire şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile economice internaţionale au apărut ca rezultat al căutării unor măsuri eficiente

pentru rezolvarea situaţiilor excepţionale sau de criză în activitatea ţărilor.

În cazul când încercările diplomaţiei naţionale nu erau în stare să rezolve problemele relaţiilor

economice contemporane, guvernele se stăruiau să găsească mecanisme adecvate în relaţiile externe

pentru a crea condiţii favorabile prin intermediul consultaţiilor multilaterale şi colaborare în direcţia

dorită.

Astfel, după al 2-lea război mondial se observă o creştere bruscă a numărului de organisme

internaţionale, atât inter-guvernamentale cât şi ne-guvernamentale sau regionale, ca necesitate de a

rezolva diverse probleme la nivel global.

Actualmente funcţionează mii de organizaţii internaţionale, care activează în interesul

asigurării stabilităţii politice, economice şi a bunăstării populaţiei din lume.

Organizaţiile economice internaţionale sunt o asociere de state constituită printr-un tratat,

având un act constitutiv şi organe de lucru comune, care determină modul de activitate, drepturile

şi obligaţiile, procedura luării deciziilor etc. Ele pot convoca diferite adunări internaţionale,

conferinţe, congrese pentru a discuta anumite probleme.

În timpul de faţă reglementarea relaţiilor economice internaţionale se asigură în baza:

contractelor internaţionale;

deciziilor (recomandărilor) organismelor internaţionale;

hotărârilor conferinţelor economice interstatale;

tradiţiilor interstatale. Drept, că tradiţiile internaţionale joacă un rol foarte redus în

112

domeniul reglementării relaţiilor economice internaţionale.

Organizaţiile internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare internaţională.

Sistemul organizaţiilor internaţionale include un număr de peste 4 mii, dintre care circa 300 –

interstatale. În centrul acestui sistem se află ONU.

Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate (grupate) după anumite criterii:

a) După caracterul membrilor şi natura juridică a participanţilor organizaţiilor internaţionale

se divizează în două grupe: interstatale (inter-guvernamentale) şi ne-guvernamentale.

b) După cercul participanţilor organizaţiile internaţionale sunt universale, deschise pentru

participarea tuturor ţărilor (ONU şi instituţiile sale specializate), şi regionale, membrii

cărora pot fi participanţii anumitei regiuni.

c) După competenţe se divizează organisme internaţionale interstatale de competenţă generală

(ONU, Consiliul European, Liga ţărilor arabe) şi competenţă specială (Organizaţia

mondială a muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia Internaţională în domeniul

Energiei Atomice ş.a.) sau se divizează conform direcţiilor de activitate – organizaţii

politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice, regionale.

d) După caracterul drepturilor de care dispun organizaţiile internaţionale se divizează în

interstatale şi suprastatale (UE).

e) După condiţiile de participare ca membri OEI sunt deschise, unde orice ţară poate deveni

membru după dorinţa sa, şi închise, unde primirea se face conform invitaţiei co-

fondatorilor iniţiali (Alianţa Nord Atlantică - NATO).

f) După natura raporturilor dintre organizaţie şi ţările membre, se detaşează organizaţiile de

cooperare sau coordonare, care respectă integral suveranitatea statelor. Pe de altă parte

există organizaţii internaţionaliste, care presupun transfer de competenţe de la nivel

naţional la cel al organizaţiei ca de exemplu Uniunea Europeană.

g) După sfera de acţiune, se poate vorbi despre organizaţii omnifuncţionale, care au ca obiect

ansamblul relaţiilor internaţionale, şi organizaţii specializate, care se limitează la o

categorie de probleme aşa cum sunt, de pildă, instituţiile specializate din cadrul Naţiunilor

Unite (modelul de organizaţie internaţională unifuncţională).

h) După criteriul geografic, se poate vorbi despre organizaţii subregionale, regionale şi

interregionale.

Exemplu, numeroare instituţii ale ţărilor în dezvoltare din Asia, America Latină şi

Asiaorganizaţii subregionale: Comunitatea Economică a Statelor Africii de Vest, de asemenea,

MERCOSUR; ASEAN; UE, NAFTA, CEFTA, SEMN etc.

113

În ceea ce priveşte organizaţii interregionale se poate vorbi despre OCDE, OPEC, de

asemenea, diferite fonduri internaţionale regionale, organizaţii internaţionale ale producătorilor şi

consumatorilor de produse primare (cafea, yahăr, cositor ş.a.) şi multe alte instituţii internaţionale

pe diverse domenii de activitate.

Organizaţiile internaţionale se creează într-o anumită ordine. Cea mai largă metodă de creare a

Organizaţiilor Internaţionale este adoptarea contractelor internaţionale. Pentru aceasta se convoacă

conferinţe internaţionale pentru a adopta textul contractului şi a statutului, iar mai apoi se creează

toate structurile necesare ale organizaţiei.

În decursul activităţii sale practice Organizaţiile internaţionale elaborează şi adoptă anumite

reguli şi mecanisme, prin intermediul cărora ele influenţează puternic asupra legislaţiei statelor şi

normelor naţionale de drept.

Scopul şi funcţiile organismelor economice internaţionale, atât la nivel global, cât şi nivel

regional sunt:

studierea şi rezolvarea celor mai importante probleme în domeniul relaţiilor economice

internaţionale;

asigurarea stabilităţii valutare;

depăşirea barierelor comerciale şi contribuirea la dezvoltarea comerţului între state;

alocarea mijloace în adaos la capitalul privat pentru a ajuta sporirea progresului tehnologic şi

economic;

stimularea ameliorării condiţiilor şi relaţiilor de muncă;

prezentarea anumitor recomandări în legătură cu crize şi deprecierea economică etc.

Reglementările internaţionale se efectuează în următoarele direcţii de colaborare:

1. în sfera economică şi socială;

2. în domeniul transporturilor;

3. în sfera valutar-financiară;

4. în domeniul comerţului internaţional;

5. în domeniul proprietăţii intelectuale;

6. în domeniul standardizării şi certificării producţiei;

7. în domeniul investiţiilor;

8. colaborarea tehnico-ştiinţifică;

9. colaborarea în domeniul practicii comerciale internaţionale etc.

De exemplu, printre organizaţiile internaţionale ne-guvernamentale create în scopul de a

contribui la dezvoltarea comerţului internaţional pot fi numite: Camera Internaţională a

114

Comerţului, Biroul Internaţional de publicare a tarifelor comerciale, Institutul Internaţional de

Unificare a Dreptului Privat (IUNIDRUA), care dă lămuriri privitor la termenii comerciali

„INCOTERMS” etc.

6.2. Sistemul Naţiunilor Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost infiinţată la 24 octombrie 1945 cînd un număr de 51 de

ţări se angajau să menţină pacea prin cooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi,

aproape toate naţiunile lumii sunt membre ONU: în total 193 de ţări. ONU nu este un guvern şi nu

emite legi. Oferă totuşi mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaţionale şi pentru formularea

de politici în chestiuni care ne afectează pe toţi. In cadrul ONU toate statele membre – mari sau

mici, bogate sau sărace, cu vederi politice şi sisteme sociale diferite – au un cuvînt de spus şi drept

de vot egal.

Scopurile oficiale ale ONU sunt:

1. menţinerea păcii şi securităţii mondiale prin măsurile adoptate de comun şi

reglementarea pe cale diplomatică a neînţelegerilor între state;

2. dezvoltarea relaţiilor externe între state în baza respectării principiului de egalitate şi

autodeterminare a popoarelor;

3. colaborarea internaţională în rezolvarea problemelor de caracter economic, social,

cultural, umanitar între state etc.;

4. îndeplinirea funcţiilor ca organ de coordonare a colaborării între state pentru realizarea

cu succes a scopurilor trasate.

Principiile de activitate ale ONU:

1. drepturile egale la toate ţările-membre ale ONU;

2. îndeplinirea scrupuloasă a obligaţiunilor sale conform cerinţelor Statutului ONU;

3. rezolvarea neînţelegerilor internaţionale prin mijloace diplomatice (pe cale paşnică);

4. reţinerea de la ameninţarea aplicării puterii către alte ţări în relaţiile internaţionale;

5. participarea activă a tuturor ţărilor la îndeplinirea măsurilor trasate de ONU.

ONU elaborează şi adoptă diferite recomandări, convenţii, măsuri, fiind propuse tuturor ţărilor-

membre pentru realizare. Sistemul ONU cuprinde diferite organisme: de caracter fundamental

(Asamblea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social (ECOSOS), Tribunalul

Internaţional, Secretariatul ONU) şi auxiliare (de ajutor); diverse organisme şi instituţii specializate

şi organizaţii autonome, fiind ca parte componentă a ONU şi un şir de programe, consilii, comisii

care îndeplinesc anumite funcţii concrete ale ONU.

115

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/statele_membre/

Analiza experienţei acumulate efectuate în ultimele decenii de către ONU impune concluzia că,

de rând cu creşterea actuală a rolului problemelor politice mondiale, un loc deosebit în activitatea ei

îl ocupă aspectele economice. Aceasta şi-a găsit expresie, în primul rând, în extinderea funcţiilor

economice ale ONU.

O activitate variată pentru soluţionarea problemelor cu caracter economic desfăşoară diverse

structuri organizatorice ale ONU. Din aceste probleme fac parte:

1. problemele economice globale ale contemporaneităţii;

2. acordarea asistenţei în scopuri de dezvoltare;

3. contribuţia la dezvoltarea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate şi ţărilor cu economie

tranzitorie;

4. aspectele activităţii de ocrotire a naturii şi protecţie a mediului ambiant;

5. acordarea asistenţei umanitare în condiţii excepţionale.

Asistenţa din partea ONU urmăreşte scopul mobilizării resurselor donatorilor pentru

implementarea pe linia diverselor fonduri şi programe (PNUD, PDOON, UNICEF etc.) a unor

proiecte concrete la nivel de ţări şi regiuni. Pe linia diverselor fonduri şi programe ale ONU

volumul anual de asistenţă gratuită acordată celor mai sărace ţări constituie circa 4-5 miliarde dol.

Importanţa activităţii economice ale ONU creşte odată cu complexitatea tot mai mare a

proceselor ce au loc în relaţiile economice mondiale şi diviziunea internaţională a muncii, cu

apariţia multiplelor probleme în economia mondială, dinamismul vieţii economice internaţionale,

care generează necesitatea adoptării unor decizii prompte şi eficiente.

Desfăşurând o anumită activitate economică, ONU rămâne, totuşi, în primul rând, organizaţie

politică. Caracterul ei politic se manifestă clar în tratarea şi aplicarea principiilor fundamentale, pe

care ea şi le-a fixat în rezoluţiile şi programele elaborate, precum şi în măsurile trasate pentru

traducerea lor în fapt, în ce priveşte atitudinea ONU faţă de piaţa mondială, problemele privind

dezvoltarea anumitor ţări etc.

În art. 1 al Statutului ONU sunt formulate în mod concentrat obiectivele de colaborare

internaţională, inclusiv în sfera economică ”…de a desfăşura colaborarea internaţională în scopul

soluţionării problemelor cu caracter economic, social…”. O serie de alte deziderate ale Statutului se

referă nemijlocit la aspectele colaborării economice. Bunăoară, capitolele IX şi X sunt consacrate

integral colaborării economice şi sociale.

Activitatea economică a ONU cuprinde patru direcţii principale:

а) soluţionarea problemelor economice globale, caracteristice pentru toate ţările;

b) contribuţia la colaborarea economică a statelor cu niveluri diferite de dezvoltare economică;

c) contribuţia la creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare;

d) soluţionarea problemelor de dezvoltare economică regională.

116

În realitate activitatea în aceste direcţii se desfăşoară utilizându-se următoarele forme:

informaţională, tehnico-consultativă şi financiară.

Activitatea informaţională este cel mai răspândit tip de muncă a ONU. Chestiunile ce prezintă

interes se includ în ordinea de zi a discuţiilor politice, se pregătesc referate în scris etc. Scopul unei

asemenea activităţi îl constituie acţiunea generală asupra direcţiilor de politică economică a ţărilor-

membre.

Activitatea tehnico-consultativă a ONU se desfăşoară sub formă de asistenţă tehnică, acordată

statelor solicitante. Încă în anul 1948 au fost adoptate un fel de principii pentru acordarea unei

asemenea asistenţe, care:

- nu trebuie să servească drept mijloc de amestec economic şi politic străin în afacerile

interne;

- trebuie să fie acordată exclusiv prin intermediul guvernului;

- trebuie să fie acordată exclusiv ţării date;

- trebuie să fie acordată, pe cât e posibil, în forma solicitată de ţara în cauză;

- trebuie să corespundă cerinţelor sporite de calitate şi valoare tehnică.

Activitatea financiar-valutară se desfăşoară preponderent pe linia organismelor internaţionale

ale Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţiei Financiare Internaţionale,

Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, Fondului Monetar Internaţional. Aceste organizaţii

formal sunt organisme specializate ale ONU.

Structurile Sistemului Naţiunilor Unite

ONU are şase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generală, Consiliul de

Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul – au sediul central în

New York. Cel de-al şaselea - Curtea Internaţională de Justiţie - îşi desfăşoară activitatea la Haga, în

Olanda. Adunarea Generala

117

Sursa: http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_4.htm

Adunarea Generală – “un parlament al naţiunilor”, din care fac parte reprezentanţi din toate

statele membre ONU şi care se întruneşte în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele

mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii în probleme-cheie

precum pacea şi securitatea internaţionale, admiterea de noi membri şi bugetul ONU sunt aprobate

cu o majoritate de două treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii ani, s-au

depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decat prin vot formal. Adunarea nu

poate forţa statele să acţioneze, dar recomandările ei sunt indicatorul opiniei internaţionale generale

şi reprezintă autoritatea morală a comunităţii naţiunilor.

Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în prima zi de marţi a lunii septembrie şi durează

pînă în luna decembrie a fiecarui an. Daca este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează

o sesiune speciala ori de urgentă pe teme de interes specific. Adunarea Generală îşi îndeplineşte

mandatul şi prin intermediul a şaşe Comitete Principale, organisme subsidiare şi prin Secreriatul

ONU.

Consiliul de Securitate

Carta Naţiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate principala responsabilitate în

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul se poate reuni oricînd, de fiecare dată cînd

există ameninţări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt

obligate să respecte şi să aplice deciziile Consiliului.

118

http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_4.htm

Consiliul are 15 membri. Cinci dintre aceştia - China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit al

Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii - sunt membri permanenţi. Ceilalţi 10 sunt alesi de catre

Adunarea Generala pentru un mandat de doi ani. Pentru perioada 2012-2013, în Consiliul de

Securitate au fost aleşi de către Adunarea Generală următorii 10 membri: Africa de Sud,

Germania, Ajerbaidjan, Columbia, Guatemala, India, Maroc, Pakistan, Portugalia, Togo.

Statele membre continuă să discute propuneri de reformă în componenţa Consiliului de

Securitate, pentru o mai buna reflectare a realităţilor politice şi economice actuale. Deciziile

Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excepţia votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o

decizie în cazul unui vot negativ sau al exercitării dreptului de din partea unui membru permanent.

Cînd Consiliul consideră că există o ameninţare la adresa păcii mondiale, acesta discută mai

intîi modalităţile de rezolvare pasnică a unei dispute, poate sugera principiile unui acord de pace sau

poate media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul incearcă să asigure mai întîi

încetarea focului. Poate trimite o misiune pentru menţinerea păcii cu scopul de a ajuta părţile aflate

în conflict să menţină armistiţiul şi să împiedice reluarea violenţelor.

Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sancţiuni

economice sau poate impune un embargo asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele

membre să adopte “orice mijloace necesare”, inclusiv acţiunea militară colectiva, pentru a asigura

ducerea la bun sfîrşit a deciziilor sale.

Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou

Secretar General şi pentru admiterea de noi membri.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), creat în anul 1946, în esenţă efectuează

coordonarea întregii activităţi a ONU în domeniul social-economic. Membre ale acestui consiliu

sunt 54 ţări-membre ale ONU, alese de Adunarea Generală a ONU, concomitent 5 dintre ele sunt

membre permanente ale Consiliului de Securitate. Organul suprem al Consiliului Economic şi

Social este sesiunea Consiliului. Anual au loc trei sesiuni: de primăvară – în probleme de drept şi

umanitare; de vară – în probleme economice şi sociale; şi sesiunea organizatorică.

În activitatea Consiliului se evidenţiază trei funcţii principale:

h) acesta e un forum specializat, responsabil în cadrul ONU pentru discutarea calificată a

problemelor economice şi sociale internaţionale şi elaborarea liniei politice principiale;

i) este organul de coordonare a întregii activităţi a ONU în problemele economice şi sociale,

de coordonare a activităţii instituţiilor specializate ale ONU (FAO, UNIDO etc.);

j) se ocupă de pregătirea cercetărilor calificate în problemele generale şi speciale ale

dezvoltării economice şi sociale şi colaborării internaţionale.

119

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/principalele_organisme/consiliul_de_securitate/

Consiliul de Tutelă a fost înfiinţat pentru a asigura supravegherea internaţională a unui

numar de 11 teritorii aflate sub tutelă şi administrate de şapte state membre; de asemenea, s-au

asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare şi

independenţă. Pînă în 1994, toate teritoriile îşi obţinuseră auto-guvernarea sau independenţa, fie că

state separate, fie prin alaturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost

Teritoriul sub Tutela al Insulele Pacifice – Palau – care era administrat de SUA şi a devenit al 185-

lea membru ONU.

Îndeplinindu-şi astfel misiunea, Consiliul de Tutelă este alcatuit astazi din cei cinci membri

permanenţi ai Consiliului de Securitate. Şi-a amendat regulile de procedură astfel încît să se poată

întruni doar cand ocazia ar cere-o.

Curtea Internaţională de Justiţie, cunoscută şi sub numele de Curtea Mondială, este

principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecatori ai săi sunt aleşi de Adunarea Generală şi de

Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent şi simultan. Curtea dezbate disputele

dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în litigiu. Daca un stat alege să participe la

procedurile curtii, atunci este obligat sa se supuna rezoluţiilor acesteia. Curtea emite de asemenea

opinii consultative către ONU şi agenţiile specializate ale acesteia.

Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite, una esenţială, pe baza

mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor Consiliul de Securitate şi ale

altor organisme ONU. În fruntea Secretariatului se afla Secretarul General, care are drept sarcină

asigurarea managementului general. Secretariatul este alcatuit din departamente şi oficii şi are

aproximativ 7500 de angajaţi plătiţi din bugetul obişnuit. Aceştia provin dintr-un număr de 170 de

ţări. Printre sediile principale ale Secretariatului se numară Cartierul General din New York, dar şi

birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairobi.

Organisme proprii cu caracter permanent din cadrul ONU

Adunarea Generală a ONU la finele anului 1964 a adoptat rezoluţia de constituire a

Conferinţei pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în calitate de organ al ONU, care nu este

organizaţie internaţională. La activitatea ei participă practic toate statele membre ale ONU şi o serie

de organizaţii internaţionale. Organul ei superior este Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare.

Sesiunile au loc o dată în patru ani. Consiliul este convocat de două ori pe an. Sediul său e la

Geneva.

Sarcinile principale ale UNCTAD sunt:

susţinerea dezvoltării comerţului internaţional, asigurarea unei păci stabile şi a colaborării

egale în drepturi între state;

elaborarea recomandărilor, principiilor, condiţiilor organizatorico-juridice şi a mecanismelor

120

de funcţionare a relaţiilor economice internaţionale actuale;

participarea la coordonarea activităţii altor instituţii ale ONU în domeniul dezvoltării

economice, reglementarea relaţiilor economice şi stimularea comerţului internaţional.

UNCTAD examinează o largă serie de chestiuni şi probleme legate de comerţul internaţional

cu materii prime, articole finite şi semifabricate, transporturi, asigurare, creditare a comerţului

exterior, transmitere a tehnologiilor etc. Până la momentul actual au avut loc nouă sesiuni ale

UNCTAD. Însă, odată cu crearea OMC, practic în mod deschis au început să se pronunţe opinii

referitor la faptul dacă mai este necesară în genere această organizaţie. Dar la ultima sesiune de la

Madrid (din anul 1995) s-a convent că deocamdată comunitatea mondială mai are nevoie de ea.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (ONIDI) este o instituţie

specializată a ONU pentru susţinerea industrializării statelor în curs de dezvoltare, a dezvoltării lor

industriale prin mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale (a fost creată în anul 1966).

Organul ei superior este Conferinţa Generală, convocată o dată la doi ani. Sediul ei se află la Vena.

Activitatea ONIDI se divizează convenţional în operativă şi auxiliară.

Activitatea operativă, conform rezoluţiei Asambleei Generale a ONU, include:

elaborarea recomandărilor şi acordarea de asistenţă concretă la pregătirea programelor de

industrializare, ţinându-se cont de situaţia politică, economică, financiară, de factorii tehnici;

crearea şi consolidarea în ţările în curs de dezvoltare a instituţiilor şi organelor de dirijare a

producţiei;

organizarea şi promovarea cercetărilor ştiinţifice, a lucrărilor de elaborare a studiilor de

fezabilitate pentru construcţia obiectelor industriale;

acordarea de asistenţă tehnică la implementarea unor proiecte concrete, a recomandărilor

privind utilizarea resurselor de materie primă etc.

Activitatea auxiliară include colectarea, generalizarea şi difuzarea informaţiei, publicarea

referatelor etc.

Dacă ONIDI are statut de organizaţie specializată, care “lucrează” cu ţările în curs de

dezvoltare, apoi altă instituţie a ONU – Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare (PNUD) – este un organ auxiliar al Asambleei Generale a ONU, un program

internaţional de asistenţă tehnică şi pre-investiţională pentru ţările în curs de dezvoltare în cele mai

importante sectoare ale economiei. Organul său de conducere este Consiliul de directori format din

48 reprezentanţi ai guvernelor şi ales pe o perioadă de 3 ani. Secretariatul se află la New-York.

PNUD îşi concentrează activitatea asupra a şase direcţii: combaterea sărăciei, perfecţionarea

activităţii administrative, colaborarea tehnică între ţările în curs de dezvoltare, protecţia mediului

ambiant, utilizarea raţională a resurselor naturale şi participarea femeilor la modernizarea 121

tehnologiilor în scopuri de dezvoltare. Programele acestei organizaţii funcţionează real, fiindcă în

cazul dat sunt implicate mijloace considerabile. Există numeroase exemple de implementare a unor

proiecte importante (în domeniul irigaţiei, pisciculturii, exploatării resurselor forestiere etc.).

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP), creat în 1972, are ca

obiectiv întărirea cooperării internaţionale în vederea controlului şi prevenirii poluării mediului

ambiant, coordonarea activităţilor în acest domeniu, desfăşurate de ansamblul sistemului

Bnaţiunilor Unite. Are sediul la Nairobi (Kenya).

Consiliul Mondial al Alimantaţiei (CMA) – creat în 1975, ca organ al Adunării Generale, are

obiectiv principal asigurarea unei strânse conlucrări şi coordonări între diferite organisme şi

instituţii ale sistemului Naţiunilor Unite care desfăşoară, sub o formă sau alta, activităţi îm

domeniul agroelimentar. Are sediul la Roma.

În cadrul ONU activează un şir de instituţii specializate autonome. De exemplu, în prezent,

există 15 instituţii specializate, şi anume: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a Sănătăţii

(OMS), Banca Mondială (BIRD) cu trei filiale ale sale – Asociaţia Internaţională de Dezvoltare

(IDA), Corporaţia Financiară Internaţională (IFC), Agenţia pentru Garantarea Multilaterală a

Investiţiilor (MIGA), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Alimentare şi Agricultură (FAO), Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), Uniunea

Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (ITU), Organizaţia

Metereologică Mondială (OMM), Organizaţia Mondială pentru Turism (OMT), Organizaţia

Maritimă Internaţională (IMO), Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), Fondul

Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

Industrială (ONUDI).

Acestor instituţii li s-a adăugat alte două: Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică

(AIEA) şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care după 1995 a fost înlocuită de

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) – având statut, bine determinat, de instituţie specializată

autonomă.

Republica Moldova este membru aproape a tuturor instituţiilor specializate din sistemul

Naţiunilor Unite.

Structura organizatorică a instituţiilor specializate urmează,în general, acelaşi model, inspirat

în bună măsură din structura ONU.

Activităţile şi acţiunile diferitor instituţii sunt prezentate în alte capitole ale manualului. În acest

capitol se insistă asupra instituţiilor specializate cu profil economic sau social.

122

Ogranizaţia internaţională a Muncii (OIM). Creată în 1919, ea este cea mai veche instituţie

specializată din sistemul Naţiunilor Unite. Obiectivul său central este de a promova dreptatea

socială şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale celor ce muncesc. În acest sens OIM

promovează negocierea şi adaptarea de convenţii internaţionale specifice, sprijină ţările membre în

elaborarea şi punerea în aplicare de programe şi standarde, întreprinde activităţi operaţionale,

inclusiv asistenţa tehnică în domenii ca formarea profesională, planificarea forţei de muncă,

protecţia muncii şi asigurării sociale, management şi administraţie etc. Sediul se află la Geneva.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO). Fondată în 1945, în

cadrul unei conferinţe speciale care a avut loc la Quebec (Canada), are drept preocupări promovarea

cooperării internaţionale în vederea îmbunătăţirii producţiei, comercializării şi distribuirii

produselor agro-alimentare, piscicole şi forestiere, dezvoltarea zonelor rurale şi prin acestea,

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei ruraleşi eliminarea foametei şi nutriţiei în lume.

Sediul FAO este la Roma.

Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (FIDA), devenit operaţional în noiembrie 1977,

odată cu intrarea în vigoare a acordului (statutului) adoptat la conferinţa plenipotenţiarilor din iunie

1976 de la Roma, FIDA are ca obiectiv fundamental finanţarea în condiţii avantajoase (împrumuturi

cu dobânzi mici, sau chiar fără dobânzi şi, într-o mai mică măsură, donaţii) de proiecte de

dezvoltare agricolă exclusiv în ţările în curs de dezvoltare. Sediul se află la Roma.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT şi OMC). Înfiinţa în 1947 şi devenit

operaţional în 1948, GATT – care „de jure” nu a fost o instituţie autonomă, ci un acord multilateral

comercial conţinând o serie de reglementări privind desfăşurarea relaţiilor comerciale dintre statele

membre, reprezintă un cadru instituţionallegat de ONU care vizează organizarea şi desfăşurarea de

negociari multilaterale între părţile contractante (statele părţi la acord) în scopul reducerii barierilor

şi obstacolelor din calea comerţului dintre ele.

Principiile fundamentale ale GATT au stipulat nediscriminarea, respectiv instituirea regimului

clauzei naţiunii celei mai favorizate între ţările membre, protejarea economiilor naţionale numai

prin măsuri tarifare, folosirea de către părţile contractante a consultărilor în vederea soluţionării

problemelor ce apar în comerţul dintre ele etc. Pe parcurs textul GATT a fost revizuit, pentru a veni

mai bine în întâmpinarea dolianţelor ţărilor membre în dezvoltare. În acest sens a fost adăugată

partea a IV-a a GATT, „Comerţ şi Dezvoltare”.

În urma ultimei runde de negocieri în cadrul GATT – Runda Uruguay – s-a ajuns la instituirea

Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995,

urmând să înlocuiască GATT. OMC îndeplineşte patru funcţii principale: facilitează punerea în

123

aplicare a Acordului privind crearea sa şi a acordurilor multilaterale pe care le gestionează; serveşte

ca forum pentru negicieri comerciale multilateraleîntre ţările membre; soluţionează diferendele;

administrează mecanismul de examinare periodică a conformităţii politicilor comerciale ale statelor

membre cu regulile sale. Swediul OMC se află la Geneva.

Un bloc aparte îl constituie comisiile economice regionale, coordonate de ECOSOC şi care sunt

fondate în conformitate cu rezoluţiile acestuia.

Comisia Economică Europeană a ONU (CEE) – a fost creată în anul 1947 ca organ

provizoriu al ONU, iar din anul 1951 a primit statutul de organ permanent al ONU. Secretariatul ei

se află la Geneva. CEE contribuie la dezvoltarea comerţului şi colaborării tehnico-ştiinţifice. În

componenţa CEE intră circa cincisprezece comitete, ce se ocupă de problemele agriculturii,

industriei chimice, energeticii, ecologiei etc.

Comisia Economică pentru Africa (CEA) – a fost creată în anul 1958 în scopul de a acorda

asistenţă popoarelor africane la studierea şi analiza problemelor ce ţin de dezvoltarea continentului

african. Are patru secţii sub-regionale – pentru Africa de Nord – în or. Tangere (Maroc), pentru

Africa de Vest – în oraşul Niamee (Niger), pentru Africa de Est – în or. Lusaca (Zambia), pentru

Africa Centrală – în or. Kinshasa (Zair). În ultimii ani CEA acordă asistenţă în cadrul serviciilor

consultative şi tehnice, în domeniul combaterii secetei, elaborării proiectelor în sfera irigaţiei,

pregătirii cadrelor etc. Centrul se află la Addis Abeba.

Comisia Economică pentru America Latină şi ţările din Bazinul Caraibelor (CEALC) a fost

creată în anul 1948. Organul ei superior este Sesiunea, care se convoacă o dată în doi ani, iar în

perioada dintre sesiuni activează Comitetul, compus din reprezentanţii a 40 ţări latino-americane,

precum şi ai SUA, Canadei, Marii Britanii, Franţei, Olandei şi Spaniei. Centrul se află la Santiago

de Chile.

Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Oceanul Pacific (CESAOP) – organ regional,

creat în anul 1947. Organul ei superior de conducere este Sesiunea, secretariatul ei se află în

Bangkok. Din această organizaţie fac parte majoritatea ţărilor din regiune, inclusiv SUA, Olanda,

Marea Britanie, Franţa. În cadrul acestei comisii se implementează diverse programe, în special în

domeniile transportului şi telecomunicaţiilor, dezvoltării infrastructurii, ce au o mare importanţă

pentru regiunea dată, în care locuieşte mai mult de o jumătate din populaţia globului pământesc.

Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (CESAV) a fost creată în anul 1974. În

componenţa ei intră 14 state din regiunea dată. Organul ei superior este Sesiunea, convocată o dată

în doi ani. Secretariatul se află în or. Bagdad. În anul 1994 la Aman Comisia a adoptat pentru

executare cinci programe tematice: utilizarea raţională a resurselor naturale şi dirijarea utilizării lor;

ridicarea gradului calitativ al vieţii; dezvoltarea economică şi colaborarea; evenimentele de 124

importanţă regională şi transformările globale; probleme speciale.

6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi

Grupul Băncii Mondiale

Organizaţiile financiar-valutare şi bancare internaţionale ocupă un loc important în sistemul

relaţiilor economice internaţionale. În primul rând, activitatea lor permite introducerea unui început

de reglementare şi o anumită stabilitate în unitatea contradictorie a economiei mondiale, asigurând

în ansamblu funcţionarea fără întreruperi a sferei valutar-financiare. În al doilea rând, ele sunt

chemate să servească drept forum pentru întreţinerea colaborării dintre ţări. În rândul al treilea,

creşte importanţa lor în sfera studierii, analizei şi generalizării informaţiei privind tendinţele de

dezvoltare şi a elaborării recomandărilor în cele mai stringente probleme ale economiei mondiale.

În funcţie de obiectivele şi gradul lor de universalitate instituţiile financiar-valutare

internaţionale se divizează în organizaţii de importanţă mondială, regională şi care au atribuţie

numai la o anumită sferă a economiei mondiale. Din organizaţiile de primul tip fac parte, spre

exemplu, Grupul Băncii Mondiale şi Fondul Monetar Internaţional.

Grupul Băncii Mondiale

Banca mondială (BM) – reprezintă o organizaţie de creditare, ce include în componenţa sa

şase organizaţii strâns legate între ele care întră în sistemul ONU, având un scop comun – ajutorul

financiar ţărilor în curs de dezvoltare din contul ţărilor dezvoltate.

Grupul Băncii Mondiale include:

a) Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), creată în anul 1945 cu scopul

de a oferi credite ţărilor în curs de dezvoltare.

b) Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), creată în 1960 cu scopul de a oferi credite

preferenţiale ţărilor sărace în curs de dezvoltare.

c) Corporaţia Internaţională Financiară (CIF), creată în 1956 cu scopul de a contribui la

dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea ajutorului sectorului

privat.

d) Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), creată în 1988 în scopul protejării

investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, dând garanţie investitorilor internaţionali, în caz

de pierderi, ca rezultat a riscurilor comerciale.

e) Centrul Mondial de Reglementare a litigiilor (contraverselor) Investiţionale, creat în 1966 cu

scopul de a contribui la sporirea fluxurilor Investiţionale, acordând servicii de arbitraj la

rezolvarea litigiilor (contraverselor) dintre Guverne şi investitorii străini.

125

Acest grup investiţional internaţional s-a transformat într-o cea mai mare instituţie

investiţională din lume. Grupului Băncii Mondiale îi revine circa jumătate din volumul anual de

mijloace alocate de către toate Organizaţiile economice internaţionale ţărilor în curs de dezvoltare.

Banca Mondială are menirea de a contribui la integrarea tuturor ţărilor-membre cu centrele de bază

ale sistemului economic mondial.

Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau BM)

BIRD a fost creată în 1945 în rezultatul semnării de către 28 de ţări a Acordurilor de la Bretton-

Woods (iulie 1944). În 1947 Adunarea Generală a ONU a adoptat aceste Acorduri, care determină

relaţiile BM cu ONU. Conform statutului BM este un organism internaţional independent.

Contractul prevede reprezentanţa BM în Adunarea Generală a ONU, Consiliul Economic şi Social,

Comisiile economice regionale ale ONU, în programul de Dezvoltare a ONU.

Statutul ONU a fost modificat de nenumărate ori. Membrii BM pot fi numai membrii Fondului

Internaţional Mondial. În componenţa BIRD întră 180 de ţări.

Scopul BIRD este:

e) ajutorul la reconstruirea şi dezvoltarea ţărilor-membre stimulând investiţiile în scop de

producţie;

f) protejarea capitalului străin privat, acordarea împrumuturilor în scop de producţie;

g) contribuirea la creşterea volumului comerţului exterior şi asigurarea echilibrată a balanţei

comerciale asigurând stimularea investiţiilor străine la dezvoltarea resurselor de producţie a

ţărilor-membre a BM

Principalele direcţii de activitate ale BIRD sunt:

1. acordarea creditelor şi împrumuturilor de lungă durată în scopuri de producţie: de dezvoltare

a agriculturii, energeticii; garantarea stingerii datoriilor guvernamentale; acordarea

împrumuturilor pentru anumite proiecte concrete;

2. acordarea împrumuturilor ţărilor în curs de dezvoltare la crearea infrastructurii: şoselelor,

căilor ferate, la dezvoltarea învăţământului, culturii, medicinii, pregătirea cadrelor etc.;

3. acordarea împrumuturilor acelor ţări în curs de dezvoltare care nu-s în stare să achite

procentele de rambursare a creditelor obţinute;

4. creditarea ţărilor sărace care nu-s în stare să obţină credite pe piaţa financiară internaţională

(împrumuturile le acordă Asociaţia Internaţională de dezvoltare);

5. acordarea împrumuturilor de lungă durată ţărilor-membre a BM, inclusiv şi firmelor

particulare;

6. acordarea ajutorului tehnic în diverse forme ţărilor în curs de dezvoltare;

7. elaborarea şi implementarea diferitor proiecte finanţate;

126

8. promovarea cercetărilor pe probleme economice şi tehnico-ştiinţifice;

9. finanţarea proiectelor şi activităţilor în domeniul ocrotirii mediului ambiant a ţărilor în curs

de dezvoltare;

10. acordarea consultaţiei ţărilor în curs de dezvoltare pe problemele financiar-creditar-bancare;

11. oferirea ţărilor-membre ale BM informaţia respectivă despre implementarea diferitor

proiecte, rezultatele expertizelor; programelor naţionale de ocrotire a mediului; dezvoltarea

unor ţări şi sectoare ale economiei etc.

Organul suprem al BM este Consiliul Administraţiei, având funcţiile de determinare a politicii

generale a Băncii; primire a noilor membri; determinarea volumului fondului statutar al Băncii,

repartizarea venitului net. Organul executiv al BM este Directoratul din 24 directori-ordonatori, 5 –

sunt numiţi de către ţările-membre care deţin cele mai multe acţiuni, iar 19 sunt aleşi de către

administratori din numărul celorlalte ţări-membre.

Mijloacele financiare ale BM sunt formate din contul cotizaţiilor ţărilor-membre, din

împrumuturi pe pieţele internaţionale a capitalului de împrumut şi a profitului bancar.

Fondul statutar al BIRD, creat de ţările-membre la început era de circa 10 miliarde dolari. Re-

orientarea activităţii spre asistenţa ţărilor în curs de dezvoltare au impus conducerea Băncii de a tot

mări volumul mijloacelor creditare. Capitalul statutar a fost mărit în 1959, 1980, 1988. În 1997 el

deja constituia 182 miliarde dolari, dintre care 11 miliarde era capital achitat şi 171 miliarde dolari –

este partea de obligaţiuni care poate fi solicitată de către BM numai în cazul lipsei de resurse pentru

achitarea urgentă a angajamentelor sale. Anume această parte a capitalului şi serveşte fondul de

garanţie, sub care BIRD dă împrumuturi, în primul rând pe piaţa financiară internaţională, făcând

emisii de obligaţii pentru extinderea operaţiunilor sale creditare. În 1997 împrumuturile din afară

ale BM constituiau 10 miliarde dolari. Din aceste mijloace BM finanţează operaţiunile sale

creditare. O altă sursă de mijloace financiare este partea din profitul ne-repartizat a BM şi alte surse.

BM acordă împrumuturi pe termen mediu şi de lungă durată guvernelor şi organizaţiilor particulare

sub garanţia Guvernului şi controlează achitarea lor. Ţările-membre sunt obligate să îndeplinească

recomandările BM şi să prezinte informaţiile cerute.

În ultimele decenii s-au schimbat esenţial locul şi rolul grupului Băncii Mondiale în

economia mondială. După obţinerea calităţii de membru al băncii de către statele din Europa de Est

el a început să acorde o mai mare atenţie statelor din această regiune.

Spre exemplu, în anul financiar 1996 (s-a încheiat la 30 iunie 1966) resursele sumare acordate

de Banca Mondială ţărilor în curs de dezvoltare au constituit 21,4 miliarde dolari. Deşi suma e

destul de semnificativă, totuşi, în anul 1995 numai capitalul investit în ţările în curs de dezvoltare de

către sectorul privat a însumat 170 milrd. dol..

127

Concurenţa în creştere din partea sectorului privat şi a altor bănci regionale pentru dezvoltare a

complicat vizibil activitatea BIRD şi a filialelor ei în ţările în curs de dezvoltare. Banca Mondială

de asemenea s-a confruntat cu probleme noi în legătură cu politica promovată de către SUA, ce a

generat reducerea volumului de resurse, ce trebuiau acordate Asociaţiei Internaţionale pentru

Dezvoltare.

Ţările în curs de dezvoltare au acumulat datorii externe foarte mari. Cele mai mari datorii, ce

depăşesc 100 milrd. dol. sau se apropie de această cifră, le au: Mexic (165), China (118), Indonezia

(94), Argentina (90) (finele anului 1995) .

Activitatea grupului Băncii Mondiale, în primul rând a BIRD, în ultimii ani a fost apreciată ne-

univoc. Se indică faptul că unele programe au fost insuficient de bine pregătite şi de aceea n-au

atins obiectivele scontate. Adepţii mişcărilor ecologice critică banca pentru că unele proiecte, în

special barajele construite cu susţinerea BIRD, aduc prejudiciu mediului înconjurător. Banca

Mondială trebuie să-şi intensifice eforturile, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să efectueze

reforme mai profunde în gestiunea economiei, ridicarea gradului de eficienţă a sistemului bancar, să

acorde o mai mare atenţie creării climatului investiţional favorabil, să găsească noi modalităţi de

atragere a capitalului privat etc.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)

Creată în 1988 ca filiala BM. În privinţa financiară este independentă. În calitate de organizaţie

specializată întră în sistemul ONU. În componenţa AMGI în octombrie 2008 erau 173 ţări-membre,

dintre care 25 de ţări dezvoltate şi 148 de ţări în curs de dezvoltare; 2 ţări – Nigeria şi Mexic se

aflau în curs de aderare.

Scopurile AMGI sunt:

- acordarea garanţiei la investiţiile alocate în scopuri de producţie, preponderent în ţările în

curs de dezvoltare;

- asigurarea şi reasigurarea contra riscurilor ne-comerciale;

- de a contribui la elaborarea proiectelor şi asigurarea argumentării lor din punct de vedere a

necesităţilor ţării concrete;

- acordarea ajutorului tehnic în scopul stimulării atragerii investiţiilor străine în ţările în curs

de dezvoltare;

- efectuarea activităţii informaţionale.

Principalele direcţii de activitate ale AMGI sunt:

- acordarea garanţiei la investiţiile alocate, dând garanţie investitorilor internaţionali, în caz de

pierderi, ca rezultat a unor riscuri: ne-convertirea valutei locale; expropriaţii proprietăţii în ţara 128

gazdă; război şi dezordine în societate; încălcarea contractului de către contra-agentul din ţara-

gazdă ş.a.;

- efectuarea operaţiunilor de asigurare sau reasigurare a investiţiilor de comun în unele ţări;

- acordarea garanţiilor consorţiumurilor internaţionale,

- acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare la elaborarea proiectelor şi prezentarea

cererilor la prestarea garanţiilor, argumentarea tehnico-economică în aspect financiar, economic,

ecologic etc.;

- acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare în obţinerea investiţiilor străine directe;

oferirea serviciilor de consultanţă la crearea climatului favorabil investiţional; obţinerea informaţiei

necesare cu privire la proiectele noi investiţionale etc.

Organul suprem al AMGI este Consiliul de directori. Activitatea operativă este efectuată de

către Directorat în număr de 20 membri. Preşedintele Directoratului este Guvernatorul BIRD.

Fondul Monetar Internaţional (FMI)

FMI, ca şi BM, a fost creat în 1945. în componenţa lui întră aceleaşi ţări-membre (în 2003 –

185 de ţări). Pentru a deveni membru BM mai întâi ţara trebuie să fie membru al FMI.

Scopul FMI este de a contribui la:

g) colaborarea valutară internaţională prin consultaţii şi interacţiuni pe problemele

valutare;

h) crearea condiţiilor favorabile pentru lărgirea şi creşterea echilibrată a volumului

comerţului exterior;

i) stabilizarea cursului valutar, susţinerea relaţiilor inter-valutare normale, excluzând

devaluarea valutei în concurenţa reală;

j) crearea unui sistem multilateral de plăţi şi lichidarea restricţiilor în schimbul valutar,

care împiedică dezvoltarea comerţului exterior;

k) acordarea mijloacelor financiare ţărilor-membre pe un anumit timp pentru corectarea

balanţei de plăţi externe;

l) reducerea termenului şi dimensiunilor balanţelor de plăţi externe.

Funcţiile principale ale FMI sunt:

susţinerea sistemului general a conturilor de plăţi, conform regulilor specifice de împrumut

reciproc;

monitorizarea stării sistemului valutar internaţional;

contribuirea la stabilitatea cursului de schimb valutar şi reglementarea operaţiunilor valutare

internaţionale;

129

acordarea creditelor pe termen mediu şi de lungă durată;

completarea rezervelor valutare ale ţărilor-membre repartizând drepturi speciale de stingere

reciprocă;

acordarea consultaţiilor şi participarea la colaborare etc.

FMI ţine legături strânse cu BIRD, OMC, Banca de transferuri internaţionale.

Organul suprem al FMI este Consiliul Guvernatorilor. În funcţiile lui întră: primirea noilor

membri în FMI; corectarea paritetelor valutare pentru ţările-membre; revederea cotelor; repartizarea

venitului net al FMI; alegerea Directorului executiv. Sesiunea Consiliului Guvernatorilor are loc

anual. Deoarece FMI este creat după principiul societăţii pe acţiuni, numărul de voturi ai fiecărei

ţări se determină conform ponderii capitalului. SUA şi ţările din Europa de Apus practic au

posibilitate de a controla în deplin adoptarea hotărârilor în FMI. Ponderea ţărilor dezvoltate (22 de

ţări) constituie 60,3% din numărul total de voturi. Activitatea operativă a FMI se efectuează de către

Consiliul executiv.

În componenţa FMI întră 5 departamente: (1) pe întrebări de impozitare; (2) juridice; (3)

vistierie, trezorerie; (4) servicii decontări şi calcule; (5) operaţii valutare şi de schimb, de asemenea

Secretariatul de ajutor tehnic.

Ţările-membre sunt obligate să prezinte FMI informaţie cu privire la stocurile de aur şi

rezervele valutare, situaţia economică, balanţa de plăţi, circulaţia monetară; investiţiile străine.

Resursele financiare ale FMI la 30 aprilie 1997 constituiau 198 miliarde dolari (ca cotizaţii a

ţărilor-membre 145 miliarde drepturi speciale de tragere (DST).

Pentru creditele acordate FMI reţine taxe de comision în mărime de 0,5% din suma acordată.

Accesul ţărilor-membre la resursele financiare ale FMI în mărimea limitelor corespunzătoare se

determină de fiecare dată în parte în dependenţă de împrejurimile create în ţară.

Mecanismele creditare pot fi divizate în următoarele grupe:

mecanisme tradiţionale;

mecanisme speciale compensatoare;

ajutoare excepţionale;

mecanisme de ajutor ţărilor cu venituri mici.

(1) Mecanismele tradiţionale includ:

mecanismul ponderilor de rezervă (Reserve Tranche) (cota 25%);

mecanismul ponderilor creditare (Credit Tranche Policy) (cota 25%);

acorduri despre rezerve creditare (Stand-by Arrangements). Aceste credite de obicei se dau

pe termen 12-24 luni. Ele cuprind aproximativ jumătate din operaţiunile creditare ale FMI;

130

mecanismul finanţării extinse (Extended Fund Facility – EFF), care completează

mecanismul ponderilor de rezervă. El presupune creditarea în baza programelor pe termen

mediu din contul rezervelor FMI. Restituirea mijloacelor valutare folosite trebuie reîntoarse

în 12 porţii egale în termen de la 4½ până la 10 ani din ziua cumpărării valutei;

(2) Mecanismele speciale compensatoare includ:

finanţarea compensatorie din Fondul finanţării compensatoriu în cazuri neprevăzute – CCFF

(Compensatory and Contingency Financing Facility);

finanţarea reorganizărilor sistemice din Fondul transformărilor sistemice – STF (Systemic

Transformation Facility);

finanţarea rezervelor tamponatoare din Fondul rezervelor tamponatoare – BSFF (Buffer

Stock Financing Facility);

(3) Ajutorul excepţional (Emergency Assistance) se acordă în formă de achiziţii de mărfuri

în scop de a ajuta ţările-membre la rezolvarea problemelor balanţei de plăţi când apar calamităţi.

(4) mecanismele de ajutor ţărilor cu nivelul veniturilor mici presupun acordarea resurselor

financiare din Fondul reformărilor structurale – SAF (Structural Adjustment Facility) şi din Fondul

lărgit a reformărilor structurale – ESAF (Enhanced Structural Adjustment Facility). Peste 72 de ţări

s-au folosit de aceste resurse. Creditele se acordă pe termen de 4 ani acelor ţări unde reforma

structurală efectuată dă rezultate satisfăcute şi care iau măsuri eficiente la reglarea balanţei de plăţi.

FMI tinde spre perfecţionarea sistemului creditar având ca scop simplificarea finanţării nu

numai pentru ţările sărace în curs de dezvoltare, dar şi a statelor din Europa Centrală şi de Est.

Universalitatea Fondului Monetar Internaţional în comparaţie cu alte organizaţii este

determinată de faptul că el îmbină funcţii reglatorii, consultative şi financiare .

Funcţia reglatoare constă în faptul că FMI efectuează supravegherea politicii statelor-membre,

astfel încât aceasta să corespundă angajamentelor pe care şi le asumă ţara devenind membru al

Fondului. Conform statutului său, în centrul atenţiei FMI se află aspectele ce ţin de supravegherea

politicii ţărilor-membre în promovarea cursurilor valutare. De menţionat că în ultima perioadă se

observă o intensificare a controlului strict din partea FMI asupra sistemului valutar mondial.

Aceasta se explică prin modificările de profunzime ce au loc în economia mondială, în special ca

urmare a globalizării ei.

Intensificarea supravegherii are loc în trei direcţii. Prima – se elaborează standardul

prezentării de către ţările-membre a datelor statistice cu privire la starea economiei, ce trebuie să fie

comunicate la timp FMI. A doua – Fondul intenţionează să efectueze un control permanent.

Chestiunile privind dezvoltarea economică a unor ţări vor fi discutate mai frecvent la şedinţele

131

Consiliului său de directori. A treia – obiectivul principal al consultaţiilor şi discuţiilor trebuie să

devină politica statelor-membre referitor la cursurile valutare; starea balanţei de circulaţie a

capitalului, precum şi atenţia sporită faţă de ţările, potenţialul economic al cărora are un anumit

impact dincolo de hotarele lor.

Utilizarea de către o anumită ţară a resurselor FMI este posibilă doar cu anumite condiţii: ţara

trebuie să prezinte Fondului argumente solide privind necesarul de resurse pentru finanţarea deficitului

balanţei de plăţi; FMI trebuie să se convingă, că ţara ce a solicitat asistenţă este în stare să-şi

îndeplinească angajamentele de stingere a datoriei faţă de Fond.

FMI înaintează condiţii, respectarea cărora are menirea să garanteze, că:

а) politica promovată de membrii Fondului în termene acceptabile se va solda cu atingerea unui

echilibru raţional al balanţei de plăţi şi creşterea economică stabilă în ţara respectivă;

b) pe măsura necesităţii se întreprind paşi în direcţia transformărilor structurale;

c) în ce priveşte soluţionarea problemelor structurale şi ale asanării balanţei de plăţi finanţarea

şi măsurile de stabilizare se completează reciproc .

Prăbuşirea sistemului Brettonwood, o parte componentă a căruia erau FMI şi BIRD, a impus

revederea rolului şi locului acestor organizaţii. Oportunitatea menţinerii instituţiilor financiare date

şi în condiţiile noi este susţinută de majoritatea economiştilor şi oamenilor politici. E de aşteptat că

în următorii ani ambele organizaţii şi, în primul rând, FMI să-şi continue orientarea spre

restructurarea în profunzime a activităţii lor, ţinându-se cont de noul mediu mondial, ce s-a format

după transformările fundamentale în economia mondială din anii 80-90 ai secolului trecut.

Importanţa organizaţiilor financiar-valutare şi creditare regionale

În ultimii ani au devenit evidente eforturile băncilor regionale pentru dezvoltare, care au

început să facă o concurenţă mai serioasă grupului Băncii Mondiale (BIRD, AID, CIF şi AMIG).

Banca Asiatică pentru Dezvoltare acordă aproximativ o treime din credite în condiţii

avantajoase. Prioritare pentru bancă sunt ramurile infrastructurii. Banca Africană pentru Dezvoltare

alocă resurse în scopul dezvoltării ţărilor africane, acordându-le de asemenea asistenţă sub formă de

servicii de expertiză şi în domeniul pregătirii cadrelor. Ambele bănci dirijează fondurile de

dezvoltare, respectiv – Asiatic şi African cu regim facilitat de creditare.

Banca Inter-americană pentru dezvoltare îşi direcţionează investiţiile în energetică,

agricultură şi piscicultură. Pentru această bancă e caracteristic gradul înalt de concentrare la

acordarea creditelor. Cele mai multe resurse către începutul anilor 90 au fost acordate Argentinei,

Braziliei şi Mexicului, care sunt mai dezvoltate în comparaţie cu alte ţări latino-americane.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care şi-a început activitatea în anul

132

1991, a reuşit să depăşească dificultăţile de formare şi a devenit un investitor solid pentru ţările din

Europa de Est. Această bancă acordă resurse în condiţii mai avantajoase, decât băncile private

obişnuite. Bunăoară, către mijlocul anului 1995 BERD a acordat statelor din regiune credite în sumă

de peste 4,5 miliarde ECU. Aproximativ 70% din investiţii au fost acordate pentru sectorul privat.

Dat fiind faptul că BERD are dreptul să acorde credite depăşind 35% din volumul necesar de

capital pentru realizarea proiectului, ea foloseşte pe scară largă credite sindicalizate.

Experienţa, acumulată de BERD se aplică la crearea altor bănci similare, în special pentru ţările

din bazinul Mării Mediterane. În noiembrie 1995 au fost semnate Articolele din acordul cu privire la

crearea Băncii pentru Dezvoltare din Orientul Apropiat. În luna octombrie 1996 unsprezece ţări din

reuniunea Colaborarea Economică la Marea Neagră, din care face parte şi Republica Moldova, au

convenit cu privire la fondarea Băncii pentru Dezvoltare de la Marea Neagră etc.

Un rol important în procesele de integrare economică în Europa de Vest îl joacă instituţiile

valutar-creditare şi financiare, create în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi Uniunea

Europeană): Institutul Valutar European (IVE, cu sediul la Frankfurt-pe-Main); Banca Europeană

de Investiţii; Fondul European pentru Dezvoltare (din anul 1958); Fondul European pentru

Orientarea şi Armonizarea Agriculturii (din anul 1962); Fondul Social European (din anul 1960);

Fondul European pentru Dezvoltarea Regională (din anul 1975) etc.

De la 1 ianuarie 1989 au intrat în vigoare reformele fondurilor structurale ale UE, promovate în

conformitate cu Actul European Unic (1987), ce prevede criterii mai clare de selectare a proiectelor

şi o atenţie sporită faţă de susţinerea celor mai puţin dezvoltate regiuni ale CEE (UE).

Însă, la distribuirea resurselor se observă şi contradicţii acute, provocate, printre altele, de

tendinţa fiecărei ţări, în care există regiuni rămase în urmă ca dezvoltare, de a obţine mai multe

resurse din fondurile structurale.

Un loc important în reglementarea circulaţiei monetare îl are sistemul bancar, ce dispune de un

set propriu de instrumente: operaţiuni cu hârtii de valoare, dobânzi, rezerve bancare, intervenţii

administrative .

De menţionat că organizaţiile financiar-valutare şi bancare, fiind parte a structurii instituţionale

a economiei mondiale, interacţionează cu organizaţii create în alte sfere, în special cu Organizaţia

Mondială a Comerţului. Intensificarea tendinţelor de globalizare, aprofundarea tendinţelor

integraţioniste într-o serie de regiuni ale lumii, liberalizarea tot mai mare a regiunilor comerciale,

modificările esenţiale în aprecierea locului şi rolului investiţiilor străine – toate acestea creează

necesitatea obiectivă de perfecţionare în continuare a activităţii instituţiilor financiar-valutare şi

bancare internaţionale.

133

În afara acestor instituţii cu caracter exclufiv economic şi financiar, alte câteva instituţii

specializate din sistemul Naţiunilor Unite (mai ales OMPI, AIEA şi UNESCO) au preocupări de

ordin economic sau cu implicaţii asupra vieţei economice. Astfel, Organizaţia Mondială a

Proprietăţii Intelectuale (OMPI), cu sediul la Geneva formtă în 1967 şi întrată în funcţiune în

1970, are între preocupările sale primordiale şi colaborarea între satele membre pentru punerea în

aplicare sau încheierea de acorduri vizând ocrotirea proprietăţii industriale, în special a invenţiilor,

mărcilor de fabrică şi comerciale, transferul de tehnologii etc.

Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA), devenită operaţională în 1957, cu

sediul la Viena, situează între preocupările sale promovarea cooperării internaţionale în vederea

utilizării paşnice a energiei nucleare , inclusiv în scopuri economice.

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) prin

promovarea dezvoltării învăţământului, a accesului la educaţie şi a cercetării ştiinţifice, contribuie

într-o mare măsură la dezvoltarea economică a statelor membre. Are sediul la Paris.

6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela

guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri. Activitatea

ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o dimensiune

transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale analoage, cât şi prin

interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile se înscriu într-un cadru

internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii interguvernamentale. Unele

ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (Ex: Amnesty

International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar altele sunt mai discrete şi se raportează la

acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau sportiv. În prezent, asistăm la o adevărată

emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă

perspectivă :

- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate

juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului unde se află

sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de drept privat ;

- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor internaţionale

guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71 din

Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic

şi Social (ECOSOC).

ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera

134

în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese tematice.

ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor,

au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au propus şi soluţii viabile

în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la realizarea consensului

social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări

bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanţilor ONU.

Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul Naţiunilor

Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de

legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicaţiile sale, a ajutat la

corelarea activităţilor celor doi parteneri.

Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul neguvernamental

în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor neguvernamentale care şi-au pus

activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul Programului Naţiunilor Unite asupra

SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile

neguvernamentale sunt incluse în organismul de conducere al Programului, ca participanţi deplini,

nu doar cu rol consultativ 29.

Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul

umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste situaţii şi

care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a

susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile neguvernamentale s-au

grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit implicate în

dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of Voluntary Agencies

(100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian Response (o alianţă a celor mai

importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare). Sub această formă, ONG-urile au

posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem global de priorităţi şi acţiuni ca

măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea acestora, unul din consorţii a iniţiat un

document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144 de organizaţii neguvernamentale

internaţionale.

Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor neguvernamentale a

evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din aproximativ 1800 de

ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351 aparţin ca sediu

ţărilor în dezvoltare.

Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat din

partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în acest

sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea rapidă a

135

informaţiilor la biroul Secretarului General.

Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este un

fenomen logic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi:

- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele pe

termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; aşa se

explică uneori şi intrările într-un ritm de criză;

- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea din uz;

structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea

asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în prezent.

În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a se ţine

seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre mijloacele

cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească mijloace noi pentru ca

cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă mai multă influenţă în

chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această iniţiativă, valul irezistibil al

aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va semăna anarhie şi haos.

Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii deschise.

Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai importante

sunt:

- delegarea unei părţia puterii către administraţiile locale ;

- acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi organizaţiilor neguvernamentale.

Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în lume o mulţime de

organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care

lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea

necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor omului,

accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup şi

voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face eficient.

Un exemplu de ONG îl constituie Clubul de la Roma, asociaţie non-profit, creată cu aproape

40 de ani în urmă de către Aurelio Peccei şi Alexander King, într-o reuniune la academia del Lincei

din Roma.Clubul cuprinde astăzi peste o sută de persoane independente din mai mult de 50 de ţări.

Membrii săi, reprezentanîi ai unei mari diversităţi de culturi, ideologii, profesii şi discipline, uniţi de

grija comună pentru viitorul omenirii, organizarea dezbaterii în adunări anuale şi reuniuni tematice,

iar produsul cercetărilor este publicat în seria rapoartelor către Club. De la înbceput gândirea

Clubului a fost condusă de trei scheme conceptual legate între ele. Prima constă în adoptarea unei

abordări globale a marilor şi complexelor probleme a unei lumi în vcare independenţa naţiunilor, în

136

cadrul unui unic sistem mondial, este în permanenţă creştere. A doua constă în concentrarea pe

probleme, politici şi obţiuni, într-o perspectivă pe termen lung decât îşi pot permite guvernele care

răspund preocupărilor imediate ale unui electorat insuficient informat sau dezinformat. A treia

constă în a încerca o mai profundă înţelegere a interacţiunilor care apar în mulţimea problemelor

contemporane (politice, economice, sociale, culturale, psihologice, tehnologice şi ecologice),

fascicule de interferenţă pentru care Clubul de la Roma a adoptat termenul de „problematică

mondială”.

Din 1072, clubul de la Roma a publicat peste zeci de rapoarte privitoare la variate subiecte:

noua ordine în lume, conflictul Nord – Sud, resurse umane, impactul social al noilor tehnologii etc.

Rezultatul acestor rapoarte au făcu obiectul unor conferinţe internaţionale şi seminarii.

Concooperarea între state şi ONG-uri se situează pe primul plan al obstacolelor exterioare de

care se lovesc aceste organizaţii. Lipsa de recunoaştere mutuală şi de dialog între oficialităţi şi

structurile civile, constituie o frână a activităţii ONG.

Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile internaţionale

neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi morale

aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”. 28 ONG-urile

sunt considerate organizaţii non-profit.

Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra

sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima fază a

acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea Britanie, Franţa,

Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a încheiat în

anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi România. Potrivit

cercetătorilor implicaţi în elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi Helmut K.

Anheler, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit, trebuie să

îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:

• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite capabilităţi

organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să organizeze

regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfăşoară ;

înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;

• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia publică;

aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi

organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei publice;

• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din

137

activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot

fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;

• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne proprii

de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu trebuie să se

subordoneze nici unei alte instituţii publice sau private;

• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe acţiuni

voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare

măsură corelabile:

a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică voluntari

în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor consiliului de

administraţie şi a staff-ului organizaţiei;

b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni

voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui anumit

statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile

respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate

voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit;

• să fie nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul; organizaţiile cu

caracter religios, dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse în

sectorul nonprofit;

• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau susţinerea

candidaţilor pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura activităţi specifice

(lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii publice.

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Întrebări de control:

1. Care este deosebirea dintre modalitatea de obţinere a creditelor BIRD şi a celor IDA?

2. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii capitaliste ?

3. Argumentaţi rolul ONU în structura sistemului global contemporan.

4. Explicaţi rolul ONG-urilor în cooperarea economică internaţională.

5. Explicaţi diferenţa dintre BERD şi BIRD.

6. Care este rolul FMI în condiţiile crizei financiare mondiale actuale?

7. Determinaţi aportul Băncii Mondiale la eradicarea sarăciei în Africa Subsahariană.

Teste grilă:

1. Printre organele principale ale ONU nu se află:

a) Consiliul de securitate;

138

b) Consiliul Economic şi Social;

c) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;

d) Curtea Internaţională de Justiţie.

2. Din grupul Băncii Mondiale nu face parte:

a) BIRD;

b) BERD;

c) MIGA;

d) CFI.

3. UNCTAD este:

a. Un organ al Adunarii generale a ONU;

b. Organizatie subordonata OMC;

c. Un tratat interguvernamental al tarilor in dezvoltare;

d. Organizatie internationala independenta.

4. Secretariatul ONU:

a) Este organismul permanent al ONU;

b) Este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite;

c) Are ca atributii urmarirea si administrarea politicilor si programelor stabilite de organele interguvernamentale

ale ONU;

d) a+b+c;

e) Este subordonata atît ONU cît şi SNU.

5. Sistemul Naţiunilor Unite:

a) Reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale, instituite conform Chartei ONU sau create pe

baza acesteia;

b) Se compune din Organizaţia Naţiunilor Unite şi din instituţiile specializate autonome;

c) Cuprinde organizaţiii ale ţărilor dezvoltate;

d) Cuprinde organizaţiii ale ţărilor în curs de dezvoltare;

e) a+b.

6. Organizaţia internaţională este definită ca o formă de coordonare a colaborării internaţionale :

a) Oarecare;

b) În domenii stabilite, pentru care statele lumii au un anumit cadru juridicorganizatoric permanent;

c) Are un statut elaborat de comun acord de către statele membre;

d) Sunt specifice numai ţărilor dezvoltate;

e) b+c.

7. Printre criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale se numără:

a) Gradul de deschidere faţă de statele lumii;

b) Sfera de acţiune şi criteriul reprezentării;

c) După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor lumii;

d) a+b+c;

e) e.în funcţie de participarea la comerţul internaţional;

8. După criteriul reprezentării, organizaţiile internaţionale se clasifică astfel:

a) Cu vocaţie universală şi specializate;

139

b) Guvernamentale şi neguvernamentale;

c) De cooperare şi integraţioniste;

d) Ale ţărilor dezvoltate şi ale ţărilor în curs de dezvoltare;

e) a+b.

9. Printre obiectivele mai importante ale FMI se numără:

a) Să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional ;

b) Să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă

internaţiuonală;

c) Să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu;

d) Să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente din ţările

membre şi eliminarea restricţiiilor valutare;

e) Toate răspunsurile sunt corecte.

10. Principalele funcţii ale FMI sunt:

a) Supravegherea politicilor financiar valutare;

b) Asistenţă financiară;

c) Asistenţa tehnică de specialitate;

d) Supravegherea politicii monetare a UEE;

e) a+b+c.

140

II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII

Capitolul 7: Tipologia ţărilor lumii

Obiective:

A identifica criteriile specifice de clasificare a ţărilor lumii;

A evidenţia categoriile de ţări existente în economia mondială;

A analiza modalităţile specifice de clasificare a ţărilor lumii prezentate de Banca Mondială,

FMI, ONU şi alte organizaţii economice internaţionale;

A studia clasificarea ţărilor lumii în baza IDU şi ICG.

Termeni cheie:

Ţară dezvoltată, ţară în curs de dezvoltare, clasificarea ţărilor, indicatori macroeconomici,

Produs Intern Brut, Indicele Dezvoltării Umane, Indicele Competitivităţii Globale

Economiile ţărilor lumii constituie un mozaic de elemente extrem de diferite. Diversitatea lor

se explică prin numărul mare şi diferit de economii naţionale. Ele au însă comun faptul că sunt

organizate şi funcţionează ca economii de piaţă.

Clasificarea economiilor are rolul de a ajuta la înţelegerea diferenţelor dintre state, atît în

ceea ce priveşte mărimea şi potenţialul economic, cît şi nivelul de dezvoltare. Ca şi elementele din

tabelul periodic, naţiunile pot fi grupate în funcţie de mărime, stabilitate, poziţionare şi bogăţie.

La începutul anului 2013 în cadrul economiei mondiale erau 214 economii, dintre care 193

sunt membre ONU, iar 185 sunt membre ale Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional,

precum şi 159 membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

În prezent clasificarea ţărilor lumii se efectuează după mai multe criterii. Mărimea unei

economii este măsurată din punct de vedere operaţional de către instituţiile internaţionale ca Banca

Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite prin intermediul unor

indicatori precum:

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (PIB/c.loc)

Indicele Dezvoltării Umane - IDU

Indicele Competitivităţii Globale

Mărimea populaţiei

Suprafaţa etc.

Aceşti indicatori asigură o reflectare în linii generale a nivelului de dezvoltare (exprimat prin

intermediul venitului) şi a resurselor (exprimate prin mărimea populaţiei şi suprafaţă) unei

economii. 141

În practica internaţională toate ţărilor lumii se împart în trei grupuri principale:

1. Ţări dezvoltate;

2. Ţări în curs de dezvoltare;

3. Ţări în tranziţie.

Această clasificare a fost aleasă de ONU, drept punct de reper pentru analiza şi studierea

aprofundată a economiilor naţionale. În prezent multe din Organismele Internaţionale revizuiesc şi

reformulează o nouă împărţire a statelor în dependenţă de marile schimbări conjuncturale ce se

petrec pe plan mondial. Fiecare organizaţie internaţională clasifică ţările lumii după propriile

criterii, reieşind din scopurile şi sarcinile pe care le urmăresc. De exemplu ONU mizează mai mult

pe aspectul demografic şi social pe cînd Banca Mondială pe nivelul de dezvoltare economică a

fiecărei ţări.

În acelaşi timp, se evidenţiază o clasificare relativ nouă a ţărilor lumii:

Ţările din lumea întîi – ţările bogate din punct de vedere economic, membre OCDE;

Ţările din lumea a doua – ţările emergente;

Ţările din lumea a treia – ţările sărace şi subdezvoltate, cuprinde în jur de 48 de state,

desemnate de Banca Mondială drept cel mai puţin dezvoltate din lume, numite uneori şi

„Sudul global”.

7.1.1 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Această clasificare se face în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de caracteristicele

regionale specifice. Ea include patru categorii de ţări:

- Grupul A- tarile afro-asiatice

- Grupul B- tarile industrial dezvoltate

- Grupul C- tarile latino-americane

- Grupul D- tarile cu economie planificata

7.1.2 Clasificarea ţărilor lumii în baza datelor oferite de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare a fost fondată în anul 1964 la

iniţiativa ţărilor socialiste şi a ţărilor în curs de dezvoltare. Scopul organizaţiei a fost de a susţine

din punct de vedere economic aceste ţări, de a contribui la promovarea comerţului exterior,

atragerea resurselor financiare cit şi la facilitarea relaţiilor comerciale prin intermediul încheierii

tratatelor comerciale între state.

UNCTAD împarte ţările lumii în patru categorii după criteriul regional :

- Grupul I - ţări dezvoltate cu economie de piaţa;

142

- Grupul II - ţările ex – socialiste a Europei de EST;

- Grupul III - ţările socialiste din Asia;

- Grupul IV- ţările în curs de dezvoltare.

La rîndul lor, ţările în curs de dezvoltare se clasifică după următoarele criterii :

Criteriul A : după specializarea exportului :

◦ Ţările exportatoare de petrol;

◦ Ţări exportatoare de bunuri.

Criteriul B : după nivelul de dezvoltare, în baza PIB/cap.loc.

◦ Nivel relativ înalt de dezvoltare – mai mult de 4500$ pe cap de locuitor ;

◦ Nivel mediu de dezvoltare – de la 1000 - 4500 $ pe cap de locuitor ;

◦ Nivel scăzut de dezvoltare – mai puţin de 500 $ pe cap de locuitor ;

Clasificarea oferită de UNCTAD este specificată mai detaliat în Caseta 7.1. Aici se observă

o analiză amplă a ţărilor în curs de dezvoltare, atît după nivelul veniturilor cît şi după specializarea

în export.

Tipologia ţărilor în curs dezvoltare în baza criteriilor UNCTAD

Caseta 7.1

Ţări cu venituri înalte, PIB/c.loc. mai înalt de 4500$ (41 de state)

American SamoaGuamQatarAnguillaHong Kong CoreeaAntigua şi BarbudaSaint Kitts şi NevisArgentinaKuwaitSaint LuciaArubaLibia

Arabia SaudităBahamasMacao, ChinaSeychellesBahrainSingaporeBarbadosMexicoTaiwan, Provincie din ChinaBritish Virgin Islands MontserratTrinidad şi TobagoBrunei DarussalamPalau

Ţări cu venituri medii, PIB/c.loc.între 1000 şi 4500$ (52 de state)

Algeria Grenada PeruBelize Guatemala Saint HelenaBolivia Honduras Saint Vincent şi GrenadinesBotswana Iran SamoaBrazilia Jamaica Africade SudCapul Verde Tokelau

Congo Malaysia SiriaCosta Rica MaldiveThailandaCuba Insulele Marshall Dominica Mauritius TongaRepublica Dominicană Micronesia Tunisia Iordania SurinameColumbia

Ţări cu venituri mici, PIB/c.locmai puţin de 1000$ (63 de state)

143

Afganistan Guineea NigerAngola Guineea-Bissau NigeriaBangladesh Guyana PakistanBenin Haiti Papua Noua GuineeBhutan India FilippineBurkina Faso Indonezia Ruanda Cote d’Ivoire Malawi Timor-Leste

Burundi Iraq Sao Tome şi PrincipeCambogia Kenya SenegalCamerun Kiribati Sierra LeoneRepublica Africa Centrală Lao Insulele SolomonChad Lesotho SomaliaChina Liberia Sri LankaComoros Madagascar Sudan

Ţări sărace puternic îndatorate (41 de state)

Afganistan Gambia NepalBenin Ghana NicaraguaBolivia Guineea NigerBurkina Faso Guineea-Bissau RuandaBurundi Guyana

Camerun Haiti SenegalRepublica Africa Centrală Honduras Sierra LeoneChad Kîrgîstan SomaliaComoros Liberia SudanSao Tome şi Principe

Ţări în dezvoltare fără ieşire la mare (31)

Afghanistan Kazakhstan RwandaArmenia Kyrgyzstan SwazilandAzerbaijan Lao TajikistanMacedonia Uzbekistan

Bolivia Malawi Botswana Mali TurkmenistanBurkina Faso Mongolia UgandaBurundi Nepal

State insulare mici în curs de dezvoltare (29)

Antigua şi Barbuda Maldive SamoaBahamas Insulele Marshall Sao Tome şi PrincipeBarbadosMauritius Seychelles

Capul Verde MicronesiaInsulele Solomon Comoros Nauru Timor-LesteDominica Palau TongaFiji

Ţări subdezvoltate (49)

Africa and Haiti Angola Mali Benin Mauritania Lesotho LiberiaBurkina Faso MozambiqueBurundi Niger Republica Afrcia Centrală

AsiaAfganistanBangladeshBhutan Cambogia Lao Myanmar Nepal Yemen

144

Ruanda Chad Senegal Congo Sierra Leone Djibuti SomaliaGuineea Ecuatorială Sudan Eritrea Togo Etiopia Uganda Gambia Tanzania Guineea Zambia Guineea-Bissau Haiti Madagascar Malawi

Ţările exportatoare de petrol(22)

Africa AlgeriaAngola Congo Guineea Ecuatorială Gabon Libia Nigeria Sudan

AmericaTrinidad şi Tobago Venezuela Ecuador

Ţări exportatoare de bunuri (12)

AmericaBraziliaMexico

Asia ChinaHong KongIndiaMalaysiaFilippine Koreea de SudSingaporeTaiwan TailandaTurcia

Economii emergente (10)

America Argentina Brazilia Chile Mexico Peru

Asia MalaysiaKoreea de sudTailandaTaiwan Singapore

Noile ţări Industrializate (8)

Prima GeneraţieHong Kong Koreea de sudSingapore Taiwan

A doua generaţie MalaeziaIndonesiaFilipineTailanda

Sursa: adaptat de autor în baza Manuel de Statistques de la CNUCED, 2012

7.1.3 Clasificarea ţărilor lumii de Fondul Monetar Internaţional (FMI)

Clasificarea ţărilor lumii după FMI se face în dependenţă de mai multe criterii:

a. Clasificarea după nivelul de industrializare:1. Ţări industrializate – aici se includ 24 de state;

2. Restul statelor.

b. Clasificarea după nivelul de specializare a economiei:

1. Ţări exportatoare de petrol – se includ ţările în care 50% din exportul lor îl constituie

petrolul: Algeria, Bahrein, Congo, Ecuador, Gabon, Indonezia, Iran, Iraq, Kuweit,

145

Mexic, Nigeria, Quatar, Emiratele Arabe, Venezuela ect.

2. Ţări exportatoare de produse manufacturate - se includ ţările în care 50% din exportul lor îl

constituie produsele manufacturate: China, Hong Kong, India, Coreea de Sud,

Singapore, Taiwan, Turcia etc.

3. Ţări exportatoare de servicii

4. Ţări exportatoare de materii prime - aici se includ ţările în care 50% din exportul lor îl

constituie materiile prime: Bolivia, Chili, Peru, Zair, Sierra Leone, Nigeria etc.

c. Clasificarea după criteriul financiar:

1. Ţări exportatoare de capital – Iran, Iraq, Kuweit, Oman, Quatar, Arabia Saudită.

2. Ţări importatoare de capital - ţări cu datorii imense statelor exportatoare de petrol

d. Clasificarea după alte criterii : 1. Ţări cu datorii foarte mari

2. Ţări cu venituri mici pe cap de locuitor

3. Ţări ne exportatoare de petrol

7.1.4 Clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale

Banca Mondială clasifică statele lumii după mărimea Produsului Intern Brut pe cap de locuitor

(PIB/c.loc.). Astfel deosebim:

1. Ţări cu venituri înalte - în această categorie se includ 70 de state unde PIB/c.loc este mai

mare de 12 476$;

2. Ţări cu venituri joase – în această categorie se includ 36 de state unde PIB/c.loc este mai

puţin de 1 025$;

3. Ţări cu venituri medii - joase - în această categorie se includ 54 de state unde PIB/c.loc este

între 1026$ - 4035$;

4. Ţări cu venituri medii - ridicate - în această categorie se includ 54 de state unde PIB/c.loc este

între 4 036$ şi 12 475$;

Statele care se includ în grupul celor cu venituri înalte sunt Japonia, SUA şi o parte din ţările

UE. Din cele cu venituri joase fac ţările subdezvolate din Africa şi Asia, iar din celelalte 2 categorii

fac parte ţările cu economia în tranziţie şi noile state industrializate din Asia de Sud Est şi din

America Latină.

7.1.5 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

(PNUD)

Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD prezintă anual clasamentul statelor

lumii in functie de dezvoltarea umana. În acest context se utilizează un indicator complex – Indicele

Dezvoltării Umane (IDU).146

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Programul_Na%C8%9Biunilor_Unite_pentru_Dezvoltare&action=edit&redlink=1

IDU reprezintă un instrument complex cu ajutorul căruia este calculată evoluţia pe termen lung

a nivelului mediu de dezvoltare umană, el fiind sinteza a trei dimensiuni de bază: o viaţă lungă şi

sănătoasă (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere), un nivel bun de educaţie (măsurat prin rata

ştiinţei de carte la adulţi, combinată cu rata totală a înrolării în învăţământul primar, secundar şi

terţiar) şi condiţii de trai decent (măsurate prin Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la Paritatea

Puterii de Cumpărare în dolari SUA). Indicele a fost inventat de economistul pakistanez Mahbub ul

Haq.

La calcularea IDU se ţine seama de următorii parametri:

a) longevitatea sau speranţa de viaţă la naştere;

b) gradul de alfabetizare a populaţiei;

c) nivelul (gradul) de frecventare a cursurilor primare, secundare şi superioare de învăţământ;

d) produsul intern brut pe cap de locuitor;

e) mortalitatea infantilă;

f) dotarea cu echipamente electrocasnice şi automobile;

g) accesul la informare (mass-media, telecomunicaţii);

h) gradul de urbanizare;

i) egalitatea sexelor.

În conformitate cu rapoartele de dezvoltare umană publicate pînă în anul 2008, statele lumii se

clasificau în:

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane înalt –IDU - 0.800 şi mai mult;

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane mediu –IDU – 0.500-0.799;

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane jos –IDU - 0.500 şi mai puţin.

Conform ultimului raport elaborat de PNUD, Human Development Report 2013, ţările cunosc

o altă clasificare:

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane foarte înalt –IDU - 0.805 - 0.955: În această categorie se

includ 47 de state din 186 analizate. Ţările cu cel mai înalt IDU sunt Norvegia şi Australia cu un

indice de 0.955 şi respectiv 0.938, după care urmează SUA, Olanda, Germania şi încheie lista

Croaţia cu IDU de 0.805.

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane înalt –IDU – 0.712 - 0.796: Din această categorie fac parte aşa

state ca: Polonia, Mexic, Chile, Bulgaria, România.

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane mediu –IDU – 0.536 - 0.710: Aici se includ 76 de state. Lista

începe cu Tonga, Belize, Tailanda cu un IDU de 0.708-0.657 şi finisează categoria India, Butan cu

IDU - 0.540. În această categorie se include şi Republica Moldova, plasîndu-se pe locul 113 cu un

IDU de 0.660.

- Ţări cu Indicele dezvoltării umane scăzut –IDU - 0.534 şi mai puţin: În această categorie se includ 24

147

de state. Ţările cu cel mai slab Indice al dezvoltării Umane sunt Mali, Benin şi ţara care încheie

lista, adică statul cu cel mai slab IDU este Niger (0.340).

Clasificarea ţărilor după Indicele Dezvoltării Umane pe regiuni geografice 2005/2013

Tabelul 1.4

Nr. Categorii deţări sau regiuni integraţioniste

IDU mediu pe categorii de ţări (2005)

IDU mediu pe categorii de ţări (2013)

1 Ţările Arabe 0.699 0.6522 Asia de Est şi Pacific 0.771 0.6823 America latină şi Caraibe 0.803 0.7404 Asia de Sud 0.611 0.5585 Africa Sub Sahariană 0.493 0.4756 Europa şi Asia Centrală 0.808 0.7717 Media IDU în LUME 0.743 0.693

Sursa: elaborat de autor în baza Human Developement Report 2007/2008, Human Developement Report 2013

IDU este un indicator important, căci este o măsură comparativă a speranţei de viaţă, a

alfabetizării, a învăţământului şi a nivelului de trai. Astfel, acest indicator reflectă într-o măsură mai

mare nivelul de dezvoltare a unei ţări în comparaţie cu PIB-ul pe cap de locuitor, care măsoară doar

prosperitatea materială exceptînd alţi indicatori socio-economici.

7.1.6 Clasificarea ţărilor lumii în baza Indicelui Competitivităţii Globale propus de Forumul

Economic Mondial

Indicele Competitivităţii Globale este calculat în fiecare an de către World Economic Forum,

unde se evaluaează peste 130 de ţări ale lumii pe baza unei ample game de factori care influenţiază

mediul de afaceri, grupate în 12 categorii:

1. Instituţiile;

2. Infrastructura;

3. Stabilitatea macroeconomică;

4. Sănătatea şi educaţia primară;

5. Învăţământul superior şi formarea profesională;

6. Eficienţa pieţei bunurilor;

7. Eficienţa pieţii muncii;

8. Gradul de sofisticare a pieţei financiare;

9. Pregătirea tehnologică;

10. Dimensiunea pieţei;

11. Sofisticarea mediului de afaceri;

12. Inovaţia.

Conform metodologiei acestei organizaţii, competitivitatea este definită ca ansamblul de

148

http://ro.wikipedia.org/wiki/PIB

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dezvoltare

factori, politici şi instituţii, care determină nivelul de productivitate şi, respectiv, de bunăstare a

ţărilor.

Analiza se face utilizînd o scală de evaluare de la 1 la 7 puncte, în care 1 – poziţia cea mai

inferioară, iar 7 – cea superioară a indicelui competitivităţii globale. Cifrele competitivităţii globale

sunt considerate drept indicatori extrem de importanţi de investitorii internaţionali şi le servesc

drept ghid care le influenţează deciziile atunci cand vine vorba să facă investiţii.

Pentru anul 2012-2013 au fost studiate 144 de state, iar autorii raportului au utilizat atît

datele disponibile publicului, cît şi un sondaj la care au participat peste 11.000 de lideri de afaceri

din cele 133 naţiuni. Astfel, s-au cercetat principalele puncte forte şi puncte slabe ale ţărilor,

identificînd şi cheia priorităţilor de reformă a politicilor economice.

Al doilea an consecutiv cea mai competitivă ţară este Elveţia, urmată de Singapore, Finlanda.

În ultimii patru ani SUA, fiind afectată de criza financiară din anul 2008-2009, a pierdut poziţia de

lider, plasîndu-se în anul 2013 pe locul 7 cu un scor de 5,47 puncte. Ultima poziţie în clasament

este ocupată de Burundi – 2,78 puncte. În anul 2013, Moldova a ocupat locul 87, cu un scor de 3,94

puncte.

Conform acestui indice ţările lumii au o clasificare mai deosebită, în dependenţă de stadiul de

dezvoltare economică. [vezi Tabelul 7.2]

Clasificarea statelor după stadiul de dezvoltare economică

Tabelul 7.2

Stadiul 1

FACTOR-DRIVEN

Trecerea de la stadiul

1 la 2

Stadiul 2

EFFICIENCY-

DRIVEN

Trecerea de la

stadiul 2 la 3

Stadiul 3

INNOVATION-DRIVEN

PIB c.loc < 2000$ PIB c.loc.2000-2099$ PIB c.loc 3000--8999$ PIB c.loc 9000-17000$ PIB c.loc>17000$

BangladeshBeninBoliviaBurkina FasoBurundi CambogiaCamerunChad Cote d’IvoireEthiopia GambiaGhanaGuyanaHondurasIndia Kenya KirghiziaLesotho Madagascar Malawi Mali Mauritania MoldovaMozambic Nepal

AlgeriaAzerbaijanBotswanaBrunei DarussalamEgiptGeorgiaGuatemalaIndoneziaJamaicaKazahstanKuweitLibyaMongoliaParaguayMaroc Qatar Arabia Saudită Venezuela Siria

AlbaniaArmeniaBosnia şi HerţegovinaBraziliaBulgariaChinaColombiaCosta RicaRepublica DominicanăEcuadorSalvadorIordaniaMacedoniaArgentinaMalaezia Mauritius Montenegro Namibia Panama Peru Africa de Sud Serbia Suriname TailandaTunisia

BahrainBarbadosChileCroatiaHungariaEstoniaLetoniaLituaniaMexicOmanPoloniaRomaniaRusiaTurciaUruguai

Australia AustriaBelgiaCanadaCiprusCehiaDanemarcaFinlandaFranţaGermaniaGreciaHong KongIslanda IrlandaIsraelItaliaJaponia Koreea de SudLuxemburgMaltaOlandaNoua ZelandăPortugaliaPuerto Rico Norvegia

149

Nicaragua Pakistan FilipineSenegal Sri Lanka Tadjikistan Tanzania Timor-Leste Uganda Vietnam Zambia Zimbabwe

Ukraina SlovaciaSloveniaSpaniaSuediaElveţiaTaiwanSUAEmiratele Arabe UniteMarea BritanieTrinidad şi Tobago

Sursa: adaptat de autor în baza The Global Competitiveness Report 2012-2013 © 2013World Economic Forum

În prima diviziune a tabelului sunt incluse statele slab dezvoltate sau subdezvoltate,

majoritatea din Africa, iar în ultima, se află ţările puternic dezvoltate. Celelalte state sunt într-o

perioadă de tranziţie de la o stare economică la alta. În această categorie se includ ţările emergente

şi cele în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

7.1.6 Alte clasificări ale ţărilor lumii

După cum s-a menţionat mai sus, în lume există un şir de ţări eterogene ce diferă între ele

printr-un nivel de dezvoltare specific fiecăreia şi printr-un sistem economic diferit. Din acest motiv,

statele lumii pot fi grupate şi în alte categorii specifice. Această clasificare cuprinde următoarele

tipuri de structuri economice:

- Centru şi periferie : statele lumii se clasifică în centru şi periferie reieşind din nivelul lor

de dezvoltare economică. Centrul include ţările puternic dezvoltate în frunte cu puterile economice

mondiale ca SUA, Japonia şi UE. Uneori ele mai sunt numite ţările de Nord, deoarece la începutul

sec.XX din această categorie făceau parte doar SUA şi cîteva state din Europa de Nord. Acestor ţări

le este specific următoarele:

Nivel de dezvoltare economic înalt;

Economie de piaţă;

Procesul de industrializare este finisat;

Prezenţa şi utilizarea intensivă a noilor tehnologii în procesul de producţie;

Periferia reprezintă ţările în curs de dezvoltare. Acestor state le este specific un nivel jos al

productivităţii muncii şi un PIB/c.loc destul de mic. Majoritatea din ele sunt la etapa incipientă de

industrializare. Veniturile acestor ţări provin din exporturile de materii prime, iar industria lor este

lipsită total sau parţial de tehnologii moderne de prelucrare.

- Ţări emergente (BRICS, Mexic, Tailanda, Vietnam, Chile ect.): din această categorie face parte

grupul BRICS, care include Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud. În afară de BRICS, din

statele emergente mai face parte şi alte ţări din Asia şi America Latină etc. Aceste ţări au un

PIB/c.loc. inferior statelor puternic de dezvoltare, însă cunosc ritmuri de creştere economică rapide,

ceea ce le îndreaptă spre o ascensiune economică aproape de cea a statelor dezvoltate.

- G-20 – Grupul ţărilor dezvoltate şi a ţărilor emergente - este un forum creat în 1999

150

dupa crizele asiatica şi rusă, pentru a reuni în jurul aceleiaşi mese ţările industrializate şi ţările

emergente mari: pe de o parte Germania, Franţa, Statele Unite, Japonia, Canada, Italia, Marea

Britanie şi Rusia, care formează zona dezvoltată a economiei mondiale - şi pe de altă parte,

Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia Saudita, Africa de Sud,

Coreea de Sud, Turcia, care constituie zona emergentă a economiei mondiale, alături de

reprezentanţi ai Uniunii Europene, Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Ţările G20

reprezintă două treimi din populaţia planetei şi aproape 90% din produsul intern brut al acesteia.

Pînă în 2009, reuniunile G-20 au avut un caracter exclusiv tehnic, la care participau miniştrii

de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale, agenda cărora era formată din chestiuni bugetare şi

monetare, legate de creştere, de comerţ şi energie. Însă pe fonul crizei financiare globale din anul

2008-2009, ţările membre au decis să se reunească la nivel inalt, pentru a lua în discuţie aspecte ce

privesc anumite decizii politice. Iniţiativa transformării G-20 dintr-un for de discuţie tehnică într-

una politică îi aparţine lui Nicolas Sarkozy. La summit-ul din septembrie 2009, ce a avut loc în

Pittsburg, SUA, au fost definite cinci cîmpuri de acţiune:

1. revizuirea aspectelor de reglementare care exacerbeaza criza;

2. armonizarea normelor contabile;

3. ameliorarea transparenţei pieţelor de produse derivate;

4. revizuirea practicilor de remunerare a conducerii băncilor pentru a evita asumarea unor

riscuri excesive;

5. revizuirea mandatului, guvernarii şi nevoilor de capital ale instituţiilor financiare

internaţionale.

În acelaşi context, G-20 a abordat o serie de teme extreme de fierbinţi, pe fondul crizei financiare

mondiale din 2008-2011:

• Organizarea sferei financiare ;

• Extinderea campului reglementarilor ;

• Paradisuri fiscale;

• Normele contabile şi prudenţiale;

• Remuneraţiile din sectorul financiar;

• Asocierea sporită a ţărilor emergente la problemele mondiale;

• Reforma FMI;

• Relansarea creşterii economice.

- Grupul celor 20 - (nu trebuie de confundat cu G-20 - este un grup de ţări în curs de dezvoltare

format la 20 august 2003. Grupul celor 20 are 23 de ţări membre din diferite regiuni geografice:

m) 5 din Africa (Egypt, Nigeria, Africa de Sud, Tanzania şi Zimbabwe);

n) 6 din Asia (China, India, Indonesia, Pakistan, Philippine şi Thailanda);151

o) 12 din America Latină (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Cuba, Ecuador, Guatemala,

Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela).

Grupul celor 20 a fost creat cu scopul de a promova intensiv negocierile în agricultură, în

vederea susţinerii acestui sector în ţările în dezvoltare. Problema agriculturii rămîne şi pînă în

prezent platforma de bază a grupului. În acest sens pe parcursul anilor au fost iniţiate un şir de

Conferinţe Ministeriale în vederea discutării problemei agriculturii (Cancun, Septembrie/2003;

Brazilia, Decembrie/ 2003; San Paulo, Iunie/2004; New Delhi, Martie/2005; Bhurban,

Septembrie/2005; şi Geneva, Octombrie - Noiembrie/2005), inclusiv întîlniri frecvente la Geneva.

De altfel importanţa creării grupului G20 este majoră, deoarece membrii săi formează 60%

din populaţia mondială, 70% din populaţia rurală mondială şi 26% din exporturile produselor

agricole. Nu trebuie de subestimat nici capacitatea lor de a atrage şi a influenţa un şir de state în

atingerea anumitor obiective în agriculturii. Eforturile pe care le-au făcut în domeniul agriculturii

sunt un exemplu clasic şi pentru alte state în curs de dezvoltare pentru care sectorul primar este

esenţial în dezvoltarea lor. Un important factor în dezvoltarea G-20 este şi faptul că sunt membri la

OMC, ceea ce le-a permis interacţiunea directă şi cu alte state membre la OMC.

Grupul celor 20 continuă să menţină aceeaşi politică de promovare a agriculturii în statele

sale membre cît şi să-şi consolideze poziţiile sale pe plan mondial în acest sector.


Întrebări de control:1. În ce rezidă necesitatea clasificării ţărilor lumii?

2. Care sunt principalii indicatori macroeconomici ce constituie reperul de bază în clasificarea ţărilor lumii?

3. Prin ce se deosebeşte clasificarea statelor lumii după ONU de cea propusă de UNCTAD?

4. Care sunt criteriile de bază în clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale?

5. Prin ce se deosebeşte clasificarea ţărilor după IDU de cel al ICG?

6. Explicaţi rolul G20 în condiţiile economiei mondiale contemporane.

Teste grilă

1. Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare se face în funcţie de: a) Dimensiunea resurselor economice

b) Dimensiunea PIB pe locuitor

c) Specializarea în producţie

d) Gradul de satisfacere a nevoilor fundamentele ale populaţiei

2. Grupul C din cadrul clasificării efectuate de ONU include: a) Ţările latino-americane

b) Ţările afro-asiatice

c) Ţările cu economie planificată

152

d) Ţările industrial dezvoltate

3. Conform PIB / cap locuitor în anul 2012 cea mai bogată ţară din lume este: a. S.U.A

b. Japonia

c. Luxemburg

d. Elveţia

4. Grupul IV din cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare include: a) Ţările dezvoltate membre OCDE

b) Ţările în curs de dezvoltare

c) Ţările Europei de Est

d) Ţările latino-americane

5. Conform clasificării efectuate de UNCTAD, din Grupul II fac parte:

a) Ţările emergenteb) G20c) Ţările din Europa de Estd) Ţările în curs de dezvoltare

6. Conform HDR de PNUD în 2012-2013 ţara cu cel mai jos IDU este:a) Nigeriab) Nigerc) Rusiad) Madagascar

7. Grupul A din cadrul clasificării efectuate de ONU include: a) Ţările latino-americaneb) Ţările afro-asiaticec) Ţările cu economie planificatăd) Ţările industrial dezvoltate

8. Din categoriile Ţărilor de Nord nu face parte:a) Elveţia b) Danemarca c) Italiad) Albania

153

Capitolul 8 : Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială

Obiective:

A analiza trăsăturile de bază ale ţărilor dezvoltate;

A remarca factorii de dezvoltare a ţărilor economic avansate;

A analiza indicatorii macroeconomici ai ţărilor dezvoltate precum PIB, PIB/c.loc, IDU,

şomajul, inflaţia;

A defini noţiuni precum: TRIADĂ, OCDE, G8 etc;

A identifica locul şi rolul TRIADEI în economia mondială;

A analiza perspectivele de dezvoltare a ţărilor lumii în cadrul OCDE;

A constata rolul primordial al ţărilor membre G8 la scară planetară.

Termeni cheie:

Ţară dezvoltată, industrializare şi postindustrializare, TRIADA, OCDE, G8, SUA, Japonia,

UE, noi tehnologii, neofactori.

8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

Ţările dezvoltate reprezintă entităţile cu cel mai înalt potenţial economic. După cel de-al

doilea război mondial ţările dezvoltate erau numite occidentale. Prin „Occident” se înţelege, mai

degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decît o anumită zonă geografică

sau populaţie. În literatura de specialitate statele cu un nivel de dezvoltare înalt mai sunt numite şi

„Ţările de Nord” sau „Centru” .

La începutul sec. XXI în grupul statelor dezvoltate erau incluse aproximativ 40 de ţări din

America de Nord, Europa şi Asia. Organismele internaţionale deseori prezintă o abordare numerică

a ţărilor dezvoltate. Fondul Monetar Internaţional identifică 32 de economii dezvoltate, iar Banca

Mondială enumeră 65 de ţări cu venituri ridicate. La rîndul său, Organizaţia de Cooperare şi

Dezvoltare Economică (OCDE) cuprinde 34 de ţări cu nivel ridicat al calităţii vieţii.

Un impact esenţial asupra economiei mondiale au statele cu un potenţial economic înalt ce

au format „G7” sau „Grupul celor 7”. Aici sunt incluse SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie,

Franţa, Canada, Italia. Aceste state dictează cursul întregului sistem economic mondial, de

asemenea tendinţele progresului social-economic la nivel global. Din aceste şapte state, trei din ele

se evidenţiază, şi anume: SUA, Japonia şi Germania (UE). Ele formează aproximativ o treime din

PIB-ul global.

154

Ţările dezvoltate domină economia mondiala, deţinînd primele locuri în ceea ce priveşte

produsul intern brut, comerţul internaţional, investiţiile străine, tehnologia. Ponderea statelor

dezvoltate în indicatorii globali de dezvoltare sunt reprezentaţi în tabelul 8.1.1.

Principalii indicatori macroeconomici raportaţi la indicatorii globali (2011)

Tabelul 8.1.1

PIB-ul global69.711.938 mil.$

Exportul Mondial 18.211.462 mil. $

Intrări ISD globale 1.515.182 mil. $

PIB-ul statelor dezvoltate:43.309.629 mil. $

Exportul total al statelor dezvoltate

9.597.098 mil. $

Intrări ISD al statelor dezvoltate:

786.557 mil. $Sursa: www.unctad.org/statistic book2012 , www.wto.org

În ţările economic avansate trăiesc 16,9% din populaţia totală de pe glob, de

asemenea ele acumulează 61% din PIB-ul mondial, 52.4% din fluxul de investiţii străine

(intrări) şi 51% din comerţul mondial la nivelul anului 2011.

Principalele caracteristici ale ţărilor dezvoltate sunt:

Orientarea spre societatea postindustrială, bazată pe inovaţii şi informaţii. Procesul de

producţie are la bază informaţia şi înalta tehnologie, ceea ce permite crearea bunurilor

calitative la costuri mici de producţie. Acesta este un factor important în asigurarea

supremaţiei pe piaţa mondială;

Economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a

motivaţiei şi dinamicii acestor economii;

Tip intensiv de creştere economică. Ţările dezvoltate posedă o economie bazată pe

cunoaştere ce se caracterizează prin:

proces amplu de cercetare-dezvoltare;

ritm rapid de dezvoltare a cunoştinţelor şi tehnologiilor;

sistem informatic performant, ca bază tehnică de asigurare a accesului la cunoştinţe şi a

comunicării electronice;

coeziune socială cu efect stimulativ pentru creştere şi dezvoltare.

Veniturile pe locuitor sunt printre cele mai ridicate din lume. Spre exemplu cel mai mare

PIB/c.loc în aceste ţări este de 5,4 ori mai mare decît nivelul mediu pe glob şi ţara cu cel mai

mare PIB/c.loc este Luxemburg cu 115 538 $ în anul 2011;

Eficienţa economică e mult mai mare în comparaţie cu alte grupuri de ţări. Accentul e pus pe

calitate şi o productivitate a muncii înaltă;

Monedele celor mai dezvoltate ţări constituie monedele de rezervă ale tuturor statelor lumii;

Pieţele financiare de referinţă se află în ţările dezvoltate;

Aceste ţări înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării;

155

http://www.wto.org/

http://www.unctad.org/statisticbook2012

http://www.unctad.org/statisticbook2012

Ponderea sectorului secundar şi terţiar depăşeşte categoric sectorul primar. Agricultura

deţine o pondere între 2-5% din PIB, industria între 20-30%, iar sectorul serviciilor

depăşeşte 60% din PIB;

Nivelul de trai cel mai ridicat din lume:

◦ gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;

◦ accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea

populaţiei;

◦ în structura cererii predomină ponderea bunurilor de folosinţă îndelungată;

◦ speranţa de viaţă depăşeşte 70 de ani;

◦ aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale;

◦ rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%

În structura exporturilor predomină produsele cu înalt grad de prelucrare. De asemenea,

exportul de servicii are o pondere ridicată şi în creştere în cazul acestor ţări;

Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice, fiind ţări de origine, dar

şi ţări gazdă ale celor mai multe STN (societăţi transnaţionale).

Caracteristicile menţionate mai sus se datorează schimbărilor şi transformărilor din

economia mondială cît şi politicilor economice eficiente adoptate de către ţările dezvoltate.

8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia şi Uniunea

Europeană

În prezent, activitatea economică globală se concentrează în trei mari regiuni geografice -

Asia, America de Nord şi Europa Occidentală, centrate în jurul a trei poli de putere economică -

Japonia, SUA şi UE, denumite "TRIADA". Ele sunt economiile centrale în fiecare regiune şi sunt

principalele surse de tehnologie, capital şi fluxuri de comerţ pentru celelalte economii din zonă, iar

în jurul lor se concentrează ţările în curs de dezvoltare. Termenul de „TRIADĂ” a fost propus

pentru prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. În anul 2011, ţările triadei

reprezentau 55% din PIB-ul mondial, 69% din comerţul mondial şi 83% din operaţiile financiare

mondiale.

Fenomenul triadizării iese în evidenţă prin structura geografică a procesului de

transnaţionalizare şi formare a alianţelor strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare

încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel mondial, 92 la sută au fost semnate între corporaţii din

Japonia, vestul Europei şi nordul Americii. Datele statistice oferite de UNCTAD cu privire la

investiţiile străine directe arată totodată că, în perioada anilor 2000-2011, a crescut numărul

investiţiilor reciproce între Japonia, SUA şi Europa occidentală. În World Investment Report 2012

elaborat de UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele

156

Triadei. 75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales

în sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară, şi farmaceutică.

Un alt indicator important de supremaţie a ţărilor Triadei în economia mondială este

comerţul internaţional. În 1980 cota de participare a ţărilor Triadei a crescut de la 54,8 % la 64 %

din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 % la 63,8 % din totalul importurilor. În prezent

cota de participare a celor trei ţări în comerţul mondial este de aproximativ 69%, restul de 31 % este

împărţit între Rusia şi Europa de Est, Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.

Un alt aspect deloc de negljat este contribuţia financiară colosală a ţărilor Triadei în cadrul

Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare cota de participare a SUA este de 22.00%, a Japoniei

10.83% şi a Germaniei (cea mai importantă economie din UE) 7.14%.

Trăsăturile specifice a ţărilor din cadrul TRIADEI

Caseta 8.2.1

SUA JAPONIA UNIUNEA EUROPEANAe) 7% din suprafaţa Terrei (9,4

milioane km2);

f) 4,7% din populaţia globului;

g) 25% din consumul mondial de bunuri;

h) 23,3% din PIB-ul mondial;

i) 13,2% din comerţul internaţional; cel mai mare comerciant al lumii din 1914;

j) prima monedă de rezervă: 1/3 din rezervele băncilor centrale;

k) prima monedă de credit: 40% din creditele mondiale se eliberează în dolari;

l) sediul celor mai mari companii multinaţionale care au peste 17500 de filiale în lume, din care 11000 în industrie;

m) 25% din consumul mondial de energie, cele mai multe centrale nuclearo-electrice din lume;

n) 25% din industria manufacturieră a globului; cel mai mare producător agricol (soia, porumb,grâu, fructe, legume) din lume;

o) cca 50% din exportul mondial de cereale;

p) economia cea mai „terţiarizată” (serviciile

11. 2,3% din populaţia globului;12. 8.06% din PIB mondial;13. 7,4% din comerţul mondial;14. 14% din importul mondial de

petrol;15. 5% din consumul mondial de

energie;

16. imensele grupuri Toyota,

Nissan, Honda,

Mitsubishi, Canon,

Panasonic, Nintendo plasează Japonia printre primele naţiuni industriale ale lumii;

17. locul 1 la importul de produse agricole;

18. locul 1 la pescuit: pînă la 10 milioane de tone de peşte capturat anual;.

19. locurile 1-3 pe glob în metalurgia feroasă şi neferoasă, electronică, autovehicule, industria lemnului, petrochimie;

20. locul 1 în producerea oţelului şi construcţia navelor maritime;

21. 3 dintre primele 10 companii din lume sunt japoneze;

22. 135 dintre primele 500 companii din lume sunt japoneze;

23. 6 dintre primele 10 bănci din lume sunt japoneze;

24. cel mai mic şomaj din G8 (4% în 2011);

25. cele mai mici cheltuieli publice din G8 (32% din PIB);

La baza dezvoltării acerbe a economiei japoneze stau mai mulţi factori principali şi anume:4) Politica strategică a statului. În

activitatea economică a ţării este încadrată practic toată forţa de muncă. Este armonios îmbinată activitatea întreprinderilor mici tradiţionale cu întreprinderile tradiţionale mari. Statul a eliberat de impozite pe o anumită perioadă companiile care dezvoltau ramurile industriale moderne;

5) Prezenţa forţei de muncă disciplinată,

4. 2.8 % din suprafaţa globului (4,2 milioane km2);

5. 7.5% din populaţia lumii (491 milioane locuitori);

6. peste 29% din PIB-ul mondial;7. 2 dintre primele 10 întreprinderi din

lume sunt europene; 8. 126 dintre primele 500 companii din

lume sunt europene; 9. 2 dintre primele 10 bănci din lume sunt

europene (una este franceză, şi alta, engleză);

10. aproape o treime (319) dintre primele 1000 bănci din lume sunt europene;

11. 50% (după OMC) din comerţul mondial în 2011 (cei 27);

12. 33% din importul mondial de petrol;13. 16% din consumul mondial de energie.

Principalul obiectiv al UE-27 este progresul economico-social şi ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de trai a cetăţenilor săi.

157

http://fr.wikipedia.org/wiki/Nintendo

http://fr.wikipedia.org/wiki/Panasonic

http://fr.wikipedia.org/wiki/Canon_Inc.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Mitsubishi

http://fr.wikipedia.org/wiki/Honda

http://fr.wikipedia.org/wiki/Nissan

http://fr.wikipedia.org/wiki/Toyota_(entreprise)

produc 72,3% din PIB);

q) printre primii producători mondiali de cărbune, gaze naturale, petrol, cupru, uraniu, aur, plumb, fier;

r) lider la capitolul intrări de ISD;

s) 1/3 din stocul mondial de aur;

t) Cele mai mari companii transnaţionale din lume sunt americane; 159 dintre primele 500 companii din lume sunt americane;

u) cea mai mare bancă din lume este americană; 178 dintre primele 1000 bănci din lume sunt americane.

Statele Unite ale Americii posedă un şir de avantaje:

f) Posedă unele din cele mai mari resurse naturale din lume. Rezervele ei energetice - în special sub formă de gaz natural şi de cărbune - sunt imense. Cu excepţia cîtorva minereuri strategice, ea posedă aproape toate metalele;

g) Potentialul uman american al patrulea din lume din punct de vedere numeric;

h) Revoluţia stiintifico- tehnică a pornit din SUA, cei mai mulţi deţinători ai premiului Nobel în ştiinţă sunt americani;

i) Rolul internaţional al dolarului SUA, care reprezintă principalul instrument internaţional de plată şi de rezervă;

j) Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel mai ridicat din lume;

k) Globalizarea limbii engeleze, care este un vehicul de cultură, facilitînd expansiunea modului de viaţă american pîna şi în ţările cu vechi tradiţii;

l) Mediul concurenţial intern puternic dezvoltat;

m) Infrastructură bine dezvoltată.

cărturară, înalt calificată şi mai ieftină decît în ţările europene sau SUA;

6) Procurarea în masă a inovaţiilor tehnice (licenţe,brevete) din alte ţări dezvoltate şi introducerea lor operativă în producţie. Japonia singură şi-a creat o bază puternică de cercetări ştiinţifice şi de proiectări în domeniul industriei, ce permite de a elabora de sinestătător cele mai moderne tehnologii de producţie;

7) Cheltuielile minime pt întreţinerea armatei – conform constituţiei ele nu pot întrece un procent din nivelul naţional al ţării. În acest sens Japonia întotdeauna a condamnat goana înarmării pe plan global şi cheltuirea exagerată a surselor financiare pe armament;(1% din PIB)

8) Exportul de capital şi investirea lui în industria de extracţie a materiilor prime necesare Japoniei (în ţările din Asia de Sud-Est, America Latină, Australia, Africa);

9) Promovarea şi dezvoltarea sistemul naţional de învăţămînt care este unul din cele mai perfecte din lume. Încă în anii’50 Japonia a recunoscut că promovarea ştiinţei, tehnologiei şi a resurselor umane sunt indispensabile dezvoltării economice.

Sursa: elaborat de autor

Principalii indicatori macroeconomici ai TRIADEI (2000/2009/2011)

Tabelul 8.2.1

Ţara SUA Japonia UE

Ind.mcr. 2000 2009 2011 2000 2009 2011 2000 2009 2011PIB mil.$

9 834 008

13 800 632

15 120 632

4 667 438

5 092 663

5 832 663

8 887 48317 316

62418 316 624

PIB-c.loc. $33 705 43 296 47708 36 837 40 050 46105 17 950 33 885 36144

Ritmul de creştere a

3.1-2.4 + 3.8

1.2-5.2 +2.2

2.3-4.1 +2.1

158

PIB, %

% agriculturii în PIB

1,9 1.1 1 1,7 1,5 1,4 2,4 1,8 1,7

% industriei în PIB

27,5 21,9 20,9 31,1 28.8 27,3 28,2 27,7 25,4

% serviciilor în PIB

70,6 77,1 78,1 67,2 69.7 71,3 69,5 71,1 72.9

Export Bunuri mil. $ 781 918

1 056 750

1 480 750

479 249580 845

822 845 2 591 7694 553

0226 465 022

Import Bunuri mil. $

1 259 300

1 605 300

1 265 300

379 511550 553

854 553 2 630 4524 833

1126 486 112

ISD Ieşiri mil. $

142 626248 074

396 074 31 558 74 699 114 699 795 250 439 584 651 584

ISD Intrări mil.$

313 997129 883

226 883 8 323 11 939 -1 758 680 729 378 388 425 388

IDU0,91 0.934

0.937 (anul 2013)

0.878 0.9090.912 (anul 2013)

0.870 –

0.810

0.916-

0.7430.920-0.743(anul 2013)

Sursa: adaptat de autor în baza datelor PNUD şi UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012

În tabelul 8.2.1 se prezintă principalii indicatori macroeconomici din ţările Triadei. PIB/c.loc

mediu din UE este devansat de SUA şi Japonia. SUA are un PIB/c.loc de aproximativ 1,41 de ori

mai mare decît cel mediu al UE. Aceasta se datorează în special ultimelor două valuri de extindere a

UE (anul 2004 şi anul 2007). În urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu aproximativ

20%, în timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui

indicator.

Referitor la contribuţia anumitor sectoare în formarea PIB-ului se observă că ponderea este

asemănătoare. Cota principală în PIB o au serviciile, între 70-80%, iar cea mai mică pondere în PIB

o deţine agricultura, între 1-2%.

Valoarea IDU a membrilor Triadei indică un nivel inalt de dezvoltare. Conform raportului de

dezvoltare umană elaborat de PNUD în martie 2013, SUA ocupă locul 3 din 187 ţări analizate, iar

Japonia locul 10. În fruntea topului se plasează şi ţări membre a UE precum Germania, Irlanda şi

Suedia.

În perioda crizei financiare din 2008-2011, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la

schimbările impuse de aceasta. Dintre marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a PIB-ului, în

2009, a cunoscut-o Japonia cu 5,9% (după ce şi în 2008, aceasta înregistrase o scădere de 0,7%). A

doua mare scădere de 4% în 2009 a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9%

în 2008. PIB-ul SUA a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrată de UE sau

Japonia. Deja în anul 2011 se înregistrează o creştere economică pozitivă în cei trei poli economici.

8.3 Grupul celor 8 (G8) şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în economia mondială

159

Grupul celor 8 (G8)

„Ne-am reunit pentru că împărţim aceleaşi convingeri şi aceleaşi responsabilităţi. Creşterea şi stabilitatea

economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului lumii industriale şi ţările în curs de dezvoltare… Ne-am

decis să intensificăm cooperarea noastră în cadrul tuturor organizaţiilor internaţionale”. ( Declaraţia primei

reuniuni G-7 de la Rambouillet (Franţa, 17 noiembrie 1975)

Grupul celor 8 (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor statelor cele mai dezvoltate din

punct de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul

Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii.

Iniţial, reuniunile G8 au fost văzute ca un for de discuţii legate de problemele economice existente pe

plan mondial, însă, cu timpul, agenda a fost extinsă considerabil, pentru a trece de la aspectele preponderent

macroeconomice şi comerciale, la cele referitoare la securitate, mediu şi dezvoltare.

Apariţia G8 s-a făcut din start treptat. Astfel, miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale din

cele mai importante cinci ţări – Statele Unite, Japonia, Germania, Franţa şi Regatul Unit – s-au întâlnit prima

data în 1967 la Chequers, casa de la ţară a primului-ministru britanic. Criza economică gravă ce a urmat

primului şoc al petrolului din 1973 făcea necesară o colaborare mai mare. Grupul celor cinci a decis că şefii

de guvern trebuie să manifeste mai mult interes faţă de situaţia economică gravă. Preşedintele Franţei, Valery

Giscard d’Estaing, a fost primul care a insistat pentru discuţii regulate la nivel înalt cu privire la problemele

economice şi financiare.

Primul Summit a avut loc la Rambouillet în 1975 . Au participat reprezentanţii a celor cinci

state care formau în acel moment Grupul, respectiv Franţa, Germania, Marea Britanie, Japonia şi

Statele Unite. Pe lângă cele cinci ţări s-a alăturat şi Italia, reprezentată de preşedintele Consiliului

de miniştri, Aldo Moro, şi astfel a luat naştere G6. În 1976, grupului i s-a alăturat şi Canada. Astfel

s-a născut G7. De-abia odată cu venirea Rusiei în acest grup, în 1998, după conferinţa de la

Birmingham, putem vorbi de G8. De fapt şi astăzi G8 este definit ca grupul celor şapte state

puternic industrializate – plus Rusia. Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne

raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din

punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Sunt şi alţi

indicatori net inferiori celorlalte ţări din acest grup şi anume:

p) inflaţia, al cărei ritm de creştere este cel mai ridicat printre statele membre G8;

q) sectorul bancar, în mare măsură dependent de împrumuturile din afară şi care

înregistrează o lipsă acută de lichidităţi;

r) sectorul metalurgic, ale cărui produse sunt exportate masiv în străinătate;

s) domeniul înaltelor tehnologii, unde, fără ajutorul Occidentului, Rusia nu poate afişa

performanţe pe măsura unei mari puteri economice.

Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de ordin

politico-militar.

160

Scopul urmărit de G8 este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a

politicii ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice

din lume, ele fiind statele care determină raporturile de forţe pe plan internaţional şi ordinea

economică mondială. Influenţa acestor mari puteri la nivel global este demonstrată prin ponderea

impunătoare pe care o au în economia mondială: (pentru anul 2011)

1. 12% din populaţia globului ;

2. 51% din PIB - ul global (29.665.372 mil.$);

3. 49% din producţia mondială;

4. 62% din cheltuielile militare mondiale;

Cele cinci principii pe care se bazează G8 sunt:

(1) disciplina fiscală (constînd în echilibrul bugetar şi scăderea taxelor);

(2) liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa capitalurilor);

(3) liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a economiilor la

investiţiile directe; privatizarea ansamblului întreprinderilor);

(4) dereglementarea (eliminarea tuturor obstacolelor din domeniul concurenţei);

(5) protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor multinaţionale.

Supremaţia economică a G8 în economia mondială este demonstrată prin indicatorii săi

macroeconomici impunători. [vezi tabelul 8.3.1]

Principalii indicatori macroeconomici ai G8

Tabelul 8.3.1

Ţara SUA Japonia Germania Franţa Marea

Britanie

Italia Canada Rusia G8

Ind.mcr.PIB*mil.$

2011 15120717 5832184 3572727 2775142 2419136 2189887 1738953 1841119 35145698

2009 13 800 632 5 092 663 3 338 152 2 676 120 2 177 503 2 117 314 1 338 791 1 241 511 30156748

1990 5 789 487 3 018 271 1 714 442 1 246 906 1 006 803 1 133 465

582 735 - 14235671

PIB-c.loc.* $

2011 47708 46105 43484 42613 38618 36025 50625 12890 34678

2009 43 296 40 050 40 627 41 620 35 237 35 365 39 876 8 813 30765

1990 22 397 24 501 21 583 21 374 17 525 19 886 21 037 - 20890

Ritmul de creştere a PIB, %

2011 1,8 -0,8 3 1,7 0,9 0,4 2,4 4,3 1,9

2009 -2.4 -5.2 -5.0 -2.3 -4.9 -5.1 -2.6 -7.9 -4,9

1990 3.8 1.0 1.8 2.2 3.4 1.7 3.7 -2.6 2,1

Export mil. $

2011 1480410 822564 1470307 595269 502465 522481 451722 521968 6363843

2009 1 056 750 580 845 1 116 770 474 500 350 433 403 022 316 043 303 388 4598642

1990 393 592 287 581 410 104 217 265 185 268 170 486 127 629 - 1789054

Import mil. $

2011 2265890 854073 1252261 712902 673164 556720 452228 354549 7118779

2009 1 605 300 550 553 928 124 550 272 479 097 408 718 329 904 210 984 5058976

1990 516 987 235 368 346 153 240 753 224 412 181 968 123 244 - 1756450

2011 396656 114353 54368 90146 107086 47210 49569 67283 978690

161

ISD Ieşiri mil . $

2009 248 074 74 699 62 705 147 161 18 463 43 918 38 832 46 057 675678

1990 30 982 50 775 24 235 36 233 17 948 7 614 5 237 - 178903

ISD Intrări mil . $

2011 226937 -1758 40402 40945 53949 29059 40932 52878 470945

2009 129 883 11 939 35 606 59 628 45 676 30 538 18 657 38 722 353467

1990 48 422 1 806 2 962 15 629 30 461 6 345 7 582 - 114090

Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012 Conform datelor reflectate în tabel, aceste state deţin supremaţia în lume la nivel socio-

economic. Ele ocupă locurile de frunte în topul celor mai mari investitori de capital şi celor mai

mari exportatori de bunuri şi servicii.

Analizînd în evoluţie indicatorii, se observă o creştere continuă a acestora pînă în momentul

apariţiei crizei economico-financiare din perioada anilor 2008-2011. Agravarea acestui fenomen îl

observăm în micşorarea volumului investiţiilor străine directe şi a fluxului comercial internaţional,

inclusiv în ţările membre G8. Produsul Intern Brut s-a diminuat puternic în anul 2009, doar în anul

2011se înregistrează o uşoară creştere economică. Cele mai pozitive trenduri se înregistrează în

Rusia şi Canada, PIB-ul/c.loc crescînd spectaculos în aceste state, în timp ce economia Japoniei,

Franţei şi Italiei rămîne fragilă şi îşi revine mai greu de pe urma crizei economice. Cauzele

principale sînt criza datoriilor suverane din Zona Euro şi cutremurul, valului tsunami, criza nucleare

care au lovit Japonia la 11 martie 2011.

Summit-urile G8 din perioada 2002-2012Tabelul 8.3.2

Camp David - Canada 18-19 mai 2012Deauville - Franţa 26-27 Mai 2011Muskoka - Canada 25-26 Iunie 2010L'Aquila - Italia 8-10 Iulie 2009Hokkaido Toyako - Japonia 7-9 Iulie 2008Heiligendamm - Germania 6-8 Iunie 2007St Petersburg - Rusia 15-17 Iulie 2006Gleneagles, Scotland – Marea Britanie 6-8 Iulie 2005Sea Island, Georgia - SUA 8-10 Iunie 2004Evian - Franţa 1-3 Iunie 2003Kananaskis - Canada 26-27 Iunie 2002

Sursa: http://www.canadainternational.gc.ca/g8/summit-sommet/past-passe.aspx

Preşedinţia grupului este deţinută prin rotaţie de fiecare membru, pentru un mandat de un an

care începe la 1 ianuarie.Ţara care deţine presedinţia grupului organizează o serie de reuniuni

ministeriale care culminează, la jumatatea anului, cu un summit la care iau parte şefii de stat şi de

guvern. G8 se reuneşte pentru a discuta probleme economice şi politice majore cu care se confruntă

membrii săi şi comunitatea internaţională. Probleme de management macroeconomic, comerţ

internaţional şi relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare, energia şi terorismul sunt, de asemenea,

discutate la reuniunile forumului. În acelaşi timp, grupul G8 abordează teme precum forţa de muncă

162

http://www.canadainternational.gc.ca/g8/summit-sommet/2002/index.aspx







http://www.g8summit.it/G8/G8-G8_Layout_locale-1199882116809_Home.htm

http://www.g20-g8.com/g8-g20/g8/english/home.18.html

şi circulaţia informaţiei, fenomene globale precum poluarea, infracţionalitatea, securitate regională,

controlul armelor şi drepturile omului.

8.3.2 Rolul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică în economia mondială

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) s-a format oficial la 30

septembrie 1961 şi are sediul la Paris, Franţa. Iniţial din organizaţie făceau parte 19 state, în prezent

OCDE numără 34 de ţări-membre dezvoltate. [vezi tabelul 8.3.2] Misiunea Organizaţiei pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) este de a promova politici care au drept scop

îmbunătăţirea situaţie economice şi a bunăstării sociale la nivel mondial.

Valorile de bază ale OCDE sînt:

1. Obiectivitate – Prezintă cercetări, studii şi recomandări obiective;

2. Deschiderea - Încurajează dezbaterile şi înţelegerile reciproce cu privire la aspectele cheie

ale lumii;

3. Etica – Credibilitatea organizaţiei se bazează pe încredere, integritate şi transparenţă.[15]

Structura organizatorică a OCDE:

1. Consiliul - este organul de conducere al organizaţiei. Se compune din câte un reprezentant din

fiecare stat membru, plus un reprezentant al Comisiei Europene. Consiliul se întruneşte periodic la

nivelul reprezentanţilor permanenţi la OCDE, şi adopta decizii prin consens. Aceste întâlniri sunt

prezidate de secretarul general al OCDE. O dată pe an, Consiliul OCDE se întruneşte la nivel

ministerial pentru a discuta despre problemele majore a momentului şi de a stabilit priorităţile

pentru activitatea Organizaţiei.

2. Comitetele - reprezentanţii a celor 34 de ţări membre se întâlnesc în comitetele de specialitate

pentru a discuta şi a analiza progresele înregistrate în domeniile cum ar fi economie, comerţ, ştiinţă,

ocuparea forţei de muncă, educaţie sau pieţele financiare.OCDE are aproximativ 250 de comitete,

grupuri de lucru şi grupuri de experţi.

3. Secretariatul - secretariatul, cu sediul la Paris, are aproximativ 2.500 de agenţi care contribuie la

activitatea comitetelor şi desfăşoară activitatea în conformitate cu priorităţile stabilite de Consiliul

OCDE. Personalul secretariatului include economişti, jurişti, oameni de ştiinţă şi alţi specialişti. Din

anul 2006 pînă în prezent secretarul general al OCDE este mexicanul Angel Gurria.

OCDE colaborează şi cu alte 100 de state cum ar fi Brazilia, China, Rusia şi unele state din

Africa. În luna decembrie 2008 au început negocierile cu privire la aderarea Estoniei, Rusiei,

163

Sloveniei, Israelului şi Chili la OCDE, iar în anul 2010, aceste ţări, cu excepţia Rusiei au devenit

membri oficiali.

Ţările membre OCDETabelul 8.3.2

Ţara Anul aderarii Contribuţiile ţărilor membri la bugetul OCDE ,

%/ 20121. Germania 27 septembrie 1961 8,22. Australia 7 iunie 1971 2.43. Austria 29 septembrie 1961 1.34. Belgia 13 septembrie 1961 1.55.Canada 10 aprilie 1971 3.86. Coreea 12 decembrie 1996 2.7

7.Danemarca 30 mai 1961 1.18. Spania 3 august 1961 3.99. SUA 12 aprilie 1961 21,9

10.Finlanda 28 ianuarie 1961 0.911. Franţa 7 august 1971 6,212. Grecia 27 septembrie 1961 1.1

13. Ungaria 7 mai 1996 0.514. Islanda 5 iunie 1961 0.215. Irlanda 17 august 1961 0.916. Italia 29 martie 1962 5.5

17. Japonia 28 aprilie 1964 12,618.Luxemburg 7 decembrie 1961 0.3

19. Mexic 18 mai 1994 2.620. Norvegia 4 iulie 1961 1.4

21. Noua Zelanda 29 mai 1973 0.622. Olanda 13 novembre 1961 2.223. Polonia 22 noiembrie1996 1.2

24. Portugalia 4 august 1961 0.825. Slovacia 14 decembrie 2000 0.3

26. Cehia 21 decembrie 1995 0.627. Marea Britanie 2 mai 1961 7.1

28. Suedia 28 septembrie 1961 1.529 Elvetia 28 septembrie 1961 1.630. Turcia 2 august 1961 1.231. Chili 7 mai 2010 1,432. Israel 7 septembrie 2010 1,4

33. Slovenia 21 iulie 2010 1,434. Estonia 9 decembrie 2010 1,4

Sursa : www.ocde.org

OCDE este o organizaţie importantă la nivel global care publică anual cîte 250 de articole,

rapoarte, studii etc. Limbile oficiale ale acestei organizaţii sunt engleza şi franceza, ea include 2500

164

http://www.ocde.org/

de agenţi secretariali, iar Secretarul General al OCDE este Angel Gurria.

Scopurile OCDE sunt multiple, printre care:

Promovarea unei creşteri economice durabile;

Creşterea nivelului de viaţă;

Menţinerea stabilităţii financiare;

Susţinerea economică a ţărilor nemembre;

Contribuţia la creşterea şi dezvoltarea comerţului mondial;

Îndemnul către societatea civilă să profite din plin de avantajele pe care le oferă

globalizarea.

În afară de analizele şi propunerile în domeniul economic, OCDE este o sursă impresionantă

de date statistice în plan economic şi social. Baza de date statistice a organizaţiei dispune de

informaţie şi din alte domenii cum ar fi conturile naţionale, schimburi comerciale, migraţiune,

educaţie, agricultură, energie şi sănătate. În afară de colectarea datelor statistice, OCDE studiază,

analizează şi previzionează evoluţia economică a ţărilor membre.

OCDE elaborează instrumente, decizii şi recomandări recunoscute la nivel internaţional

pentru a promova noi reguli de joc în numeroase domenii cum ar fi lupta contra corupţiei în

tranzacţiile comerciale internaţionale, politica de informare şi de comunicare, fiscalitatea şi mediul.

OCDE încearcă din răsputeri să înţeleagă şi să ajute guvernele să răspundă la noi provocări precum

dezvoltarea durabilă, comerţul electronic şi biotehnologia.

De asemenea, organizaţia îşi extinde relaţiile cu societatea civilă. Preocupată mai întâi de

relaţiile de afaceri şi de muncă, aceasta s-a lărgit pînă a cuprinde un număr destul de mare de

organizaţii non-guvernamentale.

Importanţa globală pe care o are OCDE în economia mondială este demonstrată prin

următoarele date (pentru anul 2012):

a) 69,4 % din PIB mondial (USD)

b) 60,4 % din comerţul internaţional

c) 18 % din populaţia mondială

d) 95,9 % din ajutorul public pentru dezvoltarea lumii

e) 44,9 % din emisiile mondiale de CO2

f) 45,7 % din producţia mondială de energie

g) 56,2 % din consumul mondial de electricitate

Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit 342,9 milioane euro, în anul 2009, acesta a fost

stabilit la 303 milioane euro, în 2010 acesta a constituit 328 milioane euro, iar pentru anul 2012 a

fost stabilit un buget de 347 milioane euro

În concluzie se poate de menţionat că prin deciziile oficiale şi neoficiale luate de ţările

165

dezvoltate în cadrul summit-urilor anuale, este evident că Grupul G8 şi organizaţia OCDE

influenţează evoluţiile economice şi financiare din propriile ţări precum şi din ţările satelit.


Întrebări de control:1. Care sunt trăsăturile specifice ale ţărilor dezvoltate?

2. Care sunt factorii principali care contribuie la evoluarea economiilor ţărilor dezvoltate?

3. Daţi definiţiile pentru următoarele noţiuni: economie deschisă, OCDE?

4. Ce reprezintă TRIADA. Exemplificaţi întîietatea ei în economia mondială?

5. Care sunt scopurile şi obiectivele OCDE?

6. Explicaţi motivele aderării Rusiei la G7?

7. Ce se înţelege prin terţiarizarea economilor dezvoltate?

Teste grilă:1. OCDE este: a. O organizaţie interguvernamentală a ţărilor în dezvoltare b. O organizaţie neguvernamentală a ţărilor dezvoltate c. O organizaţie interguvernamentală a ţărilor dezvoltate d. O organizaţie cu scopuri preponderent politice

2. Economia ţărilor dezvoltate este caracterizată prin: a) Speranţa de viaţă pînă la 50 anib) Dezvoltare tehnologică de tip extensivc) Pondere superioară a sectorului terţiard) Gradul de urbanizare 50%

3. Scopul principal al constituirii G7 (8) a fost:

a. Împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri b. Extinderea capitalismului la scară mondială c. Coordonarea politicilor macroeconomice ale ţărilor respective d. Finanţarea ţărilor în dezvoltare e. Revigorarea rolului O.N.U.

4. Modelul economic japonez, diferit de cel american, s-a creat, în perioada de după cel de-al II-lea război mondial, în primul rînd pe seama:

a. Unei strînse cooperări între stat şi firme b. Dezvoltării industriei militare c. Încurajării investiţiilor străine d. Unei dezvoltări de tip extensiv e. Planificării centralizate.

5. Din anul 2002, G7 s-a transformat în G8, prin includerea în grup a:

a. Chinei b. Coreei de Sud c. Rusiei d. Indiei e. Braziliei.

7. Care dintre următoarele state dezvoltate au sărit peste etapa de dezvoltare feudală:

a. Germania b. Marea Britanie c. Franţa

166

d. Japonia e. S.U.A.

8. Care dintre statele următoare nu face parte din G7:

a. Canada b. Italia c. S.U.A. d. Franţa e. China

9. Rusia, deşi inclusă în Grupul celor 8, se află mult în urma celor 7, din punctul de vedere al:

a. Puterii militare b. Potenţialului economic c. Resurselor naturale d. Potenţialului economic valorificat e. Populaţiei.

10. Grupul de naţiuni care domină economia mondială este format din:a) Uniunea Europeană şi statele din centrul şi estul Europeib) Statele membre ale OPECc) Japonia şi celelalte state membreale ASEANd) Japonia, SUA şi Uniunea Europeanăe) Statele membre ale NAFTA (SUA, Canada şi Mexic)

167

Capitolul 9: Economia ţărilor în curs de dezvoltare: diversitate şi probleme structurale

Obiective: A analiza trăsăturilor de bază ale ţărilor în curs de dezvoltare;

A remarca criteriile de clasificare ale acestor ţări;

A examina principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare;

A compara trăsăturile specifice a ţărilor emergente din Asia şi cele din America Latină;

A identifica locul şi rolul ţărilor exportatoare de petrol în economia mondială;

A cerceta perspectivele de dezvoltare ale ţărilor emergente din grupul BRIC;

A stabili principalele probleme cu care se confruntă ţările din Africa.

Termeni cheie:

Ţară în curs de dezvoltare, ţară emergentă, BRIC,OPEC, sărăcie, agricultură, Tigri asiatici,

Pume americane, Noi state industrializate

9.1 Trăsăturile specifice şi potenţialul economic al ţărilor în curs de dezvoltare

Una din caracteristicile economiei mondiale contemporane este faptul că majoritatea ţărilor

lumii o formează cele cu economii în dezvoltare. Aceste ţări sunt în număr de peste 150 şi

reprezintă cel mai numeros, dar şi cel mai diversificat grup de state. Alături de ţări foarte sărace se

întîlnesc ţări mult mai bogate, care tind la statutul de ţară dezvoltată.

Ele au o serie de trăsături comune şi anume: nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor,

procentul scăzut de angajare a forţei de muncă în industria prelucrătoare, nivelul productivităţii

redus în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe

produse primare.

În ţările în curs de dezvoltare louiesc 75% din populaţia mondială, se produce 26% din

PIB - ul mondial, 30% din producţia agricolă mondială, comerţul exterior constituie 15% din

comerţul mondial, şi le revin 18% din fluxul investiţiilor străine de intrare.

În prezent ţările în curs de dezvoltare se află în plin proces de transformări sistematice,

parcurgînd unele un drum mai lung, altele mai scurt, spre stadiul superior de dezvoltare a unei

economii bazată pe factori de producţie şi investiţii.

Majoritatea acestora s-au format odată cu desfiinţarea imperiilor coloniale. În economiile

lor predomină sectorul primar şi cel agricol. Sectorul industrial şi de servicii sunt slab dezvoltate,

168

sau inegal repartizate pe teritoriul ţării respective. Majoritatea populaţiei acestor ţări locuieşte în

mediul rural. Accesul la educaţie, sănătate, informaţie e limitat şi relativ redus.

Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a ţărilor în

curs de dezvoltare se regăsesc în tabelul de mai jos.

Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare (1990/2009/2011)Tabelul 9.1.1

Ţara PIB*mil.$ PIB-c.loc.* $ Ritmul de creştere a PIB

Export Bunuri mil. $ Import Bunuri mil. $ ISD Ieşiri mil. . $ ISD Intrări mil. . $

Ind.mcr.

1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990

2009

2011

1990 2009

2011 1990 2009

2011 1990 2009 2011 1990 2009 2011

ŢCD cu venituri înalte

1 324 286

7 771 713

6944328

5 198

13 073 15189

4.1 -1.5

4,6 458 097

2 087 791

3655246

396 461

1 836 997

3176891

8 873 147 996

270763 17 888 200 049

332983

ŢCD cu venituri medii

1 374 323

4 515 717

4340644

2 136

5 315 5674 3.3 -0.5

6,5 208 268

971 983

3069065

232 085

1 035 127

2969496

1 742 14 037

86858 9 430 97 310 257223

ŢCD cu venituri joase

1 258 196

4 318 37

9

4227062

397 1 823 1431 6.8 6.8 5,9 18134 1 848 541

1061602

176 439

1 750 173

1174192

1 293 67 125

26132 7 778 180 990

94193

ŢCD exportatoare de petrol

552 802

2 261 561

2705310

1 712

4 565 6681 3.0 1.5 3,6 195 765

895 452

1442963

112 043

627 673

717760 35 24 536

22784 1 677 85 986 42148

Ţările Emergente

1 578 423

4 836 938

6886388

3 575

8 620 11996

4.1 6.4 3,9 333 426

1 662 280

2546430

329 111

1 482 871

2379762

9 551 40 847

105581 19 010 93 612 207229

Noile State Industrializate

854 615

2 748 403

3774507

2 207

5 493 7266 7.1 8.5 4,1 354 429

1 620 990

2406384

365 082

1 487 453

2312221

11 070 89 853

173627 17 767 88 060 191564

Ţările subdezvoltate

153 354

507 776

698346293 614

821 4.9 4.6 3,519677 125

924

199403 25406 143

182

207500-12 581

3270578 27971

15011

Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD

Pe parcursul a douăzeci de ani, indicatorii economici au evoluat diferit de la ţară la ţară, însă

fără îndoială, aceste state au înregistrat succese remarcabile la nivel de creştere economică. În

perioada anilor 1990-2009 PIB-ul în aceste ţări a crescut aproximativ de 7 ori. Creşterea înregistrată

de ţările în curs de dezvoltare a fost impulsionată de veniturile crescute din exporturi, de un val de

investiţii străine directe şi de remiteri mari din străinătate. Ponderea exporturilor din cadrul PIB-

ului ţărilor în curs de dezvoltare a crescut de la 29%, în 2000, la 41 în 2009. Totodată, fluxul de

investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut, numai în 2007, fluxurile de capital

net către ţările în curs de dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de

$.

În anii 2009-2011, criza economică financiară a atins puternic şi economia ţărilor în curs de

dezvoltare, prin diminuarea nivelului exporturilor, micşorarea preţurilor, scăderea cererii pe pieţele

interne, diminuarea mărimii remiterilor scăzute şi investiţiilor străine, acces redus la finanţare şi

venituri din ce în ce mai mici. Ritmul de creştere al ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut la 1,8% în

2010, de la o medie de 8,1% în anii 2000-2007, conform datelor oferite de FMI.

Trăsături specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare sunt:

ritm de creştere economică mediu şi o productivitate a muncii joasă;

indicatori macroeconomici medii şi mici;

dezvoltare instituţională slabă;

169

instabilitate macroeconomică şi politică, ceea ce duce la un climat investiţional nefavorabil;

sector financiar slab dezvoltat, ca consecinţă a penuriei de resurse financiare;

venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor;

nu există o corelaţie strînsă între creşterea PIB/c.loc şi nivelul investiţiilor. De exemplu în

unele ţări din Africa, creşterea anuală a PIB/c.loc este de 0.2%, în timp ce a investiţiilor de

15-16%, iar în India PIB/c.loc – 1.9%, pe cînd rata investiţiilor 23%;

ponderea înaltă a agriculturii în PIB;

piaţa internă cu greu stimulează activitatea economică; infrastructură slab dezvoltată, în

unele ţări practic inexistentă;

posibilităţi minime de angajare a populaţiei în activităţi economice;

cota mică a comerţului exterior în comerţul mondial;

unele ţări în curs de dezvoltare se confruntă cu datorii externe foarte mari;

dependenţa înaltă faţă de exterior;

nivelul înalt al săraciei;

grad de alfabetizare redus;

speranţa de viaţă este între 50 şi 70 de ani.

9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de dezvoltare

9.2.1 Noile ţări industrializate şi ţările emergente din Asia şi America Latina

În anii 90 patru ţări asiatice prin politici bine dirijate au asigurat o creştere economică

remarcabilă fiind numite „Dragoni asiatici” (Coreea de Sud, Singapore, Hong Kong şi Taiwan) sau

„Miracolul asiatic". Statele respective mai sînt numite în literatura de specialitate şi Noile ţări

industrializate asiatice din primul val. Trei din ele au populaţie predominant chineză şi toate au

ieşire la mare (insule sau peninsule). La începutul anilor 1960, unele dintre aceste ţări erau la un

stadiu de dezvoltare economică similar ţărilor africane, care, în mare parte, au rămas la acelaşi

nivel. Noile state industrilizate din Asia au beneficiat însa din plin de o populaţie în general mai

bine educată, acces mai uşor la pieţele internaţionale prin utilizarea unei strategii de comerţ axată pe

promovarea exporturilor precum şi pe atragerea investiţiilor străine directe care au stimulat

creşterea economică.

Alături de cei patru "Dragoni asiatici", pe scena economică mondială şi-au făcut apariţia şi cei

patru "Tigri asiatici", respectiv Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia. Ei sînt numiţi şi Noile

state industrializate asiatice din al doilea val. "Tigrii" ca şi "Dragonii" şi-au bazat modelul de reuşită

economică pe investiţiile masive făcute de Japonia, SUA, Canada şi Uniunea Europeană.

În afară de aceste opt ţări, un ritm înalt al creşterii economice l-au înregistrat şi alte state.

170

Acestea sînt numite state emergente. Ţările emergente sînt considerate economiile cu creştere rapidă

într-un termen foarte scurt. Van Agtmael, cel care a inventat conceptul de ţară emergentă şi

preşedintele fondului de investiţii Emerging Markets Management, consideră emergente statele

care au un bun potenţial de creştere economică şi a cărui economie reprezintă cel puţin 1% din PIB-

ul mondial. Astfel de ţări sunt în Asia: China, India, Indonezia, Malaezia, Vietnam şi Filipine; în

America Latină: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Venezuela; în Africa şi Orientul

Mijlociu: Turcia, Israel, Maroc, Arabia Saudită, Africa de Sud; în Europa: Rusia, Cehia, Polonia şi

Estonia.

Trăsăturile distinctive ale ţărilor emergente sunt următoarele :

Creştere economică susţinută şi rapidă. În două treimi din ele PIB-ul creşte cu 5-9%,

campionul mondial fiind China cu 10%. Ţările emergente din Asia înregistrează un ritm de

creştere economică de 8% în medie, faţă de ţările emergente din America Latină, cu o

creştere economică de 3- 4%;

Indicele ridicat de creştere a producţiei industriale, între 5-15%;

Ţări cu mari rezerve financiare;

Investiţii masive în cercetare şi dezvoltare, în educaţie şi în formarea solidă a

profesioniştilor în toate ramurile economieie, în special în industrie;

Apariţia şi creşterea numărului corporaţiilor multinaţionale din ţările emergente. Cele mai

importante companii transnaţionale aparţin Chinei, Braziliei şi Indiei. Spre exemplu:

a) - Compania Tata Motors din Grupul Tata, cel mai mare conglomerat industrial al Indiei, a

lansat un automobil pentru cîştigarea pieţei Sud-Estului asiatic, cu preţul modest de 2500

dolari;

b) - Compania Ranbaxy, una dintre cele mai mari firme din lume în materie de medicamente;

c) - Compania Tata Consulting Services, importantă pe piaţa mondială a informaticii;

d) - Compania mexicană Cemex, una din cei mai importanţi producătri de ciment din lume;

e) - Companiile din Hong Kong controlează jumătate din piaţa mondială de motoare electrice

mici;

f) - Grupul chinez Hisense vinde în prezent circa 10 milioane de aparate TV, 3 milioane de

aparate de aer condiţionat (vândute bine în Franţa) şi are fabrici în Algeria, Uruguay, Iran,

Pakistan şi Africa de Sud.

Atractivitatea ţărilor emergente pentru investiţiile străine directe. Pieţele emergente oferă o

serie de motive importante pentru care investitorii adoptă o strategie pozitivă pe termen

lung. Motivele acestei atractivităţi sunt:

a. Creştere economică pozitivă, inclusiv în perioada crizei financiare din 2008-2011. În ţările

emergente creşterea PIB-ului a fost între 3-9% pentru această perioadă, pe cînd în ţările dezvoltate

171

această creştere a ajuns la 2%;

b. Comerţ exterior diversificat, multe dintre ele exportînd bunuri către pieţe noi şi diminuînd, astfel,

dependenţa lor faţă de SUA;

c. Sectorul serviciilor se dezvoltă din ce în ce mai puternic, în special în India şi China.

În concluzie se constată că ţările emergente vor schimba cît de curînd cursul economiei

mondiale. Laureatul Premiului Nobel, profesorul american Robert Fogel menţionează că în anul

2040 trei ţări mari asiatice vor reprezenta 54% din PIB-ul mondial: China (40%), India (12%),

Japonia (2%), la care se adaugă cu 12% şase ţări emergente asiatice: Singapore, Malaysia,

Thailanda, Hong Kong, Coreea de Sud şi Taiwan. Ceea ce face un total asiatic de 66%, adică 2/3

din PIB-ul mondial.

Ţările emergente din America Latină sau Pumele sud-americane

Ţările Americii Latine sînt considerate o lume a contrastelor şi a inegalităţilor, de altfel istoric vorbind

regiunea Americii Latine a fost una în care a existat o inegalitate enormă, care s-a menţinut până în zilele

noastre în ciuda diverselor programe de eradicare a sărăciei şi de dezvoltare economică şi socială. Cu toate

acestea, datorită reformelor din ultimele decenii, numeroase state latino-americane şi-au redus datoriile

externe, au redus substanţial inflaţia pînă la niveluri comparabile cu cele ale statelor dezvoltate şi şi-au sporit

rezervele internaţionale, care să le servească drept tampon împotriva şocurilor internaţionale.

Din 1991 până în 1998, ţările Americii Latine au adoptat şi implimentat un şir de reforme

economice, dar începînd cu 1998 au cunoscut un crash teribil. La sfârşitul lui 2001, aceste state

aveau datorii imense, monedele naţionale se prăbuşise şi majoritatea oamenilor trăiau sub nivelul

sărăciei. Pentru a înlătura consecinţele negative, guvernele din ţările Americii Latine au elaborat un

şir de politici macroeconomice ce au garantat stabilitatea economiilor din regiune.

Factorii creşterii economice în ţările Americii Latine sînt:

Resurse naturale imense;

Piaţă largă de desfacere;

Relaţii economice prospere cu ţările Asiei de Sud Est;

Investiţii masive din America de Nord;

Participarea activă în comerţul mondial.

Cea mai importantă ţară din America Latină este Brazilia. Brazilia a evoluat rapid spre

modernizare şi reducerea rolului statului în economie, adoptînd un regim de schimburi comerciale

deschis şi privatizînd majoritatea companiilor de stat. Baza creşterii economice în Brazilia în ultimii

zece ani a constituit-o resursele bogate de materii prime. Sectorul de petrol şi gaze are un potenţial

imens, în urma descoperirii recente a unor zăcăminte de petrol de mare adâncime. Se estimează că

exploatarea acestora va spori numărul locurilor de muncă şi va atrage investiţii în cercetare şi

dezvoltare în domeniul explorării şi producţiei de petrol şi gaze, având un impact pozitiv asupra

172

altor industrii precum cea prelucrătoare. În prezent, Brazilia este considerată a doua mare economie

emergentă a lumii (după China), trecînd rapid peste recesiunea din 2009, în 2010 înregistrând un

ritm de creştere a PIB de 7,5%. PIB-ul Braziliei l-a devansat în 2010 pe cel al Italiei, iar în anul

2011 şi pe cel al Marii Britanii, ceea ce a propulsat-o pe locul al şaselea în ierarhia statelor lumii în

funcţie de acest indicator. Conform previziunilor oferite de FMI, pînă în anul 2017 Brazilia se va

plasa pe locul al cincilea, după SUA, China, Japonia şi Germania. Cu toate acestea, în anul 2011 şi

2012, Brazilia a înregistrat o încetinire pronunţată a ritmului de creştere a PIB-ului, 2,7% şi

respectiv 1.3%. Pentru 2013, specialiştii FMI prognozează pentru Brazilia un ritm de creştere

economică de 4%, iar pentru 2014, de 4,4%.

9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud)

În anul 2006, miniştrii de Externe ai Braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei s-au întâlnit la New

York pentru a pune prima cărămidă a unui pact politic, economic şi cultural al celor patru naţiuni.

Prima întâlnire la cel mai înalt nivel a avut loc în 2009, la Ekaterinburg, în Munţii Ural. Patru ani

mai târziu, a fost primită în rândurile organizaţiei şi Republica Africa de Sud, atât pentru resurse,

cât şi pentru poziţia geografică. Dacă în formatul iniţial acronimul membrilor - BRIC - sugera

cuvântul care în engleză înseamnă „cărămidă” (corect ortografiat, „brick”), odată cu joncţiunea „S”-

ului (de la Sud-Africa), ar însemna mai multe „cărămizi”, pentru a construi un „zid” care să

protejeze interesele puterilor emergente BRICS în faţa triadei financiar-economice formate din

SUA, UE şi Japonia.

Totodată, BRICS este un acronim atribuit de compania de analiza financiară Goldman Sachs,

semnificînd prima literă din denumirea fiecării ţări membri. În acest context, au existat şi alte

abrevieri. Se vorbea în paralel de BRIMC (incluzînd, pe lîngă Brazilia, Rusia, India, China şi

Mexicul) sau doar de troika RIC (Rusia, India şi China), excluzînd Brazilia.

Ţările BRICS sunt prezente în organizaţii regionale şi internaţionale şi joacă roluri cheie în

plan regional. Spre exemplu, la nivel internaţional, China şi Rusia sunt membri permanenţi în

Consiliul de Securitate al ONU, toate cele cinci ţări BRICS sunt membri ale OMC, G-20, FMI şi

ţări candidate la aderarea la OCDE. Brazilia face parte din Uniunea Naţiunilor Sud-Americane

(UNASUR) şi Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). Rusia este membru al Comunităţii Statelor

Independente, al Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă şi al Uniunii Vamale Rusia-Belarus-

Kazahstan. Totodată, Rusia şi China sunt membri ai Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai şi ai

Forumului de Cooperare Economică Asia-Pacific. Republica Africa de Sud este membru al Uniunii

Africane şi al Comunităţii de Dezvoltare Sud-Africane. La rîndul său, India este membru al

Asociaţiei Sud-Asiatice pentru Cooperare Regională.

BRIC este organizaţia ţărilor cu ritm rapid de dezvoltare. În cadrul reuniunilor, Rusia a reiterat

ideea reformării sistemului financiar mondial şi creării unei noi valute de rezervă, însă China a

173

reuşit să se impună ca lider al acestei organizaţii.

Din punct de vedere economic, grupul BRICS este eterogen. Brazilia dispune, pe de-o parte,

de o industrie puternică şi pe de alta, deţine resurse enorme. India se află de asemenea în plină

ascensiune, mizînd pe un puternic sector al serviciilor. Rusia însă, nu-şi valorifică eficient

potenţialul economic, axându-se aproape exclusiv pe exploatarea resurselor. În plus, Rusia suferă

cel mai puternic dintre statele BRICS de pe urma crizei din zona euro, deoarece afacerile cu petrol

şi gaz depind în mare măsură de cererea existentă în UE, iar Africa de Sud se află într-o situaţie

dificilă, fiindcă mediul regional este complicat şi instabil.

Datele economice arată că ţările membre BRICS acoperă 21% din PIB-ul mondial şi 43% din

populaţia globului, mai exact, 15 trilioane de dolari şi 3 miliarde de cetăţeni. Brazilia are un PIB

total de 2,414 trilioane de dolari în 2011 şi este a 7-a economie mondială. Ea este deficitară la

capitolul comerţ internaţional şi în acelaşi an a avut o creştere economică de 2,7%. PIB-ul/c.loc este

12.000$ , ocupînd locul 75 pe glob. Rusia se află pe locul 9 în rândul economiilor lumii, cu un PIB

de 1,953 trilioane de dolari. Este al 8-lea exportator mondial de gaze naturale, iar PIB-ul/c.loc.

constituie 12.890$, ocupînd locul 46 pe glob. India, cu o populaţie de 1,24 miliarde, areun PIB de

1,946 trilioane de dolari. PIB-ul/c.loc. este 1566$, poziţionîndu-se pe locul 126 pe glob. China, lider

informal al grupului, are un PIB de 7,25 trilioane de dolari pentru anul 2011, ocupă poziţia a doua

pe glob, după SUA. FMI a estimat creşterea economică a Chinei la 8,2% în 2013. Este cea mai

populată ţară a planetei, cu 1,34 miliarde de locuitori, iar PIB-ul/c.loc. este 5100$, locul 94 pe glob.

Africa de Sud este cea mai mică dintre economiile BRICS, cu un PIB de 408 de miliarde de dolari

(locul 28), la o populaţie de 50,5 milioane de locuitori şi cu un PIB-ul/c.loc. De 8094 $, locul 79 pe

glob.

Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor BRIC

Tabelul 9.2.2.

Ţara Brazilia Rusia India China Africa de Sud

Ind.mcr. 1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990 2009 2011 1990

2009 2011 1990 2009 2011

PIB mil.$ 478 575

1 530 580

2414170 - 1 241 511 1841119 326 796

1 231 788

1944068

404 494

5699911

7062848

112014 282754 408439

PIB-c.loc. $ 3200 7900 12276 - 8 813 12890 379 1028 1566 361 3553 5241 3044 5683 8094

Creştere economică %

2.9 -0.2 2,7 -2.6 -7.9 4,3 6.3 5.7 6,8 9.9 8.7 9,2 2,7 -1,7 3,1

Export mil. $

31 414 152 995

256040 - 303 388 521968 17 969

162 621

302644 62

091

1 201

790

189918

0

23753 66542 102858

Import mil. $

22 522 133 553

236960 - 210 984 354549 23 580

249 585

463781 53

345

1 004

170

174285

0

18606 75647 122418

ISD Ieşiri mil. . $

625 -10 084

-1029 - 46 057 67283 6 14 897

14752 830 48000 65117 27 1151 -635

ISD Intrări 989 25 949 66660 - 38 722 52878 237 34 31554 3 95 000 123985 -78 5365 5807

174

mil. . $ 613 487

Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012

Din datele expuse în tabel, se constată că între 2003 şi 2008, economiile Braziliei, Rusiei,

Indiei, Chinei şi Africii de Sud au crescut în medie cu opt la sută pe an. Atunci când criza financiară

ameninţa să se extindă din ţările vestice în întreaga lume, statele BRICS au intervenit, salvând

economia mondială de o recesiune profundă. Cu toate acestea, indicatorii macroeconomici ai BRICS

sunt încă modeşti, dar promiţători. Pe fonul crizei financiare din 2008-2010 acestea sunt printre

puţinele state care au avut o creştere economică pozitivă. Aceasta le-a permis şi mai mult să se

afirme pe plan internaţional.

9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC

O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizaţie

interguvernamentală permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile ţărilor membre în

domeniul petrolului, în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru producători.

Organizaţia are 12 state membre:

Africa:

11 Algeria (iulie 1969)

11 Angola (1 ianuarie 2007)

11 Libia(decembrie 1962)

11 Nigeria (iulie 1971)

Orientul mijlociu:

11 Irac (septembrie 1960)

11 Iran (septembrie 1960)

11 Kuwait (septembrie 1960)

11 Qatar (decembrie 1961)

11 Arabia Saudită (septembrie 1960)

111 Emiratele Arabe Unite (noiembrie

1967)

America de Sud:

111 Venezuela (septembrie 1960)

Asia de Sud Est:

111 Indonezia (decembrie 1962-2008)

În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, s-a retras din OPEC.

Indonezia a înregistrat o scădere a producţiei de petrol începand cu anul 1995, devenind importator

net. Statele candidate la poziţia de viitori membri ai organizaţiei sunt: Norvegia, Bolivia, Mexic,

Siria, Sudan. Ideea formării acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile monopoliste au

luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările producătoare. Acest

lucru a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor producătoare, care au fost

obligate să se gîndească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor şi de prevenire a pierderii

surselor lor de venit.

În luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări producătoare de

petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. Astfel s-a format o organizaţie cu

175

http://ro.wikipedia.org/wiki/2008

scopul apărării intereselor producătorilor de petrol, Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol –

O.P.E.C, cu sediul central în Viena, Austria.

Scopurile principale ale organizaţiei conform statutului ei, sunt:

n) identificarea unor modalităţi comune pentru apărarea intereselor statelor membre;

o) garantarea stabilităţii preţurilor la ţiţei pe pieţele petroliere internaţionale în vederea

eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile;

p) apărarea intereselor statelor producătoare de petrol şi necesităţii asigurării pentru acestea

venituri stabile;

q) asigurarea continuă cu petrol a ţărilor consumatoare şi o distribuire corectăda capitalului

pentru investitorii din industria petrolieră.

Influenţa O.P.E.C. pe piaţa mondială a ţiţeiului nu a fost întotdeauna una de stabilitate. Ea a

alarmat lumea favorizînd inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cît şi în cele dezvoltate prin

folosirea „armei petrolului” în perioada criza petrolului din 1973. Capacitatea O.P.E.C. de a

controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării

unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, O.P.E.C. are încă o

mare influenţă asupra preţului petrolului. O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările

membre producând aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14% din gazele naturale. Oricum

exporturile de petrol ale O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi

tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci

când decide reducerea sau creşterea nivelului producţiei.

În cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens. Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate absolută

asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid însă, prin vot unanim asupra nivelului maxim

al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară membră.

În anul 2012, producatorii de petrol din cadrul O.P.E.C, au contabilizat un venit net record de

peste 1.000 miliarde de dolari din vanzarea de ţiţei, după ce preţul mediu anual al sortimentului

Brent a atins niveluri record în pofida situaţiei economice dificile. Veniturile uriaşe au asigurat

capital major pentru cele mai mari fonduri naţionale de investiţii din lume. Emiratele Arabe Unite,

Arabia Saudita şi Kuweitul, cele mai influente state membre ale O.P.E.C. controlează trei dintre cele

mai mari 10 fonduri naţionale de investitţi.

Preţul mediu al petrolului a urcat în 2012 la 111,5 dolari pe baril, de la 110,9 dolari pe baril în

2011. Preţurile record şi creşterea producţiei O.P.E.C la începutul anului a asigurat venituri istorice

pentru producătorii din cadrul organizaţiei, de 1.052 miliarde dolari, în urcare cu 2,5% fata de 2011.

Veniturile uriaşe au fost însă distribuite inegal în interiorul organizaţiei. De exemplu, Iranului i-a

revenit o parte mult mai redusă din cîştig din cauza sancţiunilor economice impuse de Statele Unite

şi aliaţii din Europa de Vest, în urma cărora producţia de petrol a ţării a scăzut la minimul ultimilor

176

32 de ani. În anul 2012, Iranul a încasat 6,5% din veniturile totale nete ale OPEC, faţă de 9-10% în

deceniul trecut.

9.3 Economia ţărilor subdezvoltate

Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea este un proces de transformare

pe termen lung a structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde

nevoilor fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care

persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică

scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale

mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor

oamenilor.

Subdezvoltarea reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre

între diferitele sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior,

discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie. Ea este un

fenomen complex, iar prin amploarea şi consecinţele sale, una din problemele globale ale omenirii.

În anul 2012, UNCTAD identifică 43 de state subdezvoltate. 35 din ele fac parte din Africa,

dintre care: Burundi, Sierra Leone, Lesotho, Somalia, Chad, Liberia, Sudan, Congo, Madagascar,

Togo, Djibouti, Uganda. Opt state subdezvoltate sunt asiatice: Afghanistan, Bangladesh, Bhutan,

Cambodjia, Laos, Myanmar, Nepal,Yemen.

Subdezvoltarea se caracterizează prin nivelul scăzut al dezvoltării economice şi al produsului

naţional pe locuitor, de care este legată capacitatea redusă de a satisface nevoile mari de acumulare

şi cerinţele sporite de consum. Mai concret, această trăsătură înseamnă existenţa unui aparat de

producţie încă fragil, insuficient pentru a satisface nevoile societăţii şi a putea încorpora realizările

ştiinţei şi tehnicii contemporane. Aceasta înseamnă capacitate redusă de prelucrare eficientă a

resurselor naturale şi de ocupare a populaţiei active, o multitudine de tipuri de tehnici şi de

tehnologii, un nivel scăzut de trai etc.

În plan social, ţările subdezvoltate se manifestă prin următoarele:

1. rata şomajului constituie peste 20% în mediul rural şi afectează 1/3 din tinerii apţi de muncă;

2. doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate;

3. 1,3 miliarde de oameni nu au acces la apă potabilă;

4. majoritatea populaţiei acestor ţări suferă de malnutriţie;

5. consumul zilnic de calorii pe locuitor de circa 2000, reprezintă doar4/5 din necesarul minim

pentru a susţine viaţa unei persoane la nivel normal de activitate şi sănătate. (În ţările

dezvoltate această medie este de 3600 calorii);

6. nivelul extrem de scăzut de instruire, reflectat de o rată extrem de redusă de alfabetizare, 177

ceea ce are drept efect principal lipsa de cadre calificate şi a capacităţii de organizare şi

dirijare a procesului dezvoltării economice. Două din trei persoane adulte sînt analfabete, iar

gradul de cuprindere în învăţămîntul primar al copiilor de vîrstă şcolară nu depăşeşte 50%.

Rata alfabetizării coboară pînă la 12% în Somalia, 13% în Burkina Faso şi 17% în Mali, iar

în multe alte state din această categorie nici nu există date statistice. Este explicabilă astfel

inexistenţa unei baze proprii de cercetare ştiinţifică şi tehnologică.

Nivelul de dezvoltare economică mai scăzut antrenează şi insuficienţa infrastructurilor

productive şi sociale precum: reţele de drumuri, căi ferate, porturi, căi aeriene, comunicaţii, surse şi

mijloace de aprovizionare cu energie, cu apă, reţea de depozite, baza materială a circulaţiei

mărfurilor, a sistemului de învăţămînt, cultură, ocrotirea sănătăţii, a sistemului financiar etc.

Economia ţărilor subdezvoltate este deformată, carcterizată printr-o structură necorespunzătoare

care se reflectă într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele

primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi agricultură.

De exemplu, pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare agricultura deţine o pondere de circa 5 ori

mai mare faţă de ţările industrializate la crearea PNB, dar majoritatea sînt importatoare nete de

produse agricole. Gradul redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate, capacitate redusă de

adaptare la cerinţele economiei moderne.

Sectorul agricol contribuie în medie cu circa 50% la crearea produsului naţional brut, furnizînd

2/3 din export şi utilizînd 4/5 din populaţia activă. Este vorba însă de o agricultură "a subzistenţei",

foarte puţin antrenată în economia de schimb. Productivitatea muncii în acest sector este extrem de

scăzută din cauza unor mari dificultăţi legate de tehnici de producţie arhaice, neeficiente, de

existenţa unor instituţii foarte slabe de sprijin agricol, de lipsa infrastructurii, a cadrelor calificate.

În plus, agricultura multora dintre aceste ţări se confruntă cu deşertificarea şi cu posibilităţi foarte

reduse de irigare. Toate acestea au determinat în multe cazuri reducerea produţiei agricole pe

locuitor, amplificată de creşterea rapidă a populaţiei, care are ca efect instalarea unei insecurităţi

alimentare cronice, stagnarea exporturilor agricole şi sporirea importurilor de produse alimentare.

Sectorul industriei manufacturiere contribuie doar cu 10% la producţia internă faţă de 20%

pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. În unele ţări, ponderea produţiei industriale în PIB

coboară în 2011 pînă la 2-4 %.

În ţările subdezvoltate există mai multe tipuri de economie: economie naturală de subzistenţă,

care presupune reluarea pe cale îngustă a producţiei; economia de piaţă simplă legată de mica

producţie de mărfuri şi economia de piaţă dezvoltată – prezentă în sectoarele economice moderne.

Aceasta generează anumite contraste, căci elementele de economie modernă se regăsesc în marile

oraşe, în rest predomină economia de tip tradiţional.

Structurile sociale şi instituţionale în aceste ţări sînt eterogene şi instabile. Raporturile sociale

178

de natură feudală sau prefeudală coexistă alături de elemente ale relaţiilor contemporane. Există

instabilitate politică, iar procesul de integrare naţională nu este pe deplin realizat. Sistemul

instituţional este deseori ineficient, organele puterii publice neputînd uneori asigura stabilitatea,

fiind fără autoritate şi corupte.

Dependenţa economică a ţărilor subdezvoltate faţă de exterior, reprezintă o altă trăsătură

semnificativă a acestor economii. Această dependenţă îmbracă forme economice diverse. Astfel, se

poate vorbi de o dependenţă comercială constînd în ponderea mare a legăturilor acestor ţări cu cele

industrializate, care derulează 70% din totalul relaţiilor lor economice externe; dependenţa

tehnologică concretizată în importul masiv de maşini şi utilaje, tehnologii, brevete, patente, ce

impun anual acestor ţări obligaţia de a plăti zeci de miliarde de dolari; dependenţă monetară şi

financiară ce se exprimă sintetic prin mari deficite ale plăţilor curente şi o creştere a datoriei externe

a acestor economii.

În ţările subdezvoltate indicele dezvoltării umane este scăzut - 0.500 şi mai puţin. În această

categorie se includ 22 de state. Ţările cu cel mai slab Indice al Dezvoltării Umane sunt Senegal,

Nigeria şi Niger.

Africa este continentul care găzduieşte cel mai mare număr de ţări subdezvoltate. Ele mai

sînt numite ţările din Africa subsahariană. Statele subdezvoltate din această regiune nu au

capacitatea de a mobiliza resursele interne şi de a încasa venituri fiscale substanţiale din taxare.

Excluzând subvenţiile, veniturile guvernamentale ale ţărilor instabile economic din Africa

subsahariană nu depăşesc decât rareori 20 % din PIB. Indicele dezvoltării umane scăzut, reflectă în

funcţionarea deficitară a sistemelor educaţionale şi sanitare. Locuitorii din Sierra Leone şi

Zimbabwe, de exemplu au o speranţă de viaţă care nu depăşeşte cu mult vârsta de 40 de ani. Ţările

subdezvoltate africane sunt caracterizate, în medie, de o densitate foarte scăzută a populaţiei: 20 din

35 de ţări au mai puţin de 40 de locuitori pe kilometru pătrat, în schimb populaţia este tânără şi se

află în continuă creştere. Majoritatea populaţiei din aceste ţări locuieşte în zonele rurale. Aceste

ţările au numai 8 metri de drum asfaltat pe kilometru pătrat, iar costurile transporturilor sunt cu mai

mult de două ori mai mari decât acelea practicate în Asia de Sud-Est. Mutarea unui container, de

exemplu de la o fabrică din Republica Centrafricană la cel mai apropiat port durează aproximativ

116 zile, iar cel mai direct zbor între Ciad şi Niger este prin Franţa – peste 4 000 de km.

În exporturi predomină produsele primare. În 2011, în medie, produsele primare au reprezentat

mai bine de 80 % din exporturi, dintre care 1/3 constituiau combustibili, iar în aşa ţări ca Angola,

Ciad, Republica Democrată Congo şi Republica Guineea Ecuatorială exportul produselor primare a

depăşit 90 %.

Rata de creştere economică este scăzută şi constituie 2% - 4% anual, iar PIB/ c.loc în ţările

fragile din Africa Subsahariană variază între 150 şi 600$.

179

În ţările subdevoltate din Africa există o lipsă acută de investiţii străine directe. În perioada

cuprinsă între 2000 şi 2011, mai mult de 70 % din totalul investiţiilor străine directe destinate ţărilor

din Africa Subsahariană au fost orientate către numai cinci ţări: Angola, Ciad, Guineea Ecuatorială,

Nigeria şi Sudan, toate acestea fi ind ţări înzestrate cu resurse naturale abundente. Ţările

subdezvoltate din Africa dispun de rezerve străine insuficiente şi datorii externe uriaşe, ceea ce

slăbeşte şansele dezvoltării viitoare.

În toate ţările subdezvolate din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă

activitate economică, în ciuda expansiunii industriei şi serviciilor şi a importanţei din ce în ce mai

mari a acestor activităţi. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizînd atît tehnici

rudimentare, tradiţionale, cît şi tehnici moderne, de mare randament. În aceste ţări există un amestec

de forme de proprietate şi de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de condiţiile naturale,

dar şi de cele sociale.

În ciuda faptului că în statele subdezvoltate din Africa cel mai mare procent din populaţia

activă este ocupată în agricultură, nu se produce destul pentru a hrăni populaţia. Motivele sunt

multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forţei de

muncă din agricultură datorată exodului rural, populaţia fiind atrasă de oraşele mari. Exportul de

produse agricole nu are prioritate mare şi investiţiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe

ţări din Africa trebuie să importe alimente de bază şi necesită ajutoare.

Cu toate că are la dispoziţie o diversitate mai mare de plante de cultură, populaţia rurală

africană suferă încă de malnutriţie, atât datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cît şi datorită

monoalimentaţiei. Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii

practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené,

pîrlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa

îngrăşămintelor, a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile cîmpului, lipsa

specialiştilor sunt cîteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole slabe, deşi

efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează majoritatea

populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.



11 Care sunt trăsăturile specifice a ţărilor în curs de dezvoltare?

11 Prin ce se deosebesc ţările emergente de ţările subdezvoltate ?

11 Specificaţi rolul ţărilor O.P.E.C. pe piaţa mondială a ţiţeiului?

11 Ce reprezintă BRIC şi prin ce se explică importanţa sa globală în secXXI?

11 Care sunt factorii ce înfrînează dezvoltarea ţărilor africane?

11 Care sunt trasăturile specifice ale ţărior în curs de dezvoltare?

180

11 Enumeraţi principalii factori care cotribuie la dezvoltarea statelor slab dezvoltate.

Teste grilă:

1. Din categoria “noilor ţări industrializate” nu face parte:a) Argentinab) Malaysiac) Uruguaid) Thailanda

2.În cauzele interne ale subdezvoltării nu se include:a) Tradiţiile culturale şi religioase b) Discriminarea în relaţiile cu alte ţăric) Calamităţi naturale (cutremure, ploi)d) Condiţiile naturale

3.Care categorie de ţări în curs de dezvoltare mizează în dezvoltarea lor pe exportul produselor finite:a) Asia de Est şi Sud-Estb) Asia de Nord şi Sud-Estc) Africa Centralăd) America Latinăe) Europa de Sud-Est

4.În cauzele externe ale subdezvoltării nu se include:a) Datoria externă b) Sistemul colonialc) Factorul uman slab dezvoltat d) Ştirbirea bogăţiilor naturale

5.În particularităţile ţărilor în curs de dezvoltare nu este cuprinsă:a) Subdezvoltarea economicăb) Depunerea eforturilor de depăşire a subdezvoltăriic) Dependenţa economică faţă de ţările dezvoltated) Accentuarea cooperării şi integrării economice internaţionale

6.În categoria ţărilor în curs de dezvoltare cel mai puţin avansate sunt:a) Georgiab) Albaniac) Mozambicd) Egipt

7. Dintre formele de asistenţă financiară externă, practicate pentru ţările în curs de dezvoltare, cele mai apropiate de nevoile de finanţare ale dezvoltării lor, sunt:

a) Investiţiile de portofoliu b) Împrumuturile externe bancare c) Creditele comerciale d) Împrumuturile de la F.M.I.

8. Posibilităţile reduse de acumulare internă a capitalului în ţările în curs de dezvoltare sunt determinate şi de factori interni, precum:

a) Un sistem bancar funcţional b) Rămăşiţe precapitaliste c) Transferurile de profit în exterior ale STN d) Reducerea preţurilor internaţionale la produsele de bază e) Creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei.

9. Ţările puternic dezvoltate depind de ţările slab dezvoltate din perspectiva: a. Pieţilor de desfacere b. Noilor tehnologii c. Materiilor prime d. Alimentara

181

10. Căile de lichidare a subdezvoltării nu includ: a.Nediversificarea economieib. Folosirea raţională a resurselor naturalec.Asistenţa umană şi tehnică externăd. Cooperarea regională

11. Din categoria ţărilor emergente nu face parte:a) Africa de Sudb) Egiptc) Coreea de Nordd) Mexic

182

Capitolul 10: Economia ţărilor în tranziţie

Obiective: A analiza conceptul de ţară în tranziţie;

A menţiona criteriile de clasificare a ţărilor în tranziţie;

A examina diferite modele de dezvoltare economică în ţările din Europa Centrală şi de Est;

A identifica trăsăturile specifice a tranziţiei din Republicii Moldova;

A cerceta perspectivele de dezvoltare ale ţărilor ex-socialiste din blocul regional CSI.

Termeni cheie:

Tranziţie, Consensul Washington, Consensul Post Washington, Terapie de Şoc, Metodă

Graduală, Ţările ex-socialiste, Ţările Europei Centrale şi de Est, CSI

10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de piaţă În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia economică este cel de

transformare. Tranziţia este definită drept procesul de trecere de la economia planificată la economia de

piaţă.

În economia planificată, guvernul ia decizii privind producerea şi distribuirea bunurilor şi serviciilor, de

obicei printr-un vast sistem birocratic de planificare. O caracteristică esenţială o reprezintă proprietatea

statului asupra tuturor construcţiilor şi echipamentelor utilizate în producerea de bunuri şi servicii. Guvernul

stabileşte şi rolul indivizilor în cadrul procesului de producţie. Nu există deloc, sau aproape deloc,

proprietate privată, iar libertatea individuală este restricţionată. Printre economiile planificate existente în

prezent se numără cele din Cuba şi Coreea de Nord.

În economia de piaţă, activitatea economică se desfăşoară fără intervenţii din partea guvernului sau cu

intervenţii foarte reduse. În acest tip de economie, o piaţă constituie locul, concret sau virtual, în care

vânzătorii şi cumpărătorii de bunuri şi servicii se pot întâlni şi pot încheia tranzacţii. Proprietatea privatâ şi

libertatea individuală în mare parte nerestricţionată sunt alte caracteristici esenţiale ale economiei de piaţă.

Deşi, la ora actuală, nu există sisteme pure ale economiei de piaţă, S.U.A. ilustrează una dintre cele

mai vădite tendinţe spre o piaţă liberă.

Necesitatea trecerii la o economie de piaţă a apărut ca consecinţă a ineficienţei sistemului de

comandă, existent pînă la începutul anilor 90. Sistemul economiei planificate s-a bazat pe planuri,

ceea ce a dus la ineficienţă în alocarea resurselor. Unitatea de bază a planificării centralizate a fost

întreprinderea, indiferent de ramura în care activa. Din punct de vedere al planului întocmit de

birocraţii însărcinaţi cu planificarea, întreprinderea era un loc unde intrau resursele calculate prin

plan, care erau transformate după un proces aprobat prin plan şi rezulta un număr de bunuri care

183

erau distribuite către nişte destinaţii decise tot prin plan. Calitatea producţiei nu era un factor

primordial în procesul de producere, căci planul centralizat prevedea obligaţia pentru întreprinderi

de a îndeplini indicatori de performanţă exprimaţi prin volum fizic brut. În aceste condiţii, nu

calitatea producţiei era importantă, ci doar cantitatea. Directorii nu erau interesaţi nici în

optimizarea şi flexibilizarea gamei de produse. Prin urmare, planificarea era insensibilă la

necesităţile consumatorului şi ignora în totalitate piaţa cu toate componentele sale.

Un alt aspect important în economia planificată era şomajul ascuns. Nu existau persoane

fără loc de muncă, dar risipa de forţă de muncă şi alocarea sub-optimală a aptitudinilor reprezentau

un cost suplimentar pentru buget care, în final, plătea aceste salarii. Deficitul bugetar se oglindea în

creşterea datoriei externe plătite prin reducerea drastică a consumului intern şi forţarea exporturilor.

Sistemul economiei planificate centralizate s-a prăbuşit pentru că nu a fost capabil să ofere

bunurile materiale şi sociale pe care le promisese, creştere economică rapidă, progres tehnologic,

satisfacerea nevoilor de consum ale fiecărui individ, solidaritate socială.

Managementul tranziţiei economice prezintă multă complexitate pentru că are funcţia de a

grăbi desfiinţarea vechii economii (economia planificată) şi constituirea unei noi economii

(economia de piaţă).

Etapele tranziţiei trebuie să urmărească:

crearea unui nou context social-economic;

liberalizarea pieţei;

depăşirea crizei economice şi favorizarea proceselor de creştere economică;

includerea economiei în circuitul economic mondial;

Un rol esenţial i se atribuie statului, care trebuie să evite haosul economic şi dezordinile

politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi controlate.

Strategiile de reconstrucţie a economiilor centralizate s-au grupat, în principal, în două

direcţii: de inspiraţie liberală sub forma terapiei şoc şi gradualismul, ca terapie influenţată de

teoriile neo- instituţionaliste.

a) “Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei,

liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi

demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită

susţinerii puternice a guvernului din acea perioadă;

b) “Terapia gradualistă” – presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-un

timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. Aceasta a fost aplicată în Ungaria, care

a pornit pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara

de referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului

macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu procesul

184

de liberalizare în sectoarele marginale: comerţ, agricultură, servicii.

Concepţia tranziţiei spre o economie de piaţă a fost formulată de reprezentanţii Fondului

Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, propusă sub forma unui pachet de recomandări. În

perioada 1990-1998 au existat două proecte în acest sens:

1. Pentru perioada 1990-1997, Consensul de la Washington conţinea sintetic următoarele

recomandări de politici economice:

Disciplina fiscală. Se recomandă un deficit destul de scăzut pentru ca finanţarea lui să fie

neinflaţionistă;

Priorităţile cheltuielilor publice. Guvernele trebuie să redirecţioneze cheltuielile de la

domeniile sensibile politic (grupuri de interese, locuitorii mediului urban, etc.) către

domeniile neglijate, cu potenţial ridicat şi cu efecte în ameliorarea repartiţiei veniturilor

( educaţie, sănătate, cercetare – dezvoltare, infrastructură, etc. );

Reforma fiscală. Aceasta trebuia să includă lărgirea bazei fiscale şi diminuarea ratelor

marginale de impozitare. Scopul era ameliorarea stimulentelor economice şi a echităţii

orizontale;

Liberalizarea financiară. Scopul era cel al determinării de către piaţă a ratelor dobânzii şi

eliminării inluenţelor politice;

Ratele de schimb. Economiile au nevoie de o rată de schimb valutar stabilită la un nivel

suficient de competitiv pentru a induce o creştere economică rapidă, prin exporturi şi

atragerea de capital străin;

Liberalizarea schimburilor comerciale. Restricţiile cantitative ar trebui să fie înlocuite rapid

prin taxe vamale, iar acestea să fie diminuate progresiv;

Investiţii străine directe. Se recomandă eliminarea barierelor ce optureză intrarea de capital

străin şi asigurarea condiţiilor pentru concurenţa nediscriminatorie;

Privatizarea. În scopul creşterii eficienţei alocării resurselor şi a degrevării bugetului public,

întreprinderile de stat ar trebui privatizate;

Dereglementarea. Guvernele ar trebui să abandoneze reglementările care restricţionează

intrarea de noi firme şi competiţia;

Drepturile de proprietate. Sistemul legal ar trebui să ofere garantarea drepturilor de

proprietate privată, fără costuri excesive;

Toate aceste recomandări sunt de inspiraţie neoliberală, având ca suport studii şi analize

anterioare privind creşterea economică între anii 50 şi 80 ai sec.XX.

2. Pentru perioada 1997-1998 Consensul Post-Washington – subliniează necesitatea abordării cu

„modestie” a procesului de transformare sistemică în fostele ţări socialiste. Un principiu de bază al

acestui nou consens este recunoaşterea de către instituţii a faptului că nu au răspunsuri pentru toate

185

problemele tranziţiei şi că este nevoie de un larg schimb de idei între cercurile economice pentru a

afla soluţii la numeroasele probleme deschise tranziţiei. Cîteva din aceste probleme sunt:

macrostabilizarea economică impusă de consensul de la Washington care nu asigură în mod

automat stabilitatea procesului de producţiei şi a pieţei forţei de muncă. Costurile economice

şi sociale pot fi devastatoare şi se pot transforma în turbulenţe politice şi sociale. Acest lucru

determină o focalizare a atenţiei asupra creşterii economice;

realizarea unui echilibru între sursele de finanţare din aceste ţări (cele cu economie de

tranziţie), ceea ce presupune consolidare simultană a sistemului bancar, crearea şi

supravegherea pieţelor financiare.

Noul consens post-Washington recunoaşte deci, că este necesară elaborarea unui set mai

amplu de instrumente de intervenţie a statului pentru a se realiza creşterea economică şi că ar trebui

corelată cu o creştere a nivelului de trai.

Studiind succint cele două abordări, cea liberală, urmăreşte o planificare a diminuării

intervenţionalismului, în timp ce a doua vizează o reinserţie eficientă a statului în economie. Prima

se bazează pe potenţialul pieţelor libere de a produce rezultate economice pozitive, în timp ce cea

de-a doua accentuează incapacitatea pieţelor de a produce prosperitate şi stabilitate, favorizând

dirijismul pentru controlul derapajelor.

Se cosideră că perioada de tranziţie are trei puncte de reper:

1. Începutul tranziţiei, asociat de obicei cu transformările politice, cu venirea forţelor

democratice;

2. Liberalizarea economiei, care include nu numai liberalizarea preturilor, ci şi a comerţului

exterior, urmată de privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în economie;

3. Soluţionarea unor probleme cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea instituţiilor

necesare unei funcţionări normale a pieţei- sistemul juridic, fiscal, creditar. În această etapă

are loc crearea unui nou sistem de protecţie socială, recunoscut de majoritatea populaţiei şi

care constituie temelia stabilităţii politice.

După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU astfel:

Ţările Europei Centrale şi de Est : Albania, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Macedonia, Polonia,

Slovacia, Slovenia, România, Ungaria ;

Ţări baltice : Estonia, Letonia, Ltuania;

Comunitatea Statelor Independente : Armenia, Azerbaijian, Belarus, Georgia, Kazakstan,

Kirghistan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan,

Ucraina.

În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari

schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil.

186

În prezent UNCTAD include în categoria ţărilor în tranziţie următoarele state:

Asia: Armenia, Kazakstan, Turkmenistan, Azerbaijan, Kîrgîstan, Uzbekistan, Georgia,

Tadjikistan;

Europa: Albania, Moldova, Belarus, Federaţia Rusă, Macedonia, Bosnia-Herţegovina,

Serbia, Montenegro, Ucraina, Croaţia.

Scopul final al tranziţiei este de a transforma economia planificată într-o economie de piaţă

funcţională bazată pe:

a) stabilitate macroeconomică şi politici economice coerente;

b) sector financiar bine dezvoltat;

c) climat investiţional favorabil;

d) sector dezvoltat al întreprinderilor mici şi mijlocii;

e) concurentă protejată de un cadru legislativ aplicabil;

f) liberalizarea comerţului exterior;

g) sistem juridic functional.

10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est la etapa preaderării la Uniunea Europeană

Prăbuşirea cortinei de fier care a separat, timp de peste 40 de ani, ţările foste comuniste din

Europa Centrala şi de Est (ECE) de ţările Europei Occidentale, a reprezentat un eveniment istoric cu

consecinţe majore pentru viitorul continentului european. Eşecul doctrinei comuniste pe toate

planurile, economic, politic, social, cultural, a readus în ţările Europei Centrale şi de Est valorile

statului de drept şi ale economiei libere de piaţă.

Transformările politice şi structurale de la începutul anilor 1990 au stimulat ţările ECE să

înceapă procesul de integrare economică în Uniunea Europeana. S-a adeverit faptul că procesul de

tranziţie este strâns legat de cel al pregătirii pentru aderare. În anii 1992 - 1993, ţările ECE au

semnat Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană, iar în anii 1994 -1995 şi-au depus în mod

oficial candidatura pentru aderare. În decembrie 1997, Consiliul European de la Luxembourg a

hotarât sa deschidă negocierile de aderare cu cinci din cele zece ţări candidate: Republica Cehă,

Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia, iar în decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki a

hotarât deschiderea negocierilor de aderare şi cu celelalte cinci state candidate din ECE: Bulgaria,

Letonia, Lituania, Slovacia şi România.

Prima ţară din ECE care a pus în practică radicale politici economice de tranziţie după 1989

a fost Polonia. Modelul polonez de tranziţie a cuprins 4 elemente principale:

1. Liberalizarea totală a sectorului privat;

2. Abolirea organizaţiilor comuniste din cadrul întreprinderilor de stat, care confereau mare putere

sindicatelor muncitorilo;

187

3. Liberalizarea rapidă a preţurilor (în cursul anului 1989 cota preţurilor liber determinate a crescut de

la 25% la 90%);

4. Întroducerea de constrangeri bugetare aspre pentru intreprinderile de stat şi o bruscă reducere a

inflaţiei pînă la un nivel moderat, prin intermediul politicilor fiscale, monetare şi salariale.

Reforma „terapiei de şoc” a pus fundamentul dezvoltării economice din 1992 şi a propulsat

economia poloneză spre o creştere economică, în medie de 5.1% pe an în perioada 1993-1999. Ca

urmare, Polonia a fost prima ţară din această regiune care a înregistrat în 1994 depăşirea PIB -ului

din 1989, în valori comparative. În anul 1999, creşterea economică a scăzut la 4.1%, în principal

datorită înrăutăţirii mediului economic extern, însă din anul 2000, s-a revenit iar la o creştere

economică ascendentă. În perioada de criză economică din 2008-2011 s-a înregistrat o creştere

economică în Polonia de doar 1.8%. Semnificativ este faptul că Polonia reprezintă unica ţară din

ECE care a în registrat o creştere economică pozitivă în perioada crizei financiare mondiale.

Slovenia, ca şi Polonia, a fost una dintre primele ţări din regiune care a depăşit perioada de

recesiune din timpul tranziţiei spre economia de piaţă. Primele semne de creştere economică au

aparut în anul 1993, iar in perioada 1994 – 1998 s-a inregistrat o rată medie anuală de creştere de

4%. În comparaţie cu alte ţări aflate în tranziţie, Slovenia şi-a construit programul economic pe baza

menţinerii echilibrului balanţei comerciale şi a scăderii deficitului bugetar. În anul 1999, Produsul

Intern Brut pe locuitor a atins 68% din cel al ţărilor membre ale Uniunii Europene, Slovenia fiind

ţara cea mai dezvoltată, din punct de vedere economic, dintre ţările candidate la aderare. Creşterea

economică, inregistrată în acelaşi an, a fost de 3,75%. Cea mai importantă creştere a fost semnalată

în domeniul investiţiilor, 14%. Un alt factor care a contribuit la creşterea economică din anul 1999,

a fost majorarea cererii la export. Aceasta s-a datorat, mai degrabă, devalorizării monedei naţionale,

decît măririi productivităţii, ceea ce de altfel nu a însemnat o creştere a competitivităţii produselor

slovene pe pieţele externe. Inflatia a scazut de la 6,5%, in anul 1998, la 6,1%, in prima jumatate a

anului 1999, iar rata şomajului a scăzut, datorită implicării şomerilor în programe sociale, de la

7,9%, în anul 1998, la 7,4%, în anul 1999.

Modelul de depăşire a tranziţiei în Ungaria a fost asemanator celui polonez. Au fost introduse

aceleaşi 4 elemente principale de reforma, deşi implementarea lor a fost mai graduală şi sindicatele

muncitorilor au avut mai puţină importanţă, iar creşterea sectorului privat intern s-a realizat mai

mult in domeniul serviciilor decît al produselor industriale, unde a existat o dezvoltare rapidă

datorată Investiţiilor Străine Directe (ISD). Ungaria a beneficiat enorm de sprijinul Germaniei.

După privatizarea din anii 1990-1992, şomajul ajunsese la 12% în 1991 şi creşterea economică a

înregistrat o scădere de -11.9%. Germania a fost prima, încă înaintea FMI, care a început să

investească sume enorme, astfel s-a ajuns în anul 1996 la 5 miliarde de mărci germane, cam 30%

bani nereturnabili. Pînă în 2005, Germania devenise investitorul principal în Ungaria, cu un procent

188

de 28-33% şi cu o reinvestire aproape totală a profiturilor din aceste investiţii, aproximativ 1,2

miliarde de euro. În 2005 existau în Ungaria 7000 de firme cu capital majoritar german. Audi a

investit în Ungaria 3, 3 miliarde de euro pana în 2007, Daimler-Benz a investit aproape un miliard

de Euro şi Opel cam 300 de milioane de euro.

Cehia, România şi Slovacia s-au evidenţiat printr-un gradualism puternic bazat pe reforme,

ce s-au realizat anevoios cu rezultate întîrziate.

Situaţia economică a ţărilor din ECE s-a bucurat de îmbunătăţiri semnificative abia la

începutul noului mileniu, în urma unor reforme reuşite şi ajutoare acordate de Uniunea Europeană.

(vezi tabelul 10.2.1)

Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici ai ţărilor din Europa Centrală şi de Est

(2000/2009/2011)Tabelul 10.2.1

Ţara PIB*mil.$ PIB-c.loc.* $ Creştere economică

Export Bunuri mil. $ Import Bunuri mil. $ ISD Ieşiri mil. . $ ISD Intrări mil. . $

Ind.mcr.

2000

2009 2011 2000

9 2011

2000

2009

2011

2000

2009 2011 2000

2009

2011 2000 2009 2011 2000

2009 2011

Bulgaria 20 726

47 102

53502

2350

6 243

7845

-0,9

-0,5

1,7 4 822

16 374

28118 4 710

23 235

32455 -3 -136 190 4 4467 1864

Cehia 56 717

195 898

215690

5547

18 893

20475

3.2

-4.2

1,9 28 996

112820

113181

33 852

104 560

151356 43 1340 1152 4985

2725 5405

Estonia 5 627

18 830

22342

4107

14 049

16666

3.8

-14.1

8,3 3 830

8 995

16712 4 236

10 129

17559 61 154 -1458

392 1680 257

Letonia 7 833

26 147

28261

3300

11 624

12599

2.4

-18.0

5,5 1 865

7 591

13113 3 184

9 581

16268 12 -23 93 413 72 1562

Lituania 11 434

37 353

42736

3226

11 365

12921

1.5

-14.8

5,9 3 548

16 385

28012 5 219

18 161

31731 4 217 165 379 348 1217

Polonia 64 550

430 142

514128

1694

11 298

13424

5.7

1.8 4,3 13 627

133 913

187154

8 413

146 036

207393 5 2852 5860 2902

2871 15139

România 38 511

160 319

186619

1659

7 536

8606

0.5

-7.1

2,5 5 775

40 448

62603 9 843

54 027

76200 18 218 32 0 6329 2670

Slovenia 19 890

48 829

50014

10018

24 171

24577

4.3

-7.8

0,6 8 732

26 122

34709 10 116

26 333

35480 65 868 112 136 -67 999

Slovacia 20 392

88 524

96165

3791

16 376

17576

4.7

-4.7

3,3 11 889

55 727

79202 13 412

54 969

77202 29 432 490 1932

-50 2143

Ungaria 36 743

129 017

139898

3545

12 911

14037

3.0

-6.3

1,6 9 598

83 401

112067

8 671

77 842

102452 620 -6886

4530 574 -5575 4698

Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, www.unctad/Statisticsbook 2012 Din datele tabelului ataşat, observăm, că în pofida gravelor probleme cu care s-au confruntat

ţările ECE în aceşti douăzeci de ani, progresele nu au întîrziat să apară. În prezent, Polonia şi

Slovenia sunt cele mai prospere ţări din Europa Centrală şi de Est, cu un venit pe cap de locuitor

anual aproximativ egal cu cel al Greciei şi Portugaliei. Economiile lor s-au orientat mai repede spre

servicii şi industrie, care deţin 60%, şi respectiv 32%, din venitul ţării. Aceste două state rămîn a fi

şi cei mai mari investitori de capital străin din regiune, iar la capitolul comerţ exterior, Polonia este

lider incontestabil în anul 2011, valoarea exportului ajungînd pînă la 187154 mil. $.

România şi Bulgaria au beneficiat de injectări masive de ISD din partea UE. Cu toate acestea,

ele se dezvoltă destul de anevoios, mai ales că economia lor a suferit enorm de pe urma crizei

189

economice din 2008. Bulgaria are cel mai mic PIB c.loc din UE, de doar dola7845 $ (2011).

Ţările din Europa de Est sunt au fost grav expuse crizei economice. Cele mai importante

cauze au fost: dependenţa de pieţele externe, deficite de cont curent mari, dependenţa mare de

fluxurile de capital străin, volumele mari de cred ite învalută. Totuşi, cea mai importantă

vulnerabilitate a fost nevoia de finanţare externă. Sucursalele băncilor din această regiune erau

dependente de băncile-mamă, ceea ce a generat un risc suplimentar al retragerii bruşte a capitalului.

Datorită situaţiei dificile din ţările de origine, multe sucursale au încetinit creditarea în ţările est

europene.

Economia acestor ţări a suferit o cădere apreciabilă de la o medie anuală de 7% creştere în

perioada 2006-2008 la -7,1% în anul 2009. Datele pentru anul 2010 au aratat o uşoară revenire, pînă

la 4%, iar în anul 2011 a crescut pînă la 5%.

10.3 Transformările economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost creată în decembrie 1991, în baza

“Acordului de la Minsk cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente“, semnat de

Belarus, Rusia şi Ucraina pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) – cea mai integrată şi

extinsă, la acea vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia. În consecinţă, prin

conţinutul său, Acordul de la Minsk a oferit fostelor Republici Sovietice cadrul politico-juridic

necesar pentru efectuarea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a Uniunii Sovietice, evitînd în

acest mod, o ruptură bruscă şi mai ales violentă, a legăturilor politice, economice, sociale şi

culturale care existau la acea etapă în interiorul URSS. Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză

sunt formulate valorile şi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-

sovietice în noile condiţii create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de

la Minsk s-au angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la

Helsinki din 1975 şi anume:

Garantarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, libertăţi şi drepturi egale;

Colaborarea reciproc avantajoasă, în baza egalităţii în drepturi a popoarelor şi statelor lor, în

domeniile politic, economic, comercial, cultural, umanitar, ştiinţific, precum şi în alte

domenii de interes comun;

Recunoaşterea şi respectarea integrităţii teritoriale şi inviolabilitatea frontierelor existente în

cadrul CSI;

Susţinerea controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei URSS.

Pe 22 ianuarie 1993 la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul Comunităţii. Acesta

nu a fost semnat de către Ucraina şi Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state - membre ale

190

CSI, dar pot fi considerate numai ca state - fondatoare şi state - participante ale Comunităţii.

Turkmenistan la summit-ul CSI din Kazan (26 august 2005) a anunţat că va participa la Comunitate

ca membru asociat.

În conformitate cu Statutul CSI obiectivele Comunităţii sunt urmatoarele:

1. cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural şi de altă natură;

2. dezvoltarea globală şi echilibrată în domeniul economic şi social a statelor membre în cadrul

unui spaţiu economic comun;

3. asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu principiile general

recunoscute şi normele dreptului internaţional şi a documentelor OSCE;

4. cooperarea între statele membre pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, punerea

în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor şi a cheltuielilor în domeniul

militar, de eliminare a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, realizarea

dezarmării generale şi complete;

5. asistenţa pentru cetăţenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor şi

circulaţia în cadrul Comunităţii;

6. asistenţa juridică reciprocă şi cooperarea în alte domenii ale relaţiilor juridice;

7. soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile Comunităţii.

Comunitatea Statelor Independente este o alianţă formată din 9 din cele 15 foste republici

ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia, Lituania. Cei 9 membri

ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Republica Moldova, Rusia,

Tadjikistan şi Ucraina. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în

urma unui război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Şevarnadze. În

urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia, pentru

susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate

retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, a

făcut apel către celelalte state membre ale CSI să părăsească această structură, concepută ca una de

substituţie pentru imperiul sovietic, în care rolul dominant îi revine Rusiei.

În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a anunţat preşedenţia în

exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din organizaţie.

Singura limbă de lucru a CSI este rusă.

Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul de

constituire a CSI. Statutul acestei organizaţii controlate de Federaţia Rusă a fost ratificat de

Republica Moldova la 27 iunie 1994. Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova de ratificare

a Statutului CSI, Republica Moldova este implicată doar pe dimensiunea economică a CSI, nu pe

cea militară sau de securitate. Documentele de constituire ale CSI au fost semnate de preşedintele

191

Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Legislativului.

Deşi această organizaţie este criticată dur şi unii o consideră neviabilă, CSI împreună cu

China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie între cele mai mari

producătoare de cărbuni din lume, deţinînd totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele mondiale certe şi

probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Cu toate că se află în topul mondial la

capitolul resurse naturale, indicatorii macroeconomici sunt mult în urmă faţă de celelalte grupări

integraţioniste şi demonstreză o dată în plus statutul lor de ţări în tranziţie cu mari probleme

economice.

Economia statelor ex-sovietice a evoluat diferit în perioada anilor 1991-2011. În unele ţări

din CSI a crescut semnificativ nivelul economiei, în altele dimpotrivă, progresele economice au

întîrziat să apară. Un factor decisiv în evoluţia economică a ţărilor CSI a fost criza financiară din

anul 1998 din Federaţia Rusă, care a afectat foarte puternic practic toate statele din regiune. În anul

2000, doar Belarus şi Armenia au reuşit să depăşească PIB-ul pe cap de locuitor din anul 1990.

Începând cu anul 2000, în toate statele din CSI s-a produs o creştere rapidă a economiei. (vezi

tabelul 10.3.1)

Principalii indicatori macroeconomici ai CSI ( 2000/2011) Tabelul 10.3.1

Ţara FederaţiaRusă

RepublicaMoldova

Armenia

Azerbaidjan

Belarus

Kazahstan

Kârgâzstan

Ucraina Tadjikistan

Ind.mcr.

PIB*mil.$ 2011 1841119 6997 10251 63424 54629 184766 5699 167082 65242000 259 718 1 288 1 912 5 273 10 418 18 292 1 370 31256 861

PIB-c.loc.* $ 2011 12890 1974 4023 6815 5715 11401 1057 3697 935

2000 1 771 314 621 649 1 036 1 223 277 1096 139

Creştere economică %

2011 4,3 6,4 4,6 0,1 5,3 7,5 7,5 5,2 7,4

2000 5.9 5.5 10.6 17.9 8.2 8.7 4.5 4,8 5.1Export mil. $ 2011 2217 1316 34495 41192 88273 1972 68394 1257

2000 105 565 472 294 1 745 7 326 8 812 505 13956 784

Import mil. $ 2011 354549 5191 4196 9733 45743 38039 4261 82608 3186

2000 49 125 776 882 1 172 8 646 5 040 554 14573 675

ISD Ieşiri mil. . $

2011 67273 21 78 533 57 4530 0 192 02000 3177 0 -1 1 0 4 0 1 -

ISD Intrări mil. . $

2011 52878 274 525 1465 3986 12910 694 7207 112000 2 714 128 104 130 104 1244 -2 595 24

Sursa: adaptat de autor în baza datelor UNCTAD, /www.unctad.org/manueldestatistique2012

Datorită creşterii rapide a preţurilor la petrol şi gaz pe pieţele internaţionale, cele mai

favorizate au fost Rusia, Azerbaijan, şi Kazahstan, care sunt mari exportatoare de resurse energetice.

Anume în aceste state şi s-a produs cea mai semnificativă creştere economică în primul deceniu al

sec. al XXI-lea. În perioada 2000-2011, PIB-ul pe cap de locuitor, conform datelor UNCTAD, a

crescut de 6,4 ori în Azerbaijan, de 4,9 ori – în Rusia şi de 6,8 ori – în Kazahstan. Creşterea a fost

semnificativă de asemenea în Armenia (de 4,5 ori), în Moldova (de 4,7 ori) şi Belarus (de 5,3 ori).

În schimb, creşterea economică a fost mult mai modestă în celelalte ţări din CSI. Cea mai

192

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tadjikistan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tadjikistan

http://ro.wikipedia.org/wiki/K%D0%B2rg%D0%B2zstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/K%D0%B2rg%D0%B2zstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Kazahstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Kazahstan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belarus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belarus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azerbaidjan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Azerbaidjan

http://ro.wikipedia.org/wiki/Armenia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Armenia

slabă creştere a PIB-ului pe cap de locuitor s-a consemnat în această perioadă în Kîrgîzstan (2,96

ori) şi Tadjikistan (de 2,49 ori).

Mulţi economişti, sociologi, politologi consideră că Comunitatea Statelor Independente nu

mai este o instituţie viabilă. Se consideră că însuşi summiturile organizate sunt nişte întîlniri

formale. În realitate, este un cadru în care se întâlnesc protocolar, dar în care nu se rezolvă nici o

problemă fundamentală pentru statele care încă mai fac parte din CSI.

Spre deosebire de Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea UE) care în primii săi

17 ani de existenţă a reuşit să creeze o piaţă comună, o uniune vamală şi să pună în aplicare politica

agrară comună, Comunitatea Statelor Independente a fost incapabilă să realizeze, în primii săi 17

ani de activitate, cel puţin unul din aceste obiective.

În contextul ineficienţei CSI, la iniţiativa Rusiei la 1 ianuarie 2010 a fost creată Uniunea

Vamală Rusia- Kazahstan-Belarus, care prevede introducerea unei taxe vamale comune pe teritoriul

celor trei ţări, eliminarea controlului vamal la frontierele lor şi punerea în aplicare a unor

mecanisme comune de reglementare a comerţului extern. La 6 iulie 2010 a intrat în vigoare Codul

Vamal comun, după o confruntare a gazelor dintre Rusia şi Belarus, iar din 2012 se doreşte crearea

unui Spaţiu Economic Comun cu instituirea unei monede unice comune, rubla ruseasca.

Timpul va demonstra daca această grupare integraţionistă este funcţională şi eficientă sau

doar formală, încercînd să mimeze o nouă structură integraţionistă de succes.

10.4 Economia Republicii Moldova în perioada tranziţiei

După destrămarea URSS şi declararea independenţei la 27 august 1991, Republica Moldova

a traversat o etapă complicată şi contradictorie de tranziţie la economia de piaţă, înfruntînd un

declin economic de proporţii. Republica Moldova este considerată în prezent cel mai sărac stat

european, cu un PIB anual pe cap de locuitor de aproximativ 1490$ (pentru anul 2011).

Economia moldovenească după 1991 s-a caracterizat iniţial printr-o recesiune economică

acută care s-a datorat şocurilor interne şi externe în urma destrămării URSS, dar şi conflictului

secesionist din estul ţării. Stabilizarea macroeconomică relativă din 1994 nu a însemnat însă şi

creştere economică. Între 1997-1998 a avut loc o ameliorare economică aparentă datorată

reformelor structurale realizate în acea perioadă. Astfel, în pofida mai multor nereuşite, pînă în 1998

s-a finalizat reforma proprietăţii, s-a introdus valuta naţională, sistemul bancar a fost restructurat şi

consolidat şi a fost iniţiată reforma agricolă. Aceste tendinţe de stabilizare au continuat şi după

2000 însă în cele din urmă nu a dus la o creştere economică suficientă pentru îmbunătăţirea

semnificativă a nivelului de trai.

Cauzele principale ale recesiunii economice prelungite din Republica Moldova rezidă în

193

moştenirea economică sovietică, nivel scăzut al urbanizării, subdezvoltarea zonelor rurale, dar şi în

problemele de securitate datorate în primul rînd prezenţei unei armate străine pe teritoriul Moldovei

şi conflictului secesionist din stînga Nistrului.

Economia a revenit la o creştere pozitivă de 2.1% în 2000, 6.1% în 2001, 6.7% în 2002,

6.2% în 2003, 7.3% în 2004, 7.9% în 2005, 3.1% în 2006, 7.3% în 2007, 7.5% în 2008 şi în anul

2009, în condiţiile crizei financiare mondiale, creşterea economică s-a diminuat pînă la – 6,5%, în

anul 2011 PIB-ul a crescut cu 6,4% faţă de anul 2010, pe cînd în anul 2012 s-a micşorat cu 0,8%

faţă de anul anterior. Scăderea PIB-ului în anul 2012 a fost condiţionată de scăderea drastică

înregistrată în sectorul agricol, diminuarea cererii externe la bunurile fabricate în Moldova şi

slăbirea celei interne din contul consumului final.

Creşterea economică pozitivă din anii 2000 s-a datorat remitenţelor din exterior, căci o mare

parte a populaţiei a fost nevoită să plece peste hotare în căutare de noi surse financiare. În prezent,

aproximativ 700 de mii din populaţia aptă de muncă lucrează în străinătate. Datele Băncii Mondiale

arată că o treime din PIB-ul ţării este furnizat de moldovenii care lucrează în străinătate.

În anul 1990 Moldova avea un PIB pe cap de locuitor comparabil cu statele din zonă. Cu

un PIB de 3.260 $, Moldova depăşea cu mult republicile din Asia Centrală şi toate statele din sud-

estul Asiei, dar şi Armenia, iar decalajul faţă de Georgia şi Belarus era de doar 24%, respectiv 40%.

În acelaşi timp, PIB-ul Rusiei era în anul 1990 de doar 2,45 ori mai mare decît cel al Moldovei.

Nici decalajul economic faţă de statele vecine din sud-estul Europei încă nu era foarte mare. În anul

1990, PIB-ul Moldovei era de cca. 1,5 ori mai mic decît al Bulgariei, de cca. 1,6 ori mai mic faţă de

Polonia şi România şi de cca. 1,7 ori mai mic decît al Macedoniei. Albania era atunci cea mai săracă

ţară din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de numai 2.770 $, cu 490 $ mai mic decît al

Moldovei. De remarcat că, şi Ucraina avea în anul 1990 un PIB pe cap de locuitor cu mult mai mare

faţă de statele vecine Belarus, România, dar şi Polonia.

După 20 de ani de tranziţie spre economia de piaţă, Moldova a ajuns să fie, pe departe, cea

mai săracă ţară nu numai din Europa, dar şi dintre toate statele europene din spaţiul CSI. Doar trei

state din Asia Centrală (Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan) aveau în anul 2011 un PIB pe cap de

locuitor mai mic decît Moldova. După 20 de ani de reforme, Moldova are un PIB (6 998 mil. dolari)

de două ori mai mic decît al Albaniei (14423 mil.dolari) şi doar cu puţin depăşeşte Mongolia.

Între timp, toate statele din zonă au cunoscut o creştere economică mult mai semnificativă,

astfel că decalajul dintre Moldova şi ţările vecine s-a mărit considerabil. Astfel, în anul 2011, PIB-ul

Azerbaijanului era deja de aproape 3 ori, al Armeniei – de cca. 1,8 ori, al Georgiei – de cca. 1,5 ori,

iar al Belarusiei – de peste 4 ori mai mare decît al Moldovei. Şi mai mult a crescut decalajul

economic dintre Rusia şi Moldova. Dacă în anul 1990 Rusia avea un PIB de doar 2,45 ori mai mare

decît al Moldovei, atunci după 20 de ani acest decalaj s-a mărit pînă la 6 ori. Doar decalajul faţă de

194

Ucraina nu s-a modificat semnificativ, iar în ultimii ani chiar s-a micşorat diferenţa dintre cele două

ţări vecine. În 1990 PIB-ul Ucrainei era de 1,8 ori, iar în 2009 – de cca. 2 ori mai mare decît al

Moldovei.

Timp de 20 de ani a crescut şi mai mult decalajul economic dintre Moldova şi ţările vecine

din sud-estul Europei. În 2009, PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei era deja de 8 ori, al României –

de 4,7 , iar al Bulgariei – de 4 ori mai mare decît al Moldovei. Aşadar, deşi Moldova se află la

hotarul Uniunii Europene şi aproape în centrul Europei, PIB-ul Moldovei este comparabil cu al unor

state din Asia Centrală (Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan) sau din sud-estul Asiei (Mongolia,

Vietnam, Laos), ţări situate într-o zonă foarte instabilă, la hotar cu Afganistan şi Pakistan, sau în

vecinătatea cu cele mai sărace provincii din China şi India.

Criza financiară globală a influenţat şi economia Moldovei, ceea ce s-a reflectat în

modificarea structurii PIB-ului: scade importul ca rezultat al reducerii cererii interne şi ponderea

industriei - în urma reducerii cererii externe; s-a micşorat consumul final cu ritmuri relativ înalte,

preponderent, din cauza remitenţilor; diminuarea cererii externe şi aşteptările negative, determinate

de criza economică mondială, au condiţionat reducerea atît a exporturilor cît şi importurilor, ceea ce

a contribuit la reducerea valorii negative a exportului net; aşteptările negative şi capacităţile reduse

ale creditării proiectelor investiţionale au contribuit la diminuarea investiţiilor.

Comerţul exterior al Republicii Moldova în perioada tranziţiei

După aderarea la OMC, relaţiile comerciale ale RM s-au extins considerabil cu toate ţările lumii, în

special cu statele Uniunii Europene, ceea ce a contribuit la promovarea produselor autohtone pe piaţa

mondială, s-a îmbunătăţit calitatea şi a crescut competitivitatea lor la export. Orientarea strategică de

extindere a activităţii economice externe a Republicii Moldova este influenţată de mediul geografic şi

economic. Pe parcursul anilor 2000-2011 în Moldova au fost implementate un şir de reforme ce au favorizat

deschiderea economiei faţă de economia regională şi globală. Insă, cu toate că Moldova are o aşezare

geografică favorabilă, in condiţiile unei economii slab dezvoltate, exporturile şi importurile Republicii

Moldova au reacţionat in mod diferit la această deschidere, generînd în final doar creşterea deficitului

comercial, ce constituie in medie 30 % din PIB.doveneşti din 2006. Totodată, creşterea importurilor a fost

determinată de sporirea permanentă a veniturilor populaţiei, remise de emigranţi, ce formează in acelaşi timp

un model economic de consum neproductiv ce nu poate asigura o evoluţie economică stabilă pe termen lung.

Un aspect important al comerţului exterior al Moldovei din perioada 2000 - 2011 constitue tendinţa de lărgire

geografică a acestuia. De fapt, comparînd evoluţia dinamică a exporturilor în perioada 2000 – 2011, se

observă o creştere mai mare a exporturilor către ţările UE de 3.3 ori, in ţările ECE de 1.9 ori şi alte ţări ale

CSI de 1.3 ori. In 2000 Moldova depindea de pieţele CSI in proporţie de 70% la importuri şi 63% la

exporturi. În prezent situaţia s-a modificat esenţial - ţărilor CSI le revine 36% din importuri şi 41% din

exporturile autohtone.

195

Ritmul mai lent de creştere a comerţului intraregional in spaţiul CSI din ultimii ani este cauzat de o

diminuare a exporturilor din Moldova cu 23.1% şi din Georgia cu 3%, ca urmare a blocadei economice

anunţate de Rusia în 2006. Pe cind comerţul exterior al Republicii Molodova către UE are o tendinţă de

creştere permanentă (vezi fig10.4.2).

Figura 10.4.2: Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova cu ţările CSI şi UE în 1997-2011Sursa: Biroul Naţional de Statistică Dacă analizăm evoluţia comerţului exterior din punct de vedere geografic, urmărind graficul de sus,

observăm: cota ţărilor CSI în structura exportului Moldovei în decursul a 10 ani s-a redus de la 68% pînă la

39.3 %, iar a ţărilor UE a sporit de 5 ori de la 13,1 % in 2000 la 57,3 % în 2011, devenind în prezent prima

piaţă la export pentru produsele din Republica Moldova.

Acest fapt ilustrează gradul destul de sporit de deschidere a Republicii Moldova către UE şi pregătirea

ei pentru o societate postindustrială.

Locul de frunte în operaţiunile de export către UE il deţin ţările cu putere economică şi

creştere stabilă a PIB-ului, aşa ca: Germania, o ţară cu aportul financiar cel mai insemnat la UE,

Italia, Franţa, Austria, Polonia şi Romania. Acestor state le revin 80,5% din comerţul Republicii

Moldova cu ţările UE.

Partenerii principali în derularea exportului Republicii Moldova în spaţiul CSI sunt Rusia

43.9%, Ucraina 22.3%, Belarus 15.7%. Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan, fiind

pieţe promiţătoare de desfacere ale CSI cu posibilităţi de colaborare imense pentru Moldova şi

tendinţe de creştere continuă. In structura produselor exportate în CSI de către Republica Moldova

predomină: carnea, uleiul vegetal, lina, tractoarele, medicamentele, zaharul. Principalele sectoare,

pe care s-au concentrat exporturile Moldovei către UE au fost următoarele: industria textilă,

industria materialelor de construcţie, lemn şi hirtie şi produsele alimentare şi vegetale.

Activitatea comercială a Republicii Moldova este incă limitată, deoarece produsele naţionale

nu sînt competitive pe pieţele externe.

Activitatea investiţională a Republicii Moldova196

Pe parcursul ultimilor 10 ani, stocul de ISD în Republica Moldova a crescut de la 449

milioane de dolari în anul 2000 la 2907 milioane de dolari în 2011. În această perioadă, climatul

investiţional a fost îmbunătăţit constant în vederea atragerii ISD. În prezent, avantajele oferite

investitorilor străini în Republica Moldova faţă de ţările vecine, se rezumă la cîteva aspecte

importante:

1. Costul redus al forţei de muncă: Republica Moldova - 1,1€/ora, Ucraina - 2€/ora,

România - 4€/oră;

2. Investitorii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi investitorii locali;

3. Existenţa a 39 de acorduri cu alte state în scopul evitării dublei impuneri;

4. Facilităţi fiscale: Republica Moldova - impozitul pe venit 0%, Ucraina - impozitul pe

venit 30%, România - impozitul pe venit 16%;

5. Facilităţi avantajoase în Zonele Economice Libere.

Existeţa unui climat investiţional favorabil investitorilor nu a contribuit semnificativ la

creşterea numărului mare de investiţii în economia naţională, iar factorii- impediment sunt:

infrastructura subdezvoltată;

implicarea statului în activitatea economică;

nivelul înalt de corupţie;

întîrzierea reformelor în justiţie.

Cel mai mare volum de investiţii în valoare de 713 milioane de dolari a fost inregistrat în

2008, însă cea mai mare scadere a investiţiilor a avut loc în 2009, de practic 5 ori mai puţin decît în

2008.

Cea mai mare parte din volumul investiţiilor străine directe atrase în Republica Moldova a

fost alocată în sectoare ca tranzacţiile financiare (22,9%), imobiliare (20,9%), comerţul (20,3%). În

industria prelucrătoare, energie electrică, gaz şi apă, precum şi transporturi şi comunicaţii au fost

atrase 30,1% din volumul total al investiţiilor acumulate. [10] Avînd doar 15,9 % investiţii străine în

industria prelucrătoare, este evident faptul, că acestea au un rol modest în dezvoltarea

competitivităţii Republica Moldova. În ansamblu, cota-parte a investiţiilor în sectorul real a scăzut

în ultimii trei ani de la 40,2% în anul 2008 pînă la 34,2% în anul 2011, în timp ce în sectorul

neproductiv a sporit de la 59,8% pînă la 67,8%. Este important de stimulat atragerea investiţiilor în

sectorul secundar, căci industria este ramura care poate genera creştere economică pe termen lung.

Deşi sursele de provenienţă ale investiţiilor străine directe sînt destul de diversificate, 76,7%

din volumul total al investiţiilor străine atrase în Republica Moldova în anul 2010 provin din ţările

membre ale UE: Olanda (19,1%), Ciprul (13,4%), Italia (10,8%), România (7,6%).

O dată cu deschiderea de către companiile multinaţionale a unor manufacturi din industria de

automobile au devenit actuale şi pentru Republica Moldova, căci astfel de activităţi se înregistrează

197

în prezent în zonele economice libere din Bălţi şi Ungheni.

Un aspect pozitiv în domeniul promovării investiţiilor în economia naţională sunt proiectele

de tip Greenfield. În 2010 au fost lansate 11 proiecte de acest gen, iar în 2011 - 4.

Cei mai mari investitori străini în Republica Moldova sunt: France Telecom (Orange), Fintur

Holdings/Turkcell, Lafarge, Société Générale, Veneto Banca, QBE, RosGosStrah, Bemol, Lukoil,

GazProm, RAO EES, Petrom, Rompetrol, BCR, Banca Transilvania, Alpha Bank România, Südzuker,

Praktiker, Metro AG, Raiffeisen Bank, etc.

În concluzie putem menţiona că necesităţile dezvoltării economiilor competitive în baza

creşterii investiţiilor presupun anumite dificultăţi, dar reprezintă unica modalitate pentru o ţară cu

resurse limitate de a atinge standardele postindustrializării.

Piaţa forţei de muncă în Republica Moldova

Resursele umane, respectiv capitalul uman, reprezintă potenţialul de cunoştinţe productive

obţinute prin investiţii, competenţe şi abilităţi practice, ca efecte ale efortului şi procesului

educaţional. Capitalul uman este capacitatea unei persoane de a produce bunuri şi servicii care au

valoare şi este determinat de suma talentului, abilităţilor şi aptitudinilor, energiei şi motivaţiei pe

care o posedă persoana respectivă. Capitalul uman este reprezentat de cunostinţele profesionale,

deprinderile, abilităţile şi de sănătatea care pot conduce orice persoană la sporirea capacităţii sale

creatoare.

Restructurarea continuă a pieţei muncii a avut un impact profund asupra Republicii Moldova. O mare

parte a forţei de muncă, în primul rând din sectorul agricol, s-a reorientat spre sectoarele mai productive ale

economiei, precum şi spre alte state din regiune. Productivitatea sporită combinată cu costurile mici ar

explica, în parte, creşterea recentă a volumului investiţiilor care contribuie la şi accelerează procesul de

transformare a forţei de muncă.

Pe parcursul anilor ‘90, Moldova a rămas mult mai dependentă de agricultură decât alte state din

regiune. Deşi agricultura este cel mai puţin productiv sector, ea a constituit peste un sfert din economie,

angajând peste 50 la sută din forţa de muncă. De atunci, cota-parte a agriculturii în economie şi numărul de

angajaţi în agricultură s-au redus cu mai mult de jumătate. În timp ce multe state în proces de tranziţie au

trecut în anii ’90 prin restructurări ale industriei, structura economiei deplasându-se de la agricultură spre

sectorul serviciilor, doar recent acest proces a demarat şi în Moldova. Începând cu anul 2000, situaţia în

sectorul agricol s-a caracterizat prin nivel stagnant al mişcării forţei de muncă între sectoare şi o reducere

bruscă a numărului de angajaţi, în timp ce în sectorul construcţiilor şi cel al serviciilor s-a observat o situaţie

cu totul inversă. Spre deosebire de multe alte economii în tranziţie, transformarea pieţei muncii, şi anume

pierderea a circa 400 000 de locuri de muncă, preponderent în agricultură, nu a dus la stabilirea unui nivel

permanent înalt al şomajului. Motivul ar putea fi că lucrătorii din sectoarele tradiţionale au trecut în alte

sectoare ale economiei (şi cu siguranţă, circa 100 000 persoane au făcut aceasta), determinând, astfel, o

198

http://ro.wikipedia.org/wiki/Raiffeisen_Bank

http://ro.wikipedia.org/wiki/Metro

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=S%D1%8Cdzuker&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alpha_Bank_Rom%D0%B2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Transilvania

http://ro.wikipedia.org/wiki/BCR

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rompetrol

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrom

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=RAO_EES&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=GazProm&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lukoil

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=QBE&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Veneto_Banca&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Soci%D0%B9t%D0%B9_G%D0%B9n%D0%B9rale

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lafarge

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Turkcell&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fintur_Holdings&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fintur_Holdings&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Orange

http://ro.wikipedia.org/wiki/France_Telecom

creştere încetinită a salariilor. O parte din persoanele care nu şi-au găsit serviciu în Moldova au părăsit ţara,

pe când alţii au renunţat la muncă, în general. [vezi fig.10.4.3]

Figura 10.4.3: Populaţia ocupată pe activităţi economice în Republica Moldova în 2000-2012Sursa: Biroul Naţional de Statistică Schimbările de pe piaţa muncii au dus la creşterea productivităţii în aproape toate sectoarele

economiei. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în agricultură, dat fiind că volumul producţiei a

crescut semnificativ, în pofida reducerii bruşte a numărului de lucrători în agricultură. Comparativ

cu alte state din regiune, Moldova a înregistrat cea mai mare rată de creştere a productivităţii, deşi

nivelul absolut al productivităţii rămâne a fi cu mult sub media europeană.

Din anii 90 pînă în prezent Republica Moldova a fost supusă multor încercări, multor

experimente, cu toate acestea economia ei a progresat în ultimii 20 de ani, ajungînd la o creştere

economică în 2010 de 6,7%. Ritmul de creştere economică s-a diminuat în 2011, drept consecinţă a

efectelor create de criza finaciară mondială. În plus, economia Republicii Moldova rămîne puternic

dependentă de importuri şi de remitenţe.



1. De ce au intrat în criză economiile planificate centralizat?

2. Care este diferenţa dintre metoda terapiei de şoc şi metoda graduală?

3. Ce reprezintă CSI şi care au fost scopurile formării ei?

4. Cum pot fi caracterizate reformele economice din ţările CSI?

5. Ce reprezintă Consensul Washington?

6. Ce modificări a suferit piaţa muncii a RM în ultimii ani?

7. Cum au evoluat ţările ECE în perioada de tranziţie?

8. Ce reprezintă procesul de privatizare?

Teste grilă:1. Criza generală a economiei planificate centralizat s-a produs ca urmare a:

a) Concurenţei capitalismului

199

b) Prăbuşirii C.A.E.R. c) Constituirii U.E. d) Epuizării resurselor naturale e) Neasumării riscurilor, fenomen care a generat un risc fundamental, de sistem.

2. Economia de comandă (planificată centralizat) s-a caracterizat prin:

a) Înlocuirea riscului cu certitudinea b) Transparenţa deciziilor economice c) O dezvoltare de tip intensiv d) Concilierea socialismului cu piaţa e) Subordonarea totală faţă de factorul politic.

3. Reformele timpurii din unele ţări foste comuniste au avut ca scop:

a) Demonopolizarea totală a economiei b) Liberalizarea totală a preţurilor c) Descentralizarea parţială a economiei d) Reducerea deficitului bugetar e) Deschiderea externă largă a economiei.

4. Construcţia de pieţe concurenţiale în economiile în tranziţie era necesară, deoarece ele sunt asociate cu producerea unor efecte pozitive, precum:

a) Utilizarea eficientă a unor resurse limitate b) Creşterea lichidităţilor firmelor c) Stabilitatea preţurilor d) Satisfacerea tuturor nevoilor consumatorilor e) Realizarea de economii de scară.

5. Piaţa, în viziunea neoinstituţionaliştilor, este mai eficientă decît mecanismele economiei planificate centralizat doar dacă este:

a) Atent organizată b) Globalizată c) Internaţionalizată d) Administrată e) Regionalizată.

6. Potrivit Consensului Post-Washington, efectele negative ale tranziţiei puteau fi atenuate prin:

a) Reducerea rolului statului b) Creşterea rolului societăţii civile c) O intervenţie mai activă a statului în economie d) Programe de macrostabilizare e) Reforme structurale.

7. Un exemplu de “cerc vicios” în procesul de tranziţie este:

a) Lliberalizarea preţurilor înainte de demonopolizarea pieţei b) Restituirea proprietăţilor înainte de privatizare c) Liberalizarea fluxurilor de capital înaintea celor comerciale d) Creşterea salariilor înainte de creşterea dobînzilor e) Liberalizarea comerţului exterior înainte de trecerea la convertibilitate deplină a monedelor naţionale.

8. Consensul de la Washington NU a conţinut, între recomandările sale:

a) Liberalizarea preţurilor b) Reforma fiscală c) Privatizarea rapidă d) Menţinerea unei protecţii ridicate a economiei faţă de fluxurile comerciale externe e) Liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe.

9.Consensul Post-Washington recomandă o mai largă intervenţie a statului în economia ţărilor în tranziţie, în vederea:

a) Accelerării ritmului reformelor

200

b) Funcţionării mai eficiente a pieţelor c) Determinării specializării internaţionale d) Susţinerii creşterii economice şi a nivelului de trai e) Asigurării ordinii sociale.

10. Evoluţia reformelor economice în ţările în tranziţie NU a fost influenţată de:

a) Particularităţile social-economice ale ţărilor respective la sfârşitul anilor 80 b) Principiile fundamentale şi coerenţa programelor de reformă economică c) Secvenţialitatea măsurilor de reformă d) Forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor din aceste ţări e) Participarea la O.N.U.

III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL

201

Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional

Obiective:

A cunoaşte noţiuni ca: comerţ internaţional, comerţul exterior, fluxurile de import şi export,

balanţa de plăţi, comerţ international cu servicii, comerţ internaţional cu bunuri etc.

A cunoaşte particularităţile comerţuli internaţional cu bunuri.

A identifica particularităţile comerţului internaţional cu servicii.

A cunoaşte, înţelege şi dezvolta competenţe în analiza şi interpretarea fluxurilor comerciale

cu bunuri si servicii ale Republicii Moldova

Termeni cheie:

Comerţ internaţional, comerţ exterior, balanţa comercială, fluxuri comerciale, comerţ

internaţional cu servicii, comerţul exterior cu bunuri şi servicii al Republicii Moldova.

11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial. Trăsături

caracteristice

Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri, servicii şi factori de

producţie dintre două sau mai multe state, generat de diviziunea internaţională a muncii. Comerţul

mondial cuprinde comerţul exterior al tuturor statelor lumii.

Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. El este parte integrantă a

comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul, tranzitul de bunuri şi servicii şi

balanţa comercială.

Activitatea de comerţ exterior cuprinde: raporturile cu străinătatea privind vânzarea-

cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile

internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică, vânzarea sau

cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor tehnologice,

consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările şi turismul

şi, în general, orice acte sau fapte de comerţ.

Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri şi

servicii în alte ţări. Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin importatorii.

Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra mărfuri din unele

ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară largă, ea poate fi o

202

sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului internaţional.

Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru transportarea

mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a acestor

mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ invizibil.

Operaţiunile de comerţ exterior sunt reflectate în balanţa comercială, care reprezintă diferenţa

dintre valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de timp (an,

semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) cînd valoarea exportului depăşeşte

valoarea importului şi pasivă (deficitară), cînd valoarea exportului este inferioară valorii importului.

Balanţa comercială este echilibrată atunci cînd valoarea exportului este egală cu valoarea

importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţiile FOB (free on board- livrare la

bord) şi importurile în condiţii CIF (cost, insurance, freight – costul transportării plus asigurare).

Fluxurile comerciale internaţionale au avut şi continuă să aibă un rol deosebit de important

în creşterile înregistrate de economia mondială în perioada postbelică. În ultimii 20 ani comerţul

mondial reprezintă unul din “motoarele creşterii economice mondiale”.

Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale de bunuri

în PIB-ul mondial să se majoreze continuu, ajungînd la nivelul anului 2000 să reprezinte în cazul

ţărilor dezvoltate cca 30%, iar în 2011, această pondere reprezintă cca 35%.

Din punctul de vedere al percepţiei clasice a comerţului internaţional statele sunt principalii

actori ai fluxurilor comerciale internaţionale. Conform percepţiei moderne, deja corporaţiile

transnaţionale deţin rolul principal: studiile şi statisticile internaţionale evidenţiază că o treime din

totalul fluxurilor comerţului internaţional se derulează între filialele STN.

Progresele şi disponibilitatea în tehnologiile informaţionale şi comunicaţii determină

intensificarea comerţului internaţional. Comerţul internaţional a revoluţionat perspectivele tuturor

ramurilor industriale avînd diverse efecte de antrenare. Participarea la comerţul internaţional

reprezintă un sprijin în dezvoltarea economică şi în recuperarea decalajelor dintre statele dezvoltate

si cele in dezvoltare, iată de ce OMC pune accent pe sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare prin

implicarea acestora în comerţul internaţional.

Analiza evolutiei comerţului internaţional in perioada postbelica permit evidentierea unui

ansamblu de factori cau au avut un impact complex si contradictoriu asupra schimburilor

comerciale: urmarile celui de-al doilea razboi mondial, prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe

harta politică a lumii a 135 state naţionale noi; revoluţia Tehnico-Stiinţifică; mutatii in diviziunea

internationala a muncii, accentuarea interdependenţelor economice dintre state în contextul

globalizării economiei; transnaţionalizarea economiei mondiale; progresele în tehnica

informaţională; aparitia si accentuarea fenomenelor si proceselor de integrare economica in diverse

regiuni ale lumii; diversificarea gamei de masuri de politica comerciala protectioniste si

203

promotionale promovate de diverse state ale lumii; crizele economice etc.

La etapa actuala comertul international este influentat de tendinţele de restructurare a

activitatii comerciale în condiţiile crizei economice mondiale. Acestea sunt: afirmarea ţărilor în

dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate; ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii

moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de

produse industriale de bază şi clasice; în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre

produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea

extractivă; apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze

restructurări în diviziunea internaţională a muncii; conturarea unui proces complex şi contradictoriu

de adaptare a diviziunii internaţionale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale,

îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii

de produse care fac obiectul comerţului internaţional.

Ţinînd seama de aceşti factori şi sintetizînd experienţa ultimilor decenii rezultă că evoluţia

comerţului internaţional se caracterizează prin următoarele trăsături principale:

În perioada postbelică, comparativ cu perioada antebelică, comerţul internaţional a

înregistrat cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai susţinută dinamică.

Statistica internaţională arată că rata medie de creştere a exportului mondial, din punct de

vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 2008, de aproximativ 12 %. Acest ritm a

fost, pe decenii, următorul:

1950 - 1960 de 6.4 %;

1960 - 1970 de 9.3 %;

1970 - 1980 de 20.3 %;

1980 - 1995 de 7.5 %

1996 – 2008 de 12%

2009 – (-23%)

2010 – 22%.

Acest ritm de creştere a determinat creşterea volumului valoric al exportului mondial de

aproximativ 200 de ori. În intreaga perioadă 1950 - 2008 acesta a crescut la 15,8 trilioane. $ în

2008, faţă de 61 de mld. $ în 1950.

Această creştere se explică prin: creşterea volumului fizic al exportului de aproximativ 28

ori; creşterea preţurilor pe piaţa internaţională de aproximativ 6,5 ori.

Atât creşterea volumului fizic, cât şi evoluţia preţurilor s-au produs în mod diferit, atât pe

ţări, cât şi pe grupe de produse. De exemplu: exportul ţărilor dezvoltate a crescut în perioada 1950 -

1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în perioada 1980

- 1985, iar în perioada 1985 - 1995 să crească din nou. De asemenea, exportul ţărilor în curs de

204

dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în deceniul al 6-lea cu

aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu 26 %. În anul 2009, volumul

comertului international a înregistrat un ritm negativ de creştere de -23% faţă de 2008. In anul 2010

s-a inregistrat o crestere a comertului international cu 22% fata de anul precedent, exporturile

atingind valoarea de 15,34 trilioane, ceea ce reprezinta un nivel mai scazut decit cel din 2008, de

15,8 trilioane dolari SUA.

b) Ritmul de creştere al comerţului internaţional a devansat ritmul de creştere al PNB,

atât producţia industrială, cât şi producţia agricolă la nivelul mondial.

În această perioadă, revoluţia tehnico-stiinţifică a determinat o relaţie nouă între dinamica

exportului şi dinamica producţiei, în sensul că producţia a fost devansată de export.

În această perioadă, în condiţiile diviziunii mondiale a muncii, au apărut noi tendinţe de

specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale, şi anume

cooperarea economică internaţională în producţie - în primul rand, ceea ce a determinat realizarea,

pe calea schimbului comercial internaţional, a unei cote tot mai mari din producţia statelor lumii.

Figura 1. Cresterea exporturilor mondiale de bunuri şi PIB-ului mondial în 1950-2011, %

205

Sursa: www.wto.org

În perioada 2000-2008, produsul intern brut a înregistrat o creştere anuală medie de cca 4%,

în termeni fizici, iar exportul monidal a înregistrat o creştere medie în volum fizic de aproximativ

12%-14%. De asemenea aceeaşi proporţie de descreştere s-a menţinut şi în 2009, cînd ritmurile de

scădere a exporturilor mondiale în termeni fizici au fost de 5 ori mai mari decît ritmurile de scădere

a PIB-ului mundial. În 2010, s-a menţinut aceeaşi corelaţie, astfel creşterea exporturilor mondiale în

termeni fizici a devansat de cca 5 ori creşterea producţiei globale în termeni fizici.

La nivelul anilor 2008-2010 se apreciază că aproximativ 35% din producţia mondială se

realiza pe calea comerţului internaţional, faţă de procentul de 5% presupus a corespunde anului

1950.

Conform datelor FMI, in anul 2010 ritmurile de crestere a PIB-ului mondial in preturi

comparative a fost mai mare de 5%, iar ritmul de crestere a exporturilor a fost mai mare de 14%. Iar

pentru anul 2011 ritmurile de crestere a PIB-ului in preturi comparative au fost mai mici de 4%, in

acelasi timp si exportul mundial a inregistrat un ritm foarte scazut de crestere, de 6%. Pentru anul

2012 se estimeaza o crestere modesta a exporturilor mondiale cu cca 3,7%, si a PIB-ului cu circa

3,5%. Pentru urmatorii ani se prognozeaza ritmuri temperate de crestere atit pentru PIB-ul monidal

cca 4%, cit si pentru exporturile mondiale in jur de 6% .

Figura 2. Ritmurile de crestere a exportului si PIB-ului mondial, in % (2012-2017 date estimative)

Sursa: elaborat de autor in baza datelor FMI

Ritmul diferit de creştere pe grupe de ţări a comerţului internaţional în raport cu producţia

industrială este efectul: structurilor economice diferite ale ţărilor ce aparţin acestor grupe; evoluţiei

diferite a producţiei pe cele două grupe mari de produse (de bază şi manufacturate); măsurilor de

206

politică comercială promovate de ţările dezvoltate.

c) Cea de-a treia trăsătura rezultă din compararea ritmului de creştere a comertului

international cu evoluţia rezervelor de aur şi devize centralizate la nivelul ţărilor dezvoltate

(sunt luate în calcul doar ţările dezvoltate pentru că ţările socialiste nu comunicau date privind

aceste rezerve).

În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur şi devize centralizate ale lumii dezvoltate

depăşea volumul total al importului cu 17%. În perioada postbelică, şi anume la sfirsitul anilor

1980, rezervele de aur şi devize reprezentau doar 24% din volumul valoric al importurilor ţărilor

dezvoltate.

d) Schimbarea şi diversificarea structurii comerţului mondial. În comertul mundial a

scăzut ponderea produselor de baza, de la 56% în 1950 la cca 27% în ultimii ani, şi a crescut

ponderea produselor manufacturate de la 44% la cca 73% în prezent. Aceasta tendinţă a fost

determinată de deplasarea la scara mondială a ramurilor mari consumatoare de materia prime

(siderurgice, construcţii navale etc.) spre ţările care dispun din abundenţa de astfel de resurse;

gradul înalt de internaţionalizare a produselor din ramurile de vîrf (constructoare de maşini,

aeronautică, informatică etc.) care antrenează livrări reciproce de subansamble pentru crearea

produselor complexe, creşterea producţiei de înlocuitori sintetici şi a noilor materii prime de

substituire etc. S-a inregistrat creşterea ponderii ramurilor de vîrf în schimburile internaţionale de

produse manufacturate. A sporit importanţa comerţului cu brevete, ritmul sau de creştere fiind mai

ridicat decît cel al ansamblului comerţului internaţional.

e) Creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale pînă în anii 90 şi

accentuarea rolului ţărilor în dezvoltare începând cu anii 2000. Ţările dezvoltate au deţinut

permanent cea mai mare pondere în comertul mondial. Aceasta are loc datorită participării mai

active în diviziunea internaţională a muncii, şi structurii mai moderne şi diversificate a economiilor

lor, având la bază un nivel sporit de competitivitate, axat atît pe avantaje comparative, cît şi pe

avantaje competitive deţinute de ele.

Totodată în ultimul deceniu s-a înregistrat o creştere semnificativa a ponderii ţărilor în

dezvoltare în comerţul mondial, în special în exporturile mondiale de la 29% în 2005, la 37% în

2010.

f) Confruntarea dintre tendinţa de liberalizare a schimburilor economice

internaţionale – tendinţa afirmată puternic în ultímele decenii, pe de o parte şi afirmarea unor

restrictii tarifare şi netarifare în comerţul internaţional, prin care se protejează pieţele interne,

pe de alta parte. Protectionismul duce la o stare de instabilitate a climatului comercial internaţional.

Măsurile şi tensiunile generate de ele provin în special din partea celor trei centre de putere

economică – SUA, Uniunea Europeana şi Japonia.

207

g) Tendinta de institutionalizare a schimburilor internationale. În perioada postbelică în

scopul promovării comerţului mondial, au fost infiinţate o serie de instituţii, avînd naturi juridice

diferite:

- Institiţii din sistemul Natiunilor Unite (GATT/OMC, UNCTAD etc.);

- Organizaţii internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor;

Organizaţii economice regionale interstatale, care au scopul de intensifica gradul de

integrare.

h) Tendinta de tripolarizare a schimburilor comerciale internationale. În prezent

Uniunea Europeana, împreună cu SUA şi China deţin cea mai mare pondere a comerţului mondial,

urmate de Japonia. China situindu-se pe primul loc la exporturi mondiale şi pe locul doi la

importuri la nivel mundial.

Criza sistemului financiar-monetar internaţional afectează comerţul internaţional în

ansamblul lui şi, în special, afectează comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare.

11.2 Evoluţia comerţului internaţional cu bunuri.

Analizind evoluţia structurii comerţului internaţional în această perioadă, evidenţiem

schimbările ce s-au produs în economia mondială. S-a inregistrat o îmbogăţire permanenta şi rapida

a nomenclatorului de produse ce se comercializează pe piaţa mondială, si schimbarea continuă a

structurii acestui nomenclator, prin apariţia de produse noi şi dispariţia altor produse la perioade de

timp din ce în ce mai scurte, în special la produsele manufacturate (în prezent durata ciclului de

viata a acestor produse este mai mică de 5 ani). Se apreciază că mai puţin de 1/4 din totalul

produselor din circulaţia internaţională au o durata medie de viaţă de 10 ani.

Progresul tehnic s-a impus foarte rapid şi a determinat accentuarea deosebită a ceea ce se

numeşte uzura morala (reducerea duratei de folosinţă, utilitate a bunurilor) şi la reînnoirea

permanentă a producţiei şi CI.

Industria se află într-un permanent proces de innoire, de modernizare, de diversificare, deci

apar noi tendinţe de specializare şi, drept urmare, ale loc o permanentă înnoire si diversificare a

nomenclatorului de produse. Acest lucru este determinat de procesul de militarizare a economiei

existent în ţările dezvoltate, dar nu numai. Aplicarea măsurilor de antipoluare şi de protejare a

mediului ambiant şi fabricarea produselor ecologic pure reprezintă alte procese care au facut ca

acest nomenclator să se îmbogăţească.

Din necesitatea de urmărire a procesului de evoluţie a comerţului internaţional la nivelul

Sistemului Naţiunilor Unite s-a procedat la o clasificare a mărfurilor care circulă si fac obiectul

comerţului internaţional. Împărţirea sintetică a acestor marfuri a determinat apariţia a doua grupe:

208

1. produse de bază şi

2. produse manufacturate.

Până la al doilea război mondial (perioada antebelica), grupa produselor de bază a deţinut

ponderea valorică cea mai mare din comerţul internaţional (2/3 din acesta). în perioada postbelica

însă, situatia s-a schimbat în favoarea produselor manufacturate ce au făcut obiectul comerţului

internaţional şi, drept urmare, de la mijlocul deceniului VI, ponderea produselor manufacturate a

depăşit-o pe cea a produselor de bază.

Specialiştii au apreciat că schimbarea ponderii produselor manufacturate în comerţul

internaţional este rezultatul accentuării caracterului industrial al economiei mondiale al ţărilor

dezvoltate, în primul rând sub influenţa revoluţiei tehnico-stiinţifice. De aceea, se spune că, în

perioada actuală, structura comerţului mondial are un pronunţat caracter industrial. În cadrul

acestuia predomină produsele cu un grad înalt de prelucrare.

Dacă analizăm comerţul cu produse de bază, evidenţiem că exportul produselor de bază se

caracterizează prin următoarele:

în primul deceniu postbelic, ponderea cea mai mare in cadrul acestei grupe în

comerţul internaţional a deţinut-o grupul ţărilor în curs de dezvoltare;

în perioada următoare (anii 1960-1962), această pondere atingea nivelul de 55 %;

după acest deceniu, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus ponderea, astfel încât

ponderea era deţinută de ţările dezvoltate;

creşterea ponderii ţărilor dezvoltate în exportul produselor de bază este urmare a

faptului că acestea au acordat atenţie dezvoltării agriculturii proprii şi industriei extractive proprii,

astfel încât să crească gradul de autosatisfacere din producţia naţională a nevoilor, ba chiar să

producă în cantităţi mari produse de bază destinate exportului;

multe ţări, care înainte erau importatoare de produse agricole, au devenit mari

exportatoare de produse agricole;

În importul de produse de bază, atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică,

ponderea cea mai mare, dar cu o tendintă de scădere, în ultimile 2-3 decenii a revenit ţărilor

dezvoltate. Acest lucru se explică prin faptul că în aceste ţări este concentrată cea mai mare parte a

industriei prelucrătoare.

În concluzie, 3/4 din importul produselor de bază îl realizează ţările dezvoltate.

Situaţia în ceea ce priveşte comerţul cu produse manufacturate este caracterizată de rolul

predominant al ţărilor dezvoltate. Participarea diverselor grupuri de ţări la comerţul cu produse

manufacturate este diferită faţă de comertul cu produse de bază, pentru că ţările dezvoltate deţin

monopolul industriei prelucrătoare, deci şi monopolul exportului cu produse manufacturate. Se

apreciează că acest lucru va exista înca mult timp, pentru că decalajul dintre grupele de ţări s-a

209

accentuat.

În perioada 1985-2009, ţările dezvoltate au înregistrat o pondere în scădere în cadrul

comerţului cu produse manufacturate, în timp ce ţările în curs de dezvoltare au înregistrat o creştere

a acestei ponderi. Astfel în 2009 ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a atins circa 35 – 37% în

comerţul mondial.

În continuare vom prezenta evoluţia comerţului internaţional cu bunuri pe principalele şase

grupe de produse.

Subgrupa produselor alimentare

Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deţinea primul loc, ca pondere,

în comerţul internaţional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-a redus treptat şi

în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerţul internaţional. Ritmul de creştere al producţiei

acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ. Ţările dezvoltate deţin o pondere de 70 % din

comerţul cu produse alimentare (atât la import, cât şi la export), iar ţările în curs de dezvoltare 30

%.

Dacă sub aspectul ponderii valorice comerţul internaţional cu produse alimentare a

înregistrat o însemnată scădere faţă de nivelul antebelic (de circa 4 ori), sub aspectul volumului fizic

şi valoric s-a înregistrat o creştere importantă (în anul 2010 exportul mondial de produse alimentare

a constituit 1362 miliarde dolari), dar ritmul de creştere a fost mai lent comparativ cu al altor grupe

de produse. Nomenclatorul produselor alimentare comercializate pe piaţa internaţională s-a

îmbogăţit considerabil în perioada postbelică. Se observă o sporire a ponderii produselor alimentare

cu un grad tot mai înalt de prelucrare industrială.

Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor dezvoltate (63,2% la

export şi 68,2% la import, pentru anul 2008). Primii 15 exportatori-lideri de produse alimentare

deţin ponderea de 83,3% din exporturile mondiale de produse alimentare. Primii 15 importatori-

lideri de produse alimentare deţin ponderea de 77,5% din importurile mondiale de produse

alimentare.

Subgrupa materiilor prime

Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război mondial, o

însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de război

reprezenta 22 % din totalul comerţ, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca în a doua parte

a deceniului 10 al secolului trecut să reprezinte doar 5 %. Daca consideram doar subgrupa

materiilor prime, atunci aceasta in prezent detine o pondere de cca 2%, iar dacă luăm în

consideraţie şi alte produse de minerit, atunci împreună acestea deţin puţin peste 4% din comerţul

mondial de bunuri.

Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerţul internaţional, din punctul de

210

vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogăţire a nomenclatorului de materii prime prin

introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care şi-au găsit utilizare ca

urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse materiale

rare utilizate în industria aerospaţiului sau în electronică). Tarile dezvoltate deţin cea mai mare

pondere in exportul de materii prime de cca 60%, iar tarile in curs de dezvoltare corespunzator

detin 40%.

Subgrupa combustibililor minerali, carburanţilor şi lubrefianţilor

Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creştere neînsemnată, până la

sfârşitul secolului al VII-lea, pentru ca apoi creşterea să fie considerabilă. Evoluţia acestei subgrupe

a fost de:

1. 7% - înainte de al 2-lea război mondial;

2. 10% - după al 2-lea război mondial şi

3. 24% - după ‘70

4. 20,4% - în 2010.

Doar combustibilii separat deţin cca 16% din comerţul mondial de bunuri. Această subgrupă

a înregistrat cea mai sinuoasă evoluţie, cu oscilaţii importante. În această subgrupă fiecare

componentă a avut o evoluţie diferită. La export această subgrupă este dominată de grupul ţărilor

dezvoltate, care deţin cca 56%, iar ţările în curs de dezvoltare deţin cca 44% din exporturi de

combustibili si produse minerale, şi la import tarile dezvoltate detin cea mai mare pondere.

Subgrupa produselor chimice

Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată în

comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era 4 %, la

sfârşitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %, în prezent ponderea acesteia fiind de cca 12%.

Această grupă a înregistart o creştere relativ însemnată a ponderii valorice în comerţul

internaţional ajungînd de la 4,4% în 1937 la cca 12% în 2010.

Chimia este una dintre cele mai dinamice ramuri ale industriei pe plan mondial, cu tendinţa

de a devansa chiar ritmul de creştere al industriei constructoare de maşini. Se apreciază că la

intervale de 8-10 ani se reînnoieşte producţia chimică pe plan mondial, deci şi comerţul

internaţional, în proporţie de 85-90%. Este grupa care are cel mai bogat nomenclator de produse în

circuitul comerţului internaţional. Măsurile antipoluare adoptate pe plan naţional şi internaţional au

determinat o creştere permanentă a ponderii produselor chimice ecologice în ultimele decenii.

Comerţul cu produse chimice este dominat de ţările dezvoltate (peste 80% la export şi circa

70% la import). Primii 15 exportatori-lideri de produse chimice deţin ponderea de 90,6% din

exporturile mondiale de produse chimice. Primii15 importatori-lideri de produse chimice deţin

ponderea de 84,9% din exporturile mondiale de produse chimice.

211

Subgrupa maşinilor, utilajelor şi mijloacelor de transport

Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ’70, cel mai înalt ritm de creştere în

cadrul comerţului international, dar şi cel mai înalt ritm de creştere a ponderii valorice. Astfel, de la

8 % înainte de război, ajunge în anii ‘70 la 30 %, iar în 2009 la 39 %, adică exportul mondial cu

produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 2009 faţă de 1950. În 2010 ponderea

acestei grupe de produse a constituit cca 34% din exporturile mondiale de bunuri. Volumul

exportului mondial de maşini, utilaje şi mijloace de transport a constituit 5,08 trilioane dolari SUA

în 2010. Cea mai mare pondere în exportul acestei grupe este deţinută de ţările dezvoltate – 63%,

iar ţările în curs de dezvoltare deţin 37% din exportul de maşini, utilaje şi mijloace de transport.

Subgrupa altor produse manufacturate

Specific acestei subgrupe este faptul că a deţinut o pondere însemnată în comerţul

internaţional, cu o tendinţă de creştere permanentă până în deceniul 7 şi cu oscilaţii în perioadele

următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24%, apoi în 1970 de 29%, pentru ca în ultimul

deceniu să oscileze între 21 % şi 25 %. În anul 2010, ponderea acesteia a constituit cca 21%.

Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte largă de

produse finite şi semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei prelucrătoare. Cea mai mare

pondere în comerţul mondial la această categorie le revine ţărilor dezvoltate ce deţin cca 58% din

exporturi mondiale, iar ţările în curs de dezvoltare deţinînd corespunzător 42%.

Analizind comertul mondial pe regiuni, constatam ca in anii 2008-2010, cea mai mare

pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4%, urmată de Asia cu 27,9%, urmată de America

de Nord cu o pondere de 13,6%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi

de Est cu 3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1% .

Analizînd comerţul intra şi inter-regional, constatăm că comerţul intra-European se situează

pe primul loc deţinînd 31,2% din total CI, pe locul 2 se situează comertul intra-Asiatic deţinînd

13,9% din CI, pe locul trei se situează comertul în cadrul Americii de Nord deţinînd 6,9% din CI.

Apoi uremază comerţul Asiei cu America de Nord cu o pondere de 5,5%, apoi urmează comerţul

Europei cu Asia detinind 5,2%, si Europa cu America de Nord 3,3% din CI.

Putem concluziona că Europa deţine cea mai mare pondere, în comerţul mondial, dar Asia

işi valorifică potenţialul sau economic din ce în ce mai intens şi ciştigă foarte mult teren şi desigur,

America de Nord continuă să joace un rol important în comerţul mondial.

Cea mai mare pondere în exportul de bunuri îi revine Europei şi Asiei, urmate de America

de Nord, Orientul Mijlociu, CSI, America Centrala şi de Sud şi Africa.

Analizînd importul de bunuri în anul 2009-2010 se observă că cea mai mare pondere este

deţinută la fel de Europa, urmată de Asia, America de Nord, America Centrala şi de Sud, Orientul

Mijlociu, CSI şi Africa .

212

În ceea ce priveşte balanţa comercială, aceasta este deficitară la nivel global. Dacă urmărim

structura balanţei comericale pe regiuni observăm că regiunile în care predomină ţări dezvoltate au

balanţe comerciale deficitare, şi anume Europa şi America de Nord, în timp ce regiunile în care

predomină ţările în curs de dezvoltare şi cele cu pieţe emergente cum sunt America Centrala şi de

Sud, CSI, Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, înregistrează balanţe comerciale pozitive.

Graficul nr. 2 Evoluţia comerţului mondial cu bunuri în 2000-2010, mlrd. dolari SUA

Sursa: elaborat de autor în baza datelor OMC.

Analizînd evoluţia importurilor şi exporturilor mondiale din 2006 pînă în anul 2009,

observăm o creştere continuă a acestor indicatori pînă în trimestrul trei al anului 2008, după care pe

fonul crizei financiare mondiale începînd cu trimestrul patru al anului 2008 s-a înregistrat o

descreştere continuă a acestuia, astfel că în anul 2009 volumul exportului mondial a înregistrat

valoarea de 12,3 trilioane dolari SUA faţă de 15,8 trilioane dolari SUA în anul 2008. In anul 2010 s-

a inregistrat o crestere a volumului comertului international cu 22% atingind nivelul de 14,8

trilioane dolari SUA, fiind la un nivel inferior celui din 2008.

In anul 2011, s-a inregistrat crestere atit a volumului exportului cit si importului mondial de

bunuri pina la valoarea de 18,2 trilioane dolari SUA – exporturi si 18,38 trilioane dolari SUA –

importuri, astfel depasind valorile pic inregistrate in 2008, pina la criza mondiala.

In concluzie, este de mentionat ca atât structura comerţului internaţional, cât şi participarea

diverselor grupe de ţări la exportul şi importul diferitelor subgrupe de produse, permit desprinderea

câtorva trăsături caracteristice ale perioadei postbelice:

nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogăţit şi reînnoit permanent în cadrul

comerţului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare

industrială şi nepoluante;

în cadrul produselor manufacturate s-au detaşat, ca pondere valorică: întâi produsele

213

industriei constructoare de maşini, apoi alte produse manufacturate şi, în sfîrşit, produsele

chimice;

comerţul cu produse manufacturate atât la import, cât şi la export, a fost şi continuă să fie

dominat de grupa ţărilor dezvoltate, cu o tendinţă de scădere a ponderii în favoarea ţărilor în

curs de dezvoltare;

comerţul cu produse de bază, deşi valoric şi fizic a înregistrat o crestere, ca pondere valorică

a înregistrat o scădere faţă de perioada dinainte de cel de-al 2-lea război mondial şi a pierdut

loc în favoarea produselor manufacturate;

în cadrul grupei produselor de bază evoluţia a fost neuniformă: ponderea valorică a

combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime a

scăzut;

la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au ţările în curs de dezvoltare, iar

la import ţările dezvoltate (evoluţie diferită faţă de grupa produselor manufacturate).

s-au produs modificări şi în repartizarea geografică a comerţului internaţional, fiind create

noi curente şi direcţii de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut peste 100 de

ţări noi, independente şi, drept urmare, atât din motive economice, cât şi din motive

ideologice, multe fluxuri comerciale au fost reorientate.

11.3 Comerţul internaţional cu servicii

Sectorul serviciilor în mod tradiţional a fost considerat un element al economiei naţionale,

mai precis un accesoriu al procesului de producţie şi distribuţie de bunuri ce şi-a sporit continuu

importanţa şi ponderea schimburilor economice internaţionale din ultimele decenii. Preocupările

pentru definirea comerţului international cu servicii au sporit la sfârşitul anilor 1970 după deciziile

de a negocia problema serviciilor sub egida GATT-ului.

Comerţul internaţional cu servicii se referă la vânzarea şi livrarea unui produs intangibil

numit serviciu, între un producător şi consumator. Comerţul cu servicii are loc între producători şi

consumatori, care sunt, din punct de vedere juridic, cu sediul în ţări diferite. Comerţul internaţional

cu servicii este definit ca activitatea de export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi

cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării. În multe situaţii vânzarea sau cumpărarea

serviciilor în străinătate presupune deplasarea în acest scop a producătorilor, deci, mişcarea

factorilor de producţie şi anume a muncii şi a capitalului. Prin conţinutul lor, serviciile

internaţionale implică atât operaţiuni comerciale, cât şi operaţiuni investiţionale, ceea ce face ca

schimburile internaţionale de servicii să fie constituite concomitent atât din comerţul internaţional

cu servicii propriu-zise, cât şi din fluxurile determinate de mişcarea capitalului şi a muncii.

214

Serviciile pot fi considerate ca obiect al comerţului internaţional având origine externă, deci, fiind

furnizate de o întreprindere ce nu aparţine ţării consumatoare. În unele situaţii realizarea

proximităţii dintre consumatori şi producători implică deplasarea în străinătate a consumatorilor.

În funcţie de aceste modalităţi de furnizare, pot fi clasificate restricţiile, măsurile de

reglementare şi politicile de liberalizare care pot viza comerţul cu servicii, mişcarea factorilor de

producţie sau mişcarea consumatorilor de servicii. În legătură cu modalităţile de furnizare,

serviciile care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale sunt clasificate în servicii “factor” şi “non-

factor”. Serviciile factor se referă la veniturile provenite din mişcarea în exteriorul ţării a factorilor

de producţie. Veniturile din investiţii, redevenţe şi veniturile din muncă sunt incluse în această

categorie. Serviciile non-factor conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului sunt clasificate în trei

categorii: “transporturi”, “turism” şi “alte servicii”. Categoria “alte servicii” include comerţul cu

servicii de comunicare, financiare, asigurări non-marfare, reparaţii, servicii culturale, leasing,

construcţii şi inginerie, consultanţă, reclamă, servicii de informatică, redevenţe şi venituri din

licenţe, alte servicii de afaceri. O categorie aparte o reprezintă serviciile guvernamentale care

cuprind cheltuielile ambasadelor şi consulatelor, unităţilor militare, altor entităti publice, în

străinatate şi acelea ale personalului lor, ca şi încasările provenind de la ambasade, consulate etc.

Comerţul internaţional cu servicii este definit prin cele patru moduri de furnizare a

Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS). GATS identifică patru modalităţi de

prestare a serviciilor pe piaţa internaţională, respectiv:

f. comerţul transfrontalier – modalitatea de prestare cea mai apropiată comerţului internaţional

în sens propriu, prin menţinerea unei separaţii de ordin geografic între vânzator si

cumpărător;

g. consumul în străinătate - presupunând deplasarea consumatorului de servicii în ţara de

rezidenţă a prestatorului;

h. prezenţa comercială – o prezenţă permanentă în ţara de rezidenţă a consumatorului este

deseori necesară pentru prestarea anumitor servicii;

i. deplasarea prestatorului individual de servicii în ţara de rezidenţă a consumatorului,

temporar, pe cont propriu sau ca angajat al unui prestator de servicii.

O importanţă în comerţul internaţional cu servicii o au clasificările acestora în corelaţie cu

comerţul cu bunuri:

k) Servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi, componente pentru sectorul informatic);

l) Servicii complementare comerţului cu bunuri (financiare, bancare, asigurare, de

promovare, servicii de transport, distribuţie, depozitare);

215

m) Servicii care se substituie comerţului cu bunuri (leasing-ul, franchisingul, serviciile

de reparaţii şi întreţinere);

n) Servicii care se comercializează independent de bunuri (servicii contabile şi de

audit, juridice, asigurări de persoane şi alte asigurări non-marfă, medicale, de

telecomunicaţii, informatice, turistice).

Majoritatea sectoarelor prestatoare de servicii se caracterizează prin concurenţă imperfectă,

numeroase pieţe de servicii se confruntă cu problema informaţiei imperfecte sau asimetrice,

anumite segmente ale pieţei se ciocnesc cu acutizarea problemei externalităţilor. În acelaşi timp am

putea menţiona că piaţa serviciilor este influenţată de următoarele elemente: rolul strategic al

serviciilor în conexiune cu exporturile de bunuri, creşterea responsabilităţii producătorilor pentru

bunurile ofertate, sporirea complexităţii tehnice a bunurilor comercializate, diminuarea distanţei

economice dintre state.

Figura 4. Exportul de servicii pe categorii, la nivel mondial (2000-2010) mln dol şi %

Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011

Analizând figura 4, observăm că exportul de servicii de tranport în anul 2000 înregistrează

23,2%, şi ulterior în 2005 se observă o descreştere 0,4%, şi abia în anul 2008 se observă atingerea

aceluiaşi indicator precum în anul 2000. O tendinţă iarăşi de descreştere, dar deja de 1% poate fi

observată în anul 2009. Abia la începutul anului 2010, se înregistrează o mică relansare a

comerţului cu servicii de transport pînă la 21,3%. [11]

216

În ceea ce priveşte transportul de călători, în anul 2000, se înregistrează 32,1%, dar tendinţa de

descreştere începe cu anul 2005 şi continuă pînă în anul 2009, şi abia din acest an are loc o mică

relansare.

Figura 5. Importul de servicii pe categorii, la nivel mondial (2000-2010)

Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011

Analizând figura 5, ce ţine de importul de servicii pe categorii, observăm că serviciile de

transport începînd cu anul 2000 şi pînă în anul 2008 înregistrează o tendinţă de creştere continuă, şi

începînd cu anul 2009, această tendinţă este în descreştere de pînă la 25,4%. În anul 2010

înregistrează 27,3%. În ceea ce priveşte serviciile de călători, se observă o tendinţă similară precum

şi la serviciile de transport. Ponderea la alte servicii comerciale este în continuă creştere începînd cu

anul 2000 şi pînă în anul 2009, ulterior în anul 2010 este înregistrată o mică scădere.

217

Figura 6. Exporturile cu servicii comerciale pe regiuni în perioada anului, 2011

Sursa: elaborat de autor în baza raportului Organizaţiei Mondiale a Comerţului, 2012

În America de Nord, Europa şi Asia, "alte servicii comerciale" sunt principala categorie de

servicii exportate: acestea au reprezentat mai mult de 50 % din exporturile de servicii ale acestei

regiuni în 2011. În 2011, turismul a constituit 47,3 la sută din comerţul total cu servicii în Africa,

44,3 la suta în Orientul Mijlociu şi 36,3 la sută în America de Sud şi Centrală. În Orientul Mijlociu,

ponderea lor a crescut din 2005, înregistrand în acea perioadă 36 %, datorită creşterii rapide a

turismului. Pentru Comunitatea Statelor Independente (CIS), serviciile de transport sunt principalele

servicii exportate, reprezentând 38,8 % din totalul de exporturi de servicii comerciale din regiune în

2011.

218

Figura 7. Exporturile cu servicii comerciale pe categorii 2010-2011

Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului 2012

Sectorul servicii personale, culturale şi de agrement este cel care a cunoscut cea mai rapidă

creştere în 2011 (16 %). Această creştere a fost determinată în principal, de către UE, ale cărei

exporturi au crescut cu 22 %. Serviciile informatice au fost al doilea sector cu o creştere puternică

în 2011, de 15 %, o creştere de 19 % în Asia. Economiile asiatice au fost responsabile pentru 29 %

din exporturile mondiale de servicii de calculatoare şi informatică în 2011, faţă de 21 % în anul

2005. Exporturile mondiale cu servicii de turism au crescut cu 12 % în 2011, determinată de

creşterea puternică din Europa (13 %) şi Asia (17%). Exporturile mondiale cu servicii de transport a

crescut cu 9 la sută în 2011, dar au rămas sub nivelul din 2008. Exporturile mondiale de servicii de

comunicaţii şi alte servicii prestate în principal întreprinderilor a crescut, de asemenea cu 9 %. [12]

219

Figura 8. Exporturile mondiale cu alte servicii comerciale 2011

Sursa: Raportul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului 2012

Serviciile de turism şi alte servicii de afaceri reprezintă jumătate din exporturile cu servicii. În

2011, jumătate din exporturile mondiale cu alte servicii comerciale au fost constituite din servicii de

turism şi alte servicii de afaceri. Ponderea serviciilor de transport a fost de 21,0 %, faţă de 22,7 % în

anul 2005. Exporturile cu servicii financiare au reprezentat 7 % din exporturile mondiale cu servicii

comerciale în 2011, urmată de redevenţe şi taxe de licenţă, cu o pondere de 6,0 %. Serviciile cu

calculatore şi informaţii au reprezentat 6 % din exporturile de servicii de afaceri la nivel mondial,

faţă de 4 % în 2005. Cota altor sectoare, în exporturile cu servicii comerciale a fost mult mai mică.

Ponderea serviciilor de asigurare, de construcţie şi de comunicare a fost cuprins intre 2,1 % şi 2,5 %

în anul 2011. Serviciile personale, culturale şi de agrement, incluzând serviciile audiovizuale, au

avut ponderea cea mai mică, cu 1,3 % din exporturile mondiale cu servicii comerciale.

În 2010, exporturile de servicii de transport au reprezentat 21,3 % din exporturile mondiale de

servicii comerciale, faţă de o medie de 21,3 % în ultimul deceniu. În esenţă, aceste exporturi provin

din Europa (374 $ miliarde), Asia (226 miliarde USD) şi America de de Nord (84 de miliarde de

dolari). Exporturile de "alte servicii comerciale "au totalizat 1970 miliarde USD în 2010, care

reprezintă este de 53,3 la sută din totalul exporturilor de servicii comerciale, jumătate provenind din

220

Europa, şi anume din UE. Ponderea exporturilor din Asia "alte servicii de afaceri" a crescut la 25,4

%, şi din America de Nord a fost de 18,2 %. Ca concluzie, menţionăm că Europa şi Asia sunt

principalii furnizori de servicii comerciale. Referitor la comerţul cu servicii pe categorii, putem să

conchidem că numai importurile de servicii de transport pentru anul 2010 sunt în creştere.

În perioada anilor 1980-2008 a avut loc expansiunea comerţului cu servicii. Începînd cu a

doua jumătate a anului 2008 are loc o descreştere a comerţului cu servicii în rezultatul efectelor

crizei economice internaţionale, efecte ce se resimt pînă la începutul anului 2012. Abia din 2012

are loc o uşoară relansare a comerţului cu servicii. Creşterea rolului serviciilor în cadrul comerţului

mondial relevă o accentuată tendinţă de creştere a specializării în cadrul diviziunii internaţionale a

muncii, în care ţările dezvoltate ocupă o poziţie dominantă. Se constată o creştere continuă a

comerţului internaţional cu servicii. Acesta are o serie de particularităţi care-l deosebesc de

comerţul internaţional cu bunuri materiale, care sunt produse într-o ţară şi exportate în altă ţară.

Ponderea exporturilor de servicii în totalul exporturilor mondiale a crescut de la 17% la 60%. Din

punct de vedere economic, serviciile comerciale sunt, o oportunitate majoră pentru întreprinderi în

domeniul comerţului, şi pentru companiile care produc. Pentru a evidenţia rolul serviciilor în

contextul de afaceri contemporan, trebuie să menţionăm că serviciile constituie cele mai bun vector,

prin care putem iniţia şi dezvolta un sistem de relaţii între întreprinderi şi clienţii lor.

11.4 Comerţul exterior cu bunuri şi servicii al Republicii Moldova

Comerţul exterior cu bunuri al Republicii Moldova

Începând cu anul 1991, se produc modificări în orientarea geografică a comerţului exterior

al Republicii Moldova. Devenind stat independent, Republica Moldova a obţinut posibilitatea să-şi

traseze de sinestătător relaţiile comercial-economice cu toate ţările lumii. În relaţiile sale cu alte

ţări, pune la bază principiul respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi,

obţinerii avantajelor reciproce.

Acordurile încheiate de către Republica Moldova sunt îndeplinite în conformitate cu Legea

privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor

internaţionale, nr.1137 – XII din 4 august 1992, precum şi în conformitate cu practica

internaţională. Încheierea acordurilor bilaterale la nivel de guvern se face pe o perioadă scurtă ( 1 an

), medie (5 ani), lungă (10 ani) sau nelimitată de timp. Cele mai frecvente tipuri de acorduri

încheiate sunt: Acordul privind comerţul şi colaborarea economică, Acordul de comerţ liber,

Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor. Prin semnarea acestor acorduri se

urmăreşte diversificarea pieţelor de desfacere şi creării condiţiilor mai facile pentru penetrarea

mărfurilor moldoveneşti pe aceste pieţe.

221

Numărul ţărilor incluse în relaţiile de cooperare şi colaborare economică ale Moldovei, a

crescut de la 42 de ţări în 1992, la mai mult de 100 de ţări în prezent. Cei mai importanţi parteneri

comerciali pe grupe de ţări sunt: Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente şi ţările

Europei Centrale şi de Est.

Ţările Comunităţii Statelor Independente au avut cea mai mare pondere pe parcursul anilor

cedând actualmente poziţiile în favoarea Uniunii Europene. Relaţiile economice cu aceste ţări se

desfăşoară în baza acordurilor bilaterale şi multelaterale. Ţările CSI au hotărât, pentru accelerarea

reformelor economice şi ridicarea nivelului de trai, să formeze o Uniune Economică, care să asigure

libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă, o politică monetar-

creditară, bugetară, fiscală, a preţurilor, economică, vamală şi valutară, o legislaţie economică

armonizată, existenţa unei baze statistice comune.

Acordul cu privire la crearea Uniunii Economice, a fost semnat la Moscova la 24 septembrie

1993, dar n-a fost realizat. Deşi în cadrul CSI au fost încheiate un număr mare de acorduri

multelaterale în domeniul economic, totuşi, acordurile bilaterale continuă a fi cele mai eficiente.

Comerţul Republicii Moldova cu ţările CSI are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajele relaţiilor

economice externe se referă la satisfacerea necesesităţilor ramurilor economice externe cu materia

primă şi matreiale, păstrarea pieţei de desfacere tradiţională. Dezavantajele sunt: mecanismul

imperfect de reglare a acordurilor, lipsa garanţiilor din partea Guvernului privind îndeplinirea lor.

Influenţa negativă asupra nivelului de îndeplinire a acordurilor interguvernamentale se manifestă

prin incapacitatea de plată a agenţilor economici, scăderea producţiei, preţurile înalte la materia

primă şi la producţie, impunerea barierelor tarifare şi netrafiare ce împiedică mişcarea liberă a

mărfurilor.

Republica Moldova, după obţinerea independenţei, a încercat să-şi diversifice pieţele de

desfacere, una din acestea fiind Uniunea Europeană. În vederea intensificării relaţiilor economice

cu aceste ţări, a fost semnat, la 28 noiembrie 1994, Acordul de Parteneriat şi Cooperare între

Republica Moldova şi Comunităţile Europene şi statele lor membre.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare a intrat în vigoare la 1 iulie 1998, pe o perioadă de 10

ani. Acordul reprezintă documentul politic de bază, care stabileşte cadrul general de colaborare

între Republica Moldova şi Uniunea Europeană în toate aspectele. Dezvoltarea relaţiilor de

colaborare facilitează promovarea investiţiilor şi comerţului, susţine procesul reformelor în

Moldova şi creează condiţiile necesare pentru stabilirea pe viitor a unei zone de liber schimb între

Uniunea Europeană şi Moldova.

În acordul de Parteneriat şi Cooperare nu este inclus comerţul cu textile, deoarece este

reglamentat de un acord special, care funcţionează din 1993. Conform prevederilor Acordului

privind comerţul cu textile, la exportul în Uniunea Europeană a produselor textile de origine

222

moldovenească nu se aplică restricţii cantitative. De asemenea nu sunt restricţii cantitative la

exportul produselor industriale şi agricole, acesta efectuându-se în baza licenţelor de export şi

certificatelor de origine a mărfii. Acordul de Parteneriat şi Cooperare consolidează avantajele de

care beneficiază Moldova în cadrul Sistemului Preferinţelor Generalizate. Principalii parteneri ai

Republicii Moldova din cadrul Uniunii Europene sunt: Germania, Italia, Franţa, Austria. O altă

grupă de ţări, cu care Republica Moldova deţine relaţii economice, sunt cele din Europa Centrală şi

de Est. Din această grupă se evedenţiază relaţiile cu România.

În continuare, putem spune că evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova în

perioada anilor 1997-2012 a fost influenţată de următorii factori:

Aderarea Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a Comerţului

(26.07.2001).

Tranziţia regimurilor comerciale acordate de statele Uniunii Europene. Sistemul

Generalizat de Preferinţe Plus (GSP+, instituit cu începere de la 1 ianuarie 2006)

care este succesorul Sistemului Generalizat de Preferinţe (instituit în 1998) şi

oferea accesul fără taxe vamale la import pentru cca. 7200 grupe mărfuri

moldoveneşti, fiind succedat de regimul Preferinţelor Comerciale Autonome,

acordate începînd cu 01.03.2008. Din data de 14 martie 2008, R. Moldova

beneficiază de o nouă schemă de preferinţe comerciale, oferită de Uniunea

Europeană, cunoscută ca Preferinţe Comerciale Autonome (ATP). ATP permite

accesul la 12 000 grupe pe piaţa UE fără restricţii cantitative şi taxe vamale,

unica excepţie fiind importurile de vin, carnea de viţel şi unele produse din peşte,

asupra cărora se aplică cotele tarifare.

Semnarea Acordului de amendare şi lărgire a CEFTA - CEFTA 2006 la la

19.12.2006. Acordul a intrat în vigoare la 26.07.2006 pentru 5 părţi semnatare

(Albania, Macedonia, Moldova, Muntenegru, UNMIK/Kosovo), intrând în

vigoare, ulterior, pentru Croaţia (22.08.2007), Serbia (24.10.2007), Bosnia şi

Herzegovina (22.11.2007).

Volatilitatea procesului de implementare a acordului de liber schimb în cadrul

CSI cu Federaţia Rusă, manifestat prin instituirea embargoului asupra

importurilor de carne, produse vegetale (în mai 2005) şi vinuri (în martie 2006)

din Moldova.

Un impact asupra evoluţiei comerţului exterior au mai avut următorii factori: Lansarea

terminalului petrolier în cadrul Portului Internaţional Liber Giurgiuleşti cu primirea primei nave

petroliere cu încărcătură utilă (12.09.2007); Insituirea sistemului de certificare a originii mărfurilor

exportate în conformitate cu cerinţele UE; Aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie

223

2007.

Anul 2009 a consemnat pentru comerţul exterior al Republicii Moldova prima diminuare

începând cu ani 1997-1998, reeditând tendinţa globală în acest domeniu. Conform datelor furnizate

de Biroul Naţional de Statistică, diminuarea volumului comerţului extern al Republicii Moldova în

2009 a depăşit 29,4%, fiind sensibil mai puţin dar, în acelaşi timp, comparabilă celei înregistrate în

1999 (36,5%). Pentru anii 1997-2012, rata compusă de creştere anuală a constituit 6,94%. Datele

statistice pentru 2009 demonstrează că exporturile au demonstrat o aversiune mai mică spre

comprimare faţă de importuri, astfel încât diminuarea acestora a constituit mai mult de 23% faţă de

mai mult de 34% în cazul importurilor.

Exporturile au o contribuţie majoră pentru economia ţării: exploatarea economiilor de

scară, care sunt foarte dificil de atins în cazul unei pieţe interne mici, de asemenea prezintă

influxuri de valută străină în economie şi perfecţionare, dar au şi un rol social important – sporind

numărul locurilor de muncă etc. Astfel, schimbările structurale şi dinamica exporturilor sunt un bun

indicator de evaluare a competitivităţii firmelor naţionale pe pieţele externe.

Creşterea volumului comerţului exterior, cum a fost deja determinată, este unul de factorii creşterii

economice şi competitivităţii economiei naţionale. Pentru determinarea influenţei comerţului exterior este

necesar de analizat dinamica şi structura comerţului exterior în total.

Fifura 9. Evoluţia exportului Republicii Moldova pe grupe de ţăriSursa: elaborat de autor în baza raportului Biroului Naţional de Statistică 2012

224

În anii 2000-2011 comerţul exterior era determinat prin dezvoltarea accelerată a importului

în raport cu exportul. Deficitul balanţei comerciale a crescut de la 305 mln. de dolari în anul 2000

pînă la 2,974 mlrd. de dolari în anul 2011. Republica Moldova în perioadă 2000-2011 a avut o

balanţă comercială deficitară. Tendinţele au fost prestabilite prin nivelul scăzut al competitivităţii

internaţionale a exportului moldovenesc şi concentrare geografică excesivă, creştere a preţurilor la

carburanţi şi intensificarea consumului intern.

Soldul balanţei comerciale în ţările UE a fost negativ şi are tendinţă lentă de creştere, numai

în anul 2009 soldul balanţei comerciale s-a micşorat în comparaţie cu anul precedent cu 58,7%.

Diminuarea deficitului s-a datorat faptului că scăderea valorii importurilor a devansat reducerea

valorii totale a exporturilor, acestea micşorându-se respectiv cu 32,7 la sută şi 19,1 la sută

comparativ cu anul precedent.

Comerţul exterior cu bunuri de asemenea a fost în creştere, în anul 2010, crescând în

comparaţie cu anul precedent cu 16,4%. Indicatorul următor (ponderea exportului în PIB) este o

expresie a capacităţii Moldovei de a vinde pe o piaţă internaţională în cazul dat pe piaţa europeană.

În perioada cercetată acest indice a constituit 14,4% în mediu. Cota importului în PIB exprimă

dependenţa economiei ţării faţă de pieţele externe. Ponderea Import / PIB în ţară este 76% în

mediu.

Raportul dintre soldul comerţului cu bunuri şi PIB în anul 2010 s-a diminuat cu 9,5 puncte

procentuale şi a constituit 45,5 la sută. Acest indicator pentru ţările UE s-a diminuat cu 5,6 puncte

procentuale şi a constituit 19,6 la sută.

Analizînd evoluţia importului Republicii Moldova, pe grupe de ţări, observăm că cea mai mare

pondere o au ţările UE şi CSI

225

Figura 10. Evoluţia importului Republicii Moldova pe grupe de ţăriSursa: elaborat de autor în baza raportului Biroului Naţional de Statistică 2012

Din punct de vedere geografic, o parte mai mare a exporturilor şi importurilor se concentrează

pe două grupuri de ţări - Uniunea Europeană şi Comunitatea Statelor Independente.

Ponderile acestor două grupuri în comerţul cu Republica Moldova în anul 2011 sunt destul de

stabile: aproximativ 43% din importuri revin UE şi 33% din importuri revin CSI; aproximativ 49% din

exporturi merg către UE şi 41% din exporturi revin CSI. Altor tări revenind doar 24% la import şi 10% la

export. Aceste tendinţă denotă faptul că în această perioadă s-a păstrat relativ structura exporturilor

şi concurăm pe piaţa externă în baza factorilor de producţie ieftini – preţuri mici, mai degrabă decât

livrând produse cu aspecte calitative deosebite.

Sistemul comercial preferenţial acordat de UE, acordurilor de promovare a investiţiilor cu

statele membre ale UE, ale structurilor regionale ce favorizează reorientarea geografică a

schimburilor comerciale ale Republicii Moldova de la est spre vest demonstrează capacitatea ţării

de a se integra în circuitul economic european.

Comerţul exterior este unul din cei mai importanţi indicatori ai competitivităţii internaţionale

a unei ţări. Acesta reflectă care sunt domeniile în care produsele unei economii sunt competitive.

Legătura directă dintre sporirea exporturilor şi creşterea economică este concludentă. Analizând

evoluţia comerţului, necătând la problemele existente în anii precedenţi, anii 2008-2009-2010-2011,

putem concluziona se bucură de reuşite, de genul reorientării producţiei spre piaţa UE, aproximativ

la 49%, ceea ce ne vorbeşte despre o ameliorare calitativă, diversificare şi o creştere a

competitivităţii.

Comerţul exterior cu servicii al Republicii MoldovaComerţul cu servicii este o altă componentă a comerţului exterior al Republicii Moldova. În anul

2011, balanţa serviciilor a înregistrat o diminuare cu 62.9 la sută a soldului deficitar, acesta

constituind 25.87 mil. USD. Raportul deficitului balanţei serviciilor la PIB a constituit 0.4 la sută.

Acest fapt poate fi observant în diagram de mai jos.

226

Figura 11. ServiciileSursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012

Conform datelor preliminare, în anul 2011, volumul comerţului exterior cu servicii s-a

majorat cu 19,8 la sută, însumând 1,763.49 mil. USD, din care 26,2 la sută revine comerţului cu

ţările CSI şi 73,8 la sută – cu statele din restul lumii. Serviciile prestate nerezidenţilor au fost

evaluate la 868.81 mil. USD, volumul lor fiind similar celor primite de la nerezidenţi – 894,68 mil.

USD. [10]

Ponderea majoră în volumul serviciilor o deţin în continuare serviciile de transport. Valoarea

serviciilor de transport prestate nerezidenţilor a însumat 343,14 mil. USD, în creştere cu 40,4 la sută

comparativ cu anul precedent, iar a celor importate – 363,68 mil. USD, în creştere cu 27,5 la sută.

Aceste majorări au fost determinate în special de creşterea volumului serviciilor de transportare a

bunurilor, ce sa majorat cu 40,9 la sută comparativ cu anul precedent.

Volumul serviciilor de călătorii a fost evaluat la 500,18 mil. USD, din care 194,31 mil. USD

–prestate nerezidenţilor şi 305,87 mil. USD – primite de la nerezidenţi. Soldul deficitar s-a majorat

cu 22,3 la sută, fiind determinat de călătoriile personale (pentru odihnă, instruire etc.), precum şi de

cheltuielile în creştere a rezidenţilor care muncesc peste hotare.

Serviciile de comunicaţii au înregistrat un excedent în valoare de 86,50 mil. USD. Serviciile

prestate nerezidenţilor au fost evaluate la 128.96 mil. USD, iar cele primite – la 42,46 mil. USD.

Figura 13. Exportul de servicii, anul 2011 a Republicii Moldova

Sursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012

Analizând exportul de servicii a Republicii Moldova pentru anul 2011, ponderea celei mai

mari categorii o reprezintă serviciile de transport 39,5% şi de călătorii 22,4%, fiind urmate de

serviciile de comunicaţii, profesionale, tehnice şi de afaceri, de informatică şi informaţionale.

228

Figura 14. Importul de servicii, anul 2011 a Republicii Moldova

Sursa: Balanţa de Plăţi a Republicii Moldova, 2012

În ceea ce priveşte importul de servicii pentru anul 2011, a Republicii Moldova, observăm

că ponderea cea mai mare este similară preum şi în exportul de servicii, transporturile reprezentînd

40,6% şi călătorii 34,2%, fiind urmate de alte servicii 6%, ulterior servicii profesionale , tehnice şi

de afaceri 5,4% şi servicii de informatică şi informaţionale 4,5%.

Evident, înrăutăţirea balanţei nu este uniformă pe sectoare. Victima principală a crizei din

ultimii doi ani a fost sectorul transporturilor, care dintr-un exportator net de servicii s-a transformat

într-un importator, excedentul comercial de 32.12 mln. USD în 2008 trecând în deficite de 3.21 mln.

USD în 2009 şi 40.68 mln. USD în 2009. Merită de menţionat că, suferind de pe urma crizei

economice propriu-zise, sectorul transporturilor a mai fost afectat şi de unele influenţe negative

externe, precum implementarea măsurilor protecţioniste de către unii parteneri ai Republicii

Moldova şi nesoluţionate de diplomaţia noastră comercială; o altă evoluţie îngrijorătoare este

migrarea începând cu 2009 a unor companii transportatoare moldoveneşti în România, din cauza

unui regim regulator mai favorabil din această ţară. În perioada anului 2011 situaţia s-a schimbat

cea mai mare pondere fiind deţinută de comerţul cu servicii, dar de asemenea înregistrează un

deficit de 1,1 %. Mai mult decât atât, în afară de sectoarele „servicii de comunicaţii” şi „servicii de

informatică şi informaţionale”, în restul sectoarelor se observă trenduri negative, chiar dacă nu sunt

atât de dramatice ca în sectorul transporturilor. Şi e vorbă nu doar de înrăutăţirea balanţei

comerciale, ci şi de scăderea valorii absolute a exporturilor de servicii în mai multe sectoare. Şi

dacă trendurile negative din 2009 au fost în marea parte explicate de impactul sever al crizei

229

economice globale, atunci menţinerea acestui trend negativ şi în 2011 vorbeşte şi de factori ce se

află în interiorul Republicii Moldova.

Actualmente, serviciile au pătruns pe agenda unor reuniuni internaţionale, acentuându-se

concurenţa externă. O perioadă lungă sectorul serviciilor nu a fost recunoscut, serviciile fiind

neglijate de economişti şi încadrate în sfera neproductivă. Această situaţie de fapt s-a schimbat în

ultimele doua-trei decenii, ajungându-se la concluziile:

serviciile pot crea locuri de muncă contribuind la limitarea şomajului;

sectorul terţiar este supus unor multitudini de reglementări;

oferta de servicii diferenţiate şi adaptate la cerere constituie un element esenţial al

competitivităţii întreprinderilor.

Pentru amplificarea comerţului cu servicii Republica Moldova trebuie să pună accent pe:

identificarea barierilor în calea comerţului cu servicii;

racordarea propriei statistici a comerţului cu servicii la cea mondială;

liberalizarea regională a comerţului cu servicii şi participarea la negocierile multilaterale în

cadrul GATS;

realizarea de alianţe la nivel de state în abordarea comerţului exterior cu servicii;

racordarea şi adaptarea propriilor legi la cele propuse de GATS.

..

În concluzie de menţionat, că în cazul Republicii Moldovei, necesitatea unor schimbări

structurale şi calitative ale exporturilor sunt vitale, întrucât dezvoltarea economiei naţionale pe

parcursul ultimului deceniu se bazează pe consum (un indicator în acest sens sunt importurile care

depăşesc de mai mult de 3 ori exporturile) şi nu se orientează spre exporturi şi investiţii.

Moldova, fiind о economie foarte mică şi cum s-a dovedit pe perioada de tranziţie, cu

modeste rezerve de creştere, pentru a asigura un nivel sustenabil de dezvoltare trebuie să se

orienteze spre un model de dezvoltare bazat pe exporturi şi investiţii. Întreprinderile naţionale

trebuie să se orienteze spre pieţele externe pentru a-şi spori eficienţa procesului de producţie, să

atragă noi tehnologii, să producă bunuri cu о valoare adăugată mai înaltă, care drept urmare vor

permite sporirea standardelor de trai al populaţiei. Astfel, asigurarea şi menţinerea competitivităţii

exporturilor este о cerinţă imperativă pentru consolidarea situaţiei economiei naţionale. Strategia

Republicii Moldova trebuie să se axeze pe export, pe atragerea investiţiilor străine, pe îmbunătăţirea

calităţii produselor conform standardelor precum europene, şi pe integrarea în comunitatea

230

europeană.


Întrebări pentru recapitulare:1. Care sunt factorii ce au determinat evoluţia CI?

2. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse de bază?

3. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse manufacturate?

4. Care sunt particularităţile evoluţiei CI în perioada recentă?

5. Care sunt noţiunile referitor la servicii şi tipologia lor?

6. Care sunt principiile comerţului cu servicii?

7. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu servicii.

8. Caracterizaţi comerţul exterior cu bunuri al Republicii Moldova.

9. Caracterizaţi comerţul exterior cu servicii al R.Moldova.

10. Enumeraţi şi explicaţi factorii cei mai relevanţi de influenţă a comerţului exterior al R. Moldova.

Teste grilă:1. Ponderea ţărilor dezvoltate în exportul de produse de bază a fost în perioada postbelică totdeauna superioară ponderii

ţărilor în curs de dezvoltare

a) Adevarat

b) Fals

2. Repartizarea geografică a comerţului internaţional pe continente:

a) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii de Nord;

b) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Europei;

c) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Americii Latine şi Africii;

d) ponderea cea mai mare a comerţului internaţional îi revine Asiei;

3. In perioada postbelica CI a devansat ca ritm de creştere producţia industrială la nivel mondiala) Adevaratb) Fals4. Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor în curs de dezvoltare

a) Adevaratb) Fals

5. Cresterea volumului comertului international in perioada postbelica a fost permanenta.a) Adevaratb) Fals6. Dinamica CI cu materii prime naturale a fost mai mica decit dinamica celorlalte grupe de produse.

a) Adevaratb) Fals.

231

Capitolul 12: Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţiile Străine Directe

Obiective:

A cunoaste conceptul investiţiilor străine, tipologia şi principalele trăsături ale

acestora

A identifica principalele diferenţe între investiţiile străine directe şi cele de

portofoliu

A analiza particularităţile evoluţiei şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de ISD

A determina rolul achiziţiilor şi fuziunilor în evoluţia ISD

A analiza particularităţile evoluţiei ISD în Republica Moldova

Termeni cheie

Investiţii internaţionale, investiţii străine directe, investiţii de portofoliu, trăsături ale ISD,

fluxuri de investiţii, fuziuni şi achiziţii, investitori, receptori.

12.1 Fluxurile internaţionale de capital. Investiţiile Străine Directe: continut, caracteristici

definitorii şi factorii determinanţi.

Odată cu creşterea şi diversificarea fluxurilor comerciale, cu intensificarea procesului de

transnaţionalizare, s-au impus şi chiar au depăşit ritmul de creştere a fluxurilor mondiale de

mărfuri, fluxurile internaţionale de capital. Dezvoltarea economică şi industrializarea a tot mai

multe ţări, pe de o parte, revoluţionarea structurii economiilor occidentale, pe de altă parte, au

determinat amplificarea fluxurilor de capital între ţări şi regiuni geografice. Dar, dacă la fluxurile

internaţionale comerciale (de bunuri şi servicii) participă activ toate statele lumii, nu acelaşi lucru

se poate spune despre măsura implicării lor în fluxurile internaţionale de capital. Participarea la

economia mondială prin investiţii sau împrumuturi externe de capital, de exemplu, este

caracteristică numai acelor state care au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare.

Există fluxuri internaţionale de capital pe termen lung care îmbracă mai multe forme:

credite bancare; investiţii străine directe; plasamente în titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni,

bonuri de tezaur); transferuri publice concesionale; credite şi ajutoare oferite de instituţii financiare

internaţionale. Fluxurile de capital pe termen scurt sunt constituite îndeosebi din operatiuni

speculative cu „capitaluri fierbinţi" aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse

de timp, în funcţie de ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar. În economia mondială

contemporană, valoarea bunurilor si serviciilor care rezulta din investitiile străine depaseste

considerabil valoarea exporturiilor propriu-zise de marfuri pe plan mondial. Aceasta inseamna ca

investitiile străine sunt principalul instrument de dezvoltare a relatiilor economice internationale.

Ele stau la baza aparitiei societatilor transnationale.

Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme principale: investiţiile de

portofoliu şi investitiile directe. Investitiile internationale de portofoliu inseamna achizitionarea de

pe piaţa financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele permit participarea la

luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control. Investiţiile străine directe constau in achizitionarea

pachetului de actiuni de control, în cumpararea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol,

în străinătate. Majoritatea capitalului unei filiale externe sau un imprumut acordat acesteia de catre

firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii străine directe. Deosebirea dintre cele

doua categorii de investitii externe este exercitarea controlului. O investitie de portofoliu se poate

transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care o participaţie minoritară se transformă într-

una majoritară.

Fluxurile de capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evindenţă de emisiunea şi

tranzacţionarea unor instrumente specifice, de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de

capital poate fi definită formal ca “loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente

financiare.

Principalele beneficii ale pietelor de capital asupra dezvoltării economice sunt:

· eficienţa, competitivitatea şi solvabilitatea sectorului financiar;

· accesul societăţilor noi şi în formare la finanţarea prin acţiuni şi/sau obligaţiuni;

· descentralizarea proprietăţii şi a distribuţiei averii;

· solvabiliatea societăţilor comerciale.

Aceste beneficii trebuie să ţină însa cont şi de costurile şi dezavantajele pieţei de capital:

ciclurile economice şi impactul asupra obţinerii capitalului, încrederea investitorilor, puterea

sectorului financiar, etc.

Trasaturile pietei de capital sunt urmatoarele:

· Este o piata deschisa, în sensul ca plasamentul este efectuat de marea masa a

investitorilor, iar tranzactiile cu instrumente financiare au caracter public;

· Produsele pietei sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piata de capital, banii sunt

investiti în general pe o perioada mai mare de un an, în timp ce pe piata monetara, resursele sunt

utilizate pentru finantari pe termen scurt;

· Valorile mobiliare, ca produse ale pietei se caracterizeaza prin negociabilitate si

transferabilitate. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de

a vinde oricând produsul respectiv la un pret specific conditiilor pietei sau care rezulta din

negociere, la un moment dat;

· Tranzactionarea valorilor mobiliare nu este directa, ci intermediata. Intermediarii au un rol

important în ceea ce priveste punerea în contact a emitentilor cu investitorii sau a investitorilor, ce

detin valori mobiliare în portofoliu, cu cei care doresc sa le cumpere.

Piata de capital ofera modalitati de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de

cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativa la construirea depozitelor bancare, investitorii pot

achizitiona valori mobiliare, iar emitentii, pentru a nu apela la credite bancare, pot atrage capitaluri

prin emisiunea de actiuni si obligatiuni.

In masura în care actiunile si obligatiunile reprezinta forme de investire fiabile si relativ

sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc doua functii:

· Actiunile genereaza un stimulent de a economisi si a investi, spre deosebire de consum,

ori de a cumpara terenuri si proprietati imobiliare sau de a cauta alternative de investitii mult mai

profitabile în strainatate;

· Obligatiunile concureaza cu depozitele bancare, ce pot fi subiect al controlului ratelor

dobânzii. Acest lucru exercita o presiune de a mentine ratele “controlate” ale dobânzii mai aproape

de ratele “de piata”, ceea ce este posibil sa reflecte inflatia si penuria de fonduri [3].

Pietele de capital eficiente obliga companiile sa concureze pe o baza egala pentru fondurile

investitorilor. Preturile pot fi privite ca “eticheta” pentru valoarea pe care investitorii o asociaza

investitiei lor. Deciziile necorespunzatoare ale conducerii companiilor genereaza, pe termen lung,

nemultumiri în rândurile investitorilor. In timp ce companiile închise pot ascunde performante

slabe, cel putin pentru un timp, companiile ale caror actiuni sau obligatiuni sunt tranzactionate pe

piete reglementate nu pot sa-si permita acest lucru.

În continuare vom analiza investiţiile străine directe ca unul din fluxurile principale ale

pieţei internaţionale de capital.

Cuvântul „investire” care este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a pătruns

în limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor scopuri

ulterioare.

O definiţie care cuprinde atât elemente de natură economică, cît şi juridică, conform lui P

Masse, cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea unei investiţii, şi anume:

subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau juridică,

publică sau privată, persoane individuale sau în asociere);

obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma

activităţii investiţionale;

efortul, care reprezintă costul sau cheltuiala certă, actuală, efort necesar pentru obţinerea

obiectului investiţiei;

efectele, care pot fi economico-finaciare, valorice sau sociale, politice, ecologice etc.,

care se aşteaptă a se obţine în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat.

Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un

moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui

portofoliu de investiţii.

Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic, financiar

şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens aspectul juridic

cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot constitui obiect al dreptului de

proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care formează capitalul unei persoane fizice sau

juridice): gospodăriile, echipamentele productive, vehicolele, valori imobiliare, banii, bunurile

imateriale. Sub aspect financiar investiţiile reprezintă plasamentele pe pieţele financiare ale

excedentelor de rentă neconsumate de posesorul de capital financiar.

Sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de elemente

productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care formează activul unei

întreprinderi.

În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba de o

abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, această investiţie nu se

deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie de noţiunea de investiţie analizată anterior şi

întruchipează aceleaşi caracteristici.

Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează prin

numeroase şi variate forme.

În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin două forme:

1. Participarea minoritară în întreprinderi din ţara primitoare, de ex.. prin

cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară. Aceste investiţii mai sunt numite pasive sau de

portofoliu, deoarece investitorii nu exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot

avea doar o influenţă limitată asupra gestiunii.

2. Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile internaţionale ale unei

entităţi rezidente ale unei economii efectuate într-o întreprindere rezidentă a altei

economii în scopul obţinerii unui interes durabil.

Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea specialiştilor. Şi a treia

formă, în special, enunţată în Manualul Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte investiţii care iau forma

unor credite, împrumuturi, acordate de STN filialelor pentru un anumit proiect.

În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii au

definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale Directe, care

rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în sensuri diferite. Spre

argumentare aducem câteva situaţii :

1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, atunci această filială devine o

întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această filială este

înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi timp este vorba de o

investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi străine. Deci în acest caz este o

confuzie asupra termenului de internaţional.

2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte întreprinderi

străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile în ţara gazdă, această

investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă legislaţia acestei ţări prevede o cota

de participare superioară la 15% pentru constituirea ISD), sau o investiţie directă (dacă această cotă

este inferioară la 15%). În acest caz este o confuzie asupra termenului de direct.

După cum se vede nu poate fi dată o definiţie a ISD în câteva cuvinte precise fiindcă apar

elemente care cer a fi explicate.

Deci, o investiţie directă internaţională este o investiţie realizată de o întreprindere nerezidentă

sau o întreprindere rezidentă dar fiind sub control străin prin intermediul:

Creării sau extinderii unei întreprinderi, filiale sau sucursale;

Participării în capitalul unei întreprinderi noi sau existente, având ca obiect stabilirea

legăturilor economice durabile iar ca efect posibilitatea investitorului străin să exerseze o influenţă

reală, un control absolut asupra gestiunii acestei întreprinderi.

Drept urmare se distinge o operaţiune care constă în realizarea unei prime implementări în

străinătate (investitorul este întotdeauna nerezident) şi altă operaţiune care conduce la extinderea

unei întreprinderi sub control străin deja existentă. Deci putem vorbi despre o investiţie de prim

ordin şi investiţie de gradul doi.

Prima investiţie, în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde următoarele

forme:

Crearea unei întreprinderi (filială, sucursală, reprezentanţă, birou...);

Achiziţionarea unei întreprinderi deja existente;

Participarea cu o cotă într-o întreprindere nouă; şi

Participarea într-o întreprindere deja existentă.

Investiţia de gradul doi apare atunci când cele patru întreprinderi sub control străin, formate ca

rezultat al investiţiei de gradul întâi, la rândul lor investesc în una din aceste forme de mai sus. Deci

sunt 18 posibilităţi care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi fiecare întreprindere recurge la

investire.

Noţiunea de control sau natura controlului exercitat este foarte important în definirea ISD unde

participarea în capitalul întreprinderii ca condiţie necesară, nu este şi suficientă. Astfel, conceptul

de control poate fi abordat prin control pozitiv şi control negativ. În cazul controlului pozitiv,

societatea-mamă integrează întreprinderea în reţeaua sa şi o tratează în aceeaşi manieră ca pe

filialele sale, chiar dacă deţine o cote minimă de participare. În cazul controlului pasiv se face o

distincţie evidentă a filialelor şi întreprinderilor care rămân totalmente în afara reţelei de activitate.

Trecând la noţiunile abordate în literatura de specialitate, ţinem să menţionăm că în ceea ce

priveşte conţinutul ISD nu există o practică uniformă şi deci nu există o noţiune acceptată de toţi.

Diferenţele în definire rezultă din cotele minime de participare în cadrul întreprinderii, suma

investiţiei, controlul exercitat etc. Astfel, o noţiune care exclude orice criteriu pentru identificarea

ISD este următoarea: ISD reprezintă un plasament de fonduri într-un obiectiv economic sau într-o

activitate de servicii, care funcţionează pe teritoriul altei ţări. Această noţiune specifică doar

criteriul unei ţări străine de implementare, şi la părerea noastră conform acestei noţiuni este practic

imposibil de a delimita o ISD de una de portofoliu.

Pentru OCDE ISD reprezintă o investiţie efectuată în vederea stabilirii legăturilor economice

durabile cu întreprinderi, şi anume investiţiile care dau posibilitatea de a exersa o influenţă asupra

gestiunii întreprinderii prin intermediul:

Creării unei întreprinderi sau sucursale;

Achiziţionării integrală a unei întreprinderi existente;

Participării majoritare la o întreprindere nouă sau existentă;

Împrumutului pe termen lung (de la 5 ani ).

Se poate de notat că în această definiţie nu se menţionează că ISD sunt investiţii realizate de

nerezidenţi; adică nu este clar sub ce aplicare cad investiţiile realizate şi finanţate de întreprinderile

sub control străin deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt considerate ca investiţii naţionale sau

internaţionale.

La fel este de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen lung

(peste 5 ani) acordate de societatea-mamă unei întreprinderi peste hotare. De fapt, societatea-mamă

având un control asupra operaţiunii (ea poate acorda acest împrumut numai pentru o anume

investiţie) şi asupra finanţării, şi ca urmare aceste împrumuturi se pot asimila la ISD. De asemenea

această noţiune exclude investiţiile vizând constituirea societăţilor-holding.

Iar deţinerea a cel puţin 10% (cotă de participare minimă pentru a defini ISD după OCDE) de

acţiuni sau drepturi de vot nu este o condiţie suficientă pentru ISD ci este necesar un control efectiv

exercitat de investitor.

Şi în final conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de influenţă asupra gestiunii

întreprinderii şi nu de control absolut.

Tentative de a introduce în conceptul de ISD aspectul de control al investitorului străin asupra

întreprinderii, sunt accentuate în mai multe noţiuni, astfel după (Graham, Krugman 1989), ISD se

definesc ca „proprietatea asupra activelor (mijloace fixe) de către un rezident străin în scopul de a

controla folosirea acestor active; iar după Mc Manus 1972, noţiunea de ISD reprezintă de fapt,

denumirea pentru procesul prin care activităţile de producţie din diferite ţări sunt controlate de o

singură întreprindere.

Pe lângă aceea că definiţiile ar trebui să specifice tipul activelor ce sunt transferate de

investitorul străin, considerăm necesar introducerea menţiunii de control efectiv exercitat în cadrul

întreprinderii, dat fiind faptul că poate exista atât un control pozitiv cît şi unul negativ (pasiv). În

acest aspect suntem de acord cu tratarea Manualului Balanţei de plăţi a Fondului Monetar

Internaţional, unde investiţiile străine directe sunt efectuate cu scopul de a obţine un interes

(avantaj) durabil într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte economii, scopul

investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea întreprinderii. Prin interes durabil se

înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi întreprindere şi că investitorul

exersează o influenţă semnificativă în gestiunea întreprinderii. Această definiţie este utilizată de

majoritatea ţărilor la delimitarea şi înregistrarea ISD. Ţinem să menţionăm că deţinerea unei puteri

efective în cadrul întreprinderii, include atît control efectiv cât şi putere de decizie în gestiunea

întreprinderii. Ca argumentare zicem că în teoria managerială controlul este o funcţie principală

după care urmează luarea deciziilor.

Drept urmare majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi

înţelegerea „puterii de control şi decizie efective”. Unele ţări consideră că mijlocul cel mai sigur

pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere asupra întreprinderii cu investiţii

directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau drepturi de vot. De aici şi porneşte

diferenţele între ţări în ceea ce priveşte cotele minime de participare pentru definirea ISD.( 10%,

20%, 25%, 50%) iar alte ţări nu stabilesc nici cotă minimă de participare pentru definirea puterii de

decizii efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o întreprindere

naţională aceasta devine o întreprindere cu investiţii directe (Portugalia, Japonia).

O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea dată de

cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD drept fluxuri internaţionale complexe care

includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi organizaţională pe care se

grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare cu

scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care respectiva firmă

este rezidentă.

Totuşi noţiunea care reflectă cel mai bine nuanţele specifice ale ISD este următoarea: ISD

reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet industrial format din capital, tehnologii,

metode de gestiune, expertiză managerială, cunoştinţe etc. realizate de investitori străini în

economia altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată, gestiune şi control efectiv asupra

întreprinderii în scopul de a obţine unele beneficii viitoare.

Caracteristicile Investiţiilor străine directe şi investiţiilor de portofoliu.

Caracteristicile specifice ale ISD şi ISP care şi explică complementarităţile şi diferenţele

dintre acestea sunt următoarele:

a) Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate,

partajarea riscurilor şi forma de retribuţie.

Drept urmare ISD sunt investiţii internalizate (realizate în cadrul aceleaşi societăţi

transnaţionale) în imobilizări şi active incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe care a

constituit-o şi obţine beneficii din investiţia sa, dar îşi asumă toate riscurile operaţionale ale

întreprinderii. Trebuie de menţionat faptul că ISD se realizează printr-un transfer de tehnologie şi

know-how gestional, ameliorând astfel accesul pe pieţele străine. Faţă de ISD, ISP consistau în

cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau entitate publică a unei ţări

străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se

acompaniază de transferul activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la

egal între investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice moment.

b) ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD sunt efectuate de

societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare specifice şi bine

precizate. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor investiţii. În schimb ISP pot

servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît şi a celor cu afiliere străină, nu se

orientează spre sectoare strict determinate, scopul lor fiind doar obţinerea profiturilor.

c) Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele mai

dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara respectivă.

d) ISD şi ISP răspund la diferite consecinţe pentru dezvoltare. Astfel ISD pot facilita

transferul de tehnologie şi accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de

dezvoltare a pieţei interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca

rezultat al influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului

financiar, pe când ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică asupra

structurii de producţie a ţării.

e) Un alt aspect ţine de instabilitate: Studiile realizate îndată după criza financiară

asiatică au pus în evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Nu este

nimic surprinzător, dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes durabil pentru

ţara receptoare. În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-şi vândă

întreprinderile străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în reţelele de

producţie naţionale sau dacă costurile „ireversibile” sunt ridicate. Contrar, investiţiile de

portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt foarte sensibile la

schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât proprii cît şi exteriori

economiei ţărilor destinatare.

f) Unele particularităţi specifice ISD ţin de:

1. Obligaţia respectării reglementărilor specifice din fiecare

ţară, precum şi acelora cu caracter internaţional în domeniu;

2. Operarea cu unităţi monetare diferite, ceea ce impune la

convertibilitate permanentă, la nivelul unor parităţi în schimbare;

3. Capacitatea de negociere a partenerilor.

În planul intern al economiilor naţionale ale statelor dezvoltate, în exploatarea de investiţii

străine directe apar anumite divergenţe de interese care sunt date de orientările spre exterior ale

investitorilor potenţiali şi interesele generale ale guvernelor statelor de origine. Spre exemplu,

acestea consideră că realizarea de investiţii directe străine produce efecte negative asupra gradului

de ocupare a forţei de muncă proprii din aceste state. Se apreciază, astfel, că înfăptuirea de investiţii

directe este şi un export de locuri de muncă făcut de către statele dezvoltate.

12.2 Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de Investiţii Străine

Directe

Investiţia internaţională a apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta formare a

statelor moderne spre sfârşitul Evului Mediu. Prima mişcare de capitaluri s-a organizat în secolul

XVI şi XVII în jurul oraşelor de comerţ, curţilor regale şi princiare (Amsterdam, Londra etc.), iar

primul investitor internaţional este comerciantul. Extinderea comerţului colonial deschide era

investiţiilor cu apariţia societăţilor coloniale în afara Europei. Activitatea comercială generează

investiţii în agenţii comerciale, în antrepozite, instalaţii portuare şi începând cu secolul XVII apar

anumite forme ale investiţiilor ca: împrumuturile bancare, investiţiile marilor societăţi.

Un adevărat progres (avânt, dezvoltare) a investiţiilor internaţionale s-a realizat la începutul

secolului XIX. Aceste investiţii sunt exclusiv europene, şi mai ales, provin dintr-o singură ţară,

Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie dominantă. În această perioadă, investiţiile de

portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale de capital. Ele sunt consacrate cheltuielilor

publice şi a lucrărilor de infrastructură aşa ca calea ferată. De la mijlocul secolului XIX, ele se

reduc continuu în favoarea investiţiilor directe. Primele firme multinaţionale s-au constituit spre

sfârşitul secolului XIX astfel firma farmaceutică germană, Bayer, s-a instalat în SUA deja în 1865 şi

firma engleză Singer, în 1867. Până în 1914, Englezii sunt cei mai mari investitori străini urmaţi de

SUA şi Germania, şi îşi implementează întreprinderile în Canada, India, Rusia etc. în special în

producerea bunurilor de consum. SUA era principala destinaţie a ISD. Aceste ISD au antrenat

adoptarea noilor tehnologii şi metode de gestiune şi organizare. În 1914, stocul mondial de investiţii

străine directe era estimat la 15 mlrd. de dolari sau cca. o treime din volumul global de investiţii

mondiale.

Din 1914 până în 1939, este perioada marelor perturbări: războaiele mondiale şi criza

economică modifică politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de capital. Ierarhia

ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează; Statele Unite sunt acelea care devin primii exporturi

de capitaluri şi Germania primii importatori de capital, iar din anii 1930, scăderea exporturilor

americane amplifică consecinţele internaţionale ale crizei. Această scădere a investiţiilor americane

este compensată prin extinderea ISD olandeze, engleze, belgiene şi franceze în zonele lor de

influenţă. În perioada anilor 1929-1971, ISD ocupă un loc preponderent în mişcările de capital dat

fiind faptul că s-au dovedit a fi mai puţin sensibile după natura lor la crize: aceasta vizează în

special marele companii petroliere şi industriile de prelucrare (transformare). În 1938, stocul

mondial de investiţii străine directe era de 66 miliarde dolari şi societăţile britanice erau cei mai

mari investitori. Mai mult de jumătate din investiţii se realizau în ţările în dezvoltare, anume

America Latină şi Asia şi în special în următoarele sectoare: agricultură, mine şi infrastructură.

Din anii 1950, Statele Unite iarăşi au devenit principala surse a ISD fiind în special interesate în

sectorul manufacturier şi realizează mai mult de 67% din investiţiile internaţionale, astfel Anglia

devine al doilea investitor mondial, iar din anii ’70 sunt urmaţi şi de Germania şi Japonia. Din a

doua jumătate a secolului XX începe „era firmelor transnaţionale” care devin forma dominantă în

mişcările internaţionale de capitaluri şi centrele esenţiale de iniţiativă şi de coordonare a producţiei

şi schimburilor.

După al doilea război mondial, se pot distinge trei mari valuri de investiţii străine:

Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi

corespunde fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par

a fi motivate de crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în

puternică lărgire.

Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul căreia

firmele americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de

Sud-est.

Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea

continuă a fluxurilor de investiţii. Astăzi grupul investitorilor este mai larg ca oricând

şi include de asemenea şi ţări în dezvoltare. Între 1973 şi 1996 fluxurile de investiţii

străine directe s-au multiplicat la 14, crescând de la 25 la 350 miliarde de dolari pe an,

iar in 2011 acestea atingînd cifra de 1 524 miliarde dolari pe an. Stocul mondial de

investiţii directe reuneşte un număr estimativ de 82 000 societăţi mamă şi 820 000

filiale în străinătate. Activitatea investiţiilor internaţionale se concentrează în triada -

SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, aceste regiuni stau la baza a 81% din stocul de

investiţii directe acumulate în străinătate şi primesc 60% din stocul de investiţii

directe. La fel se observă rolul crescând al investiţiilor străine în China şi în

economiile mai dinamice ale Asiei de Sud-Est.

Pentru ţările în curs de dezvoltare evoluţia contribuţiei ISD în decursul ultimelor trei patru

decenii comportă două faze distincte.

Prima fază cuprinde anii ’60 şi ’70 şi se caracterizează prin modelele economiei închise. În

această perioadă, majoritatea ţărilor în dezvoltare au urmat strategiile de dezvoltare „autocentrate”

privilegind creşterea industriei interioare protejată prin bariere comerciale astfel au încurajat

producţia pentru piaţa internă şi au limitat importurile. Autorităţile publice considerând că ISD n-au

decât efecte negative, creând raporturi de dependenţă economică, favorizând ingerenţe politice şi

slăbind întreprinderile locale, au întreprins reglementarea întreprinderilor private şi orientarea

activităţii acestora, măsuri care au dus la descurajarea ISD. În ţările unde erau create (constituite)

bariere protecţioniste, întreprinderile străine au preferat mai degrabă să se implementeze pe

teritoriul lor decât să exporte, astfel profitând de oportunităţile lucrative oferite de piaţa protejată

care le permitea exploatarea resurselor naturale sau contingentele comerciale. În activitatea lor,

investitorii străini direcţi au vizat, în special, activităţile de fabricare a produselor substituibile

importurilor aplicând strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”. Investitorii erau interesaţi deseori de

ţările dotate cu pieţe interne vaste aşa ca: Brazilia, Mexic în America Latină şi implicau importante

investiţii străine directe în industriile protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate în

resurse naturale şi regiuni care furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de export.

Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin efectele

negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de numeroase ţări în

dezvoltare şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi poziţiei sau drepturilor de

proprietate a investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat investiţiile străine care erau necesare

ţărilor în dezvoltare şi mai ales cele ce comportă produse de înaltă tehnologie. În această perioadă

ISD nu au avut decât un rol minor în dezvoltarea economiilor cu planificare centralizată iar modul

de investire care prevala era cel de societate mixtă cu capital străin minoritar.

Pe parcursul fazei a doua, care incepe cu anii ’80 rolul ISD s-a schimbat vizibil.

Confruntate cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în programele de

ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră producerii în sectorul privat,

comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile acestor ţări. Pentru a realiza acest fapt ele

trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să limiteze alte restricţii referitoare la comerţ, să asigure

convertibilitatea monedelor pentru tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul activităţii economice

în special lichidând reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor transformări ISD în ţările în

dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ’80. După cum, în numeroase

ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze investiţiile şi să furnizeze mult mai

eficient servicii decât sectorul public, autorităţile publice în anii ’90 au continuat să extindă accesul

sectorului privat la noi domenii de activitate economică, ca ex. infrastructura care a fost întotdeauna

domeniul sectorului public, în continuare este deschis din ce în ce mai mult investiţiilor private.

Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru

localizarea marilor întreprinderi internaţionale (din tabel se observă pe ani numărul modificărilor

introduse de ţări pentru atragerea şi crearea condiţiilor favorabile ISD), şi ţările industriale nu mai

sunt exclusivitatea societăţilor multinaţionale. În această perioadă grupul investitorilor devine mai

larg ca niciodată şi de asemenea include şi anumite ţări în dezvoltare. Din totalul ISD partea

investiţiilor intrate în ţările în dezvoltare s-a triplat în perioada între 1984-89 şi 1996-2000 astfel

constituind respectiv 6% şi 18%. Anii 1991, 1992 au marcat o scădere a volumelor acestor

investiţii care a fost determinată de recesiunea economică în ţările dezvoltate. Explicaţia este

simplă: este deja demonstrat că evoluţia ciclică a unei economii are o influenţă directă asupra

fluxurilor de ISD realizate de ţări la diferite etape. Aceeaşi situaţie a avut loc în aceste ţări la

începutul anilor ’80. Totuşi după cum se spune ”după rău vine şi bine” (ciclicitatea economică), în

anul 1993 ca rezultat al reluării creşterii economice şi participării întreprinderilor multinaţionale la

programele de privatizare, s-a revenit la creşterea ISD.

Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul aceleaşi

regiuni şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de surse de materii

prime esenţiale sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au fost efectuate în regiunea

aceloraşi ţări. Legăturile regionale influenţează într-o mare măsură asupra ISD a ţărilor dezvoltate.

Uniunea Europeană este principala sursă de ISD în Europa de Est şi Asia Centrală. SUA din

totdeauna au efectuat o mare parte a investiţiilor sale directe în America Latină motiv fiind

apropierea de această regiune, care constituie un determinant a poziţiei acestui tip de investiţii

pentru exportul produselor manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor continua să

încurajeze regionalizarea producţiei şi distribuţiei şi prin urmare ISD.

Dacă în 1990 fluxurile nete globale de ISD în ţările în dezvoltare au însumat 33.7 mlrd. $,

atunci în 1998 ele au atins cifra de 188 mlrd.$. Această expansiune a ISD poate fi explicată prin

următoarele fapte:

Schimbarea mediului economic internaţional în care întreprinderile îşi

desfăşoară activităţile redefinind strategiile internaţionale.

Privatizarea care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de la

sectorul public la cel privat.

Ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea

politicilor comerciale, unilateral şi în cadrul negocierilor multilaterale (Runda Uruguay).

Va fi greu de găsit ţări în dezvoltare care n-au atenuat legislaţia aplicabilă investiţiilor în

anii ’90.

În aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi

protecţie a investiţiilor, printre acestea sunt: Acordul de liber schimb nord american

(NAFTA), Acordul multilateral asupra investiţiilor (AMI), membrii OMC caută să

promoveze ideea acordului mondial de investiţii. Aceste acorduri şi tratate vizează, în

esenţă, asigurarea continuităţii procesului de liberalizare a politicilor aplicate ISD, etc.

În figura de mai jos este prezentată evoluţia fluxurilor de investiţii străine directe în ţările

dezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie în perioada 1995-2011.

Figura 1. Evoluţia fluxurilor intrărilor de ISD pe grupe de ţări în perioada 1995-2011, miliarde dolari SUA

Sursa: www.unctad.org

Din figura 1 se observă un declin considerabil în anul 2008 şi 2009 a ISD la nivel global, cel mai

mare declin fiind înregistrat de ţările dezvoltate, iar din 2010 şi în 2011 se înregistrează o creştere a

fluxului de ISD atît pentru ţările dezvoltate, cît şi pentru cele în curs de dezvoltare [6, 7].

http://www.unctad.org/

Figura 2. Evoluţia fluxurilor ieşirilor de ISD pe grupe de ţări în perioada 2000-2011, %


Din figura 2 se observă o tendinţă de creştere a ieşirilor de ISD din ţările în curs de

dezvoltare şi cele în tranziţie pînă în anul 2010 pînă la nivelul de 30%, şi un uşor declin în 2011

pînă la cca 26%, iar ţările dezvoltate au înregistrat o tendinţă de descreştere lentă din 2003 pînă în

2010, iar în 2011 s-a înregistrat o uşoară creştere pînă la nivelul de cca 74% [6].

În tabelul de mai jos sunt prezentate stocurile de ISD pentru principalele grupuri de ţări în

perioada 2005-2011.

Tabelul 1.

Stocurile de ISD pe grupe de ţări, 2005-2011, milioane dolari SUA


În anul 2007, după patru ani consecutivi de creştere, intrările mondiale de ISD au crescut cu

30 % şi au atins nivelul de 1 833 miliarde dolari, depăşind pe larg recordul intoric înregistrat în anul



2000 – cifra de 1,411 mlrd. dolari). Necătînd la criza financiară şi cea creditară care a început în a

doua jumătate a anului 2007, influxurile de ISD au continuat să progreseze în toate cele trei mari

grupe economice şi anume: ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare şi ţările în tranziţie din Europa de

Sud-Est şi Comunitatea Statelor Intedendente. Această creştere se explică, într-o mare măsură prin

creşterea economică relativ înaltă şi performanţa înaltă a întreprinderilor înregistrată în mai multe

părţi ale lumii. Beneficiile reinvestite au reprezentat 30% din totalul influxurilor de ISD ca rezultat

al creşterii profiturilor fililelor străine, în mare parte în ţările în dezvoltare. Atingerea nivelului

record al ISD, acesta fiind exprimat în dolari, este datorat, într-o anumită măsură, unei puterince

deprecieri a dolarului în raport cu alte monede importante. Oricum, chiar măsurat în monede locale,

rata medie de creştere a fluxurilor globale de ISD se stabileşte la 23 % în anul 2007. Întrările de

ISD în ţările dezvoltate au atins nivelul de 1 248 miliarde dolari. Statele Unite îşi mentin poziţia de

principala ţară recipientă a ISD, urmată de Anglia, Franţa, Canada şi Olanda. Iar Uniunea

Europeană a fost cea mai mare regiune recipientă a fluxurilor de ISD, atrăgînd aproximativ două

treimi din totalul influxurilor în ţările dezvoltate.

Intrările de ISD în ţările în dezvoltare au atins un nivel record de 500 miliarde dolari, în

creştere cu 21% în raport cu anul 2006. Ţările mai puţin dezvoltate au atras ISD în cifra de 13

miliarde dolari, atingînd şi ele un nivel record. Paralel ţările în dezvoltare au continuat să joace un

rol din ce în ce mai important ca sursă de ISD: ieşirile au atins un nivel record nou de 253 miliarde

dolari. În principal, datorită expansiunii în străinătate a societăţilor transnaţionale asiatice.

Intrările de ISD în ţările Europei de Sud-Est şi ţările CSI au crescut cu 50% - al şaptelea an

consecutiv de creştere, şi au atins cifra de 86 miliarde dolari în anul 2007. Ieşirile de ISD din

această regiune, la fel au crescut puternic, însumînd cifra de 51 miliarde dolari. De două ori mai

mult faţă de anul 2006. În cadrul ţărilor în dezvoltare şi celor în tranziţie primele trei ţări de recepţie

a fluxurilor de ISD sunt: China, Hong Kong (China) şi Federaţia Rusă .

Dacă e să analizăm partea fiecărei grupe de ţări în totalul infuxului de ISD pentru anul 2007

atunci avem următorul raport: ţările dezvoltate- 68,1 %, ţări în dezvoltare- 27,3 % şi ţările în

tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 4,7%. Cei mai mari furnizori de ISD rămîn a fi

ţările dezvoltate care şi deţin 84,8 % din ieşirile mondiale de ISD, apoi ţările în dezvoltare- 12,7 %

şi ţările în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 2,6 %. Este clar că cel mai mare volum

de ISD este gestionat de către TRIADA: SUA, UE şi Japonia. În Uniunea Europeană şi în SUA au

loc cele mai mari fuziuni şi achiziţii internaţionale.

În anul 2011 fluxurile de ISD în ţările dezvoltate au crescutcu 21% faţă de anul 2010,

atingînd un nivel de 748 miliarde dolari SUA. ISD către Europa au crescut cu 19%, datorită

fuziunilor şi achiziţiilor înregistrate în Europa.

Ţărilor în curs de dezvoltare le-a revenit cca jumătate din total fluxuri de intrări de ISD,

atingînd valoarea de 684 miliarde dolari SUA, ceea ce constituie cel mai înalt nivel înregistrat pînă

în present. Această creştere a fost determinată de creşterea ISD în Asia şi America Latină cu nişte

ritmuri mai înalte decît în alte ţări.

Ţările în tranziţie au înregistrat o creştere a fluxurilor de ISD pînă la nivelul de 92 miliarde

dolari SUA în 2011, reveinindu-le 6% din total intrări de ISD la nivel mondial. În acelaşi timp,

Africa şi Asia de vest au înregistrat în continuare o scădere a intrărilor ISD.

Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în

cadrul fluxurilor de ISD.

Figura 3. Valoarea achiziţiilor şi fuziunilor international şi proiectelor greenfield

în perioada anilor 2007- 2011, miliarde dolari SUA


Valoarea acestor tranzacţii a crescut cu 46,4% faţă de nivelul înregistrat în anul 2006,

depăşind cu 21% recordul stabilit în anul 2000 pentru fluxurile de ISD şi a înregistrat cifra de 1 637

miliarde dolari. Privită în ansamblu, criza financiară nu a frînat vizibil fuziunile şi achiziţiile

internaţionale la nivel mondial în 2007, ba din contra, în al doilea semestru al acestui an au derulat

operaţiuni de foarte mare anvergură, achiziţia ABN-AMRO Holding NV cu o sumă de 98 miliarde

dolari de un consorţium reunind Royal Bank of Scotland, Fortis şi Santander- cea mai importantă

operaţiune din istoria sectorului bancar; şi a doua achiziţie este Alcan (Canada) de către Rio Tinto

(Anglia).

În 2011, s-a înregistrat o creştere a fuziunilor şi achiziţiilor cu 53% faţă de anul 2010, pînă

la valoarea de 526 miliarde dolari SUA, numărul tranzacţiilor de valoarea înaltă, mai mari de 3

miliarde dolari SUA, a crescut de la 22 în 2010 la 62 în 2011. În acelaşi timp, valoarea tranzacţiilor

greenfield a rămas la un nivel similar din anul 2010, adică la cca 904 miliarde dolari SUA.

Deci, conform datelor statistice cei mai mari furnizori de ISD ramin a fi tarile dezvoltate

care detin circa 85% din iesirile mondiale de ISD, fiind urmate de tarile in dezvoltare – 12,5% si

tarile in tranzitie din Europa de Sud-Est si statele CSI – 2,5%. Este clar ca cel mai mare volum de

ISD este gestionat de SUA, UE si Japonia.

12.3 Evoluţia ISD în Republica Moldova

Dezintegrarea sistemului comunist a determinat la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90

reorientarea fluxurilor de investiţii străine directe (ISD) către ţările cu noi regimuri politice din

Europe Centrală, de Est, de Sud-est, din Caucaz şi Asia Centrală. Investiţiile străine în statele în

tranziţie au crescut rapid, atât ca volum, cât şi ca pondere în fluxul de ISD globale. Astfel, de la o

cotă de 0,03% din totalul fluxurilor globale de ISD de care beneficiau statele în tranziţie în 1990,

ponderea acestora s-a majorat la 7% în 2008. Deşi au intrat în perioada de tranziţie fără investiţii

străine sau cu un volum neglijabil al acestora, evoluţia de mai departe a statelor în tranziţie în

atragerea ISD a fost foarte diferită şi a depins, în esenţă de potenţialul economic iniţial al statelor,

de resursele naturale şi de rapiditatea şi eficienţa reformelor economice. În acest context, cele mai

eficiente au fost statele din Europa Centrală şi Ţările Baltice, în care reformele au decurs mult mai

rapid şi care au înregistrat progrese economice semnificative chiar din primul deceniu al tranziţiei.

În aceste state fluxul de ISD per capita între 1989-2008 a atins 4492 USD. Celelalte state au fost

mai neatractive pentru investitori, dar au existat diferenţe mari şi în grupul statelor Europei de Sud-

est şi CSI. Conform datelor UNCTAD din 2007, cca. 82% din fluxurile de investiţii străine au

revenit doar la 5 ţări din cele 19 din această regiune: Rusia, România, Kazahstan, Ucraina şi

Bulgaria.

Statele din Europa de Est şi Caucaz (cu un stoc de ISD de 866 USD per capita în medie) şi

Asia Centrală (862 USD per capita) au fost cele mai neatractive pentru investitorii străini chiar de la

începutul perioadei de tranziţie din cauza neatractivităţii climatului de afaceri şi lipsei de

transparenţă în procesului de privatizare. În câteva ţări resursele naturale au compensat neajunsurile

instituţionale, investitorii fiind atraşi, în perioada iniţială a tranziţiei, de economiile Rusiei,

Kazahstanului şi Azerbaidjanului. În acest context, Republica Moldova nu s-a poziţionat foarte

favorabil – fără resurse naturale, cu un mic potenţial economici şi cu un mediu institutional

defectuos - fiind printre ultimele cinci state conform stocului de ISD per capita în 2008. Astfel, în

perioada 1989-2008 fluxurile nete de ISD per capita în Moldova au fost mai mici decât media

regională în Europa de Est.

Figura 5. Stocul de ISD per capita, 2008, USD

Sursa: UNCTAD

Până în anul 2004 fluxurile de ISD nu au urmat un trend bine definit, iar creşterile mai

semnificative se datorează intrării episodice pe piaţa moldovenească a unor companii mari, de ex:

Lukoil (Rusia) în 1995, Union Fenosa (Spania) în 2000. O creştere mai constantă a ISD în

economia Republicii Moldova a început abia în 2004, însă numai în anul 2007 fluxurile de ISD au

înregistrat o creştere semnificativă, ce a depăşit media regională şi a atins 10% din PIB [6].

Figura 6. Fluxul de ISD şi ponderea ISD în PIB, 1995-2009

Sursa: “Impactul investiţii lor străine directe asupra economiei Republicii Moldova”, Expert grup, 2010

ISD au crescut cu un ritm rapid în 2007, care a continuat şi în 2008, în contextul stabilirii

cotei zero la impozitul pentru venitul reinvestit. Totuşi, cota zero la impozitul reinvestit nu este

unicul factor care a atras investitorii străini şi nici nu pare să fi fost cel mai important. Astfel, în

2008 ISD au continuat să crească, dar cel mai puternic s-au majorat investiţiile în capital social, şi

nu venitul reinvestit al companiilor.

Evoluţia trimestrială a fluxurilor de venit reinvestit în anul 2008 demonstrează cu claritate

că criza financiară a influenţat în mod hotărâtor planurile investitorilor. În primul trimestru 2008,

când încă nu se vorbea despre criză, s-a observat o creştere puternică a fluxului de venituri

reinvestite (de 2,3 ori în ansamblu pe economie şi de 3,1 ori în sectorul nebancar). În trimestrele doi

şi trei 2008, când deja se apăreau semnale tot mai îngrijorătoare vizavi de situaţia financiară

globală, volumul de ISD sub formă de venit reinvestit practic a rămas la nivelul trimestrelor

corespunzătoare din 2007. În trimestrul patru, când criza deja era în toi, veniturile reinvestite au

scăzut de circa 2,3 ori. Este interesant că, cel puţin în 2008, criza financiară a influenţat anume

deciziile de reinvestire a venitului, nu şi deciziile de a investi în capitalul social, care au crescut

continuu pe parcursul întregului an.

În anul 2009, în contextul crizei economice mondiale, dar şi a instabilităţii politice din

Republica Moldova, influxurile de ISD s-au diminuat esenţial, de peste opt ori. Aceasta este una

dintre cele mai puternice rate de descreştere a ISD în Europa Centrală şi de Est. Iar datorită

pierderilor înregistrate de companiile străine, venitul reinvestit al acestora a înregistrat valori

negative în anul 2009, denotând, în ultimă instanţă, un proces de dezinvestire.

În perioada 2005-2008 ISD au crescut nu doar ca volum absolut, dar şi s-au diversificat.

Dacă la sfârşitul anului 2005 ISD erau concentrate în mare parte în aşa sectoare ca „industria

prelucrătoare”, „energie electrică şi termică, gaze şi apă” şi „comerţ cu ridicata şi amănuntul;

repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor casnice şi personale”, atunci în 2008 a crescut

ponderea „activităţilor financiare” şi a „tranzacţiilor mobiliare, închirieri şi activităţi de servicii

prestate întreprinderilor”. Creşterea investiţiilor străine în sectorul financiar a coincis cu extinderea

activităţii unor bănci europene în ţările Europei de Est, două dintre care – Veneto Banca şi Societe

Generale – au ajuns şi în Moldova. Astfel, creşterea semnificativă a ISD în anii 2007-2008 a avut

loc în mare măsură graţie investiţiilor în sectorul bancar. Activităţile financiare au beneficiat de

38,5% şi 36,5% în 2007 şi, respectiv, 2008, din totalul fluxurilor de ISD în aceşti ani. Alte sectoare

atractive, care au atras un volum semnificativ de ISD au fost: comerţul cu ridicata şi intermedieri,

comerţul cu amănuntul, tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate

întreprinderilor. Cumulativ, în 2008, aceste sectoare au beneficiat de 46,7% din ISD. Astfel,

sectoarele rămase, inclusive industria prelucrătoare, au acumulat doar 16,8% din fluxurile de ISD în

anul 2008. Distribuţia fluxurilor de ISD pe sectoare economice reflectă, în ultimă instanţă, faptul că

acestea au fost concentrate mai mult în sectoare necomercializabile (eng. non-tradable sectors) şi,

ca urmare, nu au avut un impact major asupra creşterii competitivităţii economiei naţionale. Partea

pozitivă este că structura ISD în sectorul industrial s-a diversificat pe parcursul ultimilor ani.

Vorbind despre originea geografică a ISD în economia moldovenească, şi aceasta a suferit

schimbări importante. În 2008 pe primele locuri în topul ţărilor de origine ale ISD se plasau ţările

cu un regim fiscal destul de tolerant faţă de capitalurile pe care le adăpostesc: Olanda şi Cipru.

Provenienţa investiţiilor în proporţie de 31% din aceste două state denaturează analiza investiţiilor

pe ţări de origine, deoarece capitalul care provine din Olanda şi Cipru de multe ori este de cu totul

altă provenienţă decât olandeză sau cipriotă (inclusiv rusă, românească, ucraineană sau chiar

moldovenească). Un progres considerabil, în acest sens, l-au demonstrat investiţiile italiene pe

parcursul ultimilor ani, evoluând către 2008 până pe locul trei în top, iar stocul total de investiţii

italiene a crescut de 10 ori (în expresie nominală). Investiţiile italiene cele mai importante au fost

făcute în industria textilă şi de confecţii. Pe locul 4 urmează Rusia, care a cedat două trepte în top

faţă de 2005, dar investiţiile reale provenind de la investitorii ruşi ar putea fi mai înalte din contul

investiţiilor care figurează ca fiind din Olanda sau Cipru.

Tabelul 2.

Stocul şi structura ISD, după ţări de origine, mii lei şi % din total

Sursa: BNS

Începînd cu anul 2010, datorită înviorării economiei mondiale şi stabilizării economice a

principalelor ţări-investitori în Republica Moldova, se remarcă sporirea interesului investitorilor

străini, vis-a-vis de posibilităţile oferite de economia naţională, fluxul investiţiilor străine

demonstrând o sporire considerabilă. Potrivit rezultatelor pentru anul 2011, fluxul net al investiţiilor

străine directe în economia naţională a constituit 274 mil. dolari SUA, ceea ce depăşeşte nivelul

anului 2010 cu 38,8% şi reprezintă cel mai înalt ritm de creştere în ultimii patru ani [11].

Figura 7. Fluxul net al investiţiilor străine directe în economia naţională, mil. dolari SUA

Sursa: Banca Naţională a Moldovei

În trimestrul IV 2011 volumul fluxului de investiţii străine atrase în economia republicii, a

depăşit cu 58,7% nivelul trimestrului IV 2010, constituind 72,9 mil. dolari SUA. Sporirea

interesului investitorilor străini faţă de Moldova se confirmă şi de datele Camerei Înregistrării de

Stat. Aşadar, cota-parte a întreprinderilor cu participarea capitalului străin din numărul total al

întreprinderilor noi înregistrate s-a majorat de la 6,8% în anul 2007 pînă la 8,1% în anul 2011.

Fluxul net al investiţiilor străine directe în economia naţională în anul 2011 a crescut

considerabil, însumînd 274 mil. dolari SUA. Situaţia pe sectoare a fluxului net al investiţiilor

străine directe este diferită. Astfel, în sectorul bancar, investiţiile în capitalul social în anul 2011 au

fost cele mai neînsemnate în ultimii 5 ani (7,64 mil. dolari SUA). În alte sectoare fluxurile nete de

investiţii directe au fost mult mai mari şi au constituit 247,75 mil. dolari SUA, crescînd în

comparaţie cu anul 2010 cu 31,8%. Dacă să analizăm întrările de investiţii străine directe în

economia naţională, atunci în anul precedent volumul acestora a fost evaluat la 431,8 mil. dolari

SUA, în creştere cu 19,2% comparativ cu anul 2010. Totuşi, indicele în cauză este cu mult mai mic

decît în anul 2008, cînd a fost înregistrat cel mai mare volum al întrărilor de investiţii (868,28 mil.

dolari SUA).

Volumul maximal al întrărilor a fost înregistrat în capitalul social – 187,24 mil. dolari SUA,

venitul reinvestit de nerezidenţi fiind evaluat la 94,42 mil. dolari SUA. Împrumuturile de la

investitorii străini au însumat 142,87 mil. dolari SUA, din care 130,03 mil. dolari SUA sînt trageri

efective şi 12,82 mil. dolari SUA au fost înregistrate în urma asumării datoriei de către investitorul

străin direct. Rambursările efectuate de investitorii străini la împrumuturile acordate lor anterior de

către agenţii economici rezidenţi au însumat 7,27 mil. dolari SUA. Caracterizînd structura fluxului

net al investiţiilor străine directe în 2011 se poate de evidenţiat, că investiţiile în formă de „venit

reinvestit” şi „alt capital”, ai căror indici în anul 2009 au fost negativi, în anul 2011 au evoluat

considerabil, constituind 94,42 şi, respectiv, 35,68 mil. dolari SUA. Este important de menţionat, că

pentru prima dată (începînd cu anul 1994) cota-parte a venitului reinvestit în totalul investiţiilor

străine directe a constituit 34,5% ceea ce confirmă restabilirea încrederii investitorilor străini în

stabilizarea situaţiei în economia ţării, fiind concomitent un factor pozitiv pentru dezvoltarea

economiei naţionale.

Referitor la ponderea investiţiilor străine în PIB, pe parcursul perioadei analizate (2007-

2011), acest indice a fost instabil. Astfel, dacă în anul 2007 cota parte a investiţiilor străine directe

în PIB a sporit pînă la 12,29%, iar în anul 2008 s-a menţinut la nivelul de 11,75%, atunci în

rezultatul crizei mondiale şi micşorării fluxului investiţiilor străine, acest indice a scăzut pînă la

2,67%, în anul 2009. Ulterior, în anii 2010-2011, în urma înviorării activităţii investitorilor străini,

cota parte a investiţiilor străine directe în PIB a început să se majoreze şi a constituit 3,91%.

Figura 8. Evoluţia comparativă a investiţiilor în active materiale, a fluxului net de ISD şi a

PIB

Sursa: Biroul Naţional de Statistică şi Banca Naţională a Moldovei

Stocul de investiţii străine directe acumulat la 31 decembrie 2011 a fost evaluat la 3163,3

mil. dolari SUA (majorîndu-se pe parcursul anului cu 9,9%), din care: participaţiile la capital –

1992,8 mil. dolari SUA, venitul reinvestit – 436,6 mil. Dolari SUA şi creditele intragrup (alt

capital) – 733,9 mil. dolari SUA .

Unul dintre indicatorii ce evaluează imaginea Republicii Moldova este indicele "libertatea

economică", calculat de către “Heritage Foundation”, ce caracterizează situaţia economică a

Republicii Moldova şi atractivitatea acesteia pentru investitori. Potrivit datelor acestei organizaţii

pentru anul 2012, scorul libertăţii economice pentru Republica Moldova este de 54.43 puncte,

determinînd ca economia naţională să ocupe locul 124 din 179 de ţări cercetate. Republica Moldova

se situează pe locul 40 printre 43 de ţări din regiunea Europei, iar scorul în ansamblu este sub

valorile medii regionale şi mondiale (66,1 şi respectiv 59,5).

Poziţia Republicii Moldova a scăzut cu 1,3 puncte faţă de anul precedent, reflectând scoruri

mai mici în patru din cele 10 componente ale libertăţii economice, şi anume libertatea contra

corupţiei, libertatea comerţului, libertatea monetară şi cheltuielile guvernamentale, creşteri

înregistrând libertatea de afaceri, libertatea muncii şi cea fiscală. Cît priveşte libertatea

investiţională, Moldova deţine 35 de puncte, rămînînd la acelaşi nivel comparativ cu anul

precedent.

Elementele negative descrise de către indicele nominalizat, printre care sistemul judiciar

vulnerabil la interferenţele politice şi corupţie, protecţia drepturilor de proprietate, etc., care

subminează perspectivele unei dezvoltări economice pe termen lung semnificative şi dinamice.

Tabelul 3. Republica Moldova în comparaţie cu ţările din regiune după indicele

„libertatea economică” pentru anul 2012

Sursa: www.heritage.org

În alt clasament internaţional, conform Raportului „Doing Business” 2012 al Băncii

Mondiale, Republica Moldova a avansat cu 18 poziţii în ratingul mondial al ţărilor care şi-au

îmbunătăţit mediul de afaceri, plasîndu-se pe locul 81 din 183 de ţări (conform Raportului „Doing

Business” 2011, Republica Moldova se situa pe locul 99). Conform raportului respectiv Moldova a

avansat la majoritatea indicilor, devansînd la indicii privind protejarea investiţiilor, plata taxelor şi

îndeplinirea contractelor. E de remarcat şi faptul, că practic toate statele din regiune au devansat în

clasament, cu excepţia Macedoniei (+12) şi Rusiei (+4). Această schimbare denotă faptul, că

Republica Moldova a reuşit să promoveze, în comparaţie cu statele din regiune, reformele orientate

spre crearea condiţiilor favorabile pentru mediul de afaceri. Totodată, raportul identifică ca rămîn a

fi deosebit de împovărătoare pentru activitatea agenţilor economici următoarele domenii: primirea

licenţelor pentru construcţii (poziţia 164), conectarea la energie electrică (160), desfăşurarea

operaţiunilor de export-import (poziţia134), protecţia investitorilor (poziţia 111).

În prezent, unele schimbări geopolitice legate de evenimentele din Orientul Apropriat şi

Africa, de procesele de globalizare şi de cooperare cu ţările CSI şi Europa de Est, de dezvoltarea

dinamică a unui şir de ţări în curs de tranziţie, precum şi legate de creşterea economică la nivel

mondial, face Republica Moldova tot mai atractivă din punct de vedere investiţional. Aşadar, se

poate de remarcat o tendinţă în anul 2011, atunci cînd în mod vădit se manifestă interes din partea

marilor companii străine în vederea investirii în Republica Moldova. Astfel, compania germană

http://www.heritage.org/

"Draexlmaier", care a construit în luna mai 2011 a doua fabrică pentru producerea cablurilor auto,

se pregăteşte să construiască cea de-a treia fabrică din Republica Moldova. Construcţia este

planificată pentru anul 2013. Compania americană "Lear", care produce în Ungheni componente

pentru autoturisme, la fel este în căutarea unui loc pentru a construi cea de-a doua fabrică, mult mai

mare decît prima. La sfîrşitul anului precedent, compania austriacă GEBAUER & GRILLER

GmbH a decis să construiască în mun. Bălţi o fabrică pentru producerea cablajului destinat

domeniului constructoare de maşini. Continuă realizarea planurilor sale investiţionale compania

"Danube Logistics", care a finalizat în luna decembrie anul trecut, construcţia primei etape a

terminalului cargo de la Giurgiuleşti.

Principalii factori care au atras cele mai mari investiţii în Republica Moldova, pe parcursul

ultimilor ani au fost programele de privatizare sau proiectele de convertire a datoriilor în acţiuni (în

special, în sectorul energetic) şi conjuncture favorabilă a pieţei interne (activităţile financiare şi

telecomunicaţiile). Totodată, un alt factor esenţial care a atras companiile străine în Moldova este

costul redus al forţei de muncă, în special în raport cu ţările din Europa Centrală şi de Sud-est şi în

raport cu Rusia. Astfel, salariul mediu lunar per angajat, în 2009, în Republica Moldova a constituit

circa 174 Euro, în timp ce în Ucraina acesta a fost de 198 Euro, Rusia – 481 Euro, iar România –

447 Euro.

Concluzie

Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un

moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui

portofoliu de investiţii.

ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi au

înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii.

Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru

localizarea marilor întreprinderi internaţionale şi ţările industriale nu mai sunt exclusivitatea

societăţilor multinaţionale.

Posibilităţile de integrare regională vor continua să încurajeze regionalizarea producţiei şi

distribuţiei şi prin urmare ISD.

În secolul XX fluxul de investiţii străine directe a cunoscut o puternică dezvoltare datorită

extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de globalizare.

Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în cadrul

fluxurilor de ISD.


Întrebări pentru recapitulare:

1. Ce concepte referitoare la investiţii cunoaşteţi?

2. Care sunt trăsăturile clasice şi moderne ale investiţiilor?

3. Ce tipuri de investiţii străine cunoaşteţi?

4. Care sunt principalele diferenţe între investiţiile de portofoliu şi cele directe?

5. Caracterizaţi principalele teorii cu privire la ISD?

6. Care sunt particularităţile evoluţiei fluxurilor de ISD?

7. Caracterizaţi rolul fuziunilor şi achiziţiilor în evoluţia ISD.

Teste grilă:

1. Trăsăturile clasice ale investiţiilor includ:a) caracterul de reversibilitateb) sacrificarea unor resurse certe, prezent în defavoare consumului imediatc) riscurile şi incertitudinead) ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii.

2. Alegeţi varianta corectă:a) ţările dezvoltate sunt principala sursă de ISDb) ţările în curs de dezvoltare sunt principalele receptoare de ISDc) ţările dezvoltate sunt principalele receptoare de ISD.

3. Trăsăturile moderne ale investiţiilor includ:a.reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea investiţieib. riscurile şi incetitudineac. caracterul de reversibilitated. sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului imediat.

4. Alegeţi varianta corectă.a) Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă în permanenţă pînă în 2002.b) Rata anuală de creştere a ISD a suferit fluctuaţii continue în sensul creşterii şi descreşterii.c) Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă pînă în anul ........

Capitolul 13. Piaţa financiară internaţională

Obiective:

A cunoaşte esenţa relaţiilor financiare internaţionale;

A identifica principalele pieţe financiare internaţionale;

A identifica particularităţile evoluţiei pieţei financiare internaţionale şi factorii determinanţi

ai acesteia;

A caracteriza piaţa valutară internaţională, segmentele acesteia şi principalii participanţi;

A determina cursul de schimb valutar.

Termeni cheie:

Piaţa monetară, Piaţa valutară, Piaţa internaţională a creditului, Piaţa financiară

internaţională, integrare financiară, crize financiare, relaţii valutar-financiare internaţionale, curs

valutar, participanţii pieţei valutare, metode de cotare valutară.

13.1. Esenţa relaţiilor financiare şi valutare internaţionale

Diferite instituţii economice, financiare, politice dintr-o ţară simt uneori nevoia unor

fonduri financiare din afara ţării lor.

Relaţiile financiare care apar în procesul procurării unor resurse financiare externe sau al

onorării unor obligaţii financiare ale agenţilor economici faţă de străinătate au caracter

internaţional.

Deci, relaţiile financiare internaţionale exprimă ansamblu raporturilor dintre agenţii

economici de pe glob cu privire la transferurile unor fonduri băneşti pentru realizarea unor obiective

de importanţă deosebită, realizare ce urmează a se face într-un termen lung.

Relaţiile financiare internaţionale prezintă următoarele caracteristici:

apar între două sau mai multe state, sau între un stat şi diverse organizaţii internaţionale;

reflectă transferuri de resurse financiare publice peste graniţă în favoarea unor state

(unor subdiviziuni politice ori administrativ-teritoriale ale acestora, altor entităţi publice)

sau a unor organizaţii internaţionale;

reflectă primiri de resurse financiare din străinătate de către stat ori cu garanţia acestuia,

de la guvernele altor state, de la instituţii publice ale acestora, de la organizaţii fără scop

lucrativ sau de la organizaţii internaţionale;

se exprimă într-o monedă cu largă circulaţie internaţională, rareori într-o monedă locală

neconvertibilă.

Transferul de resurse financiare publice pe plan internaţional are caracter obligatoriu sau

facultativ, după caz. Bunăoară, plata contribuţiilor datorate de un stat unei organizaţii internaţionale

la care a aderat, este obligatorie, la fel ca şi plata unui impozit pe plan intern. În schimb, acordarea

de ajutor umanitar unui stat, puternic afectat de calamităţi naturale (cutremur de pământ, inundaţii,

secetă etc.), de accidente (nucleare ori de altă natură), de război civil sau de revoluţie, este

benevolă.

Transferul de resurse financiare publice pe plan internaţional se face, în unele cazuri, cu titlu

nerambursabil şi fără contraprestaţie directă, iar în altele, în condiţii de rambursabilitate şi cu

contraprestaţie. Aşa spre exemplu, contribuţiile la organizaţiile internaţionale şi sumele acordate cu

titlu de ajutoare sunt nerambursabile, în timp ce împrumuturile primite sau acordate sunt, de regulă,

restituibile şi purtătoare de dobânzi.

Relaţiile financiare internaţionale exprimă transferuri băneşti către străinătate cu titlu de

contribuţii (cotizaţii) la organizaţiile internaţionale, impozite către unele uniuni (organizaţii)

internaţionale, precum şi transferuri către (ori din) străinătate cu titlu de ajutoare nerambursabile,

donaţii, împrumuturi (credite) externe ş.a.

Relaţiile financiare internaţionale pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi

părţile implicate, regularitatea şi certitudinea transferurilor.

Astfel în funcţie de participanţi distingem:

relaţiile financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu vocaţie

internaţională de tipul ONU şi instituţiilor sale specializate.

Relaţii financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu caracter

general, care nu au aderat la ONU şi care îşi stabilesc şi aprobă singure cheltuielile, veniturile

şi contribuţiile membrilor.

Relaţii financiare la care participă state suverane şi organizaţii regionale, subregionale şi

interregionale, cum ar fi; Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a liberului schimb, Banca

Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare ş.a.

Relaţiile financiare bilaterale, intervenite între state, pe baza acordurilor de voinţă dintre

ele.

În funcţie de regularitatea cu care se manifestă, relaţiile financiare internaţionale pot avea:

o un caracter de permanenţă, ca în cazul participării sistematice, regulate a statelor membre

ale unei organizaţii la acoperirea cheltuielilor acesteia cu contribuţii sau alte venituri.

o un caracter accidental, ca în cazul acordării de către unele state sau organizaţii

internaţionale de ajutoare nerambursabile.

În funcţie de certitudinea producerii transferului, relaţiile financiare internaţionale pot reflecta:

j. o obligaţie certă de transfer, ca în cazul contribuţiilor cuvenite organizaţiilor

internaţionale, al altor vărsăminte la bugetele unor organizaţii internaţionale.

k. o obligaţie potenţială de transfer, când un stat este chemat să ramburseze un împrumut

garantat de el, atunci când beneficiarul acestuia nu poate sau refuză să o facă.

Fondurile necesare pentru efectuarea transferurilor băneşti se află la bănci, consorţii sau

instituţii financiare internaţionale. Obţinerea acestor fonduri se poate face uneori prin negocieri

bilaterale directe, dar mai ales prin intermediul unor instituţii financiare ce formează un cadru

instituţional numit piaţa financiară internaţională. Pe această piaţă are loc finanţarea internaţională,

care reprezintă principala formă de manifestare a relaţiilor financiare internaţionale. Finanţarea

internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile pe piaţa financiară

internaţională, iar pe de altă parte repartizarea fondurilor necesare beneficiarilor care şi-au exprimat

opţiunea .

Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern, bănci,

societăţi comerciale sau industriale, municipalităţi, iar ofertele pot să apară de la instituţiile

financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung, instituţii financiare internaţionale,

consorţii, case de economii, societăţi de asigurare, societăţi transnaţionale, etc.

În concluzie putem spune că, deşi au o structură bine conturată, o arie distinctă de

manifestare şi o formă specifică de exprimare (în valută), relaţiile financiare internaţionale

constituie o prelungire firească a relaţiilor financiare interne, o completare necesară a acestora.

Chiar şi atunci când o ţară ar reuşi să-şi satisfacă nevoile de dezvoltare economico-socială pe seama

resurselor sale proprii şi deci nu ar mai apela la resurse străine, aceasta ar continua să păstreze o

bună parte din relaţiile financiare externe, şi anume pe cele legate de participarea statului la diferite

organizaţii internaţionale, la cofinanţarea unor proiecte naţionale, regionale sau mondiale de interes

neîndoielnic şi chiar la acordarea de împrumuturi pe baze bi- sau multilaterale unor beneficiari din

străinătate, în condiţii reciproc avantajoase.

Pentru efectuarea plăţilor şi lichidarea datoriilor faţă de străinătate, indiferent de geneza

lor, pe parcursul finanţării internaţionale sunt utilizate diverse instrumente de plată ce fac obiectul

relaţiilor valutare internaţionale.

Acestea reprezintă ansamblul raporturilor băneşti dintre economiile naţionale, agenţii

economici din diverse ţări cu privire la utilizarea valutelor şi devizelor în operaţiuni şi tranzacţii

internaţionale.

Prin valută, în accepţiunea extinsă, se înţelege moneda naţională a unei ţări, deţinută de

către o persoană fizică sau juridică străină. În accepţiunea restrânsă, valuta desemnează moneda

naţională a unei ţări atunci când este utilizată în operaţii şi tranzacţii internaţionale (plăţi către

persoane fizice şi juridice străine, lichidarea diferitelor datorii faţă de străinătate, etc.) Prima

accepţiune face abstracţie de statutul de convertibilitate a monedelor naţionale.

O altă noţiune importantă pentru teoria şi practica fluxurilor valutar-financiare

internaţionale este aceea de devize. În sens restrâns, devizele cuprind documente de plată (cecuri

bancare şi de călătorie, depozite la vedere transferabile prin telegraf, telefon sau telex, ordin de

plată, ordin de vărsământ şi de virament, cărţi de credit etc.), instrumente de credit pe termen scurt

(cambie, trată, bilet la ordin, cupoane scadente şi alte înscrisuri), exprimate în valută convertibilă.

Ele sunt utilizate ca instrumente de plată pe plan internaţional şi dau dreptul beneficiarului să

încaseze, la o anumită dată sau la vedere şi într-o localitate stabilită, o sumă în valuta respectivă. În

timp, noţiunea de devize s-a extins, ea incluzând şi titluri financiare denominate, exprimate în

monede străine, respectiv acţiuni şi obligaţiuni. Pentru ca asemenea hârtii de valoare, exprimate în

valută, să poată îndeplini funcţii proprii devizelor, ele trebuie să fie ”în stare lichidă”, adică suma

înscrisă să poată fi achitată la vedere sau la scadenţă pe termen scurt, iar cele cu scadenţa pe termen

lung să fie uşor mobilizabile. Devizele reprezintă instrumentul cel mai important de plată

internaţional. În sens larg, utilizate cu prioritate, devizele includ, pe lângă asemenea înscrisuri, şi

valutele în cont sau numerar, precum şi unităţile internaţionale de cont.

Valutele sunt de mai multe feluri şi pot fi clasificate după diferite criterii.

După forma materială sub care se prezintă, valuta se poate afla în circulaţie fie sub forma

numerarului (bilete de bancă sau monedă divizionară), care are o utilizare foarte restrânsă, fie sub

formă de valută în cont, respectiv a disponibilităţilor în contul bancar al deţinătorului, cont din care

plăţile se fac prin operaţii bancare curente, potrivit dispoziţiei titularului.

În funcţie de posibilitatea de preschimbare a valutelor, acestea pot fi: convertibile,

neconvertibile, transferabile şi liber utilizabile. Valutele convertibile sunt acele monede naţionale

care se pot schimba liber cu alte monede naţionale, fără restricţii, potrivit legilor pieţii. Valutele

neconvertibile reprezintă monedele naţionale care sunt recunoscute de către statul emitent numai în

cadrul graniţelor sale naţionale, legislaţia valutară interzicând exportul sau importul de monedă

naţională. În acest caz, sumele în moneda naţională aflate peste graniţă sunt considerate ieşite ilegal

din ţară şi, prin urmare, statul emitent nu are nici un fel de obligaţii privind preschimbarea acestora.

Valutele neconvertibile pot apărea în cadrul relaţiilor de plăţi externe numai în limitele şi condiţiile

strict stabilite prin acorduri bilaterale. Disponibilităţile în cont de astfel de valute apar, de regulă, ca

rezultat al unor operaţiuni necomerciale ori din unele acţiuni de cooperare internaţională. Ele sunt

folosite, în timp, pentru acoperirea unor cheltuieli de întreţinere, turism etc., potrivit înţelegerilor

bilaterale amintite. Valutele transferabile sunt acele monede naţionale, cu un anumit grad de

convertibilitate stabilit prin înţelegeri pe plan regional, care permit transferarea de mijloace băneşti,

numai ca bani de cont, pentru un număr redus de operaţiuni. Valutele liber utilizabile sunt valutele

cu convertibilitate totală, care au o pondere foarte mare în tranzacţiile internaţionale şi, drept

urmare, sunt larg negociate pe pieţele valutare, jucând rol de ”valute cheie” în aceste tranzacţii.

Numărul este restrâns, iar în prezent acest rol îl au mai ales: dolarul american, euro, yenul japonez,

lira sterlină, francul elveţian.

Din punct de vedere al stabilităţii lor, valutele se împart în trei categorii: valute forte care, pe

termen lung, au un curs ascendent, valute stabile, cu un curs orizontal şi valute slabe, care

înregistrează un curs descendent pe un anumit interval de timp.

După rolul pe care-l joacă în cadrul fluxurilor financiar-valutare internaţionale, se pot

distinge valute de rezervă şi valute obişnuite. Valuta de rezervă reprezintă sumele în moneda

naţională a unor ţări , aflate la dispoziţia altor state pentru acoperirea angajamentelor faţă de

străinătate (utilizate ca mijloace de rezervă). Ea apare mai ales sub forma depozitelor bancare

aparţinând băncilor centrale. Rolul de valute de rezervă îl au acele monede naţionale liber

convertibile ale unor ţări dezvoltate economic care se caracterizează, pe termen lung, printr-un grad

ridicat de stabilitate valorică şi siguranţă economică şi care deţin o pondere importantă în relaţiile

comerciale bancare, valutare şi financiare internaţionale. În prezent, acestea sunt valutele liber

utilizabile.

Desfăşurarea normală a circuitului de valori materiale şi spirituale pe plan internaţional, în

toată amploarea şi diversitatea sa în economia mondială contemporană, se reflectă şi în dinamica şi

structura schimburilor valutare impuse de necesitatea preschimbării rapide şi în orice volum a unei

valute în alta. Ca urmare, valutele şi devizele sunt obiect al tranzacţiilor de schimb, prin

confruntarea ofertei cu cererea pe piaţa valutară.

13.2 Caracteristica şi evoluţia pieţei financiare internaţionale.

În activitatea economică se lucrează cu bunuri, obiecte care au capacitatea de valorificare, de a

aduce venituri în timp. Aceste bunuri se numesc, în general active şi sunt de două feluri: active reale

constituite din bunuri materiale, care, introduse în circuitul economic produc venituri (profituri,

chirii, etc.) şi active financiare care sunt materializate în înscrisuri (hîrtii de valoare sau numai

înregistrări într-un cont). Acestea din urmă conferă drepturi băneşti deţinătorului rezultate din

valorificarea lor ulterioară (dobânzi, dividente, comisioane).

Activele financiare sunt constituite din trei mari categorii:

1. active bancare sunt activele rezultate ca urmare a operaţiunilor bancare care produc

dobînzi, nu sunt negociabile şi conferă un grad ridicat de siguranţă;

2. active de capital rezultate din operaţiuni de investiţii, plasamente pe termen lung şi

mediu, care se materializează în titluri de valori, negociabile şi care includ un

element de risc;

3. active monetare rezultate din plasamente pe termen scurt, negociabile, cu un grad

mare de lichiditate, adică uşor transformabile în fonduri băneşti.

În practică aceste categorii de active financiare nu sunt strict delimitate unele din ele conţinînd

caracteristici din mai multe categorii.

Piaţa financiară reprezintă conjunctura prin care activele financiare sunt constituite şi introduse

în circuitul economic. Ea este o piaţă specializată a economiei unei ţări, unde se întîlnesc şi se

reglează fluxurile cererii şi ale ofertei de active financiare. Aici se stabilesc astfel circuitele

financiare între mulţimea ofertanţilor de fonduri (investitorii) şi mulţimea utilizatorilor de fonduri,

în scopul realizării unui profit.

Un prim circuit financiar se stabileşte de la posesorii de active financiare (bănci, societăţi

financiare, case de economii, fonduri mutuale etc.) către utilizatorii de active financiare (agenţi

economici, instituţii financiare, întreprinderi, persoane fizice etc.).

Al doilea circuit financiar ia naştere după utilizarea activelor financiare, în sens invers şi

reprezintă distribuirea de profituri sau diminuarea de active rezultate din actul economic de utilizare

(dividente, dobînzi, comisioane, pierderi etc.) către investitorii iniţiali.

Ambele circuite trebuie organizate şi dirijate de intermediari specializaţi în materie, în interesul

atît al investitorilor, cît şi al utilizatorilor.

Piaţa financiară internaţională are doua componente, sectoare determinate de caracteristicile

instrumentelor pe care le utilizează: piaţa financiară primară şi piaţa financiară secundară.

Piaţa financiară primară asigură colectarea veniturilor economisite de la posesorii de capital

financiar disponibili pe piaţa internă şi cea internaţională. Această piaţă pune în legătură subiecţii

care dispun de un capital financiar excedentar propriu şi care doresc să plaseze acest excedent cu

subiecţii economici care au un deficit de resurse financiare aşadar piaţa financiară primară

îndeplineşte funcţia de finanţare, de alocare de capital financiar.

Finanţarea se poate realiza în mod direct sau dimpotrivă indirect. Spre exemplu când

veniturile economisite de sectorul populaţiei sunt superioare investiţiilor realizate de subiecţi,

deţinătorii de economii prin intermediul pieţei financiare pot finanţa direct deficitele financiare ale

subiecţilor economici solicitatori de capital financiar. Acest lucru se realizează prin cumpărarea de

fiecare persoană a titlurilor financiare emise de aceştia. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi când

anumite întreprinderi din sectorul productiv sau alte organisme financiare investesc mai mult decât

economisesc adică cumpără titluri financiare de la cei care au nevoie de resurse [5, 9].

Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem de finanţare îl reprezintă statul şi

administraţiile sale locale. Acest lucru se întâmplă în perioadele în care aceste entităţi înregistrează

deficite bugetare şi cum de cele mai multe ori sistemele bugetare se încheie cu deficite, nevoia de

resurse este permanentă.

Calea acoperirii acestor deficite cea mai potrivită şi neinflaţionistă o reprezintă emiterea

titlurilor financiare specifice pentru acoperirea golurilor de resurse.

Finanţarea nevoilor de resurse financiare ale subiecţilor economici solicitatori se poate

realiza şi în mod indirect prin intermediul unor organisme financiare de intermediere care emit

titluri financiare pe piaţa financiară. Aceste organisme atrag pe de o parte resursele economisite şi le

plasează într-un mod eficient spre cei care au nevoie de resurse.

O resursă importantă de fonduri băneşti la care apelează aceste organisme specializate o

reprezintă anumite fonduri financiare constituite cu scopuri precise şi folosite temporar în acest

scop de finanţare investiţională. Asemenea fonduri sunt fondurile instituţiilor de asigurări sociale,

fondurile caselor de pensii, fondurile caselor de salarii, fondurile caselor de concedii etc.

Pe piaţa financiară primară organismele financiare de intermediere asigură deci colectarea

de capital financiar obţinând resurse financiare sub forma emisiunii de titluri financiare pe care apoi

le împrumută întreprinderilor publice şi private prin cumpărarea titlurilor financiare emise de

acestea.

Piaţa financiară secundară asigură deţinătorilor de titluri financiare lichiditatea şi

mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de valori

pentru schimbarea titlurilor financiare emise.

Schimbarea titlurilor de către deţinătorii acestora poate să aibă loc din următoarele motive:

- fie ca urmare a dorinţei deţinătorilor lor de a-şi recupera fondurile înainte ca aceste titluri

financiare să ajungă la scadenţă;

- ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide în acel moment;

- operaţiunile speculative

Pe piaţa financiară secundară titlurile financiare pot fi valorificate chiar înainte de a aduce

un avantaj financiar deţinătorilor acestora adică înainte de a primi dobânzile sau dividendele. Se

poate spune deci că existenţa pieţei financiare secundare asigură deţinătorilor de titluri financiare

posibilitatea de a ieşi de pe piaţa financiară primară când doresc.

Piaţa financiară secundară are şi rolul de a asigura evaluarea permanentă a titlurilor

financiare cotate la bursă prin confruntarea cererii cu oferta a titlurilor financiare şi se stabileşte

cursul pe piaţă a valorilor negociate care reflectă de regulă competitivitatea economică şi financiară

a emitentului de titluri financiare.

Asigurând mobilitatea, lichiditatea şi evaluarea permanentă a veniturilor economisite şi

investite în titluri financiare, piaţa financiară secundară asigură buna funcţionare a pieţei primare.

Aşadar în concluzie, piaţa financiară secundară asigură redobândirea lichidităţii, adică a

numerarului prin valorificarea titlurilor financiare.

Între piaţa financiară primară şi între piaţa financiară secundară există o interdependenţă

absolută, existenţa uneia fără cealaltă nu este posibilă deşi funcţiile lor sunt complet distincte.

Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi beneficiarii

acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară.

Astfel, reieşind din categoriile activelor financiare, nominalizate mai sus, piaţa financiară

are următoarele segmente: piaţa monetară, piaţa de capital şi piaţa bancară.

a) Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în moneda naţională, între

rezidenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută între ele, pe termen

scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi

surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. Prin urmare, piaţa monetară îndeplineşte funcţia de

compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate pe două căi: 1) prin creditul acordat între

bănci; 2) prin cumpărarea, de la diferite bănci, a unor hârtii de valoare specifice pieţei monetare, a

căror scadenţă este relativ apropiată şi care prezintă certitudine în ceea ce priveşte transformarea lor

in bani lichizi, fără pierderi. O componentă a pieţei monetare este piaţa valutară, pe care se

confruntă cererea şi oferta pentru diferite valute, care sunt atât pentru ofertant, cât şi pentru

solicitant, monede străine, schimbul dintre ele urmând să depăşească restricţiile care îngreunează

circulaţia internaţională a capitalului.

b) Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care

au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt satisfăcute nevoile de capital ale

solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor. În general, piaţa capitalurilor măreşte

posibilităţile financiare.

Principalele funcţii ale pieţei de capital sunt următoarele:

- emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilor sau

debitorilor către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;

- negocierea de valori mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie vândute şi transformate în

lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de scadenţă.

c) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare non-negociabile, a căror

lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de disponibilităţi

băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor pieţe este de absorbţie a

excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care doresc să dispună de

posibilitatea retragerii lor în orice moment.

În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din

Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două pieţe

financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul război

mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat începutul marii

crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate

acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite.

Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor

manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile

internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.

Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:

ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări,

emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzacţii cu titluri financiare străine;

piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate

într-o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi,

deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări, intermediate

de un sindicat bancar internaţional. Autonomia ei rezulta din natura operaţiile şi din modul de

funcţionare.

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

a) stabilitatea monedei naţionale;

b) sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial puternic;

c) importante capacităţi de finanţare disponibile;

d) largă reţea de filiale;

e) libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;

f) fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.

Prin masivul capital financiar antrenat, aceste pieţe influenţează capitalul financiar destinat

investiţiilor naţionale, producând următoarele efecte:

v)efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite la nivel naţional

în capital străin. Fonduri financiare provenite din ţările din Orientul Apropiat, America Latină şi din

alte ţări în curs de dezvoltare alimentează piaţa financiară a ţărilor dezvoltate industrial. Emisiunile

de titluri financiare internaţionale permit, adesea, realizarea de investiţii în mod direct în ţările

dezvoltate;

1. efectul dobânzii, care constă în creşterea ratei dobânzii, cu incidenţă asupra investiţiilor

naţionale;

2. efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului naţional al unor ţări.

Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare din ce în ce mai

accentuată a pieţelor naţionale de capital, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială în curs de

unificare crescândă. Dezvoltarea finanţelor reprezintă domeniul cel mai dinamic, cea mai

importantă evoluţie structurală şi instituţională din economia mondială, în ultimii treizeci de ani.

Crizele sistemului financiar-monetar reprezintă perioada de reforme şi adaptare la evoluţiile, de

ansamblu, ale sistemului mondial către o economie deschisă, liberalizată şi privatizată[4, 6,10].

Ca consecinţă a actualei crize financiare mondiale în 2008 s-a înregistrat o scădere drastică

a volumului capitalizării pieţei bursiere, cu peste 28 trilioane dolari SUA, după care, în anul 2009 şi

în primul trimestru al anului 2010 s-au înregistrat creşteri semnificative.

În martie 2010, capitalizarea bursieră a Japoniei a constituit aproximativ 3,8 trilioane

dolari. Totuşi pieţele financiare ale Asiei rămân izolate una de cealaltă. Japonia este a doua piaţă

financiară mondială după nivelul capitalizării bursiere, 3,8 trilioane dolari, şi după volumul

tranzacţiilor cu acţiuni se situează pe locul 4, cu o valoare de peste 3,9 trilioane dolari, având mai

multe conexiuni cu pieţele din SUA, Marea Britanie şi Europa, decât cu vecinii săi.

În continuare vom analiza evoluţia principalelor pieţe bursiere pentru a identifica corelaţia

dintre Piaţa Valorilor Mobiliare (PVM) şi economia reală. În figura de mai jos am prezentat evoluţia

capitalizării PVM pe regiuni în ultimii trei ani şi trimestrul I al anului 2010.

Toate regiunile au înregistrat scăderi ale capitalizării bursiere, cu peste 28 trilioane dolari

SUA în anul 2008, dar începând cu 2009, toate regiunile au înregistrat creşteri ale capitalizării

bursiere cu aproximativ 14 trilioane dolari, iar în martie 2010, această tendinţă s-a menţinut pentru

toate regiunile, astfel, capitalizarea pieţei valorilor mobiliare a crescut cu aproximativ 2,5 trilioane

dolari SUA. Valoarea cea mai mare a capitalizării este în continuare deţinută de Americi, urmate de

Asia-Pacific şi Europa, Orientul Mijlociu şi Africa. Capitalizarea bursieră a pieţelor financiare din

Europa în martie 2010, a constituit peste 13 trilioane dolari SUA, fiind, totuşi, cu mult mai mică

decât cea de peste 19 trilioane dolari de peste Atlantic. Dar, Europa recuperează rapid. De

asemenea, zona euro devine un jucător important în cadrul fluxurilor de capital mondiale. Fluxurile

de capital între zona euro şi restul lumii în prezent, practic, le egalează pe cele ale SUA cu restul

lumii.

În mare parte, Asia rămâne în afara circuitului financiar global. Aproximativ 80% din

fluxurile mondiale de capital au loc între SUA, Marea Britanie şi zona euro.

Concentrarea fluxurilor de capital observăm pe primele şase pieţe bursiere potrivit

nivelului capitalizării, ce aparţin statelor dezvoltate, doar a şasea, unui stat în curs de dezvoltare,

China şi care, împreună, deţin peste 57% din totalul capitalizării mondiale, astfel, SUA, prin NYSE

Euronext, NASDAQ OMX, Japonia - Tokyo SE, din Europa, Marea Britanie prin London SE,

Belgia, Franţa, Olanda şi Portugalia prin NYSE Euronext (Europa) şi China – Shanghai SE.

În ultimul timp, se remarcă o tendinţă nouă a fluxurilor mondiale monetare. Ultimii câţiva

ani, era de neconceput ca un cumpărător din ţările în curs de dezvoltare, aşa ca Brazilia, să

achiziţioneze active în valoare de 1 miliard de dolari de la o companie din SUA. În prezent, se

conturează o nouă eră, în care fluxul capitalului mondial se deplasează de la ţările în curs de

dezvoltare înapoi spre centrele financiare, ca SUA şi Europa.

Creşterea numărului acestor tranzacţii se datorează scăderii puterii de cumpărare a

dolarului, ceea ce face mai ieftine activele SUA pentru cumpărătorii din Brazilia, Rusia, India şi

China. O cantitate enormă de capital pentru investiţii este disponibilă în aceste ţări, datorită

economiilor în creştere, excedentelor balanţelor comerciale, cât şi petrodolarilor.

În anul 2009, principalele ţări net importatoare de capital au fost: SUA (41,7%), Spania

(7,3%), Italia (7%), Franţa (3,9%) şi Australia (3,7%), înlocuind-o pe Grecia situată pe 5 în 2008.

Principalele ţări exportatoare de capital în 2009 au fost: China - 23,4%, Germania – 13,3%, Japonia

– 11,7%, Norvegia – (4,8%), ce a înlocuit Arabia Saudită (2008 – 7,4%) şi Rusia – 4,7%,

înregistrând o descreştere faţă de 2008. Observăm o schimbare a tendinţei, pe plan mondial, deja,

ţările dezvoltate devin principalii importatori de capital, iar ţările în curs de dezvoltare devin

principalii exportatori de capital.

Pe fonul recesiunii economice globale şi fragilităţii pieţelor financiare, fluxurile nete de

capital în ţările în curs de dezvoltare au scăzut până la 776 miliarde dolari SUA, în anul 2008, o

scădere dramatică de la picul înregistrat în 2007, de 1,6 trilioane dolari SUA. Fluxurile

internaţionale de capital au scăzut în continuare în anul 2009, până la nivelul de 363 miliarde dolari

SUA.

Actuala criză financiară confruntă ţările cu pieţe emergente prin două mari şocuri: o

stopare bruscă a influxurilor de capital, ca urmare a dezinvestirilor globale şi un colaps al cererii de

export, asociată cu recesiunea mondială. Un factor cheie urmează a fi o finanţare publică mai mare

pentru a extinde spaţiul de politici disponibile ţărilor cu pieţe emergente pentru politici

macroeconomice de sprijin. Fondul Monetar Internaţional prin instrumente noi şi cele existente, se

declară a fi gata să ofere sprijinul necesar, în colaborare şi cu alte instituţii financiare. O atenţie

sporită trebuie acordată pentru protejarea grupurilor sărace şi vulnerabile.

Integrarea financiară prin europieţe

Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI este caracterizat prin deconectarea

economiei financiare de cea reală. Dacă la începutul secolului activităţile financiare însoţeau

schimburile de mărfuri, apoi acestea precedează sau urmează schimburile. Creditele-cumpărător,

creditele-furnizor, plăţile la termen, operaţiunile de acoperire a riscurilor au generat un proces în

care mai multe operaţiuni financiare corespund unei operaţiuni comerciale.

În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni financiare, ies de sub control

mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă apare activul internaţional privelegiat –

eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord, cu sediul la

Londra. Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o

persoană nerezidentă.

Apariţia eurodevizei generează etapa dezvoltării europieţelor, ceea ce dezvoltă fluxuri

financiare pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vreo legătură cu

comerţul. Ele au determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau la un moment să asigure o

substituire crescîndă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită, care garantează

circulaţia internaţională.

Până în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa internaţională.

Statele îşi păstrau rezerva naţională care se expatria numai în cazul investiţiilor directe. Europieţele

s-au dezvoltat foarte lent în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către 1970, datorită excedentelor

comerciale de pe urma comerţului cu ţiţei, şi respectiv reciclării petrodolarilor. Primele operaţiuni

pe aceste pieţe apar prin anii”60. Piaţa eurodevizelor se dezvoltă din momentul când ţările

descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe piaţa Londrei decât la New York. Resursele pe aceste

pieţe au la origine plasamentele făcute de investitorii internaţionali, sub forma depozitelor la termen

sau certificatelor de depozit. Scadenţa depozitelor de regulă variază între 24 ore şi 5 ani. Sumele

depuse nu sunt inferioare 25 mii dolari. Certificatele de depozit constituie numai 30% din resursele

europieţelor, sunt titluri care atestă faptul că investitorul a efectuat un depozit în devize, pe o

perioadă determinată, la o rată a dobînzii negociabilă. Prima emisiune a fost efectuată în 1966.

Pe aceste pieţe au apărut noi direcţii ale pieţei financiare, şi anume cea a eurocreditelor,

euroacţiunilor, euroobligaţiunilor, euroefectelor. Sumele împrumutate pe piaţa eurocreditelor sunt

foarte mari de obicei nu mai puţin de 1 mln. dol. Piaţa euroacţiunilor a apărut în 1980-1990. De

obicei plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie, Germania, Franţa. Piaţa euroefectelor este cea

mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat băncile să fie mai reticente în acordarea

noilor credite. Eurobăncile au început să acorde credite sub forma activelor ce pot fi revîndute pe

piaţa secundară. Printre aceste fac parte eurobonurile pe termen 1-6 luni, eurobilete de trezorărie, ce

reprezintă titluri pe termen scurt emise de întreprinderi industriale sau comerciale, la care subscriu

investitori ce dispun de resurse pe termen scurt.

Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat o tehnostructură

financiară transnaţională. Ce se ocupă de organizarea gestiunii globale pentru lichidităţile firmelor

transnaţionale. În genere structura sistemului bancar internaţional este rezultatul mai multor

strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa financiară mondială a

parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat prin proces de integrare

indirectă, prin intermediul europieţelor, ulterior procesul de integrare direct – reprezentat de

finanţele globale.

Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor

naţionale de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare

crescîndă. Procesul de integrare financiară internaţională presupune două condiţii:

-mobilitatea capitalurilor,

-posibilitatea de substituire a activelor.

Rolul băncilor în cazul acesta devine tot mai consultativ, prestator de servicii şi de

organizare. Mai ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi formelor

intermedierii bancare. Dezvoltarea europieţelor pe baza eurodevizelor este urmărită de BRI – Banca

Reglementărilor Internaţionale.

Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei direcţii.

întărirea vechilor centre financiare în Europa şi America;

dezvoltarea noilor centre financiare (China, Hong-Kong, Singapore;

multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas, Barbados, Panama).

Reducerea obstacolelor în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei lor de

deplasare. Informatica şi telecomunicaţiile la fel au înlesnit intenţiile de diversificare a portofoliilor

financiare. Pieţele au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje aducătoare de profit.

Respectiv pe parcurs din cauza riscurilor enorme pe care le aduceau investiţiile de portofoliu, pe

plan mondial în ultimii ani accentul se pune pe ISD.

Centrele financiare internaţionale sunt cele care au jucat şi joacă rolul decisiv pe piaţa

financiară internaţională. Aceste centre reunesc competenţe financiare, specialişti ce intervin pe

pieţele eurocreditelor, euroefectelor, euroobligaţiunilor. Aceste centre au o contribuţie majoră la

asigurarea echilibrului balanţei de plăţi al ţării gazdă. Cele mai mari centre financiare internaţionale

sunt amplasate la New York, Chicago, Zurich, Frankfurt, Paris. Ţările în dezvoltare şi cele în

tranziţie au creat şi ele recent asemenea pieţe care progresează pe măsura aplicării reformelor

economice şi instituţionale, atrag investitori internaţionali.) China, Turcia, Brazilia, Indonezia,

Hong Kong, Singapore, Filipine ş.a.

Criza economica mondiala si dezastrul financiar care a lovit companiile gigant de pe Wall

Street, apare ca fiind cea mai grava înregistrată de la Marea Depresiune până acum.

Prăbuşirea pieţei financiare din SUA si unda de soc pe care aceasta a transmis-o pe toate

pieţele lumii i-au luat prin surprindere pe principalii investitori de pe pieţele bursiere.

Ben Bernake - preşedintele FED, susţine că economia SUA suferă şi va continua să sufere

o contracţie severa, mai ales in prima jumătate a acestui an, si ca criza creditului financiar si al

caselor, cele mai mari din anul 1930, a condus la o degradare masiva a economiei SUA, care nu a

mai fost întâlnită in ultimii 25 de ani. Entuziasmul sefului FED, care a prognozat sfârşitul recesiunii

economice in anul 2009, iar revenirea in anul 2010, chiar cu condiţia ca acţiunile întreprinse de

administraţia Obama, Congres si FED să aibă succes şi să stabilizeze piaţa financiara, nu a putut fi

împărtăşit, deoarece piaţa financiara afectata nu este una izolata, adică numai cea din SUA, ci la

nivel internaţional, iar eforturile trebuiesc corelate/coordonate pentru ca aceasta sa se stabilizeze la

nivel global si sa sprijine cu adevărat o revenire a economiilor ţarilor aflate în suferinţa.

Prognoza FED pentru creşterea economică a SUA în anul 2009 a fost de 0,8%, iar în

trimestrul IV al anului 2009 s-a înregistrat de fapt o scădere a PIB-ului SUA cu -0,7%, iar in anul

2010 s-a înregistrat de asemenea în trimestrul IV o creştere de 2,6% a PIB.

Fiind vorba de domeniul bursier vom adaugă şi prognozele analiştilor/economiştilor

privind evoluţia din acest an a indicilor bursieri americani, care au ajuns deja la nivelul anului 1997.

Aceştia, in unanimitate, fac referire mai mult la continuarea deprecierii burselor străine, corelându-

se cu estimările/temerile autorităţile financiare.

Pe de alta parte, pe continentul european, reprezentanţii ţărilor G20 analizează aprobarea

unui plan de sprijin financiar al tarilor cu probleme din zona euro (eventual emiterea de către

obligaţiuni euro) ceea ce ar putea impulsiona piaţa financiara a continentului european.

La începutul anului 2010 a apărut problema crizei datoriei publice în zona Euro, aşa

numita Criza Euro 2010, a apărut în ceea ce priveşte unele state europene, inclusiv, statele membre

UE aşa ca Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania şi Belgia. Aceasta a dus la o criză de încredere,

precum şi la extinderea practicilor de asigurare a riscurilor la credite şi preluarea obligaţiunilor de

stat între aceste state şi alte state UE, în special Germania. Preocupările în ceea ce priveşte datoria

publică şi nivelele acesteia atât la nivel mondial, cât şi în Uniunea Europeană a dus la creşterea

stării de alarmă în pieţele financiare. După alocarea de către UE şi FMI a unui împrumut în valoare

de 110 miliarde euro Greciei, la 9 mai 2010 Miniştrii de Finanţe a Uniunii Europene au aprobat un

pachet de reabilitare a situaţiei, ce prevede un fond de un trilion de dolari, care are ca scop

asigurarea stabilităţii financiare a Europei prin crearea Facilităţii de Stabilitate Financiară

Europeană.

Putem constata ca modelele economice ale tarilor din UE sunt depăşite de evenimente si

acestea nu se mai pot aplica în aceleaşi condiţii.

Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu numai că

nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Este o idee care a

părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la Davos.

De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit

despre „o nouă ordine economică globală” şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale de

reglementare”.

Fostul preşedinte al Fed, Alan Greenspan, a solicitat crearea unor regulamente mai stricte

pentru companiile financiare, distanţându-se de cultura de piaţa libera pe care a promovat-o

anterior.

În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile de

care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, este necesara o înţelegere clară a principiilor şi

valorilor economiei de piaţă, si dereglementarea sectorul financiar şi economic până la nivelul

normelor unanim acceptate.

Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia crizei.

13.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar

Pentru a se putea realiza comunicarea economică prin bani pe plan internaţional, atat în

privinţa transferului de valoare cât şi în privinţa mijlocirii schimbului, agenţii economici sau

persoanele fizice trebuie sa procure semnele băneşti cu circulaţie internaţională pe care piaţa

monetară internaţională le pune în circulaţie prin diferite procedee.

Pentru a facilita dorinţa celor care doresc să procure semne băneşti, prin altă modalitate

decât creditarea şi finanţarea directă în valută, pe plan naţional sau în context internaţional, se

organizează şi funcţionează un segment important al pieţei monetare, piaţa valutară. Pe această

piaţă au loc operaţiuni de vânzare/cumpărare de monede cu circulaţie internaţională.

Aceasta activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen specific de

comerţ, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o marfă.

Organizarea unei asemenea pieţe presupune existenţa unui cadru instituţional, a unor

reglementări specifice şi a unei motivări adecvate fiecărui tip de operaţiune.

Scopul principal al operaţiunilor de pe piaţa valutară este dat de necesitatea procurării

semnelor în vederea asigurării mişcării internaţionale de valoare.

Piaţa valutară reprezintă sistemul de relaţii financiar-valutare prin intermediul căruia se

desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută efectivă sau în cont precum şi vânzarea-cumpărarea de

devize (cambii şi bilete la ordin) exprimate în monedă străină.

Organizarea concretă a pieţei valutare este compusă dintr-un număr de bănci autorizate de

banca centrală pentru astfel de operaţii şi din casele de schimb valutar.

Piaţa valutară este supusă unor reglementări naţionale (piaţa valutară din Moldova este

diferită de piaţa valutară din Franţa, de exemplu), dar pe lângă aceste pieţe valutare naţionale care

au o legislaţie specifică apar şi situaţii în care pieţele valutare au caracter internaţional, deservind

interesele unor zone (zone economice de mare interes: Frankfurt, Tokyo, Londra, New York).

Aceste pieţe cu caracter internaţional reprezintă exceptări de la legislaţia naţională (se

dereglementează), fapt ce le face atractive.

Uneori, pe piaţa valutară, tranzacţiile se desprind de activităţile economice propriu-zise. În

acest sens avem:

- speculaţia valutară – reprezintă operaţiunea de vânzare/cumpărare care nu are o bază

economică propriu-zisă, realizându-se numai în scopul obţinerii anumitor câştiguri, în acest sens se

speculează diferenţele de curs valutar care apar intre perioade de timp diferite, locuri diferite.

Câştigă cel care apreciază corect trendul cursului valutar.

- Arbitrajul valutar – operaţiune asemănătoare speculaţiei valorii, cu deosebirea că se

realizează de către bănci (numai de bănci) şi valorile puse în circulaţie şi manipulate sunt mult mai

mari.

- Intervenţia statului – este tot o operaţiune ce semnifică vânzarea sau cumpărarea masivă

de valută în scopul menţinerii cursului valutar al monedei naţionale. Intervenţia statului trebuie

făcută în corelaţie cu politica financiar-valutară a statului şi cu dezvoltarea economico-socială a

ţării.

Rolul pieţei valutare este determinat în primul rând de posibilităţile pe care le oferă

participanţilor la schimburile economice pentru alegerea şi obţinerea mijloacelor de creditare şi de

plăţi cele mai convenabile.

Factorii care condiţionează dezvoltarea pieţei valutare:

a) tendinţa de liberalizare a comerţului mondial – duce la creşterea schimburilor

economice dintre state, care determină creşterea rolului pieţelor valutare

b) creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale externe

c) creşterea ponderii anumitor valute naţionale în ansamblul schimburilor economice

d) creşterea penuriei de lichiditate (mai ales pt ţările în curs de dezvoltare) –este

combătută de organismele financiare, acesta fiind rolul lor (acoperirea acestei nevoi permanente de

resurse financiare).

Piaţa valutara este ordonata de intermediari, ei având rolul de a forma piaţa, punînd în contact

pe ofertanţii si pe solicitanţii de valuta. În postura de intermediari acţionează: băncile comerciale,

bursele de valori, casele de schimb valutar, precum si persoane sau instituţii pe post de brokeri sau

dealeri.

Toate aceste instituţii pot avea caracter de broker, realizînd operaţiunile de vânzare/cumpărare

în numele clienţilor (este intermediar) sau caracter de dealer, realizează operaţiunile respective în

nume şi pe cont propriu.

Vânzarea şi cumpărarea valutelor şi devizelor se realizează prin cursul de schimb valutar. El

constituie raportul valoric dintre două monede naţionale diferite, respectiv preţul unei unităţi

monetare dintr-o ţară exprimat în unităţi monetare din alte ţări. Operaţiunea prin care se stabileşte

cursul valutar pe piaţă, potrivit raportului dintre ofertă şi cerere, poartă denumirea de cotaţie.

Monedele care au circulaţie internaţională sunt cotate simultan în mai multe centre financiare.

Deoarece depind de raportul dintre oferta şi cererea pe o anumită piaţă, atunci şi cursurile între

aceleaşi două monede pot diferi pe pieţe diferite.

Cursul de schimb poate îmbrăca două forme. Prima dintre ele este aceea a cursului oficial,

protejat administrativ de către guvern sau de către autoritatea monetară, de obicei predeterminat (fix

sau fix-ajustabil), direcţionat către o gamă mai restrânsă sau mai bogată de tranzacţii. Cea de-a doua

formă este cursul de piaţă sau cursul valutar economic determinat de raportul cerere-ofertă ori cu

flotare administrativă, asupra căruia autoritatea monetară nu intervine sau o face prin mijloace

specifice pieţii. Cursul valutar de piaţă este preţul reprezentativ al pieţii valutare şi care, practic s-a

generalizat în economia contemporană. El este, prin definiţie, un curs variabil, flotant, putîndu-se

modifica în timp, chiar zilnic şi pe diferite pieţe valutare, sub influenţa a numeroşi factori.

O dată cu apariţia şi generalizarea cursurilor flotante, valutele au început să fie cotate şi la

termen, pe lîngă cotarea la vedere, adică să apară pe piaţa valutară şi prognoze ale acestora pentru

diferite momente viitoare. Cursul de schimb la vedere (spot) este cursul asociat operaţiunilor de

vânzare-cumpărare de valută care trebuie livrată-preluată în maximum două zile lucrătoare de la

data încheierii tranzacţiei. Cursul de schimb la termen (forward) este cursul asociat operaţiunilor

care se realizează sub forma unor angajamente de cumpărare sau de vânzare de valută, la un curs

stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, livrarea şi plata intervenind ulterior, la termenul prevăzut

prin angajament. De regulă, între cursul la termen şi cel la vedere nu există egalitate decât în mod

întâmplător.

Cursul de schimb valutar nu reprezintă numai o valoare pe care piaţa o atribuie unei monede

naţionale în raport cu alta. Poziţionarea monedei naţionale în raport cu celelalte monede reflectă şi

preocuparea autorităţii monetare de a influenţa raportarea economiei naţionale la economia

mondială prin intermediul cursului de schimb. Ca urmare, cursul de schimb îndeplineşte o serie de

funcţii în cadrul mecanismului economic.

În primul rând, funcţia de măsurare a valorii, funcţie care se referă la exprimarea în valută a

unei părţi din producţia naţională- bunurile comercializabile- sau a întregii producţii, dat fiind faptul

că şi produsele necomercializabile pot substitui importul în consumul intern, eliberîndu-se resurse

suplimentare pentru export.

În al doilea rînd, cursul de schimb îndeplineşte şi rolul de instrument de politică economică

pentru atingerea anumitor variabile economice. De exemplu, în condiţiile cursurilor flotante, această

funcţie se realizează şi prin unele intervenţii pe piaţa valutară, care sunt menite să influenţeze

mişcarea cursului, menţinerea unui echilibru al balanţei de plăţi externe etc.

În al treilea rând, cursul valutar are funcţia de transmitere parţială sau integrală a semnalelor

dinspre economia mondială spre economia naţională, orientînd agenţii economici în funcţie de

modificarea preţurilor relative.

În al patrulea rând, cursul valutar are şi funcţia de informare, care vizează reflectarea de către

economia mondială, în forma cea mai sintetică, a situaţiei, evoluţiei şi gradului de deschidere a

economiei naţionale, de a căror percepţie depind accesul pe pieţele internaţionale de capital şi

interesul investitorilor străini.

În al cincilea rând, cursul valutar îndeplineşte funcţia de schimb, care reflectă conversia

monedelor naţionale între ele.

Factorii care influenţează cursul de schimb nominal de piaţă al unei valute sunt numeroşi. Ei pot

fi de natură economică, politică, psihologică, precum şi de natură financiar-bancară etc. Factorii

economici au un rol determinant şi au o paletă largă de modalităţi de manifestare. Astfel, potenţialul

economic, natura şi ritmul dezvoltării economice influenţează nivelul cursului de schimb, prin

influenţa asupra mişcărilor de capital pe termen lung, prin orientarea fluxurilor de resurse

financiare. Există o strânsă legătură între balanţa de plăţi externe şi poziţia pe piaţă a unei monede:

un export susţinut de mărfuri solicitate de piaţa externă şi o dezvoltare puternică a comerţului

invizibil determină sporirea cererii pentru moneda ţării în cauză şi invers. De asemenea, cursul de

schimb valutar concentrează influenţa unor factori legaţi de politica investiţiilor, monetară,

financiară, a comerţului exterior, de nivelul şi dinamica productivităţii factorilor de producţie şi a

competitivităţii mărfurilor destinate exportului. Inflaţia, la rândul ei duce la deteriorarea cursului

valutar. Totodată, rata dobânzii care, în condiţiile mobilităţii capitalurilor, poate mări oferta de

valută sau o poate reduce. Dincolo de factorii care afectează puterea de cumpărare a unei monede,

deci şi paritatea puterilor de cumpărare, pe piaţa valutară îşi exercită influenţa şi alţi factori cu

acţiune temporară, cum ar fi mişcările speculative de capital, modificările exogene ale ratei

dobânzii, un excedent de masă monetară, un deficit bugetar etc. Poziţia pe piaţă a unei valute poate

fi influenţată şi de factori de natură politică, cum ar fi existenţa unei situaţii politice favorabile

rezolvării problemelor economice interne şi internaţionale ale ţării în cauză. Un anumit rol asupra

evoluţiei cursului de schimb valutar, mai ales pe termen scurt, îl pot avea şi factorii de ordin

psihologic, cum ar fi psihoza unui posibil conflict între două sau mai multe state, posibilitatea

apariţiei unor convulsii sociale în unele ţări etc. În acelaşi timp, în funcţie de rezervele valutare ale

statului, depind şi posibilităţile de susţinere a politicii de curs de către banca centrală, pentru a

imprima o anumită evoluţie cursurilor de schimb valutar, potrivit unor obiective economice şi

financiare urmărite de guverne.

Flotarea cursurilor valutare reflectă astfel mişcarea acestora pe piaţa valutară, potrivit cererii şi

ofertei de valută, sub influenţa acestei multitudini de factori, cursurile flotante amplifică riscul

valutar în relaţiile economice externe.

Prin risc valutar se înţelege posibilitatea suportării de pierderi în cazul încheierii unui contract

de import-export, de cooperare economică, de plăţi, de credit etc., datorită, după caz, deprecierii sau

aprecierii valutei de contract.


1. Caracterizaţi conceptul de relaţii financiare internaţionale.

2. Care sunt principalele caracteristici ale relaţiilor financiare internaţionale?

3. Care sunt principalele centre financiare internaţionale?

4. Caracterizaţi piaţa financiară primară.

5. Caracterizaţi piaţa financiară secundară.

6. Care sunt principalele riscuri rezultate din globalizarea fluxurilor valutar financiare internaţionale?

7. Care sunt factorii ce condiţionează dezvoltarea pieţei valutare?

Teste grilă:1. Euro reprezintă:

a) Moneda SME;

b) Monedă definită pe baza coşului de valute ale ţărilor membre ale SME;

c) Monedă definită pe baza parităţii puterii de cumpărare;d) Unitate de cont.

2. Piaţa financiară reprezintă:

a) Ansamblul relatiilor si mecanismelor prin intermediul carora capitalul disponibil si dispersat din economie este

dirijat catre agentii economici sau societatile ce solicita fonduri;

b) Piata capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare ce servesc drept suport

al schimbului de capital;

c) Mecanismul de legatura intre cei care poseda un surplus de capital si cei care au nevoie de acesta.

3. Printre ţările membri ale Uniunii Europene care nu sunt membri ale SME pot fi menţionate:

a) Norvegia;

b) Suedia;

c) Finlanda;

d) Slovenia.

4. In funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi:

a) Burse de marfuri si burse de valori;

b) Burse generale si specializate;

c) Burse valutare si burse de asigurari.

5. În bursa activează în calitate de agenţi oficiali:

a) Brokerii;

b) Funcţionarii;

c) Dealerii,

d) Comisionarii.

Capitolul 14. Migraţia internaţională a forţei de muncă

Obiective: A defini conceptele de bază care explică migraţia internaţională a forţei de muncă;

A determina particularităţile de bază ale migraţiei internaţional a forţei de muncă;

A identifica factorii, fenomenele, procesele, indicatorii care justifică dimensiunea MIFM;

A determina efectele economice, sociale, demografice ale migraţiei asupra dezvoltării

socio-economice a statelor;

A argumenta implementarea politicilor migraţioniste pentru statele de emigraţie şi statele de

imigraţie;

A evalua eficienţa politicii migraţioniste din cadrul unor state, regiuni, teritorii.

Termeni cheie:

Migraţia internaţională a forţei de muncă (MIFM), emigranţi, imigranţi, reemigraţie,

migraţii definitive, muncitorii pe contract, profesionişti de tranzit, migranţii ilegali, migranţii

forţaţi, migraţie virtuală/telemunca, sold migraţional, migraţie sumară, reglementarea migraţiei,

cota imigraţională, reglementare economică a migraţiei, reglementări spaţiale şi temporale, „exod

de inteligenţă”.

14.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de muncăLa etapa contemporană un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale o

are migraţia internaţională a forţei de muncă. Migraţia a devenit un fenomen global care a afectat

aproape toate statele lumi, fie în calitate de stat de origine, tranziţie sau destinaţie. Migraţia forţei de

muncă a căpătat dimensiuni foarte mari, contribuind în mare măsură la formarea pieţelor forţei de

muncă, atât pentru ţările de emigrare, cât şi pentru cele de imigrare. Fluxurile migraţioniste, de

asemenea, au un impact major asupra distribuirii populaţiei pe Terra. Acestea, prin structura lor

cantitativă, dar mai ales calitativă, influenţează securitatea demografică, socială şi economică a

statelor lumii. Migraţia forţei de muncă are, în aşa fel, un rol deosebit în funcţionalitatea economiei

mondiale.

Statele lumii, din punctul de vedere al poziţiei faţă de migranţi, pot fi clasificate în ţări de

imigraţie (în special, statele dezvoltate, bogate) şi ţări de emigraţie (statele în dezvoltare).

Actualmente practic toate statele s-au antrenat într-un proces activ al migraţiei. Chiar şi statele cu

regimuri închise participă tot mai activ în circuitul migraţional internaţional, fenomenul emigrării

fiind supus aici unui control foarte dur, comparativ cu imigrarea.

Forţa de muncă, de regulă, se deplasează din statele cu surplus de forţă de muncă, sau care

nu sunt în stare să valorifice potenţialul uman existent, către statele cu insuficienţă de forţă de

muncă. Statele dezvoltate în prezent se află într-o competiţie directă în atragerea capitalului uman

calificat (brain drain) lansând mai multe programe şi strategii atractive pentru aceste categorii de

persoane. În prezent creşte numărul statelor care sunt, în acelaşi timp, ţări de emigraţie şi ţări de

imigraţie.

Prin migraţie internaţională a forţei de muncă se înţelege mişcarea populaţiei apte de

muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul de a fi antrenată în relaţii de muncă cu angajatorii din

alte state. În categoria migraţiei de muncă nu sunt incluşi comercianţii, precum şi persoanele care se

deplasează peste hotare în scop de serviciu (dacă lipseşte contractul cu angajatorii străini).

Creşterea intensităţii migraţiei de muncă la etapa contemporană este determinată de un şir de

factori:

intensificarea internaţionalizării vieţii economice, fapt ce a contribuit la mişcarea tuturor

factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă;

dezvoltarea inegală a economiilor naţionale, creşterea disparităţilor în dezvoltarea

economică a diferitelor grupe de state sau chiar în interiorul statelor, fapt ce a impulsionat

apariţia fluxurilor migraţionale;

tendinţele tot mai accentuate de liberalizare în mişcarea factorilor de producţie, liberalizare

determinată, fie de către anumite instituţii economice internaţionale specializate (OMC, BM,

FM, OMM), fie de actori importanţi ai economiei mondiale (corporaţiile transnaţionale, care

asigură mişcarea forţei de muncă spre capital, sau transferă capitalul în regiunile cu surplus

de forţă de muncă);

procesele integraţioniste din economia mondială care stimulează mişcarea forţei de muncă

între statele integrate;

fazele ciclului economic, în care se află economiile unor state sau a economiei mondiale în

întregime (în fazele avântului economic creşte cererea pentru forţa de muncă, inclusiv

pentru cea străină, iar în faza crizei - scade);

lărgirea sistemului economic internaţional prin interacţiunea dintre cele două blocuri

antagoniste până în anii ´90 ai sec. trecut: capitalist şi socialist;

îmbunătăţirea sistemului de transport mondial, care permite ca informaţia, mărfurile,

serviciile şi persoanele să se deplaseze rapid şi liber în orice colţ al lumii;

relaţiile sociale, exprimate prin internaţionalizarea căsătoriilor, culturilor;

factorul demografic, exprimat prin creşteri inegale a numărului populaţiei în statele lumii şi,

corespunzător, completarea pieţelor forţei de muncă inegal;

ocuparea parţială a forţei de muncă şi existenţa fenomenului de şomaj etc.

Aceştea pot fi grupaţi în factori de natură economică (şomaj, relocalizarea activităţilor

economice, globalizarea producţiei şi a capitalurilor), de natură politică (instituţionalizarea REI,

modificarea raporturilor de forţă geopolitică, transparenţa frontierelor etc.), de natură socio-

demografică şi socio-culturală (căsătorii mixte, răspândirea religiilor şi activitatea de misionarism

a unor culte religioase, creşterea naturală inegală a populaţiei etc.). Dintre alţi factori care pot

influenţa migraţia pot fi de ordin ecologic, psihologic, umanitar, cultural care se vor intensifica pe

măsură ce nivelul de dezvoltare socio-economică a statelor se va apropia.

La diferite etape de dezvoltare a societăţii umane factorii migraţionali erau diferiţi. Iniţial

factorul principal era cel natural. Ulterior un factor semnificativ în perioada războaielor

interminabile de cucerire, colonizare a teritoriilor a fost factorul politic. Multiplele conflicte militare

care au avut loc pe parcursul sec. XX au fost însoţite de creşterea migranţilor în căutarea de azil

politic, fluxurile migraţionale îndreptându-se spre teritorii cu un grad de securitate mai înalt. În

perioada contemporană un rol semnificativ l-a avut factorul economic, fluxurile migraţionale,

intensificându-se în perioada crizelor economice şi după cele două războaie mondiale.

Factorii de natură economică se manifestă prin dezvoltarea inegală a statelor din punct de

vedere economic. Forţa de muncă migrează din statele cu venituri mici, standarde de viaţă scăzute

spre statele cu nivelul veniturilor înalte, cu infrastructuri sociale dezvoltate, cu nivelul de trai

avansat. Un alt motiv care ţine de factorul economic constă în gradul de asigurare cu resurse de

forţă de muncă diferit. Statele cu un surplus de forţă de muncă, cu un nivel al şomajului ridicat

stimulează migraţia de muncă şi invers, statele cu deficit al forţei de muncă, cu insuficienţa unor

categorii socio-profesionale, descoperirea unor resurse importante, dezvoltarea puternică a unor

ramuri industriale sau a sferei serviciilor atrag fluxuri de forţă de muncă tot mai numeroase. Tot de

factorul economic ţine şi migraţia profesională de tranzit care însoţeşte mişcare capitalurilor.

Transnaţionalizarea vieţii economice a atras după sine şi apariţia acestui tip de migraţie.

Liberalizarea mişcării factorilor de producţie a servit ca catalizator al migraţiei forţei de muncă care

continuă şi în prezent.

Mişcarea internaţională a forţei de muncă este influenţată şi de factori noneconomici: sociali,

politici, ecologici, naturali. Factorii sociali, spre exemplu, sunt în strânsă legătură cu factorul

economic, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Fluxurile migraţionale sunt

selective din punct de vedere social. Migrează, de regulă, persoanele tinere (20-40 ani), care se

adaptează mai uşor condiţiilor de viaţă noi decât populaţia în vârstă. Bărbaţii sunt predispuşi

migraţiei mai des decât femeile. Nivelul instruirii este de asemenea o variabilă importantă în

selecţia migranţilor, persoanele cu un nivel de instruire mai înalt sunt preferabile celor fără o

calificare concretă.

Pentru analiza fenomenului migraţional al forţei de muncă la scară internaţională vom opera

cu termeni acceptaţi şi de către OMM (organizaţia mondială a muncii).

Migraţia internaţională a forţei de muncă - cuprinde deplasarea resurselor de forţă de

muncă dintr-o ţară în alta pe un anumit termen. Migraţia urmată de schimbările locului de trai

poartă denumirea de migraţie definitivă, permanentă sau ireversibilă. Migraţia determinată de

deplasarea forţei de muncă pe termen scurt poartă denumirea de migraţie temporară sau reversibilă.

Este dificil de cuantificat numărul total al migranţilor temporari şi definitivi, întrucât aceştea î-şi pot

modifica statutul în timp.

După motivul deplasării deosebim migraţie benevolă şi migraţie forţată. Migraţia benevolă

se realizează conform deciziei sinestătoare a migrantului, în timp ce migraţia forţată se poate realiza

prin prisma unor evenimente de ordin natural (calamităţi naturale), politic (lipsa democraţiei,

prezenţa unor regimuri dictatoriale), economic (crizele economice, şomajul), social-culturală

(intoleranţă etnică, religioasă etc.). Migraţia forţată cel mai adesea i-a naştere din motive ce nu

depind de migrant.

După caracterul mişcării forţei de muncă deosebim migraţie periodică – ce include deplasări

sporadice ale migranţilor cu întoarcere la locul de trai; migraţie sezonieră – cauzată de caracterul

sezonier al activităţilor economice (activităţi agricole, servicii sezoniere) şi migraţia pendulară care

poartă un caracter local, cu deplasări zilnice către locul de muncă şi seara către locul de trai

(gasterbaiterii, lucrătorii transfrontalieri). Migraţia pendulară are loc frecvent în regiunile

transfrontaliere, intensificându-se în prezent prin simplificarea regimului de trecere a frontierelor

sau prin excluderea barierelor în mişcarea persoanelor.

Totalitatea persoanelor care migrează în afara hotarelor propriei ţări formează fluxuri

migraţionale. Conform clasificării OMM, deosebim 5 fluxuri internaţionale ale migraţiei:

1. Migraţii definitive – la această categorie se referă persoanele care migrează în alte state

pentru trai permanent. Fluxul principal al migranţilor definitivi se îndreaptă către state înalt

dezvoltate, postindustriale – SUA, Canada, statele din Europa Occidentală, Australia, noua

Zeelandă. Acest flux, de regulă, începe cu unul dintre membrii familiei care ulterior îi atrage

şi pe ceilalţi membri (migraţia „cuiburilor”).

2. Muncitorii pe contract. Termenul de şedere pentru aceşti muncitori în statele de imigrare

este limitat. Importul forţei de muncă încurajat de guvernele unor state se datorează atât

costului mic al forţei de muncă străine, cât şi lipsei forţei de muncă de anumite calificări,

lipsei solicitărilor pentru anumite activităţi grele, nesolicitate, neprestigioase. Aceste motive

au determinat guvernele unor state să invite pe contract muncitori din alte state. La expirarea

contractului muncitorii se reîntorc în ţara de origine.

3. Profesioniştii de tranzit – sunt muncitorii de calificare înaltă, cu o experienţă avansată,

care, de regulă, se deplasează însoţind investiţiile de capital. Creşterea mobilităţii capitalului

pe plan internaţional a determinat majorarea numărului migranţilor din această categorie,

fenomenul amplificându-se şi din cauza facilitării circulaţiei persoanelor, acceptate prin

acordurile bi şi multilaterale. Spre deosebire de brain drain, acest tip de migraţie are un sens

invers.

4. Migranţii ilegali – sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un statut legal.

Numărul migranţilor ilegali a crescut foarte mult, în pofida restricţiilor aplicate de statele

lumii prin politici migraţionale dure. Actualmente este dificil de cuantificat numărul exact al

migranţilor. Numărul migranţilor oficiali din Republica Moldova, spre exemplu, este de 7

282 persoane (2011), dar de fapt numărul acestora este cu mult mai mare. Astfel, datele

ultimului recensământ au arătat că numărul celor plecaţi din ţară este de 273 mii persoane

(2004), experţii estimează că numărul celor plecaţi variază între 500-700 mii persoane.

5. Migranţii forţaţi. Plecarea lor în exteriorul ţării de origine este cauzat de războaie,

încălcarea drepturilor omului, politica de genocid faţă de anumite categorii de persoane,

cataclisme naturale sau catastrofe ecologice.

Migraţia internaţională a forţei de muncă include fluxurile imigraţionale şi fluxurile

emigraţionale şi corespunzător state de imigraţie şi state de emigraţie. Statele sunt identificate ca

state de imigraţie (conform clasificării OMM) dacă:

◦ 2% şi mai mult din populaţia ei este alcătuită din cetăţeni străini şi în ţară se află nu

mai puţin de 200 mii persoane ce deţin paşapoarte ale altor state. Termenul de şedere

al acestora depăşeşte termenul de 1 an;

◦ 1% din populaţia economic activă şi nu mai puţin de 100 mii de persoane din forţa

de muncă sunt cetăţeni străini;

◦ Remitenţele banilor din ţară depăşeşte 1-2% din PIB-ul ţării.

Statele de emigrare sunt considerate acele acre îndeplinesc condiţiile:

2% şi mai mult din populaţie se află în afara hotarelor pe un termen mai mare de 1 an, iar

numărul acestora depăşeşte 200 mii persoane;

1% sau mai mult din populaţia economic activă se află peste hotarele ţării, iar numărul

acestora depăşeşte 200 mii persoane;

Banii primiţi de către emigranţi constituie nu mai puţin de 2-5% din PIB.

Proximitatea geografică, relaţiile stabilite în trecut, în special în perioada colonială, comunitatea

de cultură şi limbă, sferele de influenţă stabilite de marile puteri în timp, au constituit şi continuă să

rămână factorii principali ce determină formarea fluxurilor migraţionale internaţionale.

Reemigraţia (migraţia inversă) – întoarcerea migranţilor după un anumit interval de timp

pentru trai permanent în ţara de origine. Fluxurile remigraţionale sunt mult mai mici ca intensitate

decât cele emigarţionale. Acest tip de migraţie este caracteristic pentru populaţia ce revine în patria

istorică după o anumită perioadă de şedere în străinătate şi pentru persoanele în etate.

Actualmente o răspândire tot mai mare o are migraţia virtuală sau telemunca, a cărei

esenţă derivă din faptul că căutarea de lucru, primirea comenzilor, prezentarea lucrului efectuat şi

remunerarea se realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se află într-o ţară,

iar angajatorul în altă ţară. Angajaţi nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor. Migraţia

virtuală este în creştere, acesta fiind actualmente un segment

al pieţei internaţionale a forţei de muncă.

Migraţia internaţională a forţei de muncă la etapa contemporană se caracterizează prin câteva

particularităţi:

- Migraţia de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând un caracter global.

La începutul sec XXI-lea în lume se numărau peste 200 mil. persoane cu statut de migrant;

- Motivul principal al migraţiei rămâne a fi cel economic;

- S-au modificat şi direcţiile migraţiei. Dacă în anii '50-80 direcţia principală a migraţiei era

dinspre ţările în dezvoltare (ŢCD) către ţările dezvoltate (ŢD), începând cu anii ' 80 se atestă şi

procesul invers, migraţia de muncă din ŢD, însoţind capitalul, migrează în ţările în curs de

dezvoltare. O creştere constantă a avut-o şi migraţia pe direcţia ŢCD – ŢCD;

- Actualmente s-a intensificat mult migraţia ilegală a forţei de muncă. Circa 20-40 la sută

dintre migranţi sunt ilegali, în UE 10-15% (2008);

- În migraţia internaţională au loc schimbări nu numai cantitative, dar şi calitative, exprimate

prin creşterea ponderii personalului calificat care migrează;

- În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea şi dirijarea procesului

migraţional.

14.2. Dimensiuni, direcţii şi reglementări ale migraţiei forţei de muncăVolumul şi direcţia migraţiei internaţionale a forţei de muncă a variat mult în decursul

istoriei contemporane. Volumul migraţiei de muncă a fost în creştere permanentă, deşi intensitatea

fenomenului a fost diferită în timp. Primele migraţii masive ale forţei de muncă au fost migraţiile

forţate din sec. XII-XIX. Migraţia în această perioadă a fost influenţată de dezvoltarea comerţului

cu sclavi. Direcţia principală a migraţiei sclavilor era din Africa către America (în special în SUA).

În intervalul 1650-1850 populaţia din Africa s-a diminuat cu 22% ca rezultat al transferului forţat de

muncă către continentul american [9, p. 48].

Sec. XIX şi începutul sec. XX s-a caracterizat prin marile migraţiuni transoceanice ce au

antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică şi Estică spre

America de Nord, Australia şi America Latină. În sec. XIX din Europa au emigrat circa 30 mln.

persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20 mln.

persoane1. Procesul migraţional către America a fost întrerupt parţial, în timpul celui de-al doilea

război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migraţia europeană din sec XIX şi

prima jumătate a sec. XX a avut efecte globale, ducând la popularea şi valorificarea economică a

unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia şi Noua Zeelandă.

În perioada postbelică fluxurile migraţionale către „Lumea Nouă” au scăzut în intensitate,

iar polul de atractivitate a migranţilor devine Europa Occidentală. Economiile refăcute de după

război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure creşterea economică şi în

perioada care a urmat, statele din vestul Europei, precum Marea Britanie, Franţa, Germania

primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi decât au pierdut în perioada anterioară. În a 2-a

jumătate a sec. XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a migranţiei de muncă:

1. Europa Occidentală. Statele din Europa Occidentală, care până în 1950 nu intrau în

categoria statelor receptoare de migranţi, recurg la muncitorii străini. Ţările din Centrul şi Nordul

Europei primesc imigranţi din sudul continentului şi din fostele colonii. Spre Franţa s-au îndreptat

fluxuri importante de migranţi din Africa de Nord, spre Marea Britanie – imigranţi din India şi

Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranţilor erau din Indonezia şi Suriname, foste colonii

ale acestora. Statele UE numără în prezent circa 5 mln. migranţi, ceea ce constituie circa 5% din

populaţia acestor state. Numărul cel mai mare de migranţi l-au primit Germania, Franţa, Marea

Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia. În ultimii 10 ani după destrămarea sistemului socialist un număr

foarte mare de migranţi au venit din statele Europei de Est şi Sud-Est. Mai multe state din Europa

de Sud s-au transformat din ţări de emigraţie în ţări de imigraţie.

Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forţei de muncă din unele state:

Luxenburg – 30%, Elveţia – 29,6%, Germania – 8,0%Belgia – 7,5%, Austria – 6,2%, Suedia –

5,8%, Franţa – 5,2%, Marea Britanie – 3,4% (2010) din numărul total al angajaţilor [18]. Statele UE

au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe considerente: presiunea făcută de

populaţia statelor membre faţă de autorităţi vis-a-vis de limitarea imigranţilor, în special a forţei de

muncă necalificată, problemele legate de creşterea necontrolată a migraţiei ilegale, destabilizarea

pieţelor forţei de muncă şi mai recent criza financiară care a afectat toate statele etc. Problemele

demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de îmbătrânirea populaţiei,

declinul natural, emanciparea femeilor şi a institutului familiei va determina statele comunitare să-şi

revadă politica migraţională.

2. Alt centru important al destinaţiei migraţiei forţei de muncă care a luat naştere la

mijlocul anilor ´70 îl reprezintă ţările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Boomul petrolier în ţările OPEC (organizaţia statelor exportatoare de petrol) a determinat creşterea

cererii forţei de muncă atât calificată, cât şi necalificată. Ponderea muncitorilor străini în 6 state

monarhice a depăşit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain – 51%, Arabia Saudită – 60%, Oman –

70%, Kuwait – 86%, EAU – 89%, Qatar – 92%. În acelaşi timp în statele vecine s-a înregistrat cel

mai mare număr al populaţiei active care lucrează în exterior. Un alt centru al migraţiei (formal

etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului evreiesc în 1948 a

determinat apariţia unui pol important al migraţiei în această regiune.

3. Al treilea centru important al migraţiei forţei de muncă contemporane a devenit SUA.

Formarea resurselor de forţă de muncă a SUA s-a datorat în mare parte imigraţiei. Însăşi

naţiunea americană s-a format în mare parte din imigranţi (conform teoriei „cazanului de

fuziune”). Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă

determinată de migraţia unui număr mare de imigranţi din Europa Occidentală, îndată după

cel de-al doilea război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita

imigraţia din Asia şi America Latină, a 3–a etapă prioritate au avut-o migranţii din Europa.

SUA este principala ţară receptoare de migranţi cu un stoc de circa 20 mln., fiind urmată de

Canada cu circa 5 mln. de migranţi. Dintre regiunile furnizoare de migranţi se evidenţiază

Europa Centrală şi de Est, America Centrală, Asia de Sud-Est.

4. Al patrulea centru important al migraţiei s-a format în Australia, care prin politica

imigraţională atractivă a servit destinaţia a peste 200 mii de muncitori străini. Ca şi SUA,

Australia duce o politică de asimilare a migranţilor.

5. Alt centru importanţ al migranţiei contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific:

Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot

mai mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activităţi ce nu solicită o

calificare înaltă. În acelaşi timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranţilor

profesionişti de tranzit care însoţesc investiţiile de capital străin în ţările din Asia Pacific.

6. Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela) primesc un

număr mare al migranţilor. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că primeşte

migranţi din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe de

atragere a imigranţilor din Europa de Est.

7. Statele din Africa majoritatea fac parte din categoria statelor donatoare de migranţi, firesc

pentru cea mai săracă regiune a lumii. Totuşi, Africa de Sud recrutează muncitori necalificaţi

din statele vecine, pentru activităţile din industria minieră, precum şi specialişti din statele

ex-URSS (fig. 1).

Fig. 1. Principalele direcţii ale migraţiei contemporane

Munca imigranţilor are un rol semnificativ în economia mondială contemporană. Dat fiind

numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate conduce la

creşterea tensiunilor pe pieţele forţei de muncă a statelor lumii.

Pentru aprecierea dimensiunii migraţiei de muncă sunt utilizaţi câţiva indicatori:

Dimensiunea emigraţiei – numărul emigranţilor plecaţi peste hotare pentru un anumit

termen cu scopul angajării la un serviciu;

Dimensiunea imigraţiei – numărul imigranţilor sosiţi de peste hotare pentru un anumit

termen cu scopul angajării la un serviciu;

Soldul migraţional – diferenţa dintre numărul emigranţilor şi a imigranţilor. Soldul

migraţional poate fi pozitiv sau negativ şi se exprimă în valori absolute sau relative;

Migraţia sumară – numărul total al migranţilor sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară pentru o

anumită perioadă de timp.

Numărul migranţilor sporeşte cu paşi rapizi. Dacă în anul 1970 erau atestaţi 82 mil.

persoane, în anul 2010 – 213,9 mil. persoane, actualmente numărul acestora depăşeşte 215 mil.

persoane (inclusiv migranţii ilegali). În ultimul deceniu numărul migranţilor a sporit cu 6 mil.

persoane per an. Cea mai mare ponderea a migranţilor din totalul populaţiei se atestă în Australia

(16,4%) şi America de Nord (14,5%), iar cel mai mic număr raportat la totalul populaţiei este în

America Latină - 1,3% şi Asia - 1,5% (tab. 1) .

spre Asia şi Australia

Spre Japonia

din Asia din America de Sud

spre America de Nord

Tabelul 14.1.

Numărul migranţilor internaţionali şi ponderea lor în totalul populaţiei, pe regiuni, în anii 1990 şi 2010

Numărul migranţilor internaţionali,

mil. pers.

Schimbarea numărului

migranţilor, %

Ponderea migranţilor în totalul populaţiei, %

1990 2010 1990-2010 1990 2010

Lumea, în ansamblu

155,2 213,9 37,9 2,9 3,1

Ţări dezvoltate 82,0 127,7 55,7 7,2 10,3

Ţări în dezvoltare

73,2 86,2 17,8 1,8 1,5

Africa 16,0 19,3 20,4 2,5 1,9

Asia 50,9 61,3 20,5 1,6 1,5

Europa 49,1 69,8 42,2 6,8 9,5

America Latină 7,1 7,5 5,4 1,6 1,3

America de Nord 27,8 50,0 80,0 9,8 14,5

Oceania 4,4 6,0 36,7 16,2 16,4

Sursa: http:/esa.un.org/migration

Reglementarea migraţiei de muncă de către statele lumii. Creşterea intensităţii migraţiei

internaţionale la etapa contemporană a determinat statele lumii să recurgă la reglementarea ei şi la o

mai bună gestionare a acestea. În timp ce majoritatea ţărilor lumii, sub influenţa organizaţiilor

economice internaţionale sau a companiilor transnaţionale liberalizează fluxurile comerciale,

financiar-valutare, tehnologiile, aproape majoritatea limitează accesul migranţilor pe teritoriul lor.

În prezent, doar Australia mai este oficial deschisă pentru imigranţi, în timp ce Canada,

Israel, SUA, statele Europei Occidentale sunt parţial deschise. Selectarea migranţilor de către statele

recipiente este rigidă şi poartă, în multe privinţe, un caracter discriminatoriu.

Deşi mai multe organizaţii internaţionale se arată preocupate de reglementarea migraţiei,

nici una dintre ele, deocamdată, nu au mandatul oficial pentru a realiza acest lucru, această

problematică fiind prerogativa statelor/guvernelor.

Baza juridică internaţională a migraţiei forţei de muncă o constituie Declaraţia Generală

despre Drepturile Omului din 1948, pactul internaţional asupra dreptului civil şi politic din 1966,

Actul final al Hotărârii asupra Securităţii Umane şi Cooperare în Europa din 1986, Convenţia ONU

pentru drepturile muncitorilor-migranţi şi a membrilor familiilor lor. Dintre organizaţiile economice

internaţionale cel mai mult se apropie de problematica monitorizării migraţiei internaţionale a forţei

de muncă OMM (organizaţia mondială a muncii), responsabilă de elaborarea şi coordonarea

standardelor internaţionale cu privire la piaţa muncii. Aceste standarde servesc ca recomandări

guvernelor statelor lumii şi vizează:

1. remunerarea minimală a muncii;

2. asigurarea posibilităţilor de angajare nediscriminatorie;

3. asigurarea egalităţii între muncitorii migranţi şi locali;

4. asigurarea unei sistem de asigurări sociale pentru migranţi;

5. stabilirea vârstei minimale a forţei de muncă;

6. cooperarea statelor în domeniul migraţiei de muncă etc.

Dar, deocamdată nu sunt pârghii şi mecanisme concrete de control sistematic, Ele sunt

implementate benevol de către autorităţile naţionale. Unele state au legi speciale pentru

reglementarea migraţiei. În SUA, spre exemplu, funcţionează „Legea migraţiei” din 1990. Legi

similare sunt şi în alte state OCDE. În mai multe state sunt create structuri speciale care se ocupă de

imigranţi, fie că este vorba de structuri din cadrul Ministerelor de Justiţie, de Interne sau a Muncii.

În SUA serviciul pentru Imigraţie şi Naturalizare (SIN) reprezintă unul dintre cele mai puternice

structuri statale, ţinându-se cont de efectele pe care le are migraţia asupra tuturor sferelor vieţii în

această ţară. Servicii şi structuri similare sunt în toate statele Europei Occidentale. Statele naţionale

au aplicat politici migratorii care au variat dea lungul timpului în funcţie de interesele şi nevoile

statelor, măsurile fiind de la permisive - la restrictive, de la democratice – la discriminatorii. Un rol

important în politica migraţională îl ocupă reglementările migraţiei de muncă.

În linii mari politica migraţională a statelor vizează 2 aspecte:

- reglementarea migraţiei;

- stimularea reemigraţiei.

Cât priveşte reglementarea imigraţiei majoritatea statelor folosesc o abordare selectivă. A.

Un prim criteriu în selectarea migranţilor îl reprezintă calificarea acestora. În general, sunt

acceptate acele categorii profesionale de care are nevoie ţara şi limitează sau interzice celelalte. Un

interes practic îl are atragerea muncitorilor, care ar putea îndeplini activităţi fizice grele, monotone,

care nu prezintă interes pentru populaţia titulară.

Cerinţele pentru majoritatea statelor sunt identice. Cele mai tipice dintre ele sunt: garantarea

calificării în forma unei diplome de studii, stagiul de muncă etc. În Australia, ţară tipic migraţională,

se acceptă specialişti cu calificare profesională care au un stagiu nu mai mic de 3 ani, în SUA

majoritatea companiilor private nu acceptă la serviciu persoane care nu au o experienţă profesională

mai mică de 5 ani, chiar dacă există locuri vacante. Un loc aparte în politica migraţională îl ocupă

atragerea persoanelor calificate „brain drain”. Statele dezvoltate sunt într-o competiţie directă în

ceea ce priveşte atragerea unui număr cât mai mare de specialişti. Câştigurile de pe urma atragerii

acestei categorii de persoane sunt foarte mari, în special, are loc fortificarea potenţialului uman pe

termen lung. În linii mari statele recipiente acordă un regim preferenţial următoarelor grupe

profesionale:

muncitorii necalificaţi, care pretind la munci nesolicitate de populaţia

autohtonă;

specialiştii în ramurile cu o dezvoltare rapidă;

reprezentanţii profesiilor rare;

specialiştii de calificare înaltă şi liber profesioniştii;

antreprenorii care transferă activele lor în aceste state, creând şi locuri de

muncă.

B. Reglementări cu privire la cerinţele solicitate privind caracteristicile personale ale

muncitorilor imigranţi. Legislaţia ţărilor receptoare impun restricţii asupra limitelor de vârstă.

Acestea doresc să primească muncitori tineri (preferenţial în limitele vârstei de 20-40 ani), de la

care se poate obţine un efort maxim. Persoanele tinere, căsătorite, cu copii, au prioritate, acest fapt

contribuind şi la îmbunătăţirea parametrilor capitalului uman. Cheltuielile pentru formarea

capitalului uman sunt foarte mari, prin achiziţia acestor categorii de persoane statele dezvoltate

înregistrează câştiguri enorme, în special, pe termen lung. Un „filtru” pentru selectarea muncitorilor

străini îl reprezintă şi starea de sănătate, unele state recurgând la teste medicale şi psihologice, lipsa

antecedentelor penale pentru potenţialii imigranţi. În unele state se limitează sau se interzice chiar

intrarea pe teritoriul lor a persoanelor care fac parte din anumite partide extremale, totalitare,

considerându-se că prezenţa lor ar aduce prejudiciu statelor date.

C. Un alt tip de reglementare se realizează prin cota numerică (cota imigraţională) care stabileşte

ponderea imigranţilor acceptaţi în anumite ramuri sau în economie, per ansamblu. Anual se

stabileşte o cotă imigraţională. Cota imigraţională a SUA începând cu 1965 este de 675 mii

persoane. În unele state cota directă se stabileşte ca raportul între muncitorii străini şi locali. Grecia,

spre exemplu, interzice activitatea străinilor la întreprinderile unde lucrează mai puţin de 5

muncitori de origine greacă. Dacă la întreprindere lucrează un număr mai mare de muncitori,

raportul dintre locali şi străini trebuie să fie de cel puţin 10:1 [11, p.84].

D. Legislaţia imigraţională conţine limitări de ordin spaţial şi temporal. Politica

migraţională a unor state acordă preferinţe muncitorilor din anumite regiuni, state fie că este vorba

de proximitatea geografică, de rudenie lingvistică, culturală sau etnică. SUA până în anii ´90 ai sec.

trecut a acordat prioritate persoanelor din Asia, America Latină, Africa, iar după anii ´90 prioritate

au avut-o imigranţii din Europa. În prezent aceeaşi politică migraţională selectivă o duce

majoritatea statelor postindustriale. Statele din cadrul UE, actualmente, acordă prioritate migranţilor

din Europa Centrală şi de Sud Est. Deşi aceste reglementări comportă o doză de discriminare în

raport cu migranţii din alte regiuni sau state, statele nu doresc să-şi amplifice tensiunile sociale, dar

şi din considerente a securităţi etnice şi statale. Naturalizarea persoanelor de provenienţă

civilizaţională diferită cere mai mult timp şi bani, naturalizarea fiind o procedură foarte dificilă,

implicând costuri mari. Franţa, acordă pretendenţilor străini cetăţănia franceză doar după 10 ani de

şedere în ţară, cu condiţia ca aceştea să cunoască limba, istoria, cultura ei. O politică diferenţiată în

atragerea migranţilor este şi în cadrul statelor, imigraţia fiind încurajată în regiunile mai slab

dezvoltate, regiunile în plină ascensiune şi descurajată în oraşele mari, în aglomeraţiile urbane şi

megapolise pentru a evita supraaglomerările spaţiale. Limitările temporale se fac cu scopul de a

stabili un termen de încercare, după care are loc prelungirea termenului.

E. Reglementarea economică cuprinde un şir de condiţii:

- prioritate o au migranţii care investesc sume mari de bani în economia statelor recipiente

(în SUA se acordă anual 10 mii de vize acestor categorii de persoane);

- impunerea unor plăţi sub forma impozitelor angajatorilor care utilizează muncitorii străini;

- stabilirea plăţilor pentru imigranţi a impozitelor pentru angajare etc.

În calitate de obiect al reglementării migraţionale se află nu numai imigraţia dar şi

reemigrarea. Începând cu anii ´70 ai sec. trecut mai multe state au început să stimuleze repatrierea

imigranţilor, implementând un şir de programe în acest sens. Printre acestea pot fi menţionate:

ajutoare materiale doritorilor de a reemigra sub forma creditelor, donaţiilor băneşti;

ajutoarele acordate statelor exportatoare de forţă de muncă prin dezvoltarea infrastructurilor

sociale, crearea întreprinderilor, în care ar putea fi angajaţi migranţii repatriaţi;

pregătire profesională a migranţilor pentru activităţi în ţara de origine etc.

14.3. Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă. Migraţia forţei de muncă din/în

Republica Moldova

Efectele migraţiei forţei de muncă sunt multiple. Acestea influenţează viaţa social-economică a

tuturor statelor lumii, dovadă fiind preocuparea tot mai activă faţă de fenomenul migraţional.

Migraţia are efecte pozitive şi negative, atât pentru ţările receptoare, cât şi pentru cele donatoare

(tab. 1).

Tabelul 14.2.

Efectele migraţiei internaţionale a forţei de muncă

Pentru statele recipiente Pentru statele donatoare

Pozitive

1. Stimularea concurenţei produselor naţionale ca rezultat al diminuării costurilor de producţie, prin utilizarea forţei de muncă mai ieftine2. Efectul multiplicator (stimularea de către forţa de muncă străină a producţiei şi a ocupării în ţara de adopţie)3. Economii ce ar fi trebuit să fie făcute la instruirea şi pregătirea profesională a forţei de muncă (la importul forţei de muncă clificate)4. Menţinerea stabilităţii sociale prin plata impozitelor

1. Transferurile băneşti în valută convertibilă în ţară2. Diminuarea presiunilor din partea resurselor de forţă de muncă în surplus şi a tensiunii sociale3. Instruirea şi pregătirea profesională gratuită a forţei de muncă proprii, cunoaşterea acesteea cu formele de organizare a muncii avansate4. Primirea finanţărilor şi a ajutoarelor din partea statelor recipiente şi a organizaţiilor internaţionale specializate pentru programele de dezvoltare social-economice, orientate către crearea locurilor noi de muncă

Negative1. Creşterea tensiunilor pe piaţa forţei de muncă locală2. Intensificarea, ca consecinţă a creşterii cererii pe piaţa forţei de muncă, tendinţa de scădere a costului forţei de muncă3. Provocarea conflictelor naţionale şi etnice dintre populaţia locală şi imigranţi, tensiuni sociale manifestate prin discriminări şi aversiune faţă de imigranţi4. Creşterea ratei şomajului

l. Pierderile economice ca rezultat al diminuării potenţialului uman şi în special al segmentului populaţiei în vârstă de muncă

m. Pierderile de pe urma instruirii şi pregătirii profesionale a emigranţilor

n. riscul demografic exprimat prin diminuarea potenţialului de reproducere a populaţiei şi erodarea institutului familiei

o. emigrarea ilegală lipseşte de orice drept social, politic sau economic individul

Sursa: adaptat după sursele [1, 6, 12]

Monitorizarea procesului migraţional pentru o cât mai bună gestionare a acestuia devine o

necesitate pentru toate statele, indiferent de statutul pe care îl au în cadrul fluxurilor migraţionale.

Principalele consecinţe ale migraţiei, din punctul de vedere al interesului pe care-l urmărim, sunt

asupra pieţei forţei de muncă, asupra situaţiei demografice, asupra situaţiei economice.

Efectele migraţiei asupra pieţei forţei de muncă. Fluxurile migraţiei internaţionale

influenţează direct pieţele forţei de muncă atât din ţările donatoare, cât şi ţările receptoare. Migraţia

poate contribui la diminuarea şomajului în statele cu surplus de forţă de muncă, iar în ţările

receptoare poate diminua oferta pieţei forţei de muncă. Imigraţia completează locurile de muncă în

sectoarele nesolicitate de muncitorii locali. În Belgia, spre exemplu, ½ din mineri, în SUA – 70%

dintre agricultori, în Elveţia circa 40% din muncitorii în construcţii sunt străini. Imigraţia are o

influenţă asupra pieţelor regionale a forţei de muncă. Prin migraţie se asigură redistribuirea forţei de

muncă în corespundere cu cerinţele actuale.

Întreprinzătorii din ţările recipiente câştigă de pe urma muncii imigranţilor. Aceştea sunt gata să

muncească în condiţiile unei remunerări mai mici decât standardele de remunerare din această ţară

şi, în aşa fel angajatorii reţin majorarea salariilor lucrătorilor locali. În mai multe state funcţionează

o piaţă a muncii cu standarde duble: pe una are loc cumpărarea forţei de muncă autohtonă calificată

şi înalt remunerată, iar pe alta cea străină gata să muncească la munci grele, prost plătite. Imigraţia,

în aşa fel contribuie la intensificarea concurenţei pe piaţa forţei de muncă puţin calificată, care

contribuie la micşorarea salariului real pentru categoriile de muncitori locali, fapt ce contribuie la

creşterea tensiunilor sociale şi a presiunilor făcute de către aceştea clasei politice, în vederea

înăspririi condiţiilor de acceptare a imigranţilor.

În acelaşi timp, migranţii pot obţine calificări mai înalte în ţările receptoare, experienţă ce poate

fi ulterior adusă acasă. Activitatea de antreprenoriat poate să se învioreze, ca rezultat al experienţei

şi investiţiilor făcute în businessul autohton de către migranţii reîntorşi în patrie.

Efectele migraţiei pe plan demografic. Mişcarea populaţiei produce efecte importante asupra

unor variabile demografice cum ar fi numărul, structura populaţiei, densitatea, presiunea

demografică etc. Acestea pot fi cuantificate prin soldul migraţional în formă absolută şi relativă.

Efectele demografice pozitive din cadrul ţărilor de imigraţie sunt însoţite de efecte negative în ţările

de emigraţie. Astfel, migraţia populaţiei tinere contribuie la întinerirea populaţiei şi la îmbunătăţirea

parametrilor potenţialului uman în ţările receptoare şi, invers, la îmbătrânirea populaţiei şi

diminuarea potenţialului uman în statele donatoare. Pe de o parte are loc depopularea unor state sau

regiuni, medii de trai, iar pe de altă parte creşterea densităţii, a concentrării populaţiei în anumite

areale (zone industriale, oraşe mari, aglomeraţi urbane, tehnopolise etc).

Un alt indicator demografic cu implicare directă asupra dezvoltării economice îl reprezintă

modificarea presiunii demografice în sensul creşterii acesteea pentru statele de emigarţie, exprimat

prin diminuarea populaţiei economic active în favoare celorlalte două categorii de vârstă

neantrenate în activităţi economice: copiii şi pensionarii, scăderea ratei de fertilitate prin emigrarea

populaţiei de vârstă reproductivă, feminizarea sau masculinizarea populaţiei şi, prin aceasta, crearea

unui dezechilibru între genuri. În anii 2000 soldul migraţional a asigurat 56% din creşterea

demografică a statelor dezvoltate şi circa 90% din creşterea demografică a statelor din UE, fiind

firească îngrijorarea acestor state vis-a-vis de pericolul asupra securităţii demografice de

perspectivă, în condiţiile scăderii ratei natalităţii, ratei fertilităţii şi a sporului natural a populaţiei

titulare. Imigranţii deja constituie ponderi considerabile în unele state alcătuind 5-12% din totalul

populaţiei şi 0-25% din populaţia economic activă.

Efectele economice ale migraţiei pot fi exprimate în principal prin efectele asupra balanţei de

plăţi şi asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale determină importante

transferuri de capital, atât din ţările de emigraţie aduse de emigranţi pentru instalarea sau

dobândirea cetăţăniei, dar în mod special, prin transferurile făcute de imigranţi în ţara de origine.

Aceste sume sunt mult mai mari dacă aparţin unor investitori, ţările de imigraţie încurajând orice

investiţie din partea imigranţilor. De regulă, sumele pentru instalare acţionează ca stimulente ale

consumului. Transferurile de fonduri băneşti în străinătate ale emigranţilor în ţările de origine se

concretizează sub câteva forme ale balanţei de plăţi:

plăţi ale lucrătorilor (workers remmitance) care reprezintă valoarea transferurilor către ţara

de origine efectuate de către emigranţi aflaţi în străinătate;

transferuri ale migranţilor - care reprezintă alte fluxuri de bunuri şi active financiare

asociate cu migranţii internaţionali.

Pentru relevarea importanţei transferurilor de capital efectuate de emigranţi către ţara de origine

este util ca acestea să fie comparate cu mărimea PIB-ului, cu cea a exporturilor şi cu cea a

investiţiilor de capital străin.

Având în vedere că aceste transferuri pot influenţa semnificativ desfăşurarea activităţii

economice şi sociale în ţara de origine apare nevoia şi oportunitatea analizei şi a altor aspecte

circumscrise procesului menţionat anterior şi anume:

ponderea diferitor forme de transfer (cash, prin bănci, în natrură, prin barter);

modul de efectuare a schimbului valutei în moneda naţională;

modul de utilizarea a sumelor de bani trimise din străinătate (consum curent, bunuri de

folosinţă îndelungată, cumpărarea de locuinţe, terenuri, rambursarea împrumuturilor,

deschiderea de depozite bancare, demararea de afaceri, cheltuieli pentru educaţia şi

instruirea copiilor etc.

identificarea efectelor de antrenare ale transferurilor pe plan local şi naţional).

Efectele migraţiei asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale au efecte

deloc neglijabile asupra funcţionării serviciilor publice şi a sistemelor de protecţie socială. Are

loc majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea şomerilor imigranţi şi a familiilor lor, de

asemenea cheltuieli ce ţin de:

instruirea copiilor;

dezvoltarea infrastructurii sociale;

acordarea asistenţei sociale/plata indemnizaţiilor sociale etc.

Statele de imigraţie suportă cheltuieli mari din bugetele publice, pe cînd cele de emigraţie

sunt scutite de ele.

Republica Moldova este o ţară afectată profund de fenomenul migraţional, o parte

considerabilă a forţei de muncă este plecată peste hotare, iar remitenţele contribuie substanţial la

PIB. Ponderea mare a populaţiei economic active migrate, creşterea intensităţii fenomenului,

impactul migraţiei asupra securităţii demografice, sociale şi economice a determinat factorii de

decizie să întreprindă un şir de măsuri menite să gestioneze eficient fenomenul. Printre aceste

măsuri s-ar putea menţiona: adoptarea cadrului juridic naţional, ratificarea mai multor convenţii

internaţionale cu privire la migraţie şi la piaţa forţei de muncă, elaborarea unor mecanisme eficiente

de gestionare şi control al fluxurilor migraţioniste, dezvoltarea cooperării bi şi miltilaterale cu ţările

de destinaţie, cooperarea cu organismele internaţionale specializate, monitorizarea procesului de

reîntoarcere şi reintegrare a lucrătorilor emigraţi în R. Moldova, consolidarea legăturilor cu diaspora

etc. Astfel, cadrul juridic naţional cu privire la migraţie include:

1. Concepţia politicii migraţionale a R. Moldova, aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.

1386-XV din 11.10.2002;

2. Legea cu privire al migraţie nr. 1518-XV din 06.12.2002;

3. Legea cu privire la migraţia de muncă nr. 180-XVI din 10.07.2008 etc.

Această din urmă lege a intrat în vigoare la 01.01.2009 şi cuprinde prevederi importante

referitoare la imigrare, angajarea provizorie în muncă a cetăţenilor R. Moldova în străinătate,

reglementarea activităţii agenţiilor private de angajare în străinătate, stipularea clauzelor minime ce

trebuie să le conţină contractele individuale de muncă etc. În acelaşi timp R. Moldova a ratificat 41

convenţii ale OIM care reglementează piaţa muncii în complex. Tot în acest context se înscriu şi

măsurile de cooperare cu organismele internaţionale:

Colaborarea cu Programul MIGRANT al OIM în cadrul proiectului „Eliminarea

Traficului de fiinţe umane din R. Moldova prin măsuri ale pieţei muncii”;

Crearea centrelor informaţionale privind piaţa muncii;

Elaborarea, publicarea şi diseminarea ghidurilor cu informaţia specifică despre

ţara de destinaţie, a pliantelor privind riscurile migraţiei nereglementate etc.

Toate aceste reglementări, proiecte, programe, acţiuni au drept scop monitorizarea

fenomenului migraţional şi orientarea acestuia către cetăţenii R. Moldova, întrucât este recunoscut

unanim contribuţia pozitivă a migraţiei pentru creşterea şi revitalizarea economică, fiind de datoria

statului să gestioneze eficient acest fenomen.

Deşi datele oficiale atestă un număr mic al migranţilor (tab. 2.), studiile experţilor precum şi

unele date cu privire la remitenţe şi la evoluţia indicatorilor demografici atestă un număr mult mai

mare al acestora. Într-un studiu recent al Băncii Mondiale (2013) se arată că numărul persoanelor

plecate din ţară cifrează la 770 mii de cetăţeni.

Tabelul 14.3

Evoluţia migraţiei în R. Moldova în intervalul 2001-2010 (persoane)

2001 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2010 2011

Emigranţi 6646 7376 7166 6827 6685 7172 6988 4714 3920

Imigranţi 1293 1620 1706 2056 1968 2070 2749 2512 2704

Repatriaţi 1462 1285 1816 1131 1608 1763 2023 1678 658

Total 9201 10281 10688 10014 10261 11005 11760 8904 7282

Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova, 2002-2012; http://statbank.statistica.md

Astfel datele ultimului recensământ au arătat că un număr de 273 mii persoane cu domiciliul

în R. Moldova erau absente. Majoritatea persoanelor temporar absente erau plecate la muncă sau în

căutarea unui loc de muncă - 88,7%, la studii – 6,5%, din alt motiv 4,8%. Datele experţilor şi

studiilor realizate arată că numărul emigranţilor ar fi de cel puţin 2 ori mai mare variind între 400 şi

600 mii persoane. Bărbaţii emigranţi constituiau 57% comparativ cu femeile.

Direcţiile principale ale migraţiei, conform datelor recensământului, sunt F. Rusă - 56,2%,

Italia – 19,4, România – 3,9%, Portugalia – 3,5%, Ucraina – 3,1%, Turcia – 3%. Restul sunt plecaţi

în alte state, ponderea fiind mai mică de 3%. Migraţia externă a R. Moldova până la obţinerea

independenţei avea o singură direcţie – spre est, actualmente vectorul migraţional se îndreaptă tot

mai mult spre vest.

Cauza principală a migraţiei rămâne a fi cea economică. Atât timp cît nivelul de dezvoltare

economică va rămâne în urmă, precum şi diferenţele mari de remunerare faţă de statele vecine sau

mai dezvoltate, tendinţele migraţionale se vor menţine la cote înalte.

R. Moldova se înscrie printre statele cu ponderile cele mai mari ale remitenţelor. Astfel,

conform datelor Băncii Mondiale R. Moldova se află printre primele în lume după mărimea

remitenţelor în raport cu PIB-ul.

Tabelul 14.4

Remitenţele migranţilor moldoveni

Remitenţe,mil.USD

PIB,mil.USD

Ponderea remitenţelor în PIB

2000 178,6 1288,0 13,82005 920,3 2988,0 30,82008 1660,1 6055,0 27,42009 1182,0 5439,0 21,72010 1244,1 5809,0 21,42011 1443,5 6977,0 20,7

Sursa: calculat după www.bnm.md;www.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP

Diminuarea remitenţelor a fost cauzată de criza economiei mondiale, ştiut fiind că migranţii

sunt primii disponibilizaţi în condiţiile limitării locurilor de muncă. O altă cauză a micşorării

transferurilor băneşti constă în majorarea duratei de şedere a migranţilor, care preferă să facă

economii sau chiar să-şi aducă familia în străinătate, în condiţiile legalizării şederii în ţara adoptivă.



1. Daţi definiţia conceptelor de migraţie a forţei de muncă, emigraţie, imigraţie, reemigrare, sold migraţional,

brain drain, cotă imigraţională.

2. Prin ce sunt exprimate consecinţele economice ale migraţiei pentru economia mondială în ansamblu? Dar

pentru R. Moldova?

3. Numiţi statele şi regiunile considerate polii principali de atractivitate a migraţiei forţei de muncă. Care sunt

cauzele?

4. Cum are loc monitorizarea migraţiei internaţionale a forţei de muncă?

5. Ce înseamnă în viziunea dvoastră o gestionare eficientă a migraţiei?

6. Numiţi principalele perioade ale migraţiei europene.

7. Care este deosebirea dintre profesioniştii de tranzit şi migraţia de tranzit?

8. Numiţi cauzele economice şi noneconomice ale migraţiei.

9. Care sunt principalele tendinţe în ocuparea forţei de muncă pe glob?

Test grilă:1. Profesioniştii de tranzit sunt:

a) Persoanele de o anumită categorie profesională care migrează;b) Migraţia provizorie a persoanelor pe un anumit teritoriu;c) Sunt muncitorii de calificare înaltă care însoţesc investiţiile de capital;

2. State de emigrare sunt considerate acele state din care:a) Sunt plecaţi 1% din populaţia economic activă;b) Sunt plecaţi 2% din totalul populaţiei;

c) Sunt plecaţi 2% din populaţia economic activă;3. În R. Moldova cota cea mai mare a remitenţelor în PIB a fost în :

b) 2011;c) 2008;d) 2010;e) 2005.

4. Ce organizaţie internaţională are ca preocupare problematica migraţiei?a) OMM;b) UNESCO;c) FNUAP;d) PNUD.

5. Dintre trăsăturile migraţiei internaţionale nu fac parte:a) Nu mai migrează populaţii întregi, ci doar indivizi sau familii în cautarea de locuri de muncă;b) Cererea de resurse de muncă străină vizează, în majoritatea cazurilor, persoane între 20-40 de ani;c) Starea de depresiune sau avînt economic în care se află ţara;d) De regulă se emigrează din ţări mai puţin dezvoltate către ţările mai dezvoltate.

6. Dintre polurile tradiţionale de atragere a forţei de muncă din alte ţări nu face parte:a) Ţările Europei de Vest;b) SUA;c) America Latină;d) Australia.

7. Ponderea cea mai mare a migranţilor moldoveni este în:a. Statele CSI;b. Statele UEc. Statele bazinului Mării Negre;

Capitolul 15: Crizele economice mondiale şi regionale

Obiective:

A intelege notiunea de criza economica mondiala;

A cunoaste principalele crize economice ale sec. XX-XXI, cauzele, evolutia si depasirea lor;

A determina trasaturile caracteristice ale crizelor economice;

A identifica cauzele aparitiei si caile de depasire a crizelor economice mondiale;

A cunoaste metoda politicii monetare si fiscale utilizate in solutionarea situatiei de criza;

A determina impactul crizelor asupra tarilor in curs de dezvoltare;

Termeni cheie :

Criza economica, cauzele crizelor economice, trasaturi ale crizelor economice, solutii de

combatere a crizelor economice mondiale, politici anticriza, crize pe termen scurt si mediu, crize pe

termen lung, politica monetara, politica fiscala, criza sistemului bancar, criza financiar-bancara,

criza pietelor emergente.

15.1. Continut, cauze si trasaturi ale crizelor economice mondiale

Criza economica mondiala este un ansamblu de disfunctii, dezechilibre si instabilitate

economica in domeniul dezvoltarii economice, fluxurilor internationale, mecanizmelor de

functionare a economiei internationale, care afecteaza direct sau indirect toate tarile lumii, aducind

prejudicii economiilor nationale si economiei internationale in ansamblul ei. Economia

internationala, atit ca sistem global, cit si prin subsistemele sale, are un caracter comlex si dinamic

care suporta o dezvoltare inegala sub influenta revolutiei stiintifice si tehnologice a diferitor ramuri

economice, economii nationale, raporturi de forte in lume. Interdependenta strinsa dintre state in

toate domeniile relatiilor economice internationale fac vulnerabile ansamblul economiilor lumii la

schimbarile aparute intr-un stat, regiune sau subsistem economic. Daca, in economiile nationale

crizele economice sunt periodic inerente, cu atit mai mult in economia internationala ele se

manifesta activ ca urmare a diversitatii relatiilor si contradictiilor dintre state. Totusi, aceste crize in

interdependenta lor pot constitui un impuls al cooperarii internationale pentru gasirea de solutii in

beneficiul progresului economic.

Pe parcursul deceniilor, economia internationala a cunoscut mai multe crize, majoritatea

lor avindu-si originea in diferite state sau subsisteme economice care s-au transmis prin intermediul

fluxurilor economice de la o tara la alta, de la o regiune la alta si dintr-un sistem in altul. Aceste

crize se manifesta prin recesiune mondiala a productiei, comertului, dezorganizarea pietii

internationale a capitalului si a institutiilor financiare.

În continuare vor fi caracterizate succint crizele economice mondiale şi regionale care au avut

loc în sec.XX-XXI.

Criza economica din 1929-1933: Marea depresie - cea mai severa!

Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929, cunoscuta

si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual este cea mai severa.

Marea Depresiune economica, declanşata in Statele Unite ale Americii, a fost precedata de o

perioada de 9 ani (intre 1920 şi 1929) de dezvoltare economica, ce a avut ca suport creşterea masei

monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii - Federal Reserve (FED) precum şi o

politica de relaxare a creditelor şi de reducere a ratei dobanzilor. Urmare a acestei politici monetare

şi financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni, care au inregistrat o creştere constanta la

bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street.

FED intervine prin restrangerea masei monetare şi prin restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost

producerea de falimente in toate sectoarele economiei : agricultura, industrie, banci. Productia

nationala a scazut la jumatate şi a crescut şomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de

restrangere a importurilor prin masuri protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi in

Europa, statele europene fiind afectate in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele

europene au adoptat masuri prohibitive fata de exportul american. Primele programe de

reconstructie a economiei SUA apar in 1931. Cea mai grava consecinta a crizei o constituie

adoptarea de catre unele state europene a politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat

venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici, Stalin).

Criza provocata de socurile petroliere din anii 1973 si 1979

Declanşarea a primei crize a petrolului in 1973, s-a manifestat prin creşterea enorma a

pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in tarile industrializate a scazut şi

a crescut şomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza in termenii economiei de piata prin

scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii, reducerea consumului pe fondul

reducerii veniturilor, a creşterii şomajului şi a creşterii inflationiste a preturilor. Perioada de recul a

luat sfarşit odata cu triumful bancilor centrale (americana, germana şi japoneza) care au promovat

politici stricte anti-inflatie. Un moment de referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea

sistemului monetar international al cursurilor fixe, institutionalizat la conferinta de la Bretton

Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea

sistemului monetar international a cursurilor flexibile, au aparut şi derivativele, ca instrumente

bancare menite sa asigure investitorii impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de schimb.

In 1979 a avut loc a doua criza a petrolului, in pragul Revolutiei Iraniene. Din cauza

protestelor, Sahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi a fugit din tara in 1979, permitand

Ayatolahului Khomeni sa preia controlul. Protestele au afectat sectorul petrolier iranian. Desi noul

regim incerca sa refaca productia normala de petrol, exportul de petrol nu mai ajungea la nivelul

http://fr.wikipedia.org/wiki/1979




precedent. Arabia Saudita precum si alte state OPEC au crescut productia de petrol, intr-o incercare

de a redresa situatia formata, in final productia de petrol din Orientul Mijlociu scazand cu doar 4%.

Dar cu toate acestea, pretul barilului de petrol a crescut mai mult decat era normal in acele

circumstante, unul dintre motive fiind amintirile crizei ce a avut loc cu 6 ani mai devreme, care a

speriat toata lumea occidentala. In aceea perioada, existau multe persoane care credeau cu tarie ca

toate aceste crize erau formate artificial, companiile de petrol incercand astfel sa-si mareasca

profiturile.

Criza legata de sistemul monetar european (SME) din anul 1992-1993

În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără

realinieri. Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa. Două

din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era membră a ERM

iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă şi escuad-ul

portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen la începutul anului 1993).

Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de

izbândă, pentru restabilirea echilibrului.

Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o

realiniere. O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a lirei

italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor

reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME. Realinierea din ianuarie 1987,

ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât

dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.

Interpretarea situaţiei a dus la revizuiri ale aranjamentelor SME, care să întărească

intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă

creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie. Controlul capitalului era soluţia

eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine,

până la restricţii impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar

al „programului 1992”.

Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o perioadă

de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31 decembrie 1991, şi

Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au îndepărtat controlul asupra

capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au relaxat controlul.

Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua

jumătate a anului 1992. Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie

moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de

refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de

fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.

În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a

ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM. În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a

luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi

revină temporar. Pe 16 septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea

lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar

măsurile nu au fost suficiente [8,10].

Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi Italia s-

au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest

trend în ianuarie.

Criza economica mexicana (provocata de deprecierea peso-ului mexican) din anul 1994;

In anii dinaintea acestei crize, economia mexicana a crescut foarte mult iar in conditiile in

care cursul valutar era tinut strict sub control, dezechilibrele economice cresteau foarte repede. Cu

ceva timp inainte de alegeri, Administratia condusa de presedintele Carlos Salinas de Gortari a decis

sa injecteze foarte multi bani in economie, in cresterea salariilor si pensiilor marind astfel deficitul

bugetar pana la un nivel nesustenabil. Cum se intampla de obicei, Gotari a pierdut alegerile iar noul

presedinte Ernesto Zedillo, a decis ca un control strict al cursului valutar este o greseala si prin

urmare, a lasat moneda nationala sa fluctueze liber. Datorita tensiunilor anterioare acumulate in

economie, peso s-a devalorizat cu 80% fata de dolar in doar o saptamana (de la 4 la 7,2 peso pe $).

SUA a intervenit rapid prin cumpararea de peso direct din piata si prin garantarea unui imprumut de

$50 miliarde, situatia revenind la normal peste trei saptamani cand moneda s-a stabilizat la un nivel

de 6 peso/dolar.

Criza economica asiatica din a.1997 (Asia de Sud-Est)

O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarşitul anilor 90 (1997) -

criza financiara din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong - Kong, Coreea de

Sud . Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice şi financiare devastatoare pentru

tarile respective, şi nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului investitorilor straini, care

la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele emergente ale Asiei de Sud

Est. Retragerea capitalului strain s-a datorat slabirii increderii investitorilor in sistemul bancar şi

financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie,

de nepotism şi practici discutabile.

O serie de economişti celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora, datorita

schimbarilor economice şi institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au

o probabilitate mica de producere, iar daca totuşi acest lucru se intampla, acest fapt se datoreaza

unor imprejurari istorice de exceptie, şi nu modului de functionare a sistemului capitalist. Lipsa unei

viziuni şi a unor puncte de vedere in consens a majoritatii economiştilor de profesie in ceea ce

priveşte problematica crizelor financiare şi economice explica de ce nu s-au putut anticipa

tulburarile financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a fost posibila

producerea actualei crize financiare.

1998: Criza financiara ruseasca din 1998;

Criza financiara din Rusia a fost declansata initial de criza asiatica ce a generat scaderea

preturilor materiilor prime (petrol, gaz, metale), de al caror export Rusia era dependenta in proportie

de 80%. Pe fondul scaderii veniturilor, aceasta tara s-a vazut in situatia de a nu isi mai onora

datoriile externe, intrand practic in incetare de plati. Inainte de 1998, Guvernul a emis obligaţiuni

pentru a-si acoperi deficitele iar in momentul in care aceste obligaţiuni ajungeau la maturitate,

acestea se plateau prin emiterea unor noi obligaţiuni, datoria fiind astfel “rostogolita”. Dobanda

platita de Guvern pentru aceste obligaţiuni ajunsese la un moment dat la 150% pe an. Toata aceasta

schema piramidala a cazut in 13 august 1998 cand bursa si cursul valutar s-au prabusit. Economia a

inceput recuperarea in 1999-2000.

1998-2002: Criza economica argentiniana;

Aceasta criza isi are originea la inceputul anilor '80-'90, perioada in care Argentina a trecut

printr-o dictatura militara, printr-un razboi cu Anglia (razboiul insulelor Falklands), printr-o inflatie

galopanta care ajunsese la un nivel de 200% pe luna in iulie 1989 si in plus, datoria publica era la

un nivel nesustenabil. In anul 1999 populatia a inceput sa isi retraga masiv banii din banci, sa ii

transforme in dolari sa ii transfere peste granita iar in momentul in care guvernul a inghetat

depozitele pentru un an, situatia a degenerat in sensul ca au avut loc revolte populare extrem de

violente, oamenii intreptandu-si furia spre banci si spre companiile americane si europene care

activau in Argentina. Daca inainte de 1999 cursul valutar era fix (1 peso = 1 dolar), in momentul in

care a fost liberalizat, moneda nationala s-a devalorizat de la 1/1 la 4/1. Situatia s-a normalizat

incepand cu 2002/2003.

2000-2001: «bula internet» a provocat o regresiune economica;

Începutul anului 2000 a surprins tehnologia informatică (informatic technology - IT) într-o

expansiune extraordinară bazată pe progresul tehnic, care a amplificat totodată globalizarea şi a

estompat formalitatea graniţelor dintre ţări. Industria IT a fost un vector principal al acestei ere

economice şi noi oportunităţi greu de imaginat cu câţiva ani în urmă au început a fi exploatate

anunţând un viitor strălucit bazat pe supertehnologii, în care fiecare participant la activitatea

economică ar trebui să fi avut un laptop conectat la internet. Această profeţie s-a materializat în

prezent într-o oarecare măsură, dar zece ani în urmă boom-ul IT a fost prea avansat pentru

economia mondială. O recesiune uşoară de nouă luni a îndepărtat pseudoafacerile din domeniul




informatic, a demascat falşii programatori şi furnizori de hardware şi fibră optică, iar inventarul aş

de materiale IT a fost cumpărat la preţuri de lichidare de stoc în intenţia de a fi folosit mai târziu.

Nu a fost o criză distructivă, pentru că active reale existau în spatele speculaţiilor, dar fără

posibilitatea exploatării lor la scară largă în acel moment. Programatorii şi inginerii IT au reuşit să

prezinte domeniul respectiv sub forma unor dimensiuni mult mai mari decât erau în realitate şi bula

dotcom a crescut până la punctul în care obligaţiunile cu risc mare de volatilitate emise de noile

companii IT nu au putut fi vândute mai departe pentru a fi marcat profit.

Colapsul bulei a avut loc in anii 2000-2001. Unele companii asa ca Pets.com, au falimentat.

Alte companii au pierdut o mare parte a capitalizarii de piata, dar au ramas totusi stabile si

profitabile de ex. Cisco, a carei actiuni au scazut cu 86%. Alte companii si-au revenit mai tirziu si

si-au depasit cotatiile de virf de dinaintea crizei bubble.com, de ex., Amazon.com,a carei actiuni au

scazut de la 107 la 7 dolari pe actiune, dar un deceniu mai tirziu a depasit 200 dolari pe actiune.

2008-2010: criza financiara mondiala, care din februarie 2007 a afectat sectorul imobiliar

american, iar in consecinta, finantarea imobiliara si sistemul financiar international. (Mai

detaliat vezi p.15.3)

Periodicitatea crizelor in istorie a dus la stabilirea unor cicluri de dezvoltare economica care

cunosc anumite perioade de recesiune. Astfel, dupa durata lor, deosebim cicluri lungi (de tip

Kondratiev), medii (decenale, sau de tip Juglar) si cicluri scurte (in care se includ cele inflationiste,

de variatie a stocurilor etc.). Dupa tipul lor deosebim crize sectoriale, care la rindul lor se impart in

cele ale aparatului de productie, crizele resurselor si mediului dezvoltarii, crize ale diviziunii

internationale a muncii si mecanismelor relatiilor economice internationale, crize ale ordinii

economice internationale, ale politicilor comerciale.

Criza economica apare in consecinta iscarii unor dezechilibre la nivel de state, sisteme

economice, sectoare, iar prin vulnerabilitatea tuturor participantilor la schimbarile ce intervin in

viata economica mondiala si transmiterea efectelor in lant aceasta devine una complexa,

multidimensionala. Totusi exista anumiti factori de eroare care genereaza cauzele aparitiei crizelor

si dezvoltarea lor:

Politici monetare eronate (rata de refinantare prea mica ceea ce a provocat bula economica

de suprainvestitii sau de deficit de investitii, ca urmare a ratelor exagerate la credite) ;

Schimbari majore in contextul politic : razboaie, revolutii, crize sociale prin care s-a stirbit

increderea in mediul de afaceri (nationalizari, devaluari de capital, crize ale ratelor

deschimb…) :

Erori ale politicilor economice : politici protectioniste exagerate, sau din contra, de

liberalizare agresiva a economiei, deficitul public excesiv;

http://en.wikipedia.org/wiki/Amazon.com

http://en.wikipedia.org/wiki/Cisco

http://en.wikipedia.org/wiki/Pets.com

Epuizare (sau rarefiere temporara a unor furnizori, ca consecinta politica) a unei resurse

naturale, cum este petrolul spre exemplu ;

Efectul de supraproductie, care duce la micsorarea pretului productiei ruinind producatorii,

si in consecinta, si furnizorii ;

O incredere prea mare in caracterul autoregulator al pietei, sau din contra, o interventie prea

restrictiva din partea statului.

Analiza trasaturilor de baza ale crizei economice mondiale permite viziunea clara a

continutului global, dar si caile de solutionare ale ei, astfel cele mai semnificative sunt :

Criza economica mondiala are un caracter planetar, cuprinzind sau afectind toate statele

lumii (ea nu poate fi localizata intr-un anumit grup de tari, desi cele mai afectate de aceasta

criza sunt tarile in curs de dezvoltare) ;

Criza economica mondiala are un caracter structural, pentru solutionarea ei nu sunt

suficiente masurile specifice crizelor ciclice ;

Criza economica mondiala are un caracter complex, cuprinzind toate componentele de baza

ale economiei internationale : economiile nationale ale statelor, relatiile economice

internationale, ordinea economica internationala ;

Criza economica mondiala este conditionata si se rasfringe asupra relatiilor politice si

strategico-militare internationale;

Solutiile la criza economica mondiala trebuie sa poarte un caracter international, care

implica nu doar politicile anticriza nationale, dar sa fie corelate pe plan international.

Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de

complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv odata cu

configurarea economiei mondiale - incepand cu sec. al - XVI - lea - şi formarea relatiilor de

interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala criza

economico - financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare, sau bancare

semnificative din punct de vedere al spatiilor geo - economice afectate, precum si al duratei şi

efectelor economice şi politice pe care le-au produs.

15.2 Cai de depasire a crizelor economice mondiale

Caile de depasire a crizelor economice mondiale depind de tipul crizei la care se refera.

Pentru crizele pe termen scurt si mediu există următoarele căi de depăşire:

reducerea poverii datoriei externe a tarilor în dezvoltare;

asigurarea accesului tarilor în dezvolatare la resursele financiare externe in conditii

echilibrate;

combaterea protectionismului si eliminarea obstacolelor din calea fluxurilor economice

internationale;

realizarea unui raport echilibrat intre preturile materiilor prime si preturile produselor

industriale;

negocierea la nivel global a restructurarii economieie internationale si a ordinii economice

internationale;

revitalizarea dezvoltarii economice in toate tarile.

Pe parcursul evoluţiei economiei mondiale practica a demonstrat, că pentru crizele pe

termen mediu si lung căile de depăşire sunt :

restructurarea modului tehnic de productie in toate tarile ;

promovarea unor noi tehnici si tehnologii pentru toate statele lumii ;

promovarea unor tipuri noi de crestere economica si a unor modele noi de dezvoltare

economica ;

adoptarea, in urma negocierilor globale, a unor noi mecanizme economice globale

(metodele, tehnicile si instrumentele prin care se deruleaza schimburile economice

internationale) ;

reducerea decalajelor economice, industriale, tehnologice si alimentare ;

optimizatrea structurilor economice atit pe plan national, cit si pe cel international ;

adaptarea politicilor economice si comerciale spre solutionarea actualeleor crize mondiale ;

reducerea si eliminarea cursei inarmarilor ;

progrese in mentalitatile economice si manageriale ale persoanelor cu putere de decizie

economica si politica .

Conform teoriei economice, solutiile de depasire a crizei economice mondiale sunt

implementate de catre statele lumii si organismele de reglementare economica internationale prin

doua mari pirghii: 1) politica monetară – constând, în esenţă, din manipularea ofertei de monedă şi,

în strânsă legătură, reglementarea sistemului bancar-financiar, adică a mediului principal în care are

loc circulaţia monetară intertemporală ; 2) politica fiscală – constând, în sens larg, din totalitatea

mijloacelor prin care guvernul poate influenţa în mod direct producţia şi distribuţia economică, cum

ar fi taxe, tarife, reglementări şi alte bariere indirecte al căror cost trebuie luat în calcul de actorii

economici.

I. Politica monetară

a) Obiectivele politicilor monetareîn condiţii de criză

La nivel monetar, obiectivul băncilor centrale din SUA, Europa, dar şi din alte ţări a fost

protejarea sistemului de plăţi al economiei (i.e. sistemul bancar) şi prevenirea unei deflaţii ca

urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. În primul caz, teama unei

disfuncţiuni ample în sistemul de plăţi se datorează unui eventual efect de domino ce ar putea avea

loc, datorită interconectivităţii sistemului financiar internaţional, ca urmare a devalorizării aşa-

numitelor active „toxice”. Astfel, o criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului unor mari

instituţii financiare, ar fi putut provoca o reacţie în lanţ care ar creşte de la sine, pe măsură ce

deponenţii ar fi cuprinşi de teamă că şi-ar pierde economiile şi ar lua cu asalt băncile. Din acest

motiv în majoritatea ţărilor lumii au crescut garanţiile de stat asupra depozitelor.

În al doilea rând - şi în strânsă legătură cu primul - dispariţia unei bănci atrage cu sine o

diminuare a creditului care, aproape prin definiţie, înseamnă o reducere a multiplicatorului monetar

şi duce deci la o scădere în agregatele monetare. Consecinţele unei deflaţii monetare sunt

considerate de majoritatea economiştilor ca fiind negative pentru activitatea economică deoarece ele

impun o povară suplimentară debitorilor, dar mai ales datorită faptului că pot cauza o contracţie a

activităţii economice în condiţii de inflexibilitate descendentă a preţurilor şi salariilor. Această

inflexibilitate, determinată de condiţii de natură psihologică, culturală sau instituţională – în special,

intervenţii anterioare de stat sau girate de stat în activitatea economică, cum ar fi garantarea

nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenţii non-realiste ale sindicatelor sau controlul

unor preţuri – duce la dispariţia companiilor a căror margini mai reduse de profit, în condiţiile

diminuării cererii nominale, nu pot acoperi costurile ridicate de producţie (bunuri de capital şi forţă

de muncă) care nu au fost ajustate la condiţiile reale ale economiei. Din acest motiv are loc o cădere

a activităţii economice şi o explozie a şomajului care va dura atât timp cât ajustarea factorilor

nominali la factorii reali nu este realizată.

b) Excesul monetar şi pericolul inflaţiei

Consecinţele unui exces monetar, deşi la moment ascunse, pot duce la crearea unei inflaţii

galopante. La rândul lor, consecinţele distorsionante ale infaţiei pot fi dezastroase pentru activitatea

economică.

Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile centrale

în criză. A doua este utilizarea politicilor monetare în rol de politică industrială. Concret, acest lucru

înseamnă salvarea de la faliment în mod discreţionar, prin infuzii monetare directe de la banca

centrală, a unor instituţii financiare insolvabile, o dimensiune total în contradicţie cu rolul

primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general, precum

stabilitatea preţurilor. Intervenţia în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o distorsiune a

pieţei realizată prin mijloace monetare şi o încălcare a regulilor jocului pe care se bazează o

economie de piaţă-liberă .

În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii monetare în

condiţii de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţiei unei

instituţii financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale preluate în

mod ordonat de alţi acţionari conform dreptului comercial, fără ca circulaţia monetară să sufere un

şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă instanţă, dependentă de soarta niciunei

companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea unei instituţii

financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare. Acesta trebuie să

constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi schimb din economia

reală.

II. Politica fiscală

Criza economică propagată prin intermediul sectorului financiar internaţional expus la

instrumentele derivate, a reînviat în forţă politicile fiscale expansioniste de stimulare a economiei.

Formulate şi puse în aplicare pentru prima dată în timpul Marii Crize, principiile teoretice şi

aplicaţiile practice ale politicilor fiscale activiste au făcut obiectul unor numeroase testări şi

revizuiri în ultimii 50 de ani, fiind în bună măsură discreditate până recent în comunitatea

academică şi de policymakers. Cu toate acestea, presiunea politică şi poate chiar psihologică creată

de criza duce la adoptarea unor vaste programe fiscale anti-ciclice ale căror rezultate rămân a fi

îndoielnice.

c) Intervenţiile fiscale blochează ajustarea la investiţiile proaste din trecut

Cel mai important efect negativ al intervenţiilor fiscale este totuşi blocarea ajustării la erorile

investiţionale şi risipa de capital realizată în perioada premergătoare crizei, dar revelată de aceasta.

Economia funcţionează - aşa cum a arătat economistul austriac Eugen von Böhm-Bawerk, acum

mai mult de o sută de ani - în baza unei structuri de producţie cu multe stadii intermediare, iar ca

urmare activitatea industrială se desfăşoară în mod inevitabil în timp.

Cel mai bun rol pe care guvernul îl poate juca, în perioade de criză ca şi în perioade de

prosperitate, este interventia moderata în alocarea resurselor economice.

Politicile economice anti-criză structureaza mecanismele şi instrumentele pe care le utilizeaza

autorităţile de stat pentru a diminua şocurile generate de descresterea economică. Distingem

urmatoarele politici economice anti-criza:

• politici de stabilizare conjuncturale

• politici de austeritate

• politici mixte

• politici de ajustare structurală.

Politicile de stabilizare conjuncturale sunt bazate pe doctrina Keynesista, tintesc oprirea în

principal a inflaţiei şi recesiunii şi sunt caracterizate de intervenţia statului pe cele trei agregate la

nivel global: cerere, producţie şi ocuparea fortei de muncă. Intervenţia statului asupra cererii

globale se face mai ales prin cheltuieli directe, care vizează stimularea investiţiilor. Intervenţia

asupra consumului se realizeaza prin crearea de locuri de muncă în sectorul public sau prin

reducerea impozitelor. Există, de asemenea, opţiunea de intervenţie directă asupra consumului, care

se face prin politici de redistribuire.

Politicile de austeritate vizează reducerea inflaţiei şi susţinerea competitivităţii prin reducerea

salariilor, acesta din urmă fiind preţul social plătit pentru specializarea internaţională

necorespunzatoare.

Politicile mixte (neo-keynesiste) se bazează pe combinarea mai multor politici economice care au

ca trăsături comune dez-inflaţia şi creşterea controlata a salariilor, care ar preveni şocurile

inflaţioniste. Acest tip de politică hibrid urmează cele trei aspecte: rentabilitate, investiţii şi

ocuparea forţei de muncă. Abordarea politicilor mixte a fost bazata pe situaţia economică din SUA

între anii 1979 şi 1982, atunci când economia a ajuns la o inflaţie record de (15%), ceea ce a dus la

punerea în aplicare a unei politici monetare bazate pe abordarile lui Friedman, crescind rata

dobânzii (trei ani la rand), în acelaşi timp, a avut un anumit impact global, prin amplificarea crizei

datoriilor externe. Ca consecinta, în 1983, ca urmare a impactului sever asupra şomajului, a fost

dezvoltat un pachet de măsuri de intervenţie, măsuri care combină creşterea masei monetare cu un

deficit bugetar ridicat.

Politici de ajustare structurală de asemenea au fost iniţiate în Statele Unite ale Americii, fiind

forţate de schimbările structurale existente la acel moment, şi care au necesitat sprijin

guvernamental. Politica orientată spre cerere utilizata până atunci nu mai satisfacea necesitatile

economice, şi, prin urmare, obiectivul a devenit oferta, prin politica "ofertei", care a fost dezvoltata,

la nivel teoretic, de către specialişti, cum ar fi Laffer si Craig Roberts. Obiectivul principal al acestei

politici este stimularea investiţiilor, în scopul de a obţine creştere economică, iar principalul

instrument este reducerea impozitului venit şi pe avere. Specialiştii teoriei sugerează că reducerea

impozitelor ar trebui să se facă după reducerea cheltuielilor bugetare şi masei monetare, care ar

putea duce la liberalizarea ofertei, la rentabilizarea investiţiilor private, ceea ce ar duce în

continuare la creşterea economică. Dar, în practică, reducerea cheltuielilor bugetare s-au dovedit a fi

foarte greu de realizat, iar dacă acest lucru nu se realizează înainte de reducerea impozitelor,

efectele pozitive aşteptate vor fi anulate, iar în cele din urmă va duce la creşterea deficitului bugetar

şi ratei dobinzii, precum şi la scăderea eficienţei investiţiilor private.

15.3 Criza financiara internaţională din anii 2008-2010 si caile ei de reglementare

Criza economica mondiala actuala se deosebeşte de alte crize prin cauzele, formele de

manifestare si consecintele ei. Ea s-a declansat in 2008 si continua sa se desfasoare, in pofida

multor masuri nationale si iternationale de stopare si solutionare a multiplelor si acutelor probleme

cu care se confrunta, direct sau indirect, toate statele lumii in ansamblul relatiilor economice

internationale.

Anii ce au precedat criza au fost caracterizati de o crestere economica globala accentuata si

de inflatie relativ stabila si scazuta in majoritatea tarilor. Acest tipar al cresterii, combinat cu

regularizarea deficitului, a conditional supraevaluarea institutiilor financiare, intreprinderilo si

gospodariilor, care s-au dovedit nesustenabile. Goana mondiala dupa castiguri mai mari a fost

insotita de dezechilibre financiare internationale crescande.

Crizele economice in general, si cele bancare sau financiare in special, nu se incadreaza

intr-un anumit model. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a crizelor

economico - financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model general valabil,

considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt un accident

istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social - economica şi politica.

Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale acestora

sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico-

financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de caracterul

ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au fost inca

identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. In faza de expansiune are loc o crestere a

eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor inovatii tehnologice

semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au produs propulsia

economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 şi 40 de luni) si lung (asa-

numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 şi 60 de ani) se incheie cu perioade de recesiune

caracterizate printr-o incetinire a creşterii economice, ciclurile decenale (denumite şi cicluri de

afaceri, care dureaza de la 4 şi 6 ani, pana la 10 - 12 ani) se caracterizeaza prin prezenta

fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al fortei de munca,

produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se inrautateste.

Cauzele crizei financiar-bancare internationale din anii 2008-2010 sunt:

f) pentru a rezista unei concurente tot mai acerbe, bancile de investitii s-au implicat in

operatiuni tot mai complexe, multe asociate cu riscuri tot mai mari (emisiunea si distribuirea de

titluri derivate complexe, operatiuni de tip „leverage”);

intrarea pe piata a unor brokeri „low-cost”, care au acordat credite pentru gospodarii cu

venituri scazute. Dereglementarea financiara a condus totodata si la unele efecte neasteptate,

cu un impact negativ semnificativ: unele institutii financiare sau anumite activitati ale

acestora au iesit din retelele de supraveghere prudentiala.

Dimensiunea fenomenului de supraindatorare nu a putut fi estimata corect, din cauza

opacitatii colateralelor;

Etica de afaceri a fost deseori ignorata, deoarece pentru justificarea atribuirii unor

remuneratii foarte inalte conducerile marilor institutii financiare s-au implicat in operatiuni

financiare cu randamente foarte ridicate, dar si cu riscuri pe masura.

Existenta unui volum mare de fonduri disponibile in economia mondiala.

Politicile economice neadecvate care au dus la o alocare neadecvata a resurselor.

Complexitatea pietelor financiare si a noilor inovatii generate de explozia creditului

imobiliar a condus la o evaluare eronata a preturilor titlurilor.

10 Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2008, deci la zece ani de la

ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud - Est. S-ar putea spune ca reprezinta finalul unui

ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput.

Şocul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil

constructiei de locuinte personale şi cladiri precum şi a unui cadru financiar relaxat, care a permis

accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot mai multe

banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi considerabile pentru

cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si achite creditele. Pe fondul

incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor de catre Federal Reserve,

bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost stimulate sa-şi mareasca profiturile.

Şi acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu dobanda foarte mare) la un numar tot

mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura impotriva riscurilor de neincasare a

ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la vanzarea (profitabila) a imprumuturilor şi a

dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor entitati financiare specializate in

operatiuni cu grad mare de risc (tip hedge) .

Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piata:

credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, maşini, carti de credit. Domeniul de actiune s-a

extins cu timpul şi la imprumuturi facute de administratiile regionale şi locale, la creditele

industriale şi comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se manifesta

irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare nu

şi-au mai incasat ratele de la clienti, nu şi-au mai putut desfaşura activitatea şi au intrat in faliment.

Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute

ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care cumparasera produsele financiare.

Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin vanzare pe piata bursiera. Numarul mare de

titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a determinat scaderea pretului acestora. Au urmat

falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarşitul anului 2008, criza creditelor,

declanşata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de politici

prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei, cand panica

s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului şi se adopta masurile de reconstructie.

Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand in

vedere ca “Marea stagflatie” din anii 70 s-a declanşat la 40 de ani de la “Marea Depresiune” din

anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de “Marea Stagflatie” din anii 70. Putem

spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune (care

poate imbraca forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in special

de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor creste intr-un

ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scadea in timp ce preturile vor creşte. Se

vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate, mediu, cu alte cuvinte

cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o viitoare reaşezare a

ramurilor in economiile nationale dar şi in cea mondiala. Necesitatea unor perioade cu creştere

economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai ales in contextul

actual cand asistam la o escaladare a consumului.

Impactul crizei financiare mondiale asupra tarilor în dezvoltare

Situatia din tarile în dezvoltare – care au contribuit cel mai putin la criza, dar care sunt cel

mai grav afectate – i-a determinat pe unii economisti sa avertizeze asupra ,,pierderii unor decenii de

dezvoltare’’ care ar putea avea consecinte catastrofale atat in cazul tarilor bogate, cat si al celor

sarace.

Dupa ce au avut de suportat preturi ridicate la alimente, combustibili si fertilizatori, dar si

efectele schimbarii climatice, aceste state s-au confruntat cu micsorarea rapida a comertului. Banca

Mondiala, care a descris criza ca pe o „situatie de urgenta in dezvoltare” prognozeaza un posibil

deficit financiar de pana la 700 miliarde de dolari in aceste tari si posibilitatea ,,pierderii unei

generatii”, la care se vor mai adauga 1,5 pana la 2,8 milioane de decese infantile pana in 2015.

Finantarea externa pentru tarile în dezvoltare s-a redus la jumatate. Fluxul net de capital

catre tarile în dezvoltare a scazut cu mai mult de 50% in 2008, de la suma record de 1 000 de

miliarde USD inregistrat in 2007 la mai putin de 500 miliarde USD. O scadere similara este

asteptata si in 2009.

Inasprirea conditiilor de finantare ar putea avea repercusiuni majore asupra investitiilor in

infrastructura, cu efecte grave asupra cresterii pe termen lung. Investitiile in proiectele de

infrastructura publica si privata au scazut substantial in Africa Subsahariana, America Latina si Asia

de Est dupa crizele financiare (si nu numai) din anii 1980 si 1990 (inclusiv sfarsitul anilor 1990).

In plus, costul crescut al imprumuturilor externe va afecta nivelul datoriilor in multe tari.

Aproximativ 3 000 de miliarde USD din datoriile de stat externe, la care se adauga peste 1 000

miliarde USD in datorii externe ale sectorului privat, vor ajunge la scadenta in 2009. Costurile

acestor datorii vor fi mai mari decat in momentul in care s-a facut imprumutul. Sustenabilitatea

dobanzii va fi pusa sub un stres major in tarile ale caror populatii au venituri scazute spre medii de

numerosi factori: rate de crestere scazute, venituri provenite din export scazute, fluctuatiile ratei de

schimb, aprecierea dolarului american din august 2008, deprecierea monedei nationale ce afecteaza

atat bugetul de stat, cat si pe cel al intreprinderilor private.

Comertul a inregistrat scaderi masive in intreaga lume inca de la sfarsitul anului 2008 si a

continuat sa scada in primul trimestru al anului 2009 cu o rata anuala de peste 40% . Organizatia

Mondiala a Comertului a inregistrat, că volumul comertului mondial de bunuri a scazut cu 12% in

2009, cea mai mare de la marea depresiune din 1930.

Scaderile masive ale pretului bunurilor au afectat si mai mult acele tarile în dezvoltare ale

caror economii sunt dependente de exporturile de materii prime.

Fluxul remitentelor catre tarile în dezvoltare s-au moderat. Acesta este supus riscului si

datorita controalelor in crestere ale imigrantilor, expulzarilor fortate ale muncitorilor imigranti si

reducerii securitatii locului de munca pentru acesti lucratori. Fluxul de ajutoare este posibil sa scada

si el datorita veniturilor din ce in ce mai mici ale principalelor tari donatoare. Majoritatea tarilor în

dezvoltare sunt mai expuse in fata problemelor survenite in urma incapacitatii de plata. Principalul

risc este acel al unei recesiuni prelungite a pietei muncii.

Criza financiara si economica globala survine crizei alimentare din 2008, care inca nu s-a

incheiat. Crizele anterioare au aratat ca scaderea activitatii economice afecteaza in mod

disproportionat femeile. Recesiunea prelungita si atentia insuficienta acordata nevoilor sociale ar

putea conduce la probleme sociale, la cresterea criminalitatii si la scaderea autoritatii

guvernamentale.

Investitiile sporite in protectia mediului, eficientizarea resurselor energetice si energia

regenerabila, managementul apei si al terenurilor, precum si masurile de impadurire ar putea spori

eforturile de a face dezvoltarea mai durabila si de a aborda problema schimbarii climatice.

Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost

singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât pieţe

dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele activelor.

Afluxul de investiţii străine directe în ţările în dezvoltare a crescut spectaculos, deoarece investitorii

încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le puteau obţine pe plan intern într-o

perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din economiile ajunse la maturitate. Numai în 2007,

fluxurile de capital net către ţările în dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record

de 1 trilion de $

Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai

principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia (vezi Figura 3), în timp ce ţări

cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de acţiuni,

generate de frenezia speculaţiilor.

Efectele actualei crize asupra economiilor emergente

o) Unul din efecte va fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe

măsură ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu

se va reduce drastic. FMI a stabilit o creştere de doar 4,1% în 2009 a

volumelor tranzacţiilor comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 %

înregistrate în 2006. Cu toate că este previzionată o încetinire a creşterii

volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru

economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult

de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul– în special în

cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere scăderea cu

o cincime a preţurilor bunurilor de larg consum altele decât cele petroliere

în 2009.

p) În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele

emergente. Se aşteapta ca toate sursele externe principale de fonduri de

investiţii să scadă drastic în cursul primului val de efecte. Investiţiile de

portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri determină

menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile

directe străine au dovedit o elasticitate mai mare la şocuri, ne aşteptăm să

scadă şi ele. În plus, ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la

capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului spre pieţe mai sigure

şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.

q) Aşa cum am evidenţiat mai sus, încetinirea globală va reduce cererea de

bunuri de larg consum şi de produse industriale, reducând câştigurile din

exporturi, iar, pe măsură ce pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucrătorii

de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma impacturilor

disproporţionate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile. Cam

jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite

de cont current de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se

situează în jurul valorii de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte

vulnerabile la oscilaţiile acestor surse diverse de finanţare externă.

r) Per ansamblu, pentru 2009, s-a inregistrat o creştere a ratei investiţiilor cu

mai puţin de jumătate din cea de 13% înregistrată în 2007, în ţările cu

venituri medii. Se aşteaptă ca cel de-l doilea val de efecte să accentueze

această încetinire.

s) Datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani, un număr extrem

de mare de proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce

finanţările investiţiilor vor descreşte, este posibil să apară două consecinţe,

ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu vor fi terminate şi, prin

urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra bilanţurile contabile ale

băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă

proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară

rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie. Aceşti

factori au avut drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului colectiv al ţărilor

în curs de dezvoltare la mai puţin de 5%, spre deosebire de media de peste

7% din 2004-07 [8, 9].

Figura 1. Evolutia ritmului de crestere a PIB-ului mondial in perioada 1990-2011, %

Sursa: elaborat de autor in baza datelor Bancii Mondiale

Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele emergente să intre într-o criză

individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de active intră în colaps (sau chiar şi în cazul

în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi să slăbească propriile lor sectoare bancare.

Căderile drastice ale burselor de valori din ţările în curs de dezvoltare au indicat deja

îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate

avea, de asemenea, efecte semnificative ale avuţiei asupra consumului, accentuând efectele

încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile.

Factorul care va accentua problemele economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri

vor fi simultane.

În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional– ca

în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină,

care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest

motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de şocuri.

Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav.

Totodată, exigenţa sporită a investitorilor constituie şi o şansă de a fi răsplătiti pentru

promovarea unor politici sănătoase. De fapt, statele ce au promovat politici mai sănătoase s-au

descurcat mult mai bine chiar şi în toiul crizei. Care ar trebui să fie priorităţile la moment? Acţiuni

imediate pentru redresarea situaţiei în sistemul bancar ar aduce avantaje extraordinare. În multe

cazuri, problemele respective din sectorul bancar au rezultat dintr-o acţiune simultană a declinului

economic şi a vulnerabilităţilor cauzate de datoriile prea mari în valută ale companiilor (după cum

s-a întâmplat în Statele Baltice, Ungaria, Bulgaria şi România) şi ale persoanelor fizice (cazul

Statelor Baltice, Ungariei, României şi Poloniei).

O altă prioritate ar fi implementarea cadrelor de politici care să asigure sustenabilitatea şi

previzibilitatea fiscal-bugetară pe termen lung. Unele state – cum ar fi Ungaria, Polonia şi România

– au demarat deja procesul de stabilire a unor ţinte credibile pe termen mediu. Ca rezultat, apar mai

puţine surprize în politica fiscal-bugetară şi se reduce volatilitatea ciclurilor de afaceri. Astfel,

existenţa acestor cadre de politici urmează să reducă primele de riscuri de ţară şi să contribuie la

accelerarea restabilirii economiei.

Totuşi, chiar dacă pagubele cauzate de criză au fost reparate rapid, nivelul general al

primelor de risc va rămâne, probabil, mai înalt decât înainte. Aceasta va reţine ritmul creşterii

economice potenţiale, fiind o provocare majoră pentru statele cu economie emergentă. De aceea,

vor fi necesare politici de accelerare a schimbărilor structurale, ce ar duce la dezvoltarea sectoarelor

şi serviciilor mai puţin dependente de capitalul străin, la îmbunătăţirea performanţelor de export şi

la recâştigarea încrederii investitorilor internaţionali, mai reţinuţi acum. În multe state cu economie

emergentă – de altfel, ca şi în întreaga Europă continentală – ajustarea la realităţile lumii post-criză

va impune o mai mare flexibilitate a pieţelor muncii şi o liberalizare în continuare a pieţelor de

bunuri şi servicii pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Impulsionarea relansării economice pe pieţele emergente va depinde de acţiunile întreprinse

de autorităţi. Este necesară o combinaţie a unei abordări ferme şi pro-active pentru a reduce

nesiguranţa din sistemul financiar, eforturi pentru asigurarea unui mediu propice afacerilor şi

eficientizarea cadrului de politici ce ar reduce incertitudinile, precum şi sporirea gradul de

flexibilitate structurală, care să asigure o creştere economică potenţială mai mare. În ultimă instanţă,

opinia pieţei despre aceste reforme va determina viteza cu care statele cu economiile emergente din

Europa vor reveni la un nivel adecvat de intrări de capital care să corespundă necesităţilor arzătoare

asociate proceselor de convergenţă a veniturilor şi integrare economică. Astfel, în timp ce au sporit

provocările cu care se confruntă statele cu economii emergente - au crescut, totodată, şi

recompensele pentru promovarea unor politici sănătoase.

Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în măsură

să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în vederea unor

inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi deşi Banca Mondială nu

dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în ceea ce priveşte

balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a acesteia), ea va colabora

îndeaproape cu Fondul Monetar International pentru a oferi asistenţă suplimentară.

Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare într-o

criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de revigorare şi, dacă este necesar, de salvare a

sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme financiare.

În concluzie de menţionat că crizele financiar-bancare au nu numai cauze de natura ciclica

(legate de evolutia ondulatorie a unei economii si de erori de politica macro); ele au, in principal,

cauze structurale care au originea in opacizarea pietelor financiare pe fondul globalizarii

tranzactiilor, in deficitul de reglementari, multitudinea de conflicte de interese, folosirea de metode

cantitative neadecvate, deficitul de coordonare intre autoritati de reglementare, in conditiile

globalizarii pietelor etc.

Astfel, evolutia si starea crizei economice mondiale indica cu claritate anumite lucruri:

crearea unui cerc vicios al cresterii economice, bazat pe un consum excesiv, intretinut prin

indatorare, aceasta din urma amplificata la proportii necontrolabile prin financiarizare

(potrivit mai multor estimari,volumul tranzactiilor cu derivate reprezenta intre 40 000- 50

000 miliarde dolari, adica valoarea intregului patrimoniu imobiliar american);

dereglementarea si liberalizarea financiara nu au condus la o alocare mai eficienta a

resurselor, actiunea lor fiind paradoxala (stimulind inovarea si concurenta, pe de o parte, cu

efecte pozitive, dar permitind insa simultan si o cursa deseori imorala dupa castig, pe de alta

parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente si constringeri

corespunzatoare, care sa ingradeasca iresponsabilitatea, imoralitatea;

necorelarea unor politici economice (cea monetara, in primul rind) cu efectele

dereglementarii si ale liberalizarii; amplitudinea efectelor sociale negative ale acestora din

urma (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorata, fie ulterior

contracarata cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare subprime);

in conditii de frenezie speculativa, preturile diferitelor tipuri de active reale sau financiare se

pot indeparta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea “bulelor” speculative

conduce aproape inevitabil la criza, o data cu “spargerea” iluziilor!

Inovarea financiara din ultimele decenii a impulsionat intermedierea financiara, dar a

micsorat transparenta pietelor financiare, ceea ce este un efect mai mult decat rau. Inovatiile

financiare pot sa mareasca eficienta unor tranzactii, dar opacizarea pietelor sporeste incertitudinea si

produce instabilitate, accentuand riscuri sistemice. Fara transparenta financiara, fara posibilitatea

evaluarii corecte a riscului unei tranzactii (asa-numitul "counterparty risk"), fara incercarea reala de

a surmonta conflicte de interese flagrante, se pierde increderea in pietele financiare, in economie, in

ultima instanta. De aceea, injectiile de lichiditate nu sunt suficiente pentru a trata criza; daca nu vor

fi atacate cauzele structurale. Drept este ca tensiunile, crizele nu pot fi eliminate din miscarea

economiei de piata. Dar trebuie sa se caute sa atenueze, sa previna, cat se poate, din fenomenele

indezirabile.



1. Daţi definiţia pentru criză economică mondială.

2. Menţionaţi principalele crize economice care s-au evidenţiat în sec.XX-XXI în economia mondială.

3. Care sunt principalele trăsături specifice ale crizei economice din anul 1929?

4. Specificaţi principalele căi de depăşire a crizelor financiare.

5. Care au fost premizele apariţiei crizei financiare mondiale din anul 2008?

6. Care a fost impactul crizei financiare mondiale actuale asupra ţărilor emergente?

Teste grilă:

1. Criza economica mondiala este:

a) Un ansamblu de disfunctii si dezechilibre economice,

b) Instabilitatea fluxurilor internationale,

c) Recesiune mondiala a productiei,

d) Dezorganizarea pietei financiare,

e) Criza sectoriala.

2. Marea depresie a avut loc in perioada:

a) 1929-1937,

b) 1973,

c) 1979,

d) 1997,

e) 1930-1933.

3. Factorii ce cauzeaza aparitia crizelor economice sunt:

a) Politici monetare eronate,

b) Epuizarea unor resurse,

c) Efectul de supraproductie,

d) Diviziunea internationala a muncii,

e) Politici protectioniste exaggerate.

4. Trasaturile crizei economice mondiale sunt:

a) Are un character mondial,

b) Are un character structural,

c) Este conditionata de tarile subdezvoltate,

d) Este conditionata de relatiile politice si strategico-militare,

e) Are un caracter complex.

5. Caile de depasire a crizelor pe termen scurt si mediu sunt :

a) Promovarea unor tipuri noi de crestere economica,

b) Reducerea poverii datoriei externe,

c) Asigurarea accesului la resurse financiare,

d) Combaterea protectionizmului,

e) Asigurarea conditiilor preferentiale la credite.

6. Politica monetara de combatere a crizei economice presupune:

a) Prevenirea deflatiei,

b) O crestere limitata a banilor in economie,

c) Stabilitatea preturilor,

d) O creştere sporita a banilor in economie,

e) Denaţionalizarea monedei si instaurarea unei competiţii monetare intre emitenti private de moneda.

7. Politica fiscala de combatere a crizei economice presupune:

a) Stabilizarea economiei prin managementul cererii aggregate,

b) Diminuarea investitiilor si a consumului,

c) Stimularea consumului si a investitiilor,

d) Reduceri temporare de taxe,

e) Cheltuieli publice.

8. Cauzele crizei financiar-bancare sunt :

a) Operatiuni bancare tot mai riscante,

b) Intrarea pe piata a brokerilor « low-cost »,

c) Fenomenul de supraindatorare,

d) Politici economice eronate,

e) Supravegherea prudenta a pietelor financiare.

9. Efectele crizei economie asupra pietelor emergente:

a) Reducerea substantiala a exporturilor,

b) Reducerea investitiilor pe aceste piete,

c) Reducerea remitentelor,

d) Modernizarea tehnicii de productie,

e) Înrautatire deficitului balantei de plati.

10. Cauzele aparitiei crizei monetare internationale sunt :

a) Fluctuatiile dintre valutele straine si preturile interne,

b) Fluctuatia considerabila a ratei de schimb valutar,

c) Atacurile speculative asupra monedelor,

d) Sporirea investitiilor,

e) Rata somajului ridicata.

Capitolul 16. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară externăObiective:

A se familiariza cu noţiunea de subdezvoltare economica si cu principalele definiţii/viziuni date de diferite curente;

A cunoaşte principalii indicatori ai subdezvoltării;

A identifica cauzele şi căile de depăşire ale a subdezvoltării;

A analiza rolul asistenţei financiare externe

A studia problema datoriei externe

Termeni cheie :

Subdezvoltare, dependenţă economică, culturală şi tehnologică, mortalitate infantilă, durata

medie de viaţă, nivel redus al productivităţii, insuficienta de capital şi investiţii, şomaj, foame,.,

specializare îngustă, disproporţii între sectoare, creştere demografică; teorii despre geneza

subdezvoltarii ajutor internaţional pentru dezvoltare, raport de schimb echitabil.

16.1. Conceptul de subdezvoltare economică

Problema subdezvoltării a devenit obiect al preocupărilor multor oameni de ştiinţă,

guvernelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Dacă în prima parte a perioadei postbelice

atenţia acestora s-a concentrat asupra creşterii economice, ulterior, îndeosebi după 1973, centrul de

greutate al dezbaterilor economice s-a deplasat spre problematica subdezvoltării şi strategiilor

lichidării ei.

În prezent subdezvoltării i se acordă o importanţă majoră, având în vedere dimensiunile şi

implicaţiile sale, faptul că marea majoritate a populaţiei globului trăieşte în aceste ţări cu tot felul de

consecinţe asupra condiţiilor de trai şi de civilizaţie materială şi spirituală. La acestea s-a adăugat

dezamăgirea opiniei publice mondiale faşă de rezultatele creşterii economice din această perioadă,

când doar un număr mic de ţări au putut beneficia de rezultatele acesteia, cât şi faptul că, pe termen

lung, se profilează o serie de pericole neaşteptate, la scară mondială, care pot dezechilibra şi

destabiliza evoluţia viitoare.

Prin amploarea şi gravitatea ei, dar mai ales prin efectele pe termen lung asupra evoluţiei

economiei mondiale, subdezvoltarea s-a transformat dintr-o problemă economică locală, ce interesa

doar pe cei aflaţi în această stare, într-o problemă economică socială globală care priveşte omenirea

în ansamblul ei.

Deşi prezentă doar într-o parte a lumii, subdezvoltarea, prin efecte şi consecinţe, a devenit o

problemă a întregii omeniri, iar eradicarea ei impune crearea în aceste economii a unor structuri

moderne, adecvate dezvoltării lor independente într-o lume tot mai interdependentă. Problematica

subdezvoltării, devenind cea mai acută şi mai presantă pentru omenire, impune şi soluţii adecvate

depăşirii ei, astfel omenirea va fi expusă la instabilitate în creştere, care poate pune în cauză

evoluţia sa viitoare. Promovarea dezvoltării acestor ţări a devenit una din premisele esenţiale pentru

crearea condiţiilor unei dezvoltări dinamice a economiei mondiale, bazată pe respectarea intereselor

comune ale componentelor sale, ce sunt economiile naţionale mari şi profund negative ale

menţinerii şi accentuării decalajelor economice, atât asupra tuturor economiilor naţionale.

Necesitatea înlăturării acestei stări este determinată de incidenţele cât şi asupra evoluţiei economiei

generale. Perpetuarea marilor decalaje economi şi sociale dintre ţările bogate şi cele sărace va

constitui unul din factorii încordării relaţiilor internaţionale, ai instabilităţii economice mondiale, ai

accentuării fenomenelor de criză energetică, alimentară, monetară etc., cu consecinţe negative

asupra evoluţiei tuturor statelor. Restrângând câmpul de acţiune al factorilor de creştere economică

şi al relaţiilor economice internaţionale – în primul rând prin îngustarea pieţii mondiale

subdezvoltarea impune restricţii nu numai asupra creşterii economice activităţilor şi a dezvoltării

echilibrate a economiei mondiale, ci şi a înseşi aplicării cuceririlor ştiinţei şi tehnicii conform

cerinţelor şi posibilităţilor civilizaţiei contemporane. Fenomenul menţinerii şi chiar al adâncirii

marilor decalaje economice între ţări comportă şi o dimensiune politică, în sensul că, fiind un izvor

de inechităţi in relaţiile internaţionale, ele constituie şi o sursă potenţială ce poate pune în pericol

pacea şi securitatea lumii.

Astăzi când lumea în care trăim este o lume a accentuării interdependenţelor, a legăturilor

reciproce tot mai strânse între ţări, este evident că subdezvoltarea afectează întreaga economie

mondială, ea antrenând dezechilibre şi instabilitate pe plan mondial. Ea determină, totodată, o

creştere a dependenţei ţărilor subdezvoltate de cele dezvoltate, mai ales pe plan tehnologic,

financiar, alimentar etc.. Însă şi ţările dezvoltate sunt dependente de cele subdezvoltate, întrucât, în

majoritatea lor îşi asigură resursele de energie şi de materii prime din aceste economii, unele fiind

destul de vulnerabile pe acest plan (Japonia, Belgia, Olanda, Elveţia etc.). În timp ce dependenţele

celor subdezvoltaţi faţă de cei dezvoltaţi, sunt, obiectiv, limitate în timp în funcţie de evoluţia

economică a ţărilor din primul grup, cele ale statelor dezvoltate faţă de cele subdezvoltate,

determinate de nevoile de materii prime şi energie sunt, mai mult sau mai puţin, nelimitate în timp.

La aceasta se adaugă şi dependenţa celor bogaţi faţă de cei săraci în privinţa pieţelor de desfacere.

Menţinerea PNB mediu pe locuitor în ţările subdezvoltate la un nivel scăzut, le diminuează

capacitatea de import, influenţează negativ şi procesul de relansare a economiei mondiale, în

general a ţărilor dezvoltate, în special. Economia mondială este un sistem care nu se poate dezvolta

decât într-o stare de echilibru. Creşterea oricăreia din părţile sale componente depinde de celelalte.

Prin aceasta o stagnare economică sau o creştere deformată a unei părţi afectează nu numai partea

respectivă, ci şi economia mondială în ansamblul său.

În legătură cu subdezvoltarea economică s-au exprimat o mare diversitate de opinii, au avut

loc aprinse controverse teoretice şi doctrinare. Aceasta se explică, în general, prin complexitatea

acestui fenomen, prin faptul că el sintetizează caracteristici economice, politice, sociale, culturale,

ideologice etc. de o mare diversitate. Unele din aceste ţări au un potenţial demoeconomic sporit

(China, India, Indonezia,Brazilia etc.), în timp ce pentru altele acesta este redus sau foarte redus

(Mali, Ciad, Etiopia etc.). nivelul dezvoltării economice, ritmul acesteia, ca şi condiţiile sociale şi

politice, chiar şi în ţări cu acelaşi potenţial demoeconomic, sunt departe de a fi uniforme. Politicile

interne şi externe urmate de guvernele respective prezintă, de asemenea, particularităţi certe de la o

ţară la alta. La acestea se adaugă specificul lor cultural, tradiţiile, obiceiurile, modurile de viaţă şi

gândire, etalată într-o infinită gamă de trăsături şi nuanţe proprii fiecărui popor.

Acest caracter deosebit de complex al subdezvoltării a condus la utilizarea unor termeni

diferiţi pentru caracterizarea acestei stări precum „ţări subdezvoltate, ţări rămase în urmă din punct

de vedere economic, ţări neindustrializate, lumea a treia, ţări în curs de dezvoltare”, etc.. Fondul

Monetar Internaţional face distincţie între „ţările industriale” şi „alte ţări dezvoltate” şi „ţări în curs

de dezvoltare”, utilizând noţiunea de „ţări în curs de dezvoltare mai avansate” sau „ în curs de

industrializare”. O astfel de clasificare nu se bazează doar pe indicatori economici şi sociali, ci

răspunde, în primul rând, unor necesităţi practice de analiză a datelor statistice şi de acordare de

ajutor şi asistenţă tehnică pe baza unor criterii dinainte stabilite. La fel, Banca Mondială face

deosebire între ţări în curs de dezvoltare, „cu venit mediu” şi „cele cu venit scăzut” în scopul

orientării creditelor în condiţii mai avantajoase spre acestea din urmă.

În terminologia şi limbajul organismelor internaţionale, mai ales în cadrul celor ale ONU, au

apărut şi se folosesc diverse noţiuni şi clasificări, având în vedere unele situaţii particulare în care se

află o serie de ţări şi care reclamă măsuri şi programe speciale de asistenţă. Drept urmare, în rândul

ţărilor în curs de dezvoltare a fost delimitată o „serie de ţări cel mai puţin avansate”. Trei criterii

principale s-au luat în consideraţie la întocmirea listei acestor ţări: PIB pe locuitor, de cel mult 100

dolari; ponderea industriilor manufacturiere în PIB de cel mult 10%; rata de alfabetizare a

populaţiei în vârstă de peste 15 ani de cel mult 20%.În prezent numărul acestor ţări a ajuns la peste

50 majoritatea fiind din Africa. De cele mai multe ori calificativul de „subdezvoltare” este legat de

acest grup de ţări. În acelaşi timp, în gruparea largă a ţărilor în curs de dezvoltare sunt cuprinse şi

„noile ţări industrializate” precum Coreea de Sud, Hong-Kong, Taiwan, Singapore, Brazilia,

Argentina etc. care se caracterizează prin rate anuale de creştere ridicate, ce se bazează, în special,

pe susţinerea exporturilor. Economiile lor se află intr-un rapid proces de industrializare şi

modernizare şi asigură locuitorilor săi un nivel de trai compatibil deja cu cel din ţările dezvoltate,

motive pentru care ele sunt deseori deja integrate în rândul celor dezvoltate. De asemenea, din

această largă grupare fac parte şi ţările exportatoare de petrol, cu importante excedente valutare,

folosite prioritar pentru propriile nevoi de dezvoltare. Rezultă din cele prezentate că gruparea largă

a ţărilor în curs de dezvoltare reprezintă o realitate multiformă care nu poate fi analizată într-o

manieră omogenă, ca un ansamblu

Atât stare de subdezvoltare cât şi încadrarea diferitelor ţări în aceasta se face, de regulă, prin

comparaţie cu nivelul de dezvoltare economică atins de ţările avansate. În acest sens,

P.A.Samuelson arată că „pentru a nu ofensa populaţia acestor ţări, ONU foloseşte termenul de ‹ţări

în curs de dezvotare›, dar tot mai mulţi autori adoptă expresia ‹subdezvoltată› care se defineşte, pur

şi simplu, printr-un venit real pe cap de locuitor care este mai mic decât veniturile reale din ţări

precum Canada, Statele Unite, Marea Britanie şi, în general, Europa Occidentală. Optimist privind

lucrurile, o naţiune subdezvoltată este una considerată ca fiind capabilă de o sporire substanţială a

venitului ei”. Privită sub această optică, subdezvoltarea apare ca un stadiu inerent pa calea

dezvoltării.

Subdezvoltarea este o realitate complexă a lumii contemporane care vizează multiple

planuri. Din această viziune ea apare ca o stare economică, socială, politică, culturală etc. a unor

ţări, care se caracterizează prin insuficienţa resurselor materiale, financiare şi tehnice necesare

dezvoltării, prin structuri economice, sociale şi instituţionale învechite care nu pot asigura progresul

economico-social al acestor ţări. În pofida eterogenităţii care caracterizează aceste ţări, ele au şi

unele trăsături comune, care le definesc ca un grup de state distincte în relaţiile economice şi

politice actuale. (vezi cap.9)

Din perspectiva teoretică nu exustă o abordare uniteră care să ofere o explicaţie

corespunzătoare în ceea ce priveşte procesul subdezvoltării economice. În consecinţă, abordările

teoretice privind subdezvoltarea economică pot fi grupate astfel:

1. Teoriile liberale şi cele neoclasice identifică drept principale cauze ale subdezvoltării

absenţa unei economii de piaţă, informaţia imperfectă, ce împiedică alocarea optimă a resurselor, un

ajutor extern ce favorizează consumul şi defavorizează economisirea, absenţa specializării în funcţie

de avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt identificate: constituirea

unui cadru instituţional favorabil unei economii de piaţă, favorizarea investiţiiloe străine directe, cu

precădere în producţie şi nu în domeniul social, o politică liberală în domeniul comerţului exterior,

care să favorizeze libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, încurajarea producţiei de

bunuri pentru export şi nu pe cea de substituire a importurilor, promovarea unor rate ale dobânzii

ridicate, menite a favoriza economisirea, evitarea evadării capitalurilor străine şi atragerea

capitalurilor sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei

naţionale, care ar conduce la protejarea industriilor destinate pieţei interne şi ar defavoriza

exporturile, şi ca urmare a dezechilibrului economiei naţionale.

2. Teoriile de inspiraţie keynesistă consideră că subdezvoltarea de datorează scăderii ratei de

acumulare şi a manierei în care întreprinzătorii acceptă riscul, creşterea demografică puternică,

diminuarea ajutorului extern menit a compensa insuficienţa economiilor interne şi lipsa de devize.

Pentru lichidarea subdezvoltării, keynesiştii consideră că investiţiile publice trebuie să aibă un rol

de antrenare şi să servească drept un instrument de reglare conjuncturală a bugetului, să se creeze o

cerere internă prin intermediul investiţiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri

tarifare şi netarifare şi să se încurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile. În viziunea

keynesistă, statului îi revine un rol major în promovarea acelor politici menite a întări puterea pieţei

interne.

3. În viziunea structuraliştilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea relaţiilor

economice internaţionale, ca relaţii între centru (lumea dezvoltată) şi periferie (lumea

subdeznoltată), din structura socio-economică arhaică ce împiedică funcţionarea pieţei şi efectele de

antrenare interindustriale. Ca şi keynesiştii. Structuraliştii consideră că intervenţia publică puternică

în activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităţilor sociale şi economice,

substituirea importurilor şi eliminarea dualismului economic prin puterea publică reprezintă căi de

lichidare a subdezvoltării.

4. Teoreticienii de inspiraţie marxistă consideră că subdezvoltarea este determinată de

difuziunea internaţională a capitalismului, de sechelele colonialismului, de activitatea firmelor şi

băncilor multinaţionale, de exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenţii economici

dominanţi ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari, firmele străine

şi ţările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producţie

să aparţină agenţilor economici naţionali, preţurile să fie stabilite de autorităţile centrale, care să

planifice şi activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică comercială

protecţionistă.

5. În ce priveste teoria creşterii endogene, cauza principală a subdezvoltării constă în

slaba specializare, în cercetare tehnico-ştiinfică modestă, în investiţii scăzute, în slaba

perfecţionarea capitalului uman.pentru lichidarea subdezvoltării susţinătorii acestei teorii

recomandă acordarea unui mai mare efort din partea ţărilor în dezvoltare capitalului uman,

sectoarelor ce au la bază utilizarea intensivă a acestui capital, cercetării, tehnologiilor avansate...

Indiferent de teoriile elaborate, starea de subdezvoltare din lumea contemporană este o

realitate tristă. Subdezvoltarea, dincolo de teorie, rămâne une dintre problemele cele mai grave în

urma efectelor sale, problemă cu care se confruntă întreaga omenire.

16.2. Cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice

Într-o analiză sumară, cauzele subdezvoltării pot fi grupate în două mari categorii: interne şi externe.

Cauzele interne, aflate într-o strânsă interdependenţă şi influenţându-se reciproc, cel mai

adesea în direcţia amplificării subdezvoltării se referă la:

Condiţiile naturale (aşezarea geografică nefavorabilă, resursele sărace ale solului şi

subsolului, clima cel mai adesea ecuatorială sau tropicală cu influenţe negative asupra

agriculturii, asupra activităţii umane în general);

Factorul uman, sub aspectele sale cantitative, dar mai ales calitative. Explozia demografică

din deceniile postbelice a erodat în unele cazuri nivelul venitului pe locuitor, ducând într-o

serie de ţări la ritmuri medii anuale negative de „creştere” a acestui indicator.

Mai importante sunt însă aspectele calitative care fac din factorul uman o cauză a

subdezvoltării. Acestea se referă la comportamentul oamenilor, la motivaţiile lor, la spiritul de

întreprindere, de ordine şi disciplină, la atitudinea faţă de muncă etc. ele ies şi mai mult în evidenţă

atunci când le comparăm cu cele ce privesc populaţiile actualelor ţări dezvoltate, deşi aici se impune

o analiză mai profundă din punct de vedere istoric şi în relaţie cu o multitudine de alţi factori.

în strânsă legătură cu factorul uman, o altă cauză a subdezvoltării o reprezintă tradiţiile

culturale şi religioase. Practici ancestrale de mutilare a femeii, comportamentul mistic,

reticenţele faţă de inovare etc. sunt de natură a se opune adesea oricărui progres;

situat pe acelaşi palier cu omul şi tradiţiile sale se află în calitate de cauză a

subdezvoltării şi factorul instituţional şi juridic. Lipsa sau insuficienţa unor instituţii

vitale – a celor care condiţionează funcţionarea mecanismelor economice, a unor

organisme guvernamentale viabile – sistemul juridic inadecvat, legislaţia lipsită de

coerenţă sau neadaptată cerinţelor, generează blocaje în lanţ în economie, nu stimulează

activitatea economică eficientă, dau naştere, la rândul lor, altor cauze ale subdezvoltării

sau le perpetuează şi le amplifică pe cele existente;

factorii economici, influenţaţi de toţi ceilalţi factori şi influenţându-i la rândul lor, se

referă la structura dezarticulată a economiei, la dimensiunea redusă a economisirii

interne, la dimensiunile pieţei interne, posibilităţile proprii reduse de finanţare a

dezvoltării, insuficienţa sau absenţa totală a unor agenţi economici competitivi, cum să

genereze concurenţa punând astfel în funcţiune mecanismele economiei etc.;

factorul public sub toate aspectele care ţin de natura regimului politic, de nivelul de

pregătire a cadrelor naţionale de decizie, de coerenţa politicii economice adoptate, de

strategiile şi programele elaborate pe diferite termene, de cadrul democratic creat sau de

stabilitatea politică constituie, nu în ultimul rând, o cauză a subdezvoltării luată tot mai

mult în considerare în ultimul timp;

B. Cauzele externe ale subdezvoltării – se referă la:

influenţa directă exercitată asupra ţărilor subdezvoltate de către alte state de-a lungul istoriei

(subjugarea şi asuprirea colonială, războaiele de cotropire, deposedarea de bogăţiile naturale

sau chiar de forţa de muncă – vezi vânătoarea şi comerţul de sclavi africani practicate în

secolele XVII-XVIII-etc.);

consecinţele rezultate din participarea la relaţiile economice internaţionale în perioada

ulterioară decolonizării, concretizate în degradarea termenilor de schimb, concentrarea

exporturilor pe câteva produse de bază care conferă o slabă capacitate de negociere pe piaţa

internaţională, astfel de exporturi fiind uşor substituibile de către partenerii dezvoltaţi, în

impunerea de structuri de producţie interne defavorabile, axate în special pe monoculturi sau

industrii extractive pentru export, fără o valorificare corespunzătoare a produselor acestora

pe piaţa externă etc.;

politica financiară internaţională care a inversat sensul transferurilor de fonduri pe plan

internaţional prin mecanismul creditelor generând aşa numita criză a datoriilor externe ale

ţărilor subdezvoltate. Pentru cea mai mare parte a acestora situaţia lor financiară nu numai

că nu s-a ameliorat ci a continuat să se degradeze. Un mare număr dintre ele depind deja

într-o măsură alarmantă de ajutorul extern, dar, pe de altă parte, serviciul datoriei externe,

care le absoarbe uneori pentru jumătate din încasările de export, a ajuns să depăşească

intrările sub forma asistenţei pentru dezvoltare.

Toate aceste cauze, factori, condiţii se întrepătrund, îşi împletesc acţiunea şi influenţele într-un

angrenaj extrem de complicat, care face imposibilă separarea absolută a contribuţiei fiecăreia sau

fiecăruia. Cert este că aceste cauze, interne, externe sau combinate, nu pot fi analizate în mod

global, pentru ansamblul subdezvoltării, ci diferenţiat de la ţară la ţară sau de la zonă la zonă.

Numai pe baza unei astfel de analize se pot desprinde căile concrete de acţiune, politicile interne şi

internaţionale de limitare a subdezvoltării, de diminuare şi depăşire treptată a acestui fenomen grav

fenomen cu care se confruntă umanitatea în noul mileniu.

Se ştie că, dezvoltarea este, teoretic, dorită de toată lumea. De aceea, comunitatea

internaţională a sprijinit elaborarea strategiilor depăşirii subdezvoltării, dintre care se detaşează

următoarele trei tipuri sau modele:

tipul sau modelul dezvoltării spre interior;

modelul dezvoltării înspre exterior;

modelul dezvoltării endogene.

Tipul strategiei dezvoltării înspre interior pune creşterea economică, sporirea venitului

naţional şi în special industrializarea în centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu

produse autohtone şi promovând exportul cu toate activităţile statale – puterile vamale, fiscale,

monetare şi comerciale.

Strategia dezvoltării spre exterior urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării mai

intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai

multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru atingerea

obiectivelor dezvoltării economice. Această strategie a fost aplicată de către ţările latino-americane,

în cadrul “Alianţei pentru progres”, dar şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei – Filipine, Singapore

etc., urmărind de la început să asigure condiţii economice şi sociale foarte atrăgătoare pentru

capitalul străin.

Strategia sau modelul dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces foarte complex

a dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria şi agricultura

într-un optim economic, social, politic, cultural şi educaţional.

Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de toate o

problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un

ajutor din afară.

Direcţiile principale de acţiune conform programelor sunt:

dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a

produselor agricole;

industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica eficient resursele naturale şi de

muncă proprii;

progresul tehnico-ştiinţific al investiţiilor şi inovaţiilor;

formarea de cadre calificate şi înalt specializate naţionale, în concordanţă cu nevoile

stringente ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii, în care scop va

fi redus sau limitat fenomenul de brain-drain (exodul creierilor);

formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii

principale.

După părerea lui A. Schirschmann, folosirea cât mai eficientă a acumulării de capital în

ţările subdezvoltate ar impune o strategie a investiţiilor pe baza “creşterii polarizate” sau

“dezechilibrate” a economiei, considerând că este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva

domenii numite “poli de creştere” care antrenează şi celelalte sectoare ale economiei.

Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu trebuie omise condiţiile

interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema finanţării

dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru dezvoltare, şi pe de alta,

acordarea de împrumuturi din partea, în special, a Băncii Mondiale. În acest context, este necesară

promovarea unor măsuri de sprijinire a exporturilor ţărilor subdezvoltate, de realizare a unui raport

de schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de asistenţă tehnică şi financiară

reprezintă o formă importantă de sprijin în acţiunea de înlăturare a subdezvoltării. Iată de ce

strategia internaţională a dezvoltării afirmă că responsabilitatea primordială pentru dezvoltarea

ţărilor subdezvoltate le revine lor.

Totuşi, este indispensabil ca comunitatea internaţională să ia măsuri eficiente pentru a crea

un climat pe deplin propice eforturilor depuse de ţările subdezvoltate pe plan naţional şi colectiv,

pentru realizarea obiectivelor lor de dezvoltare.

Dar, din păcate, rezultatele primilor ani scurşi de la adoptarea ultimei strategii sunt departe

de a îndreptăţi aprecieri optimiste, căci factorii perturbatori ai economiei i-au accentuat tendinţele

de împărţire şi reîmpărţire a lumii în sfere de influenţe. Încercările de reluare a dialogului Nord-

Sud au eşuat. De aceea, se poate vorbi de cel puţin două categorii în strategii: convenţionale

(ortodoxe) şi neconvenţionale (eterodoxe). În prima, este expus punctul de vedere al Nordului, în

care Milton Friedman afirmă că “locomotiva capitalistă” ar antrena după sine, în mod spontan, pe

baza regulilor cererii – ofertei, tot restul ţărilor în direcţia dezvoltării, în timp ce secunda are în

vedere un ansamblu coerent de schimburi structurale cu caracter radical pe plan intern şi

internaţional. În orice caz, din osmoza celor două categorii de strategii a dezvoltării a rezultat “o

nouă dezvoltare”. Acest termen a fost folosit îndeosebi de Fr.Perroux într-o lucrare comandată de

UNESCO, “Pentru o filozofie a noii dezvoltări”, în care dezvoltarea independentă şi coerentă este

centrată pe om şi nevoile sale primare, pe relaţia dintre independenţă şi cooperare, pe agricultură şi

industrie. Termenul de “nou mod de dezvoltare” este înţeles de autorul citat în sensul “eliberării

unui popor în raport cu străinătatea, urmărită în strânsă legătură cu dezvoltarea materială şi

intelectuală a membrilor săi. O naţiune este un popor care avansează. Este o formă primordială de

dinamizare a societăţii în însăşi fiinţa şi existenţa ei.

De aceea, una din condiţiile dezvoltării o constituie căutarea de metode raţionale de

combinare a producţiilor existente şi de formare a unor sisteme suficient de elastice de producţie.

16.3. Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare: esenţă, cauze, efecte.

Comunitatea internaţională, având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra economiei

mondiale, deci şi a ţărilor dezvoltate, a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în dezvoltare în eforturile

lor de a ieşi din starea de înapoiere, printr-un transfer de resurse financiare, atât de natură publică,

cât şi privată.

Sub egida ONU, care a elaborat cele 4 Decenii ONU pentru dezvoltare în cadrul strategiei

internaţionale respective, ţările dezvoltate s-au angajat ca 1 % din PNB să fie acordat ţărilor în

dezvoltare (0,7 % ajutor public pentru dezvoltare – APD şi 0,3 % pe cale privată).

Deci gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru pacea

universală a determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei noi instituţii

corespunzătoare acestuia.

Acest flux financiar internaţional trebuie privit nu ca o filantropie internaţională ci ca o

necesitate economică, care completează şi potenţează eforturile proprii ale ţărilor ajutate.

Asistenţa financiară externă reprezintă un transfer de resurse financiare din partea unor ţări

sau organisme oficiale, transfer ce nu are loc, de obicei, în condiţiile pieţei prin jocul liber al cererii

şi ofertei.

Acest transfer rezultă din acţiunile ţărilor donatoare sau ale organismelor internaţionale.

Astfel, asistenţa financiară externă se prezintă sub următoarele forme:

- ajutoare: împrumuturi acordate ţărilor beneficiare care comportă elemente de favoare şi de

gratuitate de minimum 25 % din suma totală;

- donaţii: transferuri în bani sau în natură care nu implică rambursare;

- împrumuturi acordate pe termen lung de către unele guverne sau organisme internaţionale la

o rată a dobânzii şi perioadă de graţie satisfăcătoare pentru beneficiar.

Cauzele apariţiei asistenţei financiare externe sunt generate de contradicţia evidentă între

necesităţile tot mai mari şi posibilităţile tot mai limitate de acumulare internă determinată de

subdezvoltare.

Există şi alte cauze ale limitelor de finanţare proprii faţă de nevoia de a lichida

subdezvoltarea, care nu ţin de ţările în dezvoltare. Sistemul comercial internaţional nu le este, în

general, favorabil acestor ţări, nici în ce priveşte exportul ţi nici importul. Astfel, încasările valutare

obţinute la export pentru produsele lor primare sunt nesatisfăcătoare şi în acelaşi timp instabile;

chiar la exportul de produse manufacturate, realizat de puţine ţări în dezvoltare, se întâmpină

destule bariere tarifare şi netarifare.

La importul lor ţările în dezvoltare obţin de la ţările dezvoltate produse manufacturate la

preţuri ridicate, mai ales la produsele tehnologic performante necesare programelor lor de

dezvoltare. Se naşte în acest fel un schimb neechivalent între cele două grupuri de ţări exprimat prin

ceea ce se numeşte termenul de schimb (terms of trade ca raport între suma produselor exportate de

ţările în dezvoltare şi suma produselor importate de acestea din ţările dezvoltate, raport ce este în

general, cu unele excepţii, subunitar).

Este de subliniat şi faptul că societăţile transnaţionale, mari investitori în aceste ţări, îşi

transferă, profiturile mari obţinute aici peste graniţă, în loc să le investească pe plan local, ceea ce ar

mări potenţialul de finanţare a lichidării subdezvoltării.

Dar nevoia de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare s-a ivit şi pentru ţările

postcomuniste, pentru că şi aici există contradicţie între necesarul şi disponibilităţile de capital

propriu, inclusiv în ţara noastră.

Practica de până acum a demonstrat că, în ansamblul fluxurilor sus-amintite, ajutorul public

pentru dezvoltare (APD) se apropie în mai mare măsură de cerinţele unei finanţări reale a ţărilor în

dezvoltare. El constă din donaţii (deci fonduri nerambursabile), precum şi din împrumuturi publice.

Din păcate, acel 0,7 % APD promis de ţările dezvoltate a fost îndeplinit de puţine ţări, doar de

Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, (dintre ţările OCDE); SUA, cel mai dezvoltat şi bogat stat

nu a dat nici 0,2 % din PIB. Situaţia neîndeplinirii pragului de 0,7 % se menţine şi azi.

Se poate aprecia, totodată, că APD este “legat” de nişte condiţii economice şi uneori chiar

politice, care, în mod firesc îi scad o parte din calitatea de ajutor. Faptul constă în obligaţia ca ţările

beneficiare să cumpere mărfuri de pe piaţa ţării donatoare. În acest fel agenţii economici din ţara

donatoare sunt avantajaţi în condiţiile în care beneficiarii de APD nu pot cumpăra mărfurile

respective de pe alte pieţe mai ieftine. O obiecţie care se face APD-ului este că nu ajunge la

populaţie, deoarece prin funcţionarii statului beneficiar se ajunge la corupţie; totodată, din ajutor se

plătesc sume mari specialiştilor străini pentru deplasare şi unele studii de fezabilitate.

Împrumuturile acordate ţărilor în dezvoltare de marile bănci comerciale transnaţionale,

evident necesare pentru îndeplinirea unor programe naţionale de dezvoltare, se dau în condiţiile

pieţei financiare libere, cu dobânzi greu de suportat şi cu alte obligaţii.

Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare ”necreatoare”

de datorie. Ele reprezintă în prezent principala sursă de finanţare internaţională a ţărilor în

dezvoltare şi în tranziţie. În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc exploatarea unei resurse

locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa mondială şi a obţinerii

unui profit.

Creditele de export, deşi cu condiţii de piaţă liberă în general oneroase, sunt o sursă

importantă pentru ţările în dezvoltare, cu toate că stimulează exportul ţărilor dezvoltate. Importul pe

credit făcut de ţările în dezvoltare, de tehnică, maşini, agregate industriale, deşi la preţuri mari,

contribuie la dezvoltare; însă importul de bunuri de consum de lux pe care îl practica elita unor ţări

nu este de natură a le ajuta.

În ceea ce priveşte plasarea de obligaţiuni de către ţările în dezvoltare pe pieţele financiare

internaţionale ca sursă de împrumut este mai puţin utilizată. Explicaţia este că aceste ţări nu prezintă

suficiente garanţii de solvabilitate, mai ales de la începutul crizei datoriilor externe.

Fluxurile financiare totale către ţările în dezvoltare au un cadru instituţional mai mult sau

mai puţin adecvat. El constă dintr-un ansamblu de instituţii şi mecanisme de formare şi distribuire a

resurselor financiare către ţările în dezvoltare şi către ţările în tranziţie din Centrul şi Estul Europei.

Meritul cel mai mare îl are în acest domeniu ONU printr-o serie de organe şi organisme, cum

ar fi ECOSOC, PNUD şi altele, precum şi unele instituţii din Organizaţiei Naţiunilor Unite: FMI,

Grupul Băncii Mondiale şi altele cum ar fi FAO, ONUDI etc. Un rol important îl au băncile

regionale şi subregionale: BIRD, BIA (banca interamericană), BAD (Banca Africană de

Dezvoltare), BAD (Banca Asiatică de Dezvoltare), BIA (Banca Interarabă).

În condiţiile de piaţă liberă băncile comerciale, mari societăţi financiare transnaţionale au un

rol determinant în fluxurile financiare către ţările în dezvoltare, de pe urma cărora obţin profituri

substanţiale.

În unele cercuri internaţionale se pune problema dacă nu ar fi mai bine pentru ţările în

dezvoltare ca ajutorul să se realizeze printr-un partenerat economic în locul asistenţei. Se porneşte

de la faptul că asistenţa financiară externă, nu numai că este insuficientă şi uneori chiar în scădere,

dar are şi neajunsurile menţionate mai sus.

16.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare

Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială în ultimii 20-30 de ani

este reprezentată de creşterea permanentă a nivelului datoriei externe a ţărilor în dezvoltare.

Problema preocupă în egală măsură – deşi, evident, de pe poziţii diferite, guvernele ţărilor

debitoare, guvernele ţărilor creditoare, instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale

creditoare, susţin specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice contemporane.

Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile apariţia unei datorii, a unei obligaţii de

rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară menţionate, doar „ajutoarele cu caracter

rambursabil”, „împrumuturile pentru ajutor” şi „alte contribuţii ale sectorului public” pot să

conducă la apariţia unei datorii.

O delimitare conceptuală importantă ce trebuie făcută este între datoria externă şi datoria

publică. Astfel, datoria publică reprezintă ansamblul sumelor datorate de către stat, ca urmare a

politicii sale de a contracta împrumuturi. Datoria publică ia naştere pe seama împrumuturilor

destinate acoperirii cheltuielilor statului şi finanţarea deficitului bugetar. Ea se creează, de regulă,

prin emisiuni de titluri de credit de către stat (obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur etc.),

comercializate pe piaţa internă şi/sau pe piaţa internaţională. Din punctul de vedere al scadenţei,

datoria publică poate fi datorie publică pe termen scurt sau datorie publică pe termen lung, iar din

punct de vedere al modalităţii de exprimare, aceasta poate fi exprimată în monedă naţională sau în

valută.

În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută contractată de o

ţară cu alte ţări şi /sau organisme financiare internaţionale. Dicţionarul de Relaţii Externe operează

o distincţie între cei doi termeni, considerând că datoria externă este datoria publică externă

contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În

această optică, datoria externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată

mai sus poate fi considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns. O definiţie a datoriei

externe în sens larg este cea cu care operează Banca Mondială, conform căreia noţiunea de datorie

externă include:

t) Împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici (guvern, agenţi

guvernamentali, instituţii publice autonome);

u) Împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) = obligaţii externe ale

debitorilor privaţi, garantate de către stat;

v) Împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) = obligaţiuni externe ale

debitorilor privaţi negarantate de către stat;

w) Credite de la FMI (use of IMF credit) = credite de la FMI în afara celor rezultate din

tragerilor ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare

compensatorie, modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);

x) Datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt, publice şi private

(datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii nu se poate face distincţie între cel

două categorii), negarantate de către stat.

Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă cel puţin din

următoarele argumente:

nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă;

diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea unor soluţii

acceptabile;

interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme globale

(subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea

politico-militară, etc.);

consecinţele imprevizibile şi repercursiunile la scara globală ale nerezolvării acestei

probleme.

Creşterea datoriei externe este un fenomen specific ţărilor în dezvoltare, chiar dacă ţările

dezvoltate pot deveni şi ele debitoare, dar datoria lor externă nu se poate acumula într-o aşa măsură

ca să devină ceva specific.

Originea exploziei datoriei externe o găsim la începutul anilor ’70. Devalorizarea dolarului în

1971 şi respectiv neconvertibilitatea lui în aur a făcut ca eurodevizele să poată fi împrumutate mai

uşor, ”capitalurile flotante” luând avânt. Al doilea şoc petrolier din 1979 a amplificat şi mai mult

situaţia.

După unii economişti occidentali, însă, cauza crizei ar fi creşterea excesivă a populaţiei

acestor ţări, iar fluxurile financiare intrate sub diferite forme (deci inclusiv APD) ar fi scăzut pe cap

de locuitor, iar gestiunea lor iraţională n-a permis o creştere economică corespunzătoare.

O analiză atentă arată că înseşi fluxurile de capital nu au fost niciodată în concordanţă cu

nevoia de capital a acestor ţări. În acelaşi timp APD, mai ales sub forma donaţiilor, a scăzut, ceea ce

a determinat aceste ţări să apeleze tot mai mult la băncile comerciale, care împrumută în condiţii de

piaţă.

Trebuie subliniat că trei factori au acţionat convergent asupra datoriei externe: dobânzi în

creştere cerute de băncile comerciale, căderea preţurilor la materii prime, înrăutăţirea termenilor de

schimb şi protecţionismul practicat de ţările dezvoltate faţă de ţările în dezvoltare.

Punctul critic atins de datoria externă sunt anii 1982 când ”explodează bomba mexicană”,

Mexicul, care avea petrol, era stabil politic şi avea strânse relaţii cu SUA, suferă un şoc. Unda de

şoc s-a extins şi la alte ţări: Argentina, Brazilia, Peru, ţări cu cea mai mare datorie externă dintre

ţările în dezvoltare. În 1987 crahul de la bursa din New York (”lunea neagră – 19 octombrie 1987”),

extinsă şi la celelalte burse importante (Tokyo, Frankfurt, Paris, Singapore, Hong-Kong) ca urmare

a dus la scăderea masivă a cursului acţiunilor şi a avut efecte negative asupra vieţii de afaceri, au

limitat investiţiile directe de capital ceea ce implică şi scăderea ajutorului către ţările în dezvoltare

şi respectiv amplificarea datoriei externe a acestor ţări.

Pentru o anumită perioadă de timp criza se stopase, dar prin acumularea acestor noi credite

care umflă şi mai mult datoria ţărilor respective, s-a întâmplat ca altă criză să izbucnească cândva,

ceea ce şi s-a întâmplat în primul deceniu al sec.XXI-lea..

O asemenea perspectivă a determinat o preocupare pentru atenuarea, dacă nu lichidarea,

datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare, preocupare atât a ONU şi a instituţiilor financiare (FMI,

Banca Mondială, bănci private) cât şi a unor economişti şi oameni politici.

Numeroase dezbateri au loc la ONU, FMI, BM, pe tema metodelor de a reduce şi lichida

datoria externă.

Instituţiile internaţionale au luat, o serie de măsuri în legătură cu fenomenul exploziei datoriei

externe, printre care se numără:

orientare spre acordarea de împrumuturi în condiţii de favoare;

susţinerea efortului intern în vederea reducerii poverii datoriei externe;

dezvoltarea unor noi tipuri de finanţare, care să fie grefate pe nevoile reale ale ţărilor celor

mai sărace şi mai îndatorate;

continuarea procesului de anulare a datorie externe pe cale bilaterală.

La sfârşitul anului 1996, FMI, şi Banca Mondială au lansat un prim program numit Iniţiativa

privind Datoria celor Mai Îndatorate Ţări (HIPC). Aceasta este un acord al comunităţii

internaţionale, menit să ajute ţările sărace să elaboreze politici corespunzătoare pentru a scăpa de

datoria neperformantă, asigurând o uşurare a datorie. Datoria este considerată ca fiind

neperformantă atunci când rata serviciului datoriei externe la export este 25% şi când ea

reprezintă un factor de constrângere în realizarea unei dezvoltări durabile. Programul a fost susţinut

de 180 de guverne. Principalul obiectiv al acestui program a fost acela de a aduce ţările cele mai

îndatorate de la un nivel de datorie neperformantă la o situaţie care să le permită progresul

economic. Erau vizate ţările care, după trei ani de aplicare a programelor privind relaxarea datoriei,

rămâneau totuşi deasupra unui nivel corespunzător. La începutul anului 2000, pachetul privind

reducerea datoriei externe şi a serviciului datoriei externe se ridica la 7 mld.$ şi a fost aprobat

pentru 7 ţări: Bolivia, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Guyana, Mali, Mozambic şi Uganda.

Din anul 2000 o nouă Iniţiativă privind datoria celor mai îndatorate ţări a luat contur. Plecând

de la aceleaşi principii, ea era menită a mări numărul de ţări cu acces la facilităţile de reducere a

datoriei prin modificarea condiţiilor de încadrare în categoria ţărilor ce pot beneficia de acest

proces.

În concluzie, se poate afirma că problema datoriei externe a devenit problema atât creditorilor,

cât şi a debitorilor. Ambele trebuie să depună eforturi în scopul gestionării cât mai eficiente a

acestei situaţii.


1. Ce presupune noţiunea de subdezvoltare în viziunea economiştilor eterodocşi din ţările dezvoltate?

2. Ce indicatori se folosesc la stabilirea gradului de subdezvoltare a ţărilor?

3. Ce viziune au neoclasicii referitor la geneza subdezvoltarii?

4. Cum explica H.Wright starea de subdezvoltare prin utilizarea insuficienta a resurselor?

5. Descrieţi raportul dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate prin prisma teoriei ”centru-periferie”.

6. Care este aportul lui Mihail Manoilescu in teoria tarilor subdezvoltate?

7. Descrieţi principalele strategii de eradicare a subdezvoltarii?

Teste grilă:1. În cauzele interne ale subdezvoltării nu se include:

a) Tradiţiile culturale şi religioase;

b) Discriminarea în relaţiile cu alte ţări;

c) Calamităţi naturale (cutremure, ploi);

d) Condiţiile naturale.

2. În cauzele externe ale subdezvoltării nu se include:

a) Datoria externă ;

b) Sistemul colonial;

c) Factorul uman slab dezvoltat;

d) Ştirbirea bogăţiilor naturale.

3. Economiştii aparţinând curentului structuralist apreciază drept cauză internă a subdezvoltării:

a) Orientarea economiei către exterior;

b) Dezvoltarea industrială;

c) Strategia de dezvoltare bazată pe substituirea importurilor;

d) Suprapopularea ţărilor în dezvoltare ;

e) Lipsa resurselor naturale.

4. În concepţia neomarxistă, subdezvoltarea este atribuită:

a) Înzestrării cu resurse diferite a ţărilor lumii;

b) Dominaţiei Nordului imperialist asupra Sudului;

c) Existenţei unor regimuri politice comuniste;

d) Acţiunii O.N.U;

e) Trăsăturilor etnice ale popoarelor acestor ţări.

5. Cauzele externe ale subdezvoltării nu includ:

a) Sistemul colonial;

b) Deposedarea/ştirbirea bogăţiilor naturale;

c) Discriminarea în relaţiile cu alte ţări;

d) Calamităţi naturale.

6. Caile de lichidare a subdezvoltării nu includ:

a) Diversificarea economiei;

b) Folosirea raţională a resurselor naturale;

c) Asistenţa umană şi tehnică externă;

d) Cooperarea regională.

7. Ţările subdezvoltate se confruntă cu:

a) Mare discrepanţă în distribuirea veniturilor;

b) Lipsa de capital necesară dezvoltării;

c) Lipsa de tehnologii avansate în vederea dezvoltării economice;

d) O structură de ramură ineficientă:

e) a+b+c+d.

8. Inegalitatea distribuirii veniturilor în ţările subdezvoltate işi are sursa:

a) În decalajul între mediul urban şi rural;

b) În accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări;

c) În politicile promovate de către statele respective;

d) a+b+c;

e) Independenţa faţă de exterior.

9. Subdezvoltarea este un proces ce caracterizează numai:

a) Europa şi Asia;

b) Asia şi Europa;

c) Africa, Asia, America Latină;

d) Întreaga economie mondială ;

e) Nici un răspuns nu este corect.

10. Strategiile de lichidare a subdezvoltării vizează în prncipal :

a) Creşterea rolului factorului intern;

b) Creşterea rolului factorului extern;

c) Aplicarea strategiilor ţărilor în curs de dezvoltare şi în tările dezvoltate;

d) Extinderea instituţiilor ţărilor în curs de dezvoltare şi în ţările dezvoltate;

e) Reducerea natalităţii.

17. Industria, agricultura şi alimentaţia pe glob

Obiective:

1. A apreciea locul şi rolul industriei şi agriculturii în economia mondială;

2. A analiza evoluţia industriei şi agriculturii pe plan mondial,

3. A studiea strategiile de dezvoltare a industriei şi agriculturii aplicate de ţările în curs de

dezvoltare,

4. A identifica principalele tendinţe ale industriei şi agriculturii în procesul de globalizare,

5. A determina impactul industriei şi agriculturii asupra mediului înconjurător,

6. A cunoaşte organizaţiile internaţionale implicate în soluţionarea problemei alimentare.

Termeni cheie :

Industrie, revoluţie industrială, industrializare, politică industrială, industrie manufacturieră,

specializare industrială, agricultură, criză alimentară, securitate alimentară, subnutriţie, revoluţie

verde, circuit agricol, malnutriţie, subalimentaţie, supraalimentaţie, foamete, resurse agricole.

17.1 Industria în economia mondială: evoluţie, structură, politici de dezvoltare.

Revoluţia industrială, declanşată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Anglia a

condus la apariţia şi dezvoltarea industriei ca ramură nouă care avea să joace un rol hotărâtor în

formarea economiei mondiale şi în crearea unei noi civilizaţii. Aşa cum se relevă în literatura

economică, ea a permis demarajul economiei britanice care a trecut de la economia artizanală la cea

industrială în două faze: 1760-1830, când, pe baza maşinii cu abur (inventată de James Watt în

1784) şi altor creaţii a fost revoluţionată industria textilă, şi 1830-1850, când Anglia a cunoscut un

al doilea demaraj sau o ”aventură economică”, în cadrul căreia pe primul plan a trecut industria

metalurgică, stimulată de căile ferate.

Astfel, responsabilă de progresul economic, în general, şi dezvoltarea industriei, în mod

special este această revoluţie. Chiar dacă ulterior tipul fabricilor britanice a fost depăsit, în special

din perspectiva costurilor de fabricaţie ridicate, corelate cu scăderi ale productivităţii muncii,

revolutia industrială din Anglia a deschis drumul unui fenomen global

complex, industrializarea. Industrializarea a fot marcată de câteva momente mai importante:

g) Sec XIX – dezvoltarea industriilor textilă, extracţia de cărbune, producţia de motoare cu

aburi, apoi dezvoltarea industriilor petrolieră şi chimică,

h) Sec XX – fordismul şi dezvoltarea producţiei în masă, specifică industriei SUA,

i) criza petrolieră (anii 70) – care a marcat o scădere a activităţii industriale globale,

j) sfârşitul sec al XX-lea şi începutul sec al XXI-lea – care marchează dezvoltarea unor noi

ramuri industriale de vârf (electronică şi telecomunicaţii, biotehnologiile, industria de

construcţii aerospaţiale, producţia de soft şi calculatoare, etc.

Acest concept de industrializare are două accepţiuni. În sens larg, ca un proces, cu referire

la toate ţările, definit de cunoscutul economist farncez Francois Perroux în felul următor:

”industrailizarea este un proces cumulativ, care structuraeză ansamblul social, prin utilizarea

intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor, utile

colectivităţii umane”.

În sens restrâns, industrializarea este abordată ca o cale şi o problemă – a învingerii

subdezvoltării: ”definim industrializare prin substituirea importurilor ca fiind satisfacerea într-o

proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum; apoi, în mod progresiv, prin

utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia

ţărilor industrializate”.

Industrializarea s-a desfăşurat în etape şi condiţii diferite, cu efecte benefice mari asupra

economiilor naţionale. La fiecare etapă ea a avut la bază creaţii tehnice şi ştiinţifice diferite, care şi-

au pus amprenta asupra profilului şi structurii industriei în diferite ţări.

Conform unor evaluări, nouă zecimi din produsele pe care le utilizează oamenii în prezent

sunt creaţia ultimelor două secole. De asemenea, se apreciază că acum o jumătate de secol, în anii

’50, în lume se producea numai o şeptime din produsele manufacturate care se produc în prezent, şi

numai o treime din mineralele utilizate. Totodată, nivelul de dezvoltare este apreciat în strânsă

legătură cu gradul de industrializare, aflându-se într-o relaţie inversă, ţările dezvoltate dispunînd şi

de o industrie puternic dezvoltată, iar ţările slab dezvoltate, dimpotrivă, caracterizîndu-se printr-un

grad scăzut de industrializare.

Secolul al XX-lea a debutat şi a trăit o perioadă de timp cu imaginea industriei venite din

secolul anterior, care avea în centru ramurile grele ale industriei carbonifere şi metalurgice, dar el a

adus, totodată şi o schimbare radicală de imagine. La început în Statele Unite, iar apoi şi în Europa,

au cunoscut o dezvoltare importantă fordismul bazat pe automatizare şi ”banda rulantă” şi

taylorismul, care au determinat dezvoltarea producţiei în serie şi care, alături de creşterea veniturilor

aveau să conducă, în perioada de după al doilea Război Mondial, la ceea ce a căpătat denumirea de

societatea de consum. Anii care au urmat acestui război s-au caracterizat printr-o creştere viguroasă

a producţiei industriale, creştere întreruptă de criza energetică (şi eonomică) de la mijlocul anilor

’70, criză a cărei ”detonator” a fost cvadruplarea în 1973 a preţului la ţiţei pe piaţa mondială.

Criza din 1973-1974 a determinat modificări importante, obligând, în primul rând,

întreprinderile, să parcurgă la o medernizare accentuată a tehnologiilor şi aparatului de producţie,

precum şi la o orientare mai accentuată spre ridicarea calificării personalului şi managementului, în

vederea economisirii energiei şi a creşterii productivităţii. Ca urmare, consumul de energie pe

unitatea de PIB în ţările OCDE s-a redus cu 1-3 % pe an.

Totodată s-a accentuat procesul de modernizare a tehnicilor de producţie, pe baza

informaticii, electronicii telematicii, deschizându-se drumul către o a treia revoluţie industrială. Se

modifică substanţial modurile de producere a bunurilor, are loc o afirmare puternică în domeniul

industriei a Japoniei şi a altor ţări asiatice.

În prezent industria este numită “inima economiei mondiale”. Această apreciere poate să

pară exagerată sau inacceptabilă, îndeosebi pentru cei care se orientează după ponderea mare a

serviciilor în producerea PIB în ţările dezvoltate.

Înainte de a ne referi la această problemă, să reamintim că prin industrie înţelegem acel

sector al economiei naţionale care cuprinde toate activităţile de transformare a materiilor prime sau

semifabricatele în produse finite ce vor intra în consumul oamenilor ca bunuri de consum curent şi

de uz îndelungat sau în producţie, ca maşini, unelte, utilaje etc. pentru producerea altor bunuri. Într-

o clasificare mai generală, în sens larg, indutsria cuprinde următoarele trei categorii de activităţi:

a) industria “manufacturieră” sau prelucrătoare, considerată de unii “industrie în sens strict”;

b) industria agro-alimentară;

c) producţia de energie.

Industria “manufacturieră” (prelucrătoare) cuprinde următoarele subramuri:

f) Industria care produce bunuri intermediare: siderurgia; metallurgia; sticlăria; hârtia;

materialele plastice;

g) Industria echipamentelor pentru întreprinderi: maşini-unelte; electronica; construcţii navale;

aeronautică;

h) Industria bunurilor de consum curent (farmacie; textile; mobilă; presă-editura; ş.a.)

Importanţa sectorului industrial în cadrul economiei mondiale este de necontestat. Şi aceasta

cel puţin din două motive: experienţa economiei mondiale arată că există o legătură directă între

gradul de industrializare şi dezvoltarea economică, iar produsele manufacturate au o valoare

adăugată mai mare decât produsele agricole. Aceasta se exprimă ca valoare adăugată

manufacturieră (VAM). VAM este în tările dezvoltate de 3 ori mai mare decât în tările în curs de

dezvoltare, de 10 ori mai mare decât în tările subdezvoltate şi de 5 ori mai mare decât în ţările în

tranziţie.

Astfel, industrializarea reprezinta principalul element care determina crestere economica a

unei tari,iar rolul industriei intr-o economie poate fi evidentiat cu ajutorul acestor indicatori:

r) PIB industrial = valoarea bunurilor industriale nou create in decursul unui an şi

s) Valoare adaugata manufacturata = valoarea adaugata in sectorul industriei.

De asemenea, rolul industriei pe plan mondial se evidentiaza prin proportia rezultatelor

economice din industrie pe tari, regiuni, etc. Astfel, 70% din importurile si exporturile de produse

industriale si importuri de materii prime sunt realizate de tarile dezvoltate, 25% din exporturile de

materii prime (mai ales agricole) si produse din industria usoara (in special textile) sunt realizate în

ţările în curs de dezvoltare şi 5% din ţările în tranziţie.

Actualmente, se poate aprecia că şi industrializarea este supusă globalizării în

cadrul diviziunii internationale a muncii, astfel încât putem vorbi despre specializarea în industrie

a anumitor tări. Dezvoltarea globală a industriei se regăseste într-o proporţie rdicată a PIB-ului

industrial mondial în PIB-ul mondial (3/4 din acesta din urmă la sfârsitul sec al XX-lea).

Contribuţia industrială la formarea PIB-ului era în Germania -38 %, Franţa - 27%, Italia - 31%,

Japonia - 38%, SUA -27%, Olanda - 27%. Semnificativă pentru nivelul de dezvoltare industrială a

unei ţări este ocuparea fortei de muncă în industrie. Aceasta, era în 2008 de 21,2% în Marea

Britanie, 31,7% în Germania, 23,4% în Franta, 26,5% în Italia, 21,7% în Olanda, 22% în SUA,

33,9% în Japonia, 14% în Indonezia, 15% în China, 16% în India, 18% în Peru. Evolutiile industriei

în ultimele decenii arată următoarele:

ţările OCDE au cunoscut o creştere industrială semnificativă (2011: SUA 16,5%, Canada

13,5%, Australia 8,8%, Irlanda 70,9%, Norvegia 34,1%),

ţările în dezvoltare, în aceeasi perioadă, au cunoscut ritmuri pozitive de crestere, dar inegale

(China a avut 14% crestere, contributia la PIB fiind de 50%, India –contribuţia la PIB

28,6%, tările din America Latină – crestere oscilantă, Brazilia înregistrând cea mai mare

valoare a acestei cresteri - 9%,

ţările din Africa au înregistrat exporturi de produse industriale mai mici de 2 mld. dolari

SUA,

în ceea ce priveşte ţările în tranziţie, acestea au cunoscut o scădere drastică a productiei

industriale (Rusia producea în 2011 - 68% din producţia industrială din 1990).

Pe total economia mondială, din totalul produsului mondial, PIB-ul industrial reprezenta circa

¾.

Chiar dacă în perioada postbelică au avut loc modificări importante în structura economiei

ţărilor dezvoltate, printr-o reducere a ponderii agriculturii şi industriei în favoarea serviciilor,

industria furniza în deceniul 2006-2011 circa 42 % din produsul intern brut al ţărilor membre ale

OCDE şi ale ţărilor din Uniunea Europeană.

Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte rolul industrie în ocuparea forţei de muncă.

Tendinţe în evoluţia industriei la nivel mondial:

Tarile in tranzitie la economia de piata au avut o tendinta in general de scadere a

productiei industriale mai ales in primii ani ai tranziţiei, ca mai apoi să se înregistreze

o creştere lentă,

Tarile in dezvoltare – productia industriala cunoaste o tendinta de crestere, dar aceasta

este inegala.

China in ultimele două decenii a inregistrat un record de crestere economica, care s-a

datorat indeosebi cresterii industriei.

India inregistreza dupa 1990 o crestere industriala semnificativa.

America Latina a inregistrat o evolutie generală de crestere a industriei.

Africa reprezinta continentul cu cel mai mic grad de industralizare (mai ales Africa de

Sud).

Perspective ale evoluţiei industriei in economia mondială:

dezvoltarea industriei în domeniul tehnologiilor informaţionale, a inteligenţei colective;

industria nucleară: reactoare nucleare de generaţia a 4-a şi fuziune nucleară;

nanotehnologiile;

dezvoltarea industriei în biotehnologie;

aeronautica, etc.

În acest context, tările dezvoltate continuă să dezvolte industria (în special noile industrii cu

valoare adăugată mare), iar ţările în curs de dezvoltare elaborează politici şi strategii industriale care

să le crească gradul de dezvoltare.

În dezvoltarea industriei statele lumii se conduc de anumite politici şi strategii orientate spre

perfecţionarea, modernizarea acestui sector important al economiei naţionale.

Prin politica industrială, guvernele acţionează pentru a sprijini întreprinderile, favorizându-le

investiţiile, influenţând structura lor financiară (pentru a mări fondurile lor proprii), finanţând o

parte a cercetării-dezvoltării. Se apreciază că doi factori fondamentali determină acţiunea statului în

ncesitatea unei politici industriale:

1) caracterul specific al celei de-a treia revoluţii industriale, bazată pe generalizarea

informaticii şi a noilor tehnologii, care accelerează uzura morală sau deprecierea (absolută) a

produselor; măreşte riscurile finanziare şi industriale pentru întreprinderi, pune în cauză organizarea

muncii şi bulversează conţinutul sarcinilor întreprinderii;

2) accentuarea problemelor şi transformărilor structurale determinate de acest factor şi care

amplifică şomajul şi problemele sociale generate de acesta.

Politica industrială, definită ca ansamblu de măsuri, instrumente şi acţiuni ale autorităţilor

politice, naţionale şi internaţionale, care au ca scop (ţintă) să susţină industria şi mediul său direct

de influenţă în realizarea unor obiective selective şi precis determinate, cuprinde următoarele

componente:

subvenţii şi transferuri directe (de exemplu pentru export);

efort de reorganizare şi restructurare, îndeosebi în domeniile cele mai importante (energia

nucleară, „şocurile” petroliere, etc.);

politica de modernizarea a unor ramuri;

sprijin pentru regiunile şi localităţile defavorizate;

proiecte de infrastructură care să promoveze cererea şi reducerea costurilor de producţie;

politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială;

folosirea pârghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale

sensibile la concurenţa industrială.

Ultimii treizeci de ani a fost o perioadă de criză industrială, dar şi de mutaţii sub efectul a

teri factori legaţi: progresul tehnic, internaţionalizarea întreprinderilor, o organizare a producţiei

dominată de principiul integrării salariaţilor şi maşinilor şi nu de cel al închiderii pe care o implică

lucrul la bandă.

Elaborarea unor politici industriale adecvate implică, însă, existenţa unor strategii

cuprinzătoare, de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Ele sunt în deosebi necesare

ţărilor aflate în dezvoltare şi în tranziţie. Acestea se clasifică în următoarele tipuri:

1. strategia specializării primare, care porneşte de la ramurile producătoare de bunuri

primare;

2. strategia de substituire a importurilor;

3. strategia dezvoltării echilibrate, care implică atât dezvoltarea ramurilor primare ale

economiei, cât şi crearea şi susţinerea ramurilor industrie prelucrătoare;

4. strategia specializării industriale, în care este vorba de dezvoltarea selectivă a unor

ramuri, ţinând seama nu numai de nevoile proprii, dar mai ales de cerinţele pieţei

internaţionale.

Este indispensabil ca în elaborarea strategiei să se ţină seama de următorii factori: resursele

de care dispune economia naţională; mărimea şi cerinţele pieţei interne; stadiul şi tipurile de progres

tehnic şi rolul ramurilor moderne; substituirea importurilor şi dezvoltarea eficienţei economice;

integrarea economică internaţională. Cea mai complexă strategie este cea a dezvoltării durabile şi a

dezvoltării acţiunilor de cooperare cu exteriorul.

17.2. Locul şi rolul agriculturii în economia mondială.

Agricultura a fost şi rămâne un sector foarte important al economiei, deşi, comparativ cu

celelalte două mari sectoare – industria şi serviciile, ponderea ei se află în continuă scădre în

formarea Produslui Intern Brut. Agricultura, deşi şi-a pierdut din importanţa sa ca vector de creştere

economică, rămâne indispensabilă acesteia.

Apariţia agriculturii este semnalată odată cu primele mărturii ale organizării sociale, întrucât

de la început oamenii au trebuit să-şi satisfacă cerinţele alimentare. În antichitate producţia agricolă

asigura existenţa şi permanenţa oamenilor. Satisfacerea cerinţelor alimenatre depindea în mod direct

de numărul celor care lucrau în agricultură. Fiecare nouă activitate agricolă a fost rezultatul unei

îndelungate experienţe umane.

Deşi, pe măsura creşterii productivităţii, numărul celor ocupaţi în acest sector s-a redus,

producţia agricolă mondială a înregistrat, în timp, creşteri spectaculoase. Cu toate acestea, nu

rareori in istorie foametea a distrus multe vieţi omeneşti şi a determianta mari conflicte sociale.

Experienţa ultimelor decenii a demostrat că problemele economiei mondiale, ale dezvoltării în

general, nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură.

Modernizarea economiilor naţionale nu a afectat importanţa economică, socială şi politică a

agriculturii, cu toate că am asistat la reducerea ponderii ei în totalul populaţiei ocupate şi în

producţia naţională.

Agricultura este principala sursă de alimente pentru o populaţie în continuă creştere, mai ales,

în condiţiile exploziei demografice din unele ţări în dezvoltare. Pentru multe ţări autonomia

alimentară a devenit o opţiune importantă a politicii economice. Deşi, pentru ţările dezvoltate,

creşterea producţiei agricole nu mai constituie un obiectiv esenţial, aşa cum a fost în perioada

imediat postbelică, deoarece, în majoritatea lor, îşi asigură necesarul de alimente de bază şi dispun

de importante disponibilităţi de export, pentru ţările în dezvoltare, creşterea gradului de

autoaprovizionare alimentară rămâne însă un obiectiv esenţial. Actuala criză alimentară mondială

nu face decât să sporească eforturile acestor state în dezvoltarea mai accelerată a agriculturii, pentru

a lichida marile decalaje de consum alimentar.

Agricultura a fost şi rămâne un important factor al creşterii economice. Progresul agriculturii a

favorizat creşterea economică în cele mai diverse sectoare şi, în primul rând, a fost baza economică

a dezvoltării industriale a lumii. Ea a asiguarat sursa primară de acumulare pentru industrializare

întrucât nu s-ar fi putut susţine acest proces fără o agricultură capabilă să dea importante surplusuri

de produse şi venituri. Progresele înregistrate în cultivarea pământului începând din secolul al

XVIII-lea au generat o creştere a productivităţii şi un intens exod rural, fără a compromite

alimentaţia generală, precum şi venituri mai ridicate, care vor deveni o sursă de acumulare şi de

lărgire a pieţei produselor industriale. Treptat, agricultura a devenit şi un important furnizor de

materii prime, mai ales, pentru ramurile industriale producătoare de bunuri de consum. Este

edificator în acest sens exemplul Angliei, în care progresele în domeniul agriculturii au precedat pe

cel din industrie şi prin aceasta au pus în evidenţă imposibilitatea unei dezvoltări susţinute a

activităţilor industriale şi terţiare fără creşterea productivităţii în agricultură. La fel în Franţa,

agricultura a fost ramura economică cu cele mai rapide progrese ale productivităţii (înainte de cel

de-al doilea război mondial productivitatea anuală a unui agricultor era de 45 de tone de cereale,

astăzi ea este de circa 300 de tone). Lipsită de resurse energetice şi de materii prime industriale,

Franţa a fost nevoită să caute căile şi mijloacele de creştere economică în existenţa unui sector

agroalimentar diversificat şi puternic. De asemenea, SUA, dispunând de o resursă naturală preţioasă

– terenul arabil - şi un climat propice, a devenit ”grânarul lumii” şi de nenumărate ori administraţia

americană a mizat pe agricultură pentru a susţine dolarul. Sunt multe alte ţări în care strategiile de

dezvoltare a agriculturii au ocupat un loc important în antrenarea şi structurarea economiei.

Semnificativ este în acest sens faptul că dintre ţările europene cu cel mai ridicat Produs Intern Brut

fac parte şi unele a căror agricultură ocupă o pondere importantă în aceasta (Danemarca, Olanda,

Franţa etc.)

Deşi în economiile dezvolate populaţia agricolă activă deţine mai puţin de 10 % din populaţia

activă totală, agricultura este ramura unde sunt ocupate peste 50 % din resursele de muncă ale

ţărilor în dezvoltare. Cu toate că exodul rural a micşorat numărul agricultorilor, populaţia agricolă

reprezintă 68 % în Africa, 60 % în Extremul orient şi 58 % în ţările din Asia. Drept urmare, ea

realizează o însemnată parte a producţiei naţionale. După datele Organizaţiei Naţiunilor Unite

pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), PIB realizat în agricultură reprezintă circa 5 % în ţările în

dezvoltare, însă, în peste jumătate din ţările membre, cele mai multe fiind în dezvoltare, agricultura

deţine o pondere de peste 20 %.

De evoluţia agriculturii este legată şi existenţa unei importante forţe sociale şi politice a lumii

contemporane - ţărănimea. Deşi, în continuă reducere relativă, mai ales acolo unde reprezintă

majoritatea populaţiei, ea a avut şi va avea în continuare un important rol în viaţa economică,

socială şi politică.

Agricultura reprezintă pentru multe ţări şi o importantă sursă de valută. Ponderea ei în

volumul exporturilor într-un şir de ţări este ridicată. Este cazul unor ţări în dezvoltare ( în Cuba 89

%, în Brazilia 45 % etc.), în condiţiile unor economii mai puţin diversificate, care generează

specializarea în exportul unor materii prime agricole. Dar ponderi ridicate găsim şi în unele ţări

dezvoltate ( Danemarca – 25 %, Olanda 24 %, Franţa – 17 % etc.) În condiţiile unei crize

alimentare mondiale, agricultura a devenit o puternică armă politică, generând un nou factor de

influenţă pe planul relaţiilor internaţionale – puterea alimentară. Mai ales ţările în dezvoltare cu

putere de plată nesolvabile sunt nevoite să accepte o anumită dependenţă de ţările dezvoltate, unele

dintre ele fiind şi cele mai mari exportatoare de cereale.

În continuare va fi expusă situaţia actuală a agriculturii mondiale. În prezent, doar 11 % din

suprafaţa terestră a globului, adică aproximativ 1,5 miliarde hectare, este disponibil exploatării

agricole. Cât priveşte suprafeţele potenţial cultivabile, ele nu depăşesc 3 miliarde de hectare. În

ţările în dezvoltare, numai 36 % din aceste terenuri sunt incluse în circuitul agricol. Există însă

foarte mari deosebiri de la o zonă la alta: în timp ce în Asia de Sud-Est sunt utilizate 92 % din

totalul pământului arabil, în America de Sud această cifră nu depăşeşte 15 %.

Într-adevăr între anii 2006-2011 suprafaţa terenurilor arabile disponibile au scăzut de la 0,37

la 0,25 hectare pe locuitor. Cu toate acestea, producţia agricolă mondială a reuşit să acopere

creşterea cererii determinată de dublarea populaţiei globului între 2006 şi 2011, asigurând totodată

creşterea nivelului nutriţionist al alimentaţiei. Dar insecuritatea alimentară persistă încă în mai

multe regiuni ale lumii, sute de milioane de oameni fiind subnutriţi. Fără acordarea unei priorităţi

mai mari producţiei locale, dar şi reducerii inechităţii accesului la hrană, numărul populaţiei

subnutrite se va reduce extrem de lent, chiar dacă ponderea în totalul populaţiei globale va cunoaşte

uşoare creşteri în următorii 30 de ani.

Analizând agricultura şi alimentaţia ca o problemă globală, este necesară o privire generală

asupra situaţiei din ţările în dezvoltare, unde se află cea mai mare parte a populaţiei planetei şi,

totodată, cea mai săracă.

Conform statisticilor, în toate perioadele analizate a existat o tendinţă de creştere generală.

Este foarte semnificativă creşterea producţiei de cereale; faţă de perioada 1969-1971, creşterea a

fost de 1,7 ori în 1991-1992 şi va fi de 2,8 ori mai mare în 2012. Foarte spectaculoasă a fost şi

creşterea producţiei de soia: de 12 ori şi respectiv de 26 de ori, în acelaşi interval de timp.

Randamentul la hectar a sporit constant; la cereale, cea mai mare performanţă s-a înregistrat la

producţia de orez – 2,8 tone/ha între 1988-1990, previzionându-se un randament vizibil mai mare în

2012 – 4,0 tone/ha.

Dacă este vorba să se dea un exemplu pozitiv privind agncultura ţănlor în dezvoltare, el constă

în aşa-numita revoluţie verde. Expresia sugerează utilizarea varietăţilor de cereale cu randament

ridicat (High Response Varieties - HRV) în ţările lumii a treia. Este vorba despre o experienţă reuşită

a colaborării internaţionale.

Revoluţia verde se bazează pe un pachet tehnologic care, cu condiţia folosim sale corecte, are

ca efect creşterea considerabilă a recoltelor. Acest „pachet” constă în:

14. cultivarea unor soiuri de plante (grâu, orez, ponimb, mei) cu randament ridicat (H RV);

15. folosirea abundentă a îngrăşămintelor şi pesticidelor;

16. irigarea terenurilor agricole.

În ţările, unde a fost asigurat întregul „pachet tehnologic” producătorilor s-a înregistrat o

puternică creştere a rezultatelor finale.

Se constată că dintre culturile cerealiere, grâul şi orezul acoperă mai mult de jumătate dm

consumul de proteine al ţărilor sărace.

Se prevede că cerealele vor rămâne cel mai important grup de produse in ţările in dezvoltare,

previziune bazată pe ipoteza că tehnicile de producţie nu vor suporta schimbăn semnificative.

Principalele constrângeri ale creşterii producţiei agricole în ţănle în dezvoltare (şi nu numai) sunt

atât de ordin natural, cât şi de ordin economic.

De menţionat că există numeroşi indicatori de evaluare a decalajelor dintre ţările dezvoltate şi

cele în dezvoltare în domeniul agriculturii. Unul dintre aceştia îl reprezintă ponderea agriculturii în

PIB şi în populaţia activă. În ceea ce priveşte ponderea agriculturii în PIB, în cazul ţărilor

dezvoltate, aceasta a scăzut continuu în perioada ulterioară anului 1970. Astfel, de exemplu, în

cazul ţărilor Uniunii Europene, ponderea agriculturii în PIB s-a diminuat de la 5% în 1973 la 2,5-

2,9% în 2000-2011. În cazul SUA, acest indicator, care în 1970 se situa deja la 3%, a scăzut la 2%

în 2011. În ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, ponderea agriculturii în PIB, deşi în

reducere, se află totuşi la niveluri încă înalte, situate chiar până la 50% din PIB. Populaţia ocupată

în agricultură reprezintă, în cazul Uniunii Europene, 5-6% din totalul populaţiei acrive în anii 2006-

2011 (faţă de 11,3% în 1973), iar în cazul SUA doar 2 %. Spre deosebire de acestea, în multe ţări în

dezvoltare din Asia şi Africa, populaţia activă din agricultură deţine ponderi de peste 50-60% din

total, în timp ce în ţările central şi est-europene ponderea se ridică la circa 20%. Aceasta explică şi

faptul că, la începutul secolului XXI-lea, pe plan mondial, populaţia activă din agricultură continua

să se menţină la un nivel ridicat, reprezentând 45% din total, faţă de 51 % în 1980.

Decalaje însemnate se menţin şi în ceea ce priveşte randamentele la ha (anexa), gradul de

înzestrare tehnică a agriculturii, consumul de îngrăşăminte la ha etc., ceea ce a condus la

nerezolvarea problemei alimentaţiei pe glob şi la aşa-numita ”mondializare a sărăciei”.

17.3 Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare

Agricultura şi alimentaţia s-au dovedit a fi punctele centrale atât în generarea sărăciei, cât şi în

reducerea acesteia. Subnutriţia este o caracteristică specifică sărăciei şi reprezintă o încălcare directă

a drepturilor universale ale omului. De aici porneşte întregul avantaj al subdezvoltării, sub toate

aspectele legate de standard de viaţă: sănătatea, mortalitatea infantilă, antrenarea copiilor în forţa de

muncă, analfabetismul, productivitatea slabă a muncii etc. Problema alimentară nu se reduce doar la

ţările în dezvoltare. Într-un fel sau altul, ea afectează toate ţările lumii, inclusiv pe cele dezvoltate.

De unde şi caracterul ei global. Soluţia constă în mod esenţial în creşterea veniturilor populaţiei în

regiunile grav afectate de flagelul malnutriţiei, dar singură nu este suficientă. Ea trebuie acompaniată

de un acces mai bun la hrană înalt nutritivă, servicii publice îmbunătăţite (cum ar fi educaţia femeii

şi educaţia privind alimentaţia corectă), asigurarea apei potabile, a condiţiilor sanitare. Aşadar,

asistenţa internaţională trebuie întreptată prioritar spre grupurile populaţiei celei mai vulnerabile.

La prima vedere pare paradoxal să se vorbească despre o problemă globală alimentară când în

lume s-a creat un adevărat „corn al abundenţei” alimentare. Niciodată n-a existat mai multă

mâncare şi mai multe varietăţi de alimente disponibile pentru un număr tot mai mare de oameni. O

întrebare care deseori s-a pus, a-fost dacă se jSoate sau nu asigura securitatea alimentară a

populaţiei globului. Este în măsură agricultura mondială, bazată pe noile realizări ale ştiinţei şi

metodele modeme de producţie, să asigure hrană suficientă pentru toţi locuitorii planetei?

Adeseori s-au formulat idei diametral opuse. Prima se referă la epuizarea, în ritmuri rapide, a

potenţialului de creştere a producţiei agricole, odată cu creşterea populaţiei. În legătură cu aceasta

Th. R. Malthus a elaborot, încă de la începutul secolului trecut, o concepţie care se va regăsi totr-un

puternic curent - malthusianismul - bazată pe teza că în timp ce populaţia sporeşte în progresie

geometrică, producţia alimentară creşte în progresie aritmetică. În SUA populaţia se dublease în 25

de ani. În acest sens el afirma că pentru un om care se naşte într-o ţară suprapopulată nu este loc în

societate. Acest om nu are tacâm la marele ospăţ al naturii. De asemenea, P.A.Samuelson arată că

atunci când populaţia se dublează şi se redublează este exact ca şi când globul s-ar înjumătăţi până

când, în cele din urmă, hrana şi subzistenţa vor scădea sub nivelul necesar vieţii. D. Meadows şi

colaboratorii săi, în primul raport către Clubul de la Roma intitulat Limitele creşterii arată că deşi pe

glob există circa 3,2 miliarde de hectare teren arabil, numai jumătate din această suprafaţă, cea inai

fertilă şi mai accesibilă, este cultivată în prezent. Ceea ce s-ar putea cultiva în plus prin măsuri de

defrişare a pădurilor şi a păşunilor, de irigare a unor terenuri situate în zone aride sau semiaride, de

fertilizare etc. ar impune cheltuieli de investiţii cu mult peste posibilităţile ţărilor unde se află aceste

disponibilităţi, precum şi diminuarea suprafeţelor împădurite, cu consecinţe asupra mediului

ambiant. Tot în acest sens, în prezent se aduc următoarele argumente: limitarea fizică a posibilităţilor

de creştere a suprafeţelor pentru agricultură, mai ales, a terenurilor arabile; extinderea rapidă a

zonelor aride şi deşertice, mai ales, datorită restrângerii suprafeţei pădurilor prin defrişare-pentru a fi

redate agriculturii; accentuarea eroziunii şi poluării terenurilor şi apelor de irigaţii şi folosirea

neraţională a îngrăşămintelor chimice.

O a doua poziţie susţine existenţa în lume a unui însemnat potenţial de sporire a producţiei

agricole. Dintre argumentele aduse amintim: posibilităţile de atragere în circuitul agricol a noi

suprafeţe, ridicarea randamentelor la hectar ale producţiilor agricole, crearea de noi soiuri de plante

şi rase de animale mult mai rezistente şi productive etc. Pe aceeaşi linie, dar cu alte argumente se

situează Ester Boserup în lucrarea Condiţiile dezvoltării agriculturii, care se bazează pe ipoteza că

variabila independentă nu este producţia de alimente, ci creşterea demografică şi că, în definitiv,

dezvoltarea agricolă este în funcţie de tendinţele populaţiei. Acest mod de gândire optimist are în

vedere concepţia după care creşterea populaţiei va determina în fiecare moment formele de pro-

ducţie cele mai potrivite pentru a se obţine alimentele cerute. Un raţionament care este corect până

la un anumit punct concret şi într-un context de asemenea determinat, dar care nu mai răspunde

unor situaţii de explozie demografică din anumite zone sau ţări suprapopulate precum India,

Pakistan, Valea Nilului, Insula Java, Filipine, Mexic, Indochina.

Statele lumii prezintă, din punct de vedere al disponibilităţilor alimentare, importante

diferenţe între ele. Atât suprafeţele de teren agricol, calitatea acestora, precum şi disponibilităţile

financiare, diferă mult pe zone şi ţări. Punerea în valoare de noi terenuri arabile poate fi realizată

doar în anumite ţări şi regiuni. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America

Latină şi America de Nord. În schimb, într-o zonă în care problemele alimentare sunt grave, precum

Asia de Sud, astfel de disponibilităţi nu există. Trebuie avute în vedere condiţiile şi urmările în care

are loc acest proces. În cele mai multe cazuri, punerea în circuitul agricol a unor noi suprafeţe se

face pe seama defrişării pădurilor antrenând treptat dispariţia lor pe mari întinderi. Se apreciază că,

în ritmul actual de defrişare, de 2 ha pe minut, pădurile tropicale ar urma să dispară complet în

următorii 80-85 de ani. Totodată, defrişările pentru extinderea suprafeţei arabile, concomitent cu

practicarea unei agriculturi intensive, duc la distrugerea solurilor şi scăderea nivelului apei freatice,

ceea ce influenţează negativ dezvoltarea producţiei agricole. Deja în mai multe zone ale globului

deşertul înaintează cu 1-2 km pe an şi în fronturi foarte largi. Atragerea în circuitul agricol a unor

suprafeţe este strâns condiţionată de resursele investiţionale disponibile, întrucât realizarea acestor

programe solicită ample lucrări de defrişare, ameliorare, irigaţii eţc. Potrivit calculelor BIRD numai

pentru irigarea unui hectar de teren nou introdus în circuitul agricol sunt necesare cheltuieli între

2000-10.000 $ ceea ce depăşeşte cu mult produsul naţional pe locuitor al ţărilor în de dezvoltare.

Calculele privind evoluţia pe termen lung a suprafeţei agricole trebuie să ia în considerare, însă, şi

pierderile de teren agricol datorate, pe de o parte, scoaterii din circuitul agricol a numeroase

suprafeţe şi transferului spre folosinţe neagricole, iar pe de altă parte, degradării terenurilor prin

eroziune şi poluare. Suprafeţele de teren sustrase de la agricultură, prin procesul de urbanizare şi

industrializare, în raport cu suprafeţele de teren agricol existente reprezintă cote importante în ţările

dezvoltate: 28% în Belgia, 12% în Anglia, 9,2% în Italia şi Olanda etc. şi aceste cifre sunt în

creştere (în Germania cu 1% la fiecare patru ani). La aceasta se adaugă scăderea calităţii terenurilor

datorită eroziunii solurilor, sărăturării, alcalinizării sau acidificării lor, datorită, în special,

intervenţiei necontrolate şi neraţionale a omului prin nerespectarea regulilor agrozootehnice de

exploatare a solului, mai ales a celui în pantă, poluarea apelor folosite în irigaţii, suprasolicitarea

păşunilor etc. În lume aceste procese au loc pe mari întinderi, anulând, în parte, eforturile de

atragere în circuit de noi suprafeţe agricole. Oricât ar părea de paradoxal pentru zilele noastre, în

condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când, pe plan mondial, are loc creşterea producţiei

agricole, datele FAO şi cele ale multor ţări în curs de dezvoltare arată că accentuarea penuriei de

produse agroalimentare şi subalimen- taţia sunt principalele fenomene caracteristice astăzi

problemei alimentaţiei mondiale.

Dimensiunile problemei alimentare mondiale sunt determinate de proporţiile pe care le-a atins

subalimentaţia şi malnutriţia pe glob. Subalimentaţia reprezintă o alimentaţie necorespunzătoare

cantitativ datorită lipsei alimentelor, pe când malnutriţia este o alimentaţie cu deficienţe accentuate

de ordin calitativ (alimente care nu conţin proteine şi alte substanţe nutritive necesare).

Potrivit ultimelor estimări ale FAO circa 15% din populaţia globului suferă effectiv de foame

şi peste 500 milioane sunt malnutriţi, ceea ce înseamnă că mai mult de 1 miliard de locuitori nu se

hrăneşte corespunzător. Deşi în 2009 se estima că producţia alimentară mondială era suficientă

pentru a furniza fiecărei persoane de pe glob cu 20% mai multe calorii decât cere în medie o dietă

raţională, totuşi, foamea şi malnutriţia au continuat să fie răspândite pe vaste regiuni ale globului,

agravate de fenomene precum secete şi războaie. Existenţa unei producţii abundente de hrană nu are

o mare influenţă asupra fenomenului foametei. În India ”succesul revoluţiei verzi, care a

transformat deficitul alimentar în excedent, nu pare să fi eradicat foamea. înfometaţi sunt cei

săraci, incapabili să cumpere alimente, deşi ele există, de aceea foamea în lume nu este decât un

simptom al problemei fundamentale, care este sărăcia”.

Inegalitatea geografică a disponibilităţilor alimentare a caracterizat şi continuă să caracterizeze

încă problema alimentară mondială. În unele zone, se produce prea puţin şi există un mare număr de

oameni care nu-şi pot asigura alimentele necesare. Conform studiilor FAO există trei mari categorii

de disparităţi în repartizarea disponibilităţilor alimentare: pe regiuni geografice, între categorii de

ţări şi în interiorul aceleiaşi ţări. Se menţine o mare disparitate în ceea ce priveşte gradul de

asigurare a necesarului de calorii şi proteine pe persoană. Cel mai ridicat nivel de asigurare se

întâlneşte în ţările dezvoltate. Atât pe baza producţiei proprii, cât şi a importului, fiecare locuitor din

aceste ţări beneficiază în medie de disponibilităţi alimentare cu circa o treime mai mari decât

necesarul. În acelaşi timp, pe ansamblul ţărilor în dezvoltare, acestea sunt, cu unele deosebiri

teritoriale, sub nivelul necesarului. Conform statisticilor FAO, din cele 124 ţări în dezvoltare care au

furnizat date pentru anchete, un număr de 88 (cele mai multe din Africa) nu îşi acopereau necesarul

alimentar caloric şi proteic. Nevoile alimentare ale oamenilor diferă în raport cu vârsta, greutatea

corporală, munca depusă, sexul etc. Un regim alimentar normocaloric trebuie să cuprindă în medie

3000 calorii şi 100 g proteine zilnic pe persoană. Pe plan mondial se manifestă două aspecte

nutriţionale fundamentale: a) subalimentaţia - caracteristică ţărilor subdezvoltate şi unor pături

sărace din diferite alte ţări; b) supraalimentaţia - caracteristică ţărilor dezvoltate şi unor pături

bogate din alte ţări. Foametea şi subnutriţia sistematică din ţările în curs de dezvoltare se manifestă

sub diverse forme: regim alimentar necorespunzător, incorect şi neehilibrat faţă de normele

fiziologice şi geografice variate în care trăiesc şi muncesc oamenii. În 20 din aceste ţări

disponibilităţile alimentare erau mai mici de 2000 de calorii şi sub 60 grame proteine pe persoană şi

zi. În Bangladesh, ţară cu peste 100 milioane de locuitori, 60% din populaţie consumă sub 1800

calorii pe zi, iar proteine sub 50 de grame. În 60 % din numărul total de ţări ale lumii, consumul de

calorii şi proteine pe locuitor este sub media mondială. Aceasta în condiţiile în care totalitatea ţărilor

dezvoltate asigură locuitorilor lor peste 3000 de calorii şi 100 de grame proteine pe locuitor şi zi. La

aceste diferenţe cantitative se adaugă şi altele de ordin calitativ. În ţările dezvoltate aportul caloric şi

proteic de origine animală este în medie de o treime şi respectiv, mai mult de jumătate, pe când în

majoritatea ţărilor în curs da dezvoltare, acesta este de cel mult o cincime la calorii şi un sfert la

proteine.

Insuficienţa disponibilităţilor alimentare în cele mai multe din ţările în curs de dezvoltare are

implicaţii negative, deosebit de profunde, În primul rând, întrucât, din totalul populaţiei care nu se

hrăneşte suficient, circa 300 de milioane sunt copii, este afectată, dezvoltarea fizică şi psihică a

acestora, cu consecinţe asupra activităţilor lor viitoare; în al doilea rând, trebuie menţionate im-

plicaţiile de ordin social. O mare parte a populaţiei subalimentate se află în zonele rurale, iar aceasta

este o cauză principală a accentuării migraţiei spre zonele urbane. Însă, reducerea ponderii populaţiei

ocupate în agricultură a fost deterininată nu de creşterea productivităţii, ci de condiţiile de viaţă şi de

muncă extrem de precare din mediul rural. Această migraţie spre oraşe a antrenat creşterea gradului

de subutilizare a resurselor umane din aceste ţări, neputându-se asigura locuri de muncă pe măsura

acestui exod, dar şi creşterea gradului lor de dependenţă de resursele alimentare din ţările dezvoltate;

în al treilea rând, problema alimentară are, pentru ţările afectate, serioase implicaţii şi de ordin poli-

tic, stând la originea unor proteste ale populaţiei înfometate, convulsii sociale şi creşterii

instabilităţii politice; în al patrulea rând, nevoile alimentare în creştere, în condiţiile în care producţia

internă nu le poate satisface, determină creşterea dependenţei alimentare a ţărilor în dezvoltare faţă

de ţările dezvoltate excedentare, a deficitelor balanţelor de plăţi şi prin urmare a datoriei lor externe.

Care ar fi cauzele crizei alimentare mondiale? Declanşată în 1973, odată cu primul şoc

petrolier, prin hotărârea guvernului SUA de a interzice exporturile de soia, decizie ce a afectat ţările

a căror zootehnie depindea de importul acestui produs, criza alimentară mondială a accentuat starea

de penurie de alimente în ţările în dezvoltare. Amploarea problemei şi multiplele sale consecinţe

negative au determinat sporirea preocupărilor pentru identificarea cauzelor şi a căilor sale de

soluţionare.

Deseori s-a încercat să se explice criza alimentară prin cauze de ordin natural (deşertificare,

secetă, inundaţii etc.), prin explozia demografică sau prin interdependenţa sa cu alte probleme

globale cu care se confruntă omenirea. Desigur, influenţa acestor cauze nu poate fi negată. Diverse

fenomene naturale nu pot decât să agraveze această problemă. Declanşarea crizei alimentare în 1973

a coincis şi cu recolte foarte proaste datorită secetei din acea perioadă, pe întinse zone ale globului

(Africa, fosta URSS etc.). Înaintarea deşertului în anumite zone ale globului pe fronturi foarte largi

nu a putut decât să agraveze acest fenomen. Însă, seceta, inundaţiile şi alte calamităţi naturale, care

au provocat accentuarea deficitului de alimente în multe ţări precum şi creşterea preţurilor acestora,

ar putea fi în mare măsură limitate sau prevenite, în măsura în care ţările respective ar dispune de o

infrastructură agricolă corespunzătoare (irigaţii, îmbunătăţiri funciare etc.). Acestea devin puternic

dependente de nivelul redus de dezvoltare economică a acestor ţări. De asemenea, nu poate fi ignorat

nici impactul creşterii populaţiei asupra crizei alimentare mondiale. Numărul populaţiei reprezintă

astăzi unul dintre, cei mai controversaţi factori de influenţă asupra situaţiei alimentare mondiale. În

unele lucrări sunt reluate teoriile malthusiene şi nemaltliusiene, văzându-se în creşterea populaţiei

principalul factor generator de foamete în anumite zone ale globului. Desigur, foametea a devenit

acută în ţări dens populate precum India, Bangladesh, Nepal, etc. În aceste ţări s-a creat un raport

nefavorabil, între creşterea producţiei agricole şi creşterea demografică. Însă, experienţa unor ţări cu

o populaţie foarte numeroasă, demonstrează că pământul dispune de suficiente resurse pentru a

produce alimente în condiţiile necesare (vezi exemplul Chinei, ţara cu cea mai mare populaţie din

lume, unde foametea a fost eradicată). În plus, cele mai recente statistici ale ONU arată că explozia

demografică, care atinsese un punct maxim la începutul anilor ’70 (cu o rată de creştere anuală de

1,9%), evoluează conform unei curbe descendente, fenomen explicabil, mai ales, prin reducerea

natalităţii în ţările în curs de dezvoltare. Interdependenţa cu alte probleme economice globale joacă

un rol imporţant în determinarea dimensiunii problemei alimentare mondiale. Sporirea preţurilor la

petrol, în condiţiile crizei energetice generate prin cele două şocuri petroliere (1973 şi 1979) a

afectat serios programele ţărilor în curs de dezvoltare privind dezvoltarea agriculturii. Aceasta a

accentuat creşterea dificultăţilor balanţelor de plăţi ale ţărilor în cauză şi prin urmare, aprovizionarea

cu energie şi îngrăşăminte necesare agriculturii.

Criza alimentară mondială este agravată de fenomene de degradare a bazei de resurse agricole.

După cum se apreciază o asemenea degradare are loc pe toate continentele. În America de Nord este

pronunţată eroziunea solului, în Europa acidularea terenurilor, în Africa, Asia şi America Latină

despădurirea şi deşertificarea. Şi peste tot tn lume risipa şi poluarea apei, precum şi poluarea aerului.

Drept rezultat resursele solului se reduc continuu. În SUA, eroziunea solului a depăşit recuperarea

de terenuri, în India, acelaşi fenomen afectează 25-30% din totalul suprafeţelor cultivate. Din cauza

eroziunii solul îşi pierde elementele nutritive, reţine mai puţină apă, scade productivitatea lui.

Sistemele de irigaţii necorespunzător proiectate şi folosite provoacă salinizarea şi alcalinizarea

solului. Conform datelor FAO circa jumătate din sistemele de irigaţii existente în lume antrenează

asemenea consecinţe.

Adevarăta cauză a situaţiei alimentare precare din ţările în dezvoltare este nivelul scăzut de

dezvoltare economică şi prin aceasta, starea înapoiată a agriculturii. Raportul dezvoltare economică

- situaţia alimentară este direct. Dimensiunea PNB pe locuitor este cel care determină, în ultimă

instanţă, consumul de calorii şi proteine în fiecare ţară. Atât venitul cât şi consumul sunt variabile

dependente de nivelul de dezvoltare economică. La nivelul scăzut de dezvoltare economică a acestor

ţări, care reprezintă cauza determinantă a situaţiei lor alimentare, se impune a se adauga şi alţi

factori interni, care ţin de politicile lor economice, în general şi a celor agrare, în special. Multe

dintre ele au preluat mecanic modelele străine de dezvoltare economică, neglijând dezvoltarea

agriculturii şi a culturilor tradiţionale precum şi stimularea producătorilor agricoli. A rezultat de aici

creşterea dependenţei lor alimentare faţă de exterior, unele ţări devenind din exportatoare de produse

agricole, importatoare. În multe părţi ale lumii, agricultura în sensul tradiţional al cuvântului nu prea

mai există.

17.4. Strategii de dezvoltare şi rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemei

alimentare.

Situaţia alimentară mondială are implicaţii majore asupra evoluţiilor economice, sociale şi

politice ale lumii contemporane. Adâncirea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de

dezvoltare face ca problema alimentară să dobândească noi dimensiuni. Din analiza politicilor

agrare pe plan mondial se observă existenţa unor deosebiri marcante pe ţări şi grupuri de ţări.

Ţările dezvoltate care au o agricultură de înaltă productivitate adoptă măsuri care să permită

lichidarea stocurilor de produse alimentare. În Uniunea Europeană mecanismul autoprotector al

pieţei comune agricole este supus unor critici severe atât din interior cât şi din partea unora dintre

importanţii săi parteneri comerciali. Deşi, între Uniunea Europeană şi SUA sunt importante diferenţe

structurale şi de productivitate, confruntarea dintre acestea în domeniul respectiv este, de asemenea,

destul de dură, vorbindu-se de adevarate ”războaie” ale produselor agricole. Problemele care

preocupă factorii de decizie din aceste ţări sunt cele legate de găsirea de soluţii pentra lichidarea

importantelor stocuri de produse create în zootehnie în Uniunea Europeana şi în domeniul cerealelor

în SUA şi Canada. Se are în vedere punerea în acţiune a unor mecanisme care să permită controlul

eventualelor excedente ale producţiei, reorganizarea pieţelor produselor agricole, asigurarea unei

mai bune distribuţii regionale a avantajelor rezultate din politica agricolă promovată etc.

Rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial se poate realiza, în primul rând, pe calea

dezvoltării şi modernizării economice şi sociale a ţărilor tn curs de dezvoltare. Securitatea

alimentară mondială nu depinde atât de creşterea globală a producţiei, cât de reducerea decalajelor

şi distorsiunilor existente în această privinţă şi deplasarea centrului de greutate în acest sens spre

ţările cu deficite alimentare. Pe această linie, în mai multe din aceste ţări s-au iniţiat reforme şi

ajustări structurale în direcţia facilitării dezvoltării agriculturii. Aceste ajustări structurale

concepute ca un ”sistem coerent de măsuri de sporire a producţiei alimentare şi de modernizare a

mediului rural, se realizează în ţările în dezvoltare pe baza unor programe de sprijin internaţional,

în cea mai mare parte aplicate prin intermediul FAO”. Dintre obiectivele acestor programe

menţionăm:

Conservarea, dezvoltarea şi utilizarea raţională ă resurselor agricole. Întrucât, factorul

pământ este determinant pentru producţia agricolă şi utilizarea lui raţională devine hotărâtoare

pentru asigurarea securităţii alimentare. În această privinţă, valorificarea sa dupa criteriul celei mai

bune folosiri are o deosebită importanţă pentru politica economică a acestor ţări. Mai buna folosire

a apei este şi ea hotărâtoare pentru ridicarea calităţii şi reducerea degradării pământului. Tot în acest

sens, folosirea chimiei modeme pentru dezvoltarea producţiei agricole impune întărirea cadrului

instituţional şi legislativ pentru controlul folosirii ei;

Aplicarea programelor de ajustare structurală. În această privinţă sprijinul guvernamental

devine o cerinţă obiectivă. Formele intervenţiei statului în acest sens sunt diversificate. În unele ţări

ele caută să regleze întregul ciclu alimentar (producţie, repartiţie, desfacere) prin achiziţii publice,

depozitare şi distribuţie, export şi import; controlul preţurilor, subvenţii etc. Însă, în ţările în

dezvoltare, de multe ori, eficienţa acestora este slabă, avantajând deseori populaţia urbană sau se

limitează la câteva culturi comerciale;

Relaţii economice echitabile între ţările bogate şi cele în dezvoltare. Pentru ca centrul de

greutate în producţia alimentară să se deplaseze către ţările cu deficit alimentar, se impune o

schimbare radicală în structurile comerţului internaţional cu aceste produse. Ţările dezvoltate

trebuie să reducă ”presiunea pe care o creează tn comerţul mondial prin exportul de surplusuri

agricole la preţuri subvenţionate”.

Exploatarea unor noi resurse naturale. Din cele circa 250.000 de plante identificate, cel mult

100 sunt cultivate la scară semnificativă pentru alimentaţia populaţiei. Datorită aplicării unei

politici agricole puse în serviciul obiectivelor înguste de rentabilitate comercială, numeroase specii

locale au fost neglijate în favoarea unei agriculturi standardizate. în acest sens, se impune şi o

restructurare a formelor de alimentaţie, care să pornească de la sistemele alimentare existente

înainte, dar care au fost abandonate şi o revizuire a distincţiei uzuale dintre plante utile şi inutile (de

exemplu, algele oferă lajgi posibilităţi de creştere a producţiei alimentare) sau dintre animale

domestice şi sălbatice (ultimele putând fiimiza, de multe ori, mai multe proteine decât primele);

Extinderea pescuitului şi acvacultura (crescătoriile de peşti) reprezintă alte domenii

importante pentru securitatea alimentară mondială. Din acest motiv, extinderea acestora deţine un

loc prioritar în strategia alimentară a multora din ţările în curs de dezvoltare;

Sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare în rezolvarea problemelor legate de datoria lor

externă. În condiţiile în care nevoile lor alimentare sporesc, iar producţia internă nu le poate

satisface, aceste ţări sunt obligate să recurgă tot mai mult la importuri, ceea ce agravează şi mai

mult problemele balanţelor lor de plăţi externe;

Dezvoltarea bazei de resurse tehnologice şi umane a acestor ţări. O combinaţie între

tehnoiogiile moderne şi cele tradiţionale va spori premisele atât pentru folosirea mai completă a

braţelor de muncă cât şi pentru creşterea producţiei alimentare. Având în vedere capacitatea limitată

de a achiziţiona şi asimila noile tehnologii, important este, în această direcţie, intervenţia insti-

tuţiilor publice pentru crearea cadnilui de cercetare şi formare profesională;

O largă cooperare internaţională în vederea realizării programelor de dezvoltare a

agriculturii şi sporirea, în această direcţie, a rolului FAO în mobilizarea comunităţii internaţionale

în vederea asigurării asistenţei tehnice şi financiare în favoarea ţărilor în dezvoltare.

Ideea de a crea o organizaţie internaţională pentru orientarea şi sprijinirea dezvoltării

agriculturii mondiale a apărut în cursul celui de-al doilea război mondial în rândul ţărilor membre

ale coaliţiei antifasciste, care vedeau într-o asemenea organizaţie un cadru organizat la nivel mondial

de refacere a agriculturii distruse de război. Drept urmare, între 18 mai - 3 iunie 1943 s-a ţinut la

Hot-Springs o conferinţă internaţională preliminară de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite

pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), cu participarea unor delegaţii din 44 de state. Această nouă

organizaţie mondială al cărui obiectiv stabilit la Conferinţă era soluţionarea problemelor legate de

dezvoltarea agriculturii si alimentaţiei, era o continuare la un nivel superior a Institutului Agncol

Internaţional care fusese cieat la Roma în 1905 şi prin care s-au elaborat mai multe programe care au

vizat îmbunătăţirea alimentaţiei pe glob. În 1946 prin acordul incheiat între FAO şi ONU, aceasta a

fost recunoscută drept instituţie specializată a ONU. Prin acord s-au stabilit foimele de colaborare a

FAO cu alte instituţii ONU prin intermediul Consiliului Eainomic şi Social al acestei organizaţii. La

început, până în 1951 sediul FAO a fost la Washington, după care s-a stabilit la Roma.

Prin sprijinul pe care comunitatea mondială 1-a acordat eforturilor naţionale mai ales din ţările

în dezvoltare, pentru modernizarea tennică şi economică a agriculturii, de valorificare a potenţialului

acestei ramuri, precum şi a pădurilor şi pescuitului (toate acestea trei întrând în conceptul FAO de

agricultură) FAO s-a dovedit, în toată această perioadă de după crearea sa, a fi una dintre cele mai

importante instituţii specializate ale ONU.

Conform actului constitutiv, statele participante erau hotărâte să dezvolte bunăstarea comună

prin înfaptuirea unor acţiuni separate şi corelate cu scopul ”de a ridica nivelul de hrană şi condiţiile

de trai ale popoarelor de sub jurisdicţia lor; de a ameliora randamentul producţiei şi eficacitatea

repartiţiei tuturor produselor alimentare fi agricole; de a îmbunătăţi situaţia populaţiei rurale; de a

contribui astfel, la dezvoltarea economiei mondiale fi a elibera omenirea de foame”. Prin

intermediul acestei organizaţii ţările membre urmau să-şi comunice reciproc măsurile luate şi

progresele realizate în domeniile de activitate enunţate mai sus.

Funcţiile principale ale FAO pot fi grupate în trei categorii principale: funcţia informativă,

funcţia organizatorică şi funcţia tehnico-operativă.

1. Funcţia informativă constă în culegerea, analiza, interpretarea şi difuzarea tuturor

informaţiilor privind hrana, alimentaţia şi agricultura.

2. Funcţia organizatorică este cea mai importantă şi, totodată cea mai complexă. Ea constă în

promovarea şi acolo unde este nevoie, recomandarea unor acţiuni pe plan naţional şi internaţional în

legătură cu: a) cercetarea ştiinţifică, tehnologică, socială şi economică privind hrana, alimentaţia şi

agricultura; b) perfecţionarea învăţământului şi administraţiei în domeniul hranei, alimentaţiei şi

agriculturii şi răspândirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind hrana şi algricultura; c)

conservarea resurselor naturale şi adoptarea unor metode perfecţionate de producţie agricolă; d)

perfecţionarea metodelor de prelucrare, vânzare şi distribuţie a produselor alimentare şi agricole; e)

organizarea unor sisteme adecvate de creditare a agriculturii pe plan naţional şi internaţional; f)

adoptarea unei politici internaţionale în privinţa acordurilor asupra produselor agricole.

3. Funcţia tehnico-operativă are o deosebită semnificaţie pentru intensificarea colaborării

internaţionale în domeniul agriculturii şi ea se referă la: a) furnizarea de asistenţă tehnică

guvernelor, atunci când ele solicită acest lucru; b) organizarea, în cooperare cu guvernele interesate

de misiuni tehnico-economice, pentru a le ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile care decurg din

acceptarea de către ele a recomandărilor Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură; c) în general, să ia toate măsurile necesare şi indicate spre a se realiza obiectivele

organizaţiei, aşa cum sunt ele stabilite în preambulul Actului constitutiv.

Organul suprem de conducere a FAO este Conferinţa, care se întruneşte în sesiuni ordinare o

dată la doi ani, de obicei în lunile octombrie-noiembrie; pot fi convocate, în cazuri deosebite, şi

sesiuni extraordinare, în cazul în care la sesiunile ordinare Conferinţa decide prin majoritatea de

voturi să se întrunească în anul următor. Fiecare stat membru are un singur vot. Conferinţa hotărăşte

politica generală şi aprobă bugetul organizaţiei, adoptă regulamentul său interior şi cel financiar,

face recomandări statelor membre şi membrilor asociaţi în probleme referitoare la alimentaţie şi

agricultură, pentru ca acestea să le examineze şi să le pună în aplicare prin programe naţionale.

Organul executiv de conducere a FAO între sesiunile Conferinţei este Consiliul organizaţiei care a

organizat mai multe comitete specializate pe diferite probleme: comitetul pentru programe,

comitetul financiar, comitetul pentru produsele de bază, comitetul pescuitului şi comitetul pentru

problemele constituţionale şi juridice. În anii dintre Conferinţele FAO, au loc, de regulă, sesiuni ale

Conferinţelor regionale (pentru Africa, Asia şi Extremul Orient, Orientul Apropiat, America Latină

şi Europa) care se ocupă de problemele şi programele regionale privind dezvoltarea alimentaţiei şi

pescuitului.

Sursele de finanţare ale acţiunilor FAO sunt bugetul propriu, fondurile alocate în cadrul

Programului Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare (PNUD) precum şi cele ale unor instituţii

specializate ale ONU ( de exemplu BIRD) şi ale altor organizaţii internaţionale. Bugetul FAO este

constituit din cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, diferenţiate în funcţie de Produsul Naţional Brut

pe locuitor, numărul populaţiei şi nivel de trai. FAO este principalul agent de execuţie al PNUD,

calitate în care realizează o serie de proiecte financiare. Pentru acţiunile întreprinse în cadrul

Programului de cooperare, finanţarea serviciilor executate de către FAO este asigurată de BIRD. La

aceste surse de finanţare se adaugă fondurile alocate de ţările dezvoltate pentm execuţia unor

proiecte de asistenţă, de ţările în dezvoltare pentru activităţi luate pe contul lor, precum şi

contribuţiile financiare ale unor persoane şi organizaţii particulare, în cadrul Campaniei mondiale

împotriva foametei şi acţiunilor de dezvoltare.

O evaluare a acţiunilor întreprinse până în prezent de către FAO pentru îmbunătăţirea nivelului

de nutriţie şl, în general, a nivelului de viaţă al populaţiei ţărilor membre, mai ales prin creşterea şi

ameliorarea producţiei agricole în ţările în dezvoltare şi printr-o mai bună repartizare a produselor

alimentare, relevă unele realizări notabile. Dacă la început FAO era mai mult un organism

consultativ, treptat el a devenit un organism de acţiune. Rezultă aceasta, în primul rând, din

Programul ordinar FAO prin care s-au organizat şi coordonat acţiuni privind schimbul de informaţii,

s-a realizat examinarea unor probleme de interes comun şi s-au stabilit mai multe programe de

acţiune în domeniul alimentar şi agricol. În al doilea rând, un loc important în activitatea FAO l-a

ocupat Campania mondială împotriva foametei, prin crearea de comitete naţionale în acest sens în

peste 100 de ţări. În al treilea rând, momente deosebit de importante în activitatea FAO au fost

elaborarea Planului indicativ mondial cu privire la nevoile şi posibilităţile de dezvoltare a

agriculturii în ţările în dezvoltare, a programelor pe termen mediu Agricultura - Orizont 2000 etc.

Mai ales, începând din deceniul al optulea, FAO a iniţiat o serie de programe speciale de asistenţă în

favoarea ţărilor în dezvoltare, dintre care amintim: programul de cooperare tehnică, programul

pentru seminţe, programul pentru eliminarea pierderilor alimentare (potrivit estimărilor FAO

pierderile din recoltă se ridică în ţările în curs de dezvoltare la circa 20-25% din totalul producţiei),

programul de securitate alimentară, programul pentru dezvoltarea pescuitului, programul pentru

îngrăşăminte etc. În al patrulea rând, organizarea Conferinţei comitetul financiar, comitetul pentru

produsele de bază, comitetul pescuitului şi comitetul pentru problemele constituţionale şi juridice. în

anii dintre Conferinţele FAO, au 16c, de regulă, sesiuni ale Conferinţelor regionale (pentru Africa,

Asia şi Extremul Orient, Orientul Apropiat, America Latină şi Europa) care se ocupă de problemele

şi programele regionale privind dezvoltarea alimentaţiei şi pescuitului.

Sursele de finanţare ale acţiunilor FAO sunt bugetul propriu, fondurile alocate în cadrul

Programului Naţiunilor Unite pentm Dezvoltare (PNUD) precum şi cele ale unor instituţii

specializate ale ONU ( de exemplu BIRD) şi ale altor organizaţii internaţionale. Bugetul FAO este

constituit din cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, diferenţiate în funcţie de Produsul Naţional Brut

pe locuitor, numărul populaţiei şi nivel de trai. FAO este principalul agent de execuţie al PNUD,

calitate în care realizează 6 serie de proiecte financiare. Pentm acţiunile întreprinse în cadrul

Programului de cooperare, finanţarea serviciilor executate de către FAO este asigurată de BIRD. La

aceste surse de finanţare se adaugă fondurile alocate de ţările dezvoltate pentm execuţia unor

proiecte de asistenţă, de ţările în curs de dezvoltare pentm activităţi luate pe contul lor, precum şi

contribuţiile financiare ale unor persoane şi organizaţii particulare, ui cadrul Campaniei mondiale

împotriva foametei şi acţiunilor de dezvoltare.

O evaluare a acţiunilor întreprinse până în prezent de către FAO pentm îmbunătăţirea

nivelului de nutriţie şi, în general, a nivelului de viaţă al populaţiei ţărilor membre, mai ales prin

creşterea şi ameliorarea producţiei agricole în ţările în dezvoltare şi printr-o mai bună repartizare a

produselor alimentare, relevă unele realizări notabile. Dacă la început FAO era mai mult un

organism consultativ, treptat el a devenit un organism de acţiune. Rezultă aceasta, în primul rând,

din Programul ordinar FAO prin care s-au organizat şi coordonat acţiuni privind schimbul de

informaţii, s-a realizat examinarea unor probleme de interes comun şi s-au stabilit mai multe

programe de acţiune în domeniul alimentar şi agricol. În al doilea rând, un loc important în

activitatea FAO l-a ocupat Campania mondială împotriva foametei, prin crearea de comitete

naţionale în acest sens în peste 100 de ţări. În al treilea rând, momente deosebit de importante în

activitatea FAO au fost elaborarea Planului indicativ mondial cu privire la nevoile şi posibilităţile

de dezvoltare a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare, a programelor pe termen mediu

Agricultura - Orizont 2000 etc. Mai ales, începând din deceniul al optulea, FAO a iniţiat o serie de

programe speciale de asistenţă în favoarea'ţărilor în curs de dezvoltare, dintre care amintim: pro-

gramul de cooperare tehnică, programul pentm seminţe, programul pentru eliminarea pierderilor

alimentare (potrivit estimărilor FAO pierderile din recoltă se ridică în ţările în curs de dezvoltare la

circa 20-25% din totalul producţiei), programul de securitate alimentară, programul pentm

dezvoltarea pescuitului, programul pentm îngrăşăminte etc. În al patrulea rând, organizarea

Conferinţei Mondiale a Alimentaţiei, precum şi constituirea Fondului Internaţional de Dezvoltare

Agricolă (FIDA) şi a Consiliului Mondial al Alimentaţiei, reprezintă unele dintre cele mai reuşite

activităţi FAO din ultimii ani, desfăşurate în vederea eradicării foametei şi subnutriţiei pentm o

mare parte a populaţiei lumii. FIDA a acordat împrumuturi în condiţii avantajoase (fără dobânzi sau

cu dobânzi sub 8%) şi donaţii de circa 2 miliarde DST. În acelaşi timp, nivelul valoric al ajutoarelor

produse, servicii şi bani acordate sub egida Programului Alimentar Mondial s-au ridicat în ultimii

ani la circa 1 miliard dolari anual. Formele principale ale acestui ajutor au evoluat în timp şi s-au

diversificat: livrări gratuite de alimente, livrări în condiţii avantajoase, credite pe termen lung cu

dobândă redusă etc.

Programul Alimentar Mondial (PAM) este un organism specializat în cadrul FAO, care, de la

înfiinţarea sa (1963) a finanţat numeroase proiecte de dezvoltare social-economică în peste 120 de

ţări în curs de dezvoltare. Resursele sale provin din contribuţiile ţărilor participante la aceste

proiecte, din creditele BIRD şi ale FMI. Scopul activităţii PAM este dezvoltarea economică în ţările

în dezvoltare şi valorificarea pe această bază a resurselor lor naturale şi umane, prin dezvoltarea

agricolă şi a infrastructurii rurale, ajutoare alimentare, intervenţii în caz de catastrofe majore etc.

La nivelul organismelor FAO s-a admis treptat că numai investiţiile, ameliorarea tehnologiilor

şi a instituţiilor agrare nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemei hranei şi alimentaţiei pe plan

mondial. Aceasta impune şi un efort mai mare în formarea capitalului uman adecvata în acest sens în

ultimii 10-15 ani programele FAO din diverse domenii au pus din ce în ce mai mult accentul pe

domenii precum învăţământul şi formarea populaţiei care va lucra în agricultură. Practic, în prezent,

majoritatea programelor şi proiectelor acestei organizaţii cuprind şi o secţiune aferentă formării

profesionale. La aceasta se adaugă eforturile FAO din ultimii ani pentru transferurile de tehnologii

moderne din ţările dezvoltate, cu implicaţii directe şi asupra formării lucrătorilor agricoli din ţările

slab dezvoltate.



1. Cum puteţi defini şi caracteriza conceptul de industrializare?

2. Care sunt tendinţele industriei pe plan mondial?

3. Care sunt componentele politicii industriale?

4. În ce constă rolul agriculturii în cadrul economiei mondiale?

5. Cum se manifestă criza alimentară şi care sunt căile de depăşire?

6. Ce reprezintă subalimentaţia şi care categorii de ţări sunt afectate de acest fenomen?

7. Care sunt perspectivele dezvoltării agriculturii pe plan mondial?

8. Specificaţi strategiile de dezvoltare a agriculturii pentru ţările în dezvoltare?

9. Care sunt organismele internaţionale de sprijin al dezvoltării agriculturii?

10. Prin ce se manifestă rolul FAO în dezvoltarea agriculturii pe plan mondial?

Teste grilă:

1. Găsiţi afirmaţia incorectă în formula „Industria cuprinde următoarele activităţi:

a) Industria manufacturieră sau prelucrătoare

b) Industria agro-alimentară

c) Producţia de energie

d) Industria producţiei bunurilor de consum

2. Printre factorii care stau la baza modificărilor în industria contemporană nu fac parte:

a) Orientarea hotărîtă către pieţile externe

b) Creşterea ponderii la export ale fluxurilor comerţului invizibil

c) Folosirea în proporţie tot mai mare a forţei de muncă de înaltă calificare

d) Susţinerea hotărîtă a cercetării ştiinţifice şi dezvoltarea noilor tehnologii

3. O politică industrială nu cuprinde:

a) Politica de modernizare a unor ramuri

b) Aplicarea unor măsuri privitor la activitate adecvată pentru funcţionarea normală a pieţii

c) Politici de relansare a consumului care susţine activitatea industrială

d) Folosirea pîrghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare industriale sensibile la concurenţa

industrială.

4. Dintre factorii determinanţi ai rolului industriei în economia mondială nu fac parte:

a) Creşterea nivelului înzestrării tehnice a tuturor sectoarelor economiilor naţionale

b) Sporirea productivităţii muncii în toate ramurile economiei naţionale

c) Substituirea materiei prime naturale cu materie primă sintetică

d) Intensificarea procesului de cooperare economică internaţională

5. Care afirmaţie este incorectă?

a) Prima revoluţie industrială este bazată pe producţia maşinistă

b) A doua revoluţie industrială este bazată pe progresul tehnic

c) A treia revoluţie indutrială este bazată pe progresul ştiinţifico-tehnic

d) A patra revoluţie industrialăeste bazată pe generalizarea informaticii şi a noilor tehnologii

6. Care din afirmaţiile din formula de mai jos nu este corectă? Locul şi rolul agriculturii în orice economie

naţională se manifestă prin:

a) Agricultura a fost şi este principala resursă de alimente pentru o populaţie în continuă creştere;

b) Agricultura a fost şi rămâne un important factor al dezvoltării economice;

c) Agricultura şi în prezent rămâne un furnizor important de materii prime pentru industrie;

d) Agricultura reprezintă pentru multe ţări şi o importantă sursă de valută.

7. În ţările dezvoltate producătorii agricoli primesc subvenţii statale pentru:

a) Creşterea randamentului pământului;

b) Sporirea importurilor de îngrăşăminte;

c) Limiitarea producţiei;

d) Utilizarea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific.

8. Cei mai importanţi factori de sporire a producţiei agricole sunt:

a) Cei extensivi;

b) Cei intensivi;

c) Producţia pe cale sintetică;

d) Politicile agricole.

9. Găsiţi afirmaţia incorectă în formula „cauzele subdezvoltării agriculturii în majoritatea ţărilor în dezvoltare”

sunt:

a) Slaba dotare tehnico-materială;

b) Politici greşite;

c) Lipsa asistenţei tehnice şi financiare din partea organizaţiilor internaţionale;

d) Sistemul comercial cu produse agricole este favorabil ţărilor dezvoltate.

10. Pârghiile protecţionismului agricol al ţărilor dezvoltate nu include:

a) Stabilirea unor preţuri la produsele agro-alimentare pentru asigurarea unor venituri fermierilor;

b) Taxe vamale la import mai mici la produsele similare celor ce se produc în ţară şi mai mari la cele ce nu se

produc în ţară;

c) Prime de export;

d) Limitarea creşterii producţiei rin acordarea de stimulente pentru reducerea suprafeţelor cultivate.

18. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură

Obiective:

A defini conceptele legate de problemele globale ce decurg din relaţia om-natură;

A identifica particularităţilor de bază ale problemelor demografice, energetice şi a

materiilor prime şi ecologice ca probleme globale;

A distinge formelor de manifestare a problemelor globale menţionate mai sus;;

A argumenta implementarea unor politici, strategii, normative în vederea soluţionării

problemelor globale ce decurg din relaţia om-natură;

Termeni cheie:

Explozie demografică, implozie demografică (criză demografică), sarcină demografică/presiune

demografică, îmbătrânire demografică, politică demografică, politici pronataliste, politici

denataliste, indicele de îmbătrînire, bilanţ natural, rata natalităţii, rata mortalităţii, tranziţie

demografică, piaţa energetică globală, resurse energetice epuizabile, resurse energetice

regenerabile, energia vîntului, energia eoliană, securitatea energetică, problemă ecologică, criză

ecologică, tehnogeneză, antropogeneză, dezvoltare durabilă (DD), Protocolul Kyoto, Protocolul

Montreal, stratul de ozon, problema deşeurilor.

18.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan mondial

În epoca contemporană creşterea semnificativă a populaţiei are o influenţă tot mai mare, atât

asupra dezvoltării socio-economice a statelor lumii, cât şi asupra relaţiilor internaţionale. Populaţia

are un rol important, dat fiind faptul că reprezintă elementul central în definirea oricărei strategii de

dezvoltare economică durabilă. Potenţialul de resurse demografice ocupă un loc determinant în

cadrul resurselor primare ale Terrei, contând atât aspectul cantitativ, dar mai ales, cel calitativ.

Asigurarea dezvoltării economice cu numărul necesar de resurse de forţă de muncă, creşterea

efectivului populaţiei unui teritoriu cu ritmuri foarte mari, creşterile lente sau diminuările numărului

populaţiei se regăsesc în problema demografică.

Printre multiplele probleme globale existente în prezent, problema demografică are un rol

aparte datorită impactului direct sau indirect asupra altor probleme. Importanţa problemei

demografice este recunoscută de către toate statele lumii, iar stabilizarea creşterii numerice a

populaţiei reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ecologo-economice durabile.

Problematica populaţiei mondiale î-şi găseşte o dezbatere tot mai mare la diferite niveluri:

internaţional, regional, naţional. Mai multe reuniuni internaţionale au dezbătut intr-o formă sau alta

diferite aspecte ce ţin de problematica demografică: mişcarea naturală şi/sau mecanică a populaţiei,

longevitatea vieţii populaţiei, succesiunea generaţiilor, utilizarea forţei de muncă şi nivelul de

pregătire a acesteia, politica demografică etc. În pofida unor realizări notabile în plan demografic la

nivel mondial, în prezent continuă să existe mari disparităţi în evoluţia indicatorilor principali ai

populaţiei în statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Problema demografică la etapa contemporană este determinată de câteva particularităţi:

d) Creşterea rapidă a populaţiei, cunoscută în demografie sub fenomenul de „explozie

demografică”;

e) Criza demografică sau „implozia demografică”, manifestată într-un şir de state dezvoltate,

iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra unor state cu economia în tranziţie şi

caracterizată prin reproduceri simple sau înguste ale populaţiei şi, corespunzător, diminuarea

efectivului numeric;

f) Modificarea rapidă, într-un sens sau altul, a indicatorilor demografici (mortalitate, natalitate,

fertilitate etc.), fapt ce a determinat tranziţia demografică în mai multe state ale lumii;

g) Creşterea disparităţilor la nivel global a indicatorilor demografici.

De regulă, problema demografică se identifică cu creşterea foarte rapidă a populaţiei,

manifestată prin teama de suprapopulare a Terrei. Creşterea populaţiei şi întrebările pe care le pune

aceasta reprezintă o preocupare nu de dată recentă. Încă din sec. al XVII-lea Maltus, preotul

britanic, a înaintat teoria conform căreia populaţia lumii creşte în progresie geometrică, iar creşterea

producţiei, bunăstarea în progresie aritmetică. Cu toate că teoria maltusistă a fost combătută în timp,

problema demografică nu numai că n-a fost scoasă din lista preocupărilor omenirii, dar a căpătat noi

dimensiuni.

Analiza dinamicii populaţiei Terrei atestă o creştere neuniformă în timp şi spaţiu. Intervalul

de timp necesar adăugării fiecărui următor miliard de locuitor s-a diminuat.

Tabelul 18.1

Creşterea populaţiei Terrei de la 1 mlrd. la altul

Populaţia Terrei, mlrd. loc.

Intervalul de timp necesar înregistrării fiecărui mlrd.

loc. (ani)1820 1 Toată istoria precedentă1927 2 1071960 3 331975 4 151987 5 121999 6 142011 7 12

Sursa: Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003; http://www.prb.org/Aşa cum putem observa din datele tabelului 1, creşterea populaţiei Terrei a fost foarte lentă

până în sec. al XIX-lea. De la primele înregistrări ale numărului populaţiei şi până în anul 1820

când a fost înregistrat primul miliard de locuitori au trecut mii de ani. În sec. al XIX-lea şi mai ales

în sec. XX-lea, timpul necesar adăugării fiecărui următor mild. de locuitori s-a scurtat de la 107 ani,

la doar 12-14 ani. Această creştere spectaculoasă a numărului populaţiei poartă denumirea de

„explozie demografică”.

Pentru o analiză mai detaliată a fenomenului exploziei demografice, manifestat cu precădere

în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea vom recurge la analiza datelor absolute cu privire la creşterea

populaţiei în această perioadă .

Tabelul 18. 2

Dinamica populaţiei Terrei

AniiPopulaţia mln. loc.

Creşterea (în 10 ani, mln.

loc)

Creşterea anuală absolută

Ritmul de creştere (%)

1950 2515 220 22 1,61960 3019 504 50 1,81970 3698 679 68 2,01980 4450 752 75 1,81990 5292 842 84 1,72000 6261 969 97 1,62010 7190 929 93 1,4

2020 (prognoză) 8000 810 81 1,3Sursa: В. П. Максаковсий „Географическая картина мира” - часть III- я, Ярославль,

1996; http://www.prb.org/Explozia demografică a atins apogeul în anii 1950-1970, ritmul de creştere a populaţiei

Terrei, în acest interval, fiind cel mai mare, atingând cota maximală de creştere în anii '70, ceea ce a

însemnat o dublare a populaţiei în doar 35 ani. Această creştere explozivă a îngrijorat savanţii,

politicienii, societăţile. Sub egida ONU au avut loc un şir de conferinţe internaţionale punându-se în

discuţie anumite laturi ale problematicii demografice. În 1954 la Roma a avut loc I-a Conferinţă a

Populaţiei în care s-a pus problema trecerii la politici demografice active, la planificarea familiei, la

evidenţa populaţiei etc. ONU pentru populaţie a organizat ulterior şi alte conferinţe cu problematică

demografică: 1965 – Belgrad, 1974 – Bucureşti, 1984 – Mexic, 1994 – Cairo, 1999 – New-York,

2013 – New - York. Printre problemele discutate în cadrul acestor conferinţe ONU au fost: aplicarea

unor politici denataliste pentru statele cu creşteri mari ale populaţiei, planificarea familiei,

diminuarea căsătoriilor şi a naşterilor timpurii, controlul natalităţii şi a sporului natural,

monitorizarea mai riguroasă a populaţiei, deschiderea unor centre naţionale şi internaţionale de

populaţie, adoptarea unor strategii naţionale în vederea reglementării creşterii populaţiei, problema

fertilităţii, popularizarea mijloacelor de contracepţie etc. Politica de populaţie şi soluţionarea

problemelor demografice trebuie să intre în competenţa strategiilor de dezvoltare a ţărilor lumii.

Fiecare stat trebuie să-şi determine programele şi scopurile demografice, reieşind din posibilităţile

de asigurare a condiţiilor de trai decent. În prezent există divergenţe mari între state în ceea ce

priveşte problema demografică. Statele musulmane, spre exemplu, contestă aplicarea egalităţii

genurilor, precum şi dispoziţiile ce ţin de planificarea familiei prin întreruperea sarcinii. Conferinţa

de la Cairo, de altfel, a fost boicotată de ţările musulmane şi n-a fost atins un consens în această

problematică.

Manifestarea exploziei demografice trebuie analizată în profil regional, datorită modului de

exprimare foarte diferit al acestuia în timp şi spaţiu. Ţările în curs de dezvoltare cuprind

actualmente peste 80% din totalul populaţiei Terrei, în timp ce ţările bogate sub 20%, acest raport

modificându-se continuu în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, care au creşteri naturale ale

populaţiei mult mai mari. Astfel, analizând datele cu privire la repartiţia populaţiei pe regiuni

geografice constatăm următoarele (tab.3):

Tabelul18. 3

Evoluţia populaţiei mondiale pe regiuni geografice (mil. loc.)

1950 1970 1990 2000 2005 2010

Total mondial, din care:Asia Europa AfricaAmerica LatinăAmerica de NordAustralia şi Oceania

2522

139755222116717213

3633

204870435527622919

5207

307379660942028126

6061

360580978951331130

6478

384775689455733032

6892

4157739103058534437

Sursa: http://www.prb.org/Repartiţia populaţiei este foarte neuniformă pe regiuni şi continente, aşa cum putem observa

din tabelul 3. Asiei îi revine circa 60% din populaţia mondială, Africa – 14,4%, Europei – 10,9%.

Doar 2 state din Asia - China şi India cumulează 37% din totalul populaţiei mondiale. Cele mai

înalte rate de creştere a populaţiei le are Africa, iar cele mai scăzute – Europa, Australia şi Oceania.

Analiza evoluţiei demografice pe state atestă creşteri mari şi foarte mari a statelor în curs de

dezvoltare şi o diminuare sau chiar reducere a creşterii în ţările dezvoltate (tab. 4).

Tabelul 18. 4

Evoluţia ierarhiei celor mai populate 10 state din lume (teritoriu actual, mln. loc.)Nr.Crt.

Statul 1900 Statul 1950 Statul 2000 Statul 2010

1. China 415.0 China 555.4 China 1265.8 China 1 338.02. India 227.0 India 369.9 India 1014.0 India 1 189.33. SUA 77.0 SUA 152.3 SUA 283.2 SUA 310.54. F. Rusă 71.0 F. Rusă 101.4 Indonezia 206.3 Indonezia 235,95. Japonia 46.0 Japonia 83.8 Brazilia 172.8 Brazilia 193.16. Germania 43.0 Indonezia 83.4 F. Rusă 146.0 Pakistan 185.87. Franţa 41.2 Brazilia 53.4 Pakistan 141.6 Bangladesh 164.38. Marea

Britanie41.1 Bangladesh 42.6 Bangladesh 129.2 Nigeria 158.3

9. Indonezia 40.5 Pakistan 39.5 Japonia 126.9 F. Rusă 142.010. Italia 34.2 Nigeria 42.6 Nigeria 123.3 Japonia 127.7

Celelalte state, %

39,4 Celelalte state

40,2 Celelaltestate

59.6 Celelalte state

59.0

Sursa: //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html;

http://www.prb.org/Datele cu privire la evoluţia celor mai populate state din lume pe parcursul a peste un secol

ne permite să facem unele concluzii:

- şirul celor mai populate state din lume nu s-a modificat esenţial, în acest interval de timp,

exceptând înlocuirea unor state importante din punct de vedere demografic la începutul secolului

trecut, cu state în curs de dezvoltare, care au avut creşteri spectaculoase ale efectivului numeric pe

parcursul sec. al XIX-lea şi XX-lea;

- statele cu cel mai mare potenţial demografic se regăsesc pe continentul asiatic (6 din 10), la

care se adaugă şi F. Rusă - stat euroasiatic. Asia, pe bună dreptate, reprezintă „rezervorul

demografic” mondial;

- ponderea primelor 10 state conform potenţialului demografic a fost în creştere de la 40% la

circa 60%, ceea ce denotă mari disparităţi ale potenţialului demografic mondial;

- ritmurile cele mai înalte ale creşterii demografice le au statele în curs de dezvoltare, deşi

unele dintre ele prin politicile active denataliste au reuşit să tempereze creşterile foarte mari de

populaţie, pe care le-au avut pe parcursul ultimului secol (Japonia, China).

O altă latură importantă a problemei demografice o reprezintă implozia demografică sau

criza demografică. Acest fenomen se înregistrează într-un număr tot mai mare de state dezvoltate,

iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra mai multor state cu economie în tranziţie, tranziţia

demografică aici însoţind-o pe cea economică. Ritmurile de creştere în aceste state au încetinit, iar

unele state înregistrează un declin constant al populaţiei. Fenomenul se datorează unor politici

denataliste, practicate în statele cu creşteri mari ale populaţiei sau transformărilor social-economice

pe care le-au avut. În consecinţă „povara demografică” este în creştere, manifestată prin majorarea

creşterii sarcinii demografice, a îmbătrânirii populaţiei prin majorarea ponderii populaţiei de vârstă

înaintată. Actualmente tot mai frecvent se discută despre fenomenul îmbătrânirii demografice,

manifestat prin creşterea ponderii populaţiei vârstnice. Statele occidentale se confruntă cu grave

probleme de creşterea a presiunilor asupra bugetelor, a costurilor sociale legate de înrăutăţirea

parametrilor demografici. Pe de o parte, se atestă un declin natural al populaţiei, o micşorare

continuă a ratelor natalităţii, fertilităţii, iar pe de altă parte, succesele din medicină, cultură,

civilizaţie, creşterea nivelului de trai şi a speranţei de viaţă la naştere au determinat creşterea

numărului persoanelor vârstnice (fig. 1).

Figura 1. Ponderea populaţiei 60+ ani din totalul populaţiei mondiale (2020/2050 - prognoză)Sursa: Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003; http://www.prb.org/

Analiza fenomenului îmbătrânirii demografice atestă mari disparităţi pe regiuni şi pe state.

Regiunea cea mai îmbătrânită demografic este Europa. Statele europene depăşesc rata îmbătrânirii

de 16%1, în timp ce rata populaţiei 65+ este de doar 3% în Africa, 7% - Asia, 9% - America, media

mondială fiind de 7%. Unele state au depăşit cu mult acest indice (Italia – 20%, Germania – 19%,

2010).

Procesele de îmbătrânire demografică se caracterizează prin următoarele tendinţe:

în ţările bogate tendinţele de îmbătrânire sunt mult mai accentuate decât în ţările în curs

de dezvoltare, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la consecinţele socio-

economice pe care le implică acest fenomen;

îmbătrânirea în rândul femeilor este mai accentuată decât în rândul bărbaţilor, determinată

de longevitatea mai mare a acestora în medie cu 5-7 ani;

diferenţele regionale în ceea ce priveşte îmbătrânirea sunt mari. În Europa 20% din

populaţie este de vârstă de peste 60 ani, pe când în Africa ponderea persoanelor cu vârsta

peste 60 ani constituie doar 5%;

rata dependenţei populaţiei vârstnice, raportată la populaţia activă a globului (15-64 ani) se

va dubla în ţările dezvoltate şi se va tripla ţările în dezvoltare în următorii 50 ani;

actualmente peste 10% din populaţia Terrei are vârsta de peste 60 ani, iar în 2050 această

vârstă o va avea circa 1/3 din populaţia globului, cu toate consecinţele care derivă din

aceasta (fig. 1).

Gestionarea fenomenului îmbătrânirii populaţiei devine una dintre preocupările de bază la

statelor la etapa contemporană.

Creşterea rapidă a populaţiei sau declinul demografic se datorează în mare măsură tendinţele

1

Conform scării G. Bojio-Garnier, valoarea indicatorului 12 % se califică ca îmbătrânire demografică

generale de evoluţie a principalelor indicatori demografici. Astfel, indicatorii natalităţii, indicele

specific de fertilitate, ponderea populaţiei feminine de vârstă fertilă au înregistrat evoluţii

spectaculoase. Natalitatea pe fondul unei tendinţe generale de scădere (tab. 5) a suferit modificări

lente în statele africane şi în câteva state mai conservatoare din Asia, dar mult mai rapide în

majoritatea statelor latino-americane şi asiatice, apropiindu-se de valorile caracteristice ţărilor mai

avansate din perspectiva tranziţiei demografice din Europa şi America de Nord. Astfel, dacă

indicele natalităţii în lume este de circa 20‰ acesta este de 2 ori mai mare în statele africane şi

unele state din Asia şi de 2 ori mai mic în statele în care a fost realizată tranziţia demografică de la o

reproducere lărgită la una simplă sau îngustă. Europa este în pragul unui dramatism demografic,

conform opiniei mai multor demografi, natalitatea coborând sub valoarea de 10‰ în mai multe state

(Bulgaria, Germania, Letonia, Elveţia, Estonia etc.). Se certifică astfel existenţa unei strânse legături

între dinamismul economic şi modernizarea comportamentului demografic.

Tabelul 18. 5

Evoluţia principalilor indicatori demografici la nivel mondial (1950-2008)Indicator 1950-

19551955-1960

1960-1965

1965-1970

1970-1975

1975-1980

1980-1985

1985-1990

1990-1995

1995-2000

2000-2005

2005-2010

Rata natalităţii (‰)

37,5 35,7 35,3 33,7 30,9 28,1 27,6 26,8 24,6 22,6 21,1 19,4

Indicele specific de fertilitate (copi-femeie)

4,8 4,8 4,8 4,6 4,5 3,7 3,4 3,2 2,9 2,7 2,6 2,5

Rata mortalităţii (‰)

19,5 17,3 15,5 13,3 11,5 10,9 10,3 9,7 9,5 9,2 9,0 8,9

Sold natural (‰)

18,0 18,4 19,8 20,4 19,4 17,3 17,3 17,2 15,0 13,4 12,1 11,1

Speranţa de viaţă la naştere (ani)

49,7 52,3 54,8 58,2 60,1 61,8 63,1 64,4 65,3 66,3 67,2 69,2

Populaţie tânără (0-14 ani), %

34,9 36,2 37,2 37,5 37,1 35,9 34,3 33,0 32,0 30,8 29,1 27,5

Populaţie vârstnică (peste 60 ani), %

8,2 8,2 8,2 8,3 8,5 8,6 8,7 9,0 9,4 9,8 10,2 10,8

Sursa: I. Muntele „Tendinţe geodemografice în perioada postbelică la nivel mondial” //Transformările demografice şi socio-economice ale populaţiei. Actualitate şi viitor, 2007;

http://www.prb.org/Mari variaţii se înregistrează şi în rata fertilităţii. În intervalul de timp analizat (tab. 5.) se

atestă o diminuare de 2 ori a ratei de fertilitate de la 4,8 copii/femeie (1950-1955) la 2,5

copii/femeie. Ca şi în cazul natalităţii, diferenţele cele mai mari se înregistrează între cele 2 grupe

mari de state: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Majoritatea statelor în curs de dezvoltare prezintă

o fertilitate ridicată sau foarte ridicată, nivelul acestuia depăşind 5 copii/femeie. Spre exemplu, în

statele Yemen, Somalia, Uganda, Angola acest indicator este de respectiv, 7,60; 7,25; 7,20; 7,10

copii/femeie în timp ce în statele Bulgaria, Spania, Cehia, Italia aflate la alt pol al fertilităţii,

ponderile sunt respectiv de 1,10; 1,13; 1,16 şi 1, 20 copii/femeie ceea ce este de 6-7 ori mai puţin

decât în primul grup vizat de state, distanţă foarte mare în demografie [1, p.34; 8]. Nivelul minim al

fertilităţii este înregistrat în Europa – 1,1 copii/femeie, iar maxim în Africa cu o medie de 5,5

copii/femeie. Valorile înregistrate în Europa se situează sub pragul de 2,1 copii/femeie, valoare

considerată necesară pentru înlocuirea generaţiilor, dacă ignorăm componenta migratorie. Europa,

în pofida presiunilor făcute de către societăţile acestor state, nu poate ignora componenta

migraţională în condiţiile actuale de reproducere simplă şi îngustă. Contrastele care se înregistrează

în prezent în nivelul fertilităţii, ilustrează de fapt amploarea decalajelor economice care separă

diferite părţi ale lumii.

Analiza indicatorilor de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, în primul rând a celor două

contingente esenţiale, tinerii (0-14 ani) şi vârstnicii (peste 60 ani) au urmat tendinţe opuse.

Populaţia tânără (0-14 ani) a fost într-un declin continuu, ca urmare a reducerii ratei natalităţii şi a

sporului natural de la 1/3 din totalul populaţiei (1950-1955) la 27,5% în prezent sau cu 6,4 p.p.

Populaţia vârstnică, deopotrivă, în intervalul de timp analizat a înregistrat o creştere, fie şi

nesemnificativă de la 8,2% (1950-1955) la 10,8% (2005-2008) sau cu 1,6 p.p. Populaţia Terrei

îmbătrâneşte lent, actualmente 1/10 din totalul populaţiei este de vârstă înaintată. Creşterea ponderii

vârstnicilor a cunoscut o creştere spectaculoasă în majoritatea statelor dezvoltate, în special cele

vest-europene şi Japonia, cu valori care ating sau depăşesc 25% (max. înregistrat în Italia 27%,

2010). Indicele de îmbătrânire (raportul dintre populaţia tânără şi vârstnică) a crescut foarte rapid în

aceste condiţii, tot mai multe state depăşesc nivelul supraunitar, expresie a unei îmbătrâniri

accentuate, una dintre sfidările societăţii contemporane. Creşterea ponderii populaţiei vârstnice se

datorează creşterii longevităţii vieţii ca expresie a creşterii nivelului de trai, a creşterii calităţii

serviciilor medicale, pe fondul unei rate scăzute a sporului natural. Populaţia statelor post-

industriale ale Europei Occidentale, Americii de Nord au cea mai mare longevitate a vieţii (75-80

ani), acestea depăşind pragul de 40 ani vârsta medie a populaţiei, la polul opus situându-se statele

Africii sud-sahariene cu valori sub 50 ani (min Mozambic, Angola - 43 ani), şi o vârstă medie a

populaţiei în jur de 20 ani.

Cât priveşte indicatorii mortalităţii populaţiei, acestea au urmat aceleiaşi tendinţe de scădere

progresivă. Mortalitatea ca şi emigraţia conduc la diminuarea efectivului populaţiei. Rata

mortalităţii ca şi cea a natalităţii a avut tendinţe de diminuare, acestea datorându-se în primul rând

succeselor înregistrate în medicină. Astfel, în a 2-a jumătate a sec. XX-lea începutul sec. al XXI-lea

rata mortalităţii a scăzut de peste 2 ori de la 19,5% (1950-1955) la doar 8,8% (2005-2010).

Diminuarea ratei mortalităţi a avut loc în toate statele lumii, cu excepţia unor state saheliene care au

grave probleme de asigurare a sănătăţii.

Rata medie a mortalităţii pe glob este de 8‰ (2010) cu variaţii foarte mari de la 2,0‰ în

Kuwait, EAU, Qatar, la 23‰ – Siera Leone. Spre deosebire de ratele natalităţii cele ale mortalităţii

nu reflectă întotdeauna decalajele dintre statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Statele

occidentale având în structura populaţiei pe vârste o pondere ridicată a populaţiei vârstnice, rata

mortalităţii are tendinţe de creştere, pe când în statele în curs de dezvoltare diminuarea ratei

mortalităţii are loc pe fondul succeselor, fie şi modeste, în medicină. Cu toate acestea tendinţe

generale, nivelul mortalităţii în mai multe state africane şi asiatice este mult mai ridicat decât în cele

dezvoltate. În linii mari, repartiţia spaţială a valorilor mortalităţii generale, oscilează între extreme

mult mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce permite să evidenţiem 3 grupe de state:

state cu rate ale mortalităţii mici, sub 8‰, având o cotă redusă sau moderată a populaţiei

vârstnice, iar cea a tinerilor mare sau foarte mare, progresele civilizaţiei contemporane fiind,

în acest caz evidente (ex. China, Filipine, Coreea de Sud, Canada, Australia, mai multe state

musulmane bogate în petrol etc.);

state cu rate ale mortalităţii care variază între 8-13‰, în care se încadrează majoritatea

statelor europene şi un număr apreciabil de state în curs de dezvoltare, ca rezultat al

progresului civilizaţional înregistrat aici;

state cu valori ale mortalităţii de peste 13‰ sunt statele subdezvoltate sub aspectul

civilizaţional sau al standardelor de viaţă. Aici se includ un număr mare de state

sudsahariene, dar şi un şir de state din Europa de Est şi Sud-Est, ajunse la o fază de

depopulare şi a unei morbidităţi excesive (ex. Federaţia Rusă, Belarusi, Bulgaria, Estonia

Ungaria etc.).

Indicatorii luaţi ca reper în aprecierea situaţiei demografice nici pe departe nu reflectă

întregul set de indicatori demografici care ar întregi tabloul demografic, dar ne permit să apreciem

dimensiunea problemei demografice din perspectiva creşterii foarte rapide, pe de o parte, sau

implozia demografică, pe de altă parte, care reprezintă „miezul” problemei demografice globale.

Analiza problemei demografice nu poate fi trecută cu vederea fără a lua în calcul tranziţia

demografică, care nu este altceva decât trecerea de la un bilanţ natural la altul. Statele lumii prezintă

o dinamică diferenţiată a celor două componente ale bilanţului natural al populaţiei (natalitatea şi

mortalitatea). Acest fapt a determinat distingerea a câtorva tipuri de evoluţie a bilanţului natural:

primitiv, tânăr, matur şi senil (modern).

f) Tipul demografic tradiţional constituie prima fază a tranziţiei demografice sau începutul

tranziţiei. Acest tip se caracterizează prin rate ridicate ale natalităţii şi mortalităţii, rata

naturală de creştere fiind mică sau chiar sub nivel 0. Acest tip se întâlneşte foarte rar în

prezent, doar la unele grupuri umane izolate din Africa, Asia de Sud şi America Centrală.

g) Tipul demografic tânăr se caracterizează prin diminuarea coeficientului mortalităţii şi al

natalităţii, ratele natalităţii având o scădere mai moderată, fapt ce determină o creştere

naturală, atingând cote maxime în unele state. Această fază a finalizat în ţările dezvoltate la

mijlocul sec. al XX-lea, iar în cele în curs de dezvoltare abia începe. Tipul demografic tânăr

manifestat în statele dezvoltate ale Europei s-a deplasat în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea către

statele în curs de dezvoltare, în special în cele din Asia, Africa şi America Latină, care se fac

responsabile de „vârful” exploziei demografice.

h) Tipul demografic matur s-a manifestat prin accentuarea ritmului de scădere a ratei natalităţii,

pe fondul creşterii ratei mortalităţii, determinat de îmbătrânirea demografică. La sfârşitul

acestei perioade bilanţul natural se apropie de reproducerea simplă. Statele dezvoltate au atins

această fază a tranziţiei demografice în anii ′90 ai sec. trecut care ulterior s-a răspândit şi

asupra ţărilor în curs de dezvoltare. China, spre exemplu, de la un spor natural de 20,2‰,

media anilor ′60-′65, a atins cota de 5‰ în 2008.

i) Tipul demografic modern sau postranzacţional determinat de o nouă apropiere între valorile

natalităţii şi mortalităţii ca şi tipul tradiţional, numai că la un nivel mult coborât, ajungându-se

la un spor natural scăzut sau chiar la un deficit natural al populaţiei ca urmare a îmbătrânirii

(tab. 6).

Tabelul 18. 6 State aflate la diferite nivele de tranziţie demografică

State Rata natalităţii

Rata mortalităţii

Bilanţul natural

Tip al tranziţiei demografice

1. Mali2. Liberia

4848

1516

2322

tradiţional

1. Egipt2. Mexic

2720

65

1915

tânăr

1. Albania2. Coreea de Sud

1310

65

75

matur

1. Japonia2. Germania

98

910

0-2

modern

Sursa: prelucrat după //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html

Dat fiind faptul că statele lumii se confruntă în mod diferit cu problema demografică, unele

având creşteri excesive ale efectivului numeric al populaţiei, iar altele deopotrivă au un declin

natural, a apărut necesitatea influenţării numărului populaţiei într-un sens sau latul prin aşa numita

politică demografică. Mult timp măsurile pe care le adoptau statele în privinţa căsătoriei, migraţiei,

familiei, cu scopul de a influenţa numărul populaţiei, erau sporadice fără a fi integrate într-un sistem

coerent, de aceea acestea nu puteau fi considerate politici demografice, în sensul actual al

cuvântului.

În general, prin politica demografică, în sensul cel mai general, se înţelege ansamblul de

decizii adoptate de stat cu scopul de a influenţa evoluţia demografică în sensul dorit. Statele cu

creşteri lente ale populaţiei, în special ţările dezvoltate, postindustriale, care se află în faza senilă a

tranziţiei demografice (tipul IV) urmează să adopte măsuri în vederea stimulării creşterii populaţiei,

iar ţările în curs de dezvoltare – măsuri restrictive, denataliste menite să reducă ritmurile înalte de

creştere ale populaţiei. Aşa dar, o politică demografică poate avea drept obiectiv influenţarea

numărului populaţiei, a structurii ei, a natalităţii şi mortalităţii, a distribuţiei spaţiale a populaţiei.

Un moment important în istoria conceptului de politică demografică, a principiilor pe care

trebuie să le călăuzească, l-a avut Conferinţa Mondială a Populaţiei (1974), prin Planul Mondial de

acţiune în domeniul Populaţiei, în care se fac un şir de recomandări statelor de a-şi formula o

politică demografică. Deciziile luate la această Conferinţă, precum şi la cele care au urmat, au avut

calitatea de recomandări, statele fiind cele care trebuie să decidă măsurile, strategiile, programele şi

mecanismul de implementare a acestora. Experienţa statelor în materie de politica demografică este

diferită, ca de altfel şi deciziile aplicate de către acestea.

În funcţie de orientarea lor, politicile demografice se împart în politici pronataliste (de

încurajare a natalităţii) şi anti/denataliste (cu scopul reducerii creşterii naturale a populaţiei).

Indiferent de orientare, o politică demografică reclamă mijloace specifice, fonduri financiare şi o

legislaţie adecvată. Statele cu politici denataliste aplică programe de planificare familială, în sensul

descurajării căsătoriilor timpurii, a naşterilor multiple, promovarea mijloacelor contraceptive

moderne, sterilizarea, motivarea familiilor de dimensiuni reduse (China este promotoarea sintagmei

„o familie – un copil”), acces la contracepţie etc. Statele cu politici pronataliste folosesc mijloace

atractive de ordin economic: alocaţii familiale, autoare şi asistenţă socială pentru familiile

numeroase, indemnizaţii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de

impozite etc. Dat fiind faptul că tabloul demografic se caracterizează printr-o mare diversitate, tot

aşa şi politicile demografice cunosc un mare evantai. Acestea vizează nu numai natalitatea, dar şi

fertilitatea, mortalitatea, morbiditatea şi sănătatea, distribuţia geografică a populaţiei, migraţia

internaţională etc. Politicile tot mai active aplicate de către statele lumii sunt expresia preocupării

constante a comunităţii internaţionale pentru soluţionarea unea dintre principale probleme globale –

problema demografică.

18.2 Problema energiei şi a materiilor prime pe plan mondial

Printre problemele globale ale contemporaneităţii se numără şi problema energetică. Acest

fapt este determinat de natura energeticii şi locul ei în viaţa economică şi politică a fiecărei ţări, în

progresul ştiinţei şi tehnicii, în relaţiile economice internaţionale. Creşterea intensităţii energetice a

muncii în toate domeniile este o condiţie a sporirii productivităţii şi atractivităţii acesteia.

Energetica ca ramură de producţie se dezvoltă deosebit de rapid. Odată cu creşterea populaţiei,

extinderea cerinţelor şi producţiei, sporeşte consumul global de energie.

În prezent circa 85% din recurse consumate constituie resursele de combustibil neregenerabile

(petrol, gaze naturale, cărbune, materiale nucleare), care sînt epuizabile şi a căror extracţie

devine din ce mai dificilă şi costisitoare. Descoperirea de noi zăcăminte nu acoperă resursele

consumate.

Experţii apreciază, că livrările globale pe piaţa mondială a principalului agent energetic –

petrolul – vor atinge nivelul limită în apropiaţii 10 ani. Din aproximativ 100 de state, ce extrag

petrol, la limita volumului maxim de producţie se află 66, printre care SUA şi Rusia, 10 ţări de

acum au depăşit-o (Marea Britanie, Norvegia, Canada), altele se vor apropia de limită în 25 de ani.

La etapa actuală de dezvoltare a progresului tehnic omenirea beneficiază, în fond, de trei

categorii de surse de energie, bazate respectiv pe:

arderea combustibililor fosili (cărbune, ţiţei, gaze);

fisiunea nucleară;

captarea şi convertirea energiilor regenerabile (energia vîntului, energia solară, energia

potenţială a apelor din rîuri, energia termică a apelor subterane, energia valurilor etc).

Aceste trei categorii de resurse se deosebesc considerabil din mai multe puncte de vedere:

capacitatea de a produce energie în cantităţi şi la perioade de timp solicitate (ziua-noaptea,

vara-iarna etc.);

preţul energiei produse;

impactul asupra mediului, datorat producerii resurselor energetice primare şi a energiei

finale.

Surse tradiţionale sunt considerate resursele energetice epuizabile: cărbunele, petrolul, gazele

naturale, şisturile bituminoase, şi minereurile radioactive. Aceste resurse energetice oferite de Terra

sunt limitate. Consumul lor reclamă o mai judicioasă folosire a acestora pe plan mondial şi naţional.

Resursele neregenerabile sunt limitate pentru că, o dată ce rezervele disponibile sunt folosite, ele nu

pot fi înlocuite. Se prevede că, cu menţinerea consumului actual de energie, rezervele disponibile de

petrol şi gaze naturale vor scădea considerabil în secolul XXI. Cărbunele este mai răspîndit, dar

folosirea lui poate crea probleme asupra mediului înconjurător, cum ar fi creşterea temperaturii de-a

lungul timpului. Datorită creşterii cererii de energie din partea ţărilor dezvoltate, precum şi a celor

emergente, va fi din ce în ce mai necesară valorificarea surselor de energie alternativă.

Conform analiştilor de la British Petroleum, cererea mondială de energie va spori spre anul

2030 cu circa 39%, adică se va majora anual cu 1,6%. Această creştere va fi specifică, în fond,

ţărilor ce nu fac parte din OCDE, pe când majorarea cererii energetice în ţările OCDE nu va depăşi

4% pe tot parcursul perioadei de referinţă. Combustubilii fosili vor continua să deţină ponderea

dominantă, şi, către 2030, vor constitui circa 81% din energia mondială, sau cu 6% mai puţin decât

în prezent.

Perspectivele surselor regenerabile de energie

Utilizarea surselor de energie regenerabile SER are avantajul perenităţii lor şi a impactului

neglijabil asupra mediului ambiant, ele ne emiţând gaze cu efect de seră. Chiar dacă prin ardere

biomasa elimină o cantitate de C02, această cantitate este absorbită pe durata creşterii sale, bilanţul

fiind nul. În acelaşi timp aceste tehnologii nu produc deşeuri periculoase, iar demontarea lor la

sfârşitul vieţii, spre deosebire de instalaţiile nucleare, este relativ simplă. Ca orice tehnologie

energetică şi utilizarea SER prezintă unele inconveniente. Impactul instalaţiilor eoliene asupra

peisajului, riscul de contaminare a solului şi al scăpărilor de metan la gazeificare, perturbarea

echilibrului ecologic de către micro hidrocentrale sunt câteva dintre acestea. Cele mai discutate

inconveniente sunt însă cele legate de suprafaţa de teren necesară şi de intermitenţa şi

disponibilitatea lor.

Este cunoscut faptul că pentru producerea unei puteri de 8 MW în instalaţii eoliene este

necesară o suprafaţa de km2, însă din aceasta numai 1% este efectiv ocupată de instalaţii, restul

putând fi utilizată în continuare pentru agricultură. Şi pentru producerea de energie fotovoltaică sunt

necesare suprafeţe importante. Astfel pentru o putere de 1 kw şi o energie anuală de 1000 kWh sunt

necesari 10 m2, dar suprafaţa acoperişelor locuinţelor ar permite instalarea câtorva mii de MW.

Intermitenţa energiei solare şi eoliene poate fi compensată prin instalaţii de acumulare a energiei

electrice sau termice sau prin producerea unor vectori energetici intermediari, cum este hidrogenul

obţinut prin electroliză. Pentru energia hidraulică stocarea este mai facilă prin crearea unor lacuri de

acumulare, iar pentru biomasă aceasta poate fi stocată atât înaintea recoltării cât şi după aceasta în

depozite sau sub formă de biocarburanţi.

Utilizarea SER a cunoscut un prim avânt după crizele petroliere din 1973 si 1980, dar a

cunoscut o stagnare de circa 12 ani după contra şocul petrolier din 1986. Abia după încheierea

protocolului de la Kyoto din 1998, ţările dezvoltate au început să-şi propună programe extrem de

ambiţioase. Astfel la Sumitul de la Johannesburg ţările Uniunii Europene şi-au propus o creştere

anuală de 1% pentru ponderea SER în balanţa energetică până în anul 2010 şi o creştere a ponderii

biocarburanţilor până la 5,75 % în acelaşi an. Aceste obiective nu ar fi atinse fără dezvoltarea

cercetării şi colaborării internaţionale în două direcţii principale :

y) Reducerea costurilor (eolian în largul marilor, fotovoltaic) şi a fezabilităţii industriale

(geotermia de mare adâncime , biocarburanţi de sinteză);

z) Stocajul energiei electrice (centrale de pompare acumulare, producere de hidrogen) şi

termice (acumulatoare la temperatură înaltă) precum şi ameliorarea prognozei pentru aceste energii

şi multiplicarea numărului de unităţi distribuite în teritoriu pentru echilibrarea sistemului

electroenergetic. în paralel cu acestea sunt posibile sisteme de gestiune a cererii, de exemplul la

nivelul „imobilelor inteligente", care produc, stochează şi utilizează energia.

Alternative energetice

Conceptul de dezvoltare durabilă se referă la acel tip de dezvoltare economică ce asigură

satisfacerea necesităţilor generaţiei prezente fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de

a-şi satisface propriile lor cerinţe. Dezvoltarea durabilă pune în prim-plan, în ceea ce priveşte

industria energetică, următoarele obiective: reorientarea tehnologiilor de producere a energiei şi

punerea sub control a riscurilor acestora; conservarea şi sporirea bazei de resurse, reducerea emisiei

de C02, dezvoltarea resurselor regenerabile, unificarea proceselor de luare a deciziilor privind

energia, economia, în general şi protecţia mediului, în special. Prin „energie regenerabilă" se

înţelege energia derivată dintr-un larg spectru de resurse, toate având capacitatea de a se reînnoi, ca

de exemplu: energia hidraulică, solară, eoliană, geotermală şi din biomasă (resturi menajere,

municipale, din industrie şi din agricultură).

Tabel 1 Energia disponibilă anual, pe metrul pătrat al suprafeţei globului, pentru 6 surse

regenerabile

N crt. Resursa regenerabilă Energia livrată anual

(kWh/mp)

1. Eoliană (intermitent) 11 (la viteza medie a vântului)

18 (la viteza maximă a

vântului)

2. Solară (în funcţie de

latitudine, altitudine şi gradul

de acoperire cu nori 5 - 10)

600...2600

3. Geotermală (gheizere) 160...200

4. Fotovoltaică (intermitent) 50...100

5. Biomasă 15 (putere calorică scăzută)

45 (putere calorică ridicată)

Sursa: 9

Aceste resurse de energie pot fi utilizate pentru generarea de energie electrică în toate

sectoarele de activitate, pentru generarea de energie termică necesară proceselor industriale şi

încălzirii locuinţelor, pentru producerea de combustibili necesari transporturilor. Tehnologiile de

producere a energiei din resurse regenerabile se află pe diferite stadii de dezvoltare şi

comercializare. În tabelul 1 sunt prezentate date privind energia disponibilă anual, pe metrul pătrat

al suprafeţei globului, pentru 6 surse regenerabile. Tehnologiile energetice bazate pe resurse

regenerabile generează relativ puţine deşeuri sau poluanţi care contribuie la ploile acide, smoguri

urbane, sau care să determine probleme de sănătate şi nu impun costuri suplimentare pentru

depoluarea mediului sau pentru depozitarea deşeurilor. Posesorii de sisteme energetice bazate pe

resurse regenerabile nu trebuie să fie îngrijoraţi de schimbările potenţiale globale ale climatului

generate de excesul de C02 şi alte gaze poluante. Sistemele energetice solare, eoliene şi geotermale

nu generează C02 în atmosferă, dar biomasa absoarbe C02 când se regenerează şi de aceea întregul

proces de generare, utilizare şi regenerare a biomasei conduce la emisiuni globale de C02 aproape

nule.

În prezent există deja mai multe tehnologii energetice regenerative, alternative la arderea

combustibililor fosili de producere a energiei, şi anume energia hidraulică, eoliană, geotermică,

tehnologia de conversie a energiei solare, biomasa, etc. În continuare se prezintă sintetic aceste

realizări tehnologice în domeniul sistemelor energetice bazate pe resurse regenerabile de energie.

Energia hidraulică

Conversia energiei hidraulice în energie electrică nu este poluantă, presupune cheltuieli

relativ mici de întreţinere, nu există probleme legate de combustibil şi constituie o soluţie de lungă

durată, dar creează unele probleme de ordin ecologic (suprafaţa lacurilor de acumulare). Energia

hidraulică este cea care a penetrat cel mai rapid în balanţele energetice. Hidrocentralele asigură

producerea a 19% (2650 TWh/an) din energia electrică la nivel mondial. Potenţialul tehnic

amenajabil este de circa 14400 TWh/an şi se consideră că peste 8000 TWh/an pot fi produşi în

condiţii economice. Puterea electrică instalată în hidrocentrale este de circa 692 GW şi alţi 110 GW

sunt în construcţie.

Centralele hidroelectrice au cele mai reduse costuri de exploatare şi cea mai mare durată de

viaţă în comparaţie cu alte tipuri de centrale electrice. Există o experienţă de peste un secol în

realizarea şi exploatarea lor, ceea ce face ca ele să atingă niveluri de performanţă tehnică şi

economică foarte ridicate. Energia hidraulică nu mai este de mult o promisiune, ci o certitudine

pentru toate ţările lumii, dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

În literatura de specialitate, „energia hidraulică" este legată doar de potenţialul oferit de

cursurile de apă (râuri, fluvii, lacuri de acumulare, cascade, pe firul apei) deşi în acelaşi concept ar

putea fi integrată şi energia valurilor sau a mareelor. Neglijată multă vreme, energia valurilor a

început să intereseze tot mai mult, în special ţările cu suprafeţe întinse de litoral: Marea Britanie,

Franţa, SUA etc.

Energia mareelor poate dezvolta curent puteri electrice de ordinul a 80...100 MW, dar partea

tehnic amenajabilă este mică şi implică investiţii foarte mari. în prezent cea mai mare centrală

mareo-electrică se găseşte în Franţa şi are 240 MW.

Energia eoliană

Manifestată prin deplasarea unor mari mase de aer (curenţi) energia a fost folosită cu succes

în urmă cu secole, extinderea acesteia fiind, totuşi, limitată din cauza caracterului intermitent al

fluxului şi al vitezei variabile a vântului. Potenţialul total al energiei cinetice a aerului, la o înălţime

de 50-100 m deasupra solului, are o valoare importantă, de acelaşi ordin de mărime cu potenţialul

hidroenergetic.

Dezvoltarea instalaţiilor eoliene depinde de maturitatea tehnică atinsă azi în domeniul

aerogeneratoarelor. Dacă acestea s-au dezvoltat pe zonele de coastă, în prezent tendinţa este de a

construi unităţi în interiorul continentelor pentru a furniza energie pentru mii de gospodării, ferme şi

mici întreprinderi.

Centralele eoliene au puteri standardizate, începând de la 100 kw la 5 MW/unitate. Puterea

instalată în aerogeneratoare nu înlocuieşte puterea necesară a fi instalată în surse convenţionale,

inclusiv hidro cu acumulare. Trebuie să existe o rezervă care să acopere nevoile sistemului

electroenergetic în caz de acalmie atmosferică. Energia eoliană poate constitui cel mult o sursă

auxiliară de energie; ea prezintă perspective pentru soluţionarea problemei globale energetice

deoarece pe glob, cu tehnologiile actuale, nu există atâtea zone cu vânturi care să acopere întregul

necesar energetic pământesc.

Energia solară. Argumente în favoarea utilizării energiei solare

Sursa principală de căldură a Pământului este Soarele, în masa căruia au loc transformări de

fisiune şi fuziune nucleară producătoare de căldură şi alte radiaţii, pe care le emite permanent în

spaţiul cosmic sub forma de unde electromagnetice. Modul de manifestare al acestor unde asupra

mediului material receptor este diferit numai datorită frecvenţei lor diferite. O foarte mică parte (cca

2/109) din căldură radiată de Soare este interceptată de Pământ sub forma de radiaţii cu lungimea de

undă corespunzătoare. Energia solară este transportată spre Pământ în proporţie de 50% de radiaţiile

infraroşii, de 41% de radiaţiile luminoase şi 9% de radiaţiile ultraviolete. în medie numai 46 % din

energia radiată de Soare spre planeta noastră atinge de fapt scoarţa terestră, deoarece 35% este

reflectată de nori înapoi în spaţiul intersideral. iar restul de 19% este absorbită de aer. Dar chiar si în

aceste condiţii, eneraia radiantă solară orimită anual de Pământ este de 15.000 ori mai mare decât

consumul actual de energie primară al lumii noastre.

Soarele nu încetează nici o clipa să radieze, dar intensitatea radiaţiei solare recepţionată intr-

un loc pe Pământ, variază de la valoarea zero, din momentul crepusculului, până la un maxim care

poate fi de 1000 W/m2 într-o zi cu cerul senin, în momentul când Soarele este la meridianul locului.

Aceste valori prezintă variaţii zilnice şi lunare şi depind de latitudine şi starea meteorologică.

Totuşi, pentru Pământ Soarele reprezintă o sursa de energie imensă, pretutindeni gratuită şi

inepuizabilă, care a dus la concepţia şi punerea în practică a numeroase instalaţii energetice de

valorificare a ei. Acestea au trebuit să rezolve următoarele probleme de bază: captarea, transportul şi

stocarea energiei solare.

Captarea se bazează pe două principii din fizică:

1. absorbţia integrală a radiaţiilor de către corpurile negre;

2. comportarea selectivă a unor corpuri, cum este sticla faţă de radiaţiile cu o anumită

lungime de undă şi anume proprietatea de a lăsa să treacă aproape complet

(transparenţa) toate radiaţiile luminoase şi cele termice cu lungime de unda mică, iar

pe cele de lungime de undă mare să le absoarbă sau sa le reflecteze.

Din fluxul inepuizabil al energiei solare care depăşeşte 1011 MW, pe sol ajunge sub 20%,.

cu lungimea de undă de 0,4...2,5 mm. Din această categorie: 16% este folosită de evaporarea apelor;

3% la fotosinteza vegetaţiilor terestre, 0,16% de fotosinteza vegetaţiilor subacvatice; 0,02% pentru

formarea de combustibili fosili. Energia solară ajunsă pe Pământ într-o zi este de 30.000 de ori mai

mare decât energia produsă de omenire într-un an întreg sau de 25 de ori mai mare decât cea care ar

fi produsă de volumul total al rezervelor de cărbune. Energia solară prezintă şi dezavantajul că este

difuză şi nepermanentă (ciclu noapte/zi, timp înnorat etc.) şi că nu poate fi colectată decât în regiuni

însorite.

Energia solară poate fi exploatată prin:

a. conversie directă în electricitate prin intermediul dispozitivelor statice pentru

transformarea radiaţiei solare în energie electrică, ca de exemplu: cupluri termoelectrice cu

semiconductori (germaniu sau siliciu), dezvoltând randamente de 5...8%, diode termoionice (cu

vapori de cesiu), cu randamente de 15...18%; celule solare sau pile fotovoltaice cu semiconductori

(seleniură sau sulfura de cadmiu), cu randamente de 12...15%;

b. conversie indirectă în electricitate, problemă mult mai dificilă, care ar putea fi soluţionată

pe două căi: fie prin conversia în energie termică a undelor solare prin care se constituie sursa caldă

a unei centrale termice clasice, iar temperaturile obţinute asigură fierberea apei, fie prin reflectarea

şi focalizarea căldurii cu ajutorul colectoarelor solare care ar capta şi concentra energia solară într-

un fluid ce ar putea fi folosit apoi ca generator de abur cu temperaturi înalte, a căror funcţie ar fi de

a acţiona turbogeneratoare convenţionale sau de construcţie specială.

Energia solară utilizată pentru încălzirea locuinţelor a devenit deja o industrie unde exista

zeci de companii.

Energia geotermală

Energia geotermală este rezultatul a două fenomene diferite: radioactivitatea naturală a

solului sau prezenţa unor roci fierbinţi în apropierea unor pungi de lavă. Resursele energetice

geotermale includ vapori supraîncălziţi, apa fierbinte, pietre uscate fierbinţi, magma fierbinte şi

zone încălzite ale suprafeţei Pământului. Emisiile de dioxid de carbon sunt reduse considerabil (cu

25% faţă de cele mai bune centrale pe gaz şi cu 50% faţă de cele mai bune centrale pe păcură).

Energia termofotovoltaică

O metodă relativ nouă de producere a energiei electrice ce se bazează pe celule de combustie

care convertesc energia termică sau radiaţiile infraroşii, produse prin arderea gazelor naturale sau

prin concentrarea energiei solare, în energie electrică. Elementul de bază al noii metode este o

celulă solidă de combustie cu oxizi (Solid Oxides Fuel Cell SOFC), iar producţia de energie se

realizează prin conversia chimică a substanţelor, şi nu prin ardere. Gazul natural desulfurizat, la o

temperatură de 1000°C, este adus în proximitatea unor celule termofotovoltaice formând astfel pile

de combustie, în care moleculele se „rup" şi se separă în hidrogen şi oxid de carbon. Hidrogenul se

uneşte cu oxigenul din aer pentru a forma apa şi electroni ce generează curentul electric.

Procesul de producere a energiei electrice este similar cu inversul procesului de electroliză.

întrucât celulele termofotovoltaice convertesc combustibilul direct în energie electrică de două, trei

ori mai eficient decât o poate face conversia termodinamică, pilele de combustie constituie, prin

definiţie, o tehnologie specifică nepoluantă şi sunt o sursă potenţială energetică de mare perspectivă

care este foarte eficientă, nezgomotoasă şi nepoluantă, compatibilă cu politica de resurse energetice

regenerabile, fiabilă şi durabilă (nu au piese în mişcare).

O pilă de combustie converteşte aproximativ 50...60% din energia hidrogenului în energie

electrică şi produce apă la circa 300°C, temperatura ideală pentru încălzirea mediului din clădiri.

Producerea energiei electrice prin celule de combustie şi folosirea apei pentru încălzirea clădirilor ar

putea deveni atât de ieftine încât să devină competitive faţă de energia produsă în termocentrale sau

în centrale nucleare. Unele firme din Europa şi din SUA au obţinut certificarea CE pentru centrale

de încălzire cu pile de combustie. Tehnologia hidrogenului a ajuns aproape de faza de

comercializare şi în aplicaţiile mobile (transport auto). Tendinţa este clară deoarece pilele de

combustie au randament dublu faţă de motoarele actuale, iar emisiile sunt practic vapori de apă.

Energia pe bază de biomasă

Centralele energetice bazate pe biomasă produc prin valorificarea (coarderea) reziduurilor

agricole, industriale sau menajere, în arzătoare, alături de cărbune, ţiţei sau gaze, sau prin

convertirea biomasei în gaze combustibile care pot substitui arderea gazelor naturale. Puterea

instalată în asemenea centrale este de circa 20 MW, randamentul global al procesului de convertire

în energie este de circa 20%. Cercetările în domeniu se concentrează pe dublarea sau chiar triplarea

randamentului de conversie, pe reducerea preţului de cost şi pe soluţionarea depozitării cenuşilor

rezultate.

De exemplu, o fermă de 900 porci furnizează deşeurile organice şi resturile de hrană pentru

o centrală furnizoare de electricitate şi căldură.

Resturile fermentează şi se produce gaz de bună calitate, care este folosit drept combustibil.

În prezent, problemele globale de dezvoltare a energeticii, precum şi a securităţii energetice,

a optimizării comerţului cu resurse energetice, a elaborării deciziilor colective se află în centrul

atenţiei participanţilor pieţei energetice mondiale. Mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a

reduce consumul de energie (şi hidrocarburilor), dezvoltă activ domeniul SER şi perfecţionează

producerea energiei cu utilizarea unor tipuri netradiţionale de combustibil (şisturi, hidraţi gazoşi,

carburanţi hidrogenici etc).

În SUA, în decembrie 2007, a intrat în vigoare legea privind independenţa şi securitatea

energetică, orientată spre dezvoltarea producerii energiei pe baza utilizării SER. În acest context a

fost reexaminată strategia şi tactica dezvoltării surselor alternative de energie. Specialiştii consideră,

că în SUA există un potenţial semnificativ pentru utilizarea SER, în special a masei biologice,

energiei vîntului şi celei eoliene. În legătură cu schimbarea legislaţiei, Departamentul informaţiei

energetice a reevaluat indicatorii de dezvoltare a sferei energeticii înspre majorarea ponderii

surselor alternative de energie în balanţa energetică a ţării aproximativ cu 3% anual.

Modificările au atins şi dispoziţia „Corporate Average Fuel Economy” („CAFE”) în partea

ce vizează consumul combustibilului de camioane uşoare care spre a.2020 nu trebuie să depăşească

7litri/100 km. În februarie 2008 Departamentul pentru protecţia mediului din SUA a schimbat

cerinţele standardului „Renewable Fuel Standard” („RFS”), în conformitate cu care mixul

tradiţional de combustibil realizat la staţiile de alimentare cu combustibil trebuie să conţină nu mai

puţin de 7,8% carburanţi biologici. „ERA” a elaborat, de asemenea, noi cerinţe tehnice faţă de

aparate electrice şi a introdus o siglă specială „Energy Star”, pentru dispozitivele care satisfac

cerinţele de eficienţă energetică contemporană. Au fost determinaţi parametrii respectivi pentru

televizoare, aparate de iluminat, iar pentru maşinile de spălat, în afară de normativul de economisire

a energiei, a fost stabilit indicatorul consumului de apă. Organizaţiile de stat sînt obligate să procure

pentru nevoile sale de producţie doar aparate nepoluante şi energo-eficiente.

Conform datelor Ministerului energeticii al SUA în anii 2015-2038 cerinţele mai drastice

faţă de standarde vor permite de a economisi 0.26 х 1015 unităţi termice britanice (UTB) , ce

corespunde consumului mediu anul de energie de către 2,5 mln. menaje din SUA. Totodată în

perioada respectivă emisiile nocive în atmosferă pot fi reduse: CO2 – cu 7,8 mln tone, SO2 – cu 1,8

mii tone, oxid de azot – cu 9,2 mii tone. În ţară au fost elaborate normative noi în construcţia şi

exploatarea edificiilor. În conformitate cu prognozele revizuite „EIA” în SUA în această perioadă de

timp producerea etanolului din porumb va creşte în medie cu 4,3% anual şi va atinge către a 2030

8,1x1015 UTB, ce depăşeşte cu 47% parametrul preconizat iniţial. Producerea combustibililor

biologici din alte categorii de materie primă vegetală în 2030 va constitui circa 2,5 x 1015 UTB, ce

corespunde unei rate medii de creştere anuală de 4,4%-

Se aşteaptă, că rata de creştere a producerii energiei electrice cu utilizarea SRE poate

constitui în medie 2% anual şi în 2030 vor fi produse 558 mlrd. kWt/oră. În special se va utiliza

energia apei, masa biologică, precum şi energia vîntului şi cea eoliană. După modificarea legislaţiei,

specialiştii „EIA” prognozează extinderea aplicării energiei geotermale, utilizate pentru producerea

energiei electrice. De aceea, pentru a.2030 în „Energy Outlook 2008” indicatorul ce determină

cantitatea energiei electrice, fabricate cu utilizarea acesteia a fost reevaluată în direcţia majorării cu

88%.

În Japonia, în conformitate cu recomandările Comitetului Consultativ pentru energetică şi

resurse naturale, guvernul adoptă măsuri pentru creşterea eficienţei energetice a economiei, pentru

ca în 2030 acest indicator să crească cu 30-40% comparativ cu anul 2004. În 2000 a fost adoptată

legea despre utilizarea raţională a energiei, Mai mult, în toate ramurile economiei se vor adopta

măsuri de reducere a costurilor energetice conform planului „Voluntary Action Plan on the

Enviroment”, care deocamdată are un caracter indicativ.

Japonia este dispusă să dezvolte sfera surselor alternative de energie în scopul micşorării

consumului de hidrocarburi şi reducerii emisiei de bioxid de carbon în atmosferă. Specialiştii

consideră, că pentru producerea combustibilelor de alternativă este necesar de a utiliza materii

prime, neutilizabile în fabricarea produselor alimentare, deoarece în ţară se produc doar 40% din

produsele alimentare consumate de populaţie.

Actualmente, în conformitate cu normativele „ETBE”, benzina comercializată la staţiile de

alimentare conţine 3% de etanol biologic În scopul asigurării garantate a ramurii cu etanol biologic

în Japonia a fost creată întreprinderea „Brazil – Japan Etanol”, a cărei obiectiv constă în organizarea

livrărilor acestui tip de agent energetic din Brazilia, în volum de circa 200 mii l anual. Mărind

importul de etanol biologic ţara soluţionează şi problemele în ramura transportului, perfecţionînd

infrastructura respectivă şi motoarele cu ardere internă. Atunci cînd propria producţie a

combustibilului biologic va atinge dimensiuni industriale, segmentul consumului final al acestuia va

ava un nivel adecvat de dezvoltare.

În ţările UE, conform specialiştilor, există trei sectoare importante, ce dispun de potenţial

considerabil pentru reducerea consumului energiei, şi anume cel al transportului (necesită circa 173

din energia consumată în UE), exploatarea edificiilor, precum şi nemijlocit, sectorul de producere a

energiei.

În sectorul transportului se propune introducerea unor rate de impozite preferenţiale pentru

posesorii de automobile cu consum redus de combustibil, precum şi unui şir de măsuri de susţinere

a producătorilor de automobile cu un nivel redus de emisii nocive.

Conform datelor Comisiei economice, construcţiilor şi exploatării edificiilor revin circa 40%

din consumul energiei în UE. În scopul majorării eficienţei energetice specialiştii propun de a

extinde aplicarea noilor tehnologii, de a modifica cerinţele tehnico-normative de bază, inclusiv

referitoare la încălzirea şi iluminarea edificiilor industriale şi locative. Tehnica casnică şi de birou şi

aparatele de iluminare urmează să aibă un consum redus de energie. Vor fi reexaminate şi cerinţele

faţă de aparate, dispozitive şi materiale, în scopul economisirii energiei termice (robinete, geamuri,

garnitura edificiilor etc). Se apreciază, că aceste măsuri vor permite de a economisi pînă la 45 mlrd

euro anual., iar consumul de energie în sectorul imobiliar se va reduce cu 30%.

În Bonn se preconizează crearea Agenţiei Internaţionale pentru surse renovabile de energie

„Internationale Agentur fuer Erneuenbare Energien” – „Irena”, în scopl extinderii utilizării SER pe

glob. Asemenea propuneri au fost înaintate şi de Asociaţia europeană a energeticii regenerabile

(„Eurosolar”). Şi-au manifestat interesul faţă de acest proiect circa 60 de state, printre care SUA,

Rusia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, Australia, Canada, Brazilia, Argentina, India ş.a.

Este destul de evident, că în ţările UE, cultivarea pe suprafeţele agricole a culturilor necesare

pentru producerea combustibilului biologic, influenţează negativ volumul de fabricare a produselor

alimentare şi duce la deficitul alimentaţiei în multe ţări ale lumii. În prezent în ţările UE, pentru

cultivarea materiilor prime utilizate în producerea de combustibil biologic sînt ocupate 17% din

terenuri agricole. Pentru a majora pînă la 10% conţinutul de combustibil biologic într-un mix cu

combustibil tradiţional în a.2020 (în prezent acest indicator este de 2%), suprafeţele destinate

culturilor agricole tehnice urmează să fie mărite cu 10%, ce poate să ducă la scumpirea produselor

alimentare. Mai mult, la producerea de combustibil biologic se utilizează o cantitate considerabilă

de energie, ceea ce reduce efectul pozitiv de pe urma folosirii combustibilului alternativ.

În Germania dezvoltarea tehnologiilor energofobe este una din sarcinile principale a

guvernului federal în domeniul energetic. Spre 2020 analiştii prognozează creşterea ponderii SER în

producerea energiei primare la 16-20%. Din 2000 în Germania funcţionează legea „Das

Erneuerbare-Energien-Gesets” („EEG”), care reglementează ordinea achiziţiilor şi realizării

energiei electrice, în conformitate cu care posesorii de dispozitive ca produc energie electrică cu

ajutorul SRE, au posibilitatea de a se conecta la reţele generale pentru a comercializa energia

electrică produsă, precum şi pentru recepţionarea ei din reţeaua generală în caz de necesitate.

În Marea Britanie în 2007 a fost aprobată o nouă strategie energetică „White Paper”, ce

preconizează majorarea către 2020 a ponderii energiei fabricate cu ajutorul SER (în special pe

seama utilizării energiei vîntului, solare şi a apelor), pînă la 9% a producerii totale de energie, iar

costurile realizării programei pot constitui 4 mlrd. lire st. Dar unii analişti consideră, că către 2020

ponderea SRE în balanţa energetică a ţării nu va depăşi 5%.

În Italia rezervele potenţiale ale energiei geotermale sunt cele mai mari din Europa

Occidentală.. De exemplu, potenţialul apei este apreciat la 105 TWt/oră anual. Din care 65 TWt/oră

sunt tehnic realizabile. Din 2006 la staţiile de alimentare auto conţinutul de combustibil biologic în

combustibilul tradiţional este stabilit la 0,83%, iar în 2010, în conformitate cu cerinţele UE acesta a

atins 5,75%.

Guvernul Italiei stimulează atragerea de investiţii în domeniul SRE. Compania energetică

„Enee”, un monopolist de stat, planifica în perioada pînă în a. 2012 să investească în sectorul SRE

circa 4,1 mlrd dol din care 3,3 mlrd – în construcţia capacităţilor de producere a energiei electrice.

În Grecia consumul de energie electrică creşte, în medie, cu 4-5% anual. În scopul realizării

Directivei UE (din 2001) privind majorarea pînă la 20% a ponderii SER în producerea energiei

electrice, parcurile cu instalaţii de vînt cu capacitatea totală 4 GWt urmau să fie construite către

anul 2012.

În 10 ani în scopul extinderii producerii de energie electrică cu suportul dispozitivelor de

vînt Grecia preconizează să investească 4 mlrd euro, din care 40% pot fi alocate de UE.

În America de Sud producţia de combustibil biologic creşte în Brazilia, Argentina, Peru,

Columbia. În aceste ţări se realizează programe de extindere a producerii şi exportului de

combustibili alternativi.

Brazilia dispune de circa 72 mln.ha terenuri agricole. Obiectivele de dezvoltare pe termen

lung prevăd majorarea acestui indicator de două ori. În prezent 5% din aceste terenuri agricole sunt

ocupate de plantaţiile trestiei de zahăr pentru producerea de etanol, a cărui volum de producţie în

2012 urma să atingă 30 mlrd.l. Acum cîţiva ani cererea internă la combustibil biologic creşte, în

medie, cu 10% anual. În prezent circa 20% din automobile mai vechi au echipamente respective, iar

mijloacele noi de transport sînt completate cu 90%.

Ramura continuă să atragă investiţii importante, care, conform aprecierii guvernului ţării, au

atins 8 mlrd.dol. în 2012. Sporirea producerii energiei biologice stimulează creşterea preţurilor

interne la mărfuri alimentare.

Argentina se plasează pe locul trei, după Brazilia şi SUA la producerea de combustibil

biologic, care se fabrică, în special din boabe de soia. În conformitate cu o lege nouă, în 2010,

ponderea combustibilului biologic în carburanţi diesel, realizaţi la staţiile de alimentaţie combustibil

auto, a crescut pînă la 5%, ce a permis de a spori consumul intern a combustibilului alternativ de

peste 3 ori – pînă la 700 mln.l.

În ţările asiatice cu un ritm rapid se dezvoltă energetica vîntului şi producerea de energie cu

suportul masei biologice. Experţii consideră, că în 2020 capacităţile instalate a turbinelor de vînt ar

putea atinge, 30-40 GWt.

În 2006 în China a intrat în vigoare legea privind SER. Ea prevede creşterea producerii de

energie electrică din SRE (masa biologică, energia vîntului, soarelui, geotermală, a mareelor).

Susţinerea întreprinderilor din sfera SRE se face în trei direcţii: finanţarea firmelor din fondul

guvernului de dezvoltare a energeticii renovabile, împrumuturi preferenţiale, acordate de alte

instituţii financiare, avantaje fiscale. Se aşteaptă, către 2020 ponderea SRE în balanţa energertică a

ţării, va atinge 12%.

CONCLUZII: În deceniile ce vor urma consumul global de energie va creşte şi în 2030 se va

majora de 1,5 ori comparativ cu anul 2007.

În viitorul apropiat nevoile crescînde în resurse energetice a economiei mondiale vor fi

satisfăcute, în mare, pe seama surselor neregenerabile de energie, dar perioada hidrocarburilor

ieftine este pe sfîrşite.

În acest context mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a reduce consumul de energie

şi hidrocarburi, contribuie la dezvoltarea surselor alternative de energie. Instabilitatea preţurilor la

agenţii energetici tradiţionali şi necesitatea protecţiei mediului au condus la creşterea atenţiei din

partea reprezentanţilor puterii de stat, cercurilor de afaceri societăţii civile pentru domeniul surselor

alternative de energie. Într-un şir de ţări se introduc măsuri legislative eficiente vizînd stimularea

cercetărilor ştiinţifice şi utilizarea practică a surselor energetice alternative.

Creşte competitivitatea surselor alternative de energie. În balanţa energetică mondială creşte

ponderea a SER, ca energia apei, masa biologică, energia vîntului, energia soarelui. Un salt calitativ

în dezvoltarea surselor energetice alternative este posibil odată cu crearea tehnologiilor industriale

de utilizare a hidrocarburilor şi hidraţilor gazoşi

Dar, în ciuda succeselor obţinute în dezvoltarea tehnologiei de producere a energiei din surse

energetice regenerabile, costul energiei electrice obţinute din aceste resurse este încă mai mare

decât costul energiei electrice generate prin arderea combustibililor fosili. Costul energiei electrice

generate din resurse regenerabile ar fi mai mic decât cel al energiei din reţea dacă cheltuielile

indirecte (depoluarea mediului, costuri medicale, costuri de securizare a energiei) generate în

procesul producerii energiei electrice prin arderea combustibililor fosili ar fi incluse în costul

unităţii de energie electrică. Gradul de utilizare a energiilor regenerabile s-a îmbunătăţit mult în

ultimii ani, beneficiind în mai multe ţări de sprijin direct din partea guvernelor.

18.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale.

Ca rezultat al intensificări activităţilor economice cu impact direct asupra mediului înconjurător,

în a 2-a jumătate a secolului XX, pe plan mondial s-a agravat foarte mult starea mediului, aceasta

situaţie conducând la apariţia unei crize ecologice globale. Criza ecologică actuală prin conţinutul şi

consecinţele sale a dobândit un caracter planetar, find cea mai cuprinzătoare dintre toate crizele de

orice fel cunoscute în istorie, cea mai profundă prin conţinutul său şi cea mai gravă prin

consecinţele sale. Starea critică a mediului ambiant dintr-o regiune, ţară, macroregiune sau chiar din

întreaga lume a fost generată de utilizarea iraţională a resurselor naturale, de poluarea excesivă a

aerului, apelor, solurilor, resurselor biologice, de creşterea volumului de deşeuri şi reziduuri

industriale.

Până la mijlocul secolului XX impactul antropic asupra mediului înconjurător era moderat,

iar crizele ecologice aveau cu precădere un caracter local. După cel de-al doilea război mondial,

odată cu creşterea presiunii demografice şi economice, în special cu industrializarea masivă, crizele

ecologice au început să se multiplice, să afecteze regiuni întregi, pentru ca la finele secolului XX,

începutul secolului XXI să apară simptoamele unei crize ecologice globale, manifestată prin

expansiunea zonelor deşertice, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, extinderea

găurii de ozon, încălzirea atmosferei, creşterea excesivă a poluării apelor şi aerului, inclusiv a

Oceanului Planetar etc.

Problema ecologică a devenit una globală, dat fiind faptul că aceasta vizează toată populaţia

globului, iar manifestarea critică a componentelor de mediu (apă, aer, sol, lumea vegetală şi

animală) afectează nu doar statele în care are loc impactul, ci întreaga comunitate internaţională. Se

cere, prin urmare, un efort comun din partea comunităţii internaţionale pentru a redresa situaţia

ecologică precară manifestată sub diverse forme şi cu intensităţi diferite. Criza ecologică a devenit

în prezent un factor tot mai puternic de presiune în politica şi economia internaţională. Nici una

dintre problemele globale, cu care se confruntă omenirea, nu prezintă un pericol mai mare pentru

civilizaţia actuală decât cea ecologică. Existenţa acestei probleme la nivel global nu mai este pusă

de nimeni la îndoială, la fel cum şi lipsa de perspectivă în continuarea căii „tehnocratice” de

dezvoltare.

Situaţia ecologică dintr-o ţară, regiune, ecosistem, în funcţia de amploarea proceselor

districtive, poate fi divizată în 6 tipuri2: 1) satisfăcătoare – impactul negativ este la un nivel

acceptabil şi nu depăşeşte limitele de restabilire; 2) conflictuală – problemele ecologice au un

caracter local şi la o intervenţie adecvată pot fi soluţionate; 3) tensionată – se constată atunci când

apar semnale ale problemelor ecologice; 4) critică – în cazul diminuării considerabile a unor indici

cantitativi şi calitativi ai resurselor de mediu; 5) criză ecologică – care se constată în cazul în care

sunt afectate grav mediul natural şi social; 6) catastrofală – atunci când situaţia ecologică se

2

Kочуров В. География экологических систем. – М., 1997.

manifestă cu mare amploare, cu procese distructive ireversibile ale peisajelor naturale şi antropizate

[13, p.17].

Deseori sunt confundate sau generalizaţi termenii problema ecologică şi criza ecologică.

Vorbind despre problema ecologică avem în vedere, de regulă, una dintre problemele globale ale

omenirii, care derivă din presiunea antropică asupra mediului înconjurător, iar criza ecologică se

referă la intensitatea proceselor distructive asupra mediului natural sau uman. Conceptul „criza

ecologică” este un diagnostic care atestă că planeta Pământ este într-o stare gravă sau foarte gravă.

• Formele de manifestare a problemelor ecologice globale şi căile de redresare. Problema

ecologică este multidimensională. Printre aceste dimensiuni pot fi menţionate: schimbarea climei ca

urmare a emisiilor de gaze cu efect de seră, insuficienţa şi poluarea apelor dulci, dispariţia

pădurilor, deşertificarea, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, evacuarea

reziduurilor în cantităţi uriaşe, degradarea solurilor şi ecosistemelor, epuizarea stratului de ozon,

urbanizarea, răspândirea bolilor etc.

Una dintre cele mai acute probleme ecologice globale cu efecte atât economice, sociale şi de

altă natură este problema schimbării climatice. Poluarea excesivă a atmosferei prin pătrunderea a

cantităţilor crescânde de CO2 (dioxid de carbon), CH4 (gaz metan), N2O (oxid de azot) care

provoacă ploile acide etc. a determinat creşterea temperaturii (t°C) medii a atmosferei şi, respectiv,

la schimbările climatice. Concentraţia CO2 în atmosferă a atins în prezent nivelul cel mai înalt pe

parcursul ultimilor 160 000 ani, ritmurile creşterii anuale ale emisiilor de gaze cu efect de seră sunt

în ascendenţă. Dacă până nu demult vinovaţi de poluarea mediului se făceau, în special, statele

dezvoltate, în prezent situaţia s-a schimbat. Cantitatea totală a emisiilor de gaze din partea ţărilor în

dezvoltare a început s-o depăşească pe cea din partea ţărilor dezvoltate în anul 2005, acum lor

revenindu-le 54% din total. Motivul principal constă în relocalizarea activităţilor industriale

poluante către statele subdezvoltate.

Din totalul consumului energetic, combustibilii minerali (petrol, gaz natural, cărbune)

reprezintă actualmente 80%, ceea ce duce la poluarea continuă a aerului şi la intensificarea efectului

de seră. Încălzirea globală (cu aproximativ 1°C pe parcursul sec. XX) a determinat modificarea

esenţială a climei pe glob, cu intensităţi diferite pe regiuni ale lumii şi efecte diferite. Acest fapt a

determinat creşterea îngrijorării întregii comunităţi internaţionale3. Cert este că toate statele vor

avea de suferit de pe urma modificării climei, dar ţările sărace vor suferi mai mult, deoarece sunt

dependente mai mult de agricultură, nu dispun de sisteme sanitare adecvate, în plus acestea sunt

victimele transferurilor activităţilor poluante din ţările bogate şi a cantităţilor uriaşe de deşeuri.

În 2005 a intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, conform căruia majoritatea statelor

industriale s-au angajat să reducă treptat emisiile de gaze poluante cu efect de seră cu cel puţin 5%

3

sub nivelul emisiilor din 1990 în perioada 2008-2012. Reducerile se referă la 3 dintre cele mai

importante gaze: CO2 – dioxidul de carbon, CH4 - metanul, NO2 – oxizii de azot, care se vor

măsura comparativ cu anul de bază 1990. Tratatul a fost semnat de către 141 de state, dintre care 30

puteri industriale, exceptând SUA şi Australia, care au apreciat că protocolul le-ar împovăra mult

economia.

O problemă ecologică majoră nu mai puţin importantă prin gravitatea consecinţelor asupra

vieţii umane şi economice a lumii o reprezintă epuizarea stratului de ozon. Recent, Organizaţia

Meteorologica Mondiala (OMM) a prezentat raportul asupra stratului de ozon stratosferic.

Măsurătorile au evidenţiat că în septembrie 2005 gaura de ozon măsura 27 milioane kmp, o

suprafaţă apropiata de cea înregistrată în anul 2003, data când a fost observata cea mai extinsă gaura

de ozon de când se fac măsurători meteorologice. Stratul de ozon care înconjoară Terra joacă un rol

benefic asupra vieţii şi activităţii umane absorbind cea mai mare parte a razelor ultraviolete B (UV -

B), biologic nocive, protejând suprafaţa Pământului de supradozare. Stratul de ozon, de asemenea,

influenţează distribuirea temperaturii în atmosferă, ceea ce joacă joacă un rol important în reglarea

climei pe Terra.

Diminuarea găurii de ozon se datorează clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite

produse. Studiile au arătat ca produsele chimice fabricate de om, în principal halonii,

cluorofluorocarbonatii, bromura de metil, sunt responsabile de rarefierea stratului de ozon. Aceste

produse mai sunt încă folosite la frigidere şi instalaţiile de climatizare a aerului ca agenţi frigorifici,

fabricarea produselor cosmetice, aparate pentru producerea spumelor etc. Bromura de metil s-a

folosit zeci de ani la dezinfecţia materiilor prime destinate exportului, precum şi ca pesticid pentru

culturile agricole. Ţările industrializate s-au angajat ca până în anul 2030 să suprime folosirea

hidrocluofluorocarbonului. Produsele antropogene utilizate la fabricarea cosmeticii, sistemelor de

răcire, diluanţilor etc. nu prezintă pericol pentru straturile inferioare ale atmosferei, dar în

stratosferă atomii de clor intră în reacţie cu stratul de ozon O3. Principalul „vinovat” de apariţia

găurilor de ozon se fac CCF-urile, cea mai mare parte a lor fiind fabricate în emisfera de Nord (31%

din freoni se produc în SUA, 30% - UE, 12% - Japonia, 10% - CSI).

Existenţa găurii de ozon a devenit cunoscută publicului larg în 1985 – eveniment care a jucat

un rol important în accelerarea cooperării internaţionale în protecţia găuri de ozon şi care s-a soldat

cu apariţia Protocolului de la Montreal. În 1987 la Monreal, Canada a avut loc Prima Conferinţă

Internaţională cu privire la stratul de ozon, unde a fost primită hotărârea de a reduce cu 50%

producerea clorofluorocarburilor. Dificultatea soluţionării problemei constă în faptul că unele state

în curs de dezvoltare importatoare a tehnologiilor „murdare” din occident nu doresc să renunţe la

pierderile economice ce ar rezulta din demontarea acestor tehnologii.

O altă problemă cu caracter ecologic o reprezintă insuficienţa şi poluarea apelor dulci.

Apa constituie una din condiţiile principale ale existenţei umane. Supravieţuirea umană se datorează

în mare parte apei potabile, cu un conţinut al sării sub 1g la 1l de apă. Apele dulci pe suprafaţa

Terrei sunt repartizate foarte neuniform, gradul de asigurare cu această resursă naturală fiind foarte

inegală pe state şi regiuni ale lumii. Cel mai mare consumator al apei potabile pe Terra o reprezintă

agricultura (circa 60% din totalul apelor consumate). Printre alte ramuri şi activităţi economice cu

un grad sporit al consumului direct sau indirect al apei îl constituie siderurgia, industria chimică,

industria hârtiei şi celulozei, industria alimentară termoenergetica etc. Actualmente a crescut mult

consumul de apă din partea populaţiei. Un orăşean consumă în medie 100-200 l apă, un sătean până

la 50 l apă zilnic, în oraşele mari consumul întrecând de 5-7 ori valorile medii. Consumul excesiv al

apei, precum şi deversările necontrolate au determinat poluarea apelor dulci, în unele bazine

acvatice poluarea atingând cote alarmante. Un impact agresiv asupra apelor îl au detergenţii,

metalele grele, elementele radioactive, îngrăşămintele minerale etc. Preţul apei, conform estimărilor

experţilor, va fi în creştere continuă pe parcursul secolului al XXI-lea, ajungând să fie la fel de

scump ca şi combistibilii.

Spre deosebire de apele dulci, adâncurile Oceanului Planetar au fost mult timp neutilizate

şi considerate zone în afara pericolului ecologist. Însă exploatarea ştiinţifică şi comercială a

oceanului a schimbat această situaţie. Exploatarea excesivă a resurselor piscicole au pus în pericol

securitatea resurselor piscicole pe glob. Oceanul Planetar a cunoscut o poluare masivă şi în

rezultatul transportării combustibilelor pe calea apei, naufragiile, accidentelor fiind destul de

frecvente. După unele calcule anual în Oceanul Planetar pătrund până la 3,5 mln.t petrol şi produse

petroliere. Prntre alte probleme legate de valorificarea Oceanului Planetar se înscriu: utilizarea

resurselor energetice ale oceanului; valorificarea resurselor minerale, atât din apele oceanului, cât şi

din partea subacvatică; construcţia obiectivelor inginereşti (poduri, tunele, oleoducte etc.);

valorificarea resurselor biologice oceanice; creşterea presiunii recreaţionale la ţărmurile mărilor şi

oceanelor etc.

Printre problemele ecologice care au căpătat o amploare globală sunt şi cele legate de

degradarea terenurilor, fapt ce subminează potenţialul de producere a hranei pentru populaţia

crescândă a Terrei. Degradarea terenurilor a căpătat dimensiuni alarmante, manifestate prin

scoaterea din circuitul agricol a numeroase suprafeţe de teren, prin deteriorarea calităţii solurilor

prin eroziune, prin supraexploatarea resurselor biologice, prin deteriorarea terenurilor cauzate de

construcţii de infrastructură, construirea barajelor, canalelor, precum şi prin poluarea chimică

rezultată din utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor sau prin ploile acide.

Degradarea prin eroziune se datorează acţiunii ploilor, vântului şi omului care prin lucrările

agricole a distrus textura solului. Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg glob 20 mln.km2 de

terenuri cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. Anual sunt scoase din circuit circa 7 mln. ha de

terenuri arabile, în condiţiile în care populaţia lumii e în creştere. Calculele arată că în condiţiile

productivităţii agricole actuale o persoană are nevoie în medie de 0,4-0,5 ha teren pentru a fi

asigurat cu produse alimentare şi 0,1 ha teritoriu pentru locuinţă, drumuri şi alte necesităţi. În

prezent în lume fiecărei persoane îi revine 0,3 ha teren arabil, ceea ce este sub limita normativă.

Degradarea terenurilor are loc şi prin supraexploatarea legată de defrişarea pădurilor şi de

suprapăşunat.

Deteriorarea solurilor se realizează şi prin chimizarea excesivă şi ploile caide. Ploile acide

sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf SO2 şi azot N2O care în prezenţa în

atmosferă a vaporilor de apă se transformă în acizi extrem de toxici, ca acidul sulfuric H2SO4 şi

acidul azotic NO3. Chimizarea în exces contribuie la scăderea potenţialului productiv. O alta

consecinţa legată de deteriorarea solurilor şi a apelor freatice a unor elemente minerale cum ar fi

nitratii în concentraţii dăunătoare. Folosite timp îndelungat îngrăşămintele chimice pot opri

reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav fertilitatea lor. Alte produse

care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările miniere, zgurile metalurgice şi de la

termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de animale, reziduurile provenite din industria

alimentara, deşeurile casnice etc.

Degradarea continuă a terenurilor reduce considerabil potenţialul de producţie alimentară şi

de resurse biologice, însoţit de intensificarea unor fenomene anomalice cum ar fi reducerea

biodiversităţii şi deşertificarea. Omul atentează în permanenţă la integritatea biodiversităţii,

nimicind voluntar sau involuntar specii întregi, în contextul exploatării excesive a resurselor

naturale. În ultimele 2 decenii diversitatea speciilor floristice şi faunistice a scăzut cu 20%, o cifră

comparabilă cu dispariţiile native ale speciilor de-a lungul evoluţiei lor geologic.

Terenurile agricole şi pădurile cultivate au apărut pe locul pădurilor native, productivitatea

biologică a lor fiind net inferioară vegetaţiei naturale native. Dacă în cec. XVIII pădurile ocupau

circa 50% din suprafaţa uscatului, la începutul secolului XXI-lea această pondere nu întrecea 25%.

Viteza cu care se micşorează suprafeţele împădurite ale Terrei, în speciale cele tropicale, sunt

îngrijorătoare. Anual sunt defrişate circa 100 mii ha, distrugerea acestor păduri preţioase, numite şi

„plămânii pământului” ocupă doar 7% din suprafaţa uscatului, dar găzduiesc 2/3 din întreaga

diversitate floristică şi faunistică din lume, putând avea consecinţe nefaste dacă nu dramatice pentru

viitorul omenirii. Pădurile au un rol important în menţinerea echilibrului ecologic. Actualmente

pădurile acoperă circa 1/4 din suprafaţa Terrei, dar sub presiunea industriei lemnului, activităţilor de

minerit, extinderea oraşelor, etc. acestea şi-au redus suprafeţele cu o viteză foarte mare. Patrimoniul

forestier al lumii se află într-un proces rapid de diminuare. Pădurile (în primul rând cele tropicale

din America latină, Africa şi Asia) dispar într-un ritm anual estimat la 17 mln ha, acestea pierzând

aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor. Aceste distrugeri masive au la origine, în principal, creşterea

rapidă a populaţiei care utilizează lemnul pentru pregătirea bucatelor şi extinderea terenurilor

agricole, dar şi exportul masiv de lemn către statele bogate. Distrugerea covorului vegetal apare şi

ca urmare a păşunatului intensiv, în special, în statele în curs de dezvoltare. Regiuni întregi sau

chiar state s-au lipsit de covorul vegetal, prin numărul excesiv al capetelor de animale. Terenurile au

fost degradate şi de pe urma construcţiilor infrastructurilor de transport, productive, toate aceste

intervenţii în ecosistemele naturale fiind foarte păguboase pentru mediu.

Creşterea explozivă a numărului populaţiei Terrei, precum şi exploatarea neraţională a

terenurilor cu destinaţie agricolă a determinat accentuarea fenomenului de deşertificare, un hazard

economic de gravitate complexă. Cauzele apariţiei şi extinderii deşerturilor este suprarecoltarea,

practicarea nepotrivită a irigaţiei şi despăduririle. Aproape 3,6 mlrd ha din cele 5,2 mlrd ha terenuri

arabile din lume au suferit de eroziunea şi degradarea solurilor. Peste 100 state ale lumii, inclusiv R.

Moldova, sunt afectate de deşertificare. Ca rezultat al intensificării agriculturii, dar şi a aridizării

climei, reducerea biodiversităţii au condus la distrugerea stratului fertil urmat de pierderea

capacităţii solului de a susţine recolte, păşunat sau alte activităţi umane. Impactul economic este

uriaş cu pierderi de 40 mlrd $ pe an în bunuri agricole şi o creştere constantă a preţurilor la

produsele agricole. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din suprafaţa Terrei este afectată

de secetă, iar după World Wide Fund pentru Natură, lumea a pierdut 30% dun bogăţiile sale naturale

între 1970-2000. Consecinţele deşertificǎrii sunt: diminuarea producţiei de hranǎ, reducerea

productivităţii solului scăderea capacitǎţii de regenerare a terenului; creşterea inundaţiilor în zonele

din avalul râurilor, reducerea calităţii apei, sedimentarea în râuri şi lacuri, colmatarea lacurilor de

acumulare şi a canalelor navigabile; agravarea problemelor de sănătate datorate furtunilor de nisip

şi praf, în special a infecţiilor oculare, a dificultăţilor respiratorii, a alergiilor şi a stressului;

reducerea mijloacelor de trai, această situaţie forţând populaţia sǎ migreze.

O problemă deosebită în procesul de poluare o reprezintă problema deşeurilor, fie că

acestea sunt deversate în atmosferă, pe sol sau în apă, fie că sunt stocate şi depozitate. În acest al

doilea caz pericolul este potenţial şi problemele legate de depozitarea unor cantităţi mari de

reziduuri care se acumulează în cantităâi enorme sunt greu de rezolvat. În această problemă, ca

peste tot în domeniul protejării mediului, intervine noţiunea de rentabilitate, înţeleasă în sens îngust.

Eliminarea unei tone de deseuri costă circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă între 40-60

de dolari. Producătorii, urmărind profitul maxim, nu doresc să recicleze deseurile, ci să le

depoziteze (costul fiind de circa 4 ori mai mic). Drept urmare, numeroase ţări slab dezvoltate

primesc, legal sau ilegal, deşeuri pe teritoriul lor. Guineea Bissau, spre exemplu, a avut un contract

în valoare de trei ori mai mare decât venitul naţional (aproximativ 600 milioane de dolari) pentru

depozitarea a 20 de milioane tone de deşeuri pe an. Se apreciază că traficul de deseuri este superior

traficului de droguri.

O influenţă deosebită în acest proces îl au şi societăţile multinaţionale. Se poate observa că

aceste firme pătrund într-o regiune, exploatând intensiv si iraţional resursele naturale, după care se

retrag, lăsându-i pe locuitorii zonei respective să lupte pentru supravieţuire. Consecinţele penetrării

firmelor multinaţionale în aceste ţări au un dublu caracter. Pe de o parte, activitatea lor participă la

asigurarea mijloacelor tehnice şi cadrelor necesare dezvoltării, pe de altă parte, agravează o serie de

probleme economice şi sociale ale acestor ţări. Ele instalează, de regulă, în ţările slab dezvoltate,

obiective economice care duc la cresterea poluării mediului (în deosebi întreprinderi pentru

extracţia de materii prime, fabricarea de îngrăsăminte chimice etc.). Acţionează în cele mai diferite

modalităţi pentru a evita cheltuielile necesare în adoptarea unor măsuri destinate să protejeze natura.

În cadrul societăţilor transnaţionale implantate în aceste ţări se înregistrează frecvent cazuri de

încălcare a tehnologiei de producţie, ceea ce în condiţiile lipsei de măsuri speciale de tehnică a

securităţii, duc la consecinţe dintre cele mai grave asupra mediului.

Un rol deosebit în accentuarea problemei ecologice îl joacă datoriile externe. Exploatarea

resurselor naturale în scopul achitării dobânzilor la datoriile externe a devenit una din cauzele

principale ale distrugerii mediului înconjurător în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se pune

mai acut în special, în ţările care sunt net debitoare: Brazilia, Mexic etc. Pentru multe dintre ţările

slab dezvoltate sărăcia este principala sursă de degradare a mediului înconjurător şi principala frână

în calea dezvoltării. Modelul de industrializare practicat de ţările dezvoltate continuă să constituie

termen de referinţă pentru dezvoltarea economică a acestor ţări, cu toate că în noile condiţii devin

preponderente inconvenientele lui; cresterea exagerată a consumului energetic şi de materii prime

face să apară la orizont spectrul epuizării acestora, poluarea atinge niveluri ce ameninţă să perturbe

echilibrele naturale, gigantismul si urbanizarea excesivă, odată cu implicarea unor costuri tot mai

greu de suportat, antrenează consumuri mari de resurse, conduc la risipă, schimbând condiţiile de

viaţă ale oamenilor care şi aşa sunt destul de precare etc.

• Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului. Globalizarea problemelor

ecologice a determinat guvernele statelor lumii crearea structurilor statale şi a infrastructurii

necesare asigurării unei securităţi ecologice. A fost creată baza legislativă care ar implementa legile

cu caracter ecologic. În corespundere cu aceste deziderate au intervenit schimbări importante în

activitatea industrială, aceasta ramură făcându-se „vinovată” de modificarea componentelor de

mediu în cea mai mare parte, fiind cunoscută sub denumitrea de „tehnogeneză” (modificarea

complexelor naturale sub activitatea activităţii productive a omului) şi/sau antropogeneza. În statele

dezvoltate, spre exemplu, s-au redus considerabil activitatea de producere a oţelului, fontei,

laminatelor, cimentului, consumul resurselor energetice. Au avut loc de asemenea modificări

structurale importante în economie, renunţându-se treptat de la ramurile energofage şi materiofage¸

la micşorarea consumului de energie şi materii prime pentru o unitate de produs, la miniaturizarea

produselor etc. S-a trecut la utilizarea tehnologiilor fără deşeuri, la prelucrarea deşeurilor şi

reintroducerea în circuit a acestora. Cu toate aceste problemele ecologice nici pe departe nu pot fi

considerate ca soluţionate din mai multe considerente. Mai multe activităţi economice poluante au

fost transferate în ţările în curs de dezvoltare, care nu au deocamdată politici ecologice dure şi, în

goana după investiţii, au acceptat desfăşurarea pe teritoriul lor a activităţilor cu un grad de poluare

sporit. În mai multe state dezvoltate, dar în primul rând SUA, rămâne valabil model economic

consumerist, fără a ţine cont de impactul asupra sănătăţii lor şi asupra securităţii ecologice.

Factorul ecologic la etapa contemporană devine unul determinant pentru dezvoltarea

durabilă a statelor, dar şi a Terrei în ansamblu. Analiza situaţiei create conduce la ideea că în

prezent este necesară crearea unui sistem complex de activităţi de utilizare raţională a resurselor,

care ar exclude treptat apariţia situaţiilor de conflict. Economia trebuie să găsească aşa căi de

dezvoltare fără a pereclita echilibrul sistemelor ecologice. Producţia trebuie să se dezvolte în

corespundere cu restricţiile ecologice, să fie durabilă, să nu compromită cerinţele generaţiilor

viitoare. Accentul trebuie schimbat de la lichidarea consecinţelor poluări mediului la căutarea căilor

de preîntâmpinare.

Măsurile de protecţie a mediului înconjurător nu pot fi soluţionate de state aparte, ci prin

conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale. Sistemul actual al cooperării ecologice

internaţionale cuprinde aşa aspecte ca: colaborări interparlamentare în vederea elaborării legilor în

domeniul protecţiei mediului, semnarea acordurilor internaţionale şi a convenţiilor pe probleme de

mediu, realizarea comună a proiectelor de mediu, efectuarea comună a expertizelor ecologice,

realizarea în comun a conferinţelor, forumurilor ecologice etc.

• Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane:

Deteriorarea mediului înconjurător în proporţii deosebit de mari, care a pus în pericol supravieţuirea

civilizaţiei umane şi care poate declanşa o catastrofă social-ecologică de proporţii planetare, a

determinat comunitatea mondială să se orienteze către un alt tip de dezvoltare, numită actualmente

dezvoltare durabilă (DD). În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite, la care statele

prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează

mediul înconjurător. În 1986 Naţiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare,

având scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la valabilitatea

pe termen lung a societăţii umane. Problema cheie a dezvoltării durabile constă în creşterea nevoilor

umane ale populaţiei şi limitele impuse de resursele planetare, precum şi degradarea continuă a

mediului.

La Summitul de la Rio-de-Janeiro în 1992 sunt aduse în centrul atenţiei problemele privind

mediul de dezvoltare. Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare care să susţină

progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor mai îndelungat”. Scopul declarat la

Conferinţa secolului a fost stabilirea unei noi strategii de dezvoltare economică şi socială în lume,

cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă („sustainable developement”). Conceptul de dezvoltare

durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică al căror

fundament reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele social-economice şi potenţialul natural.

Cea mai cunoscută definiţie a DD este cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare,

cunoscută şi sub denumirea de raportul Bruntland: „Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte

satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi

satisface propriile nevoi”.

În 2002 are loc Sumiitul de Johanesbourg, Africa de Sud, în care se studiază progresele

făcute spre DD şi se trasează noi angajamente pentru statele lumii. La nivelul UE, în cadrul

Consiliului European de la Geteborg (Suedia) în 2001 a fost adoptată Strategia Europeană de

Dezvoltare Durabilă (SDD), fiind propuşi un set de indicatori ai DD, precum şi mecanismul

monitorizării SSD. Republica Moldova este, de asemenea, angajată în implementarea acestui

concept, având un şir de documente, care atestă responsabilităţile diverselor structuri pentru

implementarea DD.

Concluzii:

1. În rezultatul intensificării activităţii economice cu impact direct asupra mediului

înconjurător situaţia ecologică la etapa contemporană s-a agravat considerabil, devenind o

preocupare a întregii comunităţi internaţionale.

2. Criza ecologică globală a devenit un factor tot mai puternic de presiune asupra economiei

şi politicii internaţionale.

3. Problema ecologică se manifestă sub mai multe forme, numărul şi intensitatea cărora a

fost în creştere permanentă.

4. Impactul deosebit de grav asupra vieţii, sănătăţii şi activităţii umane a determinat

comunitatea internaţională să coopereze în vederea soluţionării în comun a problemei

ecologice.

5. Factorul ecologic devine unul determinant pentru dezvoltarea durabilă a statelor şi a

economiei mondiale în ansamblu.

6. Dezvoltarea durabilă oferă o nouă şansă de supravieţuire pentru civilizaţia umană.


1. În ce constă esenţa problemei ecologice ca problemă globală?

2. Care sunt cauzele principale ale crizei ecologice?

3. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea problemei ecologice şi care sunt

temele puse în discuţie în cadrul reuniunilor internaţionale?

4. Care sunt formele de manifestare ale problemei ecologice globale?

5. Care pot fi consecinţele impactului ecologic negativ pentru dezvoltarea economică?

6. Care sunt pierderile economice rezultate din distrugerea startului de ozon? Care consecinţe ale distrugerii

stratului de ozon sunt mai periculoase pentru ţara Dvs.?

7. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în scopul atenuării crizei ecologice?

8. În ce constă esenţa problemei demografice ca problemă globală?

9. Argumentaţi cele 2 laturi de bază ale problemei demografice globale: explozia demografică şi implozia

demografică.

10. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru problema demografică şi care sunt

problemele puse în discuţie în cadrul reuniunilor demografice internaţionale?.

11. Care pot fi consecinţele îmbătrânirii demografice pentru dezvoltarea economică?

12. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în cazul aplicări politicii pronataliste? Dar denataliste?

13. Care sunt tendinţele pe piaţa energetică globală?

14. Cum se modifică competitivitatea resurselor energetice pe piaţa mondială?

15. Ce tendinţe se remarcă în utilizarea surselor energetice alternative?

16. Caracterizaţi politica ţărilor Uniunii Europene în domeniul securităţii energetice.

Test:1. Esenţa problemei demografice constă în:

a) Creşterea numărului populaţiei unui teritoriu;b) Diminuarea numărului populaţiei;c) Reproducerea simplă a populaţiei;d) Creşterea explozivă a populaţiei.

2. Explozia demografică a atins apogeul în:a) 1940-1960;b) 1950-1979;c) 1960-1980.

3. Alegeţi perechile corespunzătoare „Locul desfăşurării Conferinţelor ONU pentru populaţie – anii desfăşurării”:

a) Cairo 1974b) New York 1984c) Bucureşti 1965d) Belgrad 1994e) Mexic 1999.

19. Problemele globale cu caracter socio-economic

Obiective:

A însuşi noţiunile: probleme globale cu caracter socio-economic, criminalitate economico-

financiară, crimă organizată, terorism internaţional;

A caracteriza problemele globale la etapa contemporană, tendinţele şi perspectivele

acestora;

A analiza fenomenul de criminalitate economico-financiară şi de spălare a banilor;

A identifica problemele ce ţin de crima organizată în Republica Moldova şi principalele

forme de manifestare ale acesteia;

A explica impactul terorismului internaţional asupra economiei mondiale, efectele şi

costurile terorismului;

A identifica căile de prevenire şi combatere a terorismului şi a crimei organizate, formele de

manifestare a crimei organizate pe plan transnaţional.

Termeni cheie :

Problemă globală, criminalitate economico-financiară, fraudă fiscală, companie offshore, corupţie,

economie subterană, muncă la negru, crimă organizată, trafic cu armament, trafic de droguri,

trafic cu autoturisme furate, trafic de fiinte umane, terorism, conflict internaţional, grupare

teroristă, terorism religios, terorism raţional, terorism statal, terorism aerian, terorism maritim,

securitate economică, securitate publică.

19.1. Criminalitatea economico-financiară: cauze, tipuri, factori determinanţi

Noul mileniu a adus nu doar o accentuată globalizare a pieţelor lumii, dar şi o adâncire fără

precedent a interdependenţelor existente între economiile naţionale. Evident, aceste procese au

favorizat dezvoltarea economiei mondiale, dar şi a crimei organizate transnaţionale şi terorismului.

Creşterea neîncetată a volumului capitalurilor obţinute în urma activităţilor specifice crimei

organizate a determinat o creştere a necesităţii reciclării acestor fonduri, astfel încât s-a ajuns la

situaţia îngrijorătoare ca liderii lumii interlope şi operatorii implicaţi în spălare de bani să poată

controla şi influenţa în unele ţări ale lumii sectoare importante din economie, finanţe, politică şi

administraţie.

Criminalitatea economico-financiară, în general, poate fi considerată partea ascunsă a

criminalităţii, din cel puţin trei motive:

- este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme criminale

tradiţionale;

- efectele sale, desi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate si

numarul mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai putin vizibile imediat, de regula,

propagându-se într-o perioada de timp îndelungat;

- datorita faptului ca rezultatul infractiunilor economico-financiare nu este întotdeauna

spectaculos prin imagine (fata de omor, trafic de droguri s.a.), astfel de fapte sunt mai putin

mediatizate.

Criminalitatea economico-financiara formeaza o mare parte din „numarul ocult” al crimelor

nesemnalate sau insuficient semnalate. Aceste crime cauzeaza institutiilor economice si sociale,

precum si populatiei, prejudicii mult mai mari decât cele indicate de numarul cazurilor finalizate

pozitiv si care, de regula, provoaca reactii în lant.

Cel putin în cazul infractiunilor la regimul fiscal, cetatenii, si chiar institutii ale statului,

abordeaza o atitudine de spectatori dezinteresati atunci când iau cunostinta despre fapte ilicite care

afecteaza bugetul de stat, datorita faptului ca nu se simt prejudiciati, lucru total fals.

Un studiu efectuat pentru compararea consecintelor criminalitatii în afaceri fata de

criminalitatea traditionala, a relevat faptul ca rezultatele negative, paguboase sunt mai mari în

cazul celei dintâi, ale carei victime pot fi:

- statul, în cazul infractiunilor de contrabanda, a formelor de frauda fiscala, fraude

financiare s.a;

- societatile comerciale, care cad victime în cazul înselaciunilor cu mijloace de plata

falsificate, concurenta neloiala, încalcari ale drepturilor de autor etc;

- consumatorii, supusi riscului contrafacerilor, produselor falsificate ori înşelaciunilor cu

privire la pret sau calitate.

Pentru a avea o imagine cât de cât reala privind dimensiunile criminalitatii în acest domeniu,

exemplificam faptul ca în Franta, conform unui studiu recent, cheltuielile globale pentru protejarea

finantelor publice si prevenirea infractiunilor economico-financiare, se ridica anual la 1 miliard de

euro, în timp ce prejudiciul provocat prin asemenea fapte a fost estimat la circa 6 miliarde de euro.

Cauzele care pot stimula comiterea infracţiunilor din domeniul analizat pot fi împărţite în

trei categorii: de natura economică, psiho-socială şi juridică.

a) Cauze de natură economică.

- situatia economica precara a anumitor sectoare ale vietii economice, cum ar fi delictele de

bancruta si infractiunile în materie de credit, specifice perioadelor de recesiune;

- existenta unor profituri mari în anumite ramuri de activitate economica care tenteaza

înfiintarea unor societati fictive sau în nume colectiv, la care sunt invitati sa participe cu fonduri un

numar mare de depunatori, pacaliti de oferta generoasa de profit, care nu-si vor recupera investitia

niciodata;

- practica acordarii unor subventii de la stat, râvnite si de exponentii criminalitatii, care

prezinta în acest scop documente falsificate ce atesta ca îndeplinesc conditiile necesare pentru a

beneficia de astfel de facilitati;

- lipsa unui control intern riguros, în cazul societatilor comerciale;

- functionarea unui sistem vamal protectionist sau practicarea unei fiscalitati ridicate;

- greutatile financiare ale unor societati comerciale care motiveaza pe reprezentantii sai sa

recurga la comiterea unor delicte economico-financiare, pentru a subzista.

b) Cauze de natură psiho- socială

- mediul de afaceri dominat de legea concurentei, dorinta oamenilor de afaceri de a

maximiza profitul si productivitatea, prin orice mijloace, chiar si comitând infractiuni;

- ambiţia funcţionarilor ce vizează realizarea unei cariere de succes cu orice preţ, precum şi

obţinerea unor venituri mai mari decît cele legale;

- ignoranţa victimelor sau necunoaşterea de către acestea a mijloacelor de protecţie legală

de care dispun, tentaţia obţinerii unor profituri sporite, nedenunţarea anumitor infracţiuni prin care

au fost lezate, pentru a nu-şi strica imaginea publică sau prestigiul comercial etc.;

- reacţia scăzută a opiniei publice în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni, diferită de

cea provocată de alte infracţiuni de impact;

- ineficienţa sau lipsa de operativitate a sistemului judiciar, ceea ce determină victimele să

renunţe la avansarea unor plângeri şi sesizări.

c) Cauze de natură juridică.

- lipsa reglementărilor interne clare, precise şi stabile în cazul infracţiunilor legate de

afaceri;

- inconsecvenţa dreptului penal internaţional al afacerilor, lipsit de unitate, neclar şi

lacunar, ceea ce stimulează frauda.

Frauda fiscală

Frauda fiscală reprezintă ansamblul practicilor care urmăresc elucidarea în totalitate sau în

parte a impozitului datorat statului.

În funcţie de locul de manifestare, intensitate, metodele folosite în antiteză cu legislaţia

economică fiscală, dar şi cu morala şi toleranţa societăţii frauda poate imbraca anumite forme

precum: evaziunea fiscală, contrabanda, înşelăciunea, dar şi forme nesesizabile sau speculative,

interpretări particulare ale unor prevederi legale în scopul sustragerii sau evitării impozitării.

În activitatea practică, încadrarea fraudei, în formele dure de manifestare sau în cele

speculative este determinată de legislaţia statelor şi de momentul desfăşurării unei anumite

activităţi. Astfel, funcţie de politica economică adoptată la un moment dat operaţiunile de import

pot fi purtătoare ale unor impozite foarte mari sau după caz, ale unor taxe convenţionale justificate

de costurile unor servicii vamale.

Fără a detalia motivele care determină opţiunea pentru o anumită politică vamală, rezultă clar

că elucidarea obligaţiilor vamale va produce efecte diferite în cele două cazuri, aceeaşi faptă putând

fi considerată o gravă infracţiune sau o eroare statistică.

Declararea veniturilor şi, în consecinţă stabilirea impozitului aferent acestora pot fi operaţiuni

simple dacă sursele sunt bine delimitate şi tehnica de calcul se bazează pe un sistem logic, dar

complexitatea operaţiunii creste, iar siguranţa unor corecte determinări ale impozitelor scade

accentuat în cazul existenţei unei multitudini de surse de venit concomitente pentru acelaşi subiect.

În practică se întâlnesc foarte des situaţiile când contribuabili cu venituri mici sunt riguros

impozitaţi, în timp ce posesorii unor surse multiple de venituri beneficiază de o sumedenie de

circumstanţe care în final conduc la o impozitare ce contravine evident principiilor de echitate

fiscală. În acelaşi cadru, trebuie explicată egalitatea dintre veniturile pe care un stat le obţine în

cazul în care fiscalitatea nu există sau nu este excesivă şi eficienţa organizării în aceste condiţii a

instituţiilor de control.

Fluxurile financiare ilicite

Fluxuri financiare ilicite în Republica Moldova. Cu fluxuri financiare ilicite în valoare

medie anuală de 375 milioane de dolari SUA, Republica Moldova este plasată pe locul 82 dintre

125 de ţări în clasamentul care evidenţiază evoluţia media anuală a fluxurilor financiare ilicite în

perioada 2000-2008, elaborat de Grupul de analiză american Global Financial Integrity (GFI).

Potrivit raportului „Illicit Financial Flows from Developing Countries: 2000-2009”

(Fluxurile financiare ilicite în ţările dezvoltate: 2000-2009), elaborat de GFI, valoarea cumulativă a

fluxurilor financiare ilicite în această perioadă se ridică la 3 miliarde 375 milioane de dolari.

Această sumă depăşeşte stocul investiţiilor străine directe care la sfârşitul trimestrului III 2010,

potrivit Băncii Naţionale a Moldovei, se apropia de 2,8 miliarde de dolari.

Fluxurile financiare ilicite pot reprezenta, printre altele, sume de bani scoase din Republica

Moldova şi plasate în conturi bancare din paradisurile fiscale. Potrivit estimărilor Transparency

International fluxurile financiare ilicite în valoare medie anuală se cifrează în Republica Moldova la

101,17 dolari pe cap de locuitor.

Tabelul 19.1

Raportul dintre corupţie şi fluxurile ilicite de capital în anumite ţări, 2009

http://iff-update.gfip.org/

Sursa: World Bank Indicators database, WB, 15 December 2010; Transparency International – Moldova

Deşi volumul refluxului de capital din China este cel mai mare, comparat cu Produsul Intern

Brut al acestei ţări, este relativ mic, chiar mai redus decât cel din Malaiezia, Arabia Saudită sau

Republica Moldova şi ca urmare pune mai puţină presiune pe stabilitatea economică. În ţările cu un

reflux ilicit de capital mai înalt pe cap de locuitor impactul asupra sărăcirii populaţiei este mai mare.

Totuşi, trebuie menţionat că refluxul capitalului dintr-o ţară duce la afluxul acestuia în altă

ţară. Ţările recipiente ale fluxurilor de capital ilicit sunt preponderent cele cu o infrastructură

dezvoltată de deservire a capitalului sau cele care oferă posibilităţi de a ascunde provenienţa acestui

capital.

În aceste condiţii, autorităţile oficiale trebuie să creeze un climat investiţional favorabil, să

dezvolte infrastructura pieţei financiare, inclusiv sistemul bancar, piaţa hârtiilor de valoare, să

organizeze un sistem de evidenţă a fluxurilor ilicite de capital, printr-un schimb operativ de

informaţie cu alte ţări, depunând eforturi pentru restituirea capitalului.

Primele cinci locuri ale clasamentului CFI sunt ocupate de China (241,7 miliarde de dolari

valoare medie anuală), Federaţia Rusă (47,47 miliarde de dolari), Mexic (46,23 miliarde de dolari),

Arabia Saudită (33,5 mld. dolari) şi Malaiezia (32,6 mld. dolari). Conform studiului, ieşirile ilegale

de bani din ţările monitorizate au ajuns la 1.440 de miliarde de dolari în 2008, de la 1.260 de

miliarde de dolari în 2000.

Estimările privind fluxurile financiare ilicite au fost făcute de GFI în baza statisticilor

oficiale privind balanţa de plăţi şi a datelor comerciale raportate la FMI de către ţările membre,

precum şi datele privind datoria externă raportate la Banca Mondială.

Autorii studiului precizează că fluxuri financiare ilicite sunt cuantificate folosind o

metodologie a Băncii Mondiale, care ia in calcul variaţia unor indicatori, ca datoria externă,

transferurile ilicite, evaziunea fiscală etc.În calitate de catalizatorii fluxurilor financiare ilicite, GFI

numeşte mita, corupţia, furtul, evaziunea fiscală, iar cel mai răspândit este denaturarea valorii mărfii

în vamă,. Experţii menţionează că nu au fost luate în considerare contrabanda, unele tipuri de

subevaluare a bunurilor şi schimbul de active. Experţi din Moldova sunt de părere că unele dintre

Ţara Volumul fluxului ilicit de capital (miliarde USD pe an)

PIB 2009 (miliarde USD)

Indicele Perceperii Corupţiei, 2009

Volumul fluxurilor ilicite comparativ cu PIB (%)

Volumul fluxului ilicit pe cap de locuitor

China 241,7 4985,461 3,6 4,85 181,53

Federaţia Rusă

47,47 1231,893 2,2 3,85 334,65

Mexic 46,23 874,810 3,3 5,28 430,33Arabia Saudită

33,5 369,179 4,3 9,07 1319,42

Malaiezia 32,6 193,093 4,5 16,88 1186,32România 3,678 161,110 3,8 2,28 171,23Moldova 0,375 5,405 3,3 6,94 104,17

căile de scoatere a capitalului din ţară sunt nerepatrierea valutei din exporturi, supraevaluarea

preţurilor la importuri şi subestimarea exporturilor.

Fenomenul de spălare a banilor

Spălarea banilor proveniţi din activităţi ilegale afectează în mod direct liberul acces la

investiţii, afectează piaţa muncii legale, desfacerea, consumul, dar şi producţia propriu-zisă.

Problema spălării banilor a fost abordată, în mod organizat, în conţinutul Convenţiei

Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, care a fost adoptată

la data de 20 decembrie 1988, la Viena, în contextul sensibilizării comunităţii internaţionale pentru

combaterea traficului de droguri. Părţile semnatare acestei convenţii,fiind conştiente că traficul ilicit

reprezintă o sursă de câştiguri financiare considerabile, care permit organizaţiilor criminale

transnaţionale să penetreze şi să corupă structurile de stat, activităţile comerciale şi financiare

legitime, cât şi societatea la toate nivelurile sale, au adoptat primele măsuri de împiedicare a

acţiunilor de reciclare a fondurilor provenite din comerţul cu droguri.

Termenul de spălare a banilor a început să fie folosit în anii 1920 când în SUA unele grupuri

infracţionale (foarte cunoscuţi ar fi Al Capone şi Bugsy Moran ) au deschis spălătorii, fie auto, fie

de rufe, care aveau rolul de a spăla „banii murdari”, în fapt să - şi justifice banii proveniţi din

diverse activităţi criminale. Probabil că tocmai de la aceste activităţi a rămas şi denumirea

de ,,money laundering”(spălarea banilor) care în timp a căpătat şi o consacrare juridică.

Prin analiza fenomenului din punct de vedere economic, spălarea banilor presupune

ansamblul de tehnici şi metode economice şi financiare prin care banii sau alte bunuri obţinute din

activităţi ilicite, frauduloase, precum economia subterană sau corupţia, sunt desprinse de originea

lor, pentru ca apoi să li se dea o aparentă provenienţă justificată legal şi economic, în scopul

investirii lor în economia reală.

Conform legii Republicii Moldova nr.190 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării

banilor şi finanţării terorismului, noţiunea de spălare a banilor este definită ca acţiuni, stabilite în

Codul penal la art.243, orientate spre atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei veniturilor

ilicite ori spre tăinuirea originii sau apartenenţei unor astfel de venituri. La rândul lor, veniturile

ilicite sunt definite ca bunuri destinate, folosite sau rezultate, direct sau indirect, din săvîrşirea unei

infracţiuni, orice beneficiu obţinut din aceste bunuri, precum şi bunuri convertite sau transformate,

parţial sau integral, din bunuri destinate, folosite sau rezultate din săvîrşirea unei infracţiuni şi din

beneficiul obţinut din aceste bunuri.

În zilele noastre, acestui scop îi folosesc restaurantele fast-food, cazinourile şi societăţile

comerciale ce au la bază numerarul.

Reciclarea fondurilor este un proces complex prin care veniturile provenite dintr-o activitate

infracţională sunt transportate, transferate, transformate sau amestecate cu fonduri legitime, în

scopul de a ascunde provenienţa sau dreptul de proprietate asupra profiturilor respective.

Necesitatea de a recicla banii decurge din dorinţa de a ascunde o activitate infracţională. Este cea

mai periculoasă componentă a economiei subterane şi cuprinde: activităţile de producţie,distribuţie

şi consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare,furtul de automobile,

prostituţia, traficul de carne vie, corupţia, şantajul, falsificarea de monede sau alte

valori,contrabanda,etc.

Activităţile criminale, precum traficul de droguri, de armament, de material nuclear, sunt o

realitate pe care o sesizăm destul de des prin intermediul unor ştiri de senzaţie dar în spatele acestor

activităţi circulă sume uriaşe, generatoare de adevărate fluxuri economice financiare. Fenomenul de

plasare în economia oficială a banilor proveniţi din activitatea criminală a cuprins în jocul său

importante segmente ale sistemului financiar bancar internaţional. Spălarea banilor orientează banii

dintr-o economie ilegală şi îi plasează în investiţii binevenite în economia legală.

Paradisurile fiscale şi acttivităţile offshore

Orice contribuabil este tentat să plătească impozite şi taxe cât mai mici sau să nu plătească

nici un fel de impozit. Pentru a profita de astfel de slăbiciune umană, de-a lungul timpului au existat

teritorii care au creat o legislaţie de atragere a fondurilor financiare, acordându-se facilităţi

deosebite, dintre care cea mai importantă o constituie scutirea de impozite ori nivelul acestora

extrem de redus. Aceste teritorii sunt denumite în literatura fiscală „paradisuri fiscale”.

Termenul de „ paradis fiscal” este preluat din limba engleză, de la cuvântul „tax-haven”,

care înseamnă „refugiu”, „port fiscal”.

„Paradisul fiscal” poate fi definit ca fiind spaţiul geografic (reprezentat de teritoriul unei

ţări sau numai de o parte a teritoriului unui stat) în interiorul căruia se acordă numeroase şi

felurite facilităţi fiscale: nu se percep impozite (ori acestea sunt constituite în cote reduse şi privesc

numai unele categorii restrânse de venituri sau bunuri), se asigură – la un nivel ridicat – secretul

bancar, este stimulată dezvoltarea activităţilor comerciale şi transferul beneficiilor, nu există

restricţii în privinţa schimburilor valutare etc.

În prezent, în lume exista mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale. Acestea

sunt situate pe arhipelaguri, în republici insulare sau ţări mici.

Modele de paradisuri fiscale de pe teritoriul Europei sunt: Alderney, Andorra, Belgia, Cipru,

Elveţia, Gibraltar, Guernsey, Jersey, Insula Man, Liechtenstein, Luxembourg, insulele Madeira,

Malta, Monaco şi San Marino. Modele de paradisuri fiscale din afara Europei sunt: Anguilla,

Antigua Şi Barbuda, Antilele Olandeze, Aruba, Bahamas, Barbados, Delaware, Insulele Bermude,

Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cook, Mauritius, Panama şi Singapore.

În ultimii ani, controversatul termen „paradis fiscal” s-a transformat în mult mai preţiosul

„centru financiar offshore”, şi aceasta datorită instrumentului principal utilizat în desfăşurarea

afacerilor în cadrul paradisului fiscal, reprezentat de societatea offshore.

În limbajul englez comun „offshore” înseamnă „dincolo de ţărm”. În limbajul economic de

specialitate termenul desemnează activităţi în afara graniţelor naţionale ale statului în care sunt

rezidente. O „companie offshore”,este o societate înregistrată într-o ţară sau într-un teritoriu

dependent al unei ţări cu legislaţie autonomă, dar care nu desfăşoară activităţi economice pe

teritoriul respectiv.

Teoretic, companii offshore se pot înfiinţa în orice ţară din lume, dar nu peste tot se pot

obţine şi avantaje fiscale. Or, tocmai facilităţile oferite de teritoriile paradisurilor fiscale sunt cele

care atrag înfiinţarea şi funcţionarea unor asemenea companii. Aceste teritorii oferă companiilor

offshore un statut fiscal generos în raport cu firmele care lucrează în interior, caracterizat printr-o

impozitare redusă sau inexistentă.

Societatea sau compania offshore este un instrument financiar utilizat pentru planificarea şi

evitarea impozitelor, pentru creşterea profitabilităţii afacerii, pentru participarea (ca acţionar sau

asociat) la managementul afacerii, cu deplină libertate a mişcării resurselor financiare şi în deplin

anonimat al proprietarului.

Companiile offshore sunt înfiinţate în scopul realizării următoarelor operaţiuni:

tranzacţii comerciale în străinătate;

investiţii prin intermediul unei companii offshore;

înregistrări de nave şi aeronave;

achiziţionarea de proprietăţi;

formarea de companii holding;

înfiinţarea de societăţi de asigurare;

înfiinţarea de bănci;

din motive de reputaţie;

pentru a amplasa averea personală într-un mediu sigur;

protecţia bunurilor.

Scopul constituirii unei companii offshore, extrem de diversificat, reprezintă totodată unul

din cele mai importante aspecte legate de înfiinţarea societăţii, întrucât, în contextul mondializării

schimburilor, se consideră că o întreprindere care ignoră paradisul fiscal se condamnă la non-

competivitate. Prin aceasta, compania offshore va trebui să fie în măsură înainte de toate să-şi

cunoască cu adevărat interesele.

Avantajele oferite de companiile offshore înregistrate în paradisurile fiscale sunt:

1. Anonimitate şi confidenţialitate;

2. Suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţională a taxelor;

3. Lipsa controalelor valutare;

4. Operează într-un sistem economic şi politic stabil;

5. Operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;

6. Posibilitatea diversificării obiectivului de activitate fără nici o restricţie;

7. Regulamente lejere;

8. Posibilitatea de expansiune mult mai bună.

Şi pentru că paradisurile fiscale protejează identitatea clienţilor săi prin lege, este greu de spus

cam cât pierde un stat prin neimpozitarea veniturilor expatriate. Practic, oricine îşi poate deschide

un offshore, dacă are banii necesari - aproximativ 2.000 de euro. Capitalul social nu poate depăşi

suma de 40.000 de euro, iar taxa anuală este cel mult 1.000 de euro. Deşi utilizarea diferenţelor de

legislaţie fiscală dintre două sau mai multe ţări este cel puţin la fel de veche ca şi impozitarea,

totuşi, în timp, utilizarea offshore-urilor a devenit practică standard dacă nu pentru spălarea banilor,

atunci pentru evaziunea fiscală.

Cel mai mare paradis fiscal din spaţiul comunitar este Luxemburgul, ţara în care banii pot fi,

legal, feriţi de impozitare. În micuţul stat funcţionează 141 de bănci din 26 de ţări. Timp de mai

multe decenii, Luxemburgul şi-a câştigat reputaţia de oază fiscală sigură. Volumul fondurilor de

investiţii se ridică la aproximativ 2.100 de miliarde de euro, estimează biroul de consiliere

financiară Ogier. Aceste fonduri sunt scutite de taxe. Pentru a-şi proteja profiturile de mâna lungă a

fiscului, multe concerne internaţionale şi-au deschis filiale în Marele Ducat. Banii proveniţi din

străinătate au săltat Luxemburgul în fruntea clasamentului european al veniturilor pe cap de

locuitor.

Offshore-urile reprezintă un factor important al concurenţei globale, ele ajută liderii mondiali

să ocolească regulile de comerţ mondial gândite de ei înşişi.

Indiferent de estimări, este cert că impactul paradisurilor fiscale şi al centrelor offshore asupra

economiei mondiale este considerabil: de exemplu, state ca insulele Cayman sau Bermuda sunt

lideri mondiali în industria financiar-bancară, iar altele, precum Insulele Virgine Britanice şi

insulele Canalului Mânecii deţin recordul la numărul de societăţi comerciale offshore. Încurajate de

acutizarea fenomenului de globalizare financiară, paradisurile fiscale şi centrele offshore deţin şi

alte recorduri: sunt pe primele locuri în ceea ce priveşte numărul de bănci raportat la numărul de

locuitori, volumul de investiţii primite şi cele pe care le efectuează.

Este evident că nivelul semnificativ al fondurilor băneşti derulate prin intermediul

paradisurilor fiscale şi al centrelor offshore este foarte tentant pentru criminalitatea financiară. În

acest sens, folosirea entităţilor multiple de tip ecran şi derularea de operaţiuni economice fictive

sunt doar câteva din tehnicile pe care unii agenţi economici le folosesc în activităţile lor ilicite.

Corupţia

Corupţia este una din cele mai grave probleme, la nivel global. Corupţie se numeşte un abuz,

activ sau pasiv, al funcţionarilor publici, în scopul obţinerii de avantaje financiare private sau de alte

beneficii. Corupţia reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese

personale sau de grup. Ca act antisocial, corupţia este foarte frecvent întâlnită în societate şi este

deosebit de gravă deoarece favorizează interesele unor particulari, mai ales în aria economică,

afectând interesele colective prin: însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice în interes

personal, ocuparea unor funcţii publice prin relaţii preferenţiale, încheierea unor tranzacţii prin

eludarea normelor morale şi legale.

Corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de

indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol public, ci şi de diverse grupuri şi

organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale sau unui

statut social superior prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire,

cumpărare, intimidare.

Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei se regăsesc şi: slăbirea

autorităţii statului datorită ineficienţei instituţiilor acestuia, degradarea nivelului de trai

al indivizilor, lipsa unor valori sociale însoţită de alterarea respectării principiilor morale, lipsa unei

reforme la nivelul instituţional şi legislativ care să fie în concordanţă cu condiţiile socio-economice.

În Republica Moldova, Legea Nr. 90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea

corupţiei defineşte corupţia ca orice folosire ilegală de către o persoană cu statut public a funcţiei

sale pentru primirea unor foloase materiale sau a unui avantaj necuvenit pentru sine sau pentru o

altă persoană contrar intereselor legitime ale societăţii şi ale statului ori acordare ilegală a unor

foloase materiale sau avantaje necuvenite unei alte persoane.

Transparency International, o organizaţie globală non-profit publică anual un raport în care

se include clasamentul corupţiei la nivel mondial. Fiecare ţară este analizată în funcţie de percepţia

corupţiei în sectorul public, luîndu-se în calcul factori precum corupţia în învăţământ, în spitale, în

şcoli sau atribuirea unor contracte. Clasamentul pentru anul 2012 prezintă 176 de ţări, de la cele mai

puţin corupte, la cele mai corupte, cu scoruri cuprinse între 90 - cel mai mare (cele mai puţin

corupte) şi 8 - cel mai mic (cele mai corupte). Acest indice este stabilit pe baza datelor colectate de

mai multe instituţii internaţionale, precum Banca Mondială, Forumul Economic Mondial, dar şi

bănci asiatice şi africane.

Două ţări din nordul Europei, Danemarca şi Finlanda, precum şi Noua Zeelandă sunt cele

mai puţin corupte ţări din lume, aflându-se la egalitate, cu un indice de 90. Între primele 10 ţări mai

intră patru state europene - Suedia, Elveţia, Norvegia şi Olanda, dar şi Singapore, Australia şi

Canada. Germania este pe locul 13, Barbados este cea mai puţin corupta ţară din America Centrală,

locul 15, Marea Britanie este pe 17, la egalitate cu Japonia, în timp ce Statele Unite ale Americii

ocupa locul 19. Cea mai puţin coruptă ţară din America de Sud este Chile, locul 20. Austria este

http://www.ziare.com/stiri/contracte/

http://www.ziare.com/stiri/spitale/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lege

http://ro.wikipedia.org/wiki/Individ

http://ro.wikipedia.org/wiki/Institu%C8%9Bie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mit%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98antaj

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constr%C3%A2ngere

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Norm%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tranzac%C8%9Bie&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Resurs%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Economie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Societate

http://ro.wikipedia.org/wiki/Putere

doar pe locul 25, în timp ce Qatar şi Emiratele Arabe Unite sunt cel mai puţin corupte ţări din

Orientul Mijlociu, locul 27. Botswana este cea mai puţin coruptă ţară din Africa, pe locul 30, la

egalitate cu Spania, în vreme ce Coreea de Sud este doar pe locul 45.

Contrar aşteptărilor, Grecia este cea mai coruptă ţară a Uniunii Europene, aflându-se pe

locul 94, cu un scor de 36, la egalitate cu Republica Moldova, India, Mongolia, Columbia, Senegal.

România ocupă locul 66 în clasamentul corupţiei la nivel mondial, primind un scor de 44 de puncte.

Italia este cea mai coruptă ţară occidentală, aflându-se pe locul 72.

Cele mai corupte ţări din lume provin din Africa, Orientul Îndepărtat şi Orientul Mijlociu -

Somalia, Coreea de Nord şi Afganistan - care au un scor de 8. Sudan şi Myanmar sunt urmatoarele

cele mai corupte ţări. Venezuela este cea mai coruptă ţară din America de Sud - locul 165, la

egalitate cu cea mai coruptă ţară din America Centrală, Haiti.

Ucraina este cea mai coruptă ţară a Europei - doar locul 144, urmată de Rusia - locul 133 - şi

Belarus - locul 123. Albania este pe 113, iar Kosovo pe 105.

Statele Unite ale Americii deţin cea mai mare economie din lume, dar nu stau foarte bine la

capitolul combaterii corupţiei. America se situează pe locul 19 din 176 de ţări în clasamentul aferent

anului 2012, cu un scor de 74.

19.2. Economia subterană: forme de manifestare şi căi de contracarare

Economia subterană sau tenebră (eng. shadow economy) este o realitate a vieţii în întreaga

lume şi există semnale certe că ea se extinde din ce în ce mai mult. Estimările specialiştilor arată că

veniturile neînregistrate obţinute din activităţi invizibile reprezintă aproximativ 9 trilioane dolari,

deci 23% din Produsul Intern Brut mondial evidenţiat de conturile naţionale. Aceasta înseamnă,

practic, că un nou stat de dimensiunile Statelor Unite ale Americii activează în economia mondială.

Expresia „economie subterană” reprezintă o traducere din limba franceză, din „L‘economie

souterraine”, titlul unei lucrări în care Pierre Pestieau analizează piaţa neagră, distileriile,

contrabanda şi alte activităţi ilegale din timpul ocupaţiei germane. În varianta engleză „The

Subteranean Economy”, a fost utilizată ca titlu al unui studiu de către economistul american Peter

Gutman, publicat în anul 1977 în Financial Analyst Journal şi este echivalentă cu o altă expresie,

„The Underground Economy”, desemnând activităţi ilicite ca: jocurile ilegale de noroc, cămătăria,

comerţul ilegal cu droguri etc.

Economia subterană reprezintă ansamblul activităţilor economice desfăşurate organizat, cu

încălcarea normelor sociale şi ale legilor economice, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu

pot fi controlate de stat. Apariţia economiei subterane coincide cu apariţia statului şi impunerea

unor reguli, norme şi legi, iar dezvoltarea fenomenului este corelată cu etapele istorice ale

dezvoltării statului.

Economia subterană este alimentată de o mare parte a activităţilor ilegale circumscrise sferei

criminalităţii în general, respectiv cele care au un scop sau un rezultat patrimonial (furtul,

delapidarea, evaziunea fiscală, corupţia, traficul cu autoturisme furate ş.a.). Prin scopul urmărit,

respectiv obţinerea ilegală de mari câştiguri materiale, crima organizată este, în cvasitotalitatea sa,

componentă a economiei ascunse.

Economia subterană reprezintă totalitatea activităţilor ilicite şi clandestine, prin care se

obţin câştiguri materiale, precum şi sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi oricăror contribuţii

datorate statului din activităţi aparent legale.

Din definiţiile prezentate mai sus putem stabili şi principalele trăsături ale economiei

subterane, respectiv:

- componenta primordială data de scop sau rezultat;

- caracterul de clandestinitate;

- caracterul ilicit al acţiunilor indivizilor antrenaţi în activitatea aducătoare de venituri;

- înglobarea a două componente, respectiv acele activităţi interzise de lege, aducătoare de

venituri (traficul de droguri, traficul cu fiinţe umane, şantajul, orice formă de furt, cămătăria etc.),

dar şi sustragerea de la controlul fiscal al statului a unor activităţi aparent paşnice, dar în esenţă

ilicite (importuri de mărfuri la preţuri subevaluate, neînregistrarea producţiei de mărfuri realizate

ş.a.). Simplificând enunţul celor două componente ale economiei subterane, putem spune că

aceasta se compune din activitatea criminală şi frauda fiscală.

Pentru a estima economia subterană în diferite ţări, se folosesc diferite metode. Nu se poate

afirma că o metodă este mai bună decât alta sau că reflectă mai bine realitatea. Fiecare abordare are

puncte tari şi slabe şi oferă, prin rezultatele ei, amănunte specifice. Indiferent, însă, de metoda

folosită, se observă că economia subterană a atins pe ansamblul ţărilor dimensiuni remarcabile în

ultimele decenii, oferind motive de îngrijorare.

Există mai multe raţiuni pentru care decidenţii politici ar trebui să fie îngrijoraţi de creşterea

acestui fenomen, dintre care cele mai importante sunt:

O economie subterană în creştere poate fi reacţia indivizilor, care se simt împovăraţi de

sistemul fiscal existent şi care aleg ca „opţiune de ieşire” activităţi ilegale sau nedeclarate.

O economie subterană prosperă poate cauza dificultăţi puterii politice, deoarece indicatorii

oficiali - şomaj, forţă de muncă, venit, consum - nu reflectă realitatea. Măsurile politice care

se bazează pe date eronate fie nu îşi produc rezultatele, fie înrăutăţesc situaţia economică.

De altfel, oamenii vor fi atraşi de veniturile superioare pe care le pot obţine în economia

subterană şi vor alege această opţiune. Însă, cel puţin două treimi din veniturile realizate în acest

mod vor fi cheltuite în economia oficială.

Comerţul clandestin cu pietre preţioase şi ţesături deosebite, braconajul, distileriile

clandestine sunt activităţi rămase celebre până în epoca noastră; apoi comerţul complementar,

traficul de frontieră cu bunuri de larg consum ce lipseau de pe piaţa organizată în sistemul socialist

şi marile afaceri, precum traficul de armament, de carne vie, droguri, tutun, alcool, au însoţit

economia subterana pe parcursul timpului, adaptandu-se realitatii imediate din fiecare perioada.

În sfera de cuprindere a economiei subterane au fost incluse practici foarte variate, respectiv:

frauda fiscală, munca clandestină, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia, prostituţia, dar şi o

serie de activităţi casnice care sunt aducătoare de venituri neînregistrate.

În ceea ce priveşte participanţii la activităţile subterane, pot fi identificate două categorii de

persoane; cele care lucrează şi obţin venituri exclusiv în economia subterană, iar cea de-a doua

categorie o reprezintă persoanele ce obţin venituri atât din surse legale, cât şi din economia

subterană.

Factorii esenţiali care au permis dezvoltarea exacerbată a economiei subterane pot fi în

principal următorii:

o Incertitudinile legislative ce au insoţit mutaţiile economice;

o Divizarea economică necontrolată, apariţia unor mici întreprinderi cu activitate

temporară, speculativă;

o Descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităţilor, crescând astfel

numarul indivizilor coruptibili;

o Atitudinea tolerantă atât a autorităţilor, cât şi a populaţiei faţă de încălcarea

reglementărilor, o oarecare reticenţă faţă de disciplină;

o Joncţiunea imediată realizată de reprezentanţii pieţei paralele existente în perioada

socialistă cu cercuri cu preocupări similare din statele vecine şi, pe această cale,

conectarea la structurile internaţionale ale economiei subterane.

Sistemul economiei subterane

Sfera activităţilor pe care le poate include economia subterană este deosebit de cuprinzătoare,

dar sunt acceptate şi analizate drept componente ale economiei subterane: frauda fiscală, munca la

negru şi activităţile criminale.

Estimările economiei subterane în ţările OCDE în perioada 2003-2011

În 2009 criza economică mondială a provocat o creştere a economiei tenebre în toate ţările

OCDE. În 2010, însă, economia tenebră a scăzut comparativ cu 2009, aşa cum multe ţări europene

au reuşit sa depăşească criza mult mai rapid decât se aştepta. Un mare impact asupra evoluţiei

economiei tenebre o are decizia angajaţilor de a se reorienta de pe piaţa neagră a muncii spre cea

formală, deaceea în acest scop instituţiile guvernamentale trebuie să ofere stimulente de angajare

mai atractive decât cele oferite pe piaţa neagră.

În perioda 2003-2011 economia tenebră a scăzut cu aproximativ 25 % în Australia, Austria,

Franţa şi Noua Zeelandă. În ţările care au întâmpinat mai multe probleme în depăşirea crizei,

precum Grecia şi Portugalia, economia tenebră a înregistrat o scădere modestă în această perioadă.

Cea mai accentuată perioadă de manifestare a economiei tenebre a fost 1997-1998, după care s-a

înregistrat o dinamică de descreştere până în criza din 2008. În mediu, în ţările OCDE economia

tenebră a fost de 13,8 % din PIB în 2009, o creştere cu 0,5 % comparativ cu 2008. În 2011 se

preconizează o descreştere a acestui sector informal, excepţie făcând Portugalia şi Grecia.

Dimensiunea economei subterane în ţările europene

Cele mai mari cresteri vor fi inregistrate in Irlanda, Marea Britanie si Spania. La polul opus

se afla Belgia, Austria si Germania. Cresterea din fostele state comuniste, acum membre ale UE, nu

a fost inclusa in studiu, insa Friedrich Schneider, economist al Johannes Kepler University (Linz),

estimeaza ca aceasta va fi asemanatoare sau chiar mai mare.

Estimarile vin dupa 15 ani de scadere a economiei subterane si intr-un moment in care

economia UE este asteptata sa se comprime cu 2% in 2009.

De asemenea, estimarile publicate de EUobserver vin dupa ce o analiza a Ministerului

Finantelor, din februarie, a aratat ca munca la negru a adus prejudicii statului in primele 9 luni din

2008 de peste 29,5 miliarde lei, reprezentand 50,8% din economia subterana.

Astfel, veniturile potentiale din economie care nu au fost incasate la buget au insumat 58,1

miliarde lei in primele noua luni din 2008, reprezentand 11,3% din PIB.

Cea mai mare pondere in economia subterana este reprezentata de neplata contributiilor

pentru salarii si plata salariilor ”la plic” - 29,556 miliarde lei (circa 5,8% din PIB), urmata

evaziunea fiscala ca urmare a neplatii TVA - 23,815 miliarde lei (4,6% din PIB) si sectorul informal

- 4,745 miliarde lei (0,9% din PIB).

Dimensiunea economei subterane în Republica Moldova

În perioada 1999-2006 economia tenebră a Moldovei a înregistrat o rată medie de 45.8% din

PIB, se arată într-un studiu elaborat de Banca Mondială. Conform studiului „Economiiile tenebre

din întreaga lume”, rata economiei tenebre a Moldovei din PIB manifestă o tendinţă ascendentă,

avansând de la 44.6% în 1999 până la 46% în 2006.

http://www-wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2010/07/19/000158349_20100719131253/Rendered/PDF/WPS5356.pdf

http://www-wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2010/07/19/000158349_20100719131253/Rendered/PDF/WPS5356.pdf

Potrivit Biroului Naţional de Statistică a Moldovei, în primele nouă luni ale anului 2010

„elementele economiei neobservate” la formarea Produsului Intern Brut a fost estimat la 52,2

miliarde de lei, o contribuţie per total de 23%. Experţii afirmă că, de fapt, aceasta este ponderea,

confirmată oficial, a economiei subterane în PIB, care include şi domenii care nu sunt luate în

evidenţă statistice, dar nu pot fi considerate ilicite.

În clasamentul regional al ţărilor în tranziţie, care include 21 de state din Europa de Est şi

Asia Centrală, Moldova ocupă poziţia a 18-a, depăşind cu doar o treaptă ţările cu cea mai înaltă rată

a economiei tenebre: Georgia, Ucraina şi Federaţia Rusă.

Deşi nu este inclusă în clasamentul general, Moldova se situează valoric între Kazahstan,

care ocupă poziţia 124 cu o rată a economiei tenebre de 45.3% din PIB şi Nicaragua - cu poziţia 125

şi o rată de 45.8%. În total, studiul prezintă estimări ale economiilor tenebre pentru 162 de ţări.

Statele cu cea mai mică rată a economiei tenebre din PIB sunt Elveţia, SUA şi Austria (8.6,

8.8 şi respectiv 9.8%). În mijlocul clasamentului s-au situat Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi

Insulele Fiji, cu o rată medie de 34.6, 34.7 şi 34.8%. Potrivit studiului, statele cu cea mai mare rată a

economiei tenebre din PIB sunt: Azerbaijan, Bolivia şi Georgia, care au o rată medie de 63.3, 68.1

şi respectiv 68.8 la sută.

Autorii studiilor au constatat că economiile tenebre reprezintă un fenomen complex, extins

la scară mondială în toate tipurile de economii (în curs de dezvoltare, în tranziţie şi înalt dezvoltate).

Pentru toate ţările investigate economia tenebră a înregistrat o dimensiune extrem de mare, cu o

valoare medie de 34.5% din PIB-ul oficial. Oamenii de afaceri se angajează în activităţi economice

tenebre dintr-o varietate de motive, dar mai ales ca răspuns la acţiunile guvernului, în special cele

de impozitare şi reglementare, se precizează în studiu.

Calculele au fost efectuate ţinând cont de următoarele variabile: libertatea fiscală, libertatea

economică, dimensiunea guvernului (rata cheltuielilor statului din PIB), rata şomajului, deschiderea

(corespunde comerţului), inflaţia, rata de creştere a PIB pe cap de locuitor şi rata de creştere a forţei

de muncă.

Munca la negru

Statisticile oficiale înregistrează permanent un numar sporit de şomeri, iar dintre persoanele

angajate în muncă un procent semnificativ realizează venituri care nu pot asigura sub nici o formă

existenţa unei persoane.

Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, o parte importantă a populaţiei nu are reacţia firească în

asemenea situaţii, căutarea unui loc de muncă, fiind în multe cazuri o problema formală, eventual ca

o variantă tranzitorie spre o nouă perioadă de şomaj.

Fără a generaliza şi, mai ales, fără a uita categorii întregi profesionale rămase în afara pieţei

muncii sau persoanele aflate datorită vârstei, sănătăţii sau altor condiţii particulare în imposibilitatea

realizării unor venituri, trebuie subliniat că există în mod evident o mare diferenţă între veniturile

oficiale şi cele efectiv realizate. Una din explicaţiile ce pot motiva aceasta situaţie este munca la

negru.

Expresia, de altfel sugestivă, defineşte activitatea desfăşurată fără respectarea reglementărilor

impuse de legislaţia muncii şi cea fiscală. Sfera de cuprindere este foarte largă, de la activităţile

casnice, gospodareşti, comunitare, trecând prin munca în agricultură, construcţii, diverse ramuri

industriale, uneori inclusiv de înaltă tehnicitate.

Motivaţia practicării muncii la negru, clandestine, este la fel de variată. Specificul economic al

unor perioade, tradiţia, legislaţia sunt elemente care determină comportamentul cetăţenilor.

Situaţia economică concretă existentă la un moment dat impune cetăţenilor o reacţie imediată

pentru asigurarea supravieţuirii, iar anumite tradiţii au încă influenţe puternice, totuşi,

reglementările legale care guvernează societatea stabilesc limita dintre ceea ce este acceptat,

condiţiile de acceptare şi ceea ce societatea respinge.

Astfel, legislatia stabileste in principal:

1. limitele minime şi maxime de vârstă pentru exercitarea anumitor meserii şi, în mod

particular, ocroteşte copiii, interzicând exploatarea acestora;

2. condiţiile de natură tehnică şi normele de protecţie a muncii specifice fiecărui domeniu;

3. limitele timpului de muncă, odihna, condiţii ce trebuie asigurate lucrătorilor;

4. măsuri pentru protejarea forţei de muncă din fiecare stat sau, după caz, de atragere a forţei

de muncă din alte state.

Traditia, supusă în general unor reguli nescrise, marcată în ultimii ani de o tendinţă uneori

accentuată de disoluţie a autorităţii ce o exercită, este totuşi un element hotărâtor pentru activitatea

unor importante grupuri sociale. Pot fi amintite, în acest context, adevărate monopoluri exercitate de

locuitorii anumitor zone în desfăşurarea unor activităţi, situaţie repetată timp de generaţii, obiceiul

invăţării unor îndeletniciri de la vârste fragede, cu metode dure, apoi migrarea sezonieră sau

migrarea din fostele colonii către metropole.

Specificul economic determină, de asemenea, comportamentul cetăţenilor, zonele

subdezvoltate, perioadele de recesiune economică, tranziţia economică, reorientările şi remodelările

economice impun forţei de muncă compromisuri importante pentru asigurarea subzistenţei.

Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele doua extreme ale pregătirii

profesionale. În multe activităţi subterane sunt folosite la munci brute slab salarizate persoane

evident fără instrucţie, care, într-o anumită situaţie ar putea da foarte puţine relaţii şi ar avea o

credibilitate scăzută.

La cealaltă extremă se situează persoanele care beneficiind de o instrucţie şi o capacitate

intelectuală ridicată, sunt dispuse, contra unor recompense pe masura să se implice în organizarea şi

desfăşurarea unor activităţi subterane. Din cele prezentate rezultă că motivaţia şi implicit veniturile

realizate din munca la negru sunt foarte diverse.

Consecinţele generate de acest fenomen sunt la rândul lor importante, inclusiv cu rezonanţă în

viitor, atât pentru persoanele propriu-zis implicate, care, pe lângă încălcarea unor norme legale, sunt

lipsite şi de asigurările sociale, cât şi pentru stat care evident va trebui într-o anumită perspectivă să

aloce fonduri inclusiv pentru asistarea socială a multora dintre aceste persoane.

Pirateria şi contrafacerea în domeniul dreptului de autor

Societatea a suferit schimbări majore în ultimele trei decenii, devenind o societate bazată pe

cunoaştere. Această evoluţie se datorează în primul rând dezvoltării fără precedent a componentelor

informaţionale şi informatice şi este un rezultat al impactului extrem de puternic pe care aceste

componente îl produc asupra tuturor activităţilor umane.

Printre domeniile cele mai supuse dezvoltării accelerate şi obligativităţii implementării

schimbărilor tehnologice, un loc de frunte îl ocupă creaţia intelectuală, în primul rând datorită

faptului că rezultatele acesteia, respectiv operele de creaţie intelectuală, au devenit componente de

bază ale activităţii umane, fiind utilizate practic în aproape toate acţiunile desfăşurate în viaţa de zi

cu zi.

În centrul unui model al economiei unei societăţi bazate pe cunoaştere se află bineînţeles

cunoaşterea, care este protejată de drepturi de proprietate intelectuală (drepturi de autor, patente

industriale, mărci etc).

Cunoaşterea este valorificată economic nu prin transferul de proprietate de tip

vânzarecumpărare (în cadrul pieţei), ci prin garantarea unor drepturi de acces prin contracte

specifice precum licenţe, cesiuni, închirieri etc.

Proprietatea intelectuală, aflată în centrul noii societăţi, are rolul esenţial de protejare a

cunoştinţelor împotriva înstrăinării şi folosirii ilegale, dând astfel stimulente inovatorilor să

genereze noi idei şi concepte. Pe de altă parte însă, protejarea prea strictă a proprietăţii intelectuale

ar putea avea drept efect un cost prea mare al diseminării cunoaşterii şi al procesului de cercetare,

ceea ce ar determina o încetinire a producerii noului.

Drepturile de autor ale unui titular sunt încălcate atunci când unul din actele care necesită

autorizarea titularului drepturilor este executat de altcineva, fără a avea consimţământul titularului.

Copierea neautorizată a operei protejate prin drept de autor în scopuri comerciale, ca şi

comercializarea neautorizată a operei copiate, sunt cunoscute sub denumirea de piraterie. Un aspect

esenţial al pirateriei este că activitatea neautorizată se desfăşoară în scopul acumulării de câştiguri

comerciale.

Cu toate că nu a fost menţionat în actele normative, acest termen este utilizat, alături de cel

de contrafacere. În general se consideră că există şi trebuie făcută o distincţie clară între piraterie şi

contrafacere sau mai bine spus între mărfurile pirat şi mărfurile contrafăcute.

Astfel, prin mărfuri pirat se înţelege: toate copiile (în totalitate sau parţiale), indiferent de

suport, inclusiv copertele, realizate fără consimţământul titularului de drepturi sau al persoanei legal

autorizate de acesta şi care sunt executate, direct ori indirect, total sau parţial, de pe un produs

purtător de drepturi de autor sau de drepturi conexe ori de pe ambalajele sau copertele acestora, iar

prin mărfuri contrafăcute se înţelege acele mărfuri rezultate în urma unui proces de falsificare a

unor bunuri sau materiale care are loc în condiţiile ignorării normelor legislative ale

unei ţări sau regiuni.

Domeniile cele mai afectate de piraterie sunt în acest moment (fără a ierarhiza în funcţie de

volumul pirateriei): domeniul audio (piese muzicale, emisiuni radio, telefonie mobilă), domeniul

audiovizual (filme, clip-uri publicitare şi de promovare, emisiuni televizate), domeniul

programelor pentru calculator (sisteme de operare, programe utilitare, jocuri pe calculator),

domeniul operelor scrise (beletristică, lucrări de specialitate – mai ales în domeniul juridic şi

medical, enciclopedii), domeniul internetului (descărcarea – download – ilegală de opere, încărcarea

– upload – ilegală de opere, pagini WEB piratate, postarea ilegală de opere în paginile WEB),

bazele de date.

În Republica Moldova acţiunile de contrafacere şi alte încălcări ale dreptului de autor sunt

prevăzute în Legea nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Pirateria software reprezintă reproducerea sau distribuirea neautorizată de programe pentru

calculator (software) protejate prin drept de autor. Pirateria se realizează prin copierea, distribuirea

sau vânzarea, descărcarea, punerea la dispoziţie prin Internet sau alte reţele sau reproducerea de

software pe calculatorul personal sau pe cel utilizat la locul de muncă.

Implicaţiile pirateriei online la nivel mondial. 67% dintre site-urile care distribuie conţinut

piratat se află pe serverele din SUA şi Europa de Vest. 22% din banda de internet la nivel mondial

este folosită pentru pirateria online.

Industria muzicală pierde, anual, 12,5 miliarde de dolari din cauza pirateriei online. În

SUA, peste 71.000 de locuri de muncă dispar, anual, din cauza aceluiaşi fenomen. Angajaţii pierd

2,7 miliarde de dolari în fiecare an din cauza pirateriei, iar 42% dintre programele TV care rulează

la nivel mondial sunt piratate. În anul 2010 au fost descărcate, ilegal, 59 de miliarde de

programe TV la nivel mondial.

Peste 75% dintre computerele existente în lume au cel puţin o aplicaţie care a fost descărcată

ilegal de pe internet. Un iPod conţine, în medie, muzică piratată în valoare de 800 de dolari, iar 95%

dintre melodii sunt descărcate ilegal de pe internet.

Pirateria, în funcţie de regiuni:

1. Europa Centrală şi de Est: 64% din conţinut

2. America Latină: 64%

3. Asia-Pacific: 60%

4. Orientul Mijlocu şi Africa: 58%

5. Uniunea Europeană: 35%

6. Europa occidentală: 33%

7. America de Nord: 21%

La nivel mondial, media conţinutului piratat este de 42%.

Care sunt ţările în care pirateria online are cea mai mare amploare?

1. China: 91%

2. Columbia: 90%

3. Rusia: 80%

4. Malaezia: 75%

5. India: 60%

Cele mai piratate materiale pe internet sunt filmele (71 %), seriale TV (14,5%), jocuri

video (6,7%), software (6,7%), muzică (2,9%) şi cărţi electronice (0,2%). Cel mai piratat film în

2011, conform torrentfreak.com a fost ”Fast Five”, fiind descărcat de 9.260.000 de ori, pagubele

produse de piraterie fiind de 626.137.000 de dolari. Cele mai piratate programe în 2011, conform

go-gulf.com au fost: Adobe Photoshop CS, Microsoft Office, Nero 9, Windows Vista, Windows XP

şi Windows 7.

În acest context se poate aprecia că protecţia drepturilor de proprietate intelectuală este de o

mare importanţă, esenţa, scopul şi finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenţei umane

şi, în acelaşi timp, garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.

19. 3. Crima organizată: conţinut, structură, tendinţe

Indiferent de poziţia din care este privită, globalizarea este însoţită şi de extindere la nivel

mondial a crimei organizate, sub toate formele sale: comerţul ilegal cu substanţe stupefiante, traficul

cu fiinţe umane, traficul cu armament etc.

În ceea ce priveşte conceptul de crimă organizată, putem spune că nu s-a ajuns încă la un

punct de vedere comun al specialistilor, teoreticienilor şi practicienilor în domeniu, deşi preocupări

în acest sens au existat înca din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, constituind subiect de

interes şi în zilele noastre.

Desi crima organizata este un fenomen cunoscut, oamenii si-au format o idee falsa despre

aceasta, partial din cauza definitiilor neclare si unghiurilor diferite din care s-a încercat abordarea

teoretica a acestui fenomen.

Încercari în alcatuirea unei definitii pentru crima organizata apartin specialistilor din

domeniile economic, juridic, politic, social, reprezentantilor mass media si responsabililor cu

elaborarea strategiilor de prevenire si combatere a acestui fenomen.

Necesitatea elaborarii unei definitii unitare rezida din urmatoarele aspecte:

- crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce implica o mai buna

cunoastere a cauzelor, evolutiei si tendintelor sale;

- delimitarea clara a conceptului de crima organizata de celelalte activitati ilegale;

- identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate si legaturilor ce exista

între acestea;

- cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor sociale si economice ale fenomenului;

- delimitarea clara între ceea ce reprezinta crima organizata ca activitate ilegala si cea de

grup cu preocupari criminale;

- încriminarea unitara, atât în dreptul international, cât si în cel national, a activitatii

infractionale specifice crimei organizate;

- armonizarea actiunilor practice si strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei

organizate, inclusiv în ceea ce priveste crearea unui cadru institutional eficient.

Lipsa unei definitii unitare si nedelimitarea clara a conceptului de crima organizata, poate

duce uneori la imposibilitatea urmaririi membrilor unor retele criminale transnationale pe teritoriul

altui stat, unde anumite activitati ilegale nu sunt incluse în sfera acestui tip de fenomen criminal.

De exemplu, plecând de la definitia americana potrivit careia crima organizata consta în

exercitarea sistematica a unei activitati criminale pentru bani si putere”, în urma unui studiu

efectuat recent în Rusia, s-a apreciat ca din cele peste 5.000 de grupari criminale cunoscute în

aceasta tara, numai 350 cores-pund definitiei de mai sus si ca doar 12-20 dintre ele formeaza mari

carteluri6.

Probabil autorii studiului au considerat ca desi toate cele 5.000 de organizatii criminale

actioneaza în scop patrimonial, nu au putut dovedi ca foar-te multe dintre acestea îsi propun ca

obiectiv obtinerea unei pozitii dominante, de putere, atât în sfera criminala, cât si în cea social-

politica.

Iata cum, pornind de la o anumita definitie, pot scapa sferei fenomenului crimei

organizate, anumite activitati ilegale si structuri criminale, fapt ce poate avea consecinte directe

asupra strategiei privind urmarirea interna si internationala, precum si a încadrarii juridice a

faptelor din acest domeniu.

Tendinţe actuale ale crimei organizate

O dată cu extinderea influentei organizatiilor criminale asistam la înflorirea economiei

acestora, ceea ce implica necesitatea reinvestirii profitului excedentar, de regula, în ceea ce este

definita uneori ,,economie speculativa”. Astfel de investitii sunt favorizate de ,,noile tehnologii care

permit o viteza fara precedent a miscarii banilor”.

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în

prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de

cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor

lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie, data fiind

vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari.

Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale,

exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens. În primii ani ai

deceniului ’90, când abia se clarificau pozitiile politicienilor cu privire la privatizare, liberalizarea

comertului si încurajarea investitiilor, structurile criminale se si instalasera definitiv, împartindu-si

teritorii, însusindu-si resursele ,,fara stapân” si, mai ales, cautând sa acapareze puterea economica,

dar si politica.

Prin activitatea lor, organizatiile criminale transnationale ameninta suveranitatea nationala

si autoritatea statelor, valorile democratice si institutiile publice, economiile nationale, procesele de

democratizare din tarile eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizatii sunt flexibile,

sofisticate, usor adaptabile si actioneaza dupa strategia companiilor multinationale, extinzându-si

permanent aliantele si acordurile în scopul obtinerii unui acces mai larg la “know - how”, la noile

tehnologii si la mijloacele tehnice performante care sa le asigure o cât mai buna protectie fata de

autoritati. Un teritoriu mai mare pentru crima organizata înseamna automat si realizarea unor

profituri mai mari pentru economia acesteia, si implicit posibilitati mai mari în a ”cumpara”

bunavointa functionarilor statului, ascunderea produsului ilicit si spalarea veniturilor. Aliantele

între organizatiile criminale se realizeaza rapid, fara contracte, garantii sau întelegeri scrise si

parafate, iar lupta dura pe piata neagra duce la constituirea unor puternice concerne transnationale,

cu zone de influenta bine stabilite. Extinderea crimei organizate la scara globala a creat necesitatea

includerii în preocuparile prioritare ale autoritatilor din întreaga lume, a studierii, cunoasterii si

colaborarii în organizarea unei reactii eficiente la aceasta. De asemenea, crima organizata si

globalizarea acesteia a devenit tema de studiu pentru oamenii de stiinta din domeniile economic,

juridic si psiho-social, precum si subiect de presa cu ,,priza” permanenta la public.

Sfera crimei organizate ca componentă a economiei subterane poate fi cu greu separată de

celelalte activităţi care contravin legii, ceea ce face ca şi cuantificarea veniturilor realizate de

structurile criminale organizate să fie dificil de obţinut. Statisticile veniturilor criminale se referă,

în general, la întreaga gamă de activităţi ilicite.

Bineînţeles că şi veniturile realizate de structurile crimei organizate cu filiale pe teritoriul

mai multor state, sunt incomparabil mai mari şi au consecinţe mult mai grave asupra bugetelor

statelor decât neînregistrarea unei facturi de mică valoare, de către comerciantul solitar.

Traficul cu armament

Cifra de afaceri a traficului mondial cu arme la nivel global este greu de evaluat, dar se

apreciază că numarul victimelor produse de arme se ridică la 700.000, din care 500.000 civili.

Fenomenul se explică prin faptul că dintre toate afacerile facute oficial sau prin contrabandă, cele

mai bune beneficii le aduce comerţul cu arme.

Doar o mică parte a armelor existente în lume sunt folosite în scopuri strict militare, cele mai

multe servind conflictelor ciivile, destabilizării unor regiuni, operaţiunilor teroriste sau reţelelor

infracţionale. În general, armele pleacă din ţările dezvoltate şi sunt livrate în cele emergente sau

sărace.

Conform ”Stockholm International Peace Research Institute”, în fruntea exporturilor de

arme se situează SUA, cu 30% din nivelul mondial, Rusia cu 24%, Germania cu 9% şi Franţa cu

8%. În topul cumpărătorilor se situează ţările emergente asiatice (India, Coreea de Sud, China,

Vietnam) cu 44%, apoi ţările europene cu 17% şi cele două Americi cu 11%.

Încercarea ONU de a încheia un tratat care să reglementeze acest comerţ s-a poticnit chiar de

la început, când a fost vorba să se definească ce fel de arme trebuie să facă obiectul tratatului.

Initiatorii conferintei au incercat sa defineasca tipul de arme printr-un document intitulat Chairman's

Draft Paper. Este vorba de următoarele tipuri de arme: tancuri, vehicule militare, sisteme de

artilerie, avioane militare, elicoptere militare, nave de război, rachete, sisteme de rachete, arme de

calibru mic, muniţie, piese sau componente ale acestor arme, precum şi tehnologii sau echipamente,

special concepute pentru producerea sau întreţinerea armelor menţionate.

Documentul prevede întocmirea de rapoarte anuale privind vânzările de arme şi este susţinut

de un număr mare de state, inclusiv Statle Unite, al căror export anual se ridică la 60 miliarde USD.

Intenţia este de a interzice comerţul cu acest armament în zonele ”fierbinţi” ale planetei, iar

unii participanţi au şi observat ca asemenea mod de a antama problema avantajează oarecum ţările

dezvoltate şi, în primul rând SUA.

Într-adevăr, cumpărătorii de arme ce vin din Statele Unite sunt ţări aflate mai puţin sub

bănuiala de a reprezenta un pericol pentru omenire: Kenya, Africa de Sud, Sudan, Tanzania, Ghana,

Nigeria, Zambia, Costa Rica, Mexic, Uruguay, Australia, Noua Zeelandă, Bangladesh, Austria,

Danemarca, Olanda şi Norvegia.

Ţări importante, care livrează armament în zonele de conflict ale globului se opun însă

tratatului, sub pretextul că le sunt prejudiciate interesele economice. În fruntea lor, se situează

Rusia, deranjată de formularea generică privind interdicţia asupra vânzărilor de arme către state,

care ”intenţionează să le folosească împotriva civililor, în scopuri de genocid, de încălcare a Cartei

ONU, sau drepturilor omului”.

Opunerea Rusiei se explică prin faptul că circa jumătate din exporturile de armament ale

Rusiei (13,5 miliarde USD în 2012) sunt deja angajate în ţări care intră sub incidenţa acestei

formulări: Siria, Venezuela şi China. În plus, faţă de orice alţi furnizori, Rusia are avantajul că încă

mai posedă stocuri de armament de pe vremea URSS, deci exportă fără costuri.

Republica Moldova - ţara care nu produce arme, potrivit Institutului Internaţional de

Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI), se clasează printre lideri la capitolul vânzări de

armament către Angola şi alte ţări africane.

În prezent, forţele armate ale Republicii Moldova dispun de circa 200 maşini blindate, 169

obuze de artilerie de calibru 122 mm, 52 obuziere de calibru 152 mm, 11 lansatoare de rachete de

tip ”Uragan”, circa 200 de sisteme anti-tanc ”Fagot”, ”Konkurs” şi ”Şturm”, 36 tunuri antitanc de

calibru 100 mm, sisteme anti-rachete de tip S-125 şi vreo zece elicoptere Mi-8 şi Mi-17”.

Traficul de droguri

Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracţiune internaţională de o deosebită gravitate,

având în vedere în special pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă consumul de droguri asupra

sănătăţii oamenilor. Făcând din cel care a început să consume droguri un sclav al acestora, pe lângă

faptul că va cheltui sume enorme pentru procurarea acestora, îi vor fi afectate puternic capacităţile

fizice, de muncă, cele psihice, se va produce o degradare a acestuia din toate punctele de vedere şi îl

va pune în situaţia să comită şi alte infracţiuni: furturi, tâlhării, crime, etc, pentru a procura banii pe

care îi presupune obţinerea drogurilor.

Prima reuniune internaţională, în vederea instituirii controlului asupra utilizării substanţelor

care produc modificări de comportament, a avut loc în anul 1909, la Shanghai, iar trei ani mai

târziu, la Haga, s-a semnat prima convenţie internaţională privind circulaţia unor astfel de substanţe.

În 1909, la Bangkok, s-au pus bazele cooperării poliţieneşti în domeniu şi, în prezent,

INTERPOLUL asigură coordonarea activităţii poliţiilor statelor membre pe plan internaţional,

desfăşoară o laborioasă activitate pe linia combaterii traficului de droguri şi crimei organizate.

Conform Statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale, se constată o tot mai

mare creştere a traficului de droguri în ultima perioadă, aceasta rezultând atât din creşterea

numărului ţărilor în care se săvârşesc asemenea fapte, a numărului persoanelor implicate şi din

cifrele afacerilor rezultate din această activitate infracţională. Astfel, în Statele Unite ale Americii,

profitul de pe urma acestei activităţi este de peste 40 milioane dolari, iar în Canada, de 9,4 milioane

dolari, anual.

Desigur că atunci când se vorbeşte despre traficul de droguri se are în vedere numai traficul

ilicit al acestora, aşa cum este el definit în Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 (art.l),

pentru că drogurile sunt utilizate şi în medicină şi farmacie pentru prepararea unor medicamente şi

tratarea unor anumite maladii, dar în aceste situaţii avem de-a face cu o utilizare a acestora în

limitele legii, sub control strict şi de către persoane autorizate, iar dozele utilizate sunt ştiinţific

determinate.

Pe plan internaţional s-au adoptat următoarele instrumente juridice:

• Convenţia unică asupra stupefiantelor - 13 mai 1961;

• Protocolul de amendare a Convenţiei - 1972;

• Convenţia Naţiunilor Unite privind substanţele psihotrope - 21

februarie 1971;

• Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante şi

substanţe psihotrope - Viena, 20 decembrie 1988.

Traficul cu autoturisme furate

În ultimii ani furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una dintre formele cele mai

active de manifestare a crimei organizate.

Atât pe continentul nord-american cât şi în Europa, bande de clasa internaţională,

asemănătoare clanurilor mafiote, organizează furturi şi acţtiuni de contrabandă cu autoturisme, la un

nivel îngrijorator. Numai în Canada se apreciază că într-un an sunt furate autoturisme în valoare de

aproximativ un miliard de dolari şi numai 12% dintre hoţi sunt prinşi. Acest lucru supune la mari

pierderi companiile de asigurări din această ţară.

De asemenea, anual în Germania, sunt declarate drept furate aproape 100.000 de

autoturisme, ceea ce prejudiciază societăţile de asigurări cu aproape 500 de milioane de euro.

Traficul cu fiinţe umane

O altă formă a crimei organizate îndreptată direct împotriva oamenilor ca fiinţe, în cel mai

crud mod cu putinţă, este traficul cu fiinţe umane. Prin aceste activităţi criminale renasc relaţii

sociale apuse în Europa în urmă cu două milenii, când o parte dintre oameni erau simple obiecte în

proprietatea altora.

Aceasta forma de criminalitate, în special când vizeaza minori sau femei tinere, pentru

exploatare sexuala, a devenit o problema majora si îngrijoratoare datorita expansiunii rapide din

ultimii ani. Fenomenul este în crestere si are o dezvoltare transnationala, sensul deplasarii

persoanelor exploatate fiind întotdeauna din zonele sarace catre zonele bogate ale lumii.

Organizatiile ilegale au dezvoltat noi retele foarte agresive în ceea ce priveste exploatarea, în

special a minorilor si femeilor tinere, precum si violarea drepturilor fundamentale ale acestora.

Amploarea fenomenului este uluitoare. Potrivit unei evaluari realizate în anul 2003 de

Guvernul S.U.A., între 800 si 900 de mii de persoane sunt traficate anual peste granitele din

întreaga lume, ele fiind cumparate, vândute, transportate si tinute în conditii de sclavie, pentru

exploatare sexuala si munca fortata. Cifra corespunde si aprecierii Organizatiei pentru Securitate si

Cooperare în Europa.

Veniturile realizate din această activitate, deşi nu se ridică la nivelul celor obţinute din

traficul de droguri, sunt la cote foarte ridicate. Numeroasele cazuri prezentate în presa românească

şi străină arată nivelul veniturilor realizate din traficul de carne vie în economia criminală. O hartă

a traficului de carne vie cuprinde teritoriile de provenienţă a victimelor şi imigranţilor, teritoriile

absorbante (ţintă), precum şi traseele (rutele de deplasare). În general imigranţii, prostituatele şi

victimele traficului cu organe umane provin din zonele sărace ale lumii.

Căderea „Cortinei de Fier” a transformat Europa Centrala si de Est într-un rezervor urias de

prostituate ieftine si imigranti dispusi sa munceasca pe bani putini în Occident, dar oricum mai

bine platiti decât în tarile de origine.

Ţinte ale acestor persoane sunt ţările bogate ale Europei Occidentale precum Germania,

Italia, Franţa, Spania, Olanda, ţările scandinave ş.a. Sunt cunoscute cel putin trei rute europene ale

traficului cu fiinţe umane. Prima, numită şi „balcanica”, trece prin Balcani şi ajunge în Germania,

având ca rute secundare Bulgaria-Ungaria-Germania, sau Bulgaria-Macedonia-Albania-Italia-

Germania.

O altă rută cunoscută sub denumirea de „ruta baltică”, este utilizată mai ales de persoanele

din Asia Centrală. Această ruta trece prin Estonia, Lituania, Letonia şi ajunge în ţările scandinave.

A treia rută cuprinde ţări de la graniţa Europei de Est cu legislaţie tolerantă: România, Republica

Moldova, Polonia, Republica Cehă şi Ucraina.

Cele mai reprezentative ţări care alimentează în mare parte traficul cu copii sunt Cambodgia

şi Nepal (în Asia), Benin şi Togo (în Africa). O altă ţintă importantă pentru traficul cu fiinţe umane

o reprezintă Statele Unite ale Americii.

Aici întâlnim imigranţii, donatorii ilegali de organe, prostituatele şi sclavii sexuali minori,

din toate zonele sărace ale lumii: Europa de Est, Asia Centrală şi de Sud, Africa şi America Latină.

19.4. Terorismul internaţional: esenţă, forme de manifestare, efecte, căi de combatere

Fenomenul terorismului, pericolul lui pentru societate, stabilitatea statelor şi a relaţiilor

internaţionale, este reprezentat prin totalitatea delictelor, efectuate prin recurgerea la violenţă,

pentru a produce teamă, frică de către indivizi sau grupuri special organizate.

În condiţiile actuale, terorismul este o metodă de atingere a scopurilor politice sau de o altă

natură, dar care încă nu a căpătat o definiţie universal valabilă. În acest scop, vom prezenta în

tabelul de mai jos câteva definiţii propuse de autorităţile Statelor Unite ale Americii:

Definirea terorismului de către Agenţiile Statelor Unite ale Americii

Agenţia Definiţia1 2

1. Departamentul Apărării al SUA

Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să constrângă sau să intimideze statele sau comunităţile în urmărirea scopurilor care sunt de obicei politice, religoase sau ideologice.

2. Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation -FBI)

Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea intimidării sau constrângerii unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din această categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau atingerii obiectivelor sociale.

3. Departmentul de Stat

Violenţa premeditată şi motivată politic săvârşită împotriva scopurilor noncombatante de către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi, intenţionate, de obicei, de a influenţa un public.

Sursa: Articolul “Terrorism: The Problems of Definition”, Center for Defense Information (CDI), 2003. http://www.cdi.org/friendlyversion/printversion.cfm?documentID=1564#_edn5

Luînd în consideraţie dificultatea existenţei noţiunii fenomenului, ar fi mai rezonabil

identificarea caracteristicilor terorismului.

Una din principalele caracteristici a fenomenului o formează folosirea cu premeditare a

ameninţării cu violenţă. Dacă lipseşte acest element fapta respectivă nu se încadrează în categoria

actelor de terorism.

O altă caracteristică a terorismului o alcătuieşte clandestinitatea. Necesitatea clandestinităţii

reiese din natura acţiunii violente, întrucât teroriştii sunt nevoiţi să acţioneze acoperiţi pentru

evitarea identificării lor de către forţele de ordine.

Grupurile teroriste creează, de obicei, o structură de susţinere din rândul simpatizanţilor şi

al oamenilor, care au fost constrânşi să-i ajute. Fiind de obicei, restrânse ca număr, grupurile

teroriste devin unităţi operative în cadrul unor organizaţii mai mari. În mod obişnuit organizaţiile

teroriste impun membrilor săi constrângeri, dar apartenenţa la grup este pentru mulţi mai importantă

decât scopurile politice ale grupului.

În documentele ONU, autorii precizează că una din cauzele care provoacă unele persoane la

săvârşirea actelor teroriste rezidă în „legătura dintre dezvoltarea tehnică şi numărul populaţiei, ce

dă naştere la necesităţi noi, cerinţe şi năzuinţe mari de către unele pături sociale şi refuzul altora de

la pasivitate şi smerenie, care a dominat veacuri îndelungate”.

În rândul al doilea, este vorba despre popoarele care luptă pentru eliberare naţională şi din

motivul dat recurg la terorism, popoare care nu doresc să suporte sărăcia, provocată de sistemul

colonial, sau să fie izgoniţi de pe pământurile strămoşeşti. Autorii consideră că există şi premise

psihologice, care duc direct sau indirect la efectuarea actelor de agresivitate.

Totodată literatura de specialitate indică la unele particularităţi, care servesc drept motiv la

comiterea actelor de teroare:

1. Tendinţa teroristului de a atrage atenţia opiniei publice la problema respecrtivă;

2. Fanatismul lui ca rezultat al ideologiei extremiste;

3. Tendinţa de a transforma incidentele locale în internaţionale;

4. Absenţa încrederii în eforturile organizaţiilor internaţionale în ameliorarea problemelor

concrete ce ţin cont de problemele etnice, sociale, economice şi criminale;

5. Îmbunătăţirea legăturilor de transport între continente, posibilitatea de a pleca în termene

scurte dintr-un stat în altul, evitarea pedepsei pentru săvârşirea actelor teroriste;

6. Diferenţa sistemelor politice şi vieţii sociale, eforturile spre o viaţă mai bună,

imposibilitatea plecării libere după hotarele statului.

Conform “Dicţionarului juridic”, terorismul este “o infracţiune contra securităţii publice ce

rezidă în săvârşirea unor explozii, incendii sau altor acţiuni care creează pericolul decesului

oamenilor, în cauzarea unui prejudiciu material considerabil sau survenirea altor urmări sociale

nefavorabile, dacă aceste acte sunt săvârşite în scopul încălcării securităţii publice, intimidării

populaţiei sau cu scopul de a influenţa organele puterii de stat în luarea unor decizii, precum şi în

pericolul săvârşirii actelor menţionate în aceleaşi scopuri”.

Terorismul modern oferă practicanţilor săi multe avantaje, unul dintre ele este numărul

infinit de ţinte. Ei îşi aleg ţinta şi determină unde, cînd şi cum să atace. Numărul posibilităţilor le

oferă teroriştilor o înaltă posibilitate de succes cu risc minimal.

Grupările teroriste se organizează în dependenţă de 3 categorii de motivaţii: raţionale,

psihologice şi culturale.

Terorismul raţional chibzuieşte cu atenţie lucrurile, proiectele şi opţiunile, făcînd şi o

analiză a beneficiului. El caută să determine dacă sunt căi mai puţin costisitoare şi mai

eficace decât terorismul în vederea realizării scopului urmărit. Pentru a-şi asuma riscul, el

cântăreşte capacităţile defensive ale ţintei împotriva capacităţilor sale de atac.

Motivaţia psihologică a terorismului derivă din nemulţumirea personală de viaţa sa. El îşi

găseşte sensul vieţii în terorism. Teroriştii nici nu admit gândul, că ei nu au dreptate şi că

opiniile altora ar fi adevărate. Ei atribuie numai motive negative la toţi din afara grupului

lor.

Motivaţia culturală se explică prin faptul că, prin definiţie culturile formează valori şi îi

împing pe oameni, pentru observatorii străini, la acţiuni care par fără sens. Tratarea vieţii, în

general, şi a vieţii individuale, în special, este o caracteristică de ordin cultural, care are o

legătură strânsă cu terorismul. Teroriştii pot fi gata să-şi sacrifice viaţa pentru organizaţia şi

cauza acesteia. Vieţile altora, fiind totalmente negative în sistemul de valori al teroriştilor,

pot fi distruse cu puţine sau chiar fără remuşcări.

Religia poate fi cea mai volatilă din identificatorii culturali, fiindcă ea atinge valori supreme.

Terorismul în numele religiei poate fi extrem de violent. De aceea, terorismul religios, deţine o

actualitate majoră în diversa clasificare a fenomenului terorismului.

În multe lucrări specialiştii clasifică terorismul în mod diferit, dar în linii generale, o atenţie

mai deosebită îi revin următoarelor sale forme de manifestare:

A. Terorismul religios - este multilateral, unde sunt incluse multe grupări islamice (şiiţi,

suniţi, vahhabiţi), pentru care este caracteristic: majoritatea membrilor fac parte din păturile sărace,

în special din localităţile rurale; un mare fanatism, pregătirea permanentă de a se sacrifica pentru

ideile islamice. În practică, aceste trăsături se manifestă cu efectuarea actelor teroriste în locuri

aglomerate, în urma cărora sunt pricinuite mari distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. În

ultimul timp actele teroriste sunt îndeplinite de aşa-numiţii „camicadze”.

Un loc deosebit în prezent îl ocupă mişcarea fundamentalist islamică cu orientare şiită, care

prin „războiul sfînt” atrage ţările arabe în care predomină religia islamică, cu legile şeriatului şi

dispoziţiile Coranului. Fundamentaliştii se orientează la modelul iranian, format de Imamul

Homeni şi „garda revoluţiei islamice” în anul 1979. Terorismul religios se adresează faţă de

sionism, Israel, şi înaintează ideea nimicirii statalităţii ţării date.

Islamiştii mai activ şi mai insistent decât alte puteri politice apelează la starea de spirit şi

lipsurile maselor din ţările islamice unde naţionalismul şi şovinismul s-a transformat într-o trăsătură

a spiritelor populare. Fundamentalismul islamic a devenit în regiunea dată o mişcare de opoziţie nu

numai regulilor tradiţionale, dar şi reformelor democratice, în cadrul căruia activează mai multe

mişcări, organizaţii şi grupări: În Egipt – „Fraţii Musulmani”; în Algir – „Frontul de eliberare

islamică”; în Iordania – „Luptătorii Alahului”; în Liban – „Herbollah”; în Sudan – „Frontul naţional

islamic”; în Yemen – „Ali-Islab” etc. Aceste grupări au în structura lor aşa-numiţii „afganezi” -

proveniţi din ţările arabe, care au primit o pregătire specială pe care au primit-o în Afganistan,

Bosnia, Serbia, Caucazul de Nord în detaşamentele de gherilă musulmană.

B. Terorismul politic - se caracterizează printr-un şir de grupări şi organizaţii, care prin

metode violente, inclusiv şi acte teroriste subminează statalitatea regimurilor, care se află la

conducerea ţării date, ruperea relaţiilor dintre state, înlăturarea anumitor lideri politici.

„Frontul naţional de salvare”(Libia), „Congresul naţional al Iracului”, şi alte formaţiuni

extremiste activează - împotriva regimului lui S. Husein; în scopul efectuării complotului militar,

care trebuia să înceapă cu asasinarea liderului M. Caddafi. Organizaţiile sioniste „Guş Amuni”,

„Kah”, „Kahane Hai”, „Aeal” sistematic săvârşesc acte teroriste îndreptate împotriva membrilor

organizaţiilor din ţară, care pledează pentru ameliorarea paşnică a conflictului palestino-israelian.

Aşa, la 4 noiembrie 1995, în Ierusalim a fost asasinat prim-ministrul Israelului Jitzhac

Rabin, ca „trădător al intereselor poporului evreesc”; la 6 octombrie 1981, preşedintele Republicii

Arabe Egipt - Muhammed Anvar El Sadat; la 22 mai 1991, candidatul la funcţia de preşedinte al

Indiei - Radgiv Gandi; la 1 ianuarie 1993, Preşedintele Republicii Şri-Lanca - Ranasinghe

Premidasa; doctorul Martin Luther King -personalitate proeminentă a mişcării de emancipare a

negrilor în S.U.A., etc.

Terorismul etnic se caracterizează prin folosirea metodelor teroriste a participanţilor la

mişcările de eliberare naţională şi autodeterminare statală. Numeroşi specialişti în domeniul dat sunt

de părerea că grupările date sunt „terorişti separatişti”.

C. Terorismul statal sau efectuat de către structurile de stat. Adunarea Generală ONU, în

anul 1984, a primit rezoluţia: „Cu privire la neadmiterea politicii terorismului statal şi a acţiunilor

statelor, care sunt îndreptate la subminarea structurilor statale obşteşti în alte state suverane”.

Terorismul statal se poate califica după următoarele forme:

intervenirea statelor în rolul de organizator al actelor teroriste sau activitatea organizaţiilor

teroriste;

comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete a unui stat, iar uneori şi

intervenirea forţelor militare a unui stat.

Terorismul de stat spre deosebire de alte forme de terorism este cel mai politizat. De multe

ori subiecţii lui motivează că măsurile efectuate sunt îndreptate spre asigurarea intereselor statului

în cauză, fără a ţine cont de interesele altor subiecţi ai relaţiilor internaţionale.

La fel terorismul de stat este considerată acea formă, prin care statul foloseşte împotriva

concetăţenilor săi violenţa ascunsă, caracteristică statului centralizat, injust, totalitar şi responsabil

de acţiunile sale ca un veritabil terorist.

Gravitatea deosebită a acestei forme de terorism constă şi în faptul că ea poate prejudicia în

cel mai înalt grad pacea, securitatea şi stabilitatea mondială.

D. Terorismul aerian - sub această noţiune se subînţelege amestecul ilegal în activitatea

aviaţiei internaţionale civile cu comiterea cazurilor de omucidere, aplicarea substanţelor explozive

sau a armamentului de foc, îndreptat împotriva navelor aeriene civile, echipajelor, pasagerilor,

utilajului şi încăperilor aerogărilor. La aşa gen al terorismului, destul de des apelează organizaţiile:

„ABU NIDAL”, „Organizaţia 15 mai”, „Organizaţia luptei înarmate a arabilor” (cunoscută ca grupa

lui Carlor - unul din cei mai cunoscuţi terorişti din lume) etc.

E. Terorismul maritim. În conformitate cu Convenţia de la Geneva „Cu privire la dreptul

Maritim” de la 24 aprilie 1958, sub actele de piraterie se subînţelege ”… acte nelegitime de

violenţă, furt, care se înfăptuiesc în marea deschisă şi sunt îndreptate împotriva unui vas sau a unui

aparat de zbor sau împotriva persoanelor şi averii, care se află pe vasul lor”. Obiectele de atac ale

piraţilor se consideră şi porturile, şi construcţiile pe ţărm, fiindcă ele pot fi folosite în calitate de

obiecte pentru reţinerea ostaticilor.

În anii 1985 acte de piraterie au comis „Frontul de Eliberare a Palestinei”, condus de Abu

Abbasem. Grupa de luptători sub masca de turişti au pătruns pe vaporul de pasageri „AKILLE

LAURO”, care efectua un cruiz pe Marea Mediterană. Capturînd vasul marin, teroriştii au acceptat

să-l elibereze cu condiţia eliberării din închisoarea din Italia pe câţiva membri ai grupului dat. Unul

din pasageri a mers în întâmpinarea teroriştilor: ei au debarcat în Egipt şi au plecat pe calea aerului

în una din ţările africane. Dar au fost capturaţi de avioanele de luptă a SUA şi întoarse în Italia,

unde toţi membrii grupului au fost arestaţi. Pentru acordul ca Italia să nu fie inclusă în zona de

activitate a „Frontului” lui Abu Abbasem i s-a permis întoarcerea în Irak.

În ţările CSI tot au loc acte de piraterie, aşa, de exemplu, în ianuarie 1996 un grup de

luptători ceceni au luat în Turcia, în portul Trabzon paromul „Evrazia”, avînd la bord turişti din

Federaţia Rusă şi Ucraina. După datele reprezentanţilor serviciilor speciale turceşti, teroriştii s-au

predat după ameninţările făcute de către ei că se răzbună cu rudele apropiate ale teroriştilor.

F. Terorismul tehnologic (informaţional)

Civilizaţia contemporană întruneşte tehnologii înalte ale schimbului informaţional:

computere şi sistemele specializate create pe baza lor - bancare, bursiere, arhive, de

cercetări, de conducere;

mijloace de comunicare de la sateliţii televiziunii şi comunicaţiei până la radiotelefoanele

celulare.

Un rol deosebit îl au reţelele informaţionale internaţionale electronice - reţelele globale ale

agenţiilor informaţionale, centrele computerizate de radioteleviziune, complexele editoriale. Aceşti

„ganglioni nervoşi” ai comunităţii mondiale vor deveni ţinte de perspectivă pentru terorismul de

generaţie nouă. Folosind noile tehnologii informaţionale, scad cheltuielile financiare. Astfel,

terorismul tehnologic (informaţional) devine un real pericol pentru societate.

Terorismul la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI.

În secolul la XX-lea am asistat la schimbări majore în utilizarea şi practicarea terorii.

Progresele tehnologice, aşa ca armele automate şi compacte, explozivele de detonare electrică, au

conferit teroriştilor o nouă mobilitate şi fatalitate, la fel ca şi creşterea călătoriilor aeriene care au

generat noi metode şi oportunităţi.

Unele din cele mai distructive organizaţii care s-au angajat în terorism au posedat o

ideologie religioasă fundamentală. (ex. Hamas şi al-Qaeda).

La sfârşitul secolului 20, SUA a suferit câteva acte de violenţă teroristă comise de către

naţionaliştii din Puerto Rico (aşa ca FALN) şi organizaţii străine.

Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc la 11 Septembrie, 2001 într-o

serie de atacuri coordonate asupra Statelor Unite ale Americii, prin care teroriştii islamici au

deturnat liniile aeriene civile şi le-au utilizat în atacarea turnurilor World Trade Center din New

York City şi Pentagon din Washington, DC.

Alte atacuri majore au avut loc, de asemenea în New Delhi (a fost atacat Parlamentul

Indiei); atacul din Bali cu bombe; bombardarea metroului din Londra; bombardarea trenurilor în

Madrid şi cele mai recente atacuri în Mumbai (hoteluri, staţie de tren, centru evreiesc).

Epicentrul operaţional şi strategic al terorismului Islamic este centrat acum în mare parte în

Pakistan şi Afganistan.

Atacurile de la 11 septembrie (SUA, 2001), atacurile din Londra (Marea Britanie, 2005),

bombardamentele de la Sharm el-Sheikh (Egipt, 2005), bombele din trenurile de navetişti din

Madrid (Spania, 2004), explozia şcolii din Beslan (Rusia, 2004), atentatele din metroul din

Moscova (Rusia, 2010) sunt probabil cele mai cunoscute atacuri teroriste din istoria recentă.

Atacurile teroriste au provocat nu numai moartea celor nevinovaţi, dar au contribuit şi la emiterea

de noi legi privind combaterea terorismului, având şi un impact sever asupra economiei globale.

Ca rezultat direct al atentatelor de la 11 septembrie, e de aşteptat ca despăgubirile din

asigurări plătite să fie cele mai mari legate de un singur eveniment în istoria SUA să le depăşească

cu mult pe cele provocate de orice alt act terorist din lume. Impactul asupra turismului a fost enorm,

cu pierderi estimate între 7 şi 13 miliarde dolari în venituri şi 25000 de slujbe pierdute până în 2003.

Piaţa bursieră s-a închis pentru 6 zile, imediat după atacuri, iar DJIA (Dow Jones Industrial

Average) a căzut 684 puncte (7,1%) în acea zi şi 1369.7 puncte (14,3%) până la sfârşitul săptămânii,

fiind cea mai mare cădere din istorie.

În unele cazuri efectele terorismului pot fi de lungă durată în special în zonele care depind

economic de industria turismului cum ar fi:

j) A doua Intifadă şi atentatele sinucigaşe Hamas care au afectat puternic industria turismului

din Israel.

k) Atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populaţie majoritar hindusă din

Indonezia, pentru care turismul este industria majoră.

Cateva institute de cercetare, impreuna cu Ministerul Turismului din Israel au realizat un

studiu prin care au demonstrat ca atacurile teroriste repetate au un efect puternic asupra

comportamentului turistilor internationali, in schimb efectul acestor atacuri asupra turitstilor interni

e mai slab. Conform evidentei Biroului Central de Statistica Israelian, s-a inregistrat o scadere de

60% a turistilor internationali si de doar 10% a turistilor interni, dupa atacurile Al-Aqsa Intifada.

În saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie la New York si Washington, pasagerii

au evitat aeroporturile pe masura ce efectele acestor atacuri au avut repercursiuni dincolo de

granitele Statelor Unite, cu ramificatii grave pentru multe companii aeriene. La scurt timp dupa 11

septembrie 2001, multe companii aeriene au falimentat. Iesit din comun a fost faptul ca o serie din

aceste companii aeriene functionau de zeci de ani, si nu toti erau operatori americani de transport.

Atacurile teroriste de la Londra au avut un efect negativ asupra turismului din Marea

Britanie care cheltuieste anual in jur de 15 miliarde de dolari pentru sustinerea acestei industrii.

Londra, pe langa faptul ca este una dintre marile atractii turistice ale lumii, este si un important

centru al modei de care profita marile retele de magazine si case de moda din intreaga lume. Dupa

atentatele teroriste de la metrou, numarul clientilor din zonele comerciale a scazut cu 27%, iar

numarul turistilor s-a redus dramatic, la fel s-a intamplat si in urma atacurilor teroriste din India si a

protestului din Thailanda din 2008.

Problema terorismului este studiată de organizaţiile guvernamentale şi non-guvernamentale, de

instituţiile de cercetări ştiinţifice, serviciile speciale, departamentele militare etc. Sunt organizate

multiplele conferinţe, seminare, simpozioane, a apărut o disciplină specială, care este numită

„terologia”.

Din punct de vedere al organelor, care luptă cu terorismul, acesta este una din cele mai dificile

probleme de asigurare a securităţii statului, societăţii şi persoanei. Complexitatea principală

constă în aceea, că lupta eficientă cu terorismul presupune nu numai măsuri, îndreptate

nemijlocit contra lui, dar de asemenea, dacă nu dezrădăcinarea acelor factori, care nemijlocit

contribuie la apariţia şi dezvoltarea lui.

Convenţia ONU din 1973 stipulează ca “fiecare stat-participant prevede pedeapsa respectivă

pentru astfel de crime reieşind din caracterul grav a lor.”

Unele state fixează sub raport juridic conţinutul şi mecanismul reglamentării juridice în

sfera luptei cu terorismul în formă de legislaţie excepţională. În Marea Britanie la începutul anilor

΄70 a fost efectuată codificarea, în rezultatul căreia la 29 noiembrie 1974 a fost adoptată Legea cu

privire la preîntîmpinarea terorismului (prevederi provizorii). La 25 martie 1976 parlamentul englez

legislativ definitivează modificările la legea menţionată, care stabileşte, în particular, măsuri

suplimentare privind responsabilitatea penală pentru finanţarea activităţii teroriste, pentru

nedenunţarea pregătirii unui act terorist şi tăinuirea persoanelor învinuite de terorism.

Comunitatea mondială respinge terorismul ca mijloc de realizare a scopurilor politice. Lupta

cu terorismul a fost declarată de către Organizaţia Naţiunilor Unite drept o sarcină prioritară a

comunităţii mondiale. Totuşi el continuă să facă parte din arsenalul forţelor politice şi nu poate să

nu fie luat în seamă la analiza posibililor rezultate ale luptei politice într-o societate sau altă, într-

un stat sau altul. În toate cazurile în rezultatul terorismului politic în societate se creează o

atmosferă de nesiguranţă în ziua de mîine, o stare de frică şi fărădelege, ce afectează climatul

politic, cultura societăţii, distruge temeliile ei integraţioniste, contribuie la creşterea stărilor de spirit

distructive.

În opinia experţilor occidentali, eforturile actuale ale organelor de stat şi de drept nu sînt

capabile să pună capăt terorismului, şi cu atît mai mult să înlăture rădăcinile lui sociale şi politice

din care cauză terorismul îşi continuă activitatea distructivă în secolul XXI. Pentru multe grupuri şi

organizaţii extremiste teroarea, ca şi mai înainte, este principalul mijloc cu ajutorul căruia

autorităţile pot fi impuse să îndeplinească condiţiile lor, chiar dacă teroriştii nu se bucură de

susţinerea majorităţii populaţiei. Unele studii compară terorismul după semnificaţia lui pentru

omenire cu problemele, legate de armamentul nuclear, sau problemele ecologice.



1. Definiţi noţiunea de probleme globale şi specificaţi caracteristicile acestora?

2. Care sunt premisele şi formele de manifestare ale terorismului?

3. Analizaţi care este impactul terorismului asupra econnomiei mondiale?

4. Specificaţi conceptul de economie subterană şi trăsăturile acesteia?

5. Identificaţi care sunt formele de manifestare a economiei subterane?

6. Determinaţi factorii principali ce declanşează dezvoltarea economiei subterane?

7. Elucideaţi principalele forme de fraudă fiscală?

8. Care este dimensiunea şi provenienţa fluxurilor financiare ilicite în Republica Moldova?

9. Caracterizaţi care sunt tendinţele actuale ale crimei organizate?

10. Precizaţi care sunt cauzele care stimulează practicarea criminalităţii economico-fiananciare?

Teste grilă:

1. Care din următoarele enunţuri nu se referă la definirea terorismului?

a. Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să constrângă sau să intimideze statele

sau comunităţile.

b. Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea intimidării sau constrângerii

unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din această categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau

atingerii obiectivelor sociale.

c. Infracţiune care constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un angajat, în interesul său sau al altei

persoane, a unor sume de bani sau a altor bunuri aflate în gestiunea sau în administrarea sa.

d. Violenţa premeditată săvârşită împotriva scopurilor noncombatante de către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi.

2. Grupările teroriste se organizează în dependenţă de 3 categorii de motivaţii:

a. raţionale, psihologice şi culturale.

b. psihologice, raţionale şi criminale.

c. psihologice şi criminale şi religioase.

d. culturale, teritoriale şi motivaţionale.

3. Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc în:

a. Marea Britanie în 2005

b. Egipt în 2005

c. Statele Unite ale Americii în 2001

d. Spania în 2004

e. Rusia în 2004

4. Terorismul statal se poate califica după următoarele forme:

a. amestecul ilegal în activitatea aviaţiei internaţionale civile cu comiterea cazurilor de omucidere, aplicarea

substanţelor explozive sau a armamentului de foc.

b. intervenirea statelor în rolul de organizator al actelor teroriste sau activitatea organizaţiilor teroriste.

c. acte nelegitime de violenţă, furt, care se înfăptuiesc în marea deschisă şi sunt îndreptate împotriva unui vas sau a

unui aparat de zbor;

d. comiterea actelor teroriste de către serviciile speciale secrete a unui stat, iar uneori şi intervenirea forţelor militare a

unui stat.

5. Care din următoarele fenomene nu reprezintă un factor de dezvoltare a economiei subterane:

a. Incertitudinile legislative ce au însoţit mutaţiile economice;

b. Divizarea economică necontrolată, apariţia unor mici întreprinderi cu activitate temporară, speculativă;

c. Descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităţilor, crescând astfel numarul indivizilor

coruptibili;

d. Facilitarea sistemului de impozitare a întreprinderilor mari şi mici.

6. Potrivit estimărilor Transparency International fluxurile financiare ilicite în valoare medie anuală se cifrează în

Republica Moldova la:

a. 235,64 dolari pe cap de locuitor.

b. 101,17 dolari pe cap de locuitor.

c. 56,23 dolari pe cap de locuitor.

d. 435,75 dolari pe cap de locuitor.

7. Ţările din Europa de Est şi Asia Centrală cu cea mai înaltă rată a economiei tenebre sunt:

a. Ucraina, Federaţia Rusă şi Kazahstan.

b. Ucraina, Kazahstan şi Belarus.

c. Georgia, Ucraina şi Federaţia Rusă.

d. Federaţia Rusă, Moldova şi Ucraina.

8. Statele cu cea mai mică rată a economiei tenebre din PIB din lume sunt:

a. Elveţia, SUA şi Austria.

b. SUA, Olanda şi Germania.

c. Elveţia, Germania şi China.

d. Olanda, Brazilia şi Japonia.

e. Canada, SUA şi Japonia.

9. Potrivit Biroului Naţional de Statistică a Moldovei, în primele nouă luni ale anului 2010, ponderea economiei

subterane în PIB a fost de:

a. 15 %.

b. 75 %.

c. 63 %.

d. 28 %.

e. 56 %.

f. 23 %.

10. În perioada 1999-2006 economia tenebră a Moldovei a înregistrat o rată medie de:

a. 45.8%

b. 63 %.

c. 28 %.

d. 56 %.

e. 23 %.

Bibliografie:

1. Albrow M. The Global Age. Cambridge, 1996

2. Anghelache G. Piete de capital. Ed. Economica 2004

3. Belobrov, A. Efectele financiare ale migraţiei externe a forţei de muncă din R. Moldova.

Teză de doctor în economie. Chişinău, 2010.

4. Bal A. (coord) Economie mondială. Bucureşti, 2006, pp. 301-352

5. Bari I. Economie Mondiala. Bucureşti, 2004, 224p.

6. Bari I. Globalizarea economiei. Bucureşti, 2005, 542 p.

7. Bari I. Problemele globale contemporane. Bucureşti: Editura Economică, 2003, 618 p.

8. Begg D., Fisher S. Economics. London, 2005Bonciu Fl. Economie mondială. Editura

Universitară. Bucureşti, 2009, p.237

9. Buneci P., Masu St. Criza, anticriza şi noua ordine mondială. Editura SolarisPrint, 2009.

10. Burchiu V., Burchiu N., Dracea D. Energii neocondiţionale curate: eoliană, solară,

geotermică, biomasă, maree, valuri. Bucureşti, 2008.

11. Burnete S. Economia internaţională. Editura Lumina Lex. Sibiu. 2011.

12. Callinicos A. Egalitate-sărăcie şi inegalitate în economiile dezvoltate. Editura Antet, 2006

13. Ciucu, C. si altii (2011), Consecintele unei zone de liber schimb aprofundat si cuprinzator

asupra economiei Republicii Moldova, Institutul European din România, Bucuresti, 2011

14. Chircă S. Mecanismele sistemelor economice. Chişinău, 2004

15. Chirovici E.O. Noua economie. Editura Rao Books, 2008

16. Cobzaru I. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti. 2000

17. Cojanu V. Economia integrării si competitivitatea în Europa de Sud-Est. Editura ASE, 2007

18. Creţoiu Gh. Economie. Editura Economică. Bucureşti, 2008

19. Creţoiu Gheorghe. (coord), Economie mondială. Editura Porto Franco Galaţi. 2000, p.21

20. Dinu M. Economie contemporana: ce este globalizarea?. Editura Economică. Bucureşti,

2000, 224 p.

21. Dumitrescu St., Balan A. Economie mondială. Editura Economică. Bucureşti, 2002.

22. Dumitrescu S., Marin G., Puiu O. Economia mondială. Ed. Independenţa

economică, Piteşti. 2003, 375 p.

23. Farndon J. Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi super puteri mondiale. Editura Litera

International, 2008

24. Fetiniuc V., Lopotenco V., Belobrov A. Relaţii valutar-financiare internaţionale. Concepte,

probleme, teste-grilă. Note de curs. – Chisinau: ASEM, 2005.

25. Filip C.L. Micul ghid al marii Uniuni Europene. Editura Proema, 2008

26. Fukuyama F. Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI. Editura Antet, 2005

27. Galaju I. Organizaţii economice internaţionale. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2008. 324 p

28. Galbraith J. K. Societatea perefectă. Bucureşti, 1997

29. Gilphin R. Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global. Editura

Polirom. Iaşi, 2004

30. Gurgu E., Dobrota N. Globalizarea activităţii economice. Bucureşti, 2007

31. Hristev E.Comerţul şi dezvoltarea umană. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare,

Chişinău 2011

32. Ignat I., Pralea S. Economie mondială.Iaşi: Sedcom Libris , 2006. 253 p.

33. International Trade Statistics 2012. WTO, 2012. 267 p.



36. James D. Gwartney, Richard Stroup. Economics: privat and public choise, Mason 2006

37. KHANA P. LUMEA A DOUA. IMPERII ŞI INFLUENŢA ÎN NOUA ORDINE

GLOBALĂ. EDITURA POLIROM, 2008

38. Krugman Paul R., Obstfeld M. International Economics. Theory&Policy. Seventh Edition,

Boston, 2006

39. Margulescu Serghei, Margulescu Elena, “Trecerea de la globalizarea pietelor la

globalizarea productiei si serviciilor in contextul starii de semiglobalizare”, in The 33-rd

Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA)

Proceedings, Volume I, Polytechnic International Press, Montreal, Quebec, 2009.

40. Miclea L. MERCOSUR în cadrul regionalismului din America Latină. Editura ASE, 2007

41. Migration and development. Moscow, 2007, editorial board: Vl. Iontsev (variantele în l.

engleză şi rusă);

42. Miron D. Economia Uniunii Europene. Editura Luceafărul. Bucureşti, 2004

43. Miron C.H., Cernuşca L. Impactul atacurilor teroriste asupra economiei mondiale. În:

Impact strategic, nr.1(34), 2010, p.27.

44. Moise E., Grigorescu E., GLOBAL ECONOMIC CRISIS – ANTI CRISIS MEASURES

AND ECONOMIC RECOVERY PROGRAMMES. Romanian Economic and Business

Review, 2010, Vol. 7, No. 1, p.33-39

45. Moldovan D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. ARC, Chişinău, 2004

46. Olaru O.L. Organizaţii economice internaţionale. Bucureşti: Pro Universitaria, 2007. 138 p.

47. Olteanu A., Olteanu A. Piete de Capital. Dareco, Bucuresti 2003

48. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Chişinău: ULIM, 2005. 280 p.

49. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene

profesor la Universitatea din Paris.1996

50. Postelnicu Ghe., Postelnicu C., “Globalizarea economiei”, Ed. Economica,, Bucuresti, 2000.

51. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001, 104 p.

52. Ranay Ch. Epping. Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău. 2002

53. Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2011

54. Raportul Organizaţiei Mondiale de Comerţ. 2012

55. Raportul Biroului Naţional de Statistică 2012

56. Robert B. Reich. Munca naţiunilor. Ed. Paideia, 1996. Bucureşti, pag.29

57. Rotaru A., Covaliu M. Fenomenul economiei subterane şi manifestarea lui în Republica

Moldova. Chişinău, 2003.

58. Roşcovan M., Rusu V., Roşca I. Studiu privind evaziunea fiscală şi contrabanda cu produse

petroliere în Republica Moldova. Chişinău: Editura Transparency International – Moldova,

2004

59. Rujan O. Economie internaţională. Ed. Economică. Bucureşti, 2004

60. Rujan Ovidiu: “Teorii si modele privind relatiile economice internationale”, Ed. All,

Bucuresti, 1994.

61. Rusu M.: “Investitiile straine directe”, Bucuresti, 2000

62. Smith A. Avuţia naţiunilor – cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol.I. Chişinău, 1992.

63. Stoica V. Piete de Capital si produse bursiere. Bucuresti 2006

64. Stratan A. Analiza competitivităţii naţionale prin prisma indicatorilor de performanţă a

exporturilor. Institul de Economie Finanţe şi Statistică, Chişinău 2011

65. Suta N. Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale. ASE, Bucureşti, 2009;

66. Sută A. Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale. Bucureşti, 1998

67. Sută N. Integrarea economică europeană. Editura Economică. Bucureşti, 1999

68. Teau A.M., Bal A. Companiile transnatíonale in contextul globalizării. Bucureşti, 2008,

228p.

69. UNCTAD, World Investment Report 2007.

70. UNCTAD, Assessing the Impact of the Current Financial and Economic Crisis on Global

FDI Flows, April 2009.

71. UNCTAD, World Investment Report 2012

72. Voinea L.: “Corporatiile transnationale si capitalismul global”, Ed. Polirom, Bucuresti,

2007.

73. Zaharia R. M. Economie mondială. Editura ASE, Bucureşti, 2004, 312 p.

74. Mайкэл Портер. Международная конкуренция». Москва, 1993 (traducere din engleza)

75. Lindert P.H. Экономика мирохозяйственных связей». Москва 1992.

76. Николаевa И.П.. Мировая экономика. Москва, 2005

77. Герчикова И.Н. Международные экономические организации: регулирование

мирохозяйственных связей и предпринимательской деятельности. Учеб. Пособие. М.:

изд-во «Консалтбанкир», 2001. 624 с.

78. Гурова И.П. Мировая экономика: учебник.4-е изд. М.: ОМЕГА-Л, 2011. 400 с.

79. Иванченко А.Г. Мировая экономика: учеб. Пособие. М.: Кно Рус, 2010. 636 с.

80. Халевинская Е.Д. Мировая экономика и международные отношения: учебник. М.:

Магистр: ИНФРА-М, 2011. 364 с.

81. Шреплер Х.А. Международные экономические организации. Справочник/ Пер.С.А.

Тюнаев, И.Н. Фомичева. М.: Международ. отношения, 1999. 456 с.

82. Абрамов В. Мировая экономика. Дашков и Ко, Москва, 2007

83. Фомишин С. Mеждународные экономические отношения. Феникс, Ростов-на-Дону,

2006

84. Шимко П. Международная экономика. Высшая школа. Москва, 2006

85. Миграция населения. – выпуск шестой Миграционная политика. - Под. ред. О.Д.

Воробьовой. – Москва, 2001.

86. 11. Миграция населения. – выпуск четвертый. Система иммиграционного контроля. -

Под. ред. О.Д. Воробьовой. – Москва, 2001.

87. www.statistica.md

88. www.wto.org

89. www.unctad.org

90. www.un.org

91. www.imf.org

92. www.undp.org

93. www.weforum.org

94. www.g20.org

95. www.unctad.org

96. http://www.economywatch.com

97. www.opec.or g

98. www.ocde.org

http://www.opec.org/

http://www.economywatch.com/


http://www.g20.org/

http://www.weforum.org/

http://www.undp.org/

http://www.imf.org/

http://www.un.org/


http://www.wto.org/

http://www.statistica.md/

99. www.mec.gov.md

100.www.eco.md

101.www.miepo.md

102.www.bnm.md

103.www.statistica.md

104.http://terrorism.about.com/od/whatisterroris1/p/Terrorism.htm(citat 23.05.2012)

105.http:// www.cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/nov2006-vol2.pdf (citat 02.05.2012)

106.http://www.transparency.md/content/view/524/1/lang,en/ (citat 03.06.2012)

107.http:// www.transparency.md/Docs/2004/2004_conferinta.pdf (citat 04.06.2012)

108.http:// www.transparency.md/Docs/cor_evaz_fisc_ro.pdf (citat 12.05.2012)

109.http://www.economics-ejournal.org/economics/journalarticles (citat 23.05.2012)

110.http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note10.html#_ftn1 (citat 22.05.2012)

111.http://www.worldbank.org/en/news/press-release/2013/04/19/world-bank-launches-

initiative-on-migration-releases-new-projections-on-remittance-flows

112.www.iom.org

113.www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/migratia/Migratia_FM

114.http:/esa.un.org/migration

115.FAO Statistical Yearbook 2012// http://www.fao.org/docrep/017/i3138e/i3138e.pdf

116.OECD-FAO. Agricultural Outlook 2013-2022//

http://www.fao.org/docrep/018/i3333e/i3333e.pdf

117.http://www.arcweb.com/events/arc-orlando-forum/pages/default.aspx

118.http://stec.univ-ovidius.ro/images/conferinte/31-mai-2013/PIGE%20final

119.www.demoscope.ru

120.www.green-report.ro

121.www.ecomagazin.ro

122.www.unep.org/geo/geo3/english/overview

123.www.ec.europa.eu/sustianable

124.http://www.unctad.org/infocomm/francais/petrole/marche.htm

125.http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/petrole/role-opep.shtml

126.http://www.alliancefr.com/actualite/desinformat/energie.html

127.http://www.fondation-res-publica.org/Panorama-des-ressources-energetiques-mondiales-et-

perspectives_a44.html\

128.http://www.tehnium-azi.ro/page/index/_/articles/surse-de-energie-alternativa/surse-

regenerabile-de-energie-componenta-importanta-a-dezvoltarii-energetice-durabile-r36

129.http://www.bfm.ru/news/167858

http://www.bfm.ru/news/167858

http://www.tehnium-azi.ro/page/index/_/articles/surse-de-energie-alternativa/surse-regenerabile-de-energie-componenta-importanta-a-dezvoltarii-energetice-durabile-r36

http://www.tehnium-azi.ro/page/index/_/articles/surse-de-energie-alternativa/surse-regenerabile-de-energie-componenta-importanta-a-dezvoltarii-energetice-durabile-r36

http://www.fondation-res-publica.org/Panorama-des-ressources-energetiques-mondiales-et-perspectives_a44.html%5C

http://www.fondation-res-publica.org/Panorama-des-ressources-energetiques-mondiales-et-perspectives_a44.html%5C

http://www.alliancefr.com/actualite/desinformat/energie.html

http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/petrole/role-opep.shtml

http://www.unctad.org/infocomm/francais/petrole/marche.htm

http://www.ec.europa.eu/sustianable

http://www.unep.org/geo/geo3/english/overview

http://www.ecomagazin.ro/

http://www.green-report.ro/

http://www.demoscope.ru/

http://stec.univ-ovidius.ro/images/conferinte/31-mai-2013/PIGE%20final%20program.pdf

http://www.arcweb.com/events/arc-orlando-forum/pages/default.aspx



http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/migratia/Migratia_FM

http://www.iom.org/

http://www.worldbank.org/en/news/press-release/2013/04/19/world-bank-launches-initiative-on-migration-releases-new-projections-on-remittance-flows

http://www.worldbank.org/en/news/press-release/2013/04/19/world-bank-launches-initiative-on-migration-releases-new-projections-on-remittance-flows

http://www.cisr-md.org/ROM/Adept%20rom/note10.html#_ftn1

http://www.economics-ejournal.org/economics/journalarticles

http://www.transparency.md/Docs/cor_evaz_fisc_ro.pdf

http://www.transparency.md/Docs/2004/2004_conferinta.pdf

http://www.transparency.md/content/view/524/1/lang,en/

http://www.cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/nov2006-vol2.pdf

http://www.statistica.md/

http://www.bnm.md/

http://www.eco.md/

http://www.mec.md/

MANUAL 25.06.2013 (1)

Documents

Transcript of MANUAL 25.06.2013 (1)