Manastirea Moreni
-
Upload
gregory-thompson -
Category
Documents
-
view
142 -
download
2
description
Transcript of Manastirea Moreni
1
Gheorghe GHERGHE Marin ROTARU
Mănăstirea
Moreni
Editura Sfera Bârlad - 2004
2
Coperta 1: Poarta de intrare Mănăstirea Moreni
Coperta 4: 1. Imagine de la poarta clopotniţei.
2. Poem biblic pe poarta mănăstirii.
3. Sf. Meletie pe poarta clopotniţei.
4. Botezul, pe poarta clopotniţei.
Corectură: Rodica Gherghe
Teodorina Rotaru
Tehnoredactare: Alina Coman
Bogdan Artene
Această carte a apărut şi cu sprijinul:
- Avocat Dumitru Bouroş
- Inginer Constantin Duluţe
- Ion Stoica - proprietar Petromold
ISBN 973-8399-56-4
© Toate drepturile aparţin autorilor
3
Copiilor noştri: Sidonia-Elena, Georgiana-
Nicoleta,
(n. Gherghe), Larisa (n. Rotaru), Dragoş
Rotaru
4
Lucrarea de faţă nu tratează cine ştie ce locaş, cu un trecut
istoric însemnat, întemeiat de vr-un domn al Ţării, cu sute de
documente la anexe, documente găsite - de-a gata - fie în arhivele
statului din Bucureşti sau Iaşi, fie în arhiva locală a acestui locaş, cu
pagini întregi pline cu intrigi lăuntrice, cu o vieaţă plină d-un traiu
moleşitor, ci tratează despre un modest schit întemeiat de un boier
Moldovean, fără nici o moşie ca danie şi care aproape în toate
părţile au alterat viaţa celor ce numai pentru mântuirea sufletelor
venise acolo, pe cât timp aici mai mult poate ca în alte părţi vieaţa
monahală şi-a atins ţinta: mântuirea sufletelor.
Dacă lucrarea de faţă n-are pretenţia de a fi de cine ştie ce folos
pe terenul istorico-bisericesc, este totuşi o pagină din vieaţa trecută
a mănăstirilor şi schiturilor noastre.
Economul-stavrofor V. Ursăcescu
5
Capitolul I - Introducere
Pentru a studia cât mai bine istoria unui monument feudal,
trebuie cunoscută istoria proprietăţii pe care se află, aceasta deoarece,
de regulă, proprietarul sau proprietarii respectivi sunt şi ctitori, iar
monumentul nu poate fi studiat rupt de la calitatea unde se găseşte1)
.
Realizarea unui studiu aprofundat trebuie să înceapă cu un
studiu arheologic, continuat cu o cercetare interdisciplinară. Neavând
posibilităţi pentru o asemenea cercetare, vom reuşi să realizăm numai
o schiţă monografică, folositoare şi aceasta ca bază de pornire pentru
viitoarele cercetări.
Cercetarea monumentelor istorice a constatat că fondul de
arhitectură medievală al Ţărilor Române cuprinde, în marea sa
majoritate, edificii de cult. Această categorie de monumente
furnizează un cuantum apreciabil de date foarte necesare cunoaşterii
trecutului istoric. Deoarece „Fiecare civilizaţie are un sistem
dominant care serveşte drept cadru oricărei gândiri, acţiuni,
sentiment sau creaţie artistică. În evul mediu oamenii nici nu
gândeau nici nu simţeau ca noi. Nu simţeau şi nu gândeau mai bine
sau mai puţin bine ci, pur şi simplu altfel, printr-o altă prismă, cu
ajutorul unui alt sistem. Exista o sensibilitate feudală, o gândire
feudală, o ambiţie feudală, o artă feudală. Feudalismul este mai mult
decât o stare socială, este un mod de a exista”2)
.
Ca orice fenomen istoric, ţinând seama de spiritualitatea unei
epoci, ctitorirea este direct dependentă de condiţiile economice,
sociale şi politice ale unei societăţi. Pentru cunoaşterea fenomenului
de ctitorire şi evoluţie a edificiului respectiv trebuie recurs la toate
categoriile informaţionale: cercetare arheologică, arhitectură, surse
6
epigrafice (pisanii, inscripţii funerare, pomelnice), surse iconografice
şi documente scrise. Edificiile de cult ortodox care s-au păstrat până
astăzi - biserici, mănăstiri sau schituri, clădite din zidărie, lemn sau
lut, constituie proba materială a preocupărilor ctitoriceşti, dar şi a
nevoii de spiritualitate.
Cercetarea pe baza datelor acumulate a scos în evidenţă patru
aspecte ale fenomenului ctitoricesc: materialele de construcţie şi
tipuri planimetrice, categoriile de persoane din care s-au desprins
persoanele sau grupurile de persoane interesate de actul de ctitorire,
funcţia îndeplinită de lăcaşul de cult, categoriile de hramuri. Unele
edificii de cult din Ţările Române au fost cunoscute numai
arheologic, altele documentar, altele direct existând în prezent.
Existenţa lor pe valea pârâului Ghilahoi este pusă în evidenţă pe baza
documentelor emise de cancelaria Moldovei, completată cu situaţia
existentă în prezent. Pe baza documentelor am constatat că în această
zonă au existat două edificii de cult - mănăstirea lui Bucur Dan şi
schitul lui Lupan. Reiese o continuitate de viaţă spirituală,
concretizată în manifestarea sa materială, dar şi constituirea unei
vetre spirituale.
Existenţa a două edificii de cult, una continuând pe cealaltă în
timp nu este singulară în spaţiul românesc. Sunt multe cazurile în
spaţiul românesc când o mănăstire continuă pe alta pe aceeaşi temelie
sau în spaţiul apropiat. Amintim că legenda Mănăstirii Argeşului
scoate în evidenţă existenţa unor ziduri mai vechi de mănăstire, iar în
judeţul Vaslui ne limităm să amintim că în apropierea Mănăstirii
Bujoreni (Măgaru) a existat mănăstirea de la Lahova (Recea), iar la
izvoarele Elanului, documentele amintesc despre Mănăstirea de pe
Saca, apoi Schitul Cantemireştilor, ambele continuate de mănăstirea
Grumezoaia.
Numărul mare de biserici dispărute este consecinţa normală a
perisabilităţii materialelor de construcţie folosite şi a uzurii lor în
timp la care s-au adăugat factori naturali sau accidentali: incendii
provocate, distrugeri voite, transformări ale structurii edificiilor,
7
înnoiri premeditate. Multe din edificiile actuale au suferit reparaţii,
readaptări şi adăugiri.
Mănăstirea lui Bucur Dan fiind cunoscută numai documentar şi
lipsind o cercetare arheologică, rămâne la nivelul informaţiei, fără a
avea posibilitatea de a preciza: planul, arhitectura, funcţia sau
hramul.
Schitul lui Lupan este mai bine-cunoscut, chiar dacă nu s-a
păstrat în forma iniţială. Cunoaştem ctitorul, hramul, planul şi
credem că şi funcţia îndeplinită ca lăcaş de cult.
În Moldova actul de ctitorire a fost la îndemâna mai multor
categorii sociale: domnitorii, boierii, răzeşii, vârfurile obştilor săteşti,
meşteşugari, negustori, dar şi obştea sătească. Acest fenomen a dus la
apariţia unui mare număr de mănăstiri şi schituri în secolele XV-
XIX, la care s-au adăugat bisericile de mir din toate satele. Din
această cauză nu toate ctitoriile au atins un nivel performant. La 1809
se constată că în Moldova se află o mulţime de schituri..., „făcute de
moştenitorii răzeşi şi alte ipochime, prin munţi, păduri, peşteri şi alte
locuri depărtate”. La această dată se dă o dispoziţie pentru
desfiinţarea schiturilor mărunte, dispoziţie rămasă însă fără urmări3)
.
În acelaşi an existau 26 de mănăstiri şi 74 de schituri numai în
eparhia Romanului4)
.
Într-un memoriu din 1859 se afirma că „multe biserici, mai cu
seamă la ţară, sunt în cea mai proastă stare, făcute de nuele şi
acoperite cu paie”. Pe viitor se interzice a se mai ridica astfel de
biserici şi se cere proprietarilor de moşie „a ţine bisericile în bună
stare, ca pe nişte edificiuri publice”5)
.
Schitul lui Lupan, deşi modest prin arhitectură, a continuat să
existe, depăşind momentele de cumpănă generate de secularizare şi
dictatura comunistă, mai mult, ridicându-se pe o treaptă nouă,
superioară, după 1990 sub o nouă înfăţişare, funcţie, devenind
Mănăstirea Moreni.
8
Note:
1) Cristache Panait I. Şi T. Elian - Bisericile de lemn din
Moldova, p.18.
2) A.Skobeltzine - Arta feudală şi rolul ei social, Buc., 1979,
p.163-164.
3) „Arh.Bas.”, 1930, nr.1, p.65-66.
4) Ibidem, 1931, p.74-90.
5) I.Kalinderu - Episcopul Melkisedec, Buc., 1894, p.85.
Capitolul II - Cadrul natural
Comuna Deleni este aşezată în partea nord-estică a Colinelor
Tutovei şi pe culoarul Bârladului în zona cursului mijlociu, la
aproximativ 14 km sud-vest de municipiul Vaslui.
Relieful comunei este caracteristic Colinelor Tutovei, zonă
geografică situată în partea sudică a Podişului Moldovenesc, între
Podişul Central Moldovenesc (nord), Câmpia Română (în sud), valea
largă a Siretului (în vest) şi Valea Bârladului (în est).
Satele comunei sunt aşezate pe coline, în timp ce satul de
reşedinţă ocupă teritoriul unui platou cu uşoară înclinare spre sud-est,
delimitat spre est de valea râului Bârlad de un versant cu procese
geomorfologice intense. Nota predominantă este dată de coline şi
platouri delimitate de pâraie (Ghilahoi, Nechitoasa, Gherghina,
Giurgea).
Termenul de colină este folosit rar de localnici, denumirea
frecventă fiind „zare” sau „pe zare”. Odinioară, în sistemul de
delimitare a hotarelor aşezărilor, a loturilor, ogoarelor agricole, se
9
avea în vedere criteriul vechi răzeşesc „din zare în zare” şi „de la
pârâu până în zare”. Colinele purtând denumirea şi de dealuri,
semnificative în comuna Deleni sunt: Ciunta, Dinga, Butnariu,
Gheras, Grigoroaia, Ţuglui etc. La acestea, complementare, se
adaugă platourile: Lia, Poiana, Vlamnic, Podiş, Zănoaga, Iveşti,
Bucureşti etc. Înălţimea maximă a reliefului este de 320 m la nord-
vest de satul Deleni, iar cea minimă de 95 m în şesul Bârladului.
Geologic, teritoriul comunei Deleni este aşezat pe depozite
argilo-nisipoase de vârsta sarmaţiului superior şi meoţianului. Pe
culmea dealurilor de la sud de satul Deleni sunt depozitele de
pietrişuri şi luturi-loessoide de vârstă cuaternară (pleistocen). În albia
majoră a râului Bârlad cu o lăţime de 1,5-2 km sunt aluviuni argilo-
nisipoase cuaternare (halocen).
Clima este temperat-continentală cu o medie anuală de 8,5-90C.
Cantitatea medie de precipitaţii atmosferice este de 500-550 mm, iar
vânturile au frecvenţă şi viteză mare aproape tot anul.
Vegetaţia este caracteristică zonei de silvostepă. Pe dealuri şi în
lunca Bârladului sunt câteva păduri de foioase (stejar, carpen, frasin,
tei, jugastru etc.). În lunca Bârladului şi pe văile pâraielor creşte
vegetaţie hidrofilă: sălcii, plop, răchită, cătină, ţipirig, papură, coada
calului, podbal, patlagină, izmă sălbatică etc.
Solurile sunt cenuşii de pădure, cernoziomuri tipice şi levigate
pe dealuri, iar pe văile pâraielor şi în lunca Bârladului sunt soluri
aluviale şi regosoluri.
Resursele naturale sunt puse în evidenţă de gresie nisipoasă,
lenticulară, nisipuri cinergetice, nisipuri de terasă, pietrişuri, luturi
loessoide.
Habitatul uman a beneficiat de platouri, cueste, versanţi, bazine
de recepţie ale văilor secundare, şesuri la contact cu pădurea, izvoare,
pâraie, păduri etc.
Existenţa izvoarelor (şipote, budaie, trifuri) şi pâraiele au
favorizat construirea iazurilor şi morilor de apă. În secolul al XIX-lea
s-a valorificat şi energia eoliană care a dus la apariţia morilor de vânt
10
(Dealul Morilor), care s-au adăugat morilor de apă atestate
documentar în zonă din 1546. Pânzele de apă sunt bogate în debit,
uneori fiind la adâncimi mici ca în zona mănăstirii, oferind condiţii
alunecărilor de teren. Privite pe spaţii restrânse, limitate la hotarele
aşezărilor vechi, colinele au pus la dispoziţia omului pădurea,
versanţii pe care s-au plantat vii şi livezi, coline secundare prelungi
pentru ţarini, surse de apă potabilă pentru vetre, şesuri bune pentru
cultura plantelor, fânaţuri, şi parţial pentru iazuri, versanţi favorabili
pentru păşuni.
În acest context, comuna Deleni este aşezată la intersecţia
paralelei de 46037' latitudine nordică cu meridianul de 27
041'
longitudine estică, având vecine comunele: Lipovăţ, Costeşti,
Muntenii de Jos, cu o populaţie de 2676 persoane şi o suprafaţă de
4292 ha. După legea administrativă din 1968, comuna Deleni
cuprinde satele: Delenii de Sus, Delenii de Jos, Bulboaca, Zizinca,
Moreni.
Zona a fost însă locuită începând din paleoliticul final, cu o
continuitate în principalele perioade istorice: neolitic, epoca
bronzului, epoca fierului, perioada primului mileniu d.H. În perioada
evului mediu zona a oferit vetre pentru un mare număr de sate, unele
dispărute în prezent: Bucureşti, Piteşti, Hăbăşeşti, Deleni, Costeşti,
Ruşi, Buciumi, Rădeşti etc.
11
Capitolul III - Cercetarea arheologică
1. Perieghezele arheologice efectuate în zona mănăstirii Moreni
în luna iulie 2003 au dus la descoperirea unei aşezări omeneşti din
paleoliticul superior.
La circa 1 km sud de mănăstire, pe dealul Ţiclău (320 m) în
apropierea unui izvor aflat pe malul stâng al pârâului Ghilahoi, la 500
m nord de satul Dinga, comuna Costeşti, pe platoul cu o uşoară
înclinaţie spre malul pârâului care-şi adună izvoarele din malurile
abrupte aflate la obârşie, în solul răscolit de lucrările agricole şi
erodat de apele ploilor, s-au descoperit mai multe piese de silex (vezi
harta).
La data vizitei, suprafaţa cercetată era acoperită cu porumb.
Piesele descoperite în solul nisipos sunt în marea lor majoritate din
silex cretacic de Prut.
Dintre acestea amintim gratoarele (cele mai numeroase) de
diferite forme (fig. 1/1, 3-4, 7-8, 17, 19, 22), lamele (fig.1/5-6, 12-13,
16), lame „a bord abattu” (fig.1/18, 21), o lamă cu trunchiere retuşată
(fig.1/2), un vârf „la Gravette” (fig.1/9), un burin (fig.1-/11) şi un
nucleu gratoar (1/20). Se adaugă mai multe aşchii şi nuclee.
Şi pe malul drept al pârâului Ghilahoi s-a descoperit un gratoar
(fig.1/14).
Materialul litic de la Dinga-Costeşti prezintă strânse similitudini
cu aşezările gravettiene din sudul Moldovei de la Puricani,
Măluşteni, Cavedineşti, Bereşti1)
sau cele de la Măluşteni VI şi VII şi
Ghermăneşti-Banca2)
.
Prin poziţia şi materialul litic descoperit este vorba de o locuire
Gravettiană aparţinând etapei finale de tip oriental.
12
Cercetările viitoare vor stabili dacă aşezarea a avut un caracter
sezonier, de viaţă mai îndelungată sau a fost un „popas” în vederea
vânătorii, sau a schimbului de unelte.
Oamenii paleoliticului superior au preferat regiunile înalte, cu
surse de apă din cueste, din zona Delenilor şi Costeştilor, unde
însoţeau turmele de cabaline şi bovine aflate în migraţie, pentru a fi
vânate.
În zonă există cueste cu izvoare şi sigur sunt şi alte aşezări
paleolitice nedescoperite. Cercetările vor scoate la lumină aceste
urme de civilizaţie pe harta judeţului Vaslui, unde în prezent sunt
cartate punctele: Măluşteni (şapte puncte), Arsura, Chirceşti, Dăneşti,
Duda-Epureni, Mirceşti3)
şi Ghermăneşti.
2. O aşezare neolitică s-a descoperit pe interfluviul format de
pârâul Nichitoasa cu Ghilahoiul, în punctul „Lia”, la circa 1,5 km
nord-est de Moreni şi 1 km vest de Deleni, la nord de baraj. De pe
suprafaţa aşezării s-au cules câteva lame şi gratoare (fig.2/2-8), două
topoare de piatră de râu (fig.2/1, 10) (primul întreg, iar al doilea
fragmentar), fragmente de râşniţă şi un percutor. Ceramica este de
factură Cucuteniană, foarte fragmentară, dar nu se poate preciza faza.
Prezentăm un singur fragment de la fundul unui vas (fig.2/9).
Cercetările viitoare vor stabili încadrarea exactă.
La circa 500 m nord de aşezarea prezentată mai sus s-au
descoperit resturi ceramice cucuteniene şi hallstattiene.
În timpul perieghezelor din zonă am intrat în posesia unui topor
de piatră4)
cu gaură de înmănuşare (fig.1/15) descoperit la Chiţcani.
Toporul reprezintă partea superioară cu muchia şi datează din epoca
bronzului - cultura Monteoru, având analogii cu exemplarele
descoperite la Vârteşcoiu5)
.
În jurul mânăstirii Moreni dar şi în curte s-au descoperit două
tipuri de conducte ceramice (fig.3/1, 4): primul este de culoare
cărămizie, pasta având ca degresant nisip. Tuburile erau unite între
ele şi lipite cu un ciment nisipos şi datează din secolul al XVIII-lea.
13
Au lungimea de 31 cm şi diametrul de 11 cm, iar la partea de
înmănuşare 7 cm şi sunt lucrate la roată. Al doilea tip (fig.3/4) este
realizat prin presare, iar pentru îmbinare s-a folosit asfaltul. Au fost
realizate în secolul al XIX-lea. Conductele au fost folosite pentru
aducerea apei de la izvoarele aflate la vest de mănăstire.
S-au recuperat câteva fragmente ceramice din secolele XVII-
XVIII (fig.2/2-3).
3. Cercetările arheologice mai vechi6)
menţionează că în jurul
mânăstirii „până la malul drept al pârâului Ghilahoi se găsesc resturi
ceramice aparţinând culturii Cucuteni A, resturi ceramice
hallstattiene (2), precum şi resturi ceramice feudale (secolele XVI-
XVIII).
Muzeul mânăstirii păstrează mai multe obiecte creştine
provenite de la biserica veche, donate sau descoperite în curtea
mânăstirii, despre care vom aminti la capitolul respectiv.
Note:
1) M.Brudiu, Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din
Moldova, Bucureşti, 1974, p.61.
2) Marin Rotaru, Gheorghe Gherghe, Noi descoperiri din
paleoliticul superior în judeţul Vaslui, în „Acta Moldaviae
Meridionalis, XXI”, Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare”
Vaslui, 1999-2000, p.14-23.
3) M.Brudiu, Paleoliticul superior, p.102-154.
4) Mulţumim şi pe această cale domnului inginer Luculeasa Ioan
din Bârlad care ne-a pus la dispoziţie toporul pentru publicare.
5) V.Bobi, A.Paragină, Şantierul arheologic de la Vârteşcoiu -
Cercetările din anii 1986-1988 în „Studii şi Comunicări”, vol.VIII-X,
p.43-45.
6) Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul
arheologic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1980, p.106, XXI.6.
14
Capitolul IV - Mănăstirea Bucureşti
Mănăstirea este atestată documentar la 21 aprilie 1546 într-un
uric emis la Huşi de Petru Rareş, domnul Moldovei.
„Din mila lui dumnezeu, noi Petru Voevod, domn al ţării
Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor ce o vor
vedea sau o vor auzi citindu-se, că pe această adevărată slugă a
noastră, Mihăilă, fiul lui Gligor şi vara lui Todosia, fiica Maruşcăi şi
Maria, fiica Nastei, strănepoţii lui Bucur Dan, i-am miluit pe dânşii
cu deosebita noastră milă, le-am dat şi le-am întărit lor, în ţara
noastră Moldova, dreapta lor ocină şi de dedină, un sat anume
Bucureşti şi cu mori la Bilavoiu şi cu mănăstire în Luncă şi din
privilegiul de întărire ce au avut tatăl lor Gligori şi mamele lor,
Maruşca şi Nasta, de la părintele domniei mele Ştefan Voevod, ca să
le fie lor dela noi uric şi cu tot venitul lor şi copiilor lor şi nepoţilor
lor şi strănepoţilor lor şi răstrenepoţilor lor şi întregului lor neam cine
li se va alege lor cel mai apropiat, neclintit niciodată în veci.
Iar hotarul acestui sat mai sus scris, anume Bucureşti, şi cu mori
la Bilavoiu şi cu mănăstire în Luncă, să fie din toate părţile după
hotarul vechi, pe unde au folosit din veac.
Şi dacă se vor afla nişte privilegii dela Ştefan Voevod numit
Lăcustă acele privilegii niciodată să nu aibă lege înaintea privilegiilor
noastre”1)
.
Satul Bucureştii a avut documente mai vechi. Pe toate nu le
cunoaştem. Avem însă informaţii despre două documente, dintre care
una indirectă. În documentul prezentat avem informaţia că neamul
Bucureştilor stăpânea acele pământuri pe baza unui document din
timpul lui Ştefan cel Mare, document pierdut. Avem însă o
15
informaţie directă dintr-un document emis de domnul Moldovei,
Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, în 20 februarie 1507 (7015).
„Din mila lui dumnezeu «noi» Bogdan voevod, domn al ţării
Moldovei.
Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor
vedea sau o vor auzi citindu-se, că au venit înaintea noastră şi
înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni, sluga noastră Gligorie şi
sora lui, Maruşca, fii Anuşcăi, nepoţii lui Bucur Dan, de buna voia
lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi şi au vândut dreapta «lor» ocină,
două părţi din moara Bucureştilor, care este la Bilavoiu, părţile lor,
slugii noastre Crâstea şi femeii lui, Nastea, surorii mai sus zisului
Grigorie şi a Maruşcăi, pentru 30 zloţi tătărăşti.
Şi s-a ridicat sluga noastră Crâstea şi femeia lui, Nastea, şi au
plătit toţi aceşti 30 zloţi tătărăşti în mâinile slugii noastre Gligorie şi
surorii lui, Maruşca, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri.
Iar noi, văzând buna voia lor şi tocmeală în plata deplină şi noi
deasemeni şi de la noi am dat şi am întărit slugii noastre Crâstea
şi femeii lui, Nastea, aceste două părţi din Moara Bucureştilor, la
Bilavoiu, ca să le fie lor de la noi uric, cu tot venitul şi copiilor lor şi
nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor lor şi cine le va fi cel mai
apropiat, neclintit niciodată în veci”2)
.
Pe baza acestor două documente putem alcătui o spiţă de neam
(posibil incompletă).
Dan (cca.1400-1410)
|
Bucur Dan (cca. 1440)
|
Anuşca (cca. 1475)
|
_______________ 1507 _______________
| | |
16
Gligorie Maruşca Nastea (c. Crâstea)
| | |
| 1546 |
Mihăilă Todosia Maria
După cum vedem, Bucur Dan a fost întemeietorul unui neam,
„al Bucureştilor”, dar şi al unui sat, „Bucureştii”. Toponimul
Bucureştii este un oiconim derivat din antroponimul Bucur, un
derivat cu sufixul -eşti. Bucur a rămas în memoria locuitorilor, o
memorie lingvistică (toponimică) nu şi istorică, fiindcă peste sute de
ani nimeni nu mai ştia nimic despre acest întemeietor de neam şi sat.
Probabil el sau urmaşii săi au ctitorit şi un edificiu de cult, poate o
biserică de familie, numită mănăstire. Atestată documentar în 1546,
ea a fost ctitorită înainte de acest an. A fost cunoscută cu denumiri
diverse: mânăstirea din Luncă, mânăstirea Bucureştilor, mânăstirea
Bilavoi.
Termenul Bilavoi este cunoscut sub mai multe forme: Bilahoi,
Belahoi, Bilava, Belava, Ghilahoi şi numeşte trei realităţi: un pârâu,
un cătun şi o mănăstire.
Pârâul Ghilahoi îşi are izvoarele în comuna Deleni şi după ce
străbate comuna Costeşti devine afluent al râului Bârlad. Hidronimul
îşi are originea în adjectivul slav „bielavyi” cu înţeles de „albâi”,
„albicios”. Toponime, hidronime, antroponime cu „b” prin palatizare
au trecut la „ghi”, Bilahoi devenind Ghilahoi. Modificarea fonetică a
radicalului „bel” devenit „bil”, în Bilava este de origine ucraineană.
La tema „bil” s-a adăugat sufixul slav „ova”, forma feminină de la
„ov”. Există posibilitatea ca hidronimul să fi fost împrumutat de la un
antroponim3)
. Credem, totuşi, că radicalul „bel” întâlnit în
antroponime şi toponime să aibă altă explicaţie în cazul hidronimului
Bilava (Ghilahoi) afluent al râului Bârlad. Mai la sud există un pârâu
cu numele Albia - cunoscut şi cu numele de pârâul Pârveştilor sau
pârâul Mitocului. Termenul Albia desemnează şi valea care începe la
sud de Dinga şi trece prin satele Pârveşti şi Mitoc (vale numită în
17
documente şi Valea Comisoaiei). Hidronimul Albia şi toponimul
Valea Albia îşi au originea în radicalul latin „albus”. Ambele
termene, Albia şi Bilahoi, desemnează aceeaşi realitate în două limbi
diferite; limba română şi limba slavă (ucraineană). În ambele cazuri
termenul desemnează o vale, care are aspectul unei albii (covată).
Vreme îndelungată covata, ca obiect casnic, a fost confecţionată din
lemn, în cele mai multe cazuri din lemn de plop, dând naştere unui
obiect albicios.
Pe valea pârâului Bilahoi a existat şi un sat mic (un cătun),
termenul desemnând în acest caz un toponim. Acest cătun (Bilavoi) a
fost atestat mai târziu (1828) la nord-vest de Costeşti, aparţinând
alternativ celor două mari sate din vecinătate, Deleni şi Costeşti.
Al treilea termen Bilahoi numeşte o mănăstire - mănăstirea
Bilahoi. Această mănăstire a mai fost cunoscută şi cu alte denumiri:
mănăstirea lui Bucur Dan, mănăstirea Bucureştilor, mănăstirea din
Luncă, mănăstirea din Bahnă4)
.
Această mănăstire a dispărut, principala cauză fiind, credem,
perisabilitatea materialelor din care a fost construită.
Biserica Bucureştilor sau biserica mănăstirii Bucureştilor fiind
dispărută, putem preciza că a fost o biserică cu plan necunoscut şi
hram necunoscut. Ştim totuşi că a fost o biserică de mănăstire şi o
ctitorie boierească. A fost construită de neamul lui Bucur Dan pe
proprietatea lor, satul Bucureştilor, „Bucureştii” şi din această cauză
putea fi moştenită sau vândută. A fost mai mult o mănăstire de
familie, care îndeplinea nevoia de spiritualitate a răzeşilor, copărtaşii,
urmaşi ai lui Bucura Dan, al obştii locale. Din această cauză nu a
avut proprietăţi fiind întreţinută de proprietarii pământului, având
funcţia de mănăstire de familie. Este foarte dificilă amplasarea sa în
teren. În acest scop se poate porni de la studiul documentelor, tradiţia
locală şi o cercetare arheologică sistematică. Ştim că a fost pe
teritoriul satului Bucureşti, sat dispărut în prezent, sat al cărui spaţiu
este înglobat în prezent în comunele Deleni şi Costeşti. Pentru
perioada secolului al XV-lea, teritoriul satului Bucureşti este
18
amplasat la izvoarele pârâului Bilahoi (Ghilahoi), vecin cu satele:
Piteşti, Costeşti, Deleni, Lipovăţ, Neacşa (Dinga), Iveşti5)
.
În secolele următoare, satele au avut o evoluţie caracteristică
evului mediu românesc. Boierimea secolelor XIV-XV, în secolul al
XVI-lea, a ajuns în situaţia de răzeşi. Urmaşii foştilor boieri devenind
copărtaşi, uneori au divizat fostul sat în mai multe sate (cazul satului
Harbujii de pe Valea Jigăliei care s-a divizat în satele: Harbuji,
Busteşti, Ivăşcani), alteori au schimbat vatra satului, fiind şi cazuri
când satele s-au cuplat. Schimbarea proprietăţii se făcea pe baza
dreptului de preemţiune, dar aveau loc şi căsătorii între răzeşi. În
urma unei căsătorii a două persoane din sate diferite, putea avea loc o
contopire de proprietăţi sau o înglobare a proprietăţii, situaţie în care
un sat se mărea sau micşora. Probabil că în acest mod a evoluat satul
Bucureştilor, deoarece în secolele următoare, satul se va numi
Bucureştii Lungi şi apare cu hotare până la râul Bârlad. Amplasarea
mănăstirii nu este precis menţionată în documentul din 1546. În
Luncă putea fi pe valea pârâului Bilahoi, dar şi în lunca Bârladului.
Deoarece documentele nu precizează locul mănăstirii, singura
posibilitate pentru a-l depista rămâne o cercetare arheologică, dificilă
însă în condiţiile în care fosta biserică nu a fost zidită din piatră sau
cărămidă; foarte probabil din lemn şi poate pe tălpi fără fundaţie.
Satul Bucureştii continuă să fie menţionat în documentele din
secolele următoare, dar nu se mai menţionează existenţa mănăstirii;
greu, dacă nu imposibil, fiind şi depistarea urmaşilor lui Bucur Dan6)
.
Nu excludem posibilitatea ca Lupan, viitorul ctitor al unei
mănăstiri pe Bilahoi să descindă din neamul Bucureştilor.
Note:
1) DIR, Veacul XVI, A, Moldova, vol.I (1501-1550), doc.430.
2) Ibidem, doc.nr.45.
3) Horia Stamatin - Valea Horăieţii - Istorie şi onomastică de la
origine până în prezent, 2004.
19
4) DIR, Veacul XVI, A, Moldova, vol.I, doc.430. Vezi şi
Th.Hardon, Toponime istorice din împrejurimile Costeştilor, judeţul
Vaslui, în Est, Vaslui, 2001, nr.2.
5) C.Cihodaru, Câteva constatări în legătură cu proprietatea
feudală şi situaţia ţărănimii din Moldova în a doua jumătate a sec. al
XV-lea.
6) Nu intenţionăm să realizăm o monografie a satului Bucureşti
şi din această cauză nu prezentăm evoluţia satului până la dispariţia
sa. Menţionăm că s-au păstrat documentele satului din anii: 1667,
1692, 1697, 1750. În anul 1779 s-a efectuat hotărnicia moşiei
Bucureşti în care se arată că moşia Bucureşti începe din apa
Bârladului spre apus şi merge alături cu moşia Piteşti până în pârăul
Giurgiu, apoi alături cu moşia Deleni peste pârâul Bilahoi şi peste
dealul Ţăclăoanilor până la Izvorul Mare unde se întâlneşte cu moşia
Iveşti (Tezaur arhivistic Vaslui, doc.272, p.89). Această delimitare a
satului se poate compara cu cea efectuată de Constantin Cihodaru
pentru secolul al XV-lea. Vezi harta cu “Schiţa proprietăţilor feudale
între Vaslui şi Bârlad în secolul al XV-lea.
În arhivele statului din Vaslui se găseşte un perilipsis cu
documentele moşiei Bucureşti din anul 1837. Pentru evoluţia satului
după 1772 se poate consulta „Tezaurul toponimic al României”,
Moldova, vol.I, partea întâi.
20
Capitolul V
SATUL DELENI ŞI SCHITUL LUI LUPAN
Pe valea pârâului Bilahoi, cu o activitate seculară a existat
schitul lui Lupan, numit şi mănăstirea lui Lupan, schitul Deleni,
edificiu monahal ce se continuă în prezent prin mănăstirea Moreni.
Terenul pe care şi-a desfăşurat existenţa acest edificiu monahal a
fost proprietatea familiei Lupan şi a aparţinut satului Deleni.
Prima atestare documentară a satului Deleni o avem din 15
octombrie 1491 (6999), dintr-un document emis la Suceava de Ştefan
cel Mare, domnul Moldovei. Documentul a fost emis cu ocazia
hotărniciei târgului Vaslui, în hotarele căruia Ştefan cel Mare a inclus
şi satele cumpărate de el şi adăugate târgului. Documentul a fost
foarte important pentru Vaslui, deoarece stabilea noul hotar al
târgului, şi-l mărea în acelaşi timp, dar şi pentru satul Deleni, care
devenea vecin cu târgul: „............., şi apoi preste Bârlad, în malul
Bârladului, la movila săpată, de acolo drept preste luncă şi preste
drum puţin mai (din gios) de stâlpul Oprii, şi apoi la vârful dealului
ce se numeşte Osoiu, la un stejar însemnat şi movila săpată, apoi
intră în pădure şi apoi dealul prin pădure şi preste drumul ce vine de
la Deleni la Lipovăţ până la un (stejar cu bour) şi apoi iarăşi apucă
dealul prin pădure, pe deasupra Bilavăi, tocmai la vârful dealului
Orgoieştilor, şi apucă iarăşi dealul în pădure la Runcu, şi apoi preste
dealul Horlăleşti, la Stebnic… şi tot pe deasupra dealului, pe din sus
de Fântâna Blindarilor, la capul cel din sus al Runcului”…….1
Satul Deleni este foarte vechi, anul 1491 reprezentând prima sa
menţiune documentară. În lipsa cercetărilor arheologice aprofundate
ne bazăm pe elementele de onomastică şi pe informaţii indirecte din
alte documente.
21
Punem în discuţie două posibilităţi pentru etimologia
toponimului Deleni. Aşezări în această zonă au existat şi în vremea
cumanilor. Primul apelativ al satului a fost Hotineşti.2 Toponimul
Hotineşti este un oiconim de la antroponimul CHOTEN, cu sufixul
românesc, -eşti. Antroponimul Choten probabil a fost des folosit de
cumani, purtat şi de un şef de trib care s-a mutat cu hoarda sa în
Ungaria, pe valea Tisei. Probabil, toponimele formate de la
antroponimul Choten au fost numeroase în Moldova; dacă în cazul
oraşului Hotin (un antroponim toponimizat) s-a păstrat în nordul
Moldovei, o zonă aflată la periferia influenţei cumane. Este posibil ca
şi toponimul Deleni să-şi aibă etimologia în adjectivul „deli”, termen
de origine turcică, cu înţelesul de nebun. Cumanii populaţie de
origine turcică au locuit o perioadă îndelungată în Moldova, alături
de populaţia locală. Popor de păstori, ocupau în special văile apelor
ferindu-se de zonele păduroase. Cum satul actual Deleni este aşezat
pe un platou din Colinele Tutovei, deasupra văii râului Bârlad,
probabil împădurit atunci, zona a fost numită de cumani nebună.
Adjectivul „deli” a dat în limba română: toponime, hidronime şi
antroponime.
Documentele menţionează în apropiere satul Delea3, la sud de
satul Portari, din comuna Zăpodeni, sau la distanţă mai mare, satul
Deleni4 (Deleani, Dilenii) în cotul Hârlăului.
Dacă această supoziţie nu ar fi plauzibilă, credem că nu am
putea demonstra etimologia hidronimelor. Documentele menţionează
pârâul Delea5, dar şi gura Delei
6, cotul Delii.
7
Numeroase sunt şi antroponimele în documentele primelor
secole ale statului medieval, Moldova. În 1443 este consemnată
seliştea lui Delea Albu8, în 1471 apare un Delea, soţul Nastei
9, iar în
1488 este menţionat Danciu Delea10
. Un document din <1619-1620>
o menţionează pe Nastea Deloae11
printre proprietarii actualului sat
Deleni.
Sunt şi toponime, Deleni, care îşi au etimologia în substantivul
„deal”, termen care desemnează forme de relief foarte răspândite în
22
Moldova. Tema este „dĕlŭ” de origine slavă, devenind „deal” în
mediu românesc. Toponimul deleni format cu sufixul, -eni
desemnează pe cei care îşi au originea acolo. Foarte rar se
desemnează şi originea personală. Documentele nu menţionează în
vremea aceea antroponimul Deleanu în Tara Moldovei. Acest
antroponim s-a format mai târziu şi a desemnat pe cel care era
originar din satul Deleni. Documentele menţionează antroponimele,
Delea, Delu, Deloae, care mai degrabă îşi au originea în adjectivul
„deli”. De altfel şi în prezent este foarte răspândit antroponimul
„Deliu”.
În anul 1597 facem cunoştinţă cu satul Delenii şi familia Lupan
din două documente.
În 20 mai 1597 (7105), Ioan Lupan, biv vel medelnicer, a vândut
jumătate din satul Hotineşti, „ci se numesc Delenii, pe pârâul Giurgii
parte despre răsărit ci este în ţinutul Tutovei, cu tot locul şi cu vad de
moară preste Bârlad lui Ghiorghi şi Petru, nepoţii bătrânului Sima
Bica, drept 700 de taleri”12
.
Tot în 1597 (7106) decembrie 17, Lupan biv sulger din satul
Deleni „trupul Ariameşti” a împărţit pământul avut acolo celor opt
feciori avuţi cu două femei, Sohiea şi Busca (Maria), printr-un înscris
în care menţionează şi „codru mănăstirei”13
.
Aceste două documente demonstrează că înainte de 1597 printre
proprietarii satului Delenii se aflau şi doi fraţi, Lupan, unul fost mare
medelnicer, iar celălalt fost sulger. Totuşi documentele ulterioare
aduc informaţii contradictorii.
Următorul document al satului Deleni îl avem din 20 august
1604 (7112) când domnul Moldovei, Ieremia Movilă, întărea lui
Lupan sulger a treia parte din jumătatea de sat din Deleni, care s-a
numit Hotineşti, ţinutul Tutova, cumpărătură de la Ana şi Parasca
fetele lui Bolea şi de la alte neamuri14
.
Dacă luăm în consideraţie documentul din 17 decembrie 1597,
Lupan apare ca fost sulger şi-şi împărţea proprietatea înainte de a o
cumpăra15
. Lupan a cumpărat în 1604 o şesime de sat, partea dinspre
23
apus, acolo unde era sau va construi mănăstirea în calitate de sulger.
Totuşi el era proprietar în zonă, altfel nu putea cumpăra în 1604. În
20 mai 1597 Ioan Lupan vindea partea sa din răsăritul satului, iar
Lupan Buznea, sulgerul, cumpăra în 1604 parte de sat spre apus.
Documentele cunoscute nu ne informează despre strămoşii
familiei Lupan. Fiind cunoscuţi doi proprietari în acelaşi sat cu
numele de Lupan (Ion şi Buznea) îi putem considera fraţi, fii ai unui
Lupan (Lupu), dar care să fi fost legătura lor cu ceilalţi proprietari
din zonă este greu de depistat. Familia era cunoscută în zonă, un
Lupan deţinând funcţia de medelnicer, iar celălalt pe cea de sulger,
aparţinând micii boierimi locale cu acces la slujbele domneşti.
Urmaşii sulgerului s-au dovedit buni gospodari ai proprietăţii
moştenite, dar şi buni creştini, sprijinind aproximativ 200 de ani un
schit, material şi spiritual.
Ion Lupan a vândut în 20 mai 1597 partea sa nepoţilor
„bătrânului Sima Bica”. Peste câţiva ani a fost emis un document de
domnul Moldovei, Gaşpar Graţiani <1619 septembrie 1-1620 august
31> prin care întărea nepoţilor şi strănepoţilor lui Sima Bica jumătate
de sat din Hotineşti. Familia Bica era moştenitoarea Nastei Deloae
care stăpânea, ... , jumătate de sat din Hotineşti ci se numesc Deleni
pe pârâul Giurgii parte despre răsărit ci este în ţinutul Tutovei”16
. A
fost nevoie de o reînoire a actului de proprietate deoarece originalul
se pierduse, …. „în pradă când au venit Alexandru Vodă şi cu un
cumnat al lui Cniazu Corecul”.
Din documentele emise în 1597, 1604 şi <1619-1620> deducem
că la începutul secolului al XVII-lea, satul Deleni avea mai mulţi
proprietari: neamul lui Lupan, neamul lui Bolea şi neamul lui Sima
Bica curgător din Nastea Deloae.
24
Lupan 1604
Bolea
________________________
Ana-Parasca-neamuri 1604
Naste Deloae
Sima Bica
nepoţii,
strănepoţii -1620
1/6 din sat-
spre apus
1/3 din sat-spre apus ½ din sat-spre
răsărit
Este regretabilă pierderea documentului emis de Ştefan cel
Mare, document ce ar fi adus unele clarificări. Să fi fost familia
Deloae stăpână peste tot satul Hotineşti? În acest caz neamul Bolea
era tot coborâtor din acest prim proprietar cunoscut al satului, iar
Lupan înrudit cu ei sau cu proprietarii satelor din zonă.
Delenii (Hotineştii), ca multe sate din zonă, era o aşezare veche.
Urmaşii primilor proprietari au stăpânit în devălmăşie în calitatea lor
de copărtaşi (răzeşi). De-a lungul timpului s-au produs multe
danii, vânzări, cumpărături, dar şi căsătorii. Aceste căsătorii s-au
produs între răzeşii aparţinând mai multor sate din zonă. În acest
context, proprietăţile s-au întrepătruns. În cazul satului Deleni se
găsesc proprietăţi ale răzeşilor în satele din actualele comune:
Olteneşti, Costeşti, Bogdăneşti, sau în satele Sârbi şi Văleni.17
În 6 iulie 1650 (7158) Vasile Lupu, domnul Moldovei, printr-
un uric emis la Iaşi a întărit lui Ignat, Harbuz, Tâgule, Ioan,
Gheorghe şi Petru, răzeşi, stăpânirea asupra jumătăţii de apus a
satului Deleni care s-a numit Hotineşti, pentru că au avut pâră cu
Ionaşcu Zăpodeanu. Mai întăreşte lui Daniil diac şi neamurilor sale
cealaltă jumătate a satului Deleni18
.
Peste 11 ani, 1661 (7169) iulie 17 Ştefăniţă Lupu întărea lui
Grigore şi fraţilor săi, feciori ai lui Lupan, a treia parte din satul
Deleni, ţinutul Tutova, cumpărătură a tatălui lor.19
25
26
Rezultă că în secolul al XVII-lea satul s-a aflat tot timpul în
stăpânirea aceloraşi familii – Lupan, Bolea Bica coborâtoare din
Naste Deloae.
În secolul al XVIII-lea satul era stăpânit de aceleaşi familii.
Răzeşii în calitate lor de copărtaşi se înmulţiseră, mulţi ajungând
„boieri în opinci” şi se simţea nevoia unor delimitări, hotărnicii,
probabil şi ieşirea unora din devălmăşie. În acest sens avem două
documente: din 25 august 1749 (7257) şi 7 august 1750 (7258).
Din primul document suntem informaţi că: „Din porunca
luminatului Domnului nostru Constantin Voievod am avut judecata
înaintea noastră. Preutul Grigoraş Roşca, şi Popa Neculai, i Sămion
Cheşca, i Strătulat Roşca, i Andrii Găluşcă şi alţi neamuri a lor ce zic
că să trag din Lupan pitărel hotnogu cu Dumitraşcu şi Donici şi Ion
Plăcintă şi Ariton Blăniţi şi cu alţi niamuri al lor ce zic că să trag din
Sâma Bâca, trăgând Lupăneştii a treia parte din jumătati de satul
Deleni ot Tutova în partea despre apus, pe care au arătat ispisoc de la
Irimie vodă din leat 7112 în care scrie că Lupan pitărel hotnog au
cumpărat aciastă parti de la Ioana şi soru-sa Parasca, feciorii Balii. Şi
ne-au mai arătat şi alt ispisoc de întăritură de la Ştefan Vasile vodă
din leat 7169 tot pe această parti.
Deci după scrisurile ce ne-au arătat Lupneştii li s-au cerut
judecata, să ţie ei această a treia parti din jumătati de sat parte despre
apus. Iar două părţi de sat să fie moştenii ce se trag din Sâma Bâca.
Dar fiind moşia nehotărâtă, ca să ştie cineşi hliza sa, au socotit să
margă cu toţii la cinstita isprăvniciea ţinutului şi după poronca ce ari
de la Măria Sa Vodă, judeca tot obrazu să le hotărască moşiea dintr-
acea jumătate de satu despre apus, să dea o parte Lupâneştilor, iar
două părţi să dea moştenitorilor ce se trag din Sâma Bâca. Însă într-a
fieştecăruie hlizi: undi s-a venit pământul drept acolo să-i dea şi din
păduri; iar vii părăgini ce ar fi avându, a cui s-ar dovedi că sânt,
acolo le va stăpâni după orânduiala pravilii; însă pe a cărui hliză vor
fi, acela vor avea de jura pe obiceiu. Într-acest chip s-au primit şi o
partie şi alta. Deci dlui Ispravnicul după ce le va hotărî să li dea
27
mărtuira ca să-şi ştie fieştecine hliza sa. Aşisidere ne-au mai arătat
Lupăneştii un ispisoc de la Constantin Movilă vodă leat 7120 în care
scrie că un Tomaca diac au luat feciorii de suflet pe Turce şi pe
Ţiganca feciorii lui Lupan cel bătrân şi le-au dat partea lor din sat din
Deleni din giumătati spre răsărit şi zic că tot ei au stăpânit acea parti.
Ci pentru aceasta dlui Ispravnicu să li ei sama şi aducând dovada
oameni martori, cum că au stăpânit Lupăneştii această parti, iarăşi să
li dea în stăpânirea lor, iar neavând dovada de stăpânire să rabde”20
.
După un an, în 7 august 1750 (7278) a apărut mărturia hotarnică
a lui Gavril Gheuca medelnicer, Constantin Popăscu al treilea armaş
şi Constantin Talpiş care, fiind orânduiţi de ispravnicul ţinutului
Tutova, au făcut alegerea părţilor de moşie din Deleni ale lui Ion,
Stratul, Cozmiţă, Ţugulea, Ariton şi Ion Plăcintă, răzeşi, împreună cu
neamul lor, deoarece au avut pricină de hotar cu Grigorie Roşca
preot, Nicolae preot, Andrei Găluşcă şi alţii din neamul Lupăneştilor,
curgători din Lupan sulger. Astfel, se aleg părţile răzeşilor până la
pârâul Belahoiului şi zona dealului Lipovăţ unde se hotărăsc cu
moşia m-rii Lipovăţ, la Poiana Şchiopului, parte de aici până la
Izvorul Mare ce este în jos de mănăstirea lui Lupan, unde se
întâlneşte cu hotarul Bucureştilor, este aleasă de partea Lupăneştilor;
viile şi livezile pe care le-au avut lângă mănăstioara lui Lupan să fie
stăpânite tot de răzăşi fără a fi dijmuiţi, iar partea din răsăritul satului
Deleni, numită Băcani, n-a putut fi aleasă din lipsă de dovezi, părţile
urmând să se prezinte la judecata Divanului.21
Nu cunoaştem ce a hotărât judecata Divanului, dar aflăm dintr-
un ispisoc din 5 august 1759 (7267) emis de Ioan Toader Calimachi
domnitorul Moldovei că s-a întărit lui Sava Burghele şi neamurilor
sale jumătate din hliza Arămeştilor care era scoasă din moşia
Deleni.22
Urmaşii sulgerului Lupan, copărtaşi în Deleni, după 200 de ani
de stăpânire se judecă pentru părţile din sat.
28
29
30
În 5 februarie 1805, Divanul Domnesc a emis o carte de judecată
în pricina dintre Vasile Focşa preot, Gheorghe, fiul preotului Toader,
Vasile Blăniţa şi alţi răzeşi din Deleni, ţinutul Tutova, curgători din
bătrânul Ignat, cu Gheorghe Talpiş vornic de poartă care a
revendicat părţi din moşia Deleni deoarece se trăgea din Salomia,
fata bătrânului Ignat. Din cercetarea pricinii a reieşit că bătrânul
Igant n-a avut decât doi feciori: Gheorghe şi Tugule; din acesta din
urmă trăgându-se răzeşii. Se hotărăşte că jeluitorii să stăpânească
nesupăraţi jumătatea de apus a satului Deleni, care s-a numit
Hotineşti, întrucât Gheorghe Talpiş n-a prezentat divanului dovezi
concludente că ar fi şi el curgător din bătrânul Ignat. La judecata
divanului au fost prezentate: cartea de judecată din 1749 (7257) aug.
23 a lui Iordache Cantacuzino mare logofăt; mărturie hotarnică din
1750 (7258) august f.z. a lui Gavril Gheuca medelnicer şi Ştefan
Popescu al treilea armaş; ispisocul lui Vasile Vodă din 1650 (7158)
iul. 3. 23
La data de 29 iunie 1806, Alexandru Moruzzi, voievodul
Moldovei, a emis o carte domnească prin care a poruncit
ispravnicilor ţinutului Tutova să cerceteze în urma jalbei preotului
Vasile Focşa şi a altor răzeşi din Arămeşti, neînţelegerile pentru părţi
de moşie din Arămeşti şi Deleni.24
Pentru cunoaşterea satelor şi proprietăţilor din zonă, avem o
mărturie hotarnică din 16 mai 1818. Această mărturie hotarnică a fost
dată de Ion Buţă, căpitan la mâna lui Vasile Focşa preot, Vasile
Blăniţă, căpitan, Vasile Blăniţă postelnicul şi altor răzeşi de pe moşia
Deleni, ţinutul Tutova. Cu această ocazie au fost hotărnicite mai
multe sate şi moşii: Piteşti, Deleni, Hăbăşeşti. Pentru hotărnicie au
fost prezentate mai multe documente:
Hotărnicii din 1491 (6999), 1750 (7258) aug. 1, 1780 (7288)
dec. 2, precum şi cea semnată de Lupu Costache ban care a ales
hlizele Băcani şi Arămeşti.
Ispisoacele de la Bogdan vodă 1507 (7015) febr. 28, de la Petru
vodă din 1546 (7054) apr. 21, de la Ieremia Movilă din 1604 (7112)
31
apr. 20, de la Gaşpăr vodă din 1620 (7128), de la Vasile vodă din
1650 (7158) iul. 5, de la Ştefăniţă vodă din 1661 (7169) iul .17 şi de
la Ioan Teodor Callimachi vodă din 1759 (7267) aug. 5.
Prezentarea documentelor din 1507 şi 1546, acte ale satelor
Bucureşti, dovedeşte posibile relaţii de rudenie, între proprietarii din
Bucureşti şi Deleni, dar şi probabilele contopiri de sate şi moşii.
Hotarele moşiei Piteşti a lui Tănase Mogâlde căpitan şi a
răzeşilor săi: apa Bârladului, moşia Hăbăşeşti a m-rii Lipovăţ,
Fântâna Arămoasa, hliza Arămeştilor, pădurea şi pârâul Giurgei,
Deleni, moşia Bucureşti, pârâul şi capătul Tăclăoanilor, Izvorul Mic,
m-rea lui Lupan şi moşia Iveşti.
Hotarele moşiei Deleni care s-a numit Hotineşti: moşia Iveşti,
Vlamnicul Mare, Vlamnicul mic, zarea şi vale Butnarului, Orgoieşti,
moşia m-rii Lipovăţ, lacul Plăvaia, moşia Hăbăşeşti, Fântâna
Arămoasa.
Hotarele moşiei Hăbăşeşti a m-rii Lipovăţ: moşia Zăzinca, apa
Bârladului, moşia Piteşti, moşia Bucureşti şi Fântâna Arămoasa care
este colţ al moşiei.25
Răzeşii din Deleni încă mai ştiau în anul 1840 că sunt urmaşi ai
sulgerului Lupan. O dovedeşte clar un hrisov din 8 martie 1840 prin
care Mihai Sturza, voievodul Moldovei, hotărăşte în conflictul
dintre: jeluitorii Pascal Ganea stolnic şi vechil şi Blăniţeştii, răzeşi ai
moşiei Deleni numită şi Bălan <ţin. Tutova> şi pârâţii curgători din
Lupan sulgerul.
Hotărârea voievodului a fost ca urmaşii lui Lupan să-şi
stăpânească partea lor de moşie care este deosebită de cea a
Delenilor.26
Informaţiile din secolele XIX-XX despre satul Deleni sunt foarte
numeroase, dar ne interesează numai în măsura în care menţionează
proprietarii, urmaşii lui Lupan sau mănăstirea.27
Deosebit de important este un suret de pe un izvod de neamuri
de la Constantin Talpeş 28
, fără de văleat, izvod scris mai demult, fără
a se specifica data şi transmis la 28 februarie 1801.
32
33
Izvod de feciorii lui Lupan sulgerul de moşia Delenilor să se ştie
anume.
-Ion Turce, ce trage preutu Dumitru cu niamul lui
-Gheorghe Cosăul, ce trage Vasile Haută cu niamul lui
-Mirla, ce trage Ilie Ghiban cu niamul lui
-Ţiganca, ce trage călugărul Enachi cu niamul lui
-Gligori, care au făcut mănăstire, alta dintrânsul nu esti, numai
mănăstirea
-Aniţa, care se trag Vasile Găluşcă cu niamul lui
-Urala, ce se trage Vasile Ciulei cu niamul lui
-Onilă, ce se trage Calistra, păhărnicel cu niamul lui, 8 feciori ai
lui Lupan sulger să se ştie.
Să se ştie moşiea lui Lupan sulgeri Arămeşti baştină a Sohiei, şi
Poiana Delenilor pe din josu ce se hotărăşti cu Blăniţe, căpitan
Mişirea.
Sunt de pe un izvod de niamuri de la Constantin Talpeş făr de
văleat 29
.
Mănăstirea a avut un pomelnic al ctitorilor. Pe la 1750, Popa
Dimitrie, un strănepot al lui Lupan, a aplicat peste el o foaie de hârtie
cu un pomelnic scris de el în care a transcris în frunte pe Lupan şi
Maria30
.
La actuala mânăstire Moreni se găseşte un triptic, care conţine o
copie după un pomelnic mai vechi. Se constată că ne află în faţa
pomelnicul mare în care sunt consemnaţi ctitorii iniţiali, dar şi cei
care, de-a lungul timpului şi-au adus contribuţia la menţinerea acestui
schit. În fruntea pomelnicului sunt trecuţi Lupan, Maria, Sofia şi fiii
lor, după care se continuă cu urmaşii lor.
Sulgerul Lupan a avut două soţii, Maria şi Sofia după cum
menţionează pomelnicul, documentul atribuit anului 1597 şi tradiţia
locală. Cu prima soţie, Maria cunoscută şi cu numele de Busca,
Lupan a avut cinci copii: Onilă, Ţiganca, Merla, Aniţa şi Grigore, iar
cu Sofia, trei copii: Turce, Gheorghe şi Urâta31
. Nu avem alte
informaţii despre Maria, dar ştim despre Sofia că era o reprezentantă
34
a proprietarilor locali, „moşia lui Lupan sulgeri Arămeşti baştină a
Sohiei, în Poiana Delenilor pe din josu ce se hotăreşte cu Blaniţe,
căpitan Misirea.”
Pomelnicul ne demonstrează preocuparea întregii familii, a
urmaşilor celor opt copii ai sulgerului Lupan pentru menţinerea
acestui locaş de cult, dar şi faptul că schitul a fost mixt, că a fost un
schit de familie. În pomelnic, ctitorii şunt trecuţi pe spiţe, curgători
din cei opt fraţi. Sunt consemnaţi mulţi ca preoţi, monahi şi monahii
(zece preoţi, cinci monahi, din care doi ieromonahi şi trei monahii).
Sigur din familia Lupan au fost mai numeroşi cei care s-au retras la
acest schit, ducând o viaţă monahală, dar pomelnicul nu-i
înregistrează în rândul ctitorilor. Este greu de depistat în pomelnic,
fiecare urmaş al lui Lupan, din cauza documentelor insuficiente, dar
şi deoarece înregistrarea este consemnată cu numele de botez sau cu
numele adoptat după călugărie.
Din pomelnic şi izvodul de feciori ai lui Lupan rezultă că
sulgerul a fost întemeietorul unui neam, dar şi ctitor al unei
mânăstiri, care trebuia să îndeplinească nevoia de spiritualitate şi să-i
asigure un anumit statut social în zonă.
Dispariţia primului edificiu, construcţie a lui Lupan a dus şi la
pierderea unor informaţii. Primii ctitori, credem că au fost pictaţi pe
unul din pereţii edificiului, probabil consemnaţi în scris şi în
proscomidie, sigur în pomelnic. Calitatea de ctitori le asigura dreptul
de a fi înmormântaţi în interiorul bisericii sau în preajmă. O cercetare
arheologică în cimitir şi pe locul fostului edificiu ne-ar putea oferi
unele informaţii probabil puţine, deoarece în sute de ani au fost
înmormântaţi mai mulţi acolo, nefiind exclusă posibilitatea unor
morminte suprapuse.
Pomelnicul mare care a ajuns până la noi, cuprinde ctitorii
iniţiali consideraţi ctitori mari, dar şi pe cei secundari care au
contribuit cu timpul la menţinerea edificiului (reclădire, reparaţie,
înzestrare, întreţinere, danie, etc.). Necesitatea existenţei
pomelnicului a determinat retranscrieri ocazii când, probabil, s-au
35
strecurat greşeli (de transcriere, omisiune), dar şi completări.
Pomelnicul actual nu cuprinde numai numele ctitorilor efectivi, ci şi
pe cele ale unora dintre membrii familiei. El a îndeplinit funcţia unui
registru de evidenţă, pentru folosinţa strictă a oficierii serviciului
divin. De altfel, dreptul de moştenire a calităţii de ctitor revenea
descendenţilor ctitorilor iniţiali, ca şi dreptul de a beneficia de slujbe,
de a fi înmormântaţi în biserică sau alături, de a fi consultaţi.
Mânăstirea Bucureşti a avut propriul ei pomelnic. Dacă schitul
lui Lupan ar fi cel consemnat înainte de 1546 ca mânăstirea
Bucureştilor, în pomelnic trebuia să apară şi acei ctitori, ori
pomelnicul începe cu Lupan şi cele două soţii ale sale. Chiar dacă
Lupan a fost un urmaş al neamului Bucureştilor, cele două lăcaşuri
de cult sunt deferite. Pomelnicul nu menţionează nimic despre
Bucureşteni, iar Lupan nu putea fi ctitor între 1507-1546 şi să
trăiască în 1636.
Pomelnicul schitului Ghilahoi (menţiunea titlului) credem că
înregistrează situaţia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
premergătoare refacerii edificiului din secolul al XIX-lea. Pomelnicul
mai înregistrează şi familia Palade care ajunsese printre proprietarii
din zonă în secolul al XVIII-lea şi care s-a înscris în rândul cel care
au susţinut acest schit, ca o nouă familie de ctitori alături de celelalte
curgătoare din Lupan. Studiul pomelnicului ne demonstrează evlavia
familiei Lupan care a numărat până la începutul secolului al XIX-lea,
zece preoţi, cinci călugări şi trei monahii. Existenţa în pomelnic a
călugărilor, dar şi a monahiilor ne demonstrează calitatea de schit
mixt, schit de familie al unui neam de pe valea pârâului Ghilahoi.
Pomelnicul schitului Ghilahoi din comuna Deleni, judeţul Vaslui.
†
LUPAN, MARIA, SOFIEA.
ŞI FII LOR.
TURCE, GHEORGHE, URÂTA, ONILĂ, ŢIGANCA,
MERLA, ANIŢA, GRIGORI.
36
׀
GRIGORI cu jupâneasa lui MONAHA TEOFANA şi cu fiii lor
CONSTANTIN şi GAVRIL
׀
URÂTA, VASILE, Preot GRIGORI, TOADER, ENACHI, ŞTEFAN
/ NECULCEA, Preot IANCU, DUMITRU, IOAN
׀
Monah ILIE, ANITA, MARIN // BUCUR GRIGORI, MIHĂILĂ
׀
Ieromonah AFTANASIE, Ieromonah BARNABA,
Preot GRIGORAŞ şi Preot TOADER, Preot IOAN, Preot
NECULAI, Preot GHEORGHE, Monahia TODOSIA, MARIA,
VASILE, MARIEA, PETREA.
׀
ENACHE, NECULAI, STAVĂR, ENE, AVRAM, ADAM,
SOHIEA, VASILE, PANĂ, ANDRONIC, ILEANA, ZOTA,
GRIGORIE, STANCIU, SIMION, ANCHELINA, EVGHENIEA,
KRISTINA, TĂNASĂ, ION, TĂNASĂ, MARIEA, ION,
VARVARA, TOADER, ANIŢA, KOSTANTIN, MAFTEI,
SÂRGHIE, VASILE, NASTASIEA, GLIGORI, PETREA.
׀
ANIŢA, SAFTA, SANDU, ŞERBAN, TODOSIEA, Monah PAISIE,
NASTASIA, Monahiea SANDA, PAVEL, VASILE,
PARASCHIVA, IOANA, STRATINA, URSU, ILEANA, ŞTEFAN,
IEREMIE, ILIE, MARIEA.
׀
Preot IOAN, KOSTANTIN, KATRINA, GAVRIL, ANIŢA,
TOADER, DUMITRACHE, IOANA, GHEORGHI, IRINA,
PARASCHIVA, AXINTE, VASILIKA.
׀
Preotu DUMITRU cu Preuteasa şi cu fii lor
37
x
x x
MARIEA, KOSTANTIN, NASTASIA, GHIORGHI PALADI
׀
ILINKA, SANDU, TOADER, TOADER, MARIEA, VARVARA,
VASILE, AXINIEA, ION, MARIEA, GAVRIL, NEKULAI,
GHERASIM, BRAN, MĂRIUŢA, ENACHI, Preut IOAN.
׀
ILIE, MARIEA, IOANA, ZANHIRA, TOADER, DĂNĂILĂ.
׀
IORDACHI, MARIEA, NĂSTASĂ, IEREMIA, MARIEA,
VASILKA, MÂRZA, MANOLE, NASTASIA, MANOHIN, PANĂ,
ALIXANDRU, ZANHIRA, IONIŢĂ, BĂLAŞA, DUMITRU,
SAVA, DUMITRU, ION, GHEORGHE, MARIEA,TODOSIEA,
TUDORA.
׀
GRIGORAŞ, VARVARA, GHIORGHI,
RUXANDA, SILVESTRU, SIMION.
׀
NICOLAE, BĂLAŞA, GHEORGHE, SMARANDA, MARIEA,
DUMITRU, IONIŢĂ.
׀
KOSTANTIN KOSMA, ILINKA, LUPAŞCU, TOADER, TUDOR.
׀
KATRINA, IANE, NEKULAI, ALEXE, VASILACHI
׀
Preut IOAN, SAFTA.
Preut VASILE, ELENA, Preut TOADER.32
Familia lui Lupan a rămas în memoria colectivităţii prin ctitoria
unei mânăstiri pe valea pârâului Billavoi (Ghilahoi). Acest lăcaş de
cult a fost cunoscut cu mai multe denumiri: mânăstirea Bilavoi,
38
mânăstirea lui Lupan, mănăstioara lui Lupan, schitul lui Lupan,
mănăstirea Deleni.
Data ridicării acestui locaş de cult nu este cunoscută. În diferite
consemnări apar anii: 1540, 1546, 1586, 1650, 1770, 1801, 1821,
1829. Anul 1546 reprezintă data atestării mănăstirii Bucureşti,
mănăstire construită după 1507, deoarece în documentul emis în acel
an nu apare menţionată. Anul 1540 este o dată fictivă, aproximată.
Pornind de la documentul care menţionează existenţa mănăstirii
Bucureşti în 1546, deci construită ante, s-a ales anul 1540. Anul 1650
reprezintă probabil o refacere, renovare a lăcaşului de către Grigore,
unul din fii lui Lupan şi din această cauză a rămas în tradiţia locală ca
ctitor. În anul 1770 a început o refacere din temelii, vechea
construcţie fiind demolată şi arsă.33
S-a construit o biserică nouă, dar
s-au distrus informaţii preţioase pentru cunoaşterea edificiului şi a
ctitorilor.
Documentele îl arată cu certitudine pe Lupan proprietar în satul
Deleni în anul 1604 (de documentul din 1597 ne îndoim). El era cu
certitudine un proprietar mai vechi din zonă, el sau familia sa, altfel
nu putea cumpăra venind de aiurea. A fost deci un răzeş al zonei, dar
răzeşia a dus la fărămiţarea satelor în acest mod putându-se explica
existenţa satelor mici şi multe. Răzeşia a dus şi la întrepătrunderea
proprietăţilor, căsătoriile mai ales făcându-i pe mulţi, răzeşi în mai
multe sate. Studiul vechilor proprietari şi proprietăţi dintr-o zonă mai
extinsă, a onomasticii (antroponimiei, toponimiei, hidronimiei) va
putea aduce informaţii noi despre această familie, sau despre altele.
Lupan şi familia sa puteau ridica o biserică de mănăstire aici la
sfârşitul secolului al XVI-lea, dar nu înainte de 1546. Din 1546 şi
până în 1636 când Lupan trăia au fost 90 de ani. Dacă luăm anul
1546 ca dată a construirii bisericii, deşi fenomenul s-a petrecut mai
înainte şi am considera că Lupan a avut atunci 20 de ani, deşi la
această vârstă este greu să acceptăm că a fost ctitor, atunci Lupan a
trăit peste 110 ani. Preotul V. Ursăcescu, care, conform spiţei
genealogice menţionată de dânsul, se trăgea dintr-un copil al lui
39
Lupan, a consemnat că în familia sa, s-a păstrat tradiţia că a existat
un strămoş care a trăit 100 de ani şi acesta nu putea fi decât Lupan
sulgerul.34
Chiar şi în această situaţie, timpul nu ar fi permis construirea
primului locaş de către Lupan, şi deci mănăstirea Bucureştilor este
mănăstirea Bucureştilor. Mai mult, tradiţia orală păstrată şi în scris la
consemnat pe unul din fii lui Lupan, Grigorie ca fiind ctitorul
mănăstirii „schitul a fost înfiinţat de un Grigori Sterpu care avea
şapte fraţi şi care s-a dat danie schitului”.35
Aceste informaţii
precizează rolul lui Grigori în ridicarea şi menţinerea schitului, ceea
ce ne face să credem că schitul lui Lupan a fost ridicat la începutul
secolului al XVII-lea. Că Grigori a fost un om credincios ne
demonstrează şi pomelnicul mânăstirii, „Grigori cu jupâneasa lui
Monaha Teofana şi cu fii lor Constantin şi Gavril”. După actul
atribuit anului 1597 (a fost semnat sau nu de Lupan), constatăm că
Grigori avea proprietate în preajma mănăstirii, realitate demonstrată
şi de tradiţie. Grigori a fost o fire mai evlavioasă şi a colaborat mai
strâns cu tatăl său la clădirea schitului, sau poate la renovat în jurul
anului 1650 şi memoria locală l-a înregistrat ca ctitor. A trăit mai
mult timp în preajma schitului (a fost construit pe partea cuvenită lui)
şi prin stingerea neamului a lăsat tot ce a avut lăcaşului printr-o danie
în timpul vieţii sau după moarte. Totuşi el este numit Sterpu în
condiţiile în care pomelnicul menţionează că a avut doi fii Constantin
şi Gavril. Cum că Grigore a avut doi fii s-a constatat şi dintr-o
inscripţie slavonă pe o icoană, „această icoană s-a făcut de Grigori
Lupan cu soţia şi cu fiii săi Constantin şi Gavril pentru schitul
Deleni.36
Că aceşti fii puteau muri de tineri sau au devenit călugări
neavând urmaşi, nu putem da lui Grigore numele de Sterpu. Mai
aproape de adevăr poate fi supoziţia că ei au fost înfiaţi sau au fost
copiii naturali ai soţiei. Pomelnicul nu a mai consemnat alţi membrii
ai familiei Grigore Lupan, demonstrând că spiţa sa s-a oprit aici,
deci numele de Sterpu este convingător.
40
După aproximativ 50 de ani de la ridicarea edificiului de către
Lupan, s-a simţit nevoia unor reparaţii pe la 1650, reparaţii efectuate
de Grigore. Reparată şi consolidată a rezistat până pe la 1770, când a
fost dărâmată lemnăria arsă şi cenuşa aruncată în pârâul Ghilahoi.
Câţiva credincioşi cu munca şi contribuţia lor şi cu milostenia
adunată din satele vecine; Preotul Neculai Burghelea, preotul Vasile
Focşa, ambii din Deleni, Danavici, Matei Hordună, Constantin
Chirvase, Giuşcă, au construit o nouă biserică.37
Lucrarea a fost
executată de lemnarul Constantin Chirvase. Nu ştim cât timp a durat
reconstrucţia bisericii şi nici când a avut loc sfinţirea. Refacerea a
fost opera unor urmaşi ai lui Lupan, locuitori ai satului Deleni, dar şi
a unora care atunci locuiau în satul Ghilahoiu (Matei Hordună,
Constantin Chirvase, Gheorghe Negrea, Ioan Giuşcă şi alţii), sat
format la poalele dealului Ţiclău, în colţul format de pârâul Ghilahoi
şi de pârâul mănăstirii.38
Iniţiativa sulgerului Lupan de a ctitori un schit pe valea pârâului
Ghilahoi a fost continuată de urmaşii săi şi de oamenii pământului.
Valea pârâului a oferit condiţii foarte bune, mai ales zona de la
izvoare, pentru un lăcaş de cult. Depărtarea de „drumul mare” ce
trecea pe valea Bârladului, a oferit condiţii de linişte şi adăpost, un
loc mai ferit de invazii, prădăciuni, războaie, dar şi pentru meditaţii şi
rugăciune. Zona era împădurită în preajma izvoarelor pârâului
Ghilahoi, dar nu lipseau nici poienile pentru păşunat şi agricultură, la
care se adăugau pantele pentru vii şi livezi. Pârâul a mai oferit
condiţii pentru amenajarea morilor şi iazurilor, iar dealurile pentru
morile de vânt.
A fost o ctitorie boierească, moştenită de răzeşii familiei în
calitate de copărtaşi, având funcţie de mănăstire de familie, realitate
demonstrată şi de evoluţia sa ulterioară.39
Mulţi din urmaşii
sulgerului Lupan, cei care erau atraşi de viaţa bazată pe meditaţie şi
rugăciune se călugăreau în propria mănăstire, iar alţii se retrăgeau
acolo la bătrâneţe căutând o comuniune cu Dumnezeu. A fost o
41
mănăstire mixtă timp îndelungat, fiind mănăstire de familie, adunând
mulţi monahi, dar şi monahii dintre urmaşii lui Lupan.
Mânăstirea nu a stăpânit mari suprafeţe de pământ, deoarece
nici ctitorii nu erau mari boieri. Lupan a stăpânit o parte din apusul
satului, Arămeşti, şi Poiana Delenilor după soţia sa Sofia, iar urmaşii
săi au devenit copărtaşi, făcând parte din răzeşimea Moldovei. O
vreme, răzeşii au stăpânit în devălmăşie şi nu puteau face danie
individuală. După ce părţile au fost alese în teren, mulţi monahi şi
monahii îşi păstrau şi averea. Îşi construiau chilii pentru ei şi pentru
soţii, arendau propriile terenuri, aveau anumite ocupaţii productive în
cadrul mănăstirii.40
Credem că în acest locaş monahal de familie,
monahii şi monahiile, duceau o viaţă de sine. Ei îşi construiau
chiliile, practicau ocupaţii productive, sau trăiau din veniturile
realizate prin arendarea propriilor ocine. În acest sens avem
informaţii de la începutul secolului al XIX-lea. „Enachi (Roşca)
călugărul a ţinut în casa lui în mănăstire doi din răzeşii din Băcani, pe
Sandu şi pe Ioan Baba fiind sărmani, săraci şi neputincioşi, putând
pentru aceasta să are în Băcani pe partea acelora, ţiindu-i în casa lui.”
Sau, „Eu Dometie călugăru adiverez cu această danie a mea
precum ştiut să fie că de bună voea mea dau danie………… însă cât
voi fi în vieaţă voesc eu a lucra şi stăpâni”.41
Mulţi din cei veniţi aici făceau danii, uneori contestate. Dania
făcută de Aftănase călugăru atacată de rude a ajuns în cercetarea şi
judecarea protopopului din Bârlad, iar cea făcută de Sevastian
călugăru a ajuns cu judecata până la divanul domnesc.42
Schitul a stăpânit zona din jurul lăcaşului, cuprins între Pârâul
Mănăstirea şi pârâul Ghilahoi şi creasta dealului din partea de apus,
teren donat de sulgerul Lupan şi fiul său Grigore. Panta a fost
stăpânită până pe la 1840 când naceasnica Magdalena Moruzan a dat
vechile documente ale schitului unui răzeş Timircan, care împreună
cu alţi tovarăşi le-a ars. Motivul a fost dorinţa lor de a intra în
stăpânirea acestei coaste plantată cu vie. Bazată pe o „danie” făcută
de un Simion ispravnic de Chişinău şi Sava ispravnic de Suceava,
42
ajutaţi de un inginer, Ion Popov, au luat în stăpânire coasta, stăpânită
iniţial de cei doi fraţi, Grigore şi Onilă.43
Note
1. D.R.H, A, vol. III, p. 191, doc. nr. 96
În multe cazuri, cei care au menţionat atestarea satului Deleni au
interpretat greşit acest document. În acelaşi document, Ştefan cel
Mare mai includea în hotarul târgului Vaslui şi un alt sat Deleni, „ …
şi Deleni în sus de târgul Vaslui cu seliştea Micleşti, de la Toader
Hasnaş”. Aceste două sate Delenii şi Micleştii, au fost la nord de
Vaslui, azi dispărute, în zona actualelor comune: Ştefan cel Mare
(Delenii lângă Mărăşeni) şi Bălteni (Micleştii).
2. Miron Costin, anul IV, doc, nr.5.
D.I.R., A, veacul XVII,
3. D.I.R., A, veacul XV,II, doc. 167.
4. D.I.R., A, XIV-XV, I, p.89, doc. M.244.
5. D.R.H, A, vol.II, doc.26.
6. D.R.H., A, vol III, doc.80
7. Din tezaurul arhivistic vasluian, Catalog de documente, Buc.,
1986, p.32, doc.45
8. D.R.H,A, vol. I, doc.238
9. D.R.H., vol. II, doc.177
10. D.R.H., A, vol. III, doc.43
11. Miron Costin, anul IV, doc. Nr.5, D.I.R, A, veacul XVII
12. Catalogul documentelor moldoveneşti, Addende la
Supliment II( Acte din 1595-1599), Buc., Ed. Acad., 1998, volum
îngrijit de I.Capraşu, L. Şimanschi, Gh. Pungă, (vezi anexele)
13. V. Ursăcescu, Istoria fostului Schit Delenii din judeţul
Vaslui, p.12-13 (vezi şi anexele)
14. Din tezaurul arhivistic vasluian, doc.45, p.32. În 7137<1628
septembrie-1629 august>, Lupan fost sulger hotărniceşte părţile din
satul Orgoeşti, iar în 1636 depune mărturie la o judecată pentru
43
seliştea Măneşti (Vlădeşti), în gura Iadriciului, vezi DRH, A,
XXIII,doc. 492.
15. Documentul din 17 decembrie 1597 pare să fie un fals
dintr-o perioadă ulterioară, când, probabil, anumiţi urmaşi aveau
interese personale.
16. Miron Costin, anul IV, doc. 5. Urmaşii lui Sima (Bâca) au
format satul Băcanii în jumătatea de răsărit a satului Hotineşti.
Toponimul Băcani este un oiconoim derivat din antroponimul Bica
(Bâca), un derivat cu sufixul, -ani. Acest Bica (Bâca), un antroponim
vechi maramureşean, răspândit şi în prezent în Maramureş,
Transilvania, dar şi în Oltenia. Existenţa unui număr mare de
antroponime de origine maramureşeană în primele secole ale statului
moldovenesc demonstrează că nu erau puţini maramure- şeni veniţi
cu descălecătorii Dragoş şi Bogdan. Nordul Maramureşului istoric a
fost aproape golit de populaţia românească. Poate atunci au roit şi
românii din Bereg, Ugocsa şi Slovacia. Aceşti români veniţi de peste
munţi au primit pământ (feude) în Moldova şi au format o mare parte
din prima boierime de slujbă a statului, transformată în răzeşi prin
divizarea proprietăţii.
17. Alexandru Gonţu în Documente privind istoria României.
Indicile numelor de persoane şi în indicile numelor de locuri,
prezentând satele Fântâniţe şi Coteciarii le considera că au existat
lângă Târzii, comuna Olteneşti, sau în comuna Deleni. În acest
context o prezintă pe Nastea, fiica lui Becu, soţia lui Delea ca
aparţinând cu proprietăţi de satul Deleni …….. „Şi de asemenea, s-a
sculat Nastea fiica lui Beca, soţia lui Delea, şi a dat ea, de bunăvoia
ei, un loc < de poiană> la Fântâniţe şi, de asemenea, i-a dat lui
Giurgiu Coteţ, din <uricul> său vechi <pe satul Coteciarii>, şi
prisaca, pentru ca să-i fie deosebit lui Giurgiu Coteţ (DRH., A, VOL.
2, doc.177). Pe aceiaşi linie sunt şi explicaţiile din indicele de nume
de la sfârşitul DRH, dar şi din Tezaurul toponimic al României,
Moldova, vol. 1. Alexandru Gonţu menţionează, „Delea, soţul
Nastei, fiica lui Becu, stăpână la Fântâniţe (Deleni) şi trimiterea,
44
vezi Danciu Delea. În 1488 s-a întărit lui Danciu Delea, … „un sat pe
Bârlad, unde am fost juzi Buda şi Drăgoiu, amândouă judeciile,
slugei noastre Danciu Delea, pentru 170 zloţi tătăreşti (DRH., A. III,
doc.
În 14 martie 1502 urmaşii lui Danciu Delea: Giurgiu Crăciun şi
sora lor, Armeanca, …. „au vândut ocina lor dreaptă, din uricul lor
drept, a patra parte din satul pe Bârlad, anume unde au fost juzi Buda
şi Drăgoiu, partea de jos, partea de la Murgu, slugii noastre Crăciun”
(DRH. A. III, doc. 274”. Autorul menţionează satul lângă Tecuci, dar
există şi satul Buda pe valea Horăieţii, foarte aproape de Deleni, iar
în Delenii există şi pârâul Giurgii (un antroponim topononimizat).
Sima Bica în 1546 era proprietar la Bogdăneşti, satul de pe valea
Horăieţii (DIR., A, veac XVI, vol. I, doc. 488) Lupan Buznea putea
să fie originar din Hotineşti (Deleni) dar şi din fostul sat Bucureşti,
dacă ne gândim că schitul ridicat de el este amplasat în aceeaşi zonă.
Este sugestivă şi onomastica din zona de contact a satelor Buda (de
pe valea Horăieţii), Dinga, Delenii. Prin satul Buda trece valea Buzii,
iar mai sus se găsesc Gura Lupoaiei şi Groapa Lupului (Horia
Stamatin, Valea Horăieţii). Printre bătrânii de pe Valea Horăieţii erau
consideraţi: Toader, Ignat, brat ego, Echim brat tij, Stanca sora lor,
Parasca sor tij, Bâca, şi Bobotina, bez feciorii Bicăi şi a Bobotenei.
(Ibidem, p. 591).
V. Ursăcescu în (Istoria fostului Schit Deleni) îi găseşte urme în
satele din comuna Olteneşti, făcând observaţia că prenumele
locuitorilor Mihăilă ai satului Curteni era Buznea. Mai mult, V.
Ursăcescu originar din satul Curteni consemnează că se trage din
Turce, fiul lui Lupan în următoarea spiţă de neamuri: Turce - Urâta -
Vasile Roşca - Popa Grigoraş - Diaconul Toader Roşca - Enachi
Dascălul – Ştefan – Maria – Vasile. Vezi şi anexele.
18. Din tezaurul arhivistic vasluian, doc. 76, p. 43
19. Ibidem, doc. 86, p. 45.
20. Miron Costin, anul IV, nr. 7, doc. 449.
45
Toma diac, un urmaş al lui Sima Bica, deci şi al Nastei Deloae, a
înfiat doi din copiii lui Lupan. Prin această înfiere neamul lui Lupan
a stăpânit şi o parte din Băcani, partea de răsărit a satului Deleni.
Înfierea ne demonstrează că urmaşii Nastei Deloae din partea de
răsărit a satului erau neamuri cu cei din partea de apus a satului, deci
şi cu neamul lui Lupan.
21. Din tezaurul arhivistic vasluian, doc. 193, p. 72. În acest
document este menţionată „mănăstioara lui Lupan”. Hotărnicia din 7
august 1750 (7278) nu a reuşit să delimiteze proprietatea
Lupăneştilor din Băcani, probabil partea intrată în stăpânirea lor
prin înfierea celor doi: Turce şi Ţiganca. Pentru delimitare se apela
la judecata Divanului.
22. Din tezaurul arhivistic vasluian, doc. 215, p. 77. Hliza
Arămeşti este scoasă din moşia Deleni. Partea de apus a satului
Hotineşti (Deleni) unde stăpâneau Lupăneştii şi se găsea mânăstirea a
format satul Arămeşti. Toponimul Arămeşti este un oiconim derivat
din antroponimul Aramă, un derivat cu sufixul –eşti. Acest Aramă nu
apare în documente, nefiind exclusă posibilitatea unei porecle.
23. Ibidem, doc. 377, p. 111
24. Ibidem, doc. 398, p. 116
25. Ibidem, doc. 477, p. 134. din fostul sat Hăbăşeşti s-au
format satele Bulboaca şi Zâzinca. Cu numele de Bulboaca apare în
1832. La Bauer apare cu numele de Cureluşea. În această situaţie
Cureluşea desemna un trup al moşiei. Toponimul scoate în evidenţă
vechea proprietate răzeşească care se întindea ca o curea cuprinzând
întreg terenul din hotar în hotar. Situaţia este consemnată şi de „
Dicţionarul Geografic al României”, vol. III. Vezi şi „situaţia satelor
din secolul al XV-lea” după Constantin Cihodaru. Câteva constatări
în legătură cu proprietatea feudală şi situaţia ţărănimii în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, în S.C.S.I., anul XII, fascicola 1,
1961.
26. Ibidem, doc. 864, p. 211.
46
27. Pentru bibliografie, Din tezaurul arhivistic vasluian şi
Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1 şi partea a
2-a.
28. Constantin Talpeş apare în documentul din 7 august 1750,
iar un Gheorghe Talpeş este menţionat într-un document din 5
februarie 1805 când nu reuşeşte să aducă dovezi suficiente că
aparţine neamului Lupăneştilor. Pentru familia Talpeş cu proprietăţi
pe Valea Horăieţii vezi Horia Stamatin, „Valea Horăieţii”.
29. Miron Costin, anul IV, nr. 4, doc. 411, p. 246.
30. V. Ursănescu, op. cit., p. 14-15.
Deoarece popa Dimitrie menţionează printre ctitori numai pe
Maria, nu şi pe Sofia, rezultă că schitul a fost construit de Lupan cu
prima soţie. De altfel şi Grigore considerat ctitor al schitului era fiul
Mariei numită şi Busca. Popa Dimitrie a fost şi el un urmaş al Mariei,
deoarece, dacă se trăgeau din Sofia, ar fi apărut şi aceasta în
pomelnicul scris de el.
31. Ibidem, p. 15-16
32. Pomelnicul se găseşte într-o copie la actuala Mănăstire
Moreni. În pomelnic, printre ctitori, apare şi familia Palade. Această
familie a ajuns proprietară în zonă prin intermediul familiei Ştefan
Cerchez. Iacov Antonovici, Documente Bârlădene, vol. III, doc.
CLXXIV. În anul 1690 (7198) mai 3, Constantin Vodă Cantemir, în
temeiul a 23 zapise a întărit Comisului Ştefan Cerchez stăpânirea
părţilor de moşie prevăzute în ele printre care şi un loc în Deleni,
„….. alt zapis de la Gheorghe şi de la femeia lui, Sofia, şi de la fetele
lor, Maria şi Urâta, şi de la frati-său Ţugulea, care au dăruit
comisului Ştefan Cerchez a lor driaptă ocină şi moşie, un loc de
prisacă în Deleni pe Bilahoi cu pomet”.
În 1716 (7224) Acşiţa, soţia răposatului Ştefan Cerchez, fost
comis, a dăruit vărului său Ion Palade vel spătar mai multe moşii,
printre care şi părţile din Deleni (doc. CLXXXVIII). Acşiţa a fost
fiica lui Enache Palade şi din această cauză Ion Palade îi era văr.
33. V. Ursăcescu, op. cit. p. 18-19.
47
Voica Puşcaşu, actul de ctitorie, Buc., 2001, la p. 236
consemnează trei mânăstiri Bilahoi: una din secolul al XVIII-lea pe
Valea Mânăstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a doua
ante 1546 numită „Mânăstirea din Luncă”, iar a treia din cca. 1586
numită „Mânăstirea lui Lupan”. Mânăstirea atestată ante 1546 este
Mânăstirea Bucureştilor, a familiei lui Bucur Dan. Prima şi a treia
este aceeaşi mănăstire. Atestarea pentru secolul al XVIII-lea este în
conformitate cu atestarea documentului. Credem însă că a fost
construită la sfârşitul secolului al XVI-lea sau mai sigur la începutul
secolului al XVII-lea, Lupan fiind atestată cel mai târziu în 1636.
Anul 1586 nu este atestat documentar, este menţionată de Marele
Dicţionar Geografic al României, care mai greşeşte trecând ctitori pe
preoţii Vasile şi Gheorghe Focşa, preoţi care au trăit mai târziu şi au
fost implicaţi în ctitoria bisericilor din satul Deleni.
Dan Ghinea în Enciclopedia geografică a României consemnea-
ză biserica construită în 1801 de Hordună şi Giuşcă.
Anuarul Eparhiei Huşilor din 1936, p. 41-42 prezintă pe
Hordună şi Giuşcă ca fiind doi buni creştini care au zidit biserica în
1829 din lemn, menţionând că înaintea acestei construcţii au mai fost
două biserici, dintre care prima ridicată de Lupan. În 1816 un
Hordună căpitan poseda uricul din 21 aprilie 1546 şi l-a prezentat lui
Ion Buţă , căpitan, hotarnic.
34. Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. I, Constantin
Iconomu Cocu sfinţise după 1824 schitul Deleni cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului”, după o însemnare făcută de el pe un
Molitveanic apărut la Râmnic în 7290 (1782) şi păstrat la biserica
„Sfântul Dimitrie” din Bârlad. Protopopul Ioan Chirul sfinţise în 2
august 1794 două biserici în Deleni. Aceste biserici au fost clădite de
preotul Vasile Focşa un urmaş al lui Lupan, p. 307. Probabil din
această cauză apare Vasile Focşa ca ctitor şi la schit. Refacerea din
1853 o cunoaştem din informaţiile furnizate de pisania din 1986.
48
Din aceste informaţii ajungem la concluzia că fiind o biserică de
schit modestă, a avut nevoie de reparaţii dese. Modest este şi ultimul
locaş păstrat până în prezent.
35. V. Ursăcescu op. cit., p. 14.
Ibidem, p. 15, vezi şi izvodul de feciori prezentat mai sus, dar şi
pomelnicul mănăstirii.
36. Ibidem, p. 17.
37. Ibidem, p. 18.
38. Ibidem, p. 18-19, 37.
39. Ibidem, p. 8. La începutul secolului al XX-lea, locuitorii
satului Deleni, urmaşi ai răzeşilor de odinioară, conştienţi,
mărturiseau, „mănăstirea a făcut-o părinţii noştri şi-i a noastră”.
40. Ibidem, p. 28. „călugării Sava şi Gherasim ştieau lemnăriea,
iar ierodiaconul Iosif ştiea olăria….”
Spre Valea pârâului, stareţa Magdalena a construit un iaz, vezi p.
26.
41. Ibidem, p. 27-28.
42. Ibidem, p. 27.
43. Ibidem, p. 24.
49
Capitolul VI - BISERICA VECHE
Vechiul edificiu ridicat de Lupan nu s-a păstrat. Biserica s-a
menţinut, reparată şi consolidată în 1650, până la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, când urmaşii lui Lupan şi credincioşii din zonă au
ridicat un locaş nou. Edificiul vechi a existat la 6 m spre sud de
biserica ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, locul altarului
vechi fiind marcat în prezent de monahiile actualei Mănăstiri Moreni.
A fost o biserică modestă care a necesitat dese reparaţii (începutul
secolului al XVIII-lea, 1853, 1986).
Ultima intervenţie a avut loc în 1986 când a fost reparată şi
pictată prin străduinţa enoriaşilor din zonă. Despre aceste relatări ne
informează pisania din pronaus în care se menţionează: „Anul
Domnului 1986, luna septembrie 22 cu ajutorul Domnului, cu
binecuvântarea tatălui şi cu sprijinul P.S. Episcop D.D. Eftimie, a
Sfintei Episcopii Roman şi Huşi şi enoriaşilor binevoitori din
parohiile Morăni, Deleni, Dinga, Costeşti, Duda şi din judeţul Vaslui
s-a reparat şi pictat această sfântă biserică cu hramul „Adormirea
Maicii Domnului” ce a fost construită în anul 1853.
Astăzi, data de mai sus, cu contribuţia enoriaşilor a domnilor:
Moşanu Ion, Rusu A.I., Rusu A.V., Chirvase C., Panaite A.I.,
Mocanu V. Şt., Moşanu Şt. Şt., Maftei S., Maftei Sofica, cu
bunăvoinţa enoriaşilor din satele învecinate sus citate sub conducerea
preotului Marinel Ion, ajutat de domnul Giuşcă Emil cântăreţ
bisericesc, Ghiţă Râpa, Mugurel Iancu epitrop s-au terminat aceste
lucrări astăzi 22.09.1986.
Aceste lucrări au fost executate de meşterii: domnul Balint
Martin, ca pictor domnul Constantin Zahiu.
Acestea s-au scris spre lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu.
50
Biserica este ridicată pe o fundaţie din piatră. Pe fundaţie se
păstrează o grindă masivă din lemn de stejar, pe care este ridicată
construcţia din lemn şi lut, protejate de o tencuială cu ciment, peste
care s-a bătut şindrilă. A fost construită în formă de navă cu o lăţime
de 6,6 m şi o lungime totală de 12,7m. În prezent este acoperită cu
tablă.
Pridvorul deschis este protejat cu parmalâc şi stâlpi sculptaţi în
lemn de stejar.
Pronaosul este delimitat de naos prin cinci stâlpi de lemn ciopliţi
cu ornament asemănător stâlpilor de la pridvor şi are o lungime de
2,5m. Tavanul este de scândură.
Naosul are o boltă octogonală de lemn şi înlocuitori. Lumina
zilei pătrunde prin două geamuri mici, cu zăbrele de fier forjat. Are o
lungime de 6,5m.
Catapeteasma are icoane pictate pe lemn cu scriere chirilică.
Uşile diaconeşti au pictură pe pânză.
Altarul este arcuit în cinci laturi şi are o lungime de 3,7m.
La vest de biserică se află clopotniţa de lemn căptuşită cu
scândură şi învelită cu tablă. Acum nu mai este folosită, clopotele
fiindu-i transferate la clopotniţa nouă.
Fiind o modestă mănăstire de familie, mănăstire mixtă, viaţa şi
activitatea de aici a decurs în condiţii specifice, oarecum diferit cu
cea de la alte lăcaşuri. Existau chilii, 15 pe la 1840 construite de cei
veniţi, separate pentru monahi şi monahii, în care se ducea o viaţă de
sine, dar duceau şi o viaţă de obşte, respectând o anumită organizare
şi ascultare.1
Pentru perioadele mai vechi nu cunoaştem existenţa
unui stareţ. Totuşi din pomelnic constatăm existenţa unor ieromonahi
şi preoţi. Aceştia, probabil, au avut şi rolul de supraveghere,
organizare, administraţie, etc. În secolul al XIX-lea apare Vasile
Focşa ca naciasnic care, călugărit, a devenit Vichentie, apoi stareţa
Magdalena Moruzan.
51
Preotul V. Ursăcescu a întocmit o listă a vieţuitorilor de la schit
folosindu-se de pomelnic şi de nume răzleţe găsite prin actele
deţinute de răzeşi la începutul secolului al XX-lea.
LITURGHISITORI Anul MONAHI MONAHII Anul
Ieromonahi - Atanasie
Varnava
Ieroschimonahi –
Teodor
Pahomie
Pahmutie
Ieromonahi -
Pimen
Diomid
Popa Dimitrie
Ieromonahi -
Ioanichie
Vichentie
Focşa nacealnic
Preotu C. Patrichie
Ieromonahi - Rubim
Cornelie
Gherasim
1750
1829
1840
1844
Monahi- Ilie
Paisie
Schimonah - Dionisie
Mon. Sevast. Moruzan
Vladimir Chirvase
Teodosie Hordună
Enachi
Pahomie
Aftanase
Iosif
Schimonah Gherontie
Monahi-Simion
-Dometie
-Patraon
-Macarie
-Ionichie
-Chezarie
-Sava
Teodosia
Anastasia
Teofana
Sanda
Epraxia
Xeniea
Aftimia
1650
1809
1810
1814
Lista oficială a vieţuitorilor în 1853 (a)
MONAHII
ISPITELNICE
FRAŢI
Magdalena
Rozan-naciasnicăb
Savastia
Agripina
Agatonica
Evghenia
Elisaveta
Panfilia
Pavlida
Sora Maria, fata
preotului Tăbuşcă
Sora Catrina
Costin
Teodor
Gheorghec
52
a)Lista a fost extrasă din „ Dosarul statistic al vieţuitorilor din
schiturile şi mănăstirile din Eparhia Huşilor din anul 1853
b)Moruzan
c)După călugărire s-au numit: Casian, Gherasim, Gherontie
După 1853 (2)
LITURGHI-
SITORI
Anul MONAHI Anul MONAHII
Pr. Gh.
Patrichie
Ierodiaconul
Iosif
Ieromonah
Nicon Sârbu a
1886
1870
-
1883
Casian
Gherasim
Gheorghe
Vichentie
Veniamin Dandeş
1871
Calistina
Sozonta
Miclescub
(1864)
a) Venit de la Schitul Pârveşti.
Ultima nacisnică a acestui schit ( a fost mutată împreună cu
celelalte monahii la M-rea Adam, la Schitul Deleni rămânând numai
monahii.
După secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863, schitul
lui Lupan şi-a continuat activitatea modest ca şi până atunci neavând
proprietăţi pe care să le piardă. Au avut loc totuşi transformări
importante, încetând activitatea de schit mixt, rămânând numai schit
de călugări, ultimele monahii cu stareţa lor fiind mutate la mănăstirea
Adam.
Pentru scurt timp a funcţionat ca schit de călugări, având ca
stareţ pe Nicon Sârbu până la 23 februarie 1883, când acesta a murit.
În biserică au continuat să se ţină slujbe religioase, prin grija
preoţilor de mir de la bisericile care funcţionau în comuna Deleni,
deoarece biserica şi satul Moreni au fost alipite la Delenii de Sus şi
apoi la Delenii de Jos. După 1883 de biserică s-a îngrijit preotul
Neculai Focşa, paroh al parohiei Delenii de Sus, iar din 1905 a intrat
53
în grija sachelarului Ioan Cehan. Acesta a acoperit biserica cu tablă
în 1906, a cumpărat obiecte bisericeşti, a plantat pomi, folosind banii
obţinuţi prin arendarea livezii, apoi prin exploatarea ei în cadrul
epitropiei. Din 1897 administrarea averii din jurul schitului
aparţinuse Ministerului Culturii, dar din 1902 la cererea enoriaşilor
trecuse în seama epitropiei care a încasat în cinci ani suma de 1500
lei, bani folosiţi pentru reparaţii şi acoperiş.3
În anul 1934, P.S. Episcop Nifon a dispus reînfiinţarea schitului
şi a fost trimis ca stareţ ieromonah Mihail Mămăligă4, iar 1935 a
încredinţat conducerea schitului unui vrednic monah, protosinghel
Pitirim Tonu. Acesta, în scurt timp, a avut realizări remarcabile.
Mănăstirea a fost populată încât în 1936 era menţionată următoarea
obşte:
- Protosinghel Pitirim Tonu, stareţ al mănăstirii, născut în
1885.
- Ieromonah Filaret Palii, casier, născut în 1894.
- Ierodiacon Tarasie Parfinie, secretar econom, născut în 1910
- Frate Macarie Agapi, econom, născut în 1909.
- Alexandru Ştirbu, cântăreţ, născut în 1916.
- Dumitru Loghin, eclisiarh, născut în 1869.
- Vasile Jomir, citeţ născut în 1920. 5
Protosinghelul Pitirim Tonu, stareţ al mănăstirii a construit o
casă cu 5 camere acoperită cu tablă, o pivniţă, o casă mică cu două
odăi, a plantat 1000 de butuci de viţă americană, 450 pomi şi a
realizat o pepinieră cu 800 puieţi de nuci şi 1400 puieţi de zarzări.
Mânăstirea dispunea în 1936 de 10ha teren de cultură şi livadă.6
La mănăstire schimbările au fost rapide, deoarece în 1938
situaţia se prezenta diferit în cadrul obştii. Noul stareţ era Ilarion
Antohi Ieromonah, născut în anul 1913 la Bârzeşti şi venit de la
Mânăstirea Dobrovăţ, obştea fiind formată din:
- Iuvinalie Axinte, casier, născut în 1870 la Coşeşti, venit de la
Mânăstirea Cucoş.
54
- Ignat Podoleanu, secretar econom, născut în 1885 la Ulmu,
judeţul Lăpuşna, venit de la Mănăstirea Cetate din Ismail.
- Filaret Palii, paraclisier venit de la Susleni, judeţul Orhei.
- Vasile Sirbinic, frate, născut în 1870 la Bârzeşti.7
Din anul 1944 au început greutăţile pentru mănăstirea din Valea
pârâului Ghilahoi, mănăstire ce din secolul al XIX-lea începuse să se
numească Mânăstirea Moreni.8
În acel an, obştea mănăstirii era formată din stareţul Pitirim şi
monahii Ignatie şi Tarasie Porfiri. La 22 octombrie 1944 stareţul
Pitirim şi monahul Ignatie au fost găsiţi împuşcaţi în chiliile lor. În
cimitirul bisericii în partea de sud sunt trei morminte cu cruci de fier
ale călugărilor Pitirim, Ignatie şi Filaret. După tragicul eveniment a
rămas stareţ protosinghelul Tarasie Profiri, urmat de ieromonahul
Sevastian Marcu. După moartea acestuia, schitul a devenit de maici
şi a funcţionat până în 1959 când cele 40 de monahii şi stareţa
Magdalena au fost silite să părăsească mânăstirea.
Note
1. V. Ursăcescu, Istoria fostului Schit Delenii din judeţul Vaslui,
p.27
2. Toate cele trei tabele sunt reproduse după V. Ursăcescu, op.
cit., p.29-30.
3. V. Ursăcescu, op. cit., p. 31-32.
4. A.E.H, 1934, p.40.
5. A.E.H, 1936, p.41-42.
6. Protosinghelul Pitirim Tonu a înţeles că această
mănăstire trebuie să se bazeze pe pomicultură şi viticultură, datorită
reliefului înconjurător dar şi structurii geologice a pământului. În
această zonă, pânza freatică este sus, demonstrată şi de mulţimea
izvoarelor. Este o zonă benefică, dar care poate aduce foarte multe
inconveniente datorită alunecărilor de teren. Din această cauză s-au
plantat foarte mulţi nuci cu beneficii diverse. Actuala obşte a
mânăstirii trebuie să ţină cont de experienţa trecutului şi să refacă
55
plantaţiile de nuci. Tot datorită izvoarelor, la mijlocul secolului al
XIX- lea, a putut fi amenajat aici un iaz.
7. A.E.H., 1938, p. 49-50.
8. Gheorghe Ghibănescu, Vasluiul. Studii şi documente, 1926,
p.246. Tezaurul toponimic al României, Moldova, vol.I, partea 1 şi
partea a 2-a.
Capitolul VII - BISERICA NOUĂ
După evenimentele din decembrie 1989, la 1 noiembrie 1990 cu
binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor s-a
reînfiinţat Mănăstirea Moreni, fiind trimis stareţ ieromonahul Meletie
Mercas.
Locul pentru biserica-paraclis se sfinţeşte în anul 1992. Biserica
cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este construită sub formă
de navă, cu turlă pe naos.
Pe pisania plasată la exterior se poate citi: „Cu voia Tatălui
Ceresc s-a zidit pe aceste plaiuri această mănăstire cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Eftimie în anul 1992-1996.
Dumnezeu Fiul ne-a iubit, ne-a chemat şi ne-a vrednicit de
această sfântă slujire, dându-ne gând şi putere executării acestei
construcţii la iniţiativa şi străduinţa Părintelui Protos Meletie Mercaş,
ctitorul, împreună cu vieţuitoarele acestei Mănăstiri şi prin
contribuţia credincioşilor din întreaga ţară.
Dumnezeu prin Duhul Sfânt pe toate le-a săvârşit prin plinătatea
Harului şi astfel sub arhiereasca păstorire a Prea Sfinţitului Ioachim
s-a sfinţit acest locaş în anul mântuirii 1997, luna septembrie ziua
07.
56
Pictura în tehnica frescă şi iconografie în stil neobizantin s-a
executat de pictorul Zănescu. Catapeteasma şi mobilierul de stejar
sculptat au fost executate de Moldoveanu şi Gafton.
Acest Sfânt Locaş s-a ridicat în cinstea Maicii Domnului spre
slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi, spre veşnica pomenire în
împărăţia Sa, a tuturor celor ce au contribuit şi
s-au ostenit la această zidire. Amin”.
Intrarea în sfântul lăcaş se face printr-un pridvor lateral situat
spre miazăzi şi este încadrat la nord şi la sud de chilii.
Biserica are un sistem de boltire longitudinal, pe direcţia est-
vest, întâlnit la mai multe biserici de zid din Moldova, care-i conferă
monumentalitate. Aspectul general este plăcut. Elementele de artă
plastică (pictura şi sculptura) sunt de bună calitate, trezindu-i
privitorului cele mai alese sentimente, aducându-i liniştea şi
împăcarea.
Catapeteasma este o cortină cu portrete de sfinţi şi scene biblice,
în culori din paleta sufletului, fixată pe coloane cu flori şi viţă de vie
cu struguri, coborâtă din cer, pentru a separa naosul de spaţiul
liturgic (altarul).
În faţa iconostasului, într-o mică raclă, se află moaştele sfinţilor
mucenici Tarahie, Prov şi Andronic, aduse de la Ierusalim de
părintele Meletie Mercaş în anul 1966.
Altarul are în dreapta veşmântarul şi în stânga proscomidia,
spaţii întâlnite la mai toate bisericile, iar pe masa altarului sunt
obiecte de cult noi.
Accesul la cafas se face prin spatele pridvorului, pe nişte scări.
În biserică atârnă două policandre din metal şi sticlă mată.
Pe peretele dinspre apus sunt mai multe portrete reprezentând
înalte feţe bisericeşti: Mitropolitul Moldovei, Înalt Prea Sfinţitul
Daniel, Prea Sfinţitul Eftimie – Episcop al Romanului şi Prea
Sfinţitul Ioachim – Episcop al Huşilor.
Pe peretele dinspre sud este portretul ctitorului bisericii, Stareţ
Protos Meletie şi al sfinţilor: Melania, Lucia, Marina, Paraschiva,
57
Teodora, Veronica, Prina, Sfinţii Constantin şi Elena, Sfinţii
Mucenici Teodor şi Gheorghe.
Pe peretele de la nord sunt redate chipurile sfinţilor: Antonie,
Meletie, Dimitrie şi Sfinţilor Mucenici: Varvara, Pantelimon, Mina,
Nestor şi Dimitrie.
În stânga iconostasului se află icoana Maicii Domnului,
făcătoare de minuni. Icoana provine de la vechea biserică a
mănăstirii şi a fost ferecată cu argint în anul 1999 la Tg. Neamţ. Este
făcătoare de minuni şi adună credincioşi din jur dar şi din ţară.
Din biserică se pot cumpăra icoane, lumânări, cruciuliţe, candele
şi alte obiecte executate în atelierele mănăstirii.
Preotul Meletie Mercaş a croit fundaţia unui schit pe botul
dealului Ţiclău ce se înalţă semeţ în faţa mănăstirii, spre est. Am
urcat pe coama neospitalieră a dealului ars de soare, acoperit cu
ciulini şi mărăcini. Aici, de la 320 metri, lumea este mică, dar
frumoasă. Ideea ridicării schitului este îndrăzneaţă. Nu uşoară le va fi
călugărilor viaţa la răscruce de vânturi, unde nu este apă nici umbră,
dar câştigul este mare – acolo este mai aproape de Dumnezeu.
Mănăstirea Moreni ocupă o terasă joasă a dealului Ţiclău cu
expunere spre est. Prin faţă curge unul din afluenţii Ghilahoiului, pe
care localnicii îl numesc „Vărărie”, „Săcătură”, „Pârâul Mănăstirii”,
care-şi adună izvoarele din zona mănăstirii şi dinspre sud din cuestele
cu izvoare reci şi limpezi.
O poartă mare sculptată în lemn de stejar, cu coloane înfipte şi
unite de o grindă orizontală, sus la acoperişul de şindrilă, opreşte
privirea celor ce-i trec pragul. Cu o dantelărie frumos meşteşugită,
poarta monumentală din fibră de codru secular are elemente şi
simboluri creştine şi este pusă aici nu numai să marcheze o
proprietate, ci să-l pregătească sufleteşte pe cel ce-i trece pragul. Este
sculptată de sculptorul Ionel Bulgaru din Brăila în anul 1996.
Drumul până la clopotniţa mănăstirii urcă pe panta domoală, de
unde începe o terasă naturală a dealului, pe care este construită
mănăstirea. La dreapta se întinde via, iar la stânga este livada şi iazul,
58
o troiţă de lemn completează spaţiul de lângă livadă, iar cişmeaua din
preajmă răcoreşte arşiţa verii. După puţin efort se ajunge la parcarea
din faţa turnului clopotniţei, protejată de umbra deasă şi răcoroasă a
copacilor rămaşi din vechea pădure, care acoperea toată zona. Pe sub
turn se poate pătrunde în curtea mănăstirii, cu un zid de „apărare”.
Turnul clopotniţei, la înălţimea de 23 metri, înţeapă cerul cu
crucea metalică din vârf. Construcţia are o intrare boltită şi o poartă
sculptată în lemn de stejar de meşterul C. Modoranul în 1997.
Impresionează scenele biblice, sfinţii, elementele de decor (florile,
frânghia răsucită, steluţele şi crucile) armonios îmbinate şi înnobilate
de patina stejarului secular.
Pe boltă sunt pictate scene din viaţa mântuitorului şi sfinţii:
Paisie, Antonie, Onofrie, Taras, Eftimie, Macarie, Meletie, Teodosie,
Stelian, Nifon, Leon, Daniel, Pimen, iar la mijloc Pantocratorul. În
turlă sunt trei clopote mari de 800, 600 şi 400 kg turnate la Tg. Mureş
în anul 1993 şi patru clopote mici de la clopotniţa veche.
În curtea mănăstirii te impresionează diversitatea cromatică a
florilor şi spaţiilor verzi bine îngrijite. Spre sud şi spre nord se află
două clădiri cu etaj şi parter.
Mănăstirea adăposteşte „Centrul Scriptoria”, Centrul de
restaurare şi recondiţionare a manuscriselor şi icoanelor bizantine.
Proiect finanţat de către programul Ecos-Ouverture al Uniunii
Europene şi finanţat în cadrul proiectului „Bizantium”.
„Centrul cuprinde ateliere de confecţionare a veşmintelor
liturgice şi un atelier de pictură (tempera pe lemn) în cadrul căruia
este valorificată tradiţia bizantină. Din punct de vedere tehnic sunt
realizate cu mijloace moderne, însă stilul, tipologia şi parţial decorul
reproduc modelele medievale” („Istorie şi cultură” pliant apărut cu
sprijinul Consiliului judeţean Vaslui).
În atelierul de pictură, activ mai mult în anotimpul rece, îşi
desfăşoară activitatea maicile Maria, Andreea, Cristina.
În atelierul de croitorie există o expoziţie cu veşminte preoţeşti.
Aici sunt maşini de brodat cu program pe calculatoare, mânuite de
59
opt maici pricepute. Şi aici vara nu este activitate. Maicile au şi alte
treburi de făcut. La etaj sunt chiliile.
Mănăstirea are un muzeu şi o bibliotecă, în clădirea dinspre
nord, la etaj. Muzeul are în vitrine obiecte arheologice descoperite în
zona mănăstirii: unelte şi arme de silex din paleolitic provenite dintr-
o aşezare situată la 1km sud, aproape de Dinga; unelte şi arme din
neolitic, cultura Cucuteni, din punctul „Lia” afşat la 1,5 km nord-est;
conducte ceramice pentru aducţiunea apei în mănăstire şi ceramică
din secolele XVIII-XIX descoperite în curtea mănăstirii; monede de
argint şi de bronz din secolul al XIX-lea. În colecţia muzeului se mai
găsesc: un clopot de bronz de la biserica veche, un triptic, o troiţă în
miniatură, cununii, candele şi potire de bronz şi argint, sfeşnice, un
chivot, cuţit de împărtăşanie cu crucea decupată, un epitrahil cu fir de
argint, bederniţă, mânicuţe, brâu, metanier, majoritate din secolele
XVIII-XX, păstrate de la biserica veche.
În bibliotecă sunt câteva cărţi mai vechi expuse în vitrinele
muzeului, dar şi în rafturile bibliotecii. Prezentăm câteva dintre
acestea: „Mineiul” tipărit la Sfânta Episcopie a Romanului în anul
1774, în timpul domnitorului Alexandru Ipsilante; „Orologiu” din
1896; „Liturghier” tipărit în anul 1937, donat mănăstirii de Elena şi
Vasile Ropotă; „Ceaslov” tipărit la Iaşi în 1816, donat în 1892 de
Gheorghe Sachelarie; „Aghiazmatar” tipărit în 1914; „Liturghier”
tipărit la Iaşi 1937 donat la 8 octombrie 1943 de preotul C.
Alexandru; „Penticostar” tipărit cu binecuvântarea patriarhului
Miron Cristea şi donat de soţii Gheorghi şi Sofia Lipoviceanu
schitului Moreni în 1941 şi multe cărţi care necesită restaurare.
Biblioteca are circa 1.000 de volume provenite de la vechea
biserică, donate sau cumpărate de maici.
Retras în spaţiul de lectură al bibliotecii printre cărţile şi
exponatele mai vechi şi mai noi, simţi o înălţare spirituală, o linişte
interioară, dorinţa de a fi la înălţimea evenimentelor la care îşi duce
viaţa personalul mănăstirii. De muzeu şi bibliotecă are grijă sora
Cristina.
60
La sud-vest de mănăstire, pe o terasă a dealului Ţiclău este o
stupină cu 70 de familii, aducătoare de profit pentru mănăstire.
La nord de stupină se află o plantaţie de zmeură. Tot în zonă se
află o livadă de nuci, pruni, cireşi, peri şi meri. La nord de mănăstire
se află grădina de legume. Spre sud sunt grajdurile pentru animale.
Aici am auzit de maica Agapia. Toate bogăţiile din acest colţ de rai
binecuvântat de Dumnezeu sunt realizate de hărnicele măicuţe care
au în grijă 13 ha. De asemenea, mănăstirea are în dotare utilaje
agricole, tractoare şi maşini care uşurează munca.
În oraşele Bârlad şi Vaslui mănăstirea are magazine unde
desface produsele şi creaţiile realizate de maici. În anul 2000 obştea
Mănăstirii Moreni numără 40 de maici, rasofore şi surori;
Monahii: Gabriela (Duduman Lăcrămioara), Meletina (Bradea
Lucia), Agapia (Gache Gabriela), Eufimia (Pleşiu Lămâiţa), Irina
(Zalinschi Elena), Melania (Sava Valerica), Isidora (Doroftei
Niculina), Mihaela (Duduman Maria), Maria (Vădănescu Mona),
Tatiana (Barzu Carmenica), Emanuela (Lepădatu Elena), Teodora
(Duduman Mihaela), Fotinia (Popescu Veronica), Teopista (Zanace
Marin ), Filofteia (Bacui Cecilia).
Rasofore: Ana (Chelaru Anişoara), Ecaterina (Duduman
Daniela), Andreea (Costandache Adriana), Tecla (Bărbuţă
Paraschiva), Teofana (Strat Tincuţa), Teodora (Pleşu Gabriela),
Parascheva (Bălan Consuela).
Surori: Gheţiu Liliana, Ignat Lenuţa, Ifteni Elena, Stan Veronica,
Busuioc Maricica, Epure Lenuţa, Epure Livia, Niţucă Loredana,
Crăciun Cristina, Tatomir Daniela, Busuioc Daniela, Bostan Elena,
Lăcătuş Ana, Pârvu Cristina, Panaite Maria, Chisăliţă Luminiţa,
Boicu Elena, Negoiţă Marinela.
Ctitorul actualului complex monahal este cuviosul protosinghel
Meletie Mercaş, născut la 4 noiembrie 1961 din părinţi Petru şi
Frăsina Mercaş din satul Arsura, judeţul Vaslui. În anul 1987, Mihai
Mercaş a început fericitul drum al vieţii monahale la Mănăstirea
Runcu din judeţul Bacău, unde şi-a întâlnit părintele duhovnicesc, în
61
persoana Arhimadritului Emilian, stareţul mănăstirii. La această
mănăstire a fost călugărit şi hirotonit ca preot, sub numele de
Meletie, la 20 februarie 1989. În anul 1990 a fost trimis de P.S.
Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor pentru a reînfiinţa vechea
Mănăstire Moreni, continuatoarea schitului lui Lupan şi a mănăstirii
lui Bucur Dan. Cu muncă multă, dar cu rezultat fericit, în câţiva ani a
construit o biserică nouă, chiliile, clopotniţa, atelierele, biblioteca,
trapesa, anexele gospodăreşti etc. În prezent este preocupat de
ridicarea unui schit pe dealul Ţuglui unde doreşte să se retragă în
singurătate, meditaţie şi rugăciune şi de unde poate privi fericit viaţa
monahală de jos de la Mănăstirea Moreni. A fost ridicat la rangul de
protosinghel la 15 august 1995 de către P.S. Eftimie, Episcopul
Romanului şi Huşilor. Cunoscut şi respectat în zonă, cuviosul
Meletie Mercaş este un adevărat duhovnic, binecuvântat cu harul de
a răspândi pacea, liniştea şi împlinirea celor din jur.
Capitolul VIII - HRAMUL BISERICII
Pe Valea pârâului Ghilahoi avem o succesiune de edificii de
cult: Mănăstirea Bucureşti, Schitul lui Lupan, Mănăstirea Moreni,
valea constituindu-se într-o vatră spirituală.
Despre primul lăcaş nu se pot spune prea multe. Cu certitudine
putem spune că a fost construită ante 1546 de Bucur Dan sau familia
sa. Nu putem preciza locul, edificiul risipindu-se şi din acelaşi motiv
nici planul. A fost o ctitorie boierească, o biserică de mănăstire.
Certitudine este şi necunoaşterea hramului. Putem numai presupune
că hramul a fost preluat de edificiile următoare, presupunem cu
puţine şanse de certitudine.1
Pentru schitul lui Lupan cunoaştem cu certitudine că hramul
bisericii a fost „Adormirea Maicii Domnului” acelaşi hram avându-l
62
şi Mănăstirea Moreni, mănăstire care continuă cu alt nume vechiul
edificiu.2
V. Ursăcescu, paroh în satul Zizinca între 10 octombrie 1910 - 1
iulie 1911, urmaş al sulgerului Lupan a cunoscut foarte bine viaţa în
această mănăstire pe parcursul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.3
Până la anul 1840 cu ocazia hramului, de la 15 august se făcea
slujbă în biserică urmată de panahida pentru ctitori, după care se
binecuvânta masa aşezată sub pomii grădinii; mâncarea fiind adusă
de participanţii la acest ceremonial.
După 1840 masa a fost completată cu mâncare de la schit.4
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sărbătoarea hramului a
căpătat aspect de bâlci. Mai întâi a apărut un lipovean cu corobca cu
mărunţişuri, apoi un evreu cu alcool şi un taraf de lăutari. Cu timpul,
numărul negustorilor a crescut, crescând şi numărul participanţilor la
hram, interesaţi mai mult de distracţii şi afaceri negustoreşti. Această
situaţie a fost încurajată de primăria comunei Deleni şi chiar de
călugări care văzuseră în aceasta posibilitatea unor câştiguri arendând
terenul cu metru pentru negustori.
Hramul se transformase mai mult în bâlci: zgomot, alcool,
muzică, dansuri, afaceri negustoreşti etc.
Concluzionând, preotul V. Ursăcescu a consemnat cu tristeţe:
„Ce deosebire între trecut şi prezent căci cu trecerea timpului
zgomotul se face tot mai mare şi face ca să devieze de la ţinta acestui
hram, pe cât timp uitându-ne în trecut vom vedea liniştea religioasă
care-i necesară în aseminea ocasiuni.”5
Dorinţa preotului V. Ursăcescu a devenit realitate. După 1990
Mănăstirea Moreni şi-a reluat activitatea. O dată cu ridicarea noului
aşezământ monahal s-a instaurat din nou credinţa, smerenia, liniştea
la izvoarele pârâului Ghilahoi. Hramul este o adevărată sărbătoare
religioasă, la care participă doar cei care caută o comuniune cu
Dumnezeu şi nu sunt puţini aceştia.
63
Note
1. Voicu Puşcaşu în Actul de ctitorie menţionează biserica
Mănăstirii Bucureşti cu hram necunoscut, dar o localizează greşit în
satul Pochidia, comuna Tutova. În acelaşi studiu menţionează
Mănăstirea din Luncă sau Bilavoi în comuna Deleni, tot cu hram
necunoscut. În ceea ce priveşte anul construcţiei, îl considerăm ante
1546 pentru ambele.
2. Pentru această mănăstire, Voicu Puşcaşu face deosebirea între
M. Bilahoi, localizată în Valea Mănăstirii, ridicată în secolul al
XVIII-lea şi M. Bilavoi numită şi Mănăstirea lui Lupan ridicată în
jurul anului 1586, deşi pe ambele le plasează în comuna Deleni.
Confuzia este evidentă. A existat o singură mănăstire cunoscută cu
mai multe denumiri (schitul lui Lupan, mănăstioara lui Lupan, schitul
Ghilahoi, schitul Bilahoi, schitul Deleni). Confuzia porneşte de la
prima atestare documentară a schitului în secolul al XVIII-lea şi de la
greşeala înregistrată în Marele dicţionar geografic al României.
Schitul fiind ctitoria sulgerului Lupan a fost construit la sfârşitul
secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea. Începând
cu secolul al XIX-lea acest edificiu de cult a luat numele de Moreni
de la numele satului înfiripat în apropierea lăcaşului şi în apropierea
morilor de pe dealurile Ţiclăoanilor şi Delenilor.
3. V. Ursăcescu, Istoria fostului schit Deleni din judeţul Vaslui, p.
33-36.
4. Ibidem, pagina 33. Ieromonahul Gherasim pentru masa
organizată cu ocazia hramului tăia în fiecare an vaca şi viţelul
proprietate sa. După hram umbla după milostenie pentru cumpărarea
altei vaci cu îndemnul: „Daţi, oameni buni, daţi căci tot voi aveţi s-o
mâncaţi.”
5. Ibidem, p. 36.
64
Capitolul IX - CONCLUZII
Cu voia Domnului şi prin stăruinţa oamenilor locului, valea
pârâului Ghilahoi a devenit o adevărată vatră de sihăstrie a
pământului românesc. În secolul al XV-lea familia lui Bucur Dan a
ctitorit şi întreţinut o mănăstire de familie. Această mănăstire a fost
atestată în 1546 printr-un document emis de voievodul Moldovei,
Petru Rareş, dar ea exista anterior acestei date. Vremurile tulburi de
la sfârşitul secolului au dus la dispariţia acestui locaş de cult, în
împrejurări necunoscute. Credinţa oamenilor locului în Dumnezeu,
nevoia lor de spiritualitate a făcut ca în scurt timp, în aceeaşi zonă să
apară un nou edificiu religios. Ridicarea în aceeaşi zonă a unei noi
case a Domnului demonstrează şi dorinţa de continuitate a românilor
în pământul strămoşesc. Sulgerul Lupan era un boier mic în zonă
stăpânind numai o parte a satului Deleni, numit mai vechi Hotineşti,
în partea de apus, parte ce va deveni satul Arămeşti. Atestat ca unul
din proprietarii satului în 1604, mănăstirea a fost ridicată mai târziu
din propriul impuls sau trudind cu fiul său Gligorie pentru împlinirea
nevoii de spiritualitate a întregii familii, dar şi a credincioşilor din
împrejurimi. Sigur, lăcaşul a fost ridicat în prima jumătate a secolului
al XVII-lea şi a avut un destin fericit cu voia Domnului,
menţionându-se sub diferite forme până în prezent, înflorind după
evenimentele din 1989, prin stăruinţa noului ctitor, cuviosul
protosinghel Meletie Mercaş. Sute de ani a fost o mănăstire mixtă, o
mănăstire de familie, a urmaşilor lui Lupan, dar asigurând ocrotire
spirituală tuturor celor care aveau nevoie sau chemare. Nu a fost o
mănăstire bogată în avere, dar a fost bogată spiritual şi a oferit
spiritualitate. Urmaşii lui Lupan devenind copărtaşi, deci răzeşi, nu
65
erau oameni bogaţi, dar aveau o mare bogăţie sufletească, bogăţie pe
care o împărtăşeau celor din jur.
Mănăstirea lui Lupan a devenit Mănăstire Moreni în secolul al
XIX-lea, dar a rămas un locaş al continuităţii spirituale pe valea
pârâului Ghilahoi. Secularizarea averilor mănăstireşti din anul 1863
nu a dus la desfiinţarea mănăstirii, averea edificiului nefiind
materială, averea fiind spirituală, sprijinită de evlavia obştii
monahale şi a locuitorilor din împrejurimi.
S-a clădit după 1959 în timpul regimului comunist. Monahiile au
fost silite să părăsească viaţa de obşte şi, implicit şi Casa Domnului
de la izvoarele pârâului Ghilahoi. Vechea biserică a rămas, a fost
chiar reparată în 1986 şi, chiar dacă sporadic, s-au mai ţinut slujbe de
către preoţii de la parohiile din jur. Cimitirul a continuat să
funcţioneze la dimensiuni mici, deservind satul Moreni.
După evenimentele din decembrie 1989 s-a reluat actul de
ctitorie în zonă prin străduinţa cuviosului Meletie Mercaş, care a
ridicat aici un adevărat complex monahal, demn de o vatră spirituală
şi unde alături de noua biserică dăinuie şi va mai dăinui mult timp şi
biserica veche, continuatoare a altora mai vechi, demonstrând
continuitatea din trecut prin prezent în viitor.
Pe toată durata şederii la mănăstire ne-am bucurat de grija şi
ocrotirea părintelui Meletie Mercaş şi a sorei Cristina.
66
Capitolul X - ANEXE
Iaşi, 7105 (1597), mai 20.
«Adică eu, Ioan Lupan, biv vel medelnicer, scriu şi mărturisesc
cu acest zapis al meu precum eu de nime silit nici a suprit, ci de ame
bună voe, am vândut giumătatea de sat Hotineşti ci se numesc
Delenii, pe pârâul Giurgii parte despre răsărit ci este în ţinutul
Tutovii, cu tot locul şi cu vad de moară prestre Bârlad lui Gheorghi şi
Petru, nepoţii bătrânului Sima Bica, drept 700 de taleri.
Şi cându s-au făcut această vânzare, s-au tâmplat de faţă
Anghelina Dărioae din Bârlad, Dumitru ot Costeşti, Trifan ot Bicani,
Procop Negrea, uriadnic din Bârlad, Călin, biv dvornic ot Sârbi şi
alţii oameni buni şi bătrâni.
Catalogul documentelor moldoveneşti, Addenda la Supliment II
(Acte din 1595-1599), Bucureşti, Editura Academiei, 1988, volum
îngrijit de I. Capraşu, L. Şimanschi, Gh. Pungă.
67
68
1619 – 1620
Pre cum au venit înaintea noastră şi înaintea a noştri boeri toţi
nepoţii şi strănepoţii lui Sima Bâca şi s-au jăluit înaintea noastră cu
mare jalbă şi au adus şi oameni mulţi buni şi bătrâni şi împrejuraţi şi
au mărturisit înaintea noastră pentru scrisori ci au fostu avut moşul
lor Sima Bâca danie şi miluiri de la bătrânul Ştefan Vodă, ci au fostu
dat şi le-au miluit moaşa lor Naste Deloae jumătate de sat din
Hotineşti ci se numesc Deleni pe pârâul Giurgii parte despre răsărit ci
este în ţinutul Tutovei, şi ace scrisori le-au perdut-o în prada când au
venit Alexandru Vodă şi cu un cumnat a lui, Cniazu Corecul atunce
au prădat pre dânşii şi le-au luat bucati şi strai; atunce perzându-să şi
acea scrisoari; şi noi văzându-le jalba lor şi atâta mărturii a oameni
buni, am crezut, aşijderea şi de la noi s-au dat întărire sus numiţilor
nepoţi lui Sima Bâca la acea jumătate de sat de Hotineşti ci să
numescu acum Delenii parte despre răsărit, ci esti dată de la noi să fie
dreaptă ocină şi moşii şi întărire cu tot venitul, şi alţii să nu să
amestici. Domnul porunceşti.
Miron Costin, anul IV, nr. 5, mai 1916, doc. 422 (Sunt de pe
ipisocul de la Gaşpăr vodă din vălet 7128
1662 (7170) august 20.
Gavril şi soţia sa vând lui Cosma egumenul, o curătură din
Deleni cu butuci cu tot.
C.D.M, vol. III (1653-1675), doc. 841
1683 (7191) iulie 24.
Gheorghiţă, feciorul Neculii Bădărău, vinde lui Antiohie
cămăraşul o parte de moşie din siliştea Dăneşti, din partea Cozmiţă
călugărul, a patra parte (cu 12 lei). Martori: preotul Miron, David
Cârja şi alţii. Scrie Iane, dascălul.
Pe fila a doua un rezumat în care se spune că vinde din seliştea
Dăneşti, Stolniceni şi Sârbi.
C.D.M., vol. IV (1676-1700), doc.790
69
1684(7192) februarie 14.
Tofana călugăriţa, fata lui Lupan, vinde lui Antiohie Jora, mare
cămăraş, parte ei de moşie din Văleni, cu 8 stupi şi o iapă cu căruţă.
Martori: Apostul Talpeş, Ştefan Corne, Răcilă şi alţii.
C.D.M, vol. IV (1676-1700), doc. 814
1689 (7197) august 14.
Pavel, nepotul lui Lupan dăruieşte lui Antiohie cămăraşul, partea
lui de moşie din satul Sârbi, din ţarină, câmp, vaduri de moară şi
fâneţe, pentru binele ce i l-a făcut.
C.D.M., vol. IV (1676-1700), doc. 1203
1689 (7197)
Maria Mârzoaie, fata lui Onil, nepoata lui Cozmiţă călugărul,
dăruieşte lui Antiohie cămăraşul toată partea sa de moşie ce o are de
la părinţi (în Dănceşti şi Văleni); de asemenea şi surorile ei Tudosia
şi Mălina îi vând părţile lor de la părinţi şi de la moşul lor, din
Dănceşti şi Văleni, Cu 4 lei. Martori: preotul Miron, David Cârja şi
alţii. Scrie Iane, dascălul.
Notă tergală- nu s-a dat toată partea din Dăneşti câtă se înţelege
că a avut Mârzoaia cu surorile ei.
C.D.M., vol. IV (1676-1700), doc. 1206
1749 august 25.
Din porunca luminatului Domnului nostru, Constantin voievod
au avut judecata înaintea noastră Preutul Grigoraş Roşca şi Popa
Neculai, i Sămion Cheşca, i Strătulat Roşca, Andrii Găluşcă şi alti
niamuri a lor ce zic că se trag din Lupan pitărel hatnogul cu
Dumitraşcu şi Donici şi Ion Plăcintă şi Ariton Blăniţi şi cu alti
niamuri a lor ce zic că se trag din Sâma Bâca trăgând Lupăneşti a
treia parte din jumătate de satu Deleni at Tutova în partea dinspre
70
apus, pe care parte au arătat ispisoc de la Irimie vodă din leat 7112 în
car i scrie că Lupan pitărel hatnog au cumpărat aciastă parti de la
Ioana şi soru-sa Parasca, feciorii Bolii. Şi mi-au mai arătat şi alt
ispisoc de întăritură de la Ştefan Vasile Vodă din leat 7169 tot pe
această parti.
Deci după scrisurile ce ne-au arătat Lupăneşti li s-au urmat
judecata să ţie ei acesta a treia parti din jumătati de sat parte despre
apus. Iar două părţi de sat să fie moşteni ce se trag din Sâma Bâca.
Dar fiind moşia nehotărâtă, ca să ştie cine hliza sa, s-au socotit să
margă cu toţi la cinstita isprăvnicia ţinutului şi după porunca ce ari de
la Măriea Sa Vodă, a judecat tot obrazul să le hotărască moşiea dintr-
acea jumătate de satul despre apus, să dea o parti Lupăneştilor, iar
două părţi să dea moştenitorilor ce se trag din Sâma Bâca. Însă într-a
fieştecăruie hlizi undi s-a venit pământul drept acolo să-i dea, şi din
păduri, iar vii părăgini ce ar fi avându, a cui s-or dovedi că sunt,
acolo le va stăpâni după orânduiala pravilii, însă pe a cărui hliză vor
fi acolo va avea de jura pe obiceiu. Într-acest chip s-au primit şi o
partie şi alta. Deci dlui Ispravnicul după ce le va hotărî să li dea
mărturia ca să-şi ştie fieştecine hliza sa. Aşişderea mi-au mai arătat
Lupăneştii un ispisoc de la Constantin Movilă Vodă leat 71020 în
care scrie că un Tomaca diac au luat feciori de suflet pe Turce şi pe
Ţiganca feciorii lui Lupan cel Bătrân şi li-au dat partea lor din sat din
Deleni din giumătati despre răsărit şi zic că tot ei au stăpânit acea
parti. Ci şi pentru aciasta dlui Ispravnicu să li ei sama şi aducând
dovada oameni martori, cum că au stăpânit Lupăneşti această parti,
iarăşi să li dea în stăpânirea lor, iar neavând dovadă de stăpânire să
rabde.
Leat 7257 august 25
Miron Costin, anul IV, nr.7, document 449, p.288-289
Originalul s-a găsit la Ec. V. Ursăcescu
71
Harta cu punctele arheologice din jurul Mănăstirii Moreni.
1 - Dinga, 2 - Lia, 3 - Moreni
72
Fig.1 - Unelte şi arme de silex şi piatră descoperite în zona Moreni
1-14, 16-22 - Unelte şi arme paleolitice de la Dinga-Costeşti.
15 - topor-ciocan din epoca bronzului, cultura Monteoru, de la
Chiţcani.
73
Fig.2 - Descoperiri neolitice din punctul „Lia” situat pe interfluviul
Ghilahoi cu Nichitoasa.
74
Fig.3 - Descoperiri din curtea mănăstirii Moreni:
1, 4 - tuburi ceramice pentru aducţiunea apei;
2, 3 - fragmente ceramice.
75
Schiţa proprietăţilor feudale între Vaslui şi Bârlad în
secolul al XV-lea, după Constantin Cihodaru
1. Ceucani 2. Perieni 3. Pogana 4. Drujeşti 5. Portăreşti 6. Păuleşti 7. Zmeiani 8. Români 9. Băcani 10. Bălăceni 11. Suseni 12. Mânzaţi 13. Iubăneşti 14. Vulpăşeni 15. Bicani 16. Stângăceni 17. Pleşeşti 18. Pătrăşcani 19. Dobromireşti 20. Morăreni 21. Floreşti 22. Greci cu
trupul Vulpeşti
23. Cernaţi cu trupul Cepeşti
24. Rădăeşti 25. Corneşti 26. Tunseşti 27. Bălăşeşti 28. Şerbăneşti 29. Zvâşteleşti 30. Suceveni 31. Horgeşti 32. Bogdăneşti 33. Grijlivi 34. Iapa 35. Mastatici 36. Picegani 37. Borăşti 38. Fruntişeni 39. Onţeşti 40. Scânteeşti 41. Corlăteşti 42. Vlădeşti 43. Orgăeşti 44. Neagomireşti 45. Bogdăneşti
cu trupurile Iveşti, Folteşti
46. Ciorăşti 47. Costeşti 48. Dărăşti 49. Pârveşti 50. Colibani 51. Sârbi 52. Brumăreşti 53. Piscani 54. Puntişeni 55. Stolniceni
56. Tălhăreşti 57. Micodani 58. Hurduzeni 59. Bârgăoani 60. Ruşi 61. Buciumi 62. Costeşti 63. Bucureşti 64. Piteşti 65. Deleni 66. Hăoşeşti 67. Lipovăţ 68. Bujoreni 69. Negoieşti 70. Banca 71. Lăhoveni 72. Ghermăneşti 73. Stoişeşti
(Cojeri) 74. Văleni 75. Coroţeni 76. Olăneşti
(Iugani) 77. Docolina 78. Radoslăveşti 79. Rădeşti 80. Coliceni 81. Fauri 82. Băbiceni 83. Scociubani 84. Balasinău
76
Bibliografie selectivă
Izvoare
*** Anuarul Eparhiei Huşilor (AEH), 1934,1936,1938.
Catalogul documentelor moldoveneşti din direcţia
Arhiva istorică centrală a statului, Buc., vol. II,
1959, vol.III, 1968, vol. IV, 1970, vol. V, 1975,
Supliment I, 1975,Supliment II, 1998
*** Documente privind istoria României(DIR), A,
Moldova, veacul XIV-XV, vol. I, 1959, veacul XV,
vol. II, veacul XVI, vol. I , II, III, IV, veacul XVII,
vol. I, II, III, IV, V.
*** Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova,
vol.I,1975, vol.II, 1976, vol. III, 1980, vol.XIX,
1969, vol.XXI, XXII, vol. XXIII.
*** Din tezaurul arhivistic vasluian, Catalog de
documente(1399- 1877), Buc. 1986.
*** Miron Costin(M.C), anul IV.
*** Tezaurul toponimic al României, Moldova,
Repertoriul istoric al unităţilor administrative
teritoriale, 1772-1988, vol. I, partea 1, partea a-2-a.
Lucrări Generale şi Speciale
Antonovici, Ioan, Documente bârlădene, vol. I-IV, 1915-1924.
Băcăoanu, V., colab., Podişul Moldovei, Buc., 1980.
77
Bobi,V., Paragină, A., Şantierul arheologic de la Vârteşcoiu –
Cercetări din anii 1986-1988 în „Studii şi
Comunicări”, vol. VIII-X, p. 43-45.
Brudiu,M., Paleoliticul superior şi epipaleoliticul din Moldova,
Buc., 1974
Cihodaru,C., Câteva constatări în legătură cu proprietatea feudală
şi situaţia ţărănimii din Moldova în a doua jumătate
a secolului al XV-lea, în SCSI, anul XII,
fasc.1,1961.
Coman, Ghenuţă, Statornicie, Continuitate, Repertoriul arheologic al
judeţului Vaslui, Buc., 1980.
Kalinderu, I., Episcopul Melkisedec, Buc., 1894
Gherghe, Ghe., Mănăstire Bujoreni – Măgaru din judeţul Vaslui în
Cronica Episcopiei Huşilor, VII, 2001, p.617-638.
Ghibănescu, Ghe., Surete şi izvoade(Vasluiul) Studii şi documente
vol., XV.
Ghinea, Dan, Enciclopedia geografică a României.
Gonţa, I., AL., Documente privind Istoria României, Indicele
numelor de locuri, Buc., 1990, Indicele numelor de
persoane, Buc.,1995.
Gugiuman,I., Cârcotă, V., Baican, V., Judeţul Vaslui, Buc., 1973.
Hordon, Th., Toponime istorice din preajma Costeştilor, judeţul
Vaslui, în Est, Vaslui,2001, nr.2.
Ichim, Daniel, Biserici de lemn din Eparhia Huşilor, judeţul Vaslui,
Huşi, 2001.
Istrate , Corneliu, Condica Visteriei Moldovei din 1816, „Anuarul
Institutului de istorie şi arheologic”, Supliment I,
Iaşi, 1979.
Lahovari, Gh. şi alţii, Marele dicţonar geografic al României, Buc.,
1898-1902.
Mutihac, L., Geologia Moldovei.
Panait, Cristache, Elian, T., Bisericile de lemn din Moldova.
Poghirc, Pompiliu, Satul din Colinele Tutovei, Buc., 1973
78
Puşcaşu, Voica, Puncte de vedere cu privire la unele monumente
medievale de pe teritoriul actual al judeţului Vaslui,
în Acta Moldaviae Meridionalis(AMM), II, 1980.,
Actul de ctitorie ca fenomen istoric în Ţara
Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului
al XVIII lea, Buc., 2001.
Rotaru, Marin, Paleocreştinism şi creştinism pe Valea Elanului, în
Elanul, nr.6, O altă descoperire la biserica- bordem
de la Şuletea, în Cronica Episcopiei Huşilor, nr. VII,
2001,p. 511-512.
Rotaru, Marin, Gherghe, Ghe., Noi descoperiri din paleoliticul
superior în judeţul Vaslui, în „Acta Moldaviae
Meridionalis, XXI, Anuarul Muzeului
Judeţean„Ştefan cel Mare”, Vaslui, 1999-2000,
p.14-23, Mănăstirea Moreni, în Elanul, 2003, nr.25-
26.
S. Robeltzine, A., Arta feudală şi rolul ei social, Buc., 1979.
Spinei, V., Realităţi etnice şi politice în Moldova meridională în
sec. X-XIII, Iaşi, 1985.
Stahl, H., Henri, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, Buc., 1958.
Stamatin, Horia, Valea Horlăieţii - Istoric şi onomastică de la origine
până în prezent, Bârlad, 2003.
Stoicescu, N., Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească
şi Moldova, sec. XIV-XVIII, Buc., 1971.
Repertoriul bibliografic al localităţilor şi
monumentelor medievale din Moldova, buc., 1974.
Toderaşcu,I., Unitatea românească medievală, Buc., 1988.
Ursăcescu, V., Istoria fostului Schit Deleni din judeţul Vaslui,
Iaşi,1911.
Vlasie, Mihai, Drumuri spre mănăstiri, Bacău, 1997.
79
CUPRINS
Capitolul I – Introducere ................................................................... 5
Capitolul II – Cadrul Natural. ............................................................ 8
Capitolul III – Cercetarea arheologică a zonei ............................... 11
Capitolul IV – Mănăstirea Bucureşti ............................................... 14
Capitolul V – Satul Deleni şi Schitul lui Lupan ............................... 20
Capitolul VI – Biserica Veche .......................................................... 49
Capitolul VII – Biserica Nouă ......................................................... 55
Capitolul VIII – Hramul Bisericii .................................................... 61
Capitolul IX – Concluzii .................................................................. 64
Capitolul X – Anexe ......................................................................... 66
Bibliografie ...................................................................................... 76
80
Apărut: mai 2004
*
Tipărit la:
S.C. IRIMPEX S.R.L. Bârlad
Str. Republicii nr.85
Tel./Fax: 0235 424170