CUPRINS: 1. CAPITOLUL I.

Consideraţii generale

Secţiunea I – Explicaţii preliminare

Secţiunea a II-a – Aspectele comune ale infracţiunilor de serviciu sau

în legătură cu serviciul

Secţiunea a III-a –Istoric privind reglementarea infracţiunilor de

corupţie în dreptul penal român

2. CAPITOLUL II.

Particularităţi metodologice privind investigarea criminalistică a infracţiunii

de luare de mită

Secţiunea I –Aspecte de drept penal şi procesual penal

Secţiunea a II-a –Principalele probleme care trebuie clarificate prin

investigarea infracţiunii de luare de mită

Secţiunea a III-a –Activităţile care se întreprind pentru administrarea

probelor

3. CAPITOLUL III.

Particularităţi metodologice privind investigarea criminalistică a infracţiunii

de dare de mită

Secţiunea I –Reglementare juridică

Secţiunea a II-a - Probleme care trebuie clarificate prin investigarea

infracţiunii de dare de mită

Secţiunea a III-a –Aspecte specifice ale activităţii de urmărire penală

ce se desfăşoară pentru administrarea probelor

4. CAPITOLUL IV.

Metodologia investigării infracţiunii de primire de foloase necuvenite

5. CAPITOLUL V.

Aspecte de ordin teoretic şi practic privind investigarea criminalistică a

infracţiunii de trafic de influenţă.

*****

C A P I T O L U L I

CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I

Explicaţii preliminare

Cuvântul corupţie vine de la termenul latin „CORUPTIO”, caracterizând o

anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi vinde atributele

funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase.

Corupţia constituie o formă de poluare a vieţii sociale; faptele de acest fel

reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a

desfăşurării activităţii statului şi tuturor sectoarelor vieţii sociale. De aici şi

necesitatea intervenţiei legii penale.

Prin incriminarea faptelor de corupţie, legea penală caută să asigure

îndeplinirea corectă, cinstită de către funcţionari a atribuţiilor ce le sunt

încredinţate şi să combată manifestările de venalitate ale unora dintre aceştia care

urmăresc să folosească funcţia în vederea realizării unor câştiguri ilicite1.

Oricât de democratică şi organizată ar fi o societate dacă nu ar dispune de

cadre competente, devotate şi corecte, nu ar fi posibilă buna funcţionare a

aparatului de stat şi a tuturor funcţiilor sociale. Funcţionarii reprezintă sistemul

nervos al oricărui organism social, ei sunt chemaţi să asigure funcţionarea

1 În acelaşi sens Vintilă Dongoroz, ş.a. în „Explicaţii teoretice ale Codului Penal al României”, vol. IV-Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pag. 75-76; Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Al. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V.Lazăr, în „Drept penal” –partea specială-Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 345-346.

2

ireproşabilă a organismului social pe baza principiilor care caracterizează statul de

drept.

În vederea asigurării unei bune desfăşurări a activităţilor de interes public,

precum şi pentru a preveni şi combate faptele antisociale grave, susceptibile să

stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere acestei activităţi este necesară

intervenţia legii penale, implicit se impune sancţionarea severă a acelor funcţionari

care au o comportare incorectă, făcând din funcţia lor o sursă de venituri în

detrimentul societăţii.

Infracţiunile cuprinse sub noţiunea generică de „INFRACŢIUNI DE

CORUPŢIE” nu formează un grup distinct în Codul penal român, ci fac parte din

infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul2, cu toate că se diferenţiază de

celelalte infracţiuni din această categorie mai cu seamă prin caracteristicile

elementului material, care în esenţă constă în traficarea atribuţiilor specifice

funcţiei deţinute în schimbul unor foloase sau specularea în aceleaşi scopuri a

influenţei pe lângă unii funcţionari. De fapt, legea penală nu consacră în nici una

din dispoziţiile sale incriminatoare termenul de „corupţie” ori „infracţiuni de

corupţie” atunci când face referire la infracţiunile menţionate. Termenul s-a impus

în vorbirea curentă ca desemnând apucăturile necinstite ale unor funcţionari de a

obţine pe căi ilicite diverse sume de bani ori alte avantaje, profitând de funcţiile cu

care au fost investiţi în cadrul organizaţiilor de stat sau publice3. Întrucât corupţia

în perioada pe care o parcurgem cunoaşte o accentuare fără precedent, legiuitorul a

fost nevoit să intervină prin sporirea pedepselor şi prin prevederea unor variante

agravante în funcţie de calitatea făptuitorului la infracţiunile de corupţie. Este

vorba de infracţiunile de luare de mită, dare de mită, primirea de foloase

necuvenite şi traficul de influenţă.4

În vederea stăvilirii fenomenului corupţiei, în România au luat fiinţă o

serie de organisme cu scopul de a acţiona pentru combaterea acestuia. Aceste

2 Codul penal al României cu modificările aduse prin Legea 140 / 1996, în titlul VI „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de legi”, cap. I, „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”.3 Text preluat din V. Bercheşan –Metodologia investigării infracţiunilor, Ed. Paralela 45 –Piteşti, 2000.4 Codul penal al României, art. 254-257, cu modificările aduse de Legea 140 /1996.

3

organisme se prezintă sub forma unor comisii la nivelul Parlamentului României,

pentru investigarea unor abuzuri sau cazuri de corupţie, semnalate în anumite

domenii ale vieţii sociale.

De asemenea, au fost înfiinţate anumite structuri permanente care

acţionează în cadrul diferitelor autorităţi publice. Astfel a fost înfiinţată Direcţia de

supraveghere şi control vamal, care funcţionează în cadrul Ministerului de Finanţe.

De menţionat că pe baza prevederilor Constituţiei a fost înfiinţată Curtea de

Conturi cu importante atribuţii în domeniul verificării modului în care se

administrează şi gestionează averea publică sau de interes public.

Infracţiunile ce fac obiectul prezentei lucrări nu numai că au acelaşi obiect

juridic generic, dar au şi o strânsă înrudire în raport cu obiectul lor juridic special şi

anume valoarea socială nemijlocit pusă în pericol prin activitatea făptuitorului.

Literatura de specialitate evidenţiază în unanimitate că, în funcţie de obiectul

juridic special, trebuie să se ţină cont atât la stabilirea gradului de pericol generic,

cât şi la determinarea gradului de pericol social al fiecăreia din infracţiunile ce

aparţin acestei subdiviziuni în grup5.

Trebuie remarcat că la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul

lipseşte – de foarte multe ori –obiectul material.

Subiect activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor de serviciu sau în legătură

cu serviciul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de

legea penală. La aceste infracţiuni subiectul activ (autorul) este calificat, adică este

o persoană cu o anumită calitate, aceea de „FUNCŢIONAR PUBLIC” sau de

„FUNCŢIONAR”. Această calitate trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei,

dobândirea ulterioară nu conferă funcţionarului calitatea de autor, după cum

pierderea ei nu-i modifică situaţia în raport cu existenţa infracţiunii de serviciu pe

care a comis-o când avea această calitate.

Prin „FUNCŢIONAR PUBLIC”6 se înţelege orice persoană care exercită

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare

de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi publice, adică în serviciul 5 Desprinsă din fascicolul valorilor ce formează obiectul juridic generic. (N.A.)6 Codul penal al României, art. 147, al. 1, coroborat cu art. 145 (cu modificările aduse de L. 140 /1996)

4

autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau a altor persoane juridice

de interes public, precum şi în serviciile de interes public.

Calitatea de funcţionar public implică prin urmare, existenţa unei

însărcinări de serviciu, ca o situaţiile de fapt sau este consecinţa încheierii unui

contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul

exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana

respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile publice

prevăzute în art. 145 Cod penal şi să se supună regulamentului de ordine interioară

care reglementează organizarea şi disciplina muncii.

Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul

însărcinării sau modalitatea investirii: alegere, numire, repartizare, concurs. Din

expresia „cu orice titlu”7, rezultă că este suficient ca subiectul activ al infracţiunii

să exercite în fapt o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii sau

altei persoane juridice de interes public sau a oricărui serviciu de interes public8.

Prin expresia „indiferent cum a fost investită”9, legiuitorul a vrut să sublinieze că

nu are relevanţă validitatea raportului de muncă, că nici nu este necesar să existe

un contract de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o

realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei pentru ca făptuitorul să poată fi tras la

răspundere pentru o infracţiune de serviciu. Va fi necesar însă să existe

consimţământul expres (oral sau scris) ori tacit al conducerii unităţii în cauză, în

sensul ca o persoană să exercite în fapt o funcţie într-una din unităţile enumerate.

În acest sens, în practica judiciară, s-a decis ca persoana care, după

expirarea împuternicirii de a organiza excursii, continuă să îndeplinească asemenea

activităţi, cu acordul tacit al oficiului de turism, are calitatea de funcţionar public.10

De asemenea, persoana care a primit însărcinarea de la o unitate publică de a

efectua o expertiză, are calitatea de funcţionar public.11

7 Codul penal al României, art. 147, al. 1.8 Codul penal al României, art. 145.9 Codul penal al României, art. 147, al.1.10 Tribunalul Suprem, dec. Nr. 2 /1980, în RRD nr. 1 /1981, p. 68.11 Tribunalul jud. Suceava, dec. Pen. Nr. 1061 / 1975, în RRD nr. 6 /1976, p. 51.

5

Persoanele nelegal investite, adică încadrate fără respectarea condiţiilor de

studii, vârstă, stagiu, etc., sau cele care au început serviciul înainte de îndeplinirea

formelor de încadrare, răspund în calitate de funcţionari publici în cazul în care

comit infracţiuni de serviciu în perioada cât şi-au desfăşurat chiar în aceste condiţii

activitatea.

Nu au calitatea de funcţionari publici persoanele care au statutul de

colaboratori externi ai unităţilor prevăzute de art. 145. Cod penal ori studenţii şi

elevii care fac practică în cadrul acestor unităţi.

Persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei unităţi din cele

prevăzute în art. 145 Cod penal, au calitatea de funcţionari publici, indiferent dacă

sunt sau nu retribuite.

Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, dar şi

aceea de funcţionar. Prin „FUNCŢIONAR”12 se înţelege persoana care exercită

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită o însărcinare

de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se

referă art. 145. Cod penal, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în

serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145 Cod penal.

Prin urmare, calitatea de „funcţionar”, spre deosebire de funcţionarul

public, o are şi persoana sau salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unei

alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145, Cod penal. Aceste persoane

juridice pot fi cu caracter patrimonial –societăţi comerciale, societăţi sau asociaţii

agricole, etc. –sau cu scop nepatrimonial –sindicate, uniuni de scriitori, artişti

plastici, compozitori, organizaţii sportive, fundaţii, etc.

Introducerea în Codul penal13 a categoriei de „funcţionari”, alături de

aceea de „funcţionari publici”, ajută la împărţirea din punct de vedere al legii

penale, a salariaţilor în două categorii distincte şi anume: una a salariaţilor

funcţionari publici şi alta a salariaţilor funcţionari, împărţire impusă de necesitatea

de a diferenţia tratamentul penal după calitatea salariaţilor14. Aşa de exemplu,

12 Codul penal al României, art. 147, al. 2 (aşa cum a fost modificat prin L. 140 /1996)13 prin Legea 140 /199614 În acelaşi sens, Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, ş.a. „Drept penal” –Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

6

răspunderea penală pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu,

purtare abuzivă pentru funcţionarii publici se extinde şi asupra funcţionarilor, în

acest caz însă maximul pedepsei se reduce cu o treime15.

Deşi, de regulă, infracţiunile în legătură cu serviciul, nu pot fi comise

decât de un subiect calificat, există şi unele infracţiuni care pot fi săvârşite de orice

persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale16.

Tot ca o trăsătură comună a infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu

serviciul o reprezintă posibilitatea săvârşirii lor în oricare din formele participaţiei

penale, cu condiţia ca în cazul coautoratului toţi autorii să aibă calitatea cerută de

lege, instigatorii şi complicii pot fi orice persoane, dar în situaţia în care

instigatorul sau complicele are calitatea de funcţionar, aceasta va fi reţinută ca o

împrejurare agravantă17.

La toate infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, inclusiv la

cele de corupţie, existenţa faptei este condiţionată de o SITUAŢIE PREMISĂ,

respectiv la preexistenţa în structura unităţilor publice sau a celorlalte persoane

juridice, a unor organe sau servicii cu atribuţii pe linia îndeplinirii unor acte ce

vizează interesele publice în general şi ale cetăţenilor în particular18.

Neîndeplinirea condiţiei privind situaţia premisă face să nu subziste nici una din

infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Cât priveşte latura obiectivă, elementul material se constituie întotdeauna

dintr-o acţiune sau inacţiune, având ca urmare imediată o atingere adusă bunului

mers al activităţii unei organizaţii de stat sau publice, însoţită uneori şi de o

vătămare a interesului legal al unei persoane.

În legătură cu latura subiectivă, infracţiunile din această subdiviziune se

săvârşesc în general cu vinovăţie, în fie intenţie directă –când infractorul şi-a dat

seama de natura şi urmările faptei sale şi le-a dorit, -fie intenţie indirectă, respectiv

atunci când făptuitorul a acceptat producerea consecinţelor faptei sale. Este de

remarcat că din punct de vedere al laturii subiective, autorul faptei nu poate invoca

15 Codul penal al României, art. 258 (aşa cum a fost modificat prin L. 140 /1996)16 De exemplu, infracţiunea de dare de mită sau traficul de influenţă.17 În acelaşi sens, V.Dongoroz, ş.a. op.cit., pag. 7618 În acelaşi sens, V.Dongoroz, ş.a. op.cit., pag. 77

7

pentru înlăturarea vinovăţiei ordinul primit de la un superior, cunoscut fiind că

principiul legalităţii nu îngăduie nici darea şi nici acceptarea de ordine ilegale19. În

anumite situaţii –cum ar fi, de exemplu, neglijenţa în serviciu –legea pedepseşte şi

faptele săvârşite din culpă.

În sfârşit, infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt – în

marea lor majoritate –fapte comise, în derularea cărora pot fi concepute şi efectuate

acte care să constituie acte de pregătire sau tentativă. Dar, la nici una din aceste

infracţiuni, legea nu sancţionează tentativa20. După cum, în sistemul legii noastre

penale actele pregătitoare nu sunt incriminate ca o formă de activitate infracţională

distinctă. Aceste acte pregătitoare prezintă însă relevanţă juridică şi sunt

considerate acte de participare dacă infracţiunea în vederea căreia au fost executate

actele de pregătire a fost consumată, iar actele pregătitoare respective au fost

săvârşite de alte persoane decât autorul infracţiunii21.

Totodată, în cazul infracţiunilor de care ne ocupăm, consumarea faptei –

punctul final al activităţii infracţionale –are loc în momentul executării acţiunii

socialmente periculoase prin care s-a adus atingere bunului mers al activităţii de

stat ori publice respective ori, după caz, s-au produs anumite vătămări persoanelor

fizice, pentru realizarea integrală a laturii obiective fiind necesară stabilirea

raportului de cauzalitate între activitatea infracţională şi urmarea imediată.

Cât priveşte latura obiectivă, elementul material se constituie întotdeauna

dintr-o acţiune sau inacţiune, având ca urmare imediată atingerea adusă bunului

mers al activităţii uneia dintre unităţile publice22 sau unei alte persoane juridice,

însoţită uneori şi de o vătămare a interesului legal al unei persoane fizice.

Infracţiuni cum sunt darea şi luarea de mită sau traficul de influenţă sunt

infracţiuni de simplă acţiune, infracţiuni pentru existenţa cărora legea nu cere

producerea unei urmări determinate.

19 V.Dongoroz,ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal al României, vol. I –Partea generală –Ed. Academiei Române, 1970, pag. 340.20 Codul penal al României, art. 21.21 V.Dongoroz,ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal al României, vol. IV –Partea specială –Ed. Academiei Române, 1972, pag. 77.22 Codul penal al României, art. 145.

8

În legătură cu latura subiectivă, infracţiunile din această subdiviziune se

săvârşesc, în general, cu intenţie, ca formă a vinovăţiei. Intenţia poate să fie

directă23– când infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui

prin săvârşirea acelei fapte –sau indirectă24 -când infractorul prevede rezultatul

faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Este de

remarcat că din punct de vedere al laturii subiective, autorul faptei nu poate invoca

pentru înlăturarea vinovăţiei ordinul superiorului, cunoscut fiind că principiul

legalităţii nu îngăduie nici darea şi nici acceptarea de ordine ilegale25. În anumite

situaţii –cum ar fi de exemplu, neglijenţa în serviciu sau neglijenţa în păstrarea

secretului de stat –legea pedepseşte faptele săvârşite din culpă.

Infracţiunile de serviciu fiind în marea lor majoritate intenţionate, sunt

posibile acte de pregătire sau care să constituie tentativă, însă acestea nu sunt

incriminate prin lege. Prin urmare, numai forma consumată este sancţionată.

Infracţiunile din această categorie care sunt de simplă acţiune se consumă

odată cu executarea în întregime a elementului material, iar cele care sunt

condiţionate de existenţa unui rezultat, se consumă odată cu producerea urmării

imediate cerută de lege, care poate fi o stare de pericol sau o vătămare.

Dacă infracţiunile la care ne referim se comit în formă continuă sau

continuată, va exista şi faza epuizării, în momentul în care au încetat actele de

prelungire a activităţii infracţionale, ori s-a sfârşit ultima acţiune (inacţiune) a

infracţiunii continuate.

Secţiunea a III-a

Istoric privind reglementarea infracţiunilor de corupţie

în dreptul penal român

În modalităţi diferite, darea de mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi

primirea de foloase necuvenite au fost incriminate încă de la apariţia primei

23 Codul penal al României, art. 19, al. 1, pct. 1, lit. a.24 Codul penal al României, art. 19, al. 1, pct. 1, lit. b.25 V.Dongoroz,ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal al României, vol. I –Partea generală –Ed. Academiei Române, 1970, pag. 340.

9

legislaţii penale unitare din ţara noastră26, aceasta marcând şi în plan legislativ

trecerea României la o fază superioară de dezvoltare. Astfel, potrivit normelor

incriminatoare27, luarea de mită era definită ca: „orice funcţionar din administrativ

sau judecătoresc, orice agent sau însărcinat al unei administraţiuni publice, care

va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat

promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau nu face un act privitor la

funcţiunea sa, fie şi drept, dar pentru care n-ar fi determinată o lege plată, se va

pedepsi cu închisoare de la duoi până la trei ani şi cu amenda îndoită a valoarei

lucrurilor primite sau făgăduite, fără ca această amendă să fie mai mică decât 100

lei, iar banii sau darurile, ori valoarea lor se vor lua pe seama ospiciilor sau

caselor de binefacere ale localităţii unde s-a comis mituirea. Ei nu vor mai putea

ocupa funcţiune publică şi vor pierde şi dreptul la pensiune. Cu aceeaşi pedeapsă

se va pedepsi şi orice arbitru sau expert, numit sau de către un tribunal sau de

părţi, care va fi acceptat promisiuni sau primit daruri sau prezente pentru a da o

deciziune sau emite o opiniune favorabilă uneia din părţi.”28.

Dispoziţiile menţionate s-au menţinut şi în Codul penal din anul 1936 şi în

Codul penal anterior intrării în vigoare a actualei legi penale29. Spre deosebire de

legislaţia anterioară care se referea la „bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt

folos ce nu se cuvin după lege”30 în conţinutul legii actuale se foloseşte expresia

„bani sau alte foloase”, prin „alte foloase” înţelegându-se orice profit, deci şi

bunurile, valorile şi comisioanele la care se referea vechiul cod. De asemenea, în

actuala incriminare nu mai sunt prevăzute agravantele existente în legislaţiile de la

1864 şi următoarele, legiuitorul considerând că limitele pedepselor au fost stabilite

de aşa manieră încât se poate face o justă individualizare a sancţiunii, în raport cu

gravitatea faptei săvârşite.

26 Codul penal din anul 1864 (N.A.)27 Codul penal român, art. 144, modificat prin Legea de la 20 feb. 1874.28 Text preluat din M.Minovici, M.Kernbach –Tehnica autopsiei medico-legale –Tipografia Lepage, Cluj, 192629 Actualul Cod penal a intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu modificările la zi.30 Codul penal anterior –art. 251 (actual art. abrogat)

10

Prin modificările aduse după decembrie 198931, se pedepseşte mai aspru –

închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi – luarea de mită săvârşită

de un funcţionar cu atribuţii de control. Este de remarcat că în raport cu prevederile

Codului penal, dispoziţiile acestuia sunt mai favorabile faţă de legea menţionată,

fapt de care trebuie să se ţină cont în eventualitatea unui conflict de legi în timp.

În privinţa infracţiunii de dare de mită, Codul penal de la 1864 nu

incrimina o asemenea faptă dar, în practica instanţelor judecătoreşti, mituitorul era

pedepsit ca agent provocator la infracţiunea de mituire. Pentru prima oară, darea de

mită a fost incriminată -ca infracţiune de sine stătătoare - Codul penal de la 193632.

Dispoziţiile acestui cod cuprindeau anumite agravante legale, care nu au mai fost

reţinute de actuala legislaţie penală. În legea penală de la 1936, se prevedea, de

pildă, că mituitorul era apărat de pedeapsă chiar şi atunci când denunţă fapta

autorităţilor după pornirea procesului penal, cu excepţia cazului când procesul

penal era pornit chiar împotriva sa. Legea penală în vigoare nu a mai menţinut

această dispoziţie, socotind că denunţul duce la exonerarea de răspundere penală

numai când organele de urmărire penală nu au fost sesizate pe altă cale de

săvârşirea acţiunii. S-a socotit, pe bună dreptate, că din moment ce organul de

urmărire penală s-a sesizat în alt mod, contribuţia mituitorului ce denunţă ulterior

fapta este irelevantă, prin tardivitatea ei, pentru buna desfăşurare a procesului penal

şi înlăturarea răspunderii penale33.

Şi infracţiunea de primire de foloase necuvenite a fost incriminată prima

oară în dispoziţiile Codului penal de la 193634, reglementările actualei legi penale

fiind asemănătoare, dar primind o denumire corespunzătoare35. Caracterul de

noutate îl constituie prevederea potrivit căreia banii, valorile şi orice alte bunuri se

confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata

echivalentului lor bănesc36.

31 Legea nr. 65 / 1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal privind unele fapte de corupţie şi Legea nr. 140 / 1996.32 Codul penal de la 1936, art. 250 (N.A.)33 În acelaşi sens, vezi lucrarea colectivă „Noul Cod penal şi Codul penal anterior” –Prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, pag. 167.34 De fapt, acelaşi lucru se regăseşte şi în cazul luării de mită.35 Codul penal de la 1864, art. 146.36 Codul penal de la 1864, art. 146

11

În sfârşit, dispoziţiile legale actuale care incriminează infracţiunea de

trafic de influenţă îşi au corespondentul atât în dispoziţiile Codului penal de la

186437, cât şi în prevederile legii penale de la 193638. Textul din actualul cod are o

redactare mai concisă, în sensul restrângerii noţiunii de „funcţionar”. De asemenea

nu mai este considerat trafic de influenţă fapta persoanei care „prevalându-se de o

pretinsă însărcinare din partea unei persoane oficiale, cere unei autorităţi să facă

sau să nu facă un act în cadrul atribuţiilor sale”, o asemenea faptă putând, după

caz, întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu,

înşelăciune, uzurpare de calităţi oficiale, etc., modificările aduse recent Codului

penal, respectiv Legea 140 / 1996 prevede sancţiuni la infracţiunile de corupţie,

după cum urmează:

Art. 254, Cod penal, luarea de mită, se pedepseşte la alineat 1, cu

închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, iar la

alineatul 2, fapta prevăzută în alineatul 1, dacă este săvârşită de

către un funcţionar cu atribuţii de control, pedeapsa este închisoare

de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 255, Cod penal, darea de mită, pedeapsa rămâne neschimbată,

ea fiind de la 6 luni la 5 ani;

Pentru infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de

art. 256 Cod penal, pedeapsa se modifică de la 6 luni la 3 ani, la

închisoare de la 6 luni la 5 ani;

Art. 257, Cod penal, privind infracţiunea de trafic de influenţă, se

modifică de la închisoare de la 2 la 7 ani, la pedeapsa închisorii de

la 2 la 10 ani;

Conform Legii nr. 78 / 2000, infracţiunile de corupţie se sancţionează

astfel:

Art. 6: Infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 254 din

Codul penal, de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal, 37 Codul penal din 1936, art. 252 şi art. 545, alin. 3.38 Legea 165 / 1992.

12

de primire de foloase necuvenite, prevăzută la art. 256 din Codul

penal şi de trafic de influenţă, prevăzută la art. 257 din Codul penal

se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.

Art. 7 :

1. fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal,

dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are

atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori

de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 254, alin. 2 din

Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un

funcţionar cu atribuţii de control.

2. fapta de dare de mită săvârşită faţă de una dintre persoanele

prevăzute la alin. 1 sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de

control se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din

Codul penal al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

3. infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de

influenţă, dacă au fost săvârşite de una dintre persoanele

menţionate la alin. 1 şi 2, se sancţionează cu pedeapsa

prevăzută la art. 256 din Codul penal, respectiv art. 257 din

Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

Art. 8 –Prevederile art. 254 –257 din Codul penal se aplică şi

managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor

comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome

şi ai oricăror alţi agenţi economici.

Art. 9 –În cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta secţiune, dacă

sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări

criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa

negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau

investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru

aceste infracţiuni se majorează cu 5 ani.

13

De asemenea, este de remarcat faptul că prin înfiinţarea Secţiei de

combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate prin Legea nr. 78 / 2000, s-a

încercat eficientizarea luptei statului împotriva acestui adevărat flagel al lumii

contemporane, asociat tot mai frecvent cu crima organizată.

Spicuim, în cele ce urmează, câteva dintre atribuţiile şi procedura urmată

de acest organism în vederea contracarării corupţiei:

Art. 28:

Alin. 3 –Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,

precum şi serviciile şi birourile ei, efectuează, potrivit Codului de

procedură penală şi altor legi speciale, urmărirea penală privind

infracţiunile de corupţie prevăzute în prezenta lege, precum şi

infracţiunile săvârşite în condiţiile crimei organizate. De asemenea,

secţia conduce şi controlează activităţile procesuale efectuate de

organele poliţiei şi de alte organe implicate în descoperirea şi

urmărirea penală a acestor infracţiuni, supraveghind ca actele

îndeplinite de aceste organe să fie îndeplinite cu respectarea

dispoziţiilor legale.

Alin. 4 –În scopul efectuării cu claritate şi în mod temeinic a

activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor asimilate

acestora, prevăzute în prezenta lege, la cererea procurorului general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, organele care

au competenţe legale în descoperirea şi urmărirea acestor

infracţiuni, vor delega, timp de un an, numărul necesar de persoane

specializate în acest domeniu, pentru a îndeplini, sub directa

conducere, supravegherea şi controlul nemijlocit al procurorilor din

Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, actele

procesuale conferite de lege.

14

Alin. 7 - Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate,

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,

precum şi structurile corespunzătoare teritoriale vor efectua şi

operaţiuni de centralizare, analizare şi valorificare a datelor şi

informaţiilor deţinute de ele sau primite de la celelalte organisme

implicate în lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,

constituindu-se, în felul acesta, o bancă de date în domeniul

faptelor de corupţie şi al criminalităţii organizate.

Tot prin Legea nr. 78 / 2000, se incriminează infracţiunile asimilate

infracţiunilor de corupţie:

Art. 10 : Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea

unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine

sau pentru altul de bani, bunuri sau foloase necuvenite:

-Stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea

comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o

autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de

privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând

autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a

acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de

gestionare.

-Acordarea de credite sau subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de

creditare, neurmărirea, conform legii sau a normelor de creditare, a destinaţiilor

contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante.

-Utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru

care au fost acordate.

Art. 11 :

1. fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării

primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida

un agent economic privat, de a îndeplini pentru aceasta vreo

însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor

15

operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic

privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic,

dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect foloase

necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

2. dacă fapta prevăzută la alin. 1 a fost săvârşită într-un interval de 5

ani de la încetarea funcţiei, atribuţiei ori însărcinării, aceasta se

pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Art. 12: Sunt pedepsite cu închisoare de la 1 la 5 ani următoarele fapte,

dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani,

bunuri ori alte foloase necuvenite:

1. efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ incompatibile

cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o

persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând

informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării

sale.

2. folosirea, în orice mod, direct sau indirect de informaţii ce nu sunt

destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane

neautorizate la aceste informaţii.

Art. 13 : Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un

partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat ori într-o asociaţie

fără scop lucrativ sau fundaţie şi care foloseşte influenţa ori autoritatea sa

în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte

foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Conform aceleiaşi legi (Legea nr. 78 / 2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie) sunt incriminate infracţiunile în

legătură directă cu infracţiunile de corupţie:

Art. 17: în sensul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură

directă cu infracţiunile de corupţie sau cu infracţiunile asimilate acestora,

prevăzute la art. 10-13:

16

1. tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni

prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a, precum şi favorizarea

persoanelor care au comis o astfel de infracţiune.

2. asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute în

secţiunile a 2-a şi a 3-a sau la pct. 1 din prezentul articol.

3. falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea

uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau

săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea

infracţiune.

4. abuzul în serviciu contra intereselor publice, săvârşit în realizarea

scopului urmărit printr-o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi

a 3-a.

5. infracţiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 21 / 1999

pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, atunci când banii,

bunurile sau alte valori provin din săvârşirea unei infracţiuni

prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a.

6. contrabanda cu bunuri provenite din săvârşirea unei infracţiuni

prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşită în realizarea

scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune.

7. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 87 / 1994 pentru combaterea

evaziunii fiscale, săvârşită în legătură cu infracţiunile prevăzute în

secţiunile a 2-a şi a 3-a.

8. infracţiunea de bancrută frauduloasă şi celelalte infracţiuni

prevăzute în Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în

legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a.

9. traficul de stupefiante, nerespectarea regimului armelor de foc şi al

muniţiilor, traficul de persoane în scopul practicării prostituţiei,

săvârşite în legătură cu o infracţiune prevăzută în secţiunile a 2-a şi

a 3-a.

17

*****

C A P I T O L U L II

PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE PRIVIND

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACŢIUNII DE

LUARE DE MITĂ

Secţiunea I

Aspecte de drept penal şi procesual penal

Luarea de mită este fapta funcţionarului care direct sau indirect, pretinde

ori primeşte bani sau alte foloase, care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor

astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a

întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul

de a face un act contrar acestor îndatoriri39.

Varianta agravantă există dacă infracţiunea de luare de mită descrisă mai

sus este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control40.

A doua variantă agravantă există în ipoteza în care luarea de mită este

săvârşită de agenţi de constatare, de organele de urmărire sau de judecător cu

prilejul instrumentării faptelor ce constituie contravenţii sau infracţiuni prevăzute

de Legea nr. 42 / 1991.

Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale a căror normală formare,

desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de

către funcţionari a atribuţiilor de serviciu încredinţate lor si fără a combate faptele

de venalitate prin care se aduce atingerea bunului mers al autorităţilor sau

39 Codul penal al României, art. 254, al. 1.40 Idem, art. 254, al. 2.

18

instituţiilor publice ori a altor persoane juridice şi se lezează implicit interesele

legale ale persoanelor particulare41. În acelaşi mod definesc şi alţi autori obiectul

juridic special al infracţiunii de luare de mită, subliniind că acesta îl constituie

relaţiile sociale legate de cinstea, corectitudinea şi probitatea funcţionarilor cărora

li se aduce atingerea de către funcţionarii dinăuntrul organului de stat ori instituţiei

publice sau altei persoane juridice în care îşi desfăşoară activitatea42.

Privitor la obiectul material al infracţiunii de luare de mită, în mod

similar, pentru celelalte infracţiuni de corupţie există divergenţe. Unii autori susţin

că obiectul material îl constituie „banii sau alte foloase” date funcţionarului sau

primite de el43. Potrivit unei alte păreri –predominante în literatura juridică –

infracţiunile de corupţie nu au, de regulă, obiect material44.

Personal, împărtăşesc opinia45 potrivit căreia infracţiunile de corupţie nu

au obiect material, nici chiar în mod excepţional. Criticile aduse opiniei potrivit

căreia obiect material al infracţiunii de luare de mită ar fi banii ori alte foloase,

constau în faptul că se confundă obiectul material al infracţiunii de luare de mită cu

obiectul mitei, cele două noţiuni fiind total diferite. Ar mai fi de observat că

exemplele date de unii autori, spre a justifica afirmaţia lor că, deşi de regulă, luarea

de mită, darea de mită, primirea de foloase materiale necuvenite şi traficul de

influenţă nu au obiect material, pot exista şi unele cazuri de excepţie –nu sunt

edificatoare în acest sens. S-a susţinut că atunci când funcţionarul a efectuat actul

pentru a cărui îndeplinire a primit mită, dacă acest act priveşte un obiect material,

acesta devine obiectul material al infracţiunii de luare de mită (de exemplu, coletul

pentru a cărei remitere cu prioritate, factorul poşta a pretins şi a primit mită)46.

41 În mod similar, V. Dongoroz, ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal al României”, vol. IV-Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pag. 131.42 V. Dobrinoiu, „Corupţia în dreptul penal român”, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, pag. 67-68. În acelaşi sens, O.A.Stoica, „Dreptul penal, partea specială”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 246.43 O.A.Stoica, op.cit. pag. 247,249,250; M.C.Ardeleanu „Unele aspecte ale infracţiunii de luare de mită în formă continuată”, în R.R.D. nr. 12 / 1981, pag. 41-45; A.N.Trainiu, „Teoria generală a conţinutului infracţiunii”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 166.44 S.Kahane „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, vol. IV, Partea specială, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pag. 130, 139, 147, 153; O.Loghin, Tudorel Toader „Drept penal român” Partea specială, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 345; Aneta Grigorovici „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 89.45 V.Dobrinoiu, op.cit., pag. 68-70.46 S. Kahane, op.cit., pag. 130; Aneta Grigorovici, op.cit., pag. 89.

19

Acest punct de vedere nu este întemeiat47 deoarece nu actele făcute de funcţionar în

favoarea mituitorului sunt acţiunile tipice ale luării de mită –pentru a se putea

afirma că bunurile asupra cărora poartă materialitatea acţiunilor lor o constituie

obiectul material al infracţiunii –ci faptele de pretindere, primire a acestora sau de

acceptare ori nerespingere a promisiunii. Sau numai dacă aceste fapte ar purta

asupra unui bun –operând fizic asupra lui, expunându-l unui pericol sau

vătămându-l, bunul respectiv ar putea prezenta obiectul material al infracţiunii de

luare de mită. Explicaţia este asemănătoare şi în cazul potrivit căruia „atunci când

folosul cuvenit constă în prestarea unei munci” –de exemplu, repararea unui

imobil, efectuarea de lucrări la instalaţiile electrice, zugrăvirea unor încăperi –

obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material al infracţiunii48.

Astfel acţiunea tipică –de pretindere – săvârşită de subiectul activ al infracţiunii nu

s-a exercitat asupra imobilului, instalaţiei electrice, încăperii, etc., ci s-a referit la

prestaţia reparatorului, electricianului, zugravului, care nu poate constitui obiectul

material al infracţiunii de luare de mită, cu atât mai mult cu cât nici nu are o

existenţă materială.

Infracţiunea de luare de mită este o infracţiune cu subiect activ nemijlocit

calificat, acesta fiind un funcţionar în sensul art. 147, Cod penal 49.

În practica judiciară s-a reţinut că au calitatea de funcţionari şi deci pot fi

subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită, printre alţii:

cadrul didactic care primeşte o sumă de bani pentru a favoriza un

candidat la examen50.

Revizorul contabil care se înţelege cu gestionarul ca să nu

înregistreze plusurile, urmând să împartă între ei banii rezultaţi;

revizorul va răspunde pe lângă complicitate la delapidare şi pentru

luare de mită51.

47 V.Dobrinoiu, op.cit., pag. 70.48 S. Kahane, op.cit., pag. 130;49 A se vedea explicaţiile date în cap. I, secţ. 2.50 Trib. Supr., secţia penală, dec. 1785 / 1992, în R.R.D. nr. 8 / 1993, pag. 65.51 Trib. Supr., secţ.pen., dec. 1057 / 1998, în RRD nr. 3 / 1989, pag. 75; Trib.Supr. dec. 1205 / 1983

20

Expertul însărcinat de instanţă, care primeşte un folos pentru a

întocmi un raport favorabil uneia dintre părţi52.

Funcţionarul de la serviciul administrativ care primeşte sume de

bani pentru a favoriza o persoană la întocmirea listei de locuinţe53.

Ofiţerul de poliţie care primeşte bani pentru a nu face acte de

cercetare în legătură cu o infracţiune descoperită54.şeful biroului de

personal care primeşte bani în scopul încadrării unor muncitori55.

Contabilul şef care acceptă promisiunea unei sume de bani ca să

nu-l denunţe pe casier pentru sustragerile de bani din gestiune56.

Funcţionarul care primeşte cu împrumut diferite sume de bani

pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu57.

Unele controverse au avut loc în practica judiciară şi în doctrina penală

asupra chestiunii dacă avocatul poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de

mită. Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990, instanţa supremă a hotărât că avocatul

pledant nu poate fi asimilat cu un „alt salariat” şi în consecinţă nu poate fi subiect

al infracţiunii de luare de mită. Persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere în

aparatul administrativ al baroului de avocaţi sunt asimilate „altor salariaţi”, fiind

funcţionari şi deci putând avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de luare de

mită.

În ceea ce priveşte calitatea de medic ca subiect activ al infracţiunii de

luare de mită, Curtea Supremă de Justiţie, în complet de 7 judecători a hotărât prin

Decizia nr. 78 din 24 mai 1993 că medicul care a îndeplinit funcţia de medic şef

într-o instituţie sanitară de stat –în speţă Spitalul municipal de Obstetrică şi

Ginecologie Braşov –are în raport cu prevederile legale, calitatea de funcţionar şi

deci poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

52 Trib. Mun. Bucureşti, secţ I, dec. Pen. 2841 /1984, RRD nr 3/1986, pag. 7853 Trib.mun. Bucureşti, secţ.II, dec. Pen.1629/1984, în Repertoriul de practică judiciară în materie penală în ani 1980, 1985, pag. 187. 54 Trib. Supr.- Secţ.pen. dec. 566 /1973, în C.D., pag. 42455 Trib. Supr., secţ.pen., dec. 3084 / 1971, în C.D., pag. 328.56 Trib. Supr., secţ.pen., dec. 5996 /1971, în RRD nr. 6 / 1972, pag. 169.57 Trib. Supr., secţ.pen., dec. 5196 /1971, în RRD, nr. 6 /1972, pag. 169.

21

De subliniat că subiectul activ –autorul – infracţiunii de luare de mită

trebuie să aibă calitatea de funcţionar în momentul săvârşirii acţiunii tipice

(pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii, nerespingerea promisiunii).

Infracţiunea de luare de mită poate fi comisă în oricare din formele

participaţiei penale. Coautorii trebuie să aibă calitatea de funcţionari, fiecare

contribuind nemijlocit simultan58 sau succesiv la săvârşirea infracţiunii. Este de

remarcat faptul că pentru instigatori şi complici nu este necesară calitatea de

funcţionar. Altfel spus, infracţiunea de luare de mită este imputabilă complicilor şi

instigatorilor, indiferent de calitatea acestora. Legat de acest aspect, literatura de

specialitate59, a evidenţiat faptul că în acest caz nu se pune problema răsfrângerii

circumstanţelor personale de funcţionar asupra celorlalţi participanţi, ci este vorba

de încadrarea contribuţiei lor la consumarea activităţii infracţionale în dispoziţia

legală ce prevede –erga omnes – fapta comisă de subiectul nemijlocit al luării de

mită. În contextul menţionat trebuie făcută precizarea că în sistemul nemijlocit al

legii penale române, mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de

luare de mită, el fiind autor al infracţiunii de dare de mită60.

În ceea ce priveşte structura şi conţinutul juridic al infracţiunii, acestea au

ca părţi componente atât o situaţie premisă, cât şi un conţinut constitutiv al faptei.

Situaţia premisă, indispensabilă în structura infracţiunii de luare de mită,

constă în existenţa unui serviciu –ce funcţionează la o unitate publică dintre cele

prevăzute la art. 145 Cod penal, sau la o altă persoană juridică –competent să

efectueze acte de genul celor ce privesc săvârşirea unei asemenea fapte. Numai în

cadrul unui asemenea serviciu îşi poate exercita atribuţiile funcţionarul care comite

luarea de mită. Cu alte cuvinte, luarea de mită nu poate fi concepută fără această

situaţie premisă ce se răsfrânge asupra calităţii făptuitorului, conferindu-i anumite

îndatoriri de serviciu.

La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde ceea ce în

mod obiectiv şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru punerea în aplicare

58 Când funcţionarul lucrează în comisie, colectiv, echipă.59 V.Dongoroz, ş.a., op.cit., pag. 131.60 Vezi Infrac…., cap. III.

22

a rezoluţiei infracţionale. Astfel, elementul material poate fi realizat fie printr-o

acţiune comisivă –pretinderea, primirea, acceptarea de bani ori alte foloase -, fie

printr-o acţiune omisivă constând în nerespingerea promisiunilor unor astfel de

foloase, acţiunile făptuitorului –indiferent de forma de realizare- având drept scop,

după caz, îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la

îndatoririle sale de serviciu, ori în vederea săvârşirii unui act contrar acestor

îndatoriri.

„A primi”61 înseamnă a lua în primire un obiect, care se înmânează, se

dăruieşte ori a încasa o sumă de bani. Primirea se poate realiza direct între mituitor

şi mituit ori indirect, prin intermediul altor persoane sau prin alte mijloace (tren,

poştă).

Acţiunea de „acceptare” reprezintă acordul explicit al făptuitorului la

oferta de mituire. Acceptarea poate fi expresă sau tacită, dar în acest din urmă caz,

ea rezultă din anumite manifestări care relevă neîndoielnic acceptarea.

A „pretinde ceva” înseamnă a cere ceva în mod stăruitor, a formula o

anumită pretenţie. Pretinderea ca modalitate de realizare a elementului material nu

implică neapărat satisfacerea pretenţiei formulate de făptuitor.

„Nerespingerea promisiunii” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin de

către funcţionar înseamnă a accepta implicit (tacit) promisiunea de mituire.

Nerespingerea unei promisiuni nu poate fi concepută fără actul corelativ al

formulării unei promisiuni de către o altă persoană.

Sub aspectul elementului material trebuie reţinut că în situaţia în care

funcţionarul acceptă promisiunile făcute sau nu le respinge, dar denunţă de îndată

celor în drept promisiunile ce i s-au făcut, o atare stare de fapt duce la inexistenţa

infracţiunii. Tot în lumina celor precizate pentru existenţa elementului material nu

prezintă nici o relevanţă dacă pretinderea banilor sau altor foloase materiale ori

înţelegerea în legătură cu primirea acestora a fost sau nu urmată de executare şi

nici dacă acestea au fost primite direct sau printr-un intermediar62. Privit din alt

unghi de vedere, elementul material al infracţiunii poate consta, alternativ, fie din 61 În acelaşi sens, V.Dongoroz, ş.a., op.cit. pag. 132.62 În acest caz intermediarulpoate fi, în raport de situaţie, fie instigator, fie complice.

23

efectuarea unui act ilicit –atunci când este vorba de îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle de serviciu ale făptuitorului -, fie din îndeplinirea unor acte ilicite,

respectiv neîndeplinirea ori întârzierea în îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle de serviciu sau în caz contrar acestor îndatoriri.

Pe de altă parte, acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material

al infracţiunii este condiţionată de următoarele cerinţe esenţiale:

a) Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii

trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase; prin „bani” se

înţelege atât monedele metalice sau de hârtie –româneşti sau

străine, cât şi titlurile de credit public, cecuri, titluri de orice fel

pentru efectuarea plăţilor –emise de o instituţie bancară sau de alte

instituţii de credit componente, precum şi orice alte titluri sau valori

asemănătoare63. Prin analogie cu dispoziţiile legale ce incriminează

falsificarea banilor sau a altor valori opinăm că în cazul de mită

elementul material este îndeplinit dacă există o monedă de orice fel

sau titlu de credit sau de plată care se poate face, public, proba

valorii pecuniare pe care o exprimă64. La rândul ei noţiunea de „alte

foloase” desemnează orice fel de avantaje patrimoniale, fiind lipsit

de relevanţă forma sub care se prezintă65.

b) Banii şi celelalte foloase pretinse, primite sau promise să fie

necuvenite. Altfel spus, acestea trebuie să aibă un caracter de plată

sau răsplată în vederea efectuării, neefectuării, întârzierii

îndeplinirii, etc. a unui act precis determinat, adică să reprezinte un

contraechivalent a unei conduite lipsite de probitate a

funcţionarului corupt.

c) Acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al luării de

mită trebuie să se situeze în timp anterior îndeplinirii,

63 Codul penal al României, art. 282.64 În acelaşi sens, V.Dongoroz, ş.a., op.cit., pag. 376.65 Infra…. Cap. II, secţ. II, paragraf 4.

24

neîndeplinirii, întârzierii în îndeplinirea actului determinant privitor

la îndatoririle de serviciu ori contrar acestor îndatoriri.

În caz contrar, nu există infracţiune de luare de mită şi eventual cea de

primire de foloase necuvenite.66

Dar, pentru existenţa infracţiunii, deci pentru întregirea elementului

material este necesar ca acesta să fie alăturat urmării imediate. În cazul luării de

mită, primirea, pretinderea, nerespingerea sau acceptarea banilor sau altor foloase

necuvenite au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol ce aduce atingerea

bunului mers al activităţii unei unităţi publice sau persoane juridice private, mai

exact al serviciului ce funcţionează în cadrul acestora concretizat în acţiunea lipsită

de probitatea funcţionarului. În aceeaşi ordine de idei, pentru existenţa infracţiunii

este absolut obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate între acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată produsă. În sfârşit, sub aspectul

laturilor constitutive ale infracţiunii trebuie precizat că luarea de mită nu poate fi

săvârşită decât cu vinovăţie şi anume cu intenţie directă67.

Aspecte procesuale

Pericolul social este ridicat şi mai ales, frecvenţa infracţiunilor de corupţie

au stat la baza unei prime modificări68 a conţinutului articolelor69 din Codul penal

care reglementează luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi

traficul de influenţă prin aceste modificări urmărindu-se în principal, mărirea

pedepselor.

Pentru ca dreptul penal material să-şi atingă scopul, s-a apreciat că este

necesar să se instituie şi o procedură specială pentru urmărirea şi judecarea acestor

fapte. În acest sens, prin Legea nr. 83 / 21 iulie 1992 s-a reglementat procedura

urgentă de urmărire şi judecare a infracţiunilor de corupţie menţionate mai sus.70

66 Codul penal al României, art. 256; vezi cap.IV, secţ. I.67 Infra…, cap.II, secţ. II.68 Prin Legea nr. 65 din 8 iulie 1992.69 Codul penal al României, art. 254, 255, 256, 257.70 M.Apetrei, „Procedura urgentă de urmărie pentru unele infracţiuni de corupţie”. Analele Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza”, anul II, 1994, pag. 42.

25

Potrivit acestei legi speciale71, procedura de urgenţă se realizează prin

două modalităţi. Când aceste infracţiuni sunt flagrante se urmăresc potrivit

procedurii speciale de urmărire a unor infracţiuni flagrante, singura condiţie

necesar a fi îndeplinită pentru ca această procedură specială să fie aplicabilă

priveşte constatarea ca infracţiunea de corupţie concret săvârşită să fie flagrantă,

nefiind necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor72 ca infracţiunea să fie

flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani şi

să fie săvârşită în municipii, oraşe, mijloace de transport în comun, bâlciuri,

târguri, porturi, aeroporturi sau gări, precum şi în orice loc aglomerat. Deşi

ultimele modificări ale legii penale73 au REDUS aplicabilitatea procedurii speciale

de urmărire a unor infracţiuni flagrante deoarece s-au mărit mult pedepsele în timp

ce condiţiile prevăzute de art. 466 Cod de procedură penală au rămas

neschimbate74, acest lucru nu afectează aplicabilitatea procedurii prevăzute de

Legea 83/1992 tocmai datorită faptului că nu se cer îndeplinite condiţiile art. 466,

Cod procedură penală.

Dacă infracţiunile de corupţie nu sunt flagrante, urmărirea se desfăşoară

potrivit procedurii obişnuite, dar cu o anumită operativitate, respectiv în termen de

10 zile de la data sesizării organului de urmărire penală, cu posibilitatea unor

prelungiri prevăzute de lege.75

În schimb judecata se efectuează potrivit procedurii speciale instituite

pentru cazul unor infracţiuni flagrante, cu precizarea că aceste proceduri speciale

se completează cu prevederile Legii nr. 83 /1992.76

Trebuie precizat că acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar

asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie, pe tot parcursul

procesului penal.

Legea nr. 78 / 2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie prevede unele dispoziţii procedurale şi anume:

71 Legea nr, 83 /21 iulie 1992.72 Codul de procedură penală al României, art. 466.73 Legea 140 / 1996 privind modificarea şi completarea Codului penal al României.74 Cu toate că prin Legea 141/1996 s-au modificat unele prevederi ale Codului de procedură penală.75 Legea 83/1992, art. 2, al. 1.76 Idem, art. 2, al. 4, 5.

26

Art. 21:

1. infracţiunile prevăzute de prezenta lege ca infracţiuni de

corupţie sau ca infracţiuni asimilate acestora ori ca infracţiune

în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, dacă sunt

flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 465

şi art. 467-479 din Codul de procedură penală.

2. dacă infracţiunile prevăzute la alin. 1 nu sunt flagrante,

urmărirea penală şi judecata se efectuează potrivit procedurii de

drept comun.

Art. 22:

În cazul infracţiunilor prevăzute în secţiunea a 2-a din cap. III,

urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Art. 23:

1. persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să înştiinţeze

organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare

a săvârşirii infracţiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date

din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaţiune sau un act

ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit acestei legi.

2. persoanele cu atribuţii de control sunt obligate, în cursul actului

de control, să procedeze la asigurarea şi conservarea urmelor

infracţiunii, a corpurilor delicte şi a oricăror mijloace de probă

ce pot servi organelor de urmărire penală.

Art. 26:

Secretul bancar şi cel profesional nu sunt opozabile organelor de

urmărire penală, instanţelor de judecată sau Curţii de Conturi.

Art. 27:

1. când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre

infracţiunile prevăzute de prezenta lege, în scopul strângerii de

probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să

dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile:

27

a. punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a

conturilor asimilate acestora;

b. punerea sub supraveghere sau ascultare a liniilor

telefonice;

c. accesul la sisteme informaţionale;

d. comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată

de documente bancare, financiare ori contabile.

2. pentru motive temeinice măsurile pot fi prelungite de procuror

prin ordonanţă motivată, fiecare prelungire neputând depăşi 30

de zile.

3. în cursul judecăţii instanţa poate dispune prelungirea acestor

măsuri prin încheiere motivată.

Potrivit dispoziţiilor legale77, urmărirea penală se efectuează în mod

obligatoriu de procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa ce judecă în primă

instanţă cauza78, adică tribunalul79.

În conformitate cu normele legii procesual penale, situaţia persoanei

mituite este independent de situaţia persoanei mituitorului. Prin urmare achitarea

mituitorului nu duce la înlăturarea răspunderii penale pentru cel mituit şi invers, cu

excepţia cazului în care s-a pronunţat din cauza inexistenţei faptei deduse

judecăţii80.

Secţiunea a II –a

Principalele probleme care trebuie clarificate prin

investigarea infracţiunii de luare de mită

77 Cod procedură penală, art. 209, al. 3.78 Idem, art. 209, al. 2.79 Ibidem, art. 27, pct. 1, lit. a.80 Ibidem, art. 10, alin. 1, lit. a.

28

Sesizate despre săvârşirea acestei infracţiuni, organele de urmărire penală,

trebuie să lămurească următoarele probleme:

1. calitatea persoanei care a pretins, a primit, acceptat sau nu a respins

promisiunea ce i s-a făcut.

2. activitatea ilicită a făptuitorului.

3. scopul activităţii infracţionale.

4. banii şi foloasele ce au constituit obiectul activităţii ilicite.

5. existenţa concursului de infracţiuni şi posibilitatea extinderii

cercetărilor pentru alte fapte şi făptuitori.

6. măsurile ce se impun pentru anularea efectelor actelor încheiate în

condiţiile luării de mită.

1. Calitatea persoanei care a pretins, a primit, a acceptat ori nu a

respins promisiunea ce i s-a făcut

Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită poate fi numai un

funcţionar.81 Legislaţia noastră penală defineşte noţiunile de „funcţionar public” şi

de funcţionar. Astfel, „funcţionarul public” este o persoană care exercită

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare

de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se

referă art. 145. Cod penal, adică în serviciul unei unităţi publice. La rândul său, un

„funcţionar” este atât persoana ce intră în categoria funcţionarilor publici, precum

şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice

decât cele prevăzute în art. 145, Cod penal82.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească în primul rând –dacă

este îndeplinită cerinţa legală privitoare la calificarea pe care trebuie să o aibă

autorul infracţiunii. Aceeaşi problemă se pune şi în cazul în care luarea de mită a

fost săvârşită în coautorat, fiecare din autorii care au contribuit nemijlocit –

simultan sau succesiv – la săvârşirea faptei trebuie să aibă calitatea de funcţionar. 81 Codul penal al României, art. 147.82 Vezi Supra…, cap. I, secţ. a II-a şi cap. II, secţ. I

29

Condiţia privind calificarea autorului nu este necesară în cazul persoanelor care au

participat la comiterea faptei în calitate de complici sau instigatori, fapta fiindu-le

imputabilă chiar dacă nu au calitatea de funcţionar.

Trebuie precizat că atunci când luarea de mită este săvârşită în coautorat

investigarea trebuie să clarifice şi în ce modalitate au conlucrat făptuitorii pentru

realizarea rezoluţiei infracţionale –de exemplu, o comisie de examen, complet de

judecată, colectiv însărcinat cu anumite calităţi de control, etc –precum şi

contribuţia fiecăruia la consumarea activităţii ilicite.

Persoana care a pretins, a primit, a acceptat ori nu a respins promisiunea ce

i s-a făcut poate să fie şi un funcţionar cu atribuţii de control.83 Sarcina organelor

de urmărire penală este de a stabili dacă făptuitorul are o astfel de calitate, care îi

conferă acestuia calitatea de subiect al infracţiunii de luare de mită în formă

agravantă prevăzută de art. 254 Cod penal.

Calitatea de persoană cu atribuţii de control se determină concret pentru

fiecare caz în parte, în funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.84

Au această calitate paznicii, gardienii publici, organele gărzii financiare,

funcţionarii din Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul

Finanţelor şi unităţi subordonate, precum şi orice alţi funcţionari care conform

dispoziţiilor legale au atribuţii de control.85 În practică, s-a reţinut infracţiunea de

luare de mită prevăzută de art. 254 , al. 2, Cod penal în sarcina unei persoane care

îndeplinind funcţia de inspector comercial şi având atribuţia de a efectua controale

în legătură cu respectarea legislaţiei în vigoare în materie de comerţ, a cerut şi a

primit unele foloase materiale de la patronul unui magazin, pentru a nu lua măsuri

de sancţionare contravenţională în urma unor nereguli.

Menţionăm că, prin Legea nr. 42 /1991, care a modificat şi completat

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi

comerciale ilicite, s-a prevăzut, în art. 5 că infracţiunile de luare de mită, trafic de

influenţă şi primirea de foloase necuvenite, comise de agenţii constatatori, organele

83 Codul penal al României, art. 254, al. 2, introdus prin Legea 65 / 1992 şi modificat prin Legea 140 / 1996.84 A. Filipaş, „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 107.85 Ion Dumitru „Funcţionarul cu atribuţii de control –subiect activ calificat al infracţiunii de luare de mită”, în Dreptul nr. 8 /1994, pag. 61-62.

30

de urmărire penală sau de judecată a faptelor ce constituie contravenţii sau

infracţiuni prevăzute de prezenta lege, se pedepsesc în conformitate cu dispoziţiile

art. 254, 256, 257 din Codul penal, minimul şi maximul pedepselor majorându-se

cu câte doi ani. Deci calitatea de făptuitor al infracţiunii de luare de mită o pot avea

şi persoanele amintite anterior în situaţiile concrete, menţionate.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă negăsind situaţia

reglementată de art. 5 din Legea nr. 42 / 1991 pentru a face încadrarea juridică

corectă a faptei, întrucât funcţionarii cu atribuţii de control săvârşesc infracţiunea

de luare de mită, prevăzută de art. 254, alin. 2, Cod penal, cu excepţia celor

chemaţi să constate contravenţiile şi infracţiunile prevăzute de legea nr. 42 /1991,

precum şi pentru care se vor aplica dispoziţiile speciale ale art. 5 din Legea nr. 42 /

1991.

Legea nr. 78 /2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, prevede categoriile de persoane cărora li se aplică legea mai

sus menţionată:

a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost

investite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice.

b) Care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie

sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau

le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome,

societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale,

unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici.

c) Care exercită atribuţii de control, potrivit legii.

d) Care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b),

în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa.

e) Care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă

asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor

sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează

circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de

credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament

31

mutual ori privitor la cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale

interne şi internaţionale.

f) Care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o

formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori

într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie.

g) Alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile

prevăzute de lege.

Alte situaţii practice:

Inculpatul în calitatea sa de ofiţer de poliţie –luând la cunoştinţă despre

săvârşirea unei fapte penale sau contravenţionale şi surprinzând pe unul dintre

participanţi –avea obligaţia legală de a interveni chiar în afara competenţei

teritoriale a organului din care făcea parte, pentru a efectua –în baza art. 213 din

Codul de procedură penală –actele de cercetare ce nu sufereau amânare şi a

conserva probele descoperite. În consecinţă fapta sa –de a fi pretins şi primit bani

şi alte foloase materiale necuvenite, în scopul de a nu-şi îndeplini aceste îndatoriri

de serviciu –prezintă toate elementele constitutive al infracţiunii de luare de mită.

Constituie infracţiune de luare de mită şi fapta controlorului CFR care în

timpul exercitării funcţiei sale, a primit şi reţinut pentru sine, sume de bani de la

călătorii găsiţi în tren fără legitimaţii de călătorie, spre a nu încheia actele

constatatoare ale contravenţiilor săvârşite.86

Infracţiunea de luare de mită a săvârşit-o şi lucrătorul unei staţii PECO

care a primit sume de bani pentru a vinde cantităţi de petrol mai mari decât cele

care puteau fi cumpărate.87

Este subiect activ nemijlocit al infracţiunii de luare de mită şi expertul care

primind de la o instanţă judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză în una

din cauzele de competenţa acelei instanţe, primeşte un folos material de la una din

părţi, pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia.88

86 Trib. Jud. Timiş, sen. pen. Nr. 264/ 1970, în RRD nr. 8/1970, pag. 17187 Trib. Mun. Bucureşti, secţ I pen., dec. Nr. 1041/1992, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, pag. 205. 88 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a II-a pen., dec.nr. 2481/1984, „RRD nr. 3/1986, pag.78”.

32

Profesorul care fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de

bani pentru a asigura reuşita unui candidat la acest examen, a săvârşit infracţiunea

de luare de mită.89

Numai dacă inculpatul, în calitatea sa de secretar al comisiei constituită la

nivelul conducerii întreprinderii avea vreo atribuţie de serviciu în legătură cu

repartizarea locuinţelor, fapta de a cere unor angajaţi diferite sume de bani pentru a

le repartiza locuinţe, constituie infracţiunea de luare de mită; dacă nu avea astfel de

atribuţie, în ipoteza că banii s-au cerut în scopul sus menţionat, fapta nu poate fi

calificată decât înşelăciune.

2. Activitatea ilicită a făptuitorului

Lămurirea activităţii ilicite constituie sarcina principală a investigării,

aceasta împreună cu calitatea făptuitorului –constituind condiţia de bază pentru

existenţa infracţiunii, cu alte cuvinte, organele de urmărire penală trebuie să

stabilească în ce a constat acţiunea făptuitorului, respectiv într-o faptă comisivă –

pretindere, primire –ori într-una omisivă, de genul acceptării sau nerespingerii

promisiunii de bani sau alte foloase.

A primi înseamnă a lua în posesie un obiect, care se înmânează, se

dăruieşte ori a încasa o sumă de bani. A pretinde ceva înseamnă a cere cuiva în

mod stăruit, a formula o anumită pretenţie. Pretinderea nu implică neapărat

satisfacerea pretenţiei formulate de făptuitor. Acceptarea reprezintă acordul

explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Nerespingerea promisiunii de bani sau

alte foloase ce nu i se cuvin de către un funcţionar, înseamnă a accepta implicit

(tacit) promisiunea de mituire. Este de remarcat că legiuitorul a pus pe acelaşi plan

nerespingerea promisiunii cu acceptarea acesteia, considerând că nerespingerea

echivalează cu o acceptare tacită, funcţionarul fiind obligat să refuze sau să

denunţe persoanele care desfăşoară o activitate de corupere.

89 Trib. Supr., secţ.pen.,dec.nr.372/1975, în RRD nr.2/1976, pag. 69.33

Tot sub aspectul activităţii ilicite, cercetarea trebuie să clarifice dacă

pretinderea sau primirea banilor sau altor foloase s-a făcut în mod direct sau

indirect, adică printr-un intermediar sau mai mulţi.90 Literatura de specialitate91

apreciază că sunt întrunite elementele constitutive ale luării de mită şi în cazul în

care folosul necuvenit a constat într-un dar făcut soţiei funcţionarului şi acesta

aflând despre el şi scopul în care a fost dat, nu l-a restituit. Deşi sub aspectul

existenţei infracţiunii nu prezintă nici o relevanţă, modul în care s-au realizat

acţiunile comisive sau omisive, acest lucru trebuie precis determinat pentru

stabilirea întregii participaţii penale, persoanele putând să fie după caz instigator

sau complice.

În sensul art. 254 Cod penal, funcţionarul este autor al infracţiunii de luare

de mită, fie că realizează personal activitatea specifică laturii obiective a

infracţiunii, fie că o realizează prin intermediar, indirect. Nu va exista însă o luare

de mită dacă, cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la

cunoştinţa persoanei căreia îi era adresată, ci s-a oprit la intermediar, care nu a

transmis-o acelei persoane. Deşi prin activitatea sa, intermediarul înfăptuieşte chiar

acţiunea constitutivă –pretinde, primeşte, etc. -a infracţiunii de luare de mită, totuşi

această activitate fiind prin voinţa legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în

ceea ce priveşte pe intermediar, decât ca un act de ajutor, deci de complicitate. Iată

şi un exemplu din practica fostului Tribunal Suprem92: la rugămintea unui coleg de

muncă, inculpatul a intervenit pe lângă şeful biroului administrativ din cadrul

întreprinderii la care lucrau toţi trei, pentru ca acesta să înlesnească dintâi ocuparea

unei camere în căminul de nefamilişti; cel solicitat –condamnat în cauză pentru

luare de mită a fost de acord, dar a pretins, prin intermediul inculpatului, o sumă de

bani, care i-a fost înmânată tot prin intermediul acestuia. Întrucât a intermediat,

prin aceasta inculpatul a înlesnit primirea de către funcţionar a unei sume de bani

pentru a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar fapta sa

întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită (nu trafic de

90 În mod similar se pune problema şi în cazul acceptării sau nerespingerii promisiunii.91 V. Dongoroz, op.cit., pag. 132.92 Trib. Supr., secţ. pen.,dec. Nr. 1453/1983, CD., pag. 247, RRD. Nr. 6/1984, pag. 68.

34

influenţă). Dacă intermediarul a conceput infracţiunea de luare de mită şi l-a

determinat pe funcţionar să o săvârşească prin intermediul său, el va cumula şi

calitatea de instigator, urmând să răspundă însă numai pentru instigare, întrucât

aceasta absoarbe complicitatea.93 În cazul în care mita ajunge la mituitor prin

intermediari, care acţionează succesiv, intermediarii au calitatea de complici la

infracţiunea de luare de mită.

De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să lămurească în ce a

constat actul cu privire la care s-a luat mita şi dacă acesta intră în atribuţiile de

serviciu ale funcţionarului în cauză. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă

pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii de bani ori alte

foloase s-au făcut cu privire la un act determinant şi dacă s-au concretizat printr-o

activitate licită sau ilicită.94

În cazul în care autorul infracţiunii de luare de mită l-a constrâns pe

mituitor sa-i promită, să-i ofere sau să-i dea bani ori alte foloase necuvenite, pentru

conturarea întregului tablou al activităţii ilicite, organele de urmărire penală trebuie

să stabilească, în concret, în ce s-a materializat constrângerea invocată. Spre

exemplu, constrângerea ar putea consta într-o ameninţare cu desfacerea

contractului de muncă şi trecerea în şomaj, în refuzul încadrării într-o anumită

funcţie, netrecerea pe ştatele de premieri, etc.

Existenţa infracţiunii de luare de mită nu este subordonată vreunei condiţii

privind locul şi timpul săvârşirii. Dar sub aspectul elementului material, pentru

dovedirea existenţei infracţiunii, organele de urmărire penală trebuie să dovedească

faptul că activitatea făptuitorului - pretinderea, primirea, acceptarea sau

nerespingerea promisiunii –a avut loc la un moment anterior îndeplinirii,

neîndeplinirii, întârzierii în îndeplinirea actului determinant privitor la îndatoririle

de serviciu ori unui act contrar acestor îndatoriri.

Legat de activitatea ilicită a făptuitorului, atât literatura de specialitate cât

şi practica judiciară au statuat ca infracţiune de luare de mită se consumă în

momentul în care se realizează înţelegerea dintre persoana care oferă şi cea care 93 Trib. Supr. , secţ.pen.,dec. Nr. 1453/1983,CD, pag.247, RRD nr.6/1984, pag.68.94 în cazul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu.

35

primeşte mita; ea se consumă şi prin simpla acceptare a promisiunii făcute

funcţionarului sau prin nerespingerea unei atare promisiuni, predarea efectivă a

banilor sau altor foloase putând să aibă loc şi ulterior sau chiar să nu se realizeze.

Dacă ulterior înţelegerii de a se da anumite sume de bani ca mită, pentru

ca cel mituit să îndeplinească, succesiv, mai multe acte privitoare la funcţia sa,

mituitorul a plătit mai multe sume de bani promise la diferite intervale de timp, pe

măsura efectuării acelor acte, nu se poate vorbi de o infracţiune continuată de luare

de mită.95

De asemenea constituie infracţiune de luare de mită fapta funcţionarului de

a primii bani sau alte foloase care nu i se cuvin, chiar dacă nu îndeplineşte actul –

legal sau ilegal – la care s-a obligat, fiind ca acest act să intre în sfera atribuţiilor

sale de serviciu.

Când actul nu intră în acest cadru, însă funcţionarul a făcut să creadă, pe

cel care i-a oferit folosul necuvenit, că are abilitatea legală de-al efectua, fapta

constituie înşelăciune.96

Primirea de către un funcţionar a unei sume de bani, în timpul îndeplinirii

unui act privitor la funcţia sa, pentru a executa cu deosebită grijă acel act,

constituie infracţiune de luare de mită, legea a creat un regim de sancţiune97 numai

pentru situaţii în care primirea folosului necuvenit a avut loc după efectuarea

actului ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului.98

Fapta inculpatului, contabil şef, de a accepta promisiunea casierului de a-i

da sume de bani, pentru a nu se aduce la cunoştinţa conducerii unităţii că acesta a

sustras bani din casă, constituie infracţiunea de luare de mită, pentru consumarea

acestei infracţiuni fiind suficientă acceptarea de către funcţionar a promisiunii

făcute, chiar dacă suma de bani nu i-a mai fost dată ulterior sau i-a fost dată într-un

ultim moment când pierduse calitatea de funcţionar, prin pensionare sau orice alt

mod.99

95 Trib. Supr., secţ.pen.,decizia nr. 3079/1971.96 Idem. Decizia nr 5850/1970.97 Primirea de foloase necuvenite.98 Trib.supr.,decizia nr.191/1971.99 Trib.supr.,decizia nr.5996/1971.

36

3. Scopul activităţii infracţionale

Întrucât legea condiţionează existenţa infracţiunii de luare de mită de

urmărirea unui anumit scop, organele de urmărire penală trebuie să stabilească

dacă făptuitorul a acţionat sau nu cu intenţie calificată în acest scop.

Este de menţionat în legătură cu „scopul” indicat în art. 254 Cod penal, că

prin existenţa infracţiunii este suficient ca făptuitorul să fi acţionat în vederea

finalităţii respective, fiind indiferent dacă acel scop s-a realizat sau nu. Scopul

caracteristic laturii subiective nu este cel de a obţine un folos material, ci acela de a

face, a nu face, etc., un act privitor la îndatoririle de serviciu. Obţinerea unor

foloase ilicite reprezintă mobilul care îl determină pe autor să comită luarea de

mită.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa noastră supremă100 care având de

soluţionat recursul unui inculpat condamnat pentru luare de mită, a decis că fapt

acestuia este un abuz în serviciu. Într-adevăr motivează Tribunalul Suprem –fapta

inculpatului, şef al unei secţii de tâmplărie, de a fi pretins şi primit, fără drept

diferite avantaje materiale de la muncitorii aflaţi în subordinea sa, sub pretext că

datorită deplasărilor ce trebuie să le efectueze pentru procurarea materialelor, nu a

fost în măsură să realizeze personal decât o producţie mai redusă, constituie

infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi nu infracţiunea de

luare de mită, deoarece, în situaţia arătată nu se poate reţine că foloasele au fost

date, aşa cum prevede art. 254 Cod penal, în scopul îndeplinirii ,neîndeplinirii sau

întârzierii îndeplinirii de către funcţionar a unui act privitor la îndatoririle sale de

serviciu, cu numai că acesta, îndeplinindu-şi abuziv atribuţiile de serviciu, în

scopul obţinerii unor foloase ce nu i se cuveneau, a adus atingere intereselor legale

ale unui muncitor aflat în subordinea sa.

Prin urmare, cercetarea trebuie să lămurească pentru ce s-a pretins, primit,

acceptat sau nu s-au respins promisiunile de bani ori alte foloase necuvenite.

100 Trib. Supr., decizia nr. 1956/1973, în CD, pag. 419.37

Aceste acţiuni trebuie să aibă o finalitate precisă, respectiv îndeplinirea,

neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act –arătat explicit –de competenţa

funcţionarului corupt sau după caz, îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de

serviciu ale acestuia.

Referitor la scopul activităţii ilicite a făptuitorului, practica judiciară oferă

numeroase şi variate exemple:

a. Cazuri de luare de mită în scopul îndeplinirii unui act privitor la

îndatoririle de serviciu: un primar a primit anumite avantaje în scopul de a

oficia mai repede o căsătorie101; un angajat al unei întreprinderi comerciale a

pretins şi primit o sumă de bani pentru a vinde maşini de aragaz unor

cumpărători102; un inspector –şef de personal-a pretins şi primit foloase

materiale pentru a interveni în actele preliminare în vederea încadrării în

muncă a unor persoane.103

b. Cazuri de luare de mită în scopul neîndeplinirii unui act privitor la

îndatoririle de serviciu: un organ de cercetare penală a primit bani pentru a nu

întocmi actele necesare referitoare la identificarea autorilor unui furt104; o

persoană delegată de o unitate pentru a-i apăra interesele a primit bani spre a

nu se prezenta la proces105; un controlor de bilete CFR a primit sume de bani,

pentru a nu încheia acte de contravenţie unor călători fără bilet106; un contabil

şef a acceptat promisiunea casierului de a-i da o sumă de bani, pentru a nu

aduce la cunoştinţa conducerii unităţii faptul că sustrăsese o sumă de bani din

casă107;

c. Cazuri de luare de mită în scopul întârzierii îndeplinirii unui act

privitor la îndatoririle de serviciu: un funcţionar însărcinat cu executarea unui

mandat de arestare a primit daruri de la cel urmărit, în scopul de a nu executa

imediat, ci după o perioadă de timp, acel mandat108

101 Cas. II, nr.208571946, Parchetele române, 1948, III, pag.6.102 trib.supr.,secţ.pen.,dec.nr.1552/1955 în CD, vol.3, pag.84.103 idem, dec.nr.3930/1970, în CD pag.403.104 cas. II, dec.nr.2276/1943, în Parchetele române, 1944, III, pag.84.105 Trib. Capitalei, secţ. A II-a, dec.nr.19/1955, în LP, nr.6/1955, pag. 643.106 Trib. Timiş, sent.pen.nr.264/1970, în RRD nr.8/1970, pag.17.107Trib.supr., secţ.pen.dec.nr.5996/1971, în RRD nr.8/1970, pag.17.108 Trib. Capitalei, secţ. I pen.dec.nr.2735/1956 în LP nr.8/1957, pag. 956.

38

d. Cazuri de luare de mită în scopul îndeplinirii unui act contrar

îndatoririlor de serviciu: un funcţionar vamal a primit o sumă de bani în

vederea întocmirii unui act fals, act ce intră în atribuţiile sale de serviciu109; un

paznic a pretins şi primit un material pentru a permite sustragerea de către alte

persoane a unor bunuri aflate în paza sa110. De asemenea când s-a predat o

sumă de bani pentru care funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale de serviciu,

să falsifice un înscris oficial, acesta săvârşeşte -pe lângă infracţiunea de fals –

şi infracţiunea de luare de mită. Împrejurarea că sumele de bani primite de

inculpat au fost solicitate de acesta cu titlu de împrumut este irelevantă sub

aspectul existenţei infracţiunii de luare de mită. Din moment ce împrumutul a

fost solicitat de funcţionar, pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de

serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită –inclusiv intenţia

calificată –sunt, realizate.

4. Banii şi foloasele ce au constituit obiectul activităţii ilicite

Clasificarea acestei probleme prezintă importanţă din mai multe

considerente.

În primul rând aceasta ţine de însăşi existenţa infracţiunii, mai exact de

îndeplinirea uneia din cerinţele esenţiale şi anume, ca banii sau alte foloase

necuvenite să constituie obiectul pretinderii, primirii, acceptării sau nerespingerii

promisiunii. Dacă în privinţa noţiunii de „bani” nu se ridică probleme deosebite,

prin aceasta înţelegându-se monedele de hârtie sau metal, româneşti sau străine,

emise de o instituţie bancară, cu putere circulatorie111, în schimb nu întotdeauna

sunt delimitate corect valorile asimilate acestei noţiuni. În opinia noastră –

conformă, de altfel, cu opinia exprimată în majoritatea lucrărilor de specialitate,

sunt asimilate acţiunii de „bani” şi valori ce pot face public dovada valorii

pecuniare pe care o reprezintă. Este vorba de titlurile de credit public, cecurile,

109 Trib.Supr.,dec.pen.273/1959, în Repertoriu de practică judiciară, de C.Gall, N. Hogoş, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1963, pag. 46.110 Trib. Supr., secţ.pen.,dec. Nr. 61/1972, în CD pag. 356; Trib. Supr., secţ.pen., dec.nr.3048/1971, în CD, pag.358.111 Codul penal al României, art. 282, alin. 1 şi art. 284.

39

titlurile de orice fel, care servesc efectuării plăţilor –emise de instituţiile de credit

competente – precum şi orice titluri sau valori asemănătoare. La rândul ei, expresia

de „alte foloase” desemnează orice fel de avantaje de ordin patrimonial. Aria

avantajelor de ordin patrimonial este foarte diversă, astfel putând constitui obiectul

mitei, de exemplu, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestarea unor servicii în mod

gratuit –repararea unui imobil –precum şi alte „servicii” făcute funcţionarului cum

ar fi: amânarea plăţii unei datorii, acordarea de permisii, împrumuturi, comisioane,

bunuri. Pot fi avantaje de ordin nepatrimonial, spre exemplu, acordarea unui titlu

sau a unui grad, ori a altor distincţii onorifice.112 În aceeaşi ordine de idei, trebuie

arătat că legea nu cere determinarea foloaselor ce constituie obiectul mitei. Dar aşa

cum s-a precizat pentru existenţe infracţiunii este necesar să se stabilească faptul că

banii sau foloasele au fost date sau promise pentru ca funcţionarul să

îndeplinească, să nu îndeplinească, să întârzie efectuarea unui anumit act, ori după

caz, să efectueze un anumit act, contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia.

Trebuie să precizăm de asemenea că foloasele ce constituie obiectul mitei

pot fi bunuri mobile sau imobile. Din expresia „bani sau alte foloase”, folosită în

art. 254, alin. 1, Cod penal, pentru a desemna obiectul mitei şi din expresia „bani,

valori sau orice alte bunuri” folosite în art. 254, alin. 2, Cod penal, pentru a

desemna obiectul confiscării speciale nu rezultă vreo circumstanţă de natură a

exclude imobilele din sfera bunurilor ce pot fi date şi luate ca mită.

Organele de urmărire penală trebuie să urmărească problemele concrete

ivite în cauză, dacă valoarea folosului material primit de funcţionar este foarte

redusă. Astfel, oricare ar fi valoarea darului, acesta constituie un contraechivalent

al conduitei lipsite de probitate a funcţionarului şi se va avea în vedere infracţiunea

de luare de mită. Pentru a nu se reţine infracţiunea de luare de mită, trebuie să nu

existe un raport direct şi explicit între darurile primite, care au o valoare redusă şi

un anumit act din sfera atribuţiilor ce revin funcţionarului. Ţinând cont de această

ultimă condiţie, conchidem că nu constituie infracţiunea de luare de mită, primirea

de mici daruri ocazional –de exemplu cadouri de Anul nou -, precum nici primirea

112 V. Dongoroz, ş.a, op.cit., pag. 133; V. Dobrinoiu, op. Cit. pag. 13640

de mic daruri care exprimă –din partea celor care oferă ori promit –manifestarea

unui sentiment de recunoştinţă ori de respect profesional, iar nu o retribuţie.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească caracterul de retribuţie

al mitei. Organele de urmărire vor stabili dacă banii, foloasele sunt necuvenite,

adică dacă reprezintă un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a

funcţionarului. Literatura de specialitate evidenţiază că banii sau celelalte foloase

pretinse, primite, acceptate ori nerespinse să fie legal nedatorate, adică să fie făcute

ca retribuţie, plată, răsplată.

Dacă se dovedeşte aspectul obiectiv al retribuţiei –adică existenţa unei

relaţii între darul pretins, primit sau promis şi actul de serviciu pe care funcţionarul

urmează a-l efectua, a nu-l efectua sau a-l îndeplini cu întârziere- şi aspectul

subiectiv al retribuţiei –adică interesul personal şi voinţa de a retribui, din partea

celui care dă, precum şi voinţa şi conştiinţa de a accepta o plată din partea celui

care primeşte –lipsa de proporţie dintre valoarea darului şi importanţa actului de

serviciu nu constituie un impediment în caracterizarea faptei de luare de mită. De

altfel, faptul că Tribunalul Suprem a considerat ilegală o soluţie a instanţei de fond

care achitase pe inculpat pentru infracţiunea de luare de mită, motivând că există o

disproporţie între actul cerut inculpatului –darea unei soluţii favorabile în proces –

şi plata ilicită a acestui act (suma modică pe care inculpatul a primit-o de la cel în

cauză) Tribunalul Suprem arată că art. 254 Cod penal nu are existenţa unei

proporţii între valoarea actului pretins de la funcţionar şi suma de bani sau folosul

ilicit obţinut de către acesta.113 Organele de urmărire penală trebuie să lămurească

dacă nu cumva fapta de luare de mită nu are caracter penal, atunci când este lipsită

în mod vădit de importanţă, în sensul art. 18, Cod penal. Dar, în acest caz, organele

de urmărire penală trebuie să ţină seama nu numai de valoarea redusă a obiectului

mitei, ci şi de celelalte criterii privind mijloacele şi modul de săvârşire a faptei,

scopul urmărit, împrejurările în care a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi

putut produce, precum şi persoana şi conduita făptuitorului.114

113 Trib. Supr. Dec.nr.1/1976, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, de V. Papadopol, M.Popovici, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 254.114 Codul penal al României, art. 18, al.2.

41

De asemenea, trebuie reţinut că banii sau alte foloase sunt considerate

necuvenite nu numai în cazul în care pentru îndeplinirea unui act care este gratuit

se pretinde sau se primeşte o retribuţie, ci şi atunci când se pretinde ori se primeşte

peste ceea ce este datorat în mod legal ori, în raport şi de situaţie, se acceptă ori nu

se refuză o promisiune care depăşeşte ceea ce este legalmente datorat.

Lămurirea problemei banilor sau a foloaselor prezintă o mare importanţă şi

din alt punct de vedere. Potrivit legii115 „banii, valorile sau orice alte bunuri” care

au făcut obiectul luării de mită se confiscă. Organele de urmărire penală trebuie să

ştie exact situaţiile în care se confiscă bunuri, care bunuri şi în ce condiţii, pentru a

se evita apariţia unor situaţii care să contravină legii.

Trebuie subliniat că obiectul confiscării speciale116 ca măsură de siguranţă

constă în „bani, valori sau orice alte bunuri”, deci pot fi confiscate numai

avantajele patrimoniale şi se poate dispune restabilirea situaţiei anterioare.117

Confiscarea specială operează atât asupra bunurilor mobile cât şi asupra bunurilor

imobile.

În cazul în care bunurile confiscării nu se mai găsesc la inculpat –cel care

a luat mita –ele vor fi luate de la persoanele ce le deţin în momentul pronunţării

hotărârii de condamnare. Situaţia reglementată de art. 254, alin. 3, Cod penal

referitoare la faptul că doar bunurile, banii sau alte valori care au făcut obiectul

mitei nu se găsesc, condamnatul este obligat şi la plata echivalentului lor în bani,

are în vedere nu cazul în care bunurile nu mai sunt deţinute de inculpat, ci situaţia

în care identificarea şi preluarea lor nu mai sunt posibile în mod efectiv, fie pentru

că deţinătorul nu este cunoscut, fie pentru că bunurile au fost distruse ori

consumate, fie pentru că între timp bunul a fost dobândit legal de un terţ de bună

credinţă şi ca atare, preluarea nu mai este posibilă datorită unui impediment de

ordin juridic. Când însă lucrurile au fost restituite de funcţionar celui care i le-a

dat, ele vor fi confiscate de la deţinătorul actual – autor al infracţiunii de dare de

mită –iar dacă după restituire, bunul a fost înstrăinat sau a fost consumat de acesta,

115 idem, art.254, alin.3.116 idem, art.254, alin.3.117 Codul de procedură penală al României, art. 170.

42

obligaţia de a plăti echivalentul îi revine lui, iar nu inculpatului. Dacă persoana

care a dat bunul a fost constrânsă la aceasta prin diferite mijloace de către

funcţionarul corupt sau dacă ea denunţă fapta autorităţilor mai înainte ca organul

de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-

a fost restituit între timp de inculpat, nu se va mai confisca.

Dacă banii sau bunurile supuse confiscării provin din sustrageri din

patrimoniul unor unităţi publice, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată

alături de autorul luării de mită, suma sau bunurile nu se confiscă, ci trebuie

restituite unităţii păgubite.

Dacă infracţiunea de luare de mită a fost comisă în participaţie, instanţa de

judecată trebuie să dispună confiscarea numai a beneficiului realizat personal, deci

a acelor bunuri care au revenit fiecărui participant în parte sau plata echivalentului

în bani al acestora în măsura în care bunurile nu se mai găsesc.

Dacă făptuitorul a pretins bani, valori sau alte bunuri, dar pretenţia sa nu a

fost urmată de acceptarea sau deşi acceptată, ulterior mituitul nu a mai primit

nimic, nu se va putea proceda la confiscare, aceasta fiind lipsită de obiect. De

asemenea, obligarea la plată nu mai poate avea ca obiect echivalentul valoric al

bunurilor oferite, dar care nu s-au remis efectiv, nici al foloaselor promise, în cazul

în care promisiunea nu a fost adusă la îndeplinire.

În literatura juridică este dominantă ideea că lucrurile care au luat locul

altor lucruri iniţial dobândite prin infracţiune trebuie confiscate ele însele ca

„lucruri dobândite prin infracţiune”, deoarece „banii sau lucrurile substituite sunt

tot atât de fără drept şi ilicit deţinute ca şi lucrurile sau banii cărora li s-au

substituit”118. În practica judiciară119 într-o cauză în care obiectul mitei l-a constituit

o sumă de 95.000 lei, s-a dispus confiscarea atât a automobilului cumpărat cu o

parte din aceşti bani, cât şi a unei sume de 22.000 lei, reprezentând diferenţa dintre

cuantumul sumei primite ca mită şi valoarea autoturismului cumpărat.

118 V. Dongoroz în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pag.322.119 Trib Mun. Bucureşti, secţ. II pen., sent.nr. 98/1982 în V. Papadopol, Şt. Daseş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, pag. 63.

43

În practică s-a mai hotărât că în cazul în care un anumit lucru –care nu se

mai găseşte –intră de două ori în sfera de incidenţă a confiscării speciale, suma ce

trebuie plătită ca echivalent va fi egală cu valoarea lui, luată în considerare o

singură dată.

5. Existenţa concursului de infracţiuni şi posibilitatea extinderii

cercetărilor pentru alte fapte şi făptuitori

Aceasta este o problemă care trebuie să stea tot timpul în atenţia organelor

de urmărire penală.

Infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită în concurs cu infracţiunea

de delapidare. Astfel, în practică s-a decis că faptele unui revizor contabil de a nu

înregistra plusurile contabile în gestiunea unui coinculpat şi de a împărţi ulterior cu

el banii, echivalent plusului în gestiune -toate acestea în baza unei înţelegeri

prealabile- constituie complicitate la delapidare în concurs real cu infracţiunea de

luare de mita.120

Infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită în concurs cu infracţiunea

de furt. Astfel, faptele unui paznic al unei unităţi de stat de a primi o sumă de bani

pentru a permite altei persoane să sustragă bunuri din cele pe care le avea în pază şi

de a participa, apoi în mod nemijlocit, la săvârşirea sustragerii constituie

infracţiunile de luare de mită şi furt.121

Nu de puţine ori, atunci când banii sau alte foloase s-au dat pentru ca

funcţionarul să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu –fapta se

săvârşeşte în concurs cu infracţiunile de fals –fie material, fie intelectual –şi uz de

fals. Astfel, faptele unui medic de a fi eliberat certificatele de concediu medical,

fără a fi examinat pe salariaţii beneficiari, în schimbul unor foloase materiale,

constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită şi infracţiunea de fals

intelectual.122

120 Trib. Supr., secţ.pen., dec.nr. 1205/1985, CD, pag. 315.121 Trib. Supr., secţ. a II-a pen., dec. nr. 804/1984, CD, pag. 291.122 Trib.mun.Bucureşti, secţ a II a pen., dec.nr.129/1993, Culegere de practică judiciară pe anul 1993, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 154.

44

De asemenea, infracţiunea de luare de mită poate fi săvârşită în concurs cu

alte infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Pentru fiecare caz în parte, organele de urmărire penală trebuie să depună

toate diligenţele în vederea stabilirii tuturor faptelor concurente alegând tactica de

cercetare adecvată şi metodologia specifică infracţiunii respective.

În mod similar se pune problema şi în cazul săvârşirii luării de mită în

participaţie, cercetării revenindu-i sarcina să lămurească contribuţia fiecăruia la

consumarea actului infracţional, implicit, calitatea procesuală, fie de coautor, fie de

instigator sau complice.

6. Măsuri ce se impun pentru anularea efectelor actelor

Încheiate în condiţiile luării de mită

După cum s-a precizat, acţiunea ori inacţiunea care constituie elementul

material al infracţiunii poate privi –alternativ – fie efectuarea unui act ilicit, fie a

unui act ilicit, în această ultimă categorie intrând neîndeplinirea, întârzierea în

îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, ori

îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Pornind de la aceasta, organele de

urmărire penală trebuie să lămurească ce efecte juridice au produs actele întocmite

de făptuitor, atât faţă de mituitor, cât şi faţă de terţe persoane, paguba pricinuită şi

unde se localizează aceasta, etc. şi să întreprindă demersurile necesare către

organele competente pentru anularea actelor în cauză. Pe de altă parte, restabilirea

situaţiei anterioare123 se impune şi în cazul în care obiectul luării de mită a constat

dintr-un avantaj nepatrimonial.124

Secţiunea a III –a

Activităţile care se întreprind pentru administrarea probelor

123 Cod de procedură penală, art. 170.124 De exemplu, acordarea unui titlu, a unei distincţii, avansarea ori numirea într-o funcţie.

45

Printre acestea se înscriu:

Constatarea infracţiunii flagrante

Ascultarea mituitorului în cazul în care acesta a fost constrâns ori a

denunţat fapta organelor de urmărire penală

Identificarea şi ascultarea martorilor

Efectuarea percheziţiilor

Verificarea şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Alte activităţi ce se întreprind în raport cu specificul cauzei.

1.Constatarea infracţiunii flagrante

În conformitate cu prevederile legii procesual penale125, competenţa de

soluţionare aparţine procurorului. Totuşi, potrivit aceloraşi prevederi126, orice organ

de cercetare penală este obligat să efectueze actele de urmărire penală ce nu suferă

amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui, urmând

ca ulterior lucrările efectuate să fie înaintate –de urgenţă –procurorului, împreună

cu probele şi mijloacele de probă administrate. Pe de altă parte, procurorul poate să

dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, aceste

dispoziţii fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală127. Dacă aşa stau

lucrurile din punct de vedere al legii procesual penale şi practica judiciară confirmă

că majoritatea sesizărilor privind infracţiunea de luare de mită sunt adresate

organelor de cercetare penală a poliţiei.

Primind o astfel de sesizare, organele de cercetare penală trebuie să

desfăşoare o serie de activităţi pregătitoare. Pentru a se conforma întru totul

prevederilor legale care statuează că „organele de cercetare penală sunt obligate să

încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat

125 C.P.P., art. 209, alin 3, conform Legii 141/1996126 idem, art. 213.127 Idem, art. 219.

46

cunoştinţă”, organul de cercetare penală îl va înştiinţa pe procuror despre sesizarea

primită, condiţiile, locul, timpul când urmează înmânat folosul necuvenit, scopul

acestuia, persoana mituitorului şi a celui mituit, ş.a.. În continuare, ţinând cont de

dispoziţiile procurorului, organul de cercetare penală va proceda –după caz -, fie la

înaintarea actului de sesizare, fie la pregătirea activităţii de prindere în flagrant, fie

la participarea, alături de procuror, la această activitate. Dintre situaţiile menţionate

ne vom opri numai la cea în care organul de cercetare penală al poliţiei organizează

şi desfăşoară prinderea în flagrant, fără participarea altor organe.

Fără a intra în detalii, precizăm că pregătirea unei asemenea activităţi

presupune o pregătire temeinică, orice eroare putând duce la ratarea acţiunii.

Astfel, organul de cercetare penală trebuie să desfăşoare următoarele activităţi de

pregătire:

Cunoaşterea unor date cu privire la cel care dă mita, cât şi cu privire

la cel care ia mita, interesând –în primul rând- dacă cel de-al doilea

are calitatea de funcţionar, locul de muncă, atribuţiile de serviciu, etc.

Motivul dării –luării de mită, actul cu privire la care s-au pretins,

primit, acceptat sau nu s-au respins banii ori foloasele necuvenite şi

în principal, dacă s-a întocmit deja un act contrar îndatoririlor de

serviciu ale funcţionarului corupt.

Locul şi condiţiile în care urmează să se facă predarea –primirea

banilor ori folosului necuvenit şi particularităţile locului respectiv

sub aspectul amplasării, intrărilor şi ieşirilor, a prezenţei altor

persoane, etc.

Stabilirea momentului intervenţiei, acesta situându-se imediat după

ce funcţionarul a intrat în posesia banilor sau foloaselor ce nu i se

cuvin; în felul acesta se realizează atât prinderea acelui care a dat

mita, cât şi a celui care a primit-o128.

Constituirea echipei ce urmează să acţioneze, instruirea membrilor

componenţi şi stabilirea modalităţilor de legătură.128 C. Aioniţoaiei, V.Bercheşan, I.E.Sandu –Constatarea infracţiunii flagrante, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, pag. 293-295.

47

Deplasarea la locul unde urmează să fie înmânaţi banii sau folosul

necuvenit cu asigurarea unei depline conspirativităţi a acţiunii.

Desfăşurarea şi materializarea infracţiunii flagrante nu ridică probleme

deosebite, ea desfăşurându-se conform regulilor de tactică criminalistică

cunoscute, valabile în cazul constatării în flagrant a oricărei fapte de natură penală:

stabilirea martorilor asistenţi, identificarea martorilor oculari, stabilirea activităţii

ilicite desfăşurate în momentul constatării, prezentarea calităţii, identificarea

făptuitorilor –mituitor şi mituit –efectuarea percheziţiilor corporale şi după caz,

asupra bagajelor şi mijloacelor de transport, luarea măsurilor cu privire la infractor

şi la sumele de bani ori bunurile ce au constituit obiectul dării-luării de mită, etc129.

Situaţia de mai sus priveşte cazurile când constatarea infracţiunii flagrante

vizează prinderea atât a funcţionarului necinstit, cât şi a celui care a dat mita. Dar,

acest lucru se întâmplă extrem de rar în practica organelor judiciare. În majoritatea

covârşitoare a cazurilor, sesizarea organelor judiciare se face prin denunţul celui

căruia i s-au pretins de către funcţionar bani sau alte foloase, ori prin extinderea

cercetărilor în cauzele aflate în lucru. În primul caz, după primirea denunţului şi

ascultarea detaliată a denunţătorului, organul de cercetare penală procedează la

întocmirea unui proces verbal –cu seria fiecărei bancnote130- ce urmează să fie

înmânate funcţionarului care a pretins mita, ori, după caz, caracteristicile

individuale ale obiectului ce va constitui folosul necuvenit131.

Procesul verbal trebuie să conţină următoarele:

PROCES VERBAL

Anul……., luna………, ziua…….., ora……, în…………,

…………………………. şi ………………………., din ………………

(grad, nume, prenume) (grad, nume, prenume)

129 Idem, pag. 296-300.130 Dacă bani sunt străini: mărci, dolari, etc,-se va menţiona şi anul de emisie.131 Este indicat ca obiectele în cauză să fie fotografiate, planşa fot anexându-se la procesul verbal.

48

Având în vedere denunţul numitului ………………….., din………………,

str…………….., judeţ…………………., din care rezultă că i s-a pretins drept mită

…………………., de către………………… funcţionar(salariat) în cadrul

………………, în scopul ………………………, banii urmând a fi înmânaţi pe

data de ……………., orele………….., în……………..,

Astăzi, data de mai sus, în prezenţa numitului ………………….. şi a

martorilor asistenţi …………………………………………….., am procedat la

verificarea şi menţionarea seriilor fiecăreia din bancnotele ce compun suma de

……………… lei, după cum urmează: ……………………………………………

………….

……………………………………………………………………………………….

. …………………………………………………………………

Verificarea şi înscrierea seriilor s-a făcut la …………………………..

(sediul organului de poliţie)

activitatea desfăşurându-se între orele…………………….

Suma respectivă a fost introdusă într-un plic de hârtie, având imprimat pe

verso următorul înscris: CONNEX GSM, DIALOG, etc.

Martorii asistenţi şi denunţătorul nu au de făcut observaţii, nici cu privire la

modul cum s-a desfăşurat activitatea şi nici cu privire la cele consemnate în

procesul-verbal.

Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal, într-un singur132 exemplar.

Organ de cercetare penală Martori asistenţi Denunţător

1………………….. 1…………… ………….

2…………………. 2……………

În literatura de specialitate se consideră necesitatea aplicării –cu ocazia

înscrierii seriilor de bancnote a capcanelor criminalistice133, ulterior acestea fiind

supuse constatării tehnico-ştiinţifice, în felul acesta făcându-se proba indubitabilă a 132 V. Bercheşan –Metodologia investigării infracţiunilor, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2000, pag. 34.133 Prin înscrierea pe fiecare bancnotă a cuvântului MITĂ.

49

luării mitei. Nu negăm valoarea probatorie a unei astfel de metode, mai ales când

se menţionează printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică. În schimb ne

exprimăm serioase rezerve, faţă de acest procedeu, din următorul considerent:

banii astfel marcaţi urmează să fie scoşi din circuitul de credite şi plăţi. Ori, în

condiţiile actuale, nici o bancă –de stat, sau cu capital privat –nu ar accepta acest

lucru –respectiv să-şi diminueze patrimoniul cu suma respectivă, plus dobânzile

aferente.

2. Verificarea şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Verificarea şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se impune –în primul rând –

pentru a stabili dacă cel în cauză are calitatea de funcţionar, deci poate fi, potrivit

legii, autor al infracţiunii de luare de mită. În al doilea rând, activitatea vizează

stabilirea îndatoririlor de serviciu şi implicit, dacă actul privitor la care s-a pretins,

primit, acceptat ori nu s-a respins promisiunea de bani sau alte foloase era de

competenţa autorului. Totodată, prin această activitate se urmăreşte verificarea şi

ridicarea actului întocmit de funcţionarul corupt, mai ales când acesta s-a efectuat

contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia. După cum de mare importanţă pentru

probarea activităţii infracţionale sunt înscrisuri depuse de cel care a dat ori căruia i

s-a pretins mită: cereri, memorii, răspunsurile primite la cererile şi memoriile

anterioare, etc. De asemenea, din registrele de evidenţă aflate în unitatea unde îşi

desfăşoară activitatea funcţionarul corupt, pot fi extrase diverse date utile cum ar

fi: data înregistrării şi numărul de înregistrare, funcţionarul căruia i s-a repartizat

lucrarea, data soluţionării şi soluţia propusă, contestaţiile propuse, etc.

În cazul în care există date că autorul deţine anumite înscrisuri şi –la cererea

organelor de cercetare penală –refuză să le predea, se va proceda la ridicarea silită,

respectându-se întocmai regulile privitoare la efectuarea acestei activităţi134.

3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor

134 C. Aioaniţoaie, E. Pălănceanu, Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, pag. 200-201; E. Stancu, Criminalistica, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 206-207.

50

Specifice acestui gen de infracţiuni sunt constatările tehnico-ştiinţifice sau

expertizele grafice, grafoscopice şi examenul tehnic al documentelor. Obiectul

constatării tehnico-ştiinţifice ori expertizei grafice poate fi orice înscris emanat de

la făptuitor, inclusiv actul întocmit de funcţionar în condiţiile luării de mită, sarcina

acestora fiind identificarea scriptorului135.

În cazul în care în urma pretinderii, primirii, acceptării ori nerespingerea

banilor sau altor foloase, funcţionarul ori salariatul a întocmit un act fals, în sarcina

examenului tehnic al documentelor stă lămurirea următoarei problematici:

Dacă actul în litigiu este autentic sau nu

Modalităţile în care s-a făcut alterarea sau contrafacerea

Conţinutul înscrisului înainte de înlăturarea textului iniţial şi

procedeele folosite pentru înlăturare

Dacă ştampila aplicată pe actul în litigiu este sau nu autentică

Dacă fotografia de pe actul respectiv este sau nu cea originală care

demonstrează aceasta136.

4. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ţinând cont de modalităţile normative şi faptice de comitere a infracţiunii,

precum şi de împrejurările concrete ce au precedat, însoţit şi succedat luarea de

mită, ascultarea învinuitului sau a inculpatului trebuie să ducă la următoarele

aspecte:

Funcţia pe care o îndeplineşte şi atribuţiile de serviciu

corespunzătoare acestei funcţii;

Împrejurările în care l-a cunoscut pe mituitor;

Actul solicitat de cel care a dat mita;

Dacă actul respectiv intră sau nu în atribuţiile sale de serviciu, ori era

contrar acestor îndatoriri;

Cine a avut iniţiativa dării banilor sau foloaselor;135 În cazul textelor dactilografiate se pune şi problema identificării maşinii de scris.136 V.Bercheşan, N. Dumitraşcu, op.cit.

51

În ce au constat sumele de bani şi natura foloaselor pretinse, primite,

acceptate sau nerespinse;

Ce acţiuni concrete a întreprins, respectiv dacă a îndeplinit, nu a

îndeplinit, a întârziat efectuarea actului, ori a efectuat un act contrar

atribuţiilor de serviciu;

Destinaţia banilor ori foloaselor necuvenite primite;

Consecinţele juridice ale activităţii infracţionale desfăşurate;

Alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii şi rolul fiecăruia în

consumarea faptei, implicit, cota parte ce a revenit fiecăruia din banii

şi foloasele primite;

În ce a constat constrângerea exercitată împotriva celui ce a dat banii

ori foloasele şi motivele care l-au determinat şi procedeze în acest

mod;

Alte persoane care mai cunosc despre fapta şi împrejurările comiterii

ei;

Dacă a mai săvârşit alte fapte similare, când, persoanele implicate,

etc.;

Probele pe care le solicită în apărarea sa.

5. Alte activităţi ce se întreprind, în raport cu specificul cauzei

În funcţie de modalităţile faptice de comitere şi împrejurările concrete ale

cauzei pot fi efectuate şi alte activităţi de urmărire penală. Astfel, pot fi efectuate

prezentări pentru recunoaşterea persoanelor din grup, în special în cazul existenţei

participaţiei penale.

Alteori, pentru eliminarea contrazicerilor esenţiale între declaraţiile

persoanelor ascultate, se va proceda la efectuarea confruntării.

În aceeaşi ordine de idei, se înscrie şi solicitarea –prin adresă scrisă –a

îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului autor al luării de mită, precum şi a

caracterizării privind modul în care cel în cauză s-a achitat de sarcinile

52

profesionale, conduita la locul de muncă, dacă a fost sancţionat sau nu disciplinar,

etc.

De asemenea, trebuie desfăşurate activităţi pentru identificarea persoanelor

care au cunoştinţă despre săvârşirea faptei şi împrejurările comiterii ei. Aceste

persoane vor fi ascultate în calitate de martori, urmărindu-se obţinerea unor date

despre făptuitor, mituitor, condiţiile concrete ale săvârşirii infracţiunii.

Martorii vor fi de cele mai multe ori mediaţi, adică au auzit despre

comiterea acestor fapte, neasistând nemijlocit la consumarea infracţiunii.

Aceste activităţi se vor desfăşura respectându-se regulile tactice

cunoscute137

*****

C A P I T O L U L III

PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE PRIVIND INVESTIGAREA

INFRACŢIUNII DE DARE DE MITĂ

Secţiunea I

137 E. Stancu, Criminalistica, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1993.53

Reglementare juridică

Potrivit legii138, darea de mită este fapta persoanei care, direct sau indirect,

promite, oferă ori dă bani sau alte foloase unui funcţionar, pentru ca acesta din

urmă să îndeplinească, să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale

de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Pericolul social deosebit al acestei infracţiuni rezidă în aceea că ea aduce

atingere relaţiilor sociale a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare normală nu ar fi

posibile fără asigurarea unui climat corespunzător bunului mers al unităţilor

publice şi private şi fără protejarea probităţii funcţionarilor în îndeplinirea

atribuţiilor de serviciu faţă de acţiunile de corupţie la care ar fi expuşi. Din modul

în care este incriminată această faptă în legea penală se desprinde ideea că cel ce dă

mită –mituitorul –este autorul unei infracţiuni de sine stătătoare –dare de mită –şi

nu participant139 la infracţiunea de luare de mită.

Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, nu constituie o infracţiune

de serviciu, ci o infracţiune în legătură cu serviciul; ea se caracterizează printr-o

acţiune de corupere exercitată de un particular asupra unui funcţionar. În cazul

dării de mită, subiectul activ nemijlocit este nedeterminat. Prin urmare el poate fi

orice persoană fizică, chiar un funcţionar care corupe pe un alt funcţionar. De

asemenea, fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori, dacă fiecare a contribuit

nemijlocit –în mod simultan sau succesiv –la consumarea activităţii infracţionale.

Totodată, la săvârşirea acestei infracţiuni pot exista şi alţi participanţi în calitate de

instigatori sau complici.

În ceea ce priveşte obiectul juridic –atât cel generic, cât şi cel special –este

identic cu cel al infracţiunii de luare de mită. Obiectul material lipseşte şi în cazul

dării de mită. Bunurile şi valorile date de mituitor, reprezintă obiectul mitei. În

mod similar, în situaţia în care folosul necuvenit constă în prestarea unei munci,

munca prestată devine obiect al mitei.

138 Codul penal al României, art. 255, al.1.139 Instigator sau complice.

54

Situaţia premisă, ca parte componentă în structura infracţiunii, presupune

existenţa în prealabil a unui serviciu, ce funcţionează în cadrul unei unităţi publice

sau private, având competenţa de a efectua acte de natura celor ce ocazionează

săvârşirea dării de mită, serviciu în cadrul căruia îşi exercită atribuţiile funcţionarul

necinstit. Fără existenţa acestei situaţii premise, nu se poate concepe existenţa

infracţiunii de dare de mită.

De asemenea, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii,

latura obiectivă trebuie să fie alcătuită dintr-un element material, însoţit de anumite

cerinţe esenţiale, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.

În legătură cu elementul material, acesta se concretizează în acţiunea de

corupere –dare de mită –care se poate realiza prin mai multe modalităţi normative,

respectiv promisiunea, oferirea ori darea de bani sau alte foloase în scopul

îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle

de serviciu ale funcţionarului ori în vederea săvârşirii unui act contrar acestor

îndatoriri.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de dare de mită este

necesară îndeplinirea unor condiţii concomitente140:

Prima condiţie constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea să

aibă obiect bani sau alte foloase;

A doua condiţie constă în aceea că banii sau foloasele promise,

oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie datorate potrivit legii, deci

să aibă caracter de retribuţie, adică să constituie plata sau răsplata în

vederea efectuării unui act determinant, arătat în mod explicit141.

Foloasele sunt necuvenite şi atunci când se promite, se oferă sau se

dă peste ceea ce este datorat în mod legal;

A treia condiţie constă în aceea că promiterea, obţinerea sau darea de

bani sau alte foloase să se fi comis anterior îndeplinirii, de către

funcţionar a actului în vederea căruia mituitorul a acţionat, sau cel

140 Sau cerinţele esenţiale (N.A.)141 S. Kahane, în lucrarea colectivă Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 140.

55

târziu, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. În cazul

promisiunii –ca modalitate de realizare a elementului material al

actului de serviciu solicitat, deoarece infracţiunea s-a consumat odată

cu formularea promisiunii;

Ultima cerinţă este aceea că actul pentru a cărui îndeplinire,

neîndeplinire, subiectul activ –mituitorul –promite, oferă sau dă bani

ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale

funcţionarului ori un act contrar acestor îndatoriri.

Legat de aceste cerinţe esenţiale, atât practica judiciară, cât şi literatura de

specialitate142 s-au pronunţat în sensul că este irelevant dacă promisiunea sau

oferirea de bani ori alte foloase au fost sau nu urmate de acceptarea din partea

funcţionarului. De asemenea, nu prezintă nici un fel de relevanţă juridică faptul că

promisiunea de bani sau alte foloase a fost sau nu urmată de executare sau dacă s-a

realizat scopul urmărit prin coruperea funcţionarului. Infracţiunea subzistă dacă s-a

făcut dovada că mituitorul a promis, a oferit sau a dat bani sau alte foloase în

scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii actului precis

determinat sau îndeplinirea unui act –de asemenea determinant –contrar

îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului.

Evident că pentru existenţa laturii obiective este necesar ca acţiunea ce

formează elementul material al infracţiunii –promisiunea, oferirea, darea de bani

sau alte foloase –să producă o urmare imediată, respectiv crearea stării de pericol

pentru buna desfăşurare a activităţii unităţilor publice şi private prin lezarea

valorilor sociale privind probitatea de care trebuie să dea dovadă funcţionarii în

exercitarea atribuţiilor de serviciu. Legătura de cauzalitate –care întregeşte latura

obiectivă –rezultă din însăşi materializarea acţiunilor întreprinse de făptuitor.

Cât priveşte latura subiectivă, investigarea trebuie să dovedească faptul că

acţiunea făptuitorului a fost săvârşită cu vinovăţie şi anume cu intenţie directă.

Stabilirea intenţiei de a da mită este absolut obligatorie, atât pentru dovedirea

existenţei infracţiunii, cât –mai ales –pentru a stabili dacă în cauză mituirea s-a

142 V. Dongoroz, op.cit., pag. 141.56

făcut în condiţii de constrângere a mituitorului143-caz ce exclude existenţa faptei –

ori făptuitorul se bucură de impunitatea prevăzută de lege144, dacă a denunţat

autorităţii fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate despre

această acţiune.

Sub aspect procesual penal, pentru infracţiunea de dare de mită, acţiunea

penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea şi judecarea făcându-se potrivit

procedurii urgente reglementată de Legea nr. 83 din 21 iulie 1992. în ceea ce

priveşte competenţa, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către

procurorul competent să exercite supravegherea145, respectiv de către procurorul de

la parchetul corespunzător instanţei care judecă în primă instanţă cauza146, adică a

tribunalului147.

Secţiunea a II –a

Problemele care trebuie clarificate prin investigarea

infracţiunii de dare de mită

Infracţiunea de dare de mită –denumită în literatura juridică corupţie activă

–are o strânsă legătură cu infracţiunea de luare de mită148. Aceste două tipuri de

corupţie constituie însă două infracţiuni de sine stătătoare. Sub aspectul investigării

criminalistice, problemele pe care trebuie să le clarifice aceasta sunt asemănătoare

cu cele de la luarea de mită, diferenţierile ţinând de activitatea ilicită desfăşurată de

făptuitor, calitatea acestuia şi anumite situaţii când acesta este exonerat de

răspundere penală. Din acest considerent, pentru celelalte probleme –scopul

urmărit prin activitatea ilicită, existenţa concursului de infracţiuni, posibilitatea

extinderii cercetărilor pentru alte fapte sau făptuitori, măsurile luate pentru

143 Codul penal al României, art. 255, alin.2.144 Codul penal al României, art. 255, alin. 3.145 Codul de procedură penală al României, art. 209, alin. 3.146 Codul de procedură penală al României, art. 209, alin. 2.147 Codul de procedură penală al României, art. 27, pct. 1, lit. A..148 Denumită corupţie pasivă.

57

anularea efectelor juridice ale actelor întocmite în condiţiile dării-luării de mită,

etc.- facem trimitere la explicaţiile date atunci când s-a analizat luarea de mită.

1. Calitatea făptuitorului

Dacă la luarea de mită, subiect activ nemijlocit nu poate fi decât un

funcţionar, în cazul infracţiunii de dare de mită, autor poate fi orice persoană fizică

care îndeplineşte condiţiile generale –de vârstă şi responsabilitate –cerute de lege.

Faptul că legea nu cere o calificare anume a făptuitorului, duce la concluzia că

darea de mită poate fi săvârşită chiar şi de un funcţionar care acţionează pentru

coruperea altui funcţionar. Dar, funcţionarul care dă mita este o persoană

particulară în raport cu funcţia şi serviciul pe care le îndeplineşte funcţionarul

mituit. Şi această faptă poate fi săvârşită în participaţie atât în forma coautoratului,

cât şi a instigării şi complicităţii. Evident, nici pentru aceştia din urmă, pentru

existenţa infracţiunii, nu se cere vreo calificare a făptuitorilor. Investigarea trebuie

să clarifice, în concret, contribuţia acestora la derularea şi consumarea activităţii,

modul în care au conlucrat pentru realizarea rezoluţiei infracţionale.

Organele de urmărire penală, dacă este cazul, trebuie să clarifice toate

aspectele activităţii ilicite care s-au realizat printr-un intermediar. Astfel este

considerat autor al infracţiunii de dare de mită, persoana care promite, oferă sau dă

bani sau alte foloase unui funcţionar printr-un intermediar. În acest caz, organele

de cercetare penală trebuie să stabilească dacă promisiunea, oferta sau folosul dat

prin intermediar ajunge la funcţionarul care, în virtutea funcţiei şi atribuţiilor de

serviciu, îndeplineşte, nu îndeplineşte, întârzie îndeplinirea unui act licit sau face

un act contrar –deci ilicit –atribuţiilor sale de serviciu, pentru că numai în acest caz

are loc consumarea infracţiunii. Dacă acţiunea tipică a infracţiunii de dare de mită

se opreşte la intermediar, rămânând necunoscută funcţionarului, nu se poate reţine

infracţiunea de dare de mită pentru cel care a promis, a oferit sau a dat bani sau alte

foloase prin intermediar. De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să

cunoască situaţia juridică a intermediarului prin care se dă mita. Acesta este

58

complice la infracţiunea de luare de mită şi nu la cea de dare de mită149. În cazul în

care chiar intermediarul a conceput infracţiunea şi l-a determinat pe mituitor să o

comită prin intermediul său, el va cumula calitatea de instigator şi complice, dar va

fi pedepsit doar pentru instigare la dare de mită, pentru că instigarea ca formă de

participaţie principală absoarbe complicitatea.

2. Activitatea ilicită desfăşurată

Pentru lămurirea modalităţilor în care s-a realizat acţiunea de corupere a

funcţionarului, investigarea trebuie să clarifice, în concret, în ce a constat aceasta,

altfel spus, dacă fapta s-a săvârşit prin darea de bani ori alte foloase, prin oferirea

sau promisiunea acestora unui funcţionar pentru ca acesta din urmă să

îndeplinească, să nu îndeplinească, să întârzie ori să facă un act contrar

îndatoririlor sale de serviciu.

În ce priveşte modalitatea normativă a promisiunii, organele de urmărire

penală trebuie să clarifice dacă mituitorul a făcut un angajament, o făgăduială sau

şi-a asumat o obligaţie faţă de un funcţionar pentru a-i remite în viitor –într-un

termen determinat sau fără termen – o sumă de bani sau alte foloase. Promisiunea

poate fi făcută verbal sau în scris, poate fi expresă sau aluzivă. Sarcina organelor

de urmărire penală este aceea de a stabili dacă promisiunea este serioasă –pentru a

exista fapta- sau dacă este vagă ori imposibil de realizat –situaţie în care nu se

poate reţine infracţiunea de dare de mită –chiar dacă foloasele nu sunt determinate

sub aspectul calităţii şi cantităţii. O problemă esenţială de clarificat în ceea ce

priveşte promisiunea unor bani sau alte foloase, este aceea de a stabili dacă

promisiunea a ajuns la cunoştinţa destinatarului –funcţionarul – necerându-se ca

funcţionarul căruia îi este adresată promisiunea să înţeleagă pe deplin despre ce

este vorba. Aşadar, organele de urmărire penală vor stabili consumarea infracţiunii

de dare de mită chiar dacă funcţionarul căruia i se promite nu pricepe, întrucât nu

se poate înlătura vinovăţia celui care promite pentru simplu fapt că funcţionarul

149 Tribunalul Suprem, secţ. pen.,dec.nr.1485/1985, CD., pag.318.59

este „greu de cap” şi nu pricepe ce i se cere sau „nu-şi crede urechilor” când i se

face o promisiune clară150. Organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere că

promisiunea de a da mită nu implică actul corelativ al acceptării sau nerespingerii,

ea fiind un act unilateral al celui care urmăreşte să corupă un funcţionar.

Prin oferire, organele de urmărire penală trebuie să înţeleagă şi să

stabilească existenţa unei propuneri făcute funcţionarului de a-i da bani sau alte

foloase, însoţită de prezentarea acestora sau de punerea lor efectivă la dispoziţia

lui. Pentru exemplificare, menţionăm: arătarea banilor, arătarea plicului, însoţită de

un semn elocvent, lăsarea banilor ca şi cum ar fi fost uitaţi, pe o masă; introducerea

bancnotelor printre unele acte remise funcţionarului. Trebuie stabilit de asemenea

că oferta este precisă, neechivocă şi că este concretizată într-o acţiune efectivă,

reală. Oferta trebuie de asemenea să pornească din iniţiativa particularului –

mituitorului- şi să fie voluntară şi spontană. Dacă oferta este precedată de

promisiune, infracţiunea se consumă odată cu formularea promisiunii, dar

surprinderea mituitorului şi mituitului în momentul ofertei, în această situaţie, are

menirea de a proba infracţiunea de dare de mită şi pe aceea de luare de mită. Dacă

oferta nu a fost precedată de promisiune, organele de urmărire penală trebuie să

stabilească momentul ofertei, pentru a se stabili momentul consumării infracţiunii

de dare de mită, chiar dacă oferta nu este primită.

În ceea ce priveşte a treia modalitate de săvârşire a infracţiunii –darea de

bani sau alte foloase –organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă

acţiunea mituitorului a constat în înmânarea sau predarea celui mituit a banilor sau

foloaselor.

Constituie infracţiunea de dare de mită: fapta unei persoane de a fi oferit o

sumă de bani unor organe de urmărire penală –care aveau latitudinea de a o lăsa în

stare de libertate ori de a o trimite în judecată în stare de arest –pentru a nu o

aresta151; fapta unei persoane de a oferi o sumă de bani unui organ de cercetare

penală în scopul de a nu-i dresa acte privitoare la săvârşirea unei infracţiuni152;

150 Vasile Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Le, Bucureşti, 1995, pag. 215.151 Cas. II, dec. nr. 169/1946, în Codul penal al RpR adnotat, de V. Papadopol, I. Stoenesc, V. Protopopescu, Bucureşti, 1948, pag. 319.152 Cas. II, dec. nr. 169/1946, în Codul penal al RpR adnotat, Bucureşti, 1948, pag. 319.

60

fapta unei persoane de a oferi o sumă de bani unui organ de cercetare penală care,

deşi nu are atribuţia de a rezolva cauza, ar putea să refacă cercetarea, prin

denaturarea actelor de urmărire în aşa fel încât, în cele din urmă, s-ar putea ajunge

la soluţionarea cauzei de procuror în sensul dorit de mituitor153; fapta unui inculpat

de a fi dat unui tehnician o sumă de bani pentru ca acesta să-i faciliteze

recepţionarea unei cantităţi de miere falsificată154; fapta unei persoane care a oferit

o sumă de bani unei funcţionare pentru a o determina să-i dea două foi de hârtie

albă cu sigiliul instituţiei, sigiliu care se afla în mod permanent la şeful biroului155;

fapta unor gestionari de a împărţi cu revizorul contabil plusurile constatate în

gestiunea lor, pe care aceştia, în baza unei înţelegeri prealabile, omiseseră să la

înregistreze, constituie pe lângă infracţiunea de delapidare, infracţiunea de luare de

mită pentru gestionari şi luare de mită pentru revizorul contabil156.

În practica judiciară recentă s-a reţinut infracţiunea de dare de mită pentru o

persoană care aflând că un prieten al său –faţă de care se efectuau cercetări penale

–a fost reţinut şi condus la sediul poliţiei de un ofiţer de poliţie, a oferit acestuia –

fiind însă refuzat- un inel de aur pentru a-l pune în libertate pe prietenul său, chiar

dacă ordonanţa de reţinere a fost emisă de un alt ofiţer de poliţie, care a şi

continuat urmărirea penală.

Organele de urmărire penală trebuie să clarifice dacă funcţionarul căruia i s-

au promis, oferit sau dat foloasele are sau nu competenţa de a efectua actul în

vederea căruia particularul a efectuat acţiunea de mituire. Dacă funcţionarul nu are

o asemenea competenţă, nu se va putea reţine infracţiunea de dare de mită.

Ca şi luare de mită, investigarea trebuie să clarifice dacă banii sau foloasele

au fost date în scopul efectuării de către mituit a unor acte licite sau ilicite

referitoare la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului. Clarificarea activităţilor

concrete în care făptuitorul a realizat acţiunea de corupere prezintă importanţă şi

sub aspectul confiscării sumelor de bani sau foloaselor materiale ca au constituit

153 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr.5762/1969, în RRD nr. 6/1970, pag. 172.154 Proc. Cluj-Napoca, rechizitoriul în dosar nr. 3126/1976.155 Trib. Suprem, secţ.pen.dec.nr.2113/1971, în CD, pag. 359.156 Trib. Suprem, secţ.pen. dec.nr.1205/1985, în CD, pag.315.

61

obiectul dării de mită, ştiut fiind că dispoziţiile privitoare la confiscare prevăzute în

cazul luării de mită157 se aplică în mod corespunzător şi în cazul dării de mită, chiar

dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.158

3. Existenţa constrângerii de a da mită

Potrivit legii, dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani s-a făcut datorită

faptului că mituitorul a fost constrâns la aceasta de către funcţionarul la care a

apelat, o astfel de împrejurare duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Prin

urmare, dacă se constată acest lucru infracţiunea de dare de mită nu mai subzistă.

Organele de urmărire penală trebuie să stabilească că prin constrângere s-a

provocat un sentiment de teamă legat de iminenta suportare a unui prejudiciu şi

acesta este generatorul unei presiuni psihice de natură a înlătura posibilitatea

liberei determinări şi dirijări a voinţei mituitorului. Dacă, în cazul dării de mită,

constrângerea nu s-ar concretiza într-o asemenea presiune psihică, provocată de

teama de a suferi în mod iminent un grav prejudiciu, nu s-ar mai putea vorbi de

constrângere, ci eventual de o simplă pretindere de mită, în sensul art. 254,

alineatul 1 din Codul penal. Constrângerea –s-a arătat în literatura de specialitate159

–trebuie să fie de natură să suprime sau să restrângă libertatea sau capacitatea de

autodeterminare a persoanei asupra căreia este exercitată –mituitorul –încât să o

silească la o conduită impusă sau pretinsă de mituit.

Organele de urmărire penală au obligaţia ca, ori de câte ori stabilesc

existenţa constrângerii, să constate mijlocul folosit de făptuitor pentru a

constrânge, primejdia reală sau aparentă la care a fost supus cel constrâns şi starea

de temere, de alarmare, de natură a justifica atitudinea sa de a fi cedat în faţa

constrângerii.

Totodată trebuie clarificat aspectul dacă iniţiativa dării de mită a aparţinut

mituitorului sau celui mituit, în prima situaţie existând infracţiunea de dare de

157 Codul penal al României, art. 254, alin. 3.158 Codul penal al României, art. 254, alin. 4.159 O.A.Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 119

62

mită, chiar dacă, ulterior, funcţionarul care a primit mita a stăruit pe lângă mituitor

să-i aducă bunurile oferite. În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară160

argumentându-se că dacă iniţiativa dării de mită a aparţinut mituitorului, înseamnă

că infracţiunea de dare de mită s-a consumat din acel moment, adică anterior

stăruinţei depuse de funcţionarul mituit pentru remiterea bunurilor promise.

Din punct de vedere procesual, în cazul în care mituitorul a acţionat fiind

constrâns, se va pronunţa scoaterea161 acestuia de sub urmărire în faza urmăririi

penale şi achitarea162 sa în faza judecăţii.

4. Existenţa denunţului celui căruia i s-a pretins ori a

primit bani ori alte foloase necuvenite.

Aceasta reprezintă una din problemele esenţiale ale investigării, fiind

cunoscut faptul că, în conformitate cu prevederile legii penale163, nu se pedepseşte

mituitorul dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală

să fi fost sesizat despre acea infracţiune. Raţiunea existenţei unui astfel de caz

special de imputare rezidă în înlesnirea acordată de legiuitor persoanelor ce intră în

contact cu funcţionarii necinstiţi, având menirea să ducă la accelerarea represiunii,

identificarea promptă a celor care au luat mită şi obţinerea probatoriilor necesare

dovedirii faptei şi vinovăţiei.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-au purtat

discuţii în legătură cu înţelesul termenului de „autoritate” în raport cu acesta

apreciindu-se dacă cel care face denunţul se poate sau nu bucura de impunitatea

prevăzută de legea penală.

Literatura şi practica judiciară s-au pronunţat în sensul că autodenunţul

poate fi făcut în faţa oricărei autorităţi, chiar dacă nu este competentă să efectueze

urmărirea penală în acea materie, cu precizarea că în acest din urmă caz, autoritatea

care a primit denunţul are obligaţia de a încunoştinţa -de îndată –organul de

160 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr. 2878/ 1972, în CD, pag. 358.161 Conform Codului de procedură penală al României, art. 10, al. 1, lit. e şi art. 11, pct.1, lit. b.162 Conform Codului de procedură penală al României, art. 10, al. 1, lit. e şi art. 11, pct.1, lit. a.163 Cod penal, art. 255, alin. 3.

63

urmărire penală competent. În altă ordine de idei, denunţul poate fi făcut în orice

formă, investigarea având obligaţia să clarifice dacă acesta s-a făcut înainte ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat pe alte căi despre săvârşirea

infracţiunii. Rezultă că beneficiul impunităţii este realizat şi în cazul în care

autodenunţul survine în timpul efectuării actelor premergătoare164 ori atunci când

se încheie actele de constatare165, atât actele premergătoare cât şi actele de

constatare respective fiind anterioare sesizării organelor de urmărire penală.166

Problema trebuie privită şi sub aspectul restituirii banilor sau celorlalte foloase,

restituirea fiind condiţionată de termenul în care a fost depus denunţul. În sensul

arătat s-a pronunţat şi practic judiciară.

Dispoziţiile art. 254, alin. 2 se completează cu prevederile art. 255, alin. 3

şi 5 din acelaşi cod, potrivit cărora mituitorul care denunţă autorităţilor fapta, mai

înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat pentru acea infracţiune, nu se

pedepseşte, iar banii daţi de el i se restituie. În această situaţie, banii fiind găsiţi, nu

mai pot fi confiscaţi de la cel care i-a primit ca mită. Tot astfel este apărat de

răspundere, gestionarul unei unităţi comerciale care, cu ocazia unei verificări, a

denunţat revizorul contabil că la inventarul precedent a dat o sumă de bani unui alt

revizor contabil, pentru a-i acoperi o lipsă în gestiune167. Revizorul contabil căruia

gestionarul i-a făcut denunţul este o persoană cu atribuţii de control168, obligată să

sesizeze de îndată pe procuror sau organul de control, astfel încât condiţiile de

aplicare a cauzei de impunitate sunt îndeplinite, denunţul având loc mai înainte ca

organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

În conformitate cu dispoziţiile legii procesuale penale169, urmărirea penală

pentru infracţiunea de dare de mită se face de procuror; totuşi potrivit

reglementărilor aceleiaşi legi procesuale penale170, orice organ de cercetare este

obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă

164 C.P.P., art. 224, alin. 2.165 C.P.P., art. 214, 215.166 V. Dongoroz, op. cit., pag. 144167 Tribunalul Suprem, secţ.pen., dec.nr. 3942/ 1972, în CD, pag. 361. 168 C.P.P., art. 227.169 C.P.P., art. 209, alin. 3.170 C.P.P., art. 213.

64

acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui, urmărind ca ulterior

lucrările efectuate să fie trimise procurorului. Astfel fiind, în ipoteza când un alt

organ de urmărire penală decât procurorul a prins pe inculpat în momentul

săvârşirii infracţiunii de dare de mită, iar acesta a recunoscut cu acel prilej

comiterea faptei, recunoaşterea sa nu poate fi considerată o denunţare –în sensul

prevăzut de lege –chiar dacă procurorul nu fusese sesizat pentru acea infracţiune.

Secţiunea a III –a

Aspecte specifice ale activităţii de urmărire penală ce se desfăşoară

pentru administrarea probelor

În esenţă, conţinutul activităţilor desfăşurate pentru lămurirea problemelor

enunţate şi dovedirea existenţei infracţiunii şi vinovăţiei sunt identice cu cele de la

luarea de mită, considerent pentru care facem trimitere la explicaţiile şi

argumentele deja invocate. Reţinem că în cazul dării de mită, constatarea

infracţiunii flagrante se constituie în activitatea de bază, prinderea în flagrant fiind

în măsură să dovedească înţelegerea anterioară intervenită între mituitor şi cel

mituit, deci consumarea infracţiunii. Problemele deosebite pot interveni în cazul în

care nu există denunţul celui căruia i s-au pretins foloasele necuvenite ori sume de

bani, constatării infracţiunii flagrante revenindu-i sarcina de a surprinde activitatea

infracţională a ambilor infractori: mituitor şi mituit. De aici, necesitatea pregătirii

acţiunii în cele mai mici detalii, stabilirea momentului intervenţiei pe diverse

variante, în raport cu acţiunile desfăşurate sau posibil să fie desfăşurate de

infractori, constituirea echipei din mai mulţi membri şi instruirea lor amănunţită,

etc., pentru reuşita acţiunii în astfel de situaţii, practica judiciară recomandă

executarea fotografiilor de supraveghere operativă, a filmării sau videofilmării.

În rest, celelalte activităţi –efectuarea percheziţiilor, verificarea şi ridicarea

de înscrisuri, ascultarea martorilor, ascultarea învinuitului, etc. –se fac după

regulile cunoscute. Reamintim totuşi că activităţile respective trebuie efectuate cu

65

maximum de operativitate, întrucât infracţiunea de dare de mită urmează procedura

specială de urmărire şi judecată a unor infracţiuni de corupţie171.

*****

C A P I T O L U L IV

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACŢIUNII DE

PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE

1. Consideraţii generale

171 Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire, de judecare a infracţiunilor de corupţie.66

În conformitate cu prevederile legii penale172, primirea de foloase

necuvenite este fapta funcţionarului care, după ce a îndeplinit un act în virtutea

funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acestei funcţii, primeşte bani sau alte

foloase care nu i se cuvin173. Ca şi în cazul luării şi dării de mită, pericolul social al

infracţiunii de primire de foloase necuvenite se concretizează în atingerea adusă

relaţiilor sociale a căror formare şi desfăşurare normală nu ar fi posibilă fără

asigurarea bunului mers al activităţii unităţilor publice şi persoanelor juridice

împotriva actelor lipsite de probitate comise de funcţionarii respectivi. De fapt,

primirea de foloase necuvenite nu este altceva decât o specie a infracţiunii de luare

de mită. Prin urmare, obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale ce

formează obiectul juridic comun al tuturor infracţiunilor care aduc atingerea

activităţii organizaţiilor de stat, organizaţiilor publice şi altor activităţi

reglementate de lege174. De aici rezultă şi obiectul juridic special, constituit din

relaţiile sociale care nu s-ar putea forma, desfăşura şi dezvolta fără asigurarea

cadrului necesar desfăşurării activităţii organizaţiilor de stat publice fără

menţinerea unei constante probităţi din partea funcţionarilor aflaţi în serviciul

acestora.

Şi în cazul primirii de foloase necuvenite lipseşte obiectul material.

Autor al acestei infracţiuni poate fi numai un funcţionar, aşa cum sunt ei

desemnaţi în accepţiunea legii penale în vigoare. Ca şi la luarea ori dare de mită,

fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori, care în condiţii de simultaneitate,

contribuie nemijlocit la derularea şi consumarea activităţii infracţionale175. De

asemenea, participaţia penală176 poate fi realizată şi prin activităţi succesive.

Totodată, la comiterea infracţiunii pot participa şi alte persoane, participaţia

lor îmbrăcând forma complicităţii sau instigării, în aceste cazuri nefiind necesară

îndeplinirea condiţiei privind calitatea de funcţionar.

172 Codul penal, art. 256 (cu aplicarea Legii 140/1996)173 V. Dongoroz, op.cit., pag. 146.174 V. Dongoroz, op.cit., pag. 147.175 În situaţia când aceştia sunt constituiţi într-o comisie, echipă, etc.176 sub forma coautoratului.

67

Situaţia premisă –ca parte componentă în structura infracţiunii –constă, de

asemenea, în preexistenţa unui serviciu din cadrul unei unităţi publice sau persoane

juridice, cu competenţă în efectuarea actelor ce pot genera primirea foloaselor

necuvenite, după îndeplinirea lor. Fără existenţa acestei situaţii premise –în care îşi

exercită atribuţiile funcţionarul care a primit foloasele necuvenite –nu poate fi

vorba de infracţiunea ce face obiectul prezentului capitol.

La rândul său, elementul material ce formează –alături de unele cerinţe

esenţiale, urmarea imediată şi de cauzalitate –latura obiectivă a infracţiunii constă

în acţiunea de primire de către un funcţionar de bani ori alte foloase după ce a

îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.177

Pentru întregirea laturii obiective, legea penală cere îndeplinirea următoarelor

cerinţe esenţiale:

Banii ori celelalte foloase necuvenite să constituie o plată –răsplată-

la care funcţionarul nu avea dreptul, pentru actul arătat în mod

explicit, adică un act determinant. Spre deosebire de infracţiunea de

luare de mită, primirea foloaselor de către autorul faptei este

determinată de faptul că acesta a îndeplinit un act anumit, act ce intra

în atribuţiile sale de serviciu.

Primirea banilor ori, după caz, a altor foloase să fie ulterioară

îndeplinirii actului determinant, fără să fi existat o înţelegere

anterioară sau o acceptare a unei promisiuni de acest fel. Este ceea ce

diferenţiază net infracţiunea de primire de foloase necuvenite de cea

de luare de mită.

Urmarea imediată constă –ca la toate infracţiunile de corupţie- în crearea

unei stări de pericol pentru bunul mers al organizaţiei de stat sau publice unde îşi

desfăşoară activitatea funcţionarul sau salariatul necinstit.

În acelaşi sens, legătura de cauzalitate între acţiunea prin care s-a realizat

elementul material şi urmarea imediată rezultă -„ex re”- din materialitatea

activităţii infracţionale. În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunea de

177 V. Dongoroz, op.cit., pag. 148.68

primire de foloase necuvenite se săvârşeşte numai cu vinovăţie, respectiv cu

intenţie directă.

În concluzie, primirea de foloase necuvenite este infracţiune comisivă şi

instantanee, ea putând prezenta, în afara modalităţii normative, multiple modalităţi

faptice determinate, în principal, de circumstanţele concrete ale faptei.

2. Probleme specifice pe care trebuie să le clarifice investigarea

şi activităţile necesare probării vinovăţiei

Şi în cazul acestei infracţiuni, cercetarea trebuie să lămurească -în primul

rând- calitatea de funcţionar al celui care a primit foloasele necuvenite şi

îndatoririle de serviciu şi, mai ales, dacă actul îndeplinit de făptuitor intră sau nu în

obligaţiile de serviciu. Din modul cum este formulat textul de lege178 se desprinde

concluzia că, pentru aplicarea sa, se cere, pe de o parte, ca funcţionarul să fi

îndeplinit un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, iar pe de altă parte –faţă de

expresia „la care era obligat în temeiul funcţiei sale” –ca îndeplinirea actului să fi

constituit îndatorirea de serviciu a funcţionarului; este vorba, deci, de un act

întotdeauna ilicit şi în acelaşi timp obligatoriu pentru funcţionar179. Legat de acest

caracter ilicit al actului îndeplinit, organele de cercetare penală, trebuie să

lămurească în ce moment s-au primit banii ori celelalte foloase necuvenite. De

altfel acesta constituie problema centrală a cercetării, în raport cu momentul

înmânării foloaselor apreciindu-se existenţa ori inexistenţa acestei infracţiuni .

după cum este cunoscut, pentru a subzista, infracţiunea de foloase necuvenite,

primirea banilor ori, după caz, a altor foloase trebuie să fie ulterioară îndeplinirii

actului precis determinat, neîndeplinirea acestei condiţii ducând la încadrarea

faptei la dispoziţiile privitoare la darea şi luarea de mită. În aceeaşi ordine de idei,

în sarcina organelor de urmărire penală stă şi lămurirea problemei dacă anterior

înmânării, respectiv primirii foloaselor necuvenite a existat sau nu o înţelegere, în

acest scop, între cel care a dat şi funcţionarul care a primit. Firesc, dovedirea unei 178 Cod penal, art.256.179 Tribunalul Suprem, dec.nr.427/1974.

69

asemenea înţelegeri anterioare face ca fapta să fie calificată ca dare, respectiv ca

luare de mită.

Având în vedere conţinutul asemănător al infracţiunilor de primire de

foloase necuvenite cu cel al infracţiunilor de dare şi luare de mită, în literatura şi

practica judiciară s-a pus problema dacă autodenunţul celui care a dat folosul

necuvenit produce aceleaşi efecte ca şi în cazul dării de mită. Răspunsul este

afirmativ, chiar dacă discuţiile pro şi contra, sunt de ordin mai mult teoretic,

cazurile când ar putea interveni autodenunţul fiind extrem de rare, având în vedere

momentul înmânării şi lipsa înţelegerii anterioare. Astfel, practica judiciară a

statuat că „dacă persoana de la care inculpatul a primit suma de bani –ce constituie

obiectul material al infracţiunii de primire de foloase necuvenite – a înştiinţat

organele de urmărire penală mai înainte de a lua banii, dându-le posibilitatea de a

înseria bancnotele găsite asupra inculpatului, instanţa nu poate dispune confiscarea

în baza art. 256, alin. 2, Cod penal, ci trebuie să o restituie persoanei care a dat-o

autorului infracţiunii180.

Din punctul nostru de vedere ne exprimăm serioase rezerve faţă de astfel de

soluţii. În primul rând, autodenunţul implică existenţa unei înţelegeri prealabile

între persoana ce urmează să dea banii ori foloasele necuvenite şi funcţionarul ce

uremează să le primească. Pe de altă parte, prezentarea în faţa organelor de

urmărire penală, înserierea bancnotelor, presupune din partea celui care urmează să

înmâneze folosul necuvenit –excluzând ipoteza înţelegerii anterioare –precum şi

din partea organului judiciar ce primeşte autodenunţul, acceptarea ideii că

funcţionarul oricum va primi banii respectivi. Ori, determinarea unei persoane să

săvârşească o faptă de natură penală pentru a obţine probe de vinovăţie împotriva

sa este inacceptabilă din toate punctele de vedere. Mai mult, o astfel de situaţie ar

putea atrage din partea celui căruia i s-a înmânat folosul, scuza provocării cu toate

consecinţele ce decurg din aceasta. Considerăm că adoptarea unei asemenea soluţii

ar putea deschide drumul unor înscenări, în scop de răzbunare sau de

180 Tribunalul Suprem, dec.25/1975.70

compromitere a unor funcţionari, inclusiv a prestigiului instituţiilor din care aceştia

fac parte.

În sfârşit, ultimul argument împotriva unei asemenea soluţii ar consta în

faptul că prinderea în flagrant delict demonstrează, implicit, existenţa înţelegerii

anterioare –chiar dacă cel care a primit folosul necuvenit nu recunoaşte acest lucru

–fapt ce duce la încadrarea faptei la luare de mită.

Activităţile desfăşurate în vederea administrării probatoriilor au acelaşi

conţinut cu cele de la darea şi luare de mită, din cuprinsul actelor de urmărire

penală, constatarea infracţiunii flagrante, ridicarea de înscrisuri, ascultarea

martorilor, etc. –rezultând, pe lângă împrejurările concrete ale comiterii faptei

momentul înmânării folosului necuvenit, actul întocmit anterior de funcţionarul

respectiv, atribuţiile de serviciu ale acestuia şi faptul că actul îndeplinit intră în

îndatoririle sale, etc.

*****

C A P I T O L U L V

ASPECTE DE ORDIN TEORETIC ŞI PRACTIC PRIVIND

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACŢIUNII

71

DE TRAFIC DE INFLUENŢĂ

1. Traficul de influenţă. Concept şi caracterizare

Potrivit dispoziţiilor incriminatoare181 traficul de influenţă este fapta

persoanei care având influenţă ori lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui

funcţionar, primeşte sau pretinde bani ori alte foloase sau acceptă promisiuni de

daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pentru a-l determina pe acel

funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Manifestare antisocială cu un sporit grad de pericol social, traficul de influenţă

aduce atingere aceloraşi relaţii sociale a căror formare şi dezvoltare normală ar fi

imposibil de realizat fără asigurarea bunului mers al activităţii unităţilor publice şi

fără protejarea funcţionarilor proprii de suspiciunea că aceştia ar acţiona în baza

intervenţiei unor persoane influente ori presupus influente. Întrucât în privinţa

obiectului juridic –atât cel generic, cât şi cel special –şi a obiectului material,

acestea nu diferă de al celorlalte infracţiuni de corupţie, facem trimitere la

explicaţiile din capitolele anterioare. Autor al faptei poate fi însă orice persoană

fizică, chiar un funcţionar, legea necondiţionând existenţa infracţiunii de vreo

calitate anume pe care trebuie să o aibă subiectul activ nemijlocit.

Dar, pentru a putea fi autor al traficului de influenţă trebuie îndeplinită o

cerinţă esenţială şi anume ca acesta să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are

influenţă asupra unui funcţionar.

Referitor la structura şi conţinutul juridic al infracţiunii este de remarcat că

situaţia premisă este asemănătoare cu a celorlalte infracţiuni analizate, în sensul

preexistenţei unui serviciu în cadrul unei unităţi publice în care-şi desfăşoară

activitatea funcţionarul asupra căruia făptuitorul are sau pretinde că are influenţă.

Potrivit literaturii de specialitate182, pentru existenţa situaţiei premise nu este

necesară determinarea persoanei funcţionarului, fiind suficientă precizarea actului

181 Cod penal, art.257.182 V. Dongoroz, op.cit.pag. 154.

72

în vederea căruia se va interveni, deci o referire-chiar la modul general- la un

funcţionar, o aluzie ori o referire implicită.

Elementul material din cuprinsul laturii obiective constă dintr-o acţiune de

traficare a influenţei de către o persoană ce are sau lasă să se creadă că are

influenţă asupra unui funcţionar, acţiune ce se poate materializa prin mai multe

modalităţi alternative de genul:

Primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase

Acceptarea promisiunii unor sume de bani ori foloase

Acceptarea de daruri.

Toate modalităţile menţionate trebuie să vizeze un scop precis determinat,

respectiv să-l determine pe funcţionarul respectiv să facă ori să nu facă un act ce

intră în atribuţiile sale de serviciu. Deşi textul de lege referindu-se la „alte

foloase”, nu a menţionat „care nu se cuvin”, acest lucru se subînţelege, devreme ce

în traficul de influenţă, folosul este întotdeauna necuvenit, neputându-se accepta

ideea potrivit căreia unei persoane fizice influente s-ar cuveni o plată, un salariu

legal, pentru intervenţia –reală sau presupus reală- pe lângă un funcţionar în scopul

ca acesta să-şi îndeplinească atribuţiile cu care a fost legal investit. Sub aspectul

existenţei infracţiunii nu prezintă nici un fel de relevanţă dacă pretinderea,

primirea, acceptarea, etc., au fost sau nu urmate de executare. După cum, este

irelevant faptul că actul ce intră în atribuţiile funcţionarului a fost executat sau nu,

pentru existenţa elementului material fiind suficient că s-au primit sau pretins

foloase sau că s-a acceptat promisiuni pentru astfel de foloase ori daruri în vederea

determinării funcţionarului. De asemenea, nu prezintă importanţă dacă iniţiativa a

aparţinut traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată183.

Şi în cazul traficului de influenţă, urmarea imediată şi legătura de

cauzalitate nu diferă de celelalte infracţiuni de corupţie, prima constând într-o stare

de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite, în timp ce a doua rezultă din însăşi

materialitatea activităţii infracţionale.

183 V. Dongoroz, op.cit.pag. 155.73

Fiind o infracţiune comisivă şi instantanee, traficul de influenţă se

consumă în momentul în care persoana care are influenţa ori lasă să se creadă că

are influenţă asupra unui funcţionar primeşte, pretinde ori acceptă promisiunea de

bani sau alte foloase. În mod similar, când făptuitorul acceptă daruri, direct sau

indirect, pentru sine sau pentru altul, pentru a determina pe un funcţionar să facă

sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

În sfârşit, în raport cu împrejurările în care se comit faptele, infracţiunea

de trafic de influenţă poate prezenta şi variate modalităţi faptice, acestea urmând a

fi luate în calcul pentru stabilirea gradului de pericol social şi implicit, pentru

individualizarea pedepsei.

2. Aspecte de ordin teoretic şi practic privind problemele care trebuie

să le clarifice cercetarea. Particularităţi în administrarea probelor.

Problema principală care urmează a fi lămurită pe parcursul cercetării se

referă la modalităţile concrete –normative sau faptice –pe care le îmbracă

activitatea ilicită desfăşurată de făptuitor. Prin urmare, în sarcina organelor de

urmărire penală stă lămurirea problemei dacă primirea, pretinderea de bani sau alte

foloase ori acceptarea de promisiuni, daruri, etc., s-a făcut de către o persoană care

are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului.

În accepţiunea legii penale, prin expresia „lasă să se creadă că are

influenţă asupra unui funcţionar” se înţelege, în general, că o persoană se laudă că

are trecere pe lângă un funcţionar şi în virtutea încrederii, etc., de care se bucură, a

gradului de rudenie ori a relaţiilor personale îl poate determina pe acesta la o

anumită atitudine sau poate obţine o anumită rezolvare a unei probleme. Tot astfel,

sunt îndeplinite condiţiile legale şi în situaţia în care făptuitorul, fără a se lăuda, nu

dezminte afirmaţiile făcute de alte persoane referitoare la influenţa pe care el ar

avea-o pe lângă funcţionarul respectiv184. Prin analogie, expresia „are influenţă”

trebuie înţeleasă în sensul că persoana în cauză se bucură în mod real de încrederea

184 V. Dongoroz, op.cit.pag. 153.74

funcţionarului ori că bunele relaţii personale cu acesta corespund realităţii. Implicit

rezultă că stabilind modalităţile concrete de săvârşire, organul de urmărire penală

trebuie să lămurească şi problema naturii relaţiilor (de rudenie, de ordin

profesional, de prietenie) existente între funcţionarul respectiv şi cel care a afirmat

sau a lăsat să se înţeleagă că are influenţă asupra sa. După cum nu este lipsit de

interes, pentru conturarea infracţiunii, să se stabilească modalităţile în care

făptuitorul a făcut afirmaţiile legate de influenţa sau pretinsa lui influenţă pe lângă

funcţionarul în cauză. În rest, primirea, pretinderea, acceptarea de promisiuni au

acelaşi înţeles ca şi în cazul infracţiunilor de dare şi luare de mită. Practica

judiciară în materie s-a pronunţat constant în sensul celor menţionate.

Potrivit practicii organelor de urmărire penală, infracţiunea de trafic de

influenţă este o faptă penală cu conţinuturi alternative; ea se realizează prin

primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase, ori prin acceptarea de promisiuni,

de daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcţionar, pe lângă care

subiectul are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă, să facă sau să nu facă

un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Datorită dependenţei ce există între

aceste conţinuturi alternative ale infracţiunii de trafic de influenţă, faptele prin care

se concretizează două sau chiar toate conţinuturile sus menţionate, săvârşite de

aceeaşi persoană, chiar la o înţelegere de timp diferite, reprezintă în ansamblu acte

de executare a infracţiunii. Deşi odată cu „pretinderea” foloaselor sau cu

„acceptarea” promisiunilor, infracţiunea de trafic de influenţă poate fi socotită

realizată, activitatea de „primire” a foloaselor pretinse sau promise nu este lipsită

de relevanţă penală, ci constituie alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate

infracţională naturală cu toate consecinţele ce decurg din această constatare185.

În acelaşi sens, faţă de redactarea textului incriminator, rezultă că şi un

împrumut de bani, atunci când a fost cerut şi primit în scopul determinării

funcţionarului să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu,

poate constitui „folos” în sensul legii.186

185 Tribunalul Suprem, dec. 4748 /1972.186 Tribunalul Suprem, dec. 3442 /1973.

75

De asemenea, dacă inculpatul a pretins sau a primit o sumă de bani –

pentru a determina un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile

sale –el a comis infracţiunea de trafic de influenţă atunci când a pretins banii, cât şi

în momentul în care i-a primit, într-un asemenea caz infracţiunea este unică187,

nefiind aplicabile dispoziţiile legale privind infracţiunea continuată188.

Pretinderea unei sume de bani de la o persoană şi alte sume de bani de la

altă persoană, în scopul intervenţiei pe lângă un funcţionar, constituie fapte

distincte, iar nu o faptă unică, din moment ce atât într-un caz, cât şi în celălalt,

inculpatul a desfăşurat activităţi materiale specifice infracţiunii de trafic de

influenţă ale cărei trăsături caracteristice sunt întrunite în fiecare faptă în parte.

Împrejurarea că cele două persoane au fost implicate în aceeaşi cauză, urmărirea

penală fiind făcută concomitent pentru ambele fapte, nu prezintă nici o relevanţă

sub aspectul examinat.189

Trebuie subliniat faptul că infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în

momentul în care infractorul, prelevându-se de influenţa reală sau presupusă pe

care o are pe lângă un funcţionar, pretinde bani sau alte valori spre a-l determina să

efectueze un act, indiferent dacă ulterior a intervenit sau nu în acest sens.

O altă problemă pe care trebuie să o lămurească organele de urmărire

penală şi în funcţie de care subzistă sau nu infracţiunea de trafic de influenţă se

referă la actul cu privire la care făptuitorul a pretins, primit sau acceptat promisiuni

de bani ori alte foloase necuvenite, prevalându-se de influenţa sa, reală sau

presupusă pe lângă funcţionar. Pentru a exista infracţiunea pe care o analizăm este

necesar ca influenţa de care s-a prevalat o persoană să se refere la „un act ce intră

în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului”, iar persoana căreia i se promite

intervenţia să aibă un interes real, legitim sau nelegitim, în legătură cu actul ce

intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului. În consecinţă, dacă acest interes

nu există sau este imaginar, lipseşte obiectul intervenţiei implicată în săvârşirea

traficului de influenţă, fapta constituind fie infracţiunea de înşelăciune, fie aceea de

187 Tribunalul Suprem, dec. 4049 /1971.188 Cod penal, art. 41, alin. 2.189 Tribunalul Suprem, dec. 146 /1974.

76

şantaj, în funcţie de manoperele, respectiv metodele folosite de autor în scopul

obţinerii folosului material injust. În altă ordine de idei, lămurirea acestei probleme

este imperios necesară, fie pentru delimitarea infracţiunii de trafic de influenţă de

infracţiunea de înşelăciune, fie pentru stabilirea existenţei concursului de

infracţiuni. Legat de acest aspect, literatura de specialitate a reţinut că infracţiunea

de trafic de influenţă serveşte uneori ca mijloc pentru comiterea altei infracţiuni şi

anume ca mijloc de amăgire pentru săvârşirea înşelăciunii190, în această situaţie

amăgirea constituie prin ea însăşi o infracţiune –înşelăciune-, iar traficul de

influenţă a servit ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii, existând deci,

concurs de infracţiuni. De asemenea, dându-se drept intermediar al altei persoane,

real sau presupus influentă, primeşte bani sau daruri pentru aceasta în vederea

intervenţiei pe care o va face, în final constatându-se că pretinsul intermediar era

un simplu escroc191. Din cele expuse rezultă că în afara problemei stabilirii faptului

că actul ce a făcut obiectul activităţii ilicite intra în atribuţiile de serviciu ale

funcţionarului, o altă problemă de clarificat se referă la existenţa concursului de

infracţiuni şi implicit, la măsurile ce trebuie luate pentru extinderea cercetărilor. În

referire la aceasta, în afara celor arătate, se impune precizarea că în situaţia în care

făptuitorul intervine efectiv pe lângă un funcţionar pentru a-l determina la o

acţiune ori inacţiune ilicită, el comite şi o instigare la infracţiunea de abuz în

serviciu, care va veni în concurs cu traficul de influenţă192. În mod similar, când

autorul traficului de influenţă corupe funcţionarul193 în scopul ca acesta să

îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de săvârşirea infracţiunii de dare

de mită.

Scopul urmărit de făptuitor, ca problemă distinctă pe care trebuie să o

clarifice investigarea, presupune dovedirea intenţiei calificate a acestuia, în sensul

constatării finalităţii urmărite –ori măcar afirmate de cel în cauză –indiferent dacă

190 De exemplu, făptuitorul solicita şi alte sume în afara celor oferite, afirmând că sunt ocazionate de diverse cheltuieli făcute cu funcţionarul pe lângă care s-a intervenit.191 V. Dongoroz, op.cit., pag. 158.192 V. Dongoroz, op.cit., pag. 156.193 Prin darea, oferirea sau promisiunea unor sume de bani sau alte foloase.

77

scopul pentru care s-a pretins, primit, etc., folosul a fost materializat sau nu.

Dezaprobând o astfel de faptă, prin incriminarea ei în rândul infracţiunilor de

corupţie, legiuitorul a avut în vedere scopul urmărit de infractor, nu ca rezultat, ci

ca o traficare a influenţei sale reale sau presupuse.

Tot pentru conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, investigarea

trebuie să lămurească şi problema momentului pretinderii ori primirii banilor sau

celorlalte foloase necuvenite, practica judiciară pronunţându-se în sensul că nu se

poate reţine infracţiunea de trafic de influenţă atunci când inculpatul a pretins bani

sau foloasele după ce funcţionarul pe lângă care a făcut intervenţia şi-a îndeplinit

actul ce intra în atribuţiile sale de serviciu. Câtă vreme pretinderea nu a avut loc

anterior sau concomitent cu intervenţia, elementele constitutive ale infracţiunii de

trafic de influenţă nu sunt întrunite.

O altă problemă de importanţă majoră ce trebuie clarificată pe parcursul

cercetării constă în stabilirea funcţionarului pe lângă care făptuitorul a pretins că

are influenţă ori a lăsat să se creadă acest lucru. Deşi pentru existenţa infracţiunii,

cercetarea nu trebuie să stabilească dacă funcţionarul pe lângă care autorul a lăsat

să se creadă că are influenţă, există sau nu în realitate, acest lucru trebuie

demonstrat, în raport cu el apreciindu-se, concret, împrejurările comiterii faptei şi

manevrele folosite de infractor pentru punerea în aplicare a rezoluţiei

infracţionale. În raport cu împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, pot

apare situaţii în care nu este necesară nominalizarea funcţionarului. Astfel, fapta

persoanei de a pretinde că are influenţă pe lângă comisia de examinare a unei şcoli,

asigurând părinţii unor tineri că aceştia vor promova examenul de admitere şi

cerându-le în acest scop sume de bani, sub pretextul că le dă preşedintelui şi unor

membri din comisie, constituie infracţiunea de trafic de influenţă. Împrejurarea că

nu a precizat pe lângă care funcţionar îşi va exercita influenţa, nearătând şi numele

acestora, nu poate înlătura incidenţa textului care incriminează traficul de

influenţă, întrucât pentru existenţa acestei infracţiuni nu sunt necesare astfel de

precizări, în speţă fiind suficientă numai referirea la persoana preşedintelui şi a

78

unor membri din comisie194. Totodată, pentru existenţa infracţiunii de trafic de

influenţă nu interesează nici dacă făptuitorul a atribuit sau nu vreun nume

funcţionarului pe lângă care s-a prevalat că are trecere sau influenţă, reală sau

presupusă şi nici dacă numele atribuit este real sau fictiv.195

Destinaţia sumelor de bani, a foloaselor sau darurilor primite de făptuitor

trebuie lămurită pe parcursul cercetării, având în vedere că acestea urmează să facă

obiectul confiscării. Potrivit practicii judiciare în materie, constantă de-a lungul

timpului, bunurile şi valorile obţinute de inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii

de trafic de influenţă sunt supuse confiscării, chiar dacă au fost restituite

persoanelor de la care infractorul le-a primit; dacă după restituire, bunurile şi

valorile au fost distruse, consumate sau înstrăinate de aceste persoane, ele, iar nu

inculpatul, vor fi obligate la plata echivalentului lor bănesc. În situaţia în care

bunul supus confiscării nu se află în posesia inculpatului, persoana care îl deţine

sau care urmează să fie obligată la plata echivalentului bănesc trebuie să fie

chemată în proces, în calitate de deţinător al bunului. Chiar dacă inculpatul a

restituit o parte din suma primită, întreaga sumă urmează să fie confiscată, adică

partea din suma găsită aspra inculpatului, precum şi restul sumei, de la persoana

căreia i-a fost restituită. Măsura confiscării speciale a banilor, valorilor sau

bunurilor care au făcut obiectul traficului de influenţă trebuie luată chiar dacă s-a

constatat că infracţiunea comisă a fost amnistiată, deoarece, potrivit dispoziţiilor

legii penale196, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. Câtă vreme

confiscarea banilor, valorilor sau a oricăror alte bunuri primite în cazul săvârşirii

infracţiunii de trafic de influenţă este prevăzută în mod expres, ca o măsură de

siguranţă specială197, dispoziţiile acestui text sunt cele care trebuie aplicate în atare

situaţii, iar nu prevederile generale din articolul privind confiscarea specială198.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cercetarea trebuie să lămurească

problema participaţiei la comiterea faptei şi rolul fiecăruia în consumarea activităţii

194 Tribunalul Suprem, dec. 19 /1973.195 Tribunalul Suprem, dec. 4289 /1971 şi 330 / 1971.196 Cod penal, art. 119, alin. 3.197 Cod penal, art. 257, alin. 2.198 Cod penal, art. 118.

79

ilicite, acest lucru fiind necesar atât pentru corecta încadrare juridică, cât şi pentru

aprecierea celorlalte consecinţe. Aşa cum este cunoscut, la săvârşirea infracţiunii

de trafic de influenţă pot contribui şi alte persoane, participaţia lor penală putând

îmbrăca forma instigării sau complicităţii. Şi în cazul participaţiei practica

judiciară a statuat că în cazul în care autorul infracţiunii de trafic de influenţă, după

ce a pretins un anumit folos pentru a determina pe un funcţionar să facă un act ce

intra în atribuţiile sale de serviciu, a primit folosul printr-o altă persoană, cel care l-

a ajutat în felul acesta la realizarea unuia din conţinuturile alternative ale

infracţiunii este complice. De asemenea, dacă activitatea infracţională a fost

săvârşită în participaţie, instanţa este datoare, dacă bunurile şi valorile date pentru

comiterea infracţiunii nu se mai găsesc, să stabilească ca anume bunuri şi valori au

revenit fiecărui participant şi să-l oblige pe fiecare, separat, la plata echivalentului

în bani al acelor bunuri şi valori de care a profitat.

Cu privire la problemele pe care trebuie să le clarifice investigarea ar mai

fi de adăugat şi problema existenţei denunţului persoanei care a dat banii sau

foloasele, mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate, situaţie

similară cu cea de la darea de mită şi care nu mai necesită comentarii.

În ceea ce priveşte activităţile ce se întreprind pentru administrarea

probelor, vom insista numai asupra acelora care prezintă anumite particularităţi

faţă de celelalte infracţiuni de corupţie analizate. Astfel, din ascultarea persoanei

care a dat banii ori celelalte foloase199,trebuie să rezulte în principal următoarele:

o Împrejurările în care l-a cunoscut pe făptuitor, cine i l-a

prezentat, calitatea pe care i-a atribuit-o, când şi cum au

discutat despre problema pe care urma să o „rezolve”,

persoanele care mai erau de faţă şi care pot confirma cele

discutate;

o Dacă făptuitorul a avut iniţiativa intervenirii pe lângă

funcţionarul ce avea obligaţia să îndeplinească actul;

199 În cazul în care denunţă fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat despre aceasta.80

o Numele, prenumele şi funcţia funcţionarului, unitatea din care

face parte, pe lângă care făptuitorul a afirmat că are influenţă

sau a lăsat să se creadă acest lucru;

o Modul în care a făcut afirmaţiile din care rezultă trecerea de

care se bucură pe lângă funcţionarul pe lângă care a afirmat că

va interveni;

o Sumele de bani sau alte foloase materiale pe care i le-a dat

făptuitorului şi în ce scop să i le dea funcţionarului pe lângă

care a afirmat ori a lăsat să se creadă că are influenţă să-l

invite pe acesta la anumite localuri, să-i cumpere cadouri, etc.;

o dacă după înmânarea banilor sau celorlalte foloase s-a mai

întâlnit ori a mai ţinut legătura cu făptuitorul (când, unde, în

ce mod) şi conţinutul discuţiilor purtate cu acesta, în sensul de

a-i întări convingerea că a luat legătura cu funcţionarul în

cauză, a discutat modalitatea de „rezolvare”, etc.;

o eventualele persoane care au fost de faţă (sau care cunosc

despre acest lucru), atât la perfectarea „tranzacţiei”, cât şi la

discuţiile ulterioare;

o alte persoane cu care făptuitorul a procedat în acelaşi mod, etc.

Prin efectuarea percheziţiei se urmăreşte, în principal, descoperirea

bunurilor ce au constituit folosul material injust, precum şi a unor înscrisuri,

emanate de la făptuitor, care pot dovedi participarea acestuia la săvârşirea

infracţiunii. Prin ascultarea martorilor pot fi lămurite o serie de probleme esenţiale

ale cauzei, cum ar fi:

ce cunosc în legătură cu motivele pentru care cel care a

dat, oferit ori promis, a apelat la făptuitor;

ce afirmaţii a făcut acesta în legătură cu influenţa pe

care o are pe lângă funcţionarul în competenţa căruia

intra îndeplinirea sau neîndeplinirea actului solicitat;

81

data la care s-a înmânat folosul necuvenit şi în ce a

constat acesta,

alte persoane care mai pot da relaţii despre fapta şi

împrejurările în care s-a comis, etc.

În concluzie, se impune colaborarea şi eficientizarea luptei tuturor

factorilor implicaţi în eradicarea acestui flagel al criminalităţii, cât şi reglementarea

juridică pe cât de severă, pa atât de benefică în acest domeniu al corupţiei, pentru

ca societatea românească să-şi poată angrena pârghiile care să-i asigure un adevărat

progres pe drumul sinuos al democraţiei şi al integrării europene.

*****

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

82

Constituţia României.

Codul penal al României.

Codul de procedură penală al României.

Legea nr. 140 /1996 pentru modificarea şi completarea Codului

penal.

Legea nr. 141 /1996 pentru modificarea şi completarea Codului de

procedură penală.

Legea nr. 83 /1992 privind procedura urgentă de urmărire şi

judecare a infracţiunilor de corupţie.

Legea nr. 78 /2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie.

AIONIŢOAIE C., BERCHEŞAN V., BUTOI T., MARCU I.,

PĂLĂCEANU E., PLETEA C., SANDU I. E., STANCU E.: „Tratat

de tactică criminalistică”, Editura Carpaţi, Craiova, 1994;

APETREI MIHAI: „Procedura urgentă de urmărire pentru unele

infracţiuni de corupţie”, Analele Academiei de Poliţie „Al.I. Cuza”,

1994;

BASARAB M.: „Criminalistica”, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj-

Napoca, 1968;

BERCHEŞAN V., DUMITRESCU N.: ”Probele şi mijloacele de

probă”, Ed. M.I., Bucureşti, 1994;

BERCHEŞAN V.: „Metodologia investigării infracţiunilor”, Ed.

Paralela 45, Piteşti, 2000;

BULAI C., MITRACHE C.: „Drept penal român. Partea specială.

Culegere de probleme din practica judiciară”, Casa de editură şi

presă Şansa srl, Bucureşti, 1996;

CIOPRAGA A.: ”Criminalistica –tactică”, Univ. A.I.Cuza, Iaşi,

1986;

CIOPRAGA A., IACOBUŢĂ I.: „Criminalistica”, Ed. Fundaţiei

Chemarea, Iaşi, 1997;

83

COLECTIV: Tratat practic de criminalistică”, vol. I-IV, Ed.

Ministerului de Interne, Bucureşti, 1976-1984;

COLECTIV: „Dicţionar de criminalistică”, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

DOBRINOIU VASILE: „Corupţia în dreptul penal român”, Ed.

Atlas Lex, Bucureşti, 1995;

DONGOROZ V., KAHANE S., OANCEA I., FODOR I., ILIESCU

N., BULAI C., STĂNOIU R., ROŞCA V.: „Explicaţii teoretice ale

codului penal român –partea specială”, vol. IV, Ed. Academiei

Române, Bucureşti, 1972;

MAURICE J. FITZGERALD – „HANDBOOK OF CRIMINAL

INVESTIGATION” (Manual de cercetare penală), traducere în

limba română;

NISTOREANU GH., APETREI M., PARASCHIV S.C., NAE L.,

DUMITRU A.L.: „Drept procesual penal”, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 1999;

CHARLES E. O*HARA : „Fundamentals of Criminal

Investigation” (Principii de bază ale cercetării penale, ed. a II-a şi a

IV-a), Ed. Charles C. Tomas, Springfield, Illinois, SUA, 1976,

traducere în limba română;

STANCU EMILIAN: „Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor”, Curs

de criminalistică, partea a II-a şi a III-a, Universitatea Bucureşti,

Facultatea de drept, 1999;

STANCU EMILIAN: „Criminalistica”, vol. I şi II, Ed. Actami,

Bucureşti, 1999;

SUCIU CAMIL: „Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972;

A. SWENSSON, O. WENDEL –Descoperirea infracţiunilor –

metode moderne de investigaţie criminală –Stocholm, 1954,

traducere în limba română;

84

VOLONCIU N.: „Drept procesual penal”, Ed. Paideia, Bucureşti,

1993.

*****

85