LOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ

Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.

Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport de condiţiile instructiv-educative şi a capacităţilor interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt completate prin dinamica şi mecanismele dezvoltării în cazul diferitelor deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi pedagogia acestora..

Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a rolului acestora în viaţa psihică. Cunoştinţele din medicină, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creează un tablou complex al înţelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii şi al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă înţelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în viaţa psihică şi al recuperării fizice, ceea ce facilitează acţiunile educative.

La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de un interes deosebit pentru înţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, al mecanismelor şi dinamicii formării vorbirii corecte sub influenţa acţiunii educative, al rolului jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi a adaptării sale la mediul social.

Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecţie cu logopedia nu este comună şi nici nu se suprapune. Logopedia se diferenţiază în esenţă de foniatrie, ca şi celelalte discipline care au legături cu tulburări de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni şi corecta.

În prezent tot mai mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc necesitatea acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar şi avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic. Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea.

1

1.1. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ Cuvântul logopedie vine de la grecesul „ logos ” care înseamnă cuvânt şi

„ paidea ” care înseamnă educaţie. Deci, logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

Se pare că primul care utilizează termenul de logopedie este Socrate (436-388 î.e.n.). Formarea vorbirii coerente şi corectarea tulburărilor sale au preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se ştie că grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conţin indicaţii valoroase cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta la toţi membrii ei o vorbire cât mai corectă.Aceeaşi preţuire a vorbirii o găsim mai târziu la romani, prin glasul lui Cicero care în lucrarea “De oratore” scrie : “dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele de la sunetele grave până la cele mai înalte”.În evul mediu, cu toate oprimările la care este supusă ştiinţa, reuşesc să străbată unele idei pozitive. Astfel, Avicenna în “Canonul medicinii” evidenţiază o serie de exerciţii utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii ce dau rezultate bune în corectarea bâlbâielii chiar şi în zilele noastre.

Datorită ignoranţei şi dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea că tulburările de limbaj s-ar datora modificărilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei umidităţi anormale în care se scaldă limba şi creierul. Ca urmare, apare o perioadă tristă pentru logopedie, în care chirurgii erau chemaţi să intervină pentru redarea vorbirii normale, intervenţii ce au avut ca rezultat multe victime ale unor operaţii inutile.

Progresele cunoscute în toate domeniile în secolul XVIII-XIX au stimulat dezvoltarea unor noi domenii de activitate şi conturarea unor discipline care s-au desprins din corpul ştiinţelor fundamentale. Este perioada când lucrările de logopedie sunt tot mai frecvente, iar opinia publică manifestă un interes accentuat faţă de corectarea tulburărilor de limbaj.

Cercetările mai consistente se manifestă începând cu secolul al XIX-lea. Sunt de menţionat cercetările lui Broca (1861) în domeniul afaziei motorii şi ale lui Werniche (1871) pentru afazia senzorială, precum şi cercetările lui Netkaciov în tratamentul psihologic al bâlbâielii.

În ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de vindecarea gângăviei. Practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat din 1957 când se înfiinţează primele cabinete logopedice în policlinici, iar apoi în cadrul şcolilor. Se poate spune că logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specifice educării limbajului tulburat. S-au conturat şi perefecţionat astfel tehnici de investigaţii psihologice ale limbajului, metode şi procedee de corectare.

O contribuţie de seamă la constituirea logopediei ca ştiinţă, o aduce Herman Gutzman (1865-1922) care şi-a însuşit multe din metodele corectării vorbirii de la tatăl

2

său Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muţi din Berlin. După câte se cunoaşte, H.Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în învăţământul superior.

Concepţia medicală a timpului nu acorda importanţa cuvenită tulburărilor de limbaj , corectarea acestora fiind făcută de medici şi surori cu mijloace psihopedagogice pentru care nu aveau pregătirea necesară. În 1942, în discursul de deschidere de la primul congres al Societăţii internaţionale de logopedie şi foniatrie ţinut la Viena, Emil Froschels a pus în discuţie problema apartenenţei şi structurii logopediei ca ştiinţă. Se delimitează conţinutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de acţiune al fiecărei ştiinţe : foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.

O serie de termeni care se menţin şi azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de provenienţă medicală. Dar prin natura ştiinţei logopedice de a investiga limbajul şi de a corecta tulburările de limbaj, metodele şi procedeele utilizate au un pronunţat caracter psiho-pedagogic şi, prin aceasta,, se delimitează locul logopediei în cadrul ştiinţelor psiho-pedagogice şi, în primul rând, ca ramură a psihopedagogiei speciale.

Se poate concluziona că logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale, integre.

1.2. OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

Logopedia, ştiinţă.relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de problematica limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în special.Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „ fiind o ştiinţă pedagogică specială despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj ”. Sovak o defineşte ca fiind „ ştiinţa despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico – corectiv a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării ”.

Mai recent, E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „ prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor ” şi că „ logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho – fizic şi a dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană”

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinându-se pe o serie de informaţii, în special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei, psihofiziologiei, tiflopsihologiei, neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc.

La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor tulburări

3

de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii ( psihologi, logopezi, medici ).

Din lucrările contemporane şi din organizarea activităţii logopedice practice rezultă că domeniului logopediei i se conferă fie un caracter psiho-pedagogic , fie unul medical. Astfel, în ţările răsăritene, în special, practica logopedică se desfăşoară sub nemijlocita îndrumare a specialiştilor de formaţie psihopedagogică, iar în unele ţări din occident, logopedia este practicată de specialişti cu formaţie medicală. De remarcat că şi în ultimul caz, metodele şi procedeele de corectare a tulburărilor de limbaj au un caracter psiho-pedagogic.

Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea în funcţie de capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu cei din anturaj.Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.

Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea psiho-pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.

Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj.Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi începerea activităţii de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid şi complet în corectare. Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.

Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „ nimic nu rămâne imobil, numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare ”, în faţa logopediei stau o serie de sarcini, mai importante fiind următoarele:

1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;

2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor de corectare;

3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;

4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu personalitatea, cu activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;

5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi dinamica tulburării;

6. iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru înţelegerea şi sprijinirea acestora;

7. formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună pregătire psiho – pedagogică;8. asigurarea condiţiilor optime desfăşurării activităţilor logopedice prin

amenajarea şi dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice..

4

1.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE

Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe multiple planuri, individual sau pe grupe, în funcţie de etiologia tulburării, gravitate şi vârstă.

Terapia logopedică începe cu înregistrarea cazului, care se realizează în urma perioadei de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj. Depistarea se face în perioada 15 sept. – 15 oct., când fiecare logoped are obligaţia să examineze sumar toţi copiii din zona logopedică fixată şi să evidenţieze deficienţele de limbaj întâlnite, în cabinetul logopedic se va desfăşura examinarea complexă, se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la baza cărora vor sta o serie de criterii ( vârstă, deficienţă, gravitate, trăsături de personalitate, etc. ). Se va fixa un program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2 – 5 ori pe săptămână, în funcţie de gravitatea defectului.

Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme în deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu şi într-un timp mai îndelungat. Nu sunt neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.

Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mai mică dar nu se poate stabili o regulă generală. Ea va fi determinată de tulburarea însăşi. Dacă sunt necesare intervenţii chirurgicale ( palat despicat ) terapia logopedică va începe după rezolvarea chirurgicală.De exemplu, dacă este o dislalie fiziologică- terapia logopedică nu este necesară iar dacă este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluţia.Astfel, momentul şi caracteristicile intervenţiei logopedice se stabilesc în funcţie de tulburarea de limbaj.

Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări complexe, pe baza căreia se stabileşte diagnosticul. Pentru o bună reuşită trebuie creat un mediu de examinare propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat, logopedul putând sesiza astfel şi toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă relaxantă, caldă, personalitatea logopedului şi atmosfera cabinetului fiind de mare importanţă. Metoda principală de examinare este a convorbirii cu logopatul, familia, cu toţi factorii implicaţi în educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei logopedice, care va continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească evoluţia copilului pe tot parcursul intervenţiei logopedice.

5