INTERVIUL

1

ŞCOLA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE

MASTERAT COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

INTERVIUL

BUNEA DĂNUŢA – IULIANA

MCRP, anul II

2

INTERVIUL

1. Noţiuni introductive. Definiţie.

Din punct de vedere etimologic, termenul “interviu” provine de la franţuzescul

„entrevue” şi desemnează o întrevedere faţă în faţă, o interacțiune directă, între două sau mai

multe persoane. Termenul s-a impus ulterior în presa scrisă în varianta engleză – interview. În

dicționarul românesc, cuvântul „Interviu, interviuri = n. convorbire a unui ziarist cu o

personalitate politică, culturală etc. (care este publicată în presă, transmisă la radio sau la

televiziune); (p. ext.) articol într-o publicaţie periodică care redă o astfel de convorbire [Din

engl., fr. interview]”1

Primul interviu a fost realizat de către James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The

New York Herald. Acesta a publicat în ziarul său un articol despre o crimă celebră în epocă,

descris printr-o perspectivă cu totul nouă: el a realizat o investigaţie amplă, şi-a ales

interlocutorul, s-a documentat bine în prealabil, şi-a stabilit setul de întrebări, iar apoi şi-a

întocmit un plan de atac pentru a se asigura de interactivitate şi de faptul că toate întrebările

lui vor primi un răspuns. Inţial acest articol a fost contestat şi considerat a atenta la

deontologia meseriei de jurnalist, dar şi la moralitatea cititorului, pentru ca ulterior să se

bucure de un real succes atât în breasla jurnaliştilor, cât şi a publicului cititor.

Definiţiile interviului diferă, în general, prin prisma celor două dimensiuni importante

ale acestuia, întrebare şi răspuns, şi prin importanţa care le este atribuită. În practica mass-

media, interviul este privit ca o coversaţie planificată dintre două persoane, cu un anumit

scop; trebuie, însă, ţinut cont de faptul că interviul trebuie să aibă o anumită structură pentru a

fi considerat un interviu, şi nu o declaraţie. „Interviul nu este un gen jurnalistic veritabil decât

dacă este prezentat ca atare într-un întreg articol sau într-o porţiune importantă a unui articol.

Se înţelege de la sine că orice sau aproape orice reportaj include interviuri, discuţii cu

persoane bine informate, dar care, de regulă, nu sunt citate. Interviul, în adevăratul său sens,

considerat deci ca un tip special de reportaj, are drept scop să dea cuvântul unei

personalităţi”2, să lămurească o situaţie, iar rolul reporterului este de a-l determina pe

intervievat să spună ceea ce ar putea interesa publicul larg. De aceea, întrebările trebuie să fie

bine formulate şi să genereze răspunsurile optime.

1 Lazăr Şăineanu - Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, Editura Litera, 1998, p. 405

2 Gaillard, Philippe - Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p.113

3

2. Intermedierea şi Documentarea

Rezultatul unui interviu depinde în mare măsură de pregătirea prealabilă – de

intermediere şi de documentare – şi, după, de tehnica folosită pentru conversaţie.

Intermedierea presupune identificarea unui subiect şi stabilirea grupului de persoane interesat

de acesta, dar şi a unui interlocutor care să poată oferi informaţii valoroase despre el.

Documentarea presupune ca reporterii să cunoască tot ce s-a scris despre acel subiect

şi, dacă până în acel moment acesta nu a fost deloc tratat, ei pot obţine informaţii utile de la

familie, de la prieteni, rude, vecini, colegi de muncă, cunoştinţe. Următorul pas este

identificarea unei liste de întrebări care ar putea aduce răspunsuri noi, informaţii importante şi

care va constitui planul interviului. „În cursul conversaţiei, nu trebuie uitate întrebările

pregătite în prelabil, dar, totodată, nu trebuie nici să ne ţinem strict de acestă listă. Pe măsură

ce se vor obţine răspunsuri, vor apărea elemente neprevăzute care vor face inutile unele

întrebări sau vor necesita altele noi”3.

Marcel Tolcea vede în documentare:

1. „o abordare obiectivă sau factuală – date, cifre, nume, rapoarte etc. cu privire la temă, ce

se pot găsi în cărţi, reviste, baze de date;

2. o abordare „personalizată” – mărturii ale celor apropiaţi cu privire la pasiunile, ticurile,

reacţiile, micile „secrete” ale unei personalităţi”4.

Interviurile se realizează, de regulă, faţă în faţă şi nu la telefon, pentru a evita

momentele tensionate sau riscul ca intervievatul să întrerupă convorbirea sau pur şi simplu,

pentru a putea nota atmosfera şi gesturile interlocutorului, îmbrăcămintea, ambianţa, elemente

care vor ajuta la redactarea scenei pentru cititori şi vor impune tonul interviului – oficial sau

familial. Intervievatorul se confruntă, în general, cu două situaţii: “încercarea de a se impune,

de a perora el însuşi, de a-l domina pe intervievat” sau cu “un exces de timiditate şi de

reţinere, care are drept rezultat faptul că intervievatul vorbeşte vrute şi nevrute, după capul

lui”5.

3. Etapele interviului

Etapele fundamentale ale realizării unui interviu sunt:


4 Marcel Tolcea–– Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 77


4

1. Găsirea subiectului sau a persoanei potrivite. Fiecare reporter îşi va alege criteriile după

care se ghidează în alegerea interlocutorilor; uneori contează notorietatea, personalitatea

intervievatului, alteori realizările deosebite sau participarea la un eveniment neobişnuit

2. Precizarea temei dialogului. Alegerea temei dialogului impune aleregerea atitudinii faţă

de interlocutor, care poate fi de simpatie nedisimulată, de obiectivitate ori de confruntare.

3. Obţinerea de cât mai multe informaţii de la intervievat faţă de cât au obţinut alţii sau

chiar mai mult decât ar crede el ca poate spune.

4. Tipologia întrebărilor:

1. Întrebările principale cuprind mai multe subtipuri de întrebări:

a) întrebări deschise – sunt cele care oferă intervievatului posibilitatea de a-şi exprima,

detaliat, punctul de vedere în legătură cu un subiect.

b) întrebări închise – când este necesar un răspuns de tipul “da” sau “nu”.

c) întrebări directe – îl implică în mod nemijlocit pe interlocutor, solicitându-i-se să-şi

descrie propriile trăiri;

d) întrebări indirecte – interlocutorul este implicat direct fără însă ca întrebarea să i se

adreseze în mod explicit.

În general, se recomandă folosirea întrebărilor deschise, adică cele la care nu se poate

răspunde doar prin “da” sau “nu” şi care oferă intervievatului posibilitatea de a se exprima pe

larg asupra unui subiect. Dintre aceste întrebări, cele mai importante sunt:”Cum?” şi “De

ce?”, care solicită o opinie sau un motiv pentru o anumită acţiune, dar şi “Cum v-aţi simţit în

acel moment?”, “Aţi lua aceeaşi hotărâre şi a doua oară?”, “Ce v-a surprins?”.

3. Întrebările subordonate prezintă, la rândul lor, mai multe variante:

a) de clarificare – vizează obţinerea unor reformulări ori a unor precizări suplimentare;

b) de amplificare – reclamă dezvoltarea unui răspuns anterior;

c) de confruntare – sugerează un punct de vedere diferit de al interlocutorului şi

generează replica acestuia.

Raportul cantitativ dintre întrebările principale şi cele subordonate poate oferi indicii

asupra modului de structurare a planului: de exemplu, folosirea cu precădere a întrebărilor

principale denotă incapacitatea reporterului de a se detaşa de planul interviului, iar dialogul

poate deveni uşor rigid; un număr mai mare de întrebări secundare poate arăta flexibilitatea

reporterului şi capacitatea de a puncta detaliile care se ivesc pe parcursul interviului.

5

5 . Redactarea interviului

Interviul rezultat după documentare, intervievare propriu-zisă şi redactare, nu este încă

gata de a fi publicat în forma aceasta, ci trebuie “cosmetizat” în redacţie. Chapeaul poate

conţine numele şi calitatea persoanelor intervievate, numele şi funcţia în cadrul instituţiei pe

care o reprezintă, dar şi detalii precum locul şi data naşterii sau toate activităţile de până

acum. Se mai pot folosi detalii de atmosferă remarcate pe teren sau detalii legate de spectul

fizic al celui intervievat. Prin toate aceste informaţii, chapeaul explică motivul realizării

interviului şi a alegerii interlocutorului.

Titlul interviului se supune aceloraşi reguli ca şi titlul unei ştiri, cu deosebirea că, în

acest caz, titlul poate fi şi un citat, inspirat ales, din corpul interviului.

Interviul, prin caracterul său investigativ, urmăreşte să obţină informaţii inedite din

partea unei persoane care acceptă sa fie numită şi să le transmită apoi publicului prin

intermediul diferitelor suporturi media. Pentru ca acest demers să reuşească, este foarte

importantă clarificarea intenţiilor încă de la început: “Cu cât îţi stabileşti mai precis scopul,

cu atât mai reuşit va fi interviul. Ambii participanţi la conversaţie trebuie să ştie scopul; în

acest fel, amândoi îl vor putea urmări”6.

În cartea sa, „Interviul. De la Platon la Playboy”, Tudor Vald ne oferă câteva porunci

valabile pentru interviu:

Cercetează, nu interoga.

Chestionează, nu provoca.

Sugerează, nu ordona.

Descoperă, nu atrage în cursă.

Trage de limbă, nu stoarce informaţii.

Îndrumă, nu domina7.

6 Ken Metzler - Creative Interviewing, New Jersey, Prentice Hall, 1977, p.9

7 Vlad, Tudor - Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 109

6

Bibliografie:

1. Vlad, Tudor - Interviul. De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997

2. Gaillard, Philippe - Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000

3. Marcel Tolcea - Manual de jurnalism, vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1997

4. Lazăr Şăineanu - Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, Editura Litera, 1998

5. Mihai Coman - Manual de Jurnalism, editia a IIIa revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura

Polirom, 2009

INTERVIUL

Documents

Transcript of INTERVIUL