ELENA JOIŢA

* Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, Româniaanton.ilica@yahoo.com

Am aflat destul de târziu că a decedat Elena Joiţa, profesor de pedagogie alUniversităţii din Craiova. Cu numai un an înainte de trecerea sa în eternitate,dădea literaturii pedagogice naţionale şi europene două volume excepţionaledespre teoria educaţiei şi aşezarea acesteia în paradigmă. Acest medallionreprezintă omagiul adus unei colege, pedagog reprezentativ contemporan.

ELENA JOIŢA (4 mart. 1942, Ciurea, jud. Iaşi –13 dec. 2011, Craiova) a fost unul dintre cei maiimportanţi profesori ai Universităţii din Craiova.După absolvirea secţiei de Pedagogie aUniversităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967), obţinedoctoratul în pedagogie, la Universitatea dinBucureşti, cu teza Cunoaşterea şi formareaelevilor din liceul de cultură generală, înperspectiva integrării profesionale (1976). A scris:Didactica aplicată (1994), Eficienţa instruirii(1998), Pedagogia – ştiinţă integrativă a educaţiei

(1999), Managementul educaţional. Profesorul manager: roluri şi metodologie(1999), Educaţie cognitivă (2002), Instruirea constructivistă – o alternativă(2005), Ştiinţa educaţiei prin paradigme. Pedagogia „văzută cu alţi ochi”(2009), volum legat problematic cu Metodologia educaţiei. Schimbări deparadigmă (2010), A deveni profesor constructivist. Demersuri constructivistepentru o profesionalizare pedagogică iniţială (2010).

Elena Joiţa a fost preocupată de noile paradigme ale educaţiei, adică decognitivitism şi constructivism, menite să schimbe efectele educaţiei şi aleînvăţământului, precum şi procedurile de realizare ale acestora. Demersurilesale ştiinţifice vizează suplinirea absenţei unei paradigme clare la îndemânaprofesorilor: „profesorilor din învăţământul secundar le lipseşte o lucrarefundamentală din domeniul pedagogiei… cu repere sigure şi complete pentrupracticieni”, afirma Elena Joiţa în volumul Eficienţa instruirii. Fundamentepentru o didactică praxiologică (1998). De altfel, menirea pedagogilor este

IN MEMORIAM

Prof. univ. dr. Anton Ilica*

Revista de Pedagogie • LXII • 2014 (1) 203

de a oferi didacticienilor coordonate, principii, sugestii, scheme ş.a. pentru caactivitatea efectivă în relaţiile cu elevii/ studenţii să fie eficientă şi satisfăcătoare.Pentru aceasta, autoarea propune „o praxiologie pedagogică în didactică” sau„didactica praxiologică”, pe care o defineşte ca „o teorie practică a instruirii, aconceperii şi realizărilor acţiunilor şi situaţiilor practice specifice, ca didacticăaplicată, ca ştiinţă metodologică”. Pornind de la consideraţia că didactica este„ştiinţă a procesului de învăţământ”, fostul universitar craiovean propune unmodel al acţiunii profesorului integrat în sistem, ale cărui activităţi se răsfrângasupra elevului. Modelul este prezentat sub forma unei machete, în carevariabilele sunt cunoscutele relaţii structurale: identificarea şi proiectareaacţiunilor şi situaţiilor, realizarea procesului instructiv-educativ, evaluarearezultatelor şi reglarea acţiunilor/ situaţiilor.

Pedagogul Laurenţiu Şoitu, prefaţatorul volumului Ştiinţa educaţiei prinparadigme. Pedagogia „văzută cu alţi ochi” (2009), menţiona că acest volum„nu este altceva decât prilej de recunoaştere a drumului parcurs de laînceputuri, o reparcurgere special întreprinsă pentru sine, pentru noi şi pentrutoţi cei care vor deschide paginile volumului. În el se regăsesc elementeleesenţiale ale celor aproximativ alte douăzeci de volume semnate de acelaşiautor, mereu prezent între cele dintâi nume ale pedagogiei.” Este vorba de unproiect finalizabil în două volume: Ştiinţa educaţiei prin paradigme. Pedagogia„văzută cu alţi ochi” şi Metodologia educaţiei – schimbări de paradigme.„Pedagogia văzută cu alţi ochi” are ca temei „analiza procesului de înţelegerea stării de criză, în care se află educaţia şi pedagogia”. Atragem atenţia asupraidentificării corelaţiei dintre criza în educaţie şi criza din pedagogie. Pentrudepăşirea situaţiei de criză, se impune „validarea identităţii ştiinţei pedagogiceşi recâştigarea autorităţii pedagogilor în antrenarea lor în motivarea deciziilorde politică educaţională”. Prin reconstrucţia pedagogiei (şi schimbareaconcepţiei despre eficienţa discursului pedagogic), se poate depăşi criza dineducaţie. Autoarea identifică trei cauze ale degradării legitimităţii pedagogieide a fi solicitată în însănătoşirea educaţională a societăţii: (1) exprimareaîndoielii că pedagogia ar avea o ţintă ştiinţifică; (2) agresivitatea altor ştiinţesocioumane de a prelua şi rezolva problemele educaţiei (şi declararea lordrept ştiinţe ale educaţiei în dauna pedagogiei); (3) reafirmarea incapacităţiipedagogiei de a fi o ştiinţă autentică şi preluarea domeniului de aplicaţie decătre didactică. Împărtăşind criteriile ştiinţifice noi pentru constituirea uneiparadigme semnalate de filosoful german Th. Kuhn, E. Joiţa propunealcătuirea unei alte viziuni asupra educaţiei şi pedagogiei contemporane.Este o pledoarie pentru reconstituirea pedagogiei ca ştiinţă teoretică aeducaţiei, precum şi un alarmant semnal pentru explicarea demersuluistatutului epistemic al pedagogiei, ca „ştiinţă normală” (paradigmatică) şi

204 IN MEMORIAM

matură. Ipoteza volumului este astfel sintetizată: „Pedagogia, ca ştiinţaeducaţiei, îşi poate actualiza şi reconstrui cunoaşterea problematicii eispecifice şi îşi poate consolida statutul, prin recursul la principiileparadigmatice (de esenţă kuhniană) necesare redefinirii sale ca ştiinţănormală şi matură”. Volumul se vrea o reanalizare a conceptualizăriifundamentale a ştiinţei numite „pedagogie”, nevoită să se reconstruiască şisă râvnească spre a recuceri altfel „statutul de ştiinţă unitară a educaţiei”:„şi acum s-au multiplicat formele de manifestare a nemulţumirii, incertitudiniişi ambiguităţii profesionale, cu negarea chiar a statutului anterior alpedagogiei, cu înlocuirea soluţiilor ştiinţifice prin cele administrative saupolitice sau manageriale, cu manifestarea crescândă a rolului nefavorabilpedagogiei a «ştiinţelor educaţiei», fără o reacţie mai susţinută a comunităţiipedagogilor, cu proliferarea recunoaşterii opiniilor (doxa) asupra educaţieide către oricine dintre cei interesaţi, cu minimalizarea rolului bazei ştiinţifice,teoretice, pentru rezolvarea faptelor curente, nesemnificative teoretic,paradigmatic” (s.n.). Am subliniat punctul de vedere al Elenei Joiţa, întrucâtconstată şi împărtăşeşte persistenţa pericolului de întârziere sau chiar depierdere a rolului ştiinţei pedagogice, cauză şi efect al „crizei educaţiei”.Completarea ce urmează este relevantă ca soluţie: „Pedagogia nu poategestiona situaţiile de criză educaţională, dacă ea însăşi nu are clare criteriile,soluţiile eficiente şi eficace de abordare, de argumentare a schimbărilornecesare, alimentându-se astfel atitudinile antipedagogice, de preluare arolurilor ei de către alte «ştiinţe ale educaţiei»”. Citatele de mai sus ar trebuisă mobilizeze comunitatea pedagogilor pentru implicare, pentru temeiniciestructurală, pentru a-şi reconsidera opţiunile terminologice şi teoretice învederea susţinerii pedagogiei, ca ştiinţă fundamentală a educaţiei.Argumentele sale sunt atent susţinute de alţi pedagogi reprezentativi, precumşi de o credinţă că afirmaţiile sunt dintre cele mai temeinice şi prioritare înpreocupările oamenilor de ştiinţă care se ocupă de învăţare şi educaţie.Analiza statutului pedagogiei ca ştiinţă normală şi matură este o pledoariepentru recâştigarea autorităţii acestei ştiinţe a educaţiei, pe baza unei identităţişi a matricei sale disciplinare: „Ca domeniu, pedagogia este o disciplină, încurs de reconstrucţie a normalităţii şi maturităţii sale epistemice, aflată laconfluenţa între problemele complexe, amplu determinate şi contradictoriiale practicii… şi reflecţiile, interpretările sale asupra realităţii problematiciieducaţiei”. În sprijinul aserţiunii sale, autoarea dă o convingătoare „matricede identitate disciplinară a pedagogiei”.

Este o lucrare ştiinţifică fundamentală pentru pedagogia europeană, oprovocare pentru teoreticienii educaţiei, scrisă cu argumente temeinice şicu o îngrijorătoare justificare a necesităţii realcătuirii certitudinii că pedagogia

Revista de Pedagogie • LXII • 2014 (1) 205

este o ştiinţă autentică, matură, „normală” şi nu doar una dintre ştiinţeleeducaţiei.

O contribuţie semnificativă a Elenei Joiţa la dezvoltarea gândirii pedagogicese referă la educaţia cognitivă. Sunt aprofundate aspectele teoretice şipractice, „statutul, esenţa, problematica, valoarea ştiinţifică şi aplicativă” aleeducaţiei cognitive, ca orientare a filosofiei postmodernităţii. „Comoara lăuntrică”de care pomenea J. Delhors se regăseşte în revizuirea educaţiei intelectuale,formative: „ce se învaţă în raport cu evoluţia actuală a cunoaşterii, cum esteintrodus şi format elevul pentru construcţia cunoaşterii individuale şi colaborative,ce importanţă se acordă procesării informaţiilor şi, mai ales, cum să treacă dela atenţia acordată achiziţiei produselor cunoaşterii la dezvoltarea proceselorde construire a ei şi a căilor, instrumentelor necesare acestei construcţii, acapacităţilor metacognitive, la valorificarea situaţiilor favorizante pentrudezvoltarea capacităţii cognitive, dar şi la dezvoltarea funcţiilor noncognitive,care susţine învăţarea, cunoaşterea”.

Un alt volum de referinţă pentru clarificarea unor probleme de terminologieştiinţifică specifică domeniului este ‘tiinţa educaţiei prin paradigme (2009),un excelent discurs prodomo, cu o justificare filosofică şi cu argumente logicepentru reanalizarea discursului pedagogic şi al domeniului reflexivităţiieducaţionale. Este o cercetare fundamentală longitudinală, o temeinicăanaliză a statutului ştiinţific al pedagogiei, ca ştiinţă a educaţiei. Învocândopinii din literatura psihologică românească, europeană şi americană, E.Joiţa sugerează modele de învăţare şi de instruire a elevilor, capabile săasigure o amplificare a educaţiei cognitive eficace.

În volumele sale, Elena Joiţa se adresează, preponderent, cadrelor didacticedin învăţământul preuniversitar, sugerând modele, experienţe, scheme,schiţe, strategii pentru operaţionalizare terminologică, pentru activităţi practiceeficiente, pentru exerciţiile de formare iniţială şi ameliorarea discursuluiprofesional prin perfecţionări periodice. Elena Joiţa a fost pedagogulreprezentativ al Universităţii din Craiova, în jurul căruia s-a conturat o veritabilă„şcoală de pedagogi”, tineri cercetători, care sunt atraşi în proiecte editoriale,în granturi de cercetare, fiindu-le un autentic mentor spiritual şi ştiinţific.Cumpănită şi echilibrată în afirmaţii, îşi bazează afirmaţiile pe argumentepreluate dintr-o literatură pedagogică de actualitate, fără a cădea în ispita„módelor” sau a modélelor nevalidate din punct de vedere experimental. Aavut capacitatea şi ştiinţa adaptării unei teorii filosofice la domeniuleducaţional, fiind focalizată, în intenţii, asupra eficienţei teoretice asupradidacticii aplicate, a exerciţiului didactic specific procesului de învăţământ.

206 IN MEMORIAM