Cezar Petrescu (n. 1 decembrie 1892, Cotnari, Iaşi - d. 9 martie 1961, Bucureşti) a fost un romancier, nuvelist, traducător şi gazetar român, redactor la multe ziare.

(1892-1961)

Cuprins

Cap. I: O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924Cap. II: Fram face nazuriCap. III: După ce a plecat circulCap. IV: În Arca lui NoeCap. V: Fram s-a născut departe, în gheţurile polareCap. VI: Omul, câinele şi puşcaCap. VII: Numele tău va fi FramCap. VIII: Îndărăt spre Oceanul PolarCap. IX: În ostrovul pustiu de la capătul pământuluiCap. X: Cea dintâi întâlnireCap. XI: Bufonul Oceanului PolarCap. XII: Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitatCap. XIII: Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polarăCap. XIV: Fram se leapădă singur de micul său prietenCap. XV: NanucCap. XVI: Sfârşitul

O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924

STRUTKI

Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în arena circului Struțki, cu cei 12 tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori, totul este o distracţie, care îi ţine cu sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se gândesc - după cum spune autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să execute comenzile dresoarei cu privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro.

  Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss Ellian, dresoarea, să-şi pună capul în gura lui - pe nume Rajah - visează „o pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane spânzurate până în pământ", în care dresoarea să fie o simplă pradă. Dar nu se întâmplă nimic îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare,

iar spectatorii dau drumul ropotelor de aplauze...

Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia să fie şi rolul lui Fram, Ursul Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra pe două labe, saluta, mergea pe bicicletă, şi câte altele. Singur. El era cel mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte numere, precum tigrii, de exemplu, sau precum echilibriştii, ci destindere, amuzament şi uimire. Un urs uriaş, dar atât de blând! Care se mulţumea cu aplauzele!

Şi iată că tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea! Spectatorii erau foarte-foarte nemulţumiţi şi strigau întruna: „Vrem Fram!", iar cei peltici: „Vlem Flam!"

Până la urmă, Fram vine pe scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic din sală îi explică nepoatei (Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a

ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Aşa se întâmplă cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun, apoi, în patru labe, ca un animal oarecare, a plecat

spre cuşca sa.

Circul  a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai face parte din reprezentaţie.

Directorul a stabilit un preţ mare pentru vizitarea menajeriei. Acolo sunt, în cuşti, tot felul de animale, prinse din păduri sălbatice, cu capcane, de vânători vestiţi, încă de pui. În cuşti stau animalele nedomesticite, care sunt bune doar să fie văzute, şi atât .

Acolo se află acum şi Fram. Nemişcat, închis cu zăvorul, deşi nu este agresiv. A uitat cum să facă giumbuşlucuri şi a uitat şi cum e în ţara lui. Măcar, celelalte animale din cuşti ţin minte locurile lor natale. De aceea, uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului. Urlă, că dau de gratii când se trezesc din visul libertăţii...

Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi vândut pentru circ.

. Încet, încet, îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi de ursoaică.

Acolo ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic şi neştiutor nu înţelegea de ce „dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama, căzută la pământ. Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a cuibărit pe ce mai rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.

  De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat că oamenii pot fi şi buni. Pot să-l dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un anume om, marinarul Lars. Acesta l-a botezat pe puiul de urs „Fram", după numele corăbiei renumite cu care Lars străbătuse ţinuturile polare... De atunci, „Fram" i-a rămas numele (în limba norvegiană înseamnă „înainte"). El a fost vândut pentru zece sticle de rom şi, curând, a ajuns la circul Struţki.

Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl convinge pe directorul circului să-l trimită înapoi pe Fram, la pol .

  Fram a ajuns acasă

L-au dus pe o insulă pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui trai. L-au ferit de eschimoşi, cu care el ar fi prea prietenos, fiind învăţat cu oamenii.

Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu câteva foci. Le pândi şi vru să înşface una, că îi era foame. Dar, amintindu-şi de trupa de foci de la circul Struţki..., nu mai putu.

. În sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că Fram nu ştie regulile. Un urs e stăpân pe teritoriul lui şi nu tolerează un alt mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi dădu mai multe lecţii, folosind acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui salturi mortale, nu ştia de pus piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că nu reuşeşte să-l muşte, să-l zgârâie, să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană.

A venit noaptea polara.

Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în lupta cu un alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs l-a dus pe Fram la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E

orfan.  

 Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea mirosul mai bun decât al lui Fram, care se alterase la menajeria circului. Numai că puiul de urs avea alte instincte. El înşfăcă un pui de focă, reuşind să-l vâneze. Într-o zi, Fram îşi găsi micul prieten exersând giumbuşlucurile sale. Atunci Fram l-a scuturat bine şi s-a hotărât să-l părăsească. Era de ajuns un bufon polar. Zgăibărici trebuia să fie un urs normal.

Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de gheaţă şi s-a depărtat, fără să privească în urmă, la zbuciumul puiului.

 

Sloiul lui s-a oprit într-un loc unde pescuia un copil de eschimos.

Nanuc ii arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt arme de jucărie. Crescând, el va deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea ca Fram să le prefacă în

arme mari, adevărate. Doar e un urs vrăjit! Păcat că nu vorbeşte!  Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze, să se laude în neamul lui că a ucis un urs polar. Ar fi privit ca un adevărat vânător! Dar Fram a prins săgeţile din zbor. Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul eschimos, i-a rupt armele şi a plecat iarăși pe sloiul lui. Nici

între eschimoşi nu era locul lui.

Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi săniile, când o banchiză de gheaţă s-a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără provizii, fără arme, la o distanţă de 48 ore de coliba lor. Erau dintre cei ce fuseseră pe vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai că pe drum i-a prins furtuna de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca

În starea aceea i-a găsit Fram. I-a recunoscut după miros. La început n-a înţeles ce e cu ei. Apoi şi-a dat seama. I-a încălzit el, cu blana lui. Pânăi-a dezghețat. După care i-a dus la adăpostul lui, unde avea carne de focă.

Urma să vină corabia care îi duce

în ţările lor.   Fram s-a suit singur în barcă,

dorind să fie luat şi el. Şi l-au luat! Era

singurul loc unde se mai simţea, bietul

de el, acasă...

SFARSIT