Formele educatiei
-
Upload
ionela-ama -
Category
Documents
-
view
236 -
download
3
Transcript of Formele educatiei
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Amariei Ionela
Badragan Andreea
Doroftei Ioana
Pruşu Iulia
Volovici Roxana Elisabeta
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Specializare: Psihologie
Anul I, grupa 3
SUMAR
I. Educaţia şi funcţiile sale
1. Definirea educaţiei
2. Funcţiile educaţiei
3. Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihic al omului
4. Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială
II. Organizarea instituţională a educaţiei. Factori instituţionali / educaţionali
1. Şcoala – factor principal al educaţiei tinerei generaţii
2. Familia
3. Biserica
4. Instituţiile centrale
5. Mass-media
6. Structuri associative
III. Educaţia formală
IV. Educaţia nonformală
V. Educaţia informală
VI. Interdependenţa tipurilor de educaţie
VII. SWOT
1. Analiza SWOT a domeniului învăţământului
I. Educaţia şi funcţiile sale
Educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit
de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic, organizat, în cadrul căreia în fiecare
moment un subiect, individual sau colectiv, acţionează asupra unui obiect, individual sau
colectiv, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare,
corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi
potenţialului său biopsihic individual.
Funcţiile educaţiei
Selectarea, prelucrarea şi trensmiterea valorilor de la societate la individ. Educaţia se
realizează prin transmiterea experienţei sociale, stocată sub forma valorilor cultural-ştiinţifice.
Natural că numai o parte din aceste valori vor fi utilizate în procesul de educaţiei. Selectarea
şi transmiterea lor urmează să se facă pe baza unor principii pedagogice şi în conformitate cu
anumite particulatităţi psihice individuale şi de vârstă ale copiilor cărora li se transmit. Pe
măsura ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, fapt pentru
care principiile dupa care se face selectarea şi transmiterea se restructurează continuu. Cele
două operaţii, selectarea şi transmiterea, se află într-o dependenţă reciprocă, o selectare
adecvată se va răsfrânge pozitiv asupra transmiterii, după cum o raţionalizare a acesteia va
avea influienţe pozitive asupra selecţiei.
Această funcţie asigură, deci, comnţinutul educaţiei. Volumul conţinutului s-a modificat de la
o epocă la alta şi de un tip de educaţie la altul, prin caeste transformări exprimându-se
caracterul istoric al educaţiei.
Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihic al omului
Ca acţiune socială, educaţia vizează omul conceput ca un tot unitar, ca fiinţă
biopsihosocială. Deşi acţionează din exterior, educaţia este întotdeauna dependentă de
anumite particularităţi biopsihice, urmărind în acelaşi timp dezvoltarea lor. Este un adevăr
recunoscut că valorificarea acestora se paote face numai prin exersare, prin acţiune. Or,
educaţie creează în mod conştient posibilitatea apariţiei unor astfel de ocazii şi împrejurări.
Funcţia desprea care vorbim este realizabilă numai pe baza valorificării descoperirilor
biologiei şi psihologiei şi a fundamentării acţiunii educaţionale pe aceste deprinderi.
Dezvoltarea potenţialului biopsihic răspunde unor nevoi individuale şi, prin intermediul
acestora, şi unor nevoi sociale.
Pregătiera omului pentru integrarea activă în viaţa socială
Din definiţia pe care am dat-o educaţiei rezultă că urmăreşte formarea unui tip de
personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectivă ale societăţii. Sarcina educaţiei
este de a-l pregăti pe om ca element activ al vieţii sociale, ca forţă de muncă şi subiect al
relaţiilor sociale, este un proces continuu, neîntrerupt, se apreciază că această funcţie este
specifică educaţiei, indiferent de vârsta individului. Din această perspectivă, putem considera
că asigurând pregătitea profesionistului, educaţia este un factor al progresului social.
Prin funcţia la care ne referim educaţia răspunde unor necesităţi sociale pe care societatea, în
ansamblul său, le pune în faţa oamenilor ca agenţi ai devenirii sociale.
Din perspectiva forţei de muncă, educaţia îndeplineşte şi o funcţie economică. Întrucât
intregrarea în viaţa socială se face în primul rând prin activitatea de muncă, putem considera
funcţia economică ca un aspect al acesteia din urmă.
Funcţiile educaţiei prezentate mai sus trebuie privite ca un tot întrucât acţiunea educaţională
vizează dezvoltarea personalităţii umane în concordanţă cu anumite cerinţe ale societăţii. Prin
aceste funcţii educaţia poate fi apreciată ca o condiţie indispensabilă atât pentru existenţa şi
dezvoltarea societăţii, cât şi a fiecarui individ in parte.
II. Organizarea instituţională a educaţiei.
Factori instituţionali / educaţionali
Educaţa este o acţiune socială organizată. În consecinţă, ea se desfăşoară într-un cadru
constituit pe baza unor tradiţii ce s-au acumulat de-a lungul existenţei sale. Factorii educaţiei
se caracterizează tocmai prin aceea că asigură un cadru social organizat pentru desfăşurarea
activităţilor educative, în conformitate cu anumite principii directoare statuate şi prevăzute în
documente şi acte normative, acceptate şi recunoscute apoi ca fiind obligatorii pentru cei
învestiţi cu conducerea acestor acţiuni educative. Deducem de aici că aceşti factori se
constituie la nivelul societăţii şi funcţionează pe baza unor norme, principii şi legi, care îşi vor
pune amprenta asupra tuturor componentelor structurale ale acţiunii educaţionale (agent,
receptor, mesaje, mod de desfăşurare etc.)
În categoria factorilor educaţionali putem include şcoala, familia, instituţiile social-
educative, mass-media etc.
Din simpla enumerare se constată că diversitatea lor este detul de accentuată, fiecare
imprimând o anumită desfăşurare acţiunii educaţionale şi implicând ăntr-un anume mod
partciparea şi rolul educatorului ca persoană învestită, sub conducerea acestei acţiuni.
În cadrul acestor factori instituţionali se constituie medii educaţionale. Prin specificul
lor aceste medii exercită influenţe educative în mod continuu. Vom putea astfel conchide că
mediul educaţional se caracterizează printr-o reţea de relaţii psihosociale ce se instituie între
membrii săi. Ansamblul acestor fenomene psihosociale, care emană în urma relaţiilor dintre
membrii unei comunităţi, formează climatul educaţional al acesteia. Multiplele relaţii pe care
şcoala le declanşează şi întreţine între elevi constituie mediul educaţional şcolar. Constelaţia
relaţiilor psihosociale dintre membrii familiei formează mediul familial.
Atât timp cat copilul este integrat în ununl sau altul din aceste medii, asupra sa se vor
exercita influenţe educative. Ele sunt o rezultantă a implicării sale în reţeaua de relaţii
psihosociale ce funcţionează în interiorul său, reţea care declanşează şi întreţine climatul
educativ al mediului respectiv.
Influenţele acestui climat se exercită spontan, persuasiv şi neîntrerupt, iar din punct de
vedere al finalităţilor lor pot avea un caracter bivalent.
Acţiunile educative declanşate în cadrul acestor medii educaţionale urmează sa
valorifice valenţele pozitive ale acestui climat şi, în acelaşi timp, să contribuie la orientarea şi
consolidarea sa în concordanţă cu obiectivele generale ale educaţiei.
Şcoala – factor principal al aducaţiei tinerei generaţii
Şcoala este instituţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. Ea a
apărut încă din cele mai vechi timpuri din nevoia pregătirii tinerei generaţii pentru preluarea şi
continuarea activităţilor sociale.
În contextul celorlalţi factori care, în fond, urmăresc acelaşi obiectiv, şcoala este
considerată ca fiind factorul principal pentru formarea tinerei generaţii în concordanţă cu
cerinţele societăţii. Acest lucru este determinat de faptul că ea dispune de un personal calificat
şi de bază materială adecvată, care fac posibilă desfăşurarea procesului de învaţământ, cea
mai organizată formă de realizare a educaţiei. Se poate spune, deci, că procesul de învăţământ
este cel care conferă şcolii acest rol principal sau decisiv în formarea omului. Ca instituţie,
şcoala se află sub influenţa factorilor social-economici şi politici, misiunea ei fiind cea de a
contribui hotarâtor la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Şcoala
este instituţia creată de societate pentru asigurarea condiţiilor necesare înfaptuirii funcţiilor
principale ale educaţiei. Rolul şi sarcinile şcolii s-au modoficat de la o etapă la alta şi de la o
ţară la alta. Prin organizarea sa internă şcoala dispune de o relativă economie. Legislaţia
şcolară este chemată să reglementeze structura organizatorică a şcolii, precum şi relaţiile ei cu
ceilalţi factori. Contradicţia între tradiţie şi inovaţie se resimte şi la nivelul şcolii. Uneori
inerţia poate constitui o stavilă în perfecţionarea ei ca instituţie socială. „În mod normal,
susţine C. Narlz, schimbările în organizaţia şcolară se datorează anumitor tendinţe ce se
manifestă în conştiinţa pedagogică generală. Adevăraţii purtători ai acestei tendinţe sunt
profesorii, elevii şi pedagogia prin reprezentanţii ei competenţi.” La anumite intervale de timp
se organizează reforme şcolare. Scopul principal este acela de a pune în acord organizarea
şcolară cu tendinţele fundamentale din evoluţia sistemului social. Detectarea unor asemenea
momente revoluţionare din evoluţia şcolii şi legiferarea lor sunt atribute principale ale
cercetării pedagogice.
Transmiţând valorile culturale acumulate de-a lungul istoriei societăţii, şcoala
contribuie în mod direct la pregătirea creatorilor de noi valori, materiale şi spirituale, care vor
îmbogăţi patrimoniul cultural al patriei noastre. Aşadar, rolul şcolii nu se restrânge doar la
pregătirea tinerei generaţii, ea creând în acelaşi timp condiţii favorabile dezvoltării culturii şi
ştiinţei, fiind astfel un factor al progresului social.
Un alt argument care poate fi adus în sprijinul rolului principal al şcolii în formarea
omului se referă la misiunea ce ce-i revine de a valorifica influenţele educative pe care le
exercită celalţi factori, inclusiv mediul social, şi de a le imprima o finalitate care să fie în
concordanţă cu cerinţele idealului educativ. Dezvoltarea personalităţii este obiectiv general, la
realizarea căruia contribuie societatea, ca sistem prin intermediul tuturor factorilor săi. Şcolii
îi revine sarcina de a sintetiza toate influenţele ce se exercită în acest sens pe baza conlucrării
cu toţi ceilalţi factori eduativi. Acţiunea pe care o exercită şcoala se concretizează în
selecţionarea şi valorificarea tuturor influenţelor exercitate de aceşti factori, în funcţie de
particularităţile de vârstă ale copiilor şi în concordanţă cu idealul educaţiei.
Faptul că şcoala deţine un rol hotărâtor în formarea omului se justifică prin argumente
de ordin pedagogic. Este vorba aici de felul în care se desfăşoară procesul de educaţie în
interiorul ei, acesta fiind îndrumat şi condus de persoane competente, pregătite în mod special
pentru acest lucru.
Materializarea acestor funcţii ale şcolii depine, în cea mai mare măsură de activitatea
nemijlocită a educatorului, învaţătorului sau profesorului. Efectul educativ al valorilor
cuturale cu care operează şcoala, precum şi al mijloacelor de educaţie, diferă în funcţie de
modul în care au fost valorificate de catre cei care au fost învestiţi cu rolul de a conduce
acţiunea educaţională. De aici decurge înalta misiune şi marea răspundere a cadrelor
didactice.
Familia
Familia este celula de bază a societăţii, care are funcţii biologice, psihologice,
sociale, economice, culturale, educative etc. De aici şi diversitatea relaţiilor ce se stabilesc în
interiorul său, ca grup social. Ea se deosebeşte de celelalte grupuri soiale prin: forma de
organizare, relaţiile dintre membrii săi, scopurile şi atributele pe care le are.
Indiferent din ce perspectivă este analizată familia, ea îndeplineşte un rol complex.
Ca grup social sau ca unitate socială, familia a apărut pe o anumită treaptă a a
dezvoltării sociale şi a evoluat de-a lungul istoriei, funcţiile pe care le implică fiind
determinate, în ultimă instanţă de condiţiile sociale concrete.
Din punct de vedere pedagogic ne vom referi la funcţia educativă a familiei,
particularităţile acţiunii educative exercitate de ea.
Pentru a întelege bine această funcţie, vom face distincţie între influenţele educative
ale mediului familial şi acţiunea educativă a familiei. Multitudinea releţiilor ce se stabilesc
între membrii familiei şi valorile culturale ce se transmit prin intermidiul lor constituie la un
loc mediul familial. Pot fi deosebite două categorii de relaţii: pe verticală, între generaţii
(părinţi-copii, bunici-copii, bunici-părinţi) şi pe orizontală, între membrii aceleiaşi generaţii
(între soţi, între fraţi). Strucura familiei determină, în cele din urmă, expansiunea relaţiilor şi
implicit influenţele lor educative. Agenţii acestor relaţii (părinţi, bunici, fraţi) oferă, prin
însăşi existenţa lor, anumite modele comportamentale ce vor fi asimilate de către copii în mod
spontan, prin imitaţie. Mediul familial este universul natural al copilului, diferit în funcţie de
contextul social pe fondul caruia se constituie şi ale cărui fenomele le reflectă şi de
particularităţile fiecărei familii.
Influenţele educative ale familiei sunt, deci, o expresie directă a relaţiilor ce se
stabilesc în interiorul familiei şi a modelelor culturale pe care le oferă. Din această cauză ele
au un caracter potenţial.
Acţiunea educativă a fa,iliei este cu totul altceva. Ea se exercită de către un subiect
(membru al familiei), în mod intenţionat, conform unui scop şi folosind metode adecvate în
acest sens. Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfăşoară acţiunea educativăa
familiei. Mediul influenţează, iar educaţia acţionează, nu, însă, independent, ci concomitent.
Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi.
Asfel, subiectul educaţiei (agentul) este reprezentat aici de către toţi membrii familiei, fiecare,
însă, exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţa şi posibilităţile sale, de concepţia
despre educaţie, de locul pe care îl ocupă în structura de ansamblu a familiei (părinţi, bunic,
fraţi), de autoritatea pe care o are. Autoritatea poate îmbraca diferite nuanţe, de la autoritatea
despotică sau represivă până la indulgenţă excesivă, o atitudine neutră sau indiferenţă faţă de
educaţia copiilor. Relaţia educaţională nu poate fi concepută în afara autorităţii, indiferent de
locul unde se desfăşoară educaţia.
Autoritatea sau expresia concepţiei despre educaţie a agentului ei (învăţător sau
părinte) şi manifestare atitudinală în relaţie cu copiii. Formele ei sunt determinate, pe de o
parte, de constelaţia trasăturilor care generează şi concură la constituirea autorităţii, de modul
în care ea se exercită, respectiv de formele de manifestare pe care le îmbracă, pe de altă parte.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulate
spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Ea
conferă părinţilor acel ascendent –generator de stimă, respect şi admiraţie- indispensabil
acţiunii educative pe care o întreprind. Adevărata autoritate se câştigă şi nu se impune. Ea este
o rezultantă a întregului comportament adoptat de părinţi în viaţa şi activitatea lor din familie
şi din afara ei.
Acţiunea educativă a familiei se particularizează şi prin finalităţile sale. Dacă scopul
este acelaşi, adică dezvoltarea personalităţii, ponderea unor laturi ale sale, precum şi
modalităşile de realizare a acestora, au un specific în familie faţă de şcoală sau alte medii
educative. Acţiunea educativă a familiei poate fi compartimentată şi ea în funcţie de cele cinci
laturi ale educaţiei, ea răsfrângsndu-se asupra tuturor componentelor personalităţii copillului.
Sunt numeroase modoficări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-a lungul
dezvoltării ontogenetice a copilului. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă,
preocuparea preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare
armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentrru formarea
deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de
fortificare a organismului şi de întărire a sănătăţii sale.
Pe linia dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii
psihice a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale
componente – procese senzoriale, limbajul, memoria, gandirea, atenţia, însuşirile psihice etc.
Sunt anumite momente care marchează adevărate salturi în dezvoltarea psihică, la producerea
cărora aportul familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi primul an, când se pun
bzele vieţii psihice. Perioada pubertăţii ridică şi ea o serie de probleme care solicită într+o
măsură mai mare ntervenţia educativă a familiei.
Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la
realitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei. Asigurarea unui echilibru
între educaţia ştiinţifică şi cea umanistă, prin orientarea lecturii şi dezvoltarea gustului pentru
citit, se înscrie tot ca o preocupare pe linia educaţiei intelectuale la care familia are o
contribuţie seminificatovă. Am mai putea menţiona aici atenţia pe care familia trebuie să o
acorde activităţii de învaţare a copilului prin urmărirea îndeplinirii sarcinilor instructiv-
educative şi a formării unui stil individual de muncă. Aceeaşi importanţă o are preocuparea
familiei pentru cristalizarea şi consolizarea unei viziuni asupra lumii prin explicaţiile
părinţilor privitoare la diverse fenomene din natură şi societate.
Este cunoscut apoi rolul imens al familiei în educaţia morală a copiilor. Aici se
formează primele deprinderi şi obişnuinţe de comportare, până la formarea unor reprezentări,
noţiuni, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului faţă de societate, faţă de ceilalţi
oameni şi faţă de sine însuşi. În familie se pun bazele conştiinţei şi conduitei patriotoce. Nu
există niciun aspect al educaţiei morale, fie că este vorba de conţinut, fie că este vorba de
structura psihologică a acestuia (cognitivă, afectivă, voliţională), care ar putea fi exclus din
sfera educativă a familiei.
Tot în familie se formează primele priceperi şi deprinderi de muncă, se conturează un
orizont profesional şi o atitudine faţă de muncă, se acţionează pe linia orientării şcolare şi
profesionale. Cercetările întreprinse până în prezent demonstrează că familia are un rol
îndeosebi hotărâtor în alegerea de către copil a şcolii şi profesiei pe care le va urma.
În privinţa educaţiei estetice, acţiunea educativă a familiei se îndreaptă în direcţia
formării culturii şi sensibilităţii estetice. Dirijarea aptitudinilor artistice ale copiilor şi
cultivarea dragostei pentru frumos sunt aspecte concrete ale educaţiei estetice.
Realizarea tuturor acestor sarcini ale educaţiei are loc pe fondul particularităţilor
specifice ale familiei ca factor educativ. Avem în vedere cilatul afectiv din familie, cu
puternice rezonanţe asupra relaţiilor dintre membrii săi, caracterul predominant individual al
educaţiei, caracterul uneori contradictoriu al influenţelor educative în raport cu acţiunile
educaive ale familiei.
La toate acestea trebuie să adăugăm unele particularităţi privitoare la metodele şi
procesele folosite pentru realizarea educaţiei în familie. Gama acestor „instrumente” este
destul de extinsă, mai des utilizate fiind metodele şi mijloacele intuitive, persuasive. Dintre
acestea am putea enumera: explicaţia, dialogul, demonstraţia, exerciţiul, recomandările,
sfaturile, sugestiile, forme ale aprobării şi dezaprobării etc.
Toate cele de mai sus circumscriu din perspectivă pedagogică specificul funcţiei
educative a familiei.
Biserica
Alt factor care poate intra în scenă este biserica, care, prin intermedul
preotului, instaurează o perioadă densă în transmiterea stimulilor religioşi, dar şi general-
comportamentali. Biserica compensează nevoia de filiaţie activă pe o linie ideatică, prin
excelenţă spirituală, atât de rar realizată în societatea contemporană. Influenţa educativă a
bisericii se realizează la început difuz, nesistematic, atât cu ocazia ceremoniilor religioase, cât
şi cu prilejul unor activităţi specifice – realizate de preot în biserică, dar şi în afara ei
(spovedanie, acţiuni cartabile). O dată cu ntrarea copilului în şcoală, biserica va încerca să
instaureze o educaţie sistematcă, explicită în perspectiva valorilor credinţei. Forma principală
de educaţie religioasă prin biserică o reprezintă participarea la ceremoniile religioase şi,
îndeosebi, la Sfânta Liturghie. Biserica poate exercita nu numai o educaţie religioasă, ci şi
socială, civică, estetică, morală etc.
Instituţiile culturale
Casele de cultură, muzeele, casele memoriale pot deveni medii prielnice de
transmitere a valorilor şi de formare şi reformare a persoanelor în acord cu tiparele valorice
polimorfe, înalte. Aici se pot desfăşura adevărate programe de formare a tinerilor, de educare
a adulţilor, de petrecere fructuoasă a timpului liber, concurând, pentru aceasta, activişti
culturali devotaţi faptelor de cultură, adevărate competenţe în materie care oferă, uneoro,
expertiză de înaltă clasă.
Mass-media
O altă grupă de factori ai educaţiei o formează instanţele mediatice, chemate să
amplifice, să continuie sau sa diversifice exigenţele cognitive şi comportamentale ale
persoanelor. Într-o societate informatizată stimulii implicit educogeni trebuie să fie prezenţi şi
la acest nivel. Gama acestor mijloace este destul de largă: de la ziare şi reviste, trecând prin
radio şi televiziune şi până la magistralele informaţionale ale Internetului. Cum nu
întotdeauna mesajele distribuite prin aceste canale sun autentice, valoroase sau sincere, este
de dorit ca receptorul să dea dovadă de simţ critic, de circumspecţie interpretativă şi de
competenţă valorizatoare pentru a selecta doar ceea ce este benefic şi pentru a deveni imun
faţă de chemări şi incitări false sau chiar periculoase. Nu tot ce se vehiculează prin mass-
media poartă pecetea valabilităţii şi relevanţei valorice.
Structuri asociative
Structurile asociative informaţionale – organizate pe criterii disciplinare, profesionale,
spiritaule sau nu - , au ca scop şi o serie de acţiuni educative la nivelul publicului. Includem
aici asociaţii ale copiilor şi tineretului, societăţi caritabile, organizaţii non-guvernamentale sau
alte forme de asociere – cu caracter social, cultural, economic – ce au ca sarcini
complementare formarea conştiinţei şi conduitei proactive, prosociale, culturale.
III. Educaţia formală
Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice, elaborate în cadrul unor
instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării personalităţii umane. Educaţia
şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul se
caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi continuitate. Scopul acestui tip de
educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor în paradigmele cunoaşterii şi
instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura o anumită autonomie educativă.
Pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti
pregătiţi în această direcţie. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate,
caracterizându-se prin densitate şi rigurozitate ştiinţifică. Educaţia formală permite
o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi
atitudini necesare pentu inserţia individului în societate. Educaţia formală este puternic
expusă şi este infuzată de exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi, uneori,
politice. Ea este dimensionată de politici explicite ale celor care se află la putere la un moment
dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice si
culturale, fie în vederea formării profesionale. „O caracteristică nu mai puţin însemnată a
educaţiei formale – observă Teodor Cozma – o constituie acţiunea de evaluare care este
administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite, pentru a facilita reuşita şcolară,
succesul formării elevilor. Trebuie să reţinem şi faptul că evaluarea în cadrul educaţiei
formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi instituţiei în ansamblu” (Cozma, 1988,
p. 49). Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă, unii autori (Văideanu,
1988, pp. 227-228) nu uită să reliefeze şi unele carenţe ale acesteia : centrarea pe
performanţele înscrise în programe care lasă puţin loc imprevizibilului, tendinţa de îngurgitare
a cunoştinţelor, predispunerea către rutină şi monotonie etc.
Educaţia formală este caracterizată prin următoarele:
- la bază are, introducerea persoanelor în studiu intelectual;
- posibilitatea de a lega cunoştinţele, avînd la bază cunoştnţele teoretice;
- recunoaşterea cunoştinţelor proprii;
- formarea şi concretizarea cunoştinţelor şi în alte forme educative, din punct
de vedere social.
IV. Educaţia nonformală
Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extra-
para-perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Termenul
nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar
totdeauna cu efecte formative (Cozma, 1988, p. 50). Acţiunile incluse în acest perimetru se
caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale
ale elevilor. Educaţia de tip nonformal a existat dintodeauna. Ceea ce este nou astăzi în
legătură cu această manieră de a educa rezidă în organizarea ei planificată. În unele situaţii,
educaţia nonformală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au şanse mai mici de a accede la
o şcolarizare normală : săraci, izolaţi, locuitori din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă,
persoane cu nevoi speciale (De Landsheere, 1992, p. 566). Printre obiectivele specifice ale
acestei educaţii se pot enumera :
a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulate în comerţ, agricultură,
servicii, industrie etc.;
b) ajutatea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
c) alfabetizarea;
d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;
e) educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.
Există riscul ca activităţile derulate sub însemnele nonformalului să cultive derizoriul, să
vehiculeze o cultură minoră, „populară”. Trebuie conştientizat faptul că procesul de
vulgarizare a ştiinţei, artei, culturii se realizează, în mare parte, prin educaţia nonformală, mai
ales atunci când aceasta nu este articulată cu educaţia instituţionalizată. Cum ne atenţionează
unele lucrări recente (L’Education non-formelle : reseaux institutionnels et pratiques sociales,
1991, pp. 9-19), se vor lua măsuri ca, prin procesul de „popularizare” a culturii datorate
educaţiei nonformale, să nu se pervertească valorile acesteia.
În mod concret, aceste influenţe se exercită prin intermediul cercurilor, concursurilor,
olimpiadelor şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi de tineret, de
organizaţiile de părinţi, de organizaţiile confesionale etc. Activităţile sunt dimensionate şi
coordonate tot de specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători etc.), dar care „îşi joacă rolurile
mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de moderatori” (Văideanu, 1988,
p. 231).
Includem aici şi emisiunile de radio şi televiziune, special structurate şi fixate pentru elevi,
caracterizate prin continuitate sau frecvenţă ridicată (emisiunile gen Teleşcoala) şi realizate cu
profesionalism de către pedagogi (chiar şi activitatea unor reviste sau ziare, în măsura în care
se adresează explicit copiilor şi elevilor, stă sub semnul educaţiei nonformale). Raportul
educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate (Cozma, 1988, p.
50), atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare.
Educaţia nonformală este caracterizată prin:
- răspunderea concretă la cerinţele fixate;
- existenţa unor momente de abstractizare, prin extragerea de cunoştinţe din
viaţa practică ;
- scoaterea din educaţie a funcţiei de predare, lăsând loc funcţiei de învăţare.
Exemple de programe sau de activităţi de educaţie nonformală :
- Programul european TINERET : vizite de studiu în ţară sau în alte ţări,
mese rotunde, ateliere teoretice şi practice (pictură, muzică, fotografie,
gaffitti, teatru, IT), activităţi culturale (vizite la muzee, centre culturale),
jocuri interculturale („Derdienii”, „Trenul European”), jocuri de cooperare,
discuţii în grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe
tineri la ora actuală ;
- Taberele pentru elevi şi pentru studenţi, cluburile elevilor sau casele
studenţilor, proiectele iniţiate de organizaţii nonguvernamentalesau de alte
instituţii.
V. Educaţia informală
Include totalitate informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase – sub
aspect cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt
selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Informaţiile respective pot fi
organizate şi instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese decât cele
pedagogice, întrucât mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structură şi intenţionalitate),
dar deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconştient în gandirea şi comportamentele
indivizilor, în împrejurările şi contactele spontane ale existenţei cotidiene. Se pare ca educaţia
informală precedă şi depăşeşte ca durată, conţinut şi modalitaţi de insinuare practicile
educaţiei formale. Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media.
Pentru ca o informaţie obţinută prin mass-media să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea
trebuie integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări şi cunoştinţe
achiziţionate anterior. În educaţia informală, importante sunt încercările şi trăirile existenţiale,
care, cumulate şi selectate, pot încuraja apariţia unor raporturi noi, din ce în ce mai eficiente,
cu realitatea înconjurătoare. În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine
individului ; educaţia este voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decat în educaţia
formală, competenţa într-un domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
Educaţia informală ne relatează următoarele:
- o sensibilitate la interacţiunea cu mediul înconjurător;
- momentul în care este lansat un interes de cunoaştere pentru individ;
- posibilitatea de a păşi de la un interes la altul;
- posibilitatea unei învăţări individuale, fără obligaţii;
- crearea unui proiect individual, având libera acţiune;
- posibilitatea de autoformare independentă.
Deşi toate cele trei tipuri de educaţie: formală, nonformală şi informală sunt diferite,
toate sunt necesare de utilizat în cadrul educaţiei ţinând cont de diferenţele dintre ele la nivel
de conţinuturi, cadre şi mijloace ale pedagogilor.
Legarea celor trei forme de educaţie, ar fi mai eficientă şi ar da următoarele rezultate:
- capacitatea de a reacţiona la diferite situaţii;
- înţelegerea unei situaţii noi;
- o mai bună întelegere a unei necesităţi personale şi de grup;
- soluţionarea unei situaţii de blocaj;
- uşurarea conceperii formatorilor;
- unirea forţelor din mai multe categorii sociale, care au scop final educaţia.
Ca în cazul majorităţii ştiinţelor, există cauze pro şi contra asupra unor idei apărute. Contra
legării acestor trei forme ale educaţiei ar fi:
- realizarea unui sistem mai individual al persoanelor;
- implicarea după sine a unui sistem centralizat care poate fura din libertatea
fiecărei forme în parte.
În afară de unirea şi dezunirea acestor forme ale educaţiei mai sunt propuse alte modalităţi de
articulare, şi anume creşterea procentului disciplinelor umaniste, prin plasarea şi creşterea
orelor de sinteză.
VI. Interdependenţa tipurilor de educaţie
Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare copil,
tânăr sau un adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:
Valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional;
Oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai
flexibil şi mai deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;
Participare voluntară, individuală sau colectivă;
Modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor –gama largă de activităţi pe care
le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să paricipe;
Dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru e deveni cetăţeni
activi; pe lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate
în care se încadrează proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi
capacităţi organizatorice, de autogospodărire, de management al timpului, de gândire
critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare a unor probleme;
Un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capaciăţi, de
manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, etc.
Criteriu de
comparaţie
Educaţia formală Educaţia
nonformală
Educaţia informală
Subiectul educaţiei (actorii care
desfăşoară acţiuni de
educaţie)
Instituţii de educaţie-
a căror principală
misiune este educaţia
(grădiniţe, şcoli,
licee)
Instituţii culturale(
teatre,
muzee),organizaţi
nonguvernamentale,
alte instituţii care au
ca misiune conexă
educaţia şi cultura
Familia, media,
grupul de prieteni,
oricine exercită o
influenţă
educaţională
neintenţionată şi
neorganizată
Gradul de pregătire
al „educatorului”
Personal didactic
calificat
Personal calificat în
diferite domenii de
activitate, uneori
având şi pregătire
didactică
Pregătire didactică
absentă sau
sporadică. Pregătirea
nu este o condiţie a
influenţei
educaţionale
Finalităţi ale
educaţiei
Clar stabilite şi
gradate pe etape de
studiu, pe discipline,
etc
Stabilite pentru
fiecare activitate,
fără o organizare pe
termen lung
Nestabilite
Conţinutul
educaţiei
Organizat pe ani de
şcolaritate (etape de
vârstă), pe profiluri,
filiere profesionale
Relativ organizat pe
arii de interes
Neorganizat,
contextual
Modalităţi de
certificare
Certificate
recunoscute la nivel
naţional şi
internaţional
(diplome de
bacaluareat, licenţă,
master, etc),
certificat de
absolvire a
învăţământului
obligatoriu, certificat
de competenţă
profesională(pentru
absolvenţii de
învăţământ
profesional)
Certificate de
participare, de
absolvire a unor
cursuri; adeverinţe,
certificate
profesionale sau
vocaţionale, care pot
fi recunoscute sau nu
Obs:uneori, aceste
activităţi nu sunt
deloc certificate
Fără certificare
Autonomia celui
care învaţă în
alegerea temelor,
activităţilor
Redusă Relativ mare Crescută
VII. SWOT
SWOT provine din limba engleză de la iniţialele cuvintelor Strenghts(puncte tari),
Weaknesses(puncte slabe), Opportunities(oportunităţi) şi Threats(ameninţări}.
Prin analiza SWOT se studiază concomitent caracteristicile unui subiect: puncte tari şi
puncte slabe, alături de oportunităti şi ameninţări, care îl pot influenţa, ajutând la definirea
unor strategii şi direcţii corespunzătoare de activitate. Punctele tari şi punctele slabe se referă
la aspectele din interiorul problemei analizate, iar oportunităţile şi ameninţările sunt factorii
externi care se referă la aspecte (ceva ce exercită sau poate exercita) în afara problemei
analizate.
SWOT este o modalitate de analiză care ne ajută să sistematizăm punctele tari,
slăbiciunile, oportunităţile şi ameninţările caracteristice unei lecţii, a unei strategii, a unui
proiect, a unei tehnologii folosite, a unui sistem de perfecţionare a personalului din
învăţământ sau anumitor elemente din cadrul acestora, în scopul măsurării profitabilităţii şi
eficienţei lor, etc.
Analiza SWOT este o tehnică prin care se pot identifica punctele tari şi slabe şi se pot
examina oportunităţile şi ameninţările unui proiect, ale unei acţiuni sau acţiunile de formare a
cadrelor didactice şi poate fi utilizată ca element de realizare a unui bilanţ.
În general, există două moduri în care poate fi utilizata o analiz SWOT:
în scop profesional, analiza SWOT, poate fi utilizată pentru monitorizarea
sistemului de perfecţionare a cadrelor didactice, prin găsirea celor mai
eficiente strategii de formare a acestora
într-un demers didactic, analiza SWOT poate fi utilizată pentru a măsura
profitabilitatea unei strategii,a unei metode, a unei lecţii, a unui proiect, sau a
unui stil de învăţare
Prin intermediul metodologiei se pot identifica cu uşurinţă problemele care pot fi întâmpinate
în procesul didactic, precum şi măsuri de aplicare sau îndepărtare a lor.
În activitatea cu copiii, metoda se poate utiliza în diferite momente ale activităţii: pentru
evocarea cunoştinţelor anterioare, pentru dobândirea cunoştinţelor, fixarea lor, în evaluare şi
poate fi aplicată în mod individual, în perechi, în grupuri mici , ori frontal.
Analiza SWOT a domeniului învăţământului
PUNCTE TARI
PUNCTE SLABE
Cadre didactice cu experienţă, toate titulare
Cadre didactice motivate – organizează activităţi extraşcolare pentru copii
Participarea părinţilor: 33% - 50% din părinţi
participă activ
Există asociaţii de părinţi (în 2 şcoli)
Disponibilitate din partea părinţilor de a
direcţiona 2% din impozitul pe venit pentru
asociaţii
Există fonduri pentru echipamente sportive (semnificative pentru şcolile de profil)
Există fonduri pentru cabinete psihologice şi
de logopedie –
Colaborare bună cu ONG-urile şi cu unele firme
Asociaţiile de părinţi sunt puţine, finnd
numai două. Nu sunt informaţii despre
posibilităţile legale de organizare în asociaţii ale părinţilor.
Agresivitatea unor părinţi, bunici sau elevi
Lipsa de siguranţă a elevilor şi a cadrelor
didactice în şcoală
Fondul şcolii este colectat, dar nu este
întregistrat în evidenţele contabile, de aceea
apare şi suspiciunea de cum sunt sau au fost cheltuiţi banii.
Şcolile nu pot decide asupra persoanei care să
fie angajată pentru că sistemul este centralizat.
Abandon şcolar, absenteism datorate lipsei de
educaţie a părinţilor şi comportamentului părinţilor faţă de copil.
Nu există o bază legală pentru a asigura
prezenţa elevilor la şcoală.
Părinţii copiilor sunt în străinătate (la aprox.
10% din copii). Fiind în faza de pubertate, nu
au cu cine să discute. Dirigintele nu este
suficient, nu există psiholog, consilier,
asistent social.
Bază materială precară: laboratoare, centre de
documentare, săli de sport (clădire),
bibliotecă şcolară.
Dotare insuficientă cu calculatoare a şcolilor
şi liceelor.
Lipsa cunoştinţelor în utilizarea
calculatorului reduce şansele de dezvoltare
ale elevilor la un nivel care să le permită să fie competitivi pe actuala piaţă a muncii.
Şcolile generale dispun de fonduri puţine faţă
de licee.
Lipsa cunoştinţelor în domeniul elaborării şi
implementării de proiecte, achiziţii publice,
etc.
Lipsa cunoştinţelor contabile (directorii de
şcoli), din cauza cărora nu pot implementa
proiecte, gestiona fonduri.
Nu există consilieri pe domenii de interes (de
exemplu specialişti în investiţii, studii de
fezabilitate. Un director trebuie să aleagă
între trei firme care să zugrăvească. Nu are competenţele necesare).
Renunţarea la titularizare.
OPORTUNITĂŢI
AMENINŢĂRI
Colaborări cu fundaţii din Anglia şi cu Clubul
Lions
Colaborarea cu organizaţii
nonguvernamentale
Posibilitatea montării camerelor de
supraveghere în şcoli
Migraţia populaţiei
Natalitatea scăzută - scăderea numărului de
copii – poate duce la desfiinţarea unora din
unităţile de învăţământ.
Migraţia profesorilor către alte oraşe.
Salariile mici
Imposibilitate de a selecta personalul
didactic. Acesta este impus.
Curriculă încărcată – program aglomerat
Manuale neadaptate (termeni complicaţi)
Bibliografie
1. Cucoş C., Pedagogie, 1996, Editura Polirom, Iaşi
2. Cucoş, C., Pedagogie, 2006, Editura Polirom, Iaşi
3. Jinga I., Istrate E., Manual de pedagogie, 2001, Editura All, Bucureşti
4. Nicola I., Fărcaş D., Pedagogie generală, 1994, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti
5. Oprea, C., Pedagogie. Alternative metodologice interactive,
Capitolul II : Direcţii de dezvoltare a formelor educaţiei
6. Pavelea D. T., Pavelea C., Alexandru Gh., Psihopedagogie aplicată în
activităţile de practică ăedagogică, 2005, Editura Gheorghr Alexandru,
Craiova