folclorul literar pentru copii
-
Upload
valy-drugan -
Category
Documents
-
view
291 -
download
0
description
Transcript of folclorul literar pentru copii
O COMUNĂ BOGATĂ SPIRITUAL
De la răzeşii lui Ştefan cel Mare la piscenii de astăzi
Aşa cum era normal şi în comuna Piscu există un intelectual
care s-a ocupat de cercetarea şi redactarea unei monografii a
comunei. De la profesorul Ilie Dicu am aflat câte ceva despre
istoria comunei dar şi despre particularităţile oamenilor locului.
„Eu am redactat o monografie a comunei înainte de Revoluţie.
Atunci avea şi acest iz al timpului. Sunt probleme care, dacă ar
fi acum revăzute, nu mai satisfac nevoia timpului. Ca atare,
partea istorică nu a fost modificată. Cercetarea a durat mai mult
de un an dar redactarea a fost făcută în câteva nopţi”, spune
autorul.
Conform acestuia, comuna Piscu are multe izvoare istorice,
unele scrise, altele nu. „Oamenii datează aici, conform
săpăturilor arheologice întreprinse în perioada anilor ‘70, de mii
de ani. Atunci au fost făcute decopertări în partea de jos a satului, pe lunca Siretului, ocazie cu care
au fost găsite locuinţe ce datau din epoca bronzului şi ceramica timpului care, acum există în
patrimoniul Muzeului de Istorie din Galaţi. Deci, noi datăm aici de foarte mult timp. Acest lucru
apare scris şi pe plăcuţa monumetului lui Ştefan cel Mare care îmi aparţine. Am fost ajutat în
realizarea lui de rude şi de foştii mei elevi”, mărturiseşte profesorul Dicu.
Chiar dacă această comunitate există de mii de ani,
atestaţi documentar sunt de 514 ani, din 1495. Atunci, domnul
Ştefan cel Mare a făcut un act de danie către doi slujitori ai săi pe
care i-a răsplătit pentru meritele avute. Ca atare, în acel act apare
teritoriul comunei şi moara (cred ca era vorba de o moară de
vânt).
Sursa citată ne-a povestit că pe vremea lui Ştefan nu erau
comunităţi bine organizate, oamenii erau răspândiţi în pâlcuri,
până la Siret, străzile comunei sunt întortocheate, totul e ca un
labirint.
Omul - elementul de originalitate al comunei Piscu
Am încercat să aflu de la domnul profesor care este elementul
de originalitate al comunei iar răspunsul a fost pe măsură: omul.
„Original este omul, piscanul. Nu sunt oamenii perfecţi ai zonei dar te
poţi mândri cu răzeşii lui Ştefan care s-au adunat aici. Oamenii au
păstrat mai mult decât în alte comune din judeţul nostru mentalitatea
timpului. Când eram copil, îmi amintesc că ei îşi făceau dreptate
singuri. O notă de violenţă se putea vedea la piscanii noştri. Acţionau
conform legii junglei. Ei sunt oameni care muncesc mai mult decât
alţii din alte comune. Este o constatare a mea deoarece am umblat prin
multe locuri şi am văzut. Au fost legaţi mereu de glie, au fost păstori lucru care certifică faptul că
preocuparea oieritului a fost dintotdeauna. Se practica şi meştesugul, chiar exista spre periferie, spre
Siret, o uliţă a cărămidarilor, unde oamenii produceau ceramică şi cărămida”.
Şi în ceea ce priveşte etimologia cuvântului „Piscu” sunt mai multe variante. O primă
variantă ar fi că denumirea comunei ar veni tocmai de la aşezarea geografica a acestei localităţi. „La
intrarea în sat se află o ridicătură de teren, ca un pisc. De la intelectuali am auzit că denumirea ar
veni de la un oarecare pisar care încasa tributul şi îl preda turcilor undeva, la marginea satului. O
varianta populara: merge pe ideea că oamenii nu sunt „piscani” ci din „chisc, de aşi”. Ei păstrează,
în continuare, în vocabularul lor, un grai pur moldovenesc. Aceste chestiuni îi deosebesc de ceilalţi
locuitori din zonă”, a afirmat profesorul Ilie. Tot de la domnia sa am vrut să aflu cum s-au adaptat
răzeşii lui Ştefan la timpurile actuale iar răspunsul venit a fost cât se poate de ferm: „Adaptarea sau
aşezarea în timp a oamenilor, atât pe plan politic, cultural, spiritual sau economic, s-a făcut cu
uşurinţă dar cu următoarea observaţie: şi-au păstrat dorinţa de răzeşi, să fie liberi. Acum, se dau
suciţi şi în stânga şi în dreapta pentru a-şi atinge ţelul”.
Încă sub frica timpului...
Când vine vorba de viaţa culturală a comunei, profesorul vorbeşte cu o
oarecare strângere de inimă. Suferă pentru faptul că în Piscu nu se face
muncă de culturalizare. „Viaţa culturală suferă. Eu şi soţia mea am jucat
teatru, am cântat şi am recitat pe scena Căminului Cultural. Nu există un
factor cultural care să preia pe umeri, să ducă această problemă până la
capăt, să facă muncă de culturalizare, de dirijare. Acest lucru rămâne pe
umerii şcolii, ai bisericii. Degeaba avem calculatoare dacă nu avem
elementul -om care doreşte să facă ceva deosebit. Oamenii în ziua de azi nu mai citesc”.
În comuna Piscu viaţa artistică este la mare înălţime. Există două ansambluri folclorice, unul
de tineri şi altul de bătrâni recunoscute şi peste hotare, graţie doamnei Bălaşa Frumuşeanu care se
ocupă cu dragoste de activitatea acestora pentru păstrarea tradiţiei. „Avem, în schimb, formaţii
artistice, dar asta nu înseamnă, în totalitate, cultură. Toţi factorii care pot face educaţie trebuie să se
angajeze la această muncă, de la Politie până la biserică, şcoală, Cămin Cultural, oameni de valoare,
administraţia locala. Dacă nu fac cultura şi îşi pun în aplicare numai programul, nu s-a facut nimic.
Oamenii vor, ei trebuie doar antrenati. Ei încă au frica timpului...”.
FOLCLORUL LITERAR PENTRU COPII
Creaţie specifică ce însoţeşte jocurile copiilor, folclorul literar pentru copii are o vechime
foarte mare, o circulaţie largă în spaţiu şi diversitate în formele de manifestare. Speciile principale
au fost clasificate în : cântece-formule, recitative-numărători, literatură propriu-zisă.
1. Cântece-formule sunt create în trecutul îndepărtat, la stratul vechi adăugându-se mereu
elemente noi. Ele exprimau relaţia omului cu natura şi erau considerate ca având o forţă magică
(fiind recitate în anumite practici). În jocurile copiilor acestea îşi pierd sensurile iniţiale şi devin
elemente ale jocului.
„Procedeul artistic frecvent este invocarea: a Soarelui, a Lunii, a ploii, a unor vietăţi şi plante
(fluture, gărgăriţă, barză, cioară, arici, păpădie, sângerică etc.); a unor lucruri neînsufleţite (fluier,
flori de mizilic, fum etc.); a unor personaje cu artibute pozitive sau negative (aura-paparuda, dracu,
auraş-păcuraş, cot-codeţ); a unor boli personificate (friguramigura, frigurile, furnică)”.
Invocarea poate fi adresată astrelor astfel:
Soare, Soare, frăţioare;
Hai dă drumul la izvoare,
Scoate apa din ţărână,
Spune-i păsării să vină!
Dintre cele mai cunoscute cântece formule, este cel adresat melcului:
Melc, melc,
Codobelc,
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă
Şi bea apă caldă;
Şi te du la Dunăre
Şi bea apă tulbure;
Şi te du la mare
Şi bea apă tare;
..................................
Mănâncă şi pătrunjel,
Scoate coarne de viţel.
În cântecul adresat cerbuleţului, chemarea primăverii se face într-un limbaj poetic deosebit:
Cerbuleţ frumos,
Cu coarne de os,
Cerbuleţ de munte,
Cu coarnele-n frunte,
Iar în vârful lor
Leagăn de mohor,
Leagăn de mătase,
Împletit în şase
Pentru copiliţe,
Fragede mlădiţe,
Pentru băieţei,
Mândrii ghiocei.
sau gărgăriţei:
Gărgăriţă, riţă
Cu rochia pestriţă
Unde vei zbura
Acolo te-ai mărita!
Uneori, se adaugă elemente satirice şi umoristice:
Arici, pogonici,
Du-te la moară,
Du-te de te-nsoară
Cu fata lui cioară,
Cu mărgele de surcele,
Cu cercei de ghiocei.
Alteori, cântecele formule ilustrează ideea de alinare sau alungare a unei boli:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi
Că ţi-oi da parale vechi
Şi ţi-oi spăla cofele
Şi ţi-oi bate dobele!
Sunt cântece adresate ploii şi Soarelui:
Cărămidă nouă
Dă Doamne să plouă
Cărămidă rea
Dă doamne să stea
Cărămidă lucitoare
Dă Doamne să iasă soare!
2. Recitativele-numărători sunt, în jocurile copiilor, formule de eliminare sau „sorţi”.
Acestea sunt în versuri sau proză ritmată, având un conţinut variat. Surprinzând universul familial,
şcolar, social, lingvistic, cu nuanţări diferite, de la umor şi ironie până la satiră, recitativele
numărători pot fi însoţite de o gesticulaţie specifică. Efectele sonore se realizează prin procedee
lexicale diverse: adăugarea sau eliminarea unor părţi ale cuvintelor, păstrându-se sau nu sensul
acestora, accentul fiind pus pe mişcarea ritmică, repetată :
Unichi,
Dunichi,
Tri,
Patrichi,
Azna,
Pazna,
Doina,
Epârchi,
Cioc,
Boc,
Treci la loc !
Sau:
Unu, doi,
Hai cu noi
Trei, patru,
Hai la teatru
Cinci, şase, şapte,
Hai să bem cafea cu lapte
Opt, nouă, zece,
El să plece!
Unele sunt creaţii mai recente, ca:
Una, două,
Stai că plouă,
Trei, patru,
Hai la teatru.
Cinci şase,
Spală vase.
Şapte, opt.
Porumb copt.
Nouă, zece,
Un pahar cu apă rece
Şi-o cafea amară;
Ieşi pe uşă afară!
3. Literatura propriu-zisă pentru copii cuprinde: cântece care însoţesc jocul (versuri
recitate sau cântate însoţind jocul copiilor), formule cumulative, păcăleli, zicători, glume,
frământări de limbă etc.
Dintre cântecele care însoţesc jocul, pot fi amintite: Ţăranul e pe câmp, Podul de piatră,
Mi-am pierdut o batistuţă, Puia-gaia şi altele.
Astfel, momentele jocului sunt marcate de versuri:
Am pirdut o batistuţă
Mă bate mămica,
Cine are să mi-o deie,
Că-i sărut guriţa.
Batista fermecată
Se află la o fată,
La o fată frumoasă
Pe care o iubesc.
sau:
Podul de piatră s-a dărâmat
A venit apa şi l-a luat
Vom face altul pe râu în jos
Altul mai trainic şi mai frumos!
Versuri cumulative „sunt desprinse din snoave sau basme şi circulă ca fragmente
independente de întreg, cu o funcţie nouă”. Un astfel de exemplu pot fi versurile:
Zăresc un prinţ călare... ia, o ...
- Ce face prinţu aicea?... ia, o ...
- El caută să se însoare... ia, o...
- Pe cine o să ia?... ia, o...
- Pe mine!... ia, o...
Păcălelile, glumele sunt pline de spontaneitate şi umor:
Cine bine va cânta
Un covrig va câştiga,
Cu-cu! Cu-cu? Cucuriguuu!
Oare cui să-i dăm covrigul?
Frământările de limbă sunt texte importante pentru însuşirea corectă a unor sunete sau
cuvinte dificile prin care se educă atenţia, spiritul de observaţie, memoria.
Astfel:
Tot am zis c-am zis c-oi zice,
Dar de zis eu n-am mai zis;
Nici n-am zis, nici n-oi mai zice
C-am să zic c-am zis c-oi zice.
sau:
E pestriţă prepeliţa pestriţă, dar mai pestriţi sunt puii prepeliţei pestriţe din neamul
prepeliţelor pestriţe.
Folclorul copiilor ilustrează universul acestora, dominant fiind jocul, şi are numeroase
valenţe instructiv-educative.
DATINI ŞI OBICEIURI ALE SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ CULESE DIN SATUL NATAL
PISCU
La începutul iernii când fulgii se joacă pe drumurile satului meu, zăpezile copilăriei îmi
troienesc amintirile rând pe rând şi îmi apar secvenţe iernatice, secvenţe ale culturii noastre populare
legate de anotimpuri şi etapele principale din viaţa de familie – naşterea, căsătoria, înmormântarea -
un loc foarte important îl ocupă obiceiurile sărbătorilor de iarnă.
În postul Crăciunului, hore şi nunţi nu se făceau prin sat, singurele prilejuri de adunări şi
petreceri pe aceste vremuri nu erau decât şezătorile sau clăcile de noapte, unde se lucra de obicei
puţin şi se petrecea îndestul.
Am aflat că în seara de Sfântul Andrei este interzis să se scoată gunoiul din casă, să se
măture, să se pieptene sau să se împrumute ceva din casă.
De Sfântul Andrei flăcăii din sat, îşi pregăteau cetele, împărţeau satul în două părţi: partea
din sus (din deal) şi partea din jos (din vale) a satului şi se sfătuiau să umble cu colindatul pe la
casele cu fete mari. Câţiva flăcăi din partea de sus şi câţiva flăcăi din partea de jos se duceau şi
împăcau lăutarii pentru sărbătorile de iarnă începând cu ziua întâi de Crăciun, până în ziua de
Sfântul Ion.
Continuând firul sărbătorilor de iarnă, am aflat cum se făcea colindatul, uratul cu plugul şi
buhaiul, teatrul folcloric propriu-zis „Jienii” de Piscu, semănatul, botezatul cailor, curţilor şi viilor.
Colindatul avea loc într-o împrejurare solemnă în pragul începerii unui an de la care tot omul
aşteaptă roade bogate, împlinirea dorinţelor de sănătate, fericire. Gazdele crezând în urare îi aşteaptă
pe colindători în casa strălucind de curăţenie, împodobită ca de sărbători, focul ardea neîntrerupt, iar
pe plită forfotea la foc moale, tradiţionalele sărmăluţe în foi de viţă sau în foi de varză (însă de post),
al căror miros îmbietor îţi provoca o poftă ispititoare.
Privitor la curăţenie, gospodinele cu tot frigul aspru al iernii, scoteau din case totul afară, ca
să văruiască, să lipească, să spele ferestrele, uşile, să scuture toate lucrurile („boclucurile”) din casă,
ca apoi să le aşeze cu multă grijă şi migală iarăşi frumos la locul lor. În curăţenie se întreceau mai
ales fetele ca să-şi aibă casele îngrijite căci la Crăciun şi Sfântul Vasile le vor veni ibovnicii cu
uratul sau peţitorii.
Masa stătea încărcată cu tot felul de bucate pentru că aşa o cerea
...legea din bătrâni,
Din bătrâni din oameni buni.
Ea aminteşte de cultul morţilor. În amintirea celor dragi pierduţi: la primele ore ale dimineţii din
Ajunul Crăciunului, gospodinele mergeau la mormintele morţilor cu colive din mere, nuci, covrigi
gogoşi sărmăluţe de post, năut copt, cu acadele de zahăr, turte rupte (Scutecele Domnului).
Tot în dimineaţa de ajunul Crăciunului, cetele de copii umblau cu colindul după cum mi-a
povestit bunica mea Catinca Anton. Ei intrau în ograda gospodarului, se aşezau sub fereastră şi
spuneau „Neţălaşu”, colinde, după care primeau nuci, mere, covrigi, acadele de zahăr şi bani.
„Neţălaşu”:
Bună dimineaţa, neaţa, neaţa
Primiţi Neţălaşu?
- Primim!
- Bună dimineaţa, neaţa, neaţa
Azi ajunul, mâni Crăciunul
Ne daţi, ori nu ne daţi?
Ne daţi, ne daţi!
Altă variantă a „Neţălaşului”:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
C-a venit şi Moş Crăciun
A venit cu bine
Şi cu sănătate
Moş Crăciun cel mai bătrân
Bagă la copii în sân
Mere, pere, nuci, covrigi,
Câte-un gologan de cinci
Ploi la timp
Noroc la plug
Sănătate şi belşug
Pe la toate mesele
Inimile vesele
Ne daţi, ne daţi
Ori nu ne daţi
Ori cu ghioaga ne luaţi
Neţălaş!
„Atunci când Hristos m-a salvat şi m-a creştinat, el ne-a dat ca datorie să creştinăm; după
puterile noastre şi înţelegerea noastră, lumea în mijlocul căreia trăim. Vede cineva un păcat în
această credinţă?”(Mircea Eliade). Vede cineva un păcat, că noi românii, cu ocazia Sfintelor
sărbători, medităm la aceste lucruri prin cânt şi că tocmai copiii deschid sărbătorile, răscolind fiecare
sat, fiecare bun gospodar, dar mai ales sufletul acestuia.
Colindul cel mai cântat de Crăciun în satul Piscu, era „Velerim şi Veler Doamne”:
După dealul cel mai mare
Velerim şi Veler Doamne
Răsărit-a mândru Soare
Mândrul Soare nu era
Ci era o mănăstire
Cu pereţii de-a lămâie
Şi cu uşa de tămâie
Dar într-însa cine şade?
Moş Crăciun şi Moş Ajun
Cu barba de ibrişin
Cu mustăţile de fân
Ce ne-aduce Moş Crăciun
Tot ce e frumos şi bun.
Colinde pe teme nupţiale – poezia acestor colinde îşi trage ceva din magna poetică a
căsătoriei prefigurând sensurile celui mai important moment din viaţa omului, integrarea în viaţa
socială prin întemeierea unei familii. Aceste colinde se cântă la casele cu flăcăi lăudându-le
temeritatea şi calităţile de buni vânători şi călăreţi şi la casele cu fete de măritat cum sunt colindele:
„Colindul de flăcău”, „ Ler oi′le Doamne′ler”, „Colind de fată mare”.
„Colinda cu dulf de mare” Fata cere ajutorul pentru a ucide dulful cel mare, un monstru
acvatic, care îi strică merele din grădină, înainte de coacere. Voinicul răspunde la strigare şi se
pregăteşte să-i săgeteze. Dulful cere să fie cruţat promiţându-i sora ce mică.
La tulpină la doi meri
Mărului merişor de aur
Este-un măr şi face mere
Cum le face nu le coace
Pricina-i din dulf de mare
Dulf de mare, afară sare
Sare-n sus, sare-n pământ
Sare-n vârful mărului
Merele nu le-a mâncat
Crengile-a dărăpănat
Sfânt Ion când îl văzură
Tinsă-i arcul şi să dea
Stăi Ioane, nu mai da
Nu mai da de ne strica
Că şi noi am fost vreo nouă
Nouă fraţi, nouă surori
Toţi-s morţi şi-nsăgetaţi
Numai eu de-am mai rămas
Numai eu şi-o soră mică
Ţi-o dau ţie dăruită.
Dintre colindele familiale, „Mioriţa”, varianta Piscu, este de-o valoare incontestabilă în care
maica bătrână îşi caută fiul pierdut şi pentru a fi recunoscut de către aceea pe care îi întâlneşte în
cale îi zugrăveşte cunoscutul portret din balada Mioriţa. Portretul celui căutat de către maica bătrână
este zugrăvit de stoluri de voinici:
Lerului, pe drum pe cărări
Pe drumul cel mari
Lerui ,trec şi se petrec
Stoluri de voinici
Lerului, toţi cu caii murgi
Murgi şi spumegaţi
Lerului, de-o maică bătrână
Cu druga de lână
Lerului, din drugă în druga
Din gură răia
Lerului, n-ai văzut de-un fiu
Nalt şi sprâncenat
Strehaie de vărsat
Lerului, feţişoara lui
Spuma laptelui
Lerului, ochisorii lui
Muma câmpului
Lerului mustăcioara lui
Pana corbului.
Dacă sărbătoarea Crăciunului era dominată de colindeţ şi colinde, în întâmpinarea noului an,
obiceiul cel mai popular la noi la Piscu, era plugul pentru flăcăii satului şi pluguşorul pentru copii.
Ca şi în dimineaţa de ajunul Crăciunului şi în dimineaţa ajunului Anului Nou, cetele de copii
umblau cu uratul pe la casele gospodarilor din sat.
Pe înserat porneau cu uratul, cetele de flăcăi. Fiecare fata mare avea obligaţia să pregătească,
o pereche de colaci, unul pentru ceată din partea de jos a satului şi unul pentru ceata din partea de
sus a satului.
Fiecare ceată de flăcăi avea câte doi zarafi, care primeau colacii din partea fetei şi banii din
partea părinţilor fetei. Cât se spunea plugul la geam, cei doi zarafi, stăteau în casă cu fata şi cu
familia ei. Banii care se strângeau după urat, o parte se dădeau urătorilor, iar cu o parte se plăteau
lăutarii împăcaţi de sărbători. Erau fete care nu făceu colaci, lor li se fixa un preţ pentru plata
colacilor.
În unele situaţii unde fetele erau mai clonţoase, flăcăii procedau în felul următor: când era
hora în toi, se duceau doi flăcăi, o luau pe fată la braţe, făceau semn lăutarilor să cânte marşul
opreau hora şi o scoteau din horă, ducând-o în afara horei la câteva sute de metri, în chiotele şi
fluierăturile flăcăilor.
Flăcăii care se prindeau în horă şi jucau, erau obligaţi să plătească o sumă de bani cu care se
plăteau lăutarii. Pe masa lăutarilor erau sticle sau chiar căldarea cu vin din care serveau flăcăii
pentru menţinerea atmosferei de bună dispoziţie.
Tot atunci se mai organizau şi cete cu plug tras de patru boi, cu un brad pus la jugul boilor.
Bradul era împodobit cu panglici din hârtie creponată şi beteală rămase de la gătitul mireselor. Unii
boi purtau la gât un clopot sau o teleancă păcăneţă (teleancă mai mică).
Aceste cete mergeau pe la rude şi mai ales pe la casele cu fete de măritat. Se deschidea
poarta şi în ogradă se învârteau boii făcând o brazdă. Doi, trei flăcăi urau la fereastră cu buhaiul, iar
cei care mânau boii, pocneau din haropnice. Dintre ei spuneu plugul, cel care era mai bun
recitatoriar ceilalţi hăiau.
Poezia plugului este presărată cu bogate elemente umoristice, menite să creeze buna
dispoziţie a celor care ascultă urarea în preajma anului nou.
A doua zi, de dimineaţă, se umblă cu sănătatea noului (semănatul). Intrând în casă, urătorii –
copii tineri sau chiar vârstnici – aruncă cu seminţe prin casă rostind:
Sănătatea noului
La mulţi ani cu sănătate
Şi la vară cu bucate!
Începând cu ziua a doua de Crăciun şi până la Bobotează se umblă cu capra, steaua, Jienii.
Jienii din Piscu, treceau pe gheaţă Siretul, colindând şi casele gospodarilor din satele vecine
(Nămoloasa Sat, Nămoloasa Târg, Corbu).
Toate aceste comori, care se constituie în folclorul obiceiurilor de iarnă, de Crăciun şi Anul
Nou, sunt cu totul şi cu totul originale, îmbracă în marea lor majoritate, întrega arie folclorică a
teritoriului românesc şi nu numai.
Mă bucur că toate aceste nestemate prin care am fost alinată în copilărie de sărbători, le
culeg şi le întreţin lumina lor, folosindu-le şi la serbări, unde îmi învăţ micuţii copii să se plece cu
sufletul asupra lor, iar pe părinţi îi ademenesc cu evlavie şi respect să nu uite, să rămână veşnice.
OBICEIURI DE VARĂ DIN ZONA PISCU
Numeroase obiceiuri din ciclul de primăvară şi vară, marchează diferite etape ale vieţii rurale
tradiţionale în care preocupările de bază sunt agricultura şi creşterea animalelor. Ele păstrează,
implicând sau nu manifestări artistice speciale, urme ale vechilor rituri de început de an nou, de
fertilitate sau exprimă într-o formă simbolică, bucuria pentru reînvierea naturii. Dacă astăzi aceste
obiceiuri au o circulaţie restrânsă în cadrul zonelor folclorice, în trecut ele cunoşteau o arie mult
mai largă de răspândire, aşa cum atestă unele informaţii dintre care menţionez, în primul rând, pe
cele cuprinse în „Descripţio Moldaviae” de Dimitrie Cantemir; aflăm de pildă că Drăgaica
(Sânzienele) se practica la începutul secolului al XVIII-lea şi în Moldova, provincie în care astăzi nu
se prea mai întâlnesc.
Unele dintre aceste obiceiuri sunt legate de o anumită dată, de pildă 24 iunie Drăgaica, altele
se practică în funcţie de necesităţile producţiei, de desfăşurarea muncilor agricole: Paparuda,
Caloianul. Cele mai multe dintre datini au o semnificaţie agrară: Paparuda, Caloianul, Drăgaica.
Pe un plan mai general, cercetările moderne desprind în desfăşurarea unor rituri de fertilitate,
reminiscenţe ale unor mentalităţi arhaice existente la un popor de agricultori cum erau getodacii,
evoluţia lumii vegetale era condiţionată nu numai de matricea pământeană, ci şi de influienţa solară.
Aceste îmbinări de atribuţii ale forţelor cu caracter pământean şi solar pot fi urmărite, de pildă la
Caloian.
Obiceiurile de vară se transformă de multe ori în spectacole şi petreceri populare, din care nu
lipsesc muzica şi jocul. Unele dintre ele, însă, păstrează anumite melodii cu sens ritual ce sunt
interpretate în momentele cele mai semnificative ale ceremonialului.
Oamenii profund interesaţi să ocrotească prin toate mijloacele recolta, care trebuia să le
asigure existenţa şi trăind într-o zonă în care deficitul de apă din pământ este mare în lunile de vară
au recurs la rituri magice, prin care se invocă ploaia, iar când era exces de apă să oprească ploile.
Printre riturile invocatoare de ploi care s-au practicat la Piscu, judeţul Galaţi, amintesc
Paparuda şi Caloianul (Căluianul cum se spune în Piscu).
Paparuda se înscrie în complexul ceremonial apărut în scopul asigurării fertilităţii
pământului, prin provocarea ploii pentru obţinerea unor recolte bogate. În riturile populare apa are o
semnificaţie majoră şi o deosebită pondere, luând în consideraţie faptul că ploaia constituie o
condiţie indispensabilă a creşterii plantelor, condiţionează menţinerea vieţii cât şi satisfacerea unor
necesităţi cotidiene ale omului. În concepţia populară tradiţională, apa, ca element cosmogonic,
devine substanţă magică prin excelenţă. Această calitate a sa apare cu intensitate în obiceiul
Paparudei.
Paparuda a fost consemnată încă de Dimitrie Cantemir sub denumirea de Papalugă. În ce
priveşte structura ceremonialului cercetătorii disting două categorii tipolologice: în prima se
întâlnesc, invariabil cele două elemente – apa şi paparuda – iar în cea de-a doua paparudă dispare ca
personaj, locul ei fiind preluat de colectivitate, participanţii fiind femei, în special cele însărcinate ca
simbol al fertilităţii.
Primul tip, cel mai răspândit în zona noastră care are ca personaj central un copil, o fetiţă se
travesteşte în paparudă; îşi face îmbrăcăminte din plante de preferinţă boz. Se cos pe hainele purtate
crengi de boz şi pe cap se pune o mască de frunze din aceeaşi plantă.
Ea mergea pe uliţele satului, bătând la portiţele gospodarilor rostind:
Paparudă rudă
Vino de mă udă
Cu găleata plină
Luată din fântână!
Gospodinele deschid porţile şi cu găleţi (căni, oale) cu apă, udă paparudele. După terminarea
jocului şi cântecului gazda oferă daruri în bani, grâu, colaci sau alte alimente. În unele cazuri grupul
care umblă prin sat udă pe oricine întâlneşte în cale în special pe femeile însărcinate iar în alte cazuri
obiceiul paparudei se desfăşoară numai în jurul fântânelor sau numai de către femei.
La Piscu Paparuda avea loc a treia zi după Sfintele Paşti indeferent la ce dată cade Paştele.
Ca semnificaţie, paparuda era aducătoare de ploi. Cu mulţi ani în urmă (peste 50 de ani), Paparuda
la Piscu era realizată numai de flăcăii satului.
Fetele mari între 15 şi 17 ani erau ascunse de părinţi, încuiate cu cheia sau cu lacăte, ca nu
cumva să fie prinse de flăcăi pentru a le uda. Flăcăii se strângeau în cete şi porneau în căutarea
fetelor. Când le prindeau le scoteau dacă nu pe uşa care era încuiată, pe geam şi le udau în diferite
moduri (căni, ulcele, oale, căldări). Părinţii asistau şi ei la acel ritual al paparudei. Se consideră că
acel gest de folosire a apei era aducătoare de ploi.
Redau mai jos versuri legate de paparudă :
Paparudă rudă
Vino de ne udă
Dă Doamne ploaie mare
Să curgă ploaia la vale
Să se bucure fiecare
De la mic şi pân′ la mare
Paparudă rudă
Vino de m-ascultă
Răscoleşte norii
Ca să`nceapă ploile.
Fugi ploaie repede
Că te-atinge soarele
Şi-ţi taie picioarele.
De regulă, Paparuda se făcea în timpul prânzului, după orele 12.00.
Mai recent, la Piscu se mai practică acest obicei (paparuda) însă de copiii până la
paisprezece ani – udatul la fântână sau pe uliţele satului – cu cana sau găleata (căldarea).
Scaloianul – un alt obicei de invocare a ploii se practică în zona noastră de către copii pe
timp de secetă. Poartă diferite denumiri: Scaloian, Caloian, Căluian, Iene. Obiceiul de data aceasta
se conturează în jurul unui omuleţ (păpuşi) din lut (humă, argilă) de o dimensiune până la 50 cm,
confecţionate de către copii, băieţi şi fete.
La Piscu, Căluianul (aşa i se zicea), ritualul, decurgea astfel: în momentele de secetă mamele
fetelor mari şi fetele mari se grupau şi organizau Căluianul. Acest obicei se realiza pe grupări de
persoane (mame şi fete) astfel că la nivel de comună, se puteau realiza mai multe căluiene, pe
diferite perioade de timp, în diferite părţi (colţuri) ale comunei, fiecare grupare cu organizarea sa.
În structura obiceiului se disting patru secvenţe: confecţionarea din lut a unei păpuşi cu chip
de om, care începea de sâmbătă după-amiază. Se modela mai întâi capul format din faţă (ochi nas
gură) din lut iar de jur împrejurul feţei se punea o coroană, tot din lut. Urma modelarea trunchiului
legat de cap printr-un gât scurt. Se realiza apoi mâinile aduse pe piept ca şi la mort. Se adăugau la
trup picioarele. Se orna cu coji de ouă vopsite de la Paşti iar pe piept se punea o iconiţă. Păpuşa
confecţionată se punea pe o scândură (sanie) şi se împodobea de jur împrejur cu flori. Se învelea cu
o pânză ca şi la mort. La cap se punea un vas cu mălai sau nisip necesar pentru lumânări.
Căluianul era confecţionat în curtea unui gospodar din sat, materialul (lutul) pentru
confecţionat îl luau de pe malul gârlei (Gerului). Căluianul confecţionat lua forma unui om mort.
Când era gata începeau bocetele. Se aşeza ca orice mort cu faţa la răsărit.
Căluianul varianta Piscu:
Căluieni Ieni
Cu şapti dugheni
Mă-ta te-a făcut
Tat′tu te-a crescut
Şî te-a prăpădit
Căluieni Ieni
Mult a mai umblat
Şî te-a căutat
Mult a alergat
Di tini n-a dat
Căluieni Ieni
Prin pădurea deasî
Cu inima arsî
Prin pădurea rarî
Cu inima amarî
Căluieni Ieni
Te-a cătat cu lumânarea
Ţ-a găsât numai schinarea
Te-a cătat de-a mărunţălul
Ţ-a găsât numai piciorul
Căluieni Ieni
Cu şapti dugheni
Dischidi portiţâli
Sî intri ploiţâli
Dischidi poarta şia mari
Sî curgî ploaia suvoaie
Sî sî bucure fiecare
De la mic şî pân′la mari
Căluieni Ieni
Dischidi lăcatili
Sî speli păcatili
Căluieni Ieni.
După confecţionare, urma priveghiul, a doua secvenţă a ritualului. La priveghi veneau pe
rând fete, mame şi copii cu flori şi lumânări ca şi la mort. Am remarcat faptul că acest obicei era
tratat cu o seriozitate de nedescris, cu simţiri profunde de sus în jos (mame – copii) încât aceste
momente sacre nu s-au putut uita în timp. Lumânările se înfigeau în vasul cu nisip sau mălai, iar
florile se aşezau de jur împrejurul Căluianului.
Se stătea câteva ore de obicei până la orele 22.00 – 23.00. În acest timp se purtau discuţii de
frământările de zi cu zi ale gospodarilor comunei (se spuneau glume gen şezătoare). Fetele se legau
la cap cu basmale negre în semn de doliu. La priveghi se stabilea ora pentru pornirea Căluianului la
apă (Duminica orele 12.00 -13.00).
Tot la priveghi se făceau cântări religioase:
Cina cea de taină – cântarea I
Era seară liniştită
Cu cerul senin
Când fu cina pregătită
A Fiului divin
El veni cu ai săi la masă
În locul gătit
Şi apoi cu voce miloasă
Astfel le-a vorbit
Fraţilor a venit ceasul
Să ne despărţim
Când era Iisus pe cruce – cîntarea a II-a
Când era Iisus pe cruce
A strigat că-i era sete
L-au adăpat cu-n burete
Fiere amară şi oţet
I-au fost băutura tot
Suferinţa lui Iisus – cântarea a III-a
Suferinţa lui Iisus
Mântuire ne-a adus
Mântuire vindecare
Şi cu Tatăl împăcare
De păcate avem iertare
Prin Iisus.
Înmormântarea (pornirea pe apă)- a treia secvenţă începea duminica orele 12.00 – 13.00.
Duminica se întâlneau persoanele care fusese la priveghi, dar mai veneau şi alte persoane din alte
colţuri ale comunei cu lumânări şi flori (predominau însă fetele). Se strângeau produse pentru masa
de pomană (făină de porumb, ouă, ulei, grăsime, cartofi, salată, oţet şi nelipsita bragă «covaşă»,
făcută de gospodinele satului). La plecare erau chemaţi băieţi (flăcăi), la număr doi care duceau
Căluianul. Pe drum se bocea Căluianul şi se cânta : Sfinte Dumnezeule şi Tatăl Nostru. Se făceau
trei opriri, la colţuri de uliţe.
Elementele înmormântării sunt: steagul, crucea, pânza, sania, două ouă roşii, iconiţa. Pentru
cruce şi sanie se puneau şervete ţesute de casă.
Când se ajungea la apă ( de obicei la gârla cea mai aproape de sat – râul Gerul – se aşeza
sania cu Căluianul pe cursul apei) şi se spunea:
Dumnezeu să-l ierte
Duti Căluieni şi adu ploili
După arunacrea la apă, toată lumea venea acasă la cel de la care s-a pornit Căluianul. Aici
avea loc pomana Căluianului. La întoarcere se arunaca în fântână iconiţa si banii. Mâncarea pentru
pomana Căluianului era adusă de participanţii la Căluian şi consta în ouă prăjite cu salată şi
mămăliguţă caldă, iar ca băutură era braga.
Spre deosebire de alte zone ale ţării unde Căluianul simboliza cultul zeului oriental al naturii,
iar lumea i se închina, la Piscu, Căluianul nu e un idol, ci simbolizează mortul, puterea supremă Fiul
lui Dumnezeu.
Un alt obicei de vară tot în timpul secetei era procesiunea cu Sfânta. Preotul împreună cu
sătenii hotărau scoaterea Sfintei. Se strângea apă în poloboace şi era transportată pe câmp cu căruţa
trasă de boi. Se strângeau foarte mulţi săteni (bărbaţi, femei, fete, flăcăi şi copii) care mergeau cu
Sfânta înainte. Doi bărbaţi duceau Sfânta – preoţii, dascălii, corul bisericesc cântau cântece
religioase. Cu apa din poloboace se uda câmpul. În câtva timp se dezlegau ploile.
Un moment important al sărbătorilor de vară era cel numit Sânzienele sau Drăgaica.
Dimitrie Cantemir prezintă în Descrierea Moldovei , Drăgaica, joc care se făcea de Sânziene. Fetele
din sat alegeau pe cea mai frumoasă şi cea mai voinică, pe care o numeau drăgaică, o duceau cu alai
pe câmp, o împodobeau cu o cunună de spice şi cu panglici şi îi dădeau în mână cheile hambarelor.
De la câmp ele se întorceau acasă cântând şi dansând.
La Piscu se zice că fetele mari de Sânziene mergeau la pădure şi culegeau floarea numită
Drăgaica din care îşi făceau coroniţe şi le puneau pe apă. În timp acest obicei a dispărut.
De-a lungul anilor oamenii au simţit nevoia ploilor şi de aceea priveau cu multă seriozitate
aceste obiceiuri aducătoare de ploi. Odată cu apariţia mijloacelor audio-vizuale, aceste obiceiuri au
început din ce în ce mai mult să se şteargă.
La început mi-a fost foarte greu să aflu date privind aceste obiceiuri, se părea că în Piscu nu
s-ar găsi informaţii despre ele. În timp, purtând discuţii cu diferite persoane la început sărace în
informaţii, însă pe parcurs am descoperit informaţii preţioase.
Cred că «ORICE OBICEI ESTE IMPORTANT, DACĂ EL MAI EXISTĂ!
BIBLOGRAFIE
Costea, O., Mitu, F., Stoica, C., Toma-Damşa, M., Vasilescu, E., Vlăduţ, A., „Literatura
pentru copii”- Manual pentru clasa a XIII-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Dicu, Ilie „Monografia satului Piscu” – Editura Alma, Galaţi 1986
Cantemir, Dimitrie „Descrierea Moldovei”- editura Tineretului , Bucureşti 1967