Romantismul eminescian

FLOARE ALBASTRĂ

Încadrarea autorului în context:Primă formă de manifestare a modernităţii, romantismul este unul dintre cele mai

profunde și mai complexe curente literare şi apare în cultura universală ca reacţie la

stricteţea regulilor clasicismului. Prin exodul tinerilor scriitori pașoptiști care studiau în

Occident şi care, întorşi în ţară, au simţit nevoia de a introduce modelul cultural francez în

spaţiul românesc, se explică apariţia romanismului în literatura noastră. Considerat ultimul

mare romantic european, Mihai Eminescu ilustrează romantismul înalt, spre deosebire de

paşoptişti, considerați reprezentanți ai romantismului de tip Biedermeier.

Opera sa cuprinde trei mari perioade de creație. Prima se situează între1866 şi1870 şi

a reprezentat perioada caracterizată prin influenţele paşoptiştilor, intervalul 1870-1876/78

este cel romantic prin excelenţă, atât la nivel tematic, cât şi la nivelul procedeelor

(preferinţa pentru antiteze) în poezii precum „Sara pe deal”, „Dorință”, „Călin (file din

poveste)”. Perioada capodoperelor şi a clasicizării viziunii poetice este cuprinsă între anii

1878 şi1883 (incluzând şi momentele de luciditate din timpul bolii), când publică

„Luceafărul”, „Glossa”, „Oda (în metru antic)” sau „Scrisorile”.

În cea de-a doua perioadă a creației, se ilustrează preferinţa romanticului Eminescu

pentru tema iubirii şi a naturii, deoarece cuplul este conceput ca o idee mito-poetică,

refăcând fiinţa androginică într-un spațiu protector, perceput senzitiv de către un poet

pentru care natura este o stare de spirit.

Floare albastră – analiza textului:

Prin „Floare albastră" poetul depăşeşte tematica iubirii şi a naturii prin anticiparea

unui registru grav al poemelor din ultima perioadă de creaţie, anume condiţia omului de

geniu, condamnat la singurătate, la nefericire, concepţie preluată de la filozoful german

Arthur Schopenhauer.

Ca specie, poezia este o eglogă, o idilă cu dialog plasată într-un cadru rustic. Opera

ilustreaza „lirica măștilor" (T.Vianu)/tipul de lirism obiectiv, având un vag fir epic şi ca

modalitate de expunere alternarea replicilor unui eu feminin şi a unuia masculin.

1

Titlul este o metaforă-simbol, ce ilustrează un motiv romantic de largă circulaţie în

literatura universală. În literatura germană, în romanul „Heinrich von Ofterdingen” de

Novalis, floarea albastra desemnează aspiraţia spre absolut, pe când la Eminescu reprezintă

iubirea, caracterizată atât prin efemeritate, fragilitate (idea de floare), cât și prin puritate

(albastrul).

Structura textului urmează replicile îndrăgostiților. Astfel, incipitul este constituit

din primele 3 strofe, respectiv replica fetei, ce reprezintă o chemare la împărtaşirea

sentimentului de dragoste. Analiza motivelor din aceste strofe depăşește încadrarea poeziei

în tema naturii, anticipand antiteza dintre aspiraţia spre înalt a eului masculin, posibilă

ipostază a omului de geniu, şi idealul de tip „carpe diem” al omului comun, reprezentat de

eul feminin. Motivele ilustrează fie depărtarea în înălţime („ceruri 'nalte”, „soare”), fie în

plan orizontal („campii asire”, „întunecata mare”), fie în plan temporal („piramidele-

nvechite”), pentru a accentua aspiraţia geniului de a cuprinde spiritual tot universul. De

asemenea, se mai evidențiază două atitudini contrastante: căutarea împlinirii la nivel

intelectual a eului masculin şi căutarea fericirii la nivel afectiv a eului feminin.

Strofa a IV-a constituie a doua parte a poemului şi reprezintă o completare a

atitudinii eului masculin printr-o dublă raportare: pe de o parte, el desconsideră idealul

hedonist (dionisiac) al fetei, idee exprimată prin folosirea diminutivului „mititica” (cu sens

peiorativ, dar şi cu sens afectiv) sau prin versurile „eu am ras, n-am zis nimica”. Pe de altă

parte, privind retrospectiv povestea de dragoste, el regretă refuzul său, conştientizând că

fericirea nu este de găsit decât în plan afectiv: „Ah! ea spuse adevarul”.

Partea a treia cuprinde următoarele opt strofe şi reprezintă replica eului

feminin: prezentarea unui scenariu erotic tipic eminescian, plasat într-un cadru natural

protector, intim. Scenariul evidenţiază intimitatea cuplului, redusă la gesturi ludice („Eu

pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti”) sau nevinovate. Acest spaţiu terestru este

conturat prin motive eminesciene: „luna”, „codrul de verdeața”, „ochiul de pădure”,

„izvoare” ce alcătuiesc natura salbatică. Pe de altă parte, motive precum „trestia cea lina”,

„fir de romaniţă” ilustrează vulnerabilitatea şi fragilitatea iubirii şi a omului comun, în

antiteză cu motivele din incipit.

Tot în această parte, Eminescu realizează portretul fetei, care are un grad maxim de

generalizare şi aminteşte de idealul de frumuseţe din literatura populară: femeia angelică

(„roșie ca mărul", „păr de aur”).

2

Ultimele două strofe reprezintă finalul, respectiv replica eului masculin, ce

sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de dragoste, pe de altă parte,

atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Comparaţia „ca un

stâlp eu stam în lună!” și exclamaţiile retorice („Floare albastră! Floare albastră!”)

accentuează regretul eului liric. Versul final „Totuși este trist în lume!" are valoare

gnomică, dar ilustrează totodată influenţa filozofiei lui Schopenhauer, pentru care egoismul

şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea.

Particularităţile limbajului poetic:

Eglogă pe tema condiţiei omului de geniu, proiectată pe fundalul unei naturi iniţial

sălbatice, apoi rustice, Floare albastră are o structură ce alternează, într-un vag scenariu

epic, replicile unui eu feminin cu cele ale bărbatului căutător de absolut, astfel încât o

primă trăsătură a limbajului poetic este alternarea registrului popular, arhaic, regional

cu cel literar, cult, grav. Replicile fetei cuprind structuri ce amintesc de spontaneitatea,

naturaleţea graiului rural: „De nu m-ai uita, încalte /Sufletul vieţii mele, Grija noastră n-

aib-o nime /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?, Voi cerca de mă iubeşti, Mi-i ţinea de

subsioară,/Te-oi ţinea pe după gât”, în antiteză cu intervenţiile bărbatului, rostite pe un ton

elegiac, uneori chiar avînd valoarea impersonală a unor adevăruri general valabile: „Totuşi

este trist în lume!”.

Poemul este structurat antitetic, ştiut fiind gustul excesiv al poetului pentru această

figură de gândire („Antitezele sunt viaţa”, spune Eminescu însuşi, iar Maiorescu îl

caracterizează ca fiind „iubitor de antiteze cam exagerate”): opoziţia se realizează nu

numai între idealul hedonist, dionisiac asupra iubirii al fetei şi căutarea de absolut a

bărbatului, ci şi între motivele literare ce se regăsesc în replicile lor: „stele, nori, ceruri

nalte, soare, câmpiile asire, întunecata mare, piramidele-nvechite” inspiră puterea de a

cuprinde spiritual universul într-o dimensiune triplă (pe verticală, pe orizontală şi

temporal), pe când „balta, trestia, foile de mure, firul de romaniţă” aduc în discuţie

superficialitatea idealului fetei, fragilitatea iubirii, efemeritatea condiţiei umane.

Preferinţa pentru simboluri se înscrie tot în estetica romantismului. Laitmotivul

ce apare şi în titlu este preluat din literatura universală şi recontextualizat de Eminescu:

dacă la Novalis desemna căutarea absolutului, în poemul de faţă desemnează sentimentul

erotic, împlinirea sufletească pe care o poete genera dragostea, fiind ambivalent: iubirea

implică nu numai o purificare a spiritului (albastru), ci şi fragilitate, perisabilitate (floare).

3

La nivel semantic, plasticitatea imaginilor poetice este dată de coexistenţa mai

multor procedee: epitetul este folosit excesiv („întunecata mare”, „prăpastia măreaţă”,

„sărutări dulci”, „trestia cea lină”, „balta cea senină”, „dulce minune”, „dulce floare”, „de-

aur părul”), alături de comparaţie („voi şi roşie ca mărul” – portretul fetei are aura de

generalitate a personajelor feminine de basm, „ca un stâlp eu stam în lună” – marchează

dificulatatea eului masculin de a accepta ideea că implinirea nu este de găsit în demersuri

cognitive, ci numai prin afect). Personificarea („und-izvoare plâng în vale”) se regăseşte

accidental, iar exclamaţiile retorice şi repetiţiile din final „Floare albastră, Floare

albastră”, Ce frumoasă, ce nebună /E albastra-mi dulce floare!”) accentuează regretul eului

liric, exemplificând nivelul figurilor sintactice şi retorice.

Încheiere:

Romantismul eminescian se poate demonstra, aşadar, pe mai multe niveluri: prin

nivelul tematic, sustinut de motive ce compun un imaginar tipic poetului (luna, codrul,

marea, stele), prin exploatarea influentelor filozofice și folclorice, dar și la nivel

compozițional prin structurarea poemului în replica ce accentuează antiteza masculine-

feminin. Astfel, operele precum Floare albastră justifică autoîncadrarea în această

orientare estetica din Eu nu cred nici în Iehova: „Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân

ce-am fost: romantic.”.

4

FLOARE ALBASTRĂ  Mihai Eminescu

1 „Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele.

În zadar râuri de soare Grămădești-n a ta gândire Și câmpiile asire Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite Urcă-n cer vârful lor mare – Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!”

2.Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am râs, n-am zis nimica.

3 „Hai în codrul cu verdeață, Und-izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure, Lânga balta cea senină Și sub trestia cea lină Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romaniță Voi cerca de ma iubești.

5

Și de-a soarelui căldură Voi fi roșie ca mărul, Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – S-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastră n-aib-o nime, Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

4.Înc-o gura – și dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare!................................................Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastra – Floare-albastră! floare-albastră!... Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

6