Firmele Multinationale

Universitatea “Petre Andrei” IaşiFacultatea de EconomieSecţia Finanţe-ContabilitateForma de învăţământ: zi

“FIRMELE MULTINATIONALE SI

INVESTITIILE STRAINE DIRECTE”

CUPRINS

Lista de abrevieri…………………………………………………………………………………..3INTRODUCERE…………………………………………………..………………………………41. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA FIRMELOR MULTINAŢIONALE……………………………...5

1.1. Ce sunt firmele multinaţionale (FMN)?………………………………………………...51.1.1. Definiţia FMN…………………………..…………………………………...…51.1.2. Investiţiile străine directe (ISD) ………………………...…..…………………61.1.3.Forme ale firmelor multinaţionale…………………………..……………..……8

1.2. Motive şi factori determinanţi pentru investiţiile străine directe…………………..….102. TEORII ALE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTEŞI ALE FIRMELOR MULTINAŢIONALE……………………………..………………………19

2.1. Teoria mobilităţii internaţionale a factorilor de producţie. ……………..…….…..…. 192.2. Teoriile neoclasice privind FMN şi ISD…………………………………………....…22

2.2.1. O privire asupra perioadei dinaintea anilor ’60…………………………....…222.2.2. Contribuţia lui Stephen Hymer…………………………………….……..……222.2.3. Raymon Vernon şi ciclul produsului………………………….……………..…232.2.4. Alte abordări apărute în anii ’70 …………………………………….…..……24

2.3. Teoria internalizării şi locaţiei…………………………………………..…………..…242.4. Investiţiile străine şi avantajul competitiv…………………………………………..…262.5. Paradigma eclectică……………………………………………………………..…..…29

3. IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR FIRMELOR MULTINAŢIONALE……………………..…313.1. Politici ale ţărilor gazdă şi de origine privind FMN…………………….…………..…31

3.1.1. Politici de stimulare şi atragere a ISD……………………….…………..……313.1.2. FMN şi transferul de tehnologie…………………………………...……..……34

3.2. Alte influenţe ale activităţii FMN…………………………………………………..…363.2.1. FMN şi managementul resurselor umane…………………………………..…363.2.2 FMN: balanţa de plăţi şi structura comerţului………………………..……..…373.2.3. FMN şi structura de piaţă…………………………………………………...…38

4. STRATEGII ALE FIRMELOR MULTINAŢIONALE………………………………...…..…404.1. Strategia globală şi relaţiile intra-firmă……………………………………………..…40

4.1.1. Strategii de intrare şi expansiune………………………………….……..……404.1.2. Structura organizaţională a FMN…………………………………………..…414.1.3.Luarea deciziei…………………………..…………………………………..…454.1.4.Relaţiile filială – societatea mamă………………………………………..……46

4.2. Relaţiile inter-firmă…………………………………………………………..……..…484.3. Preţurile de transfer şi distribuţia valorii adăugate…………………..……………..…50

4.3.1. Preţul de transfer…………………………………………………..………..…504.3.2. Distribuţia valorii adăugate create de FMN……………………………..……53

4.4. Studiu de caz: UNILEVER………………………………………………………...….551. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE ŞI PROCESUL DE TRANZIŢIE AL ŢĂRILOR EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST……………………………………...…..…66

5.1. Efectele ISD asupra tranziţiei ECE la economia de piaţă………………………..……665.2. România versus ISD………………………………………………………………...…69

CONCLUZII……………………………..……………………………..………………………...81ANEXA……………………………..…………………………..……………………………..…83BIBLIOGRAFIE…………………………..……………………………..…………………….…88

2

Lista de abrevieri

ASEAN – Asociaţia ţărilor din Asia de Sud – EstBERD – Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi DezvoltareC&D - cercetare şi dezvoltareCEE – Comunitatea Economică EuropeanăCEO – chief executive officerECE – Europa Centrală şi de EstF&A – fuziune şi achiziţieFMN – firmă multinaţionalăFTN – firmă transnaţionalăISD – investiţiile străine directeNAFTA – Acordul Nord - American de comerţ liberOCDE – Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economicăOIM – Organizaţia internaţională a munciiOMC – Organizaţia mondială de comerţONU – Organizaţia Naţiunilor UnitePNB – Produsul Naţional BrutUNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi DezvoltareUE – Uniunea EuropeanăUNCTC – Centrul Naţiunilor Unite pentru Corporaţiile TransnaţionaleFMI – Fondul Monetar InternaţionalARD – Agenţia Română de Dezvoltare

3

INTRODUCERE

Una dintre cele mai mari forţe de presiune cu care se confruntă evoluţia ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este reprezentată de puterea şi influenţa firmelor multinaţionale (FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare.

Combinarea creşterii investiţiilor străine directe, schimbărilor tehnologice, pieţelor financiare internaţionale şi a unei game largi de măsuri de dereglementare şi privatizare au făcut posibil pentru firmele multinaţionale să fie printre conducătorii economiei globale.

Provocarea pentru evoluţia ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este să se asigure că aceste companii respectă drepturile angajaţilor în fiecare loc din lume în care influenţa lor se face simţită şi să se stabilească un dialog global între acestea şi firmele multinaţionale.

Firmele multinaţionale joacă acum un rol important în economiile tuturor ţărilor şi în relaţiile economice internaţionale, devenind un subiect din ce în ce mai important pentru guverne. Prin investiţiile străine directe, asemenea firme pot aduce beneficii substanţiale atât ţărilor de origine cât şi ţărilor gazdă prin contribuţii la utilizarea eficientă a capitalului, tehnologiei şi resurselor umane între ţări şi pot astfel să îndeplinească un rol important în promovarea bunăstării economice şi sociale.

Dar firmele multinaţionale, organizându-şi operaţii dincolo de cadrul lor naţional, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii economice şi la conflicte cu obiectivele de politică naţională. Mai mult, complexitatea acestor firme multinaţionale şi dificultatea unei percepţii clare privind structurile lor diverse, operaţiile şi politicile conduce uneori la îngrijorare.

Astfel, ţinta comună a tuturor statelor este de a încuraja contribuţiile pozitive prin care firmele multinaţionale pot realiza progresul economic şi social şi să minimizeze sau să rezolve dificultăţile care pot să apară din derularea operaţiilor lor.

De când operaţiile firmelor multinaţionale s-au extins în întreaga lume, trebuie depuse toate eforturile de a se coopera între toate statele, mai ales între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătăţirea standardelor de bunăstare şi de viaţă, prin încurajarea contribuţiilor pozitive ale FMN şi prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce sunt în legătură cu activităţile lor.

Firmele multinaţionale, şi mai ales firmele globale foarte mari, au ca structuri de rezistenţă următoarele trei caracteristici:

1. controlul activităţilor economice în mai multe ţări2. abilitatea de a obţine avantaje din diferenţele geografice dintre ţări şi regiuni în

dotarea cu factori şi în politici guvernamentale3. flexibilitatea geografică, abilitatea de a dispune de resurse şi operaţii între localităţi

la scară globalăAstfel, un procent majoritar din configuraţia schimbării a sistemului economic global

este realizat de firmele multinaţionale prin deciziile lor de a investi sau nu în anumite zone geografice.

Firmele multinaţionale, prin rolul lor devin în aceste condiţii cele mai puternice forţe de presiune pentru adâncirea globalizării activităţii lor economice care au loc într-un cadru dinamic, turbulent chiar în anumite perioade sau zone, în economia mondială.

4

1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA FIRMELOR MULTINAŢIONALE

1.1. Ce sunt firmele multinaţionale (FMN)?

1.1.1. Definiţia FMN

O FMN sau FTN este o companie care se angajează în investiţii străine directe (ISD) şi care deţine şi controlează activităţile generatoare de valoare adăugată în mai mult decât o ţară.

În general se folosesc termenii de “transnaţional” şi “multinaţional” ca având aceeaşi semnificaţie. Primul termen a fost adoptat de Centrul Naţiunilor Unite pentru Corporaţiile Transnaţionale (UNCTC) în 1974 la cererea câtorva ţări din America Latină care au dorit să facă deosebirea între companiile domiciliate într-o ţară din America Latină care ar putea investi în altă ţară, faţă de acelea care-şi au originea în afara regiunii. Al doilea termen este preferat de către ţările dezvoltate, de oamenii de afaceri şi comunitatea academică. Cu trecerea timpului, diferenţele metodologice au dispărut, astfel că acum ambii termeni desemnează acelaşi lucru.

Totuşi, la nivel de analiză, există deosebiri între cei doi termeni. De exemplu, în mediul academic, termenul de “transnaţional” este folosit pentru a desemna “o corporaţie multinaţională care practică o strategie de integrare deplină şi organizare multi-dimensională”*.

În concepţia altora, care folosesc termenii ca având acelaşi înţeles şi crezând că se referă la acelaşi fenomen, singura diferenţă este că FTN este un termen folosit după 1980, iar FMN este un termen folosit înainte de 1980.

Sunt şi academicieni care susţin că există o diferenţă majoră între cei doi termeni. Printre aceştia este şi Carl Dassbach care dă definiţii distincte pentru cei doi termeni. Astfel, o FMN este o întreprindere orientată în mod primar către diferite pieţe naţionale sau regiuni diferite. Ea se caracterizează printr-o administrare descentralizată (unităţi naţionale sau regionale care sunt în cea mai mare parte autonome de centrul de decizie principal), o multitudine de linii de producţie (fiecare orientată spre piaţa naţională sau regională) şi multe divizii de muncă suprapuse cu activităţi superflux deoarece fiecare unitate operează independent faţă de celelalte.

Pe de altă parte, o FTN este orientată spre o piaţă mondială, sau cel puţin spre o piaţă externă care acoperă câteva ţări sau regiuni. Administrarea este de departe mai centralizată decât în cazul FMN, office-ul principal având un control direct mai mare asupra unităţilor. Mai mult, o FTN se mişcă spre crearea unei singure întreprinderi cu o singură divizie de muncă prin eliminarea activităţilor superflue şi concentrarea activităţilor în acele ţări (regiuni, pieţe) care oferă cele mai mari avantaje în desfăşurarea activităţii.

* Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981, p.3

Dassbach, Carl H.A. – “Global Entreprises and the World Economy: Ford, GM and IBM. The Emerge of the Transnational Entreprises”, Gorland Press, New York, 1988, p. 7

5

FTN a fost, în părerea sa, un produs al organizaţiei clasice FORD dar care nu mai este viabilă în condiţiile actuale ale competiţiei, iar o variantă a FMN cu mai puţine unităţi naţionale ar putea fi cea mai eficientă formă.

Bineînţeles, nu se poate spune că există tipuri ideale – 100% FMN sau FTN – ele tinzând spre aceste direcţii; iar în această lucrare, ca termen generic, vom folosi termenul de FMN.

De asemenea, termenii de “antrepriză”, “firmă”, “corporaţie”, “societate” sau “companie” tind să fie sinonimi, deşi este recunoscut că fiecare are o conotaţie legală specifică; iar termenul de “global” are un înţeles mai specific, referindu-se la o companie care se angajează în activităţi lucrative în fiecare din regiunile majore ale lumii şi care urmăreşte o strategie de integrare a acestor activităţi.

Definiţia dată la început este una generală şi larg acceptată, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că pe lângă activitatea lucrativă o FMN se angaează într-o varietate de legături cooperative, adesea neechitabile, de tipul licensing-ului sau alianţelor strategice, care le poate da un grad de control şi influenţă asupra producţiei străine.

Pentru aprecierea gradului şi mărimii unei FMN se iau în considerare următoarele criterii:

numărul şi mărimea filialelor străine sau companiilor asociate pe care le are în proprietate sau le controlează;

numărul ţărilor în care se angajează cu activităţi lucrative; proporţia bunurilor şi veniturilor la nivel global sau numărul angajaţilor pentru

filialele străine; gradul de internaţionalizare al managementului, proprietăţii şi al activităţilor cu

valoare ridicată (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea = C&D).Funcţiile distinctive ale FMN sunt: organizarea şi coordonarea numeroaselor activităţi lucrative dincolo de graniţele

naţionale; internalizarea pieţelor externe pentru producţia intermediară care apare în urma

acestor activităţi.Nici o altă instituţie nu îmbină cele 2 activităţi: producţia în străinătate şi

tranzacţionarea.O FMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr-o ţară socialistă

sau cu economie de piaţă; poate fi motivată de obiective private sau sociale; poate avea o reţea mare de activităţi în numeroase ţări sau un singur produs într-o singură ţară străină; proprietatea poate fi deţinută şi controlată de persoane/instituţii dintr-o singură ţară (Mars, Tateng); naţional controlată şi internaţional deţinută şi condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internaţional deţinută şi controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).

Ajungând la o fază de maturitate, FMN au căpătat o serie de caracteristici specifice: cifra de afaceri a multor FMN depăşesc chiar PNB-ul unor ţări dezvoltate precum

Portugalia sau Grecia; pot obţine împrumuturi în condiţii mai avantajoase decât multe guverne; adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale şi o descentralizare a

celorlalte activităţi, strategie numită “gestiune integrală”; vitalitate şi dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, îşi lărgesc

continuu aria de activitate, tehnologia şi capitalul migrează, obiectul de activitate se diversifică; combină avantajele de scară cu diversificarea; au o “producţie modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în produse finite

diferenţiate funcţie de caracteristicile fiecărei pieţe-ţintă.

6

1.1.2. Investiţiile străine directe (ISD)

Investiţiile internaţionale au avut un puternic impact în ultimile trei decenii asupra creşterii economice, a comerţului exterior şi structurilor productive din aproape toate ţările. În general, investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obţinerea unui profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile la rândul lor, pot fi reale (în proprietăţi, bunuri de capital etc.) sau financiare (în titluri de valoare).

Concret, investiţia reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunerea de bani la instituţii financiare în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend, chirie etc.) şi a unei creşteri de capital.

Investiţia internaţională are patru elemente caracteristice: profitul – ca scop al investiţiei, timpul – ca dimensiune a procesului de valorificare, riscul – ca expresie a deciziei economice şi caracterul de extraunitate al tranzacţiilor internaţionale.

Modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie internaţională pot fi:

construirea pe “loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea unei filiale a celei existente într-o altă ţară;

achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă; crearea unor societăţi mixte; cumpărarea de acţiuni/obligaţiuni de pe o piaţă străină; acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară; încheierea de contracte internaţionale de leasing sau franchising.Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi cel receptor se

pot distinge investiţiile străine directe (ISD) şi cele de portofoliu.ISD presupune: transferarea către agentul emitent al fluxului investiţional a

posibilităţii de control şi decizia asupra activităţii receptorului, controlul asupra resurselor transferate revine investitorului, investiţia este făcută în afara ţării de origine a investitorului dar în interiorul companiei investitoare şi constă într-un “pachet” format din produse finite şi intermediare, capital, tehnologie, management, acces pe pieţe.

Când nu se presupune existenţa unui astfel de raport, este vorba de investiţia de portofoliu care reprezintă un plasament pur financiar, controlul resurselor fiind transferat de emitent receptorului.

În mod tradiţional, prin intermediul ISD s-a asigurat expansiunea FMN, ele fiind definite de FMI astfel: ”investiţiile care implică o relaţie pe termen lung care reflectă interesul unei entităţi rezidente într-o entitate rezidentă în altă ţară decât cea a investitorului; scopul investitorului direct este de a exercita un grad important de influenţă asupra managementului întreprinderii rezidente în altă economie”. Procentul minim al controlului acceptat de majoritatea ţărilor este de 10-25% (10% SUA, 20% Franţa şi Marea Britanie, 25% Germania).

Dar şi invers, FMN sunt adesea un vehicul pentru ISD. Astfel, ISD, ca o parte importantă a mişcărilor internaţionale de capital (procesul împrumuturilor internaţionale) reprezintă fluxurile internaţionale de capital în care o firmă dintr-o ţară creează sau măreşte o filială în altă ţară. Filiala nu are doar o obligaţie financiară către compania-mamă, ea este o parte componentă a aceleiaşi structuri organizaţionale.

Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti, 1992, p. 57 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.5 Manualul Balanţei de Plăţi a FMI

7

Compania-mamă asigură adesea filialele ei din străinătate cu capital în speranţa unor eventuale returnări. În măsura în care FMN asigură financiar filialele lor din străinătate, ISD reprezintă un mod alternativ de a realiza aceleaşi obiective ca împrumuturile internaţionale, dar rămâne deschisă întrebarea de ce ISD sunt preferate altor moduri de transferare a fondurilor.

Aici trebuie făcută precizarea că existenţa FMN nu reflectă în mod necesar un flux de capital net dintr-o ţară în alta; FMN strâng câteodată bani pentru expansiunea filialelor lor în ţara unde filiala funcţionează mai bine decât în ţara de origine.

Mai mult, există un drum în două sensuri în ţările industrializate: firmele din SUA îşi extind filialele din Europa în acelaşi timp în care firmele din Europa îşi extind filialele din SUA.

Un răspuns ferm la preferinţa pentru ISD în cadrul împrumuturilor internaţionale este de a permite formarea organizaţiilor multinaţionale, aceasta reprezentând obţinerea controlului, care este un scop esenţial.

1.1.3. Forme ale firmelor multinaţionale

Dacă se urmăreşte să se investească, trebuie puse câteva întrebări privitoare la: scara investiţiei (oficiu de vânzări, depozit, ambalare şi asamblare sau producţie completă), gradul de proprietate (total, majoritar, egal, minoritar) şi tipul de partener. Acestea sunt ilustrate în Fig. 1.1. unde se observă că există numeroase variante şi tipuri posibile ale ISD. Este de notat faptul că în timp ce producţia completă combinată cu filiala în proprietate 100% este forma cea mai studiată a ISD realizate de o FMN, ea reprezintă doar una din 80 variante posibile.

Din analiza acestui model se poate observa că pe măsură ce o firmă acumulează experienţă şi încredere în afacerile internaţionale, ea va dori să-şi crească scara investiţiilor lor. Modelul arată că, în timp, operaţiile internaţionale ale unei firme vor evolua spre modelul filialei în proprietate deplină care are încă un risc mai ridicat.

Acest model reprezentat schematic este de fapt imaginea procesului de internaţionalizare a activităţii unei firme, care implică o evoluţie: analiza competiţiei externe, raport, licenţiere, joint-venture, filială, şi există numeroase motive pentru alegerea uneia din aceste modalităţi.

Cele mai importante forme sunt sucursala, filiala, licensing-ul şi joint-venture.Sucursala este un serviciu al unei FMN implantată în străinătate şi depinde în

totalitate, financiar şi administrativ, de societatea-mamă, şi având un obiectiv identic. Ea este organizată, înregistrată şi funcţionează potrivit legislaţiei locale, iar cheltuielile sunt suportate de bugetul societăţii-mamă. Ea încheie contracte pe bază de împuternicire, dar dispune de autogestiune financiară, dar soldul bugetului reflectă rezultatele economico-financiare ale societăţii-mamă.

Krugman, Paul R. , Obstfeld, Maurice – “International Economics – Thecry and Policy”, second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991, p. 165 Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991, p. 5

8

Fig. 1.1. Modele de internaţionalizare a unei FMN

Scara oficiu de investiţiei vânzări

depozit

ambalare şi asamblare

producţie completă

Proprietatetotală (fărăpartener)

FMNUn privatlocal

Un guvernlocal

O întreprpublicălocală

Majoritate

Egalitate

Minoritate

(Vezi: Beamish,P.W.,op. cit., p.39)

Filiala este o entitate care se caracterizează prin: sunt firme cu capital propriu constituite de societatea-mamă în străinătate, structura organizatorică şi activitatea sunt determinate de condiţiile ţării gazdă, tipul societăţii, înregistrarea, sistemul taxelor şi impozitelor sunt conform legislaţiei ţării gazdă, implică relaţii durabile cu parteneri de prim rang şi dispune de premise favorabile evoluţiei progresive.

Organizaţiile joint-venture internaţionale sunt alianţe formate de organizaţii din două sau mai multe ţări. Ele se formează din mai multe motive: punerea în comun a know-how-urilor complementare (se ştie că “2+2=5”), asigurarea accesului pe diferite pieţe, realizarea unui răspuns strategic la competiţia tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obţinerea accesului la tehnologie performantă (pe lângă eforturile proprii şi licenţe, cum ar fi cazul alianţei Toyota – General Motors pentru realizarea unui cost mai mic de producţie) şi reducerea riscurilor financiare, cum ar fi cazul companiilor petroliere pentru a suporta costurile căutării de noi câmpuri petroliere.

TABELUL 1.

Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

9

Pro

prie

tate

Tipul de partener

Joint-venture în scopul realizării economilor de scară

EXEMPLE MOTIVERENAULT – VOLVO - PEUGEUT Aprovizionarea cu materii prime şi

materiale, manipularea preţului de transfer.European Computer Research Centre (ECRC) în Munchen, format din 3 firme europene de computere

Cercetare şi dezvoltare.

Toyota şi General Motors în California Marketing şi distribuţie.FIAT – PEUGEUT în Argentina Furnizare divizională deoarece ambele

firme aveau o activitate săracă în Argentina.

Firmele, de asemenea, îşi licenţiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje în scopul realizării de profituri suplimentare. Pentru licenser este astfel o şansă de a intra pe o piaţă care este prea mică pentru a justifica investiţii mai mari, pe pieţe care restricţionează importurile sau ISD, sau ca mijloc de testare a unei pieţe, încă de obicei este licenţiată tehnologia periferică şi nu cea centrală pentru a nu crea un competitor viitor. Pentru cel ce primeşte o licenţă există două avantaje majore: achiziţionarea de tehnologie mai ieftin decât prin dezvoltare prin forţe proprii şi permite realizarea unei diversificări prin combinarea tehnologiei achiziţionate cu know-how-ul deja existent.

1.2. Motive şi factori determinanţi pentru investiţiile străine directe

Se observă că FMN sunt afaceri private în cea mai mare măsură, deci un motiv ar fi interesul participanţilor direcţi mai mult decât marea comunitate din care face parte, dintre aceştia făcând parte angajaţii, managerii şi acţionarii, toţi cei care ar putea fi recompensaţi odată cu creşterea activităţii.

De asemenea, în tradiţia economiei neoclasice se spune că orice supraprofit din câştigurile realizate de o firmă mai mare decât costul de oportunitate al participanţilor direcţi va fi returnat proprietarilor afacerii în forma profiturilor, ceea ce înseamnă maximizarea acestor profituri în relaţie cu capitalul investit, care este forţa conducătoare a unei afaceri moderne. Acest lucru poate fi evidenţiat de ecuaţia:

r – rata de returnarek – capital investit al proprietaruluiCA – cifra de afaceriCT – costuri totale

Presupunând o perioadă de 3 ani, o firmă va ţinti să-şi maximizeze venitul total, inclusiv ceea ce revine din reinvestirea profitului câştigat în primii 2 ani, iar formula este:

v – venitul maxim câştigat prin reinvestirea profiturilor

10

Formula de realizare a obiectivelor unei firme de a-şi maximiza profiturile în 3 ani este:

VPN – valoarea prezentă netă a venitului aşteptat în anul 3;Y – venitul aşteptat în anii 1,2,3;c – costul de oportunitate al capitalului investit pentru veniturile aşteptate.

Dar: nu întotdeauna ţinta este profitul, cum ar fi cazul FMN publice sau controlate de

stat; există de multe ori interese divergente în cadrul unei filiale între participanţii

direcţi (manageri şi angajaţi de exemplu), conflicte izvorâte din modul de distribuire a surplusului de profit, decizii privind structura capitalului, împărţirea riscurilor şi responsabilităţilor, preţul tranzacţiilor intrafirmă, sursa inputurilor, tipul pieţelor servite, fluxul veniturilor, cantitatea producţiei avută în sarcină.

Teoriile post neoclasice arată că unde output-ul este furnizat pe o piaţă cu condiţii imperfecte de competitivitate, proprietarii FMN nu trebuie să fie constrânşi în mod neapărat de maximizarea ratei de returnare a capitalului lor. În afara necesităţii de a se câştiga peste costul de oportunitate, se pot stabili şi alte obiective: maximizarea vânzărilor, creşterea părţii de piaţă, scoaterea competitorilor din afacere, reducerea investiţiilor riscante.

Şi pentru a realiza condiţii apropiate de maximizarea profitului pentru a se evita atragerea de noi concurenţi sau atenţia guvernului, firmele vor urmări profituri “satisfăcătoare” şi nu “maximizarea profitului”.

O primă clasificare a factorilor explicativi se poate face în funcţie de poziţia în care se află ţara cu care FMN are legături:

a) Din punctul de vedere al ţării de origine, se urmăreşte asigurarea şi controlul surselor de aprovizionare cu materii prime, nivelul scăzut al salariilor din ţara gazdă, evitarea taxelor vamale care grevează exporturile, perspectiva de recuperare rapidă a investiţiilor şi repatrierea profiturilor şi avantaje fiscale (de aici problema preţului de transfer şi a paradiselor fiscale ilustrată în Capitolul 5.5.).

b) Din punctul de vedere al ţării gazdă, pe lângă sublinierea faptului că o serie de ţări în curs de dezvoltare privesc cu o oarecare teamă de pierdere a controlului, sunt destule avantaje şi efecte pozitive urmărite: compensarea insuficienţei disponibilităţilor interne de capital financiar pentru investiţii, atragerea şi integrarea statelor gazdă în reţeaua de relaţii şi instituţii internaţionale, atenuarea decalajului tehnologic, crearea de noi locuri de muncă şi formarea de cadre superior calificate, creşterea gradului de satisfacere a cererii interne cu produse de calitate, facilitarea accesului pe piaţa externă, creşterea încasărilor valutare din export etc.

Dacă luăm în considerare tipul de activitate al FMN, avem:

1. Activităţi orientate spre resurse.Aceste întreprinderi investesc în străinătate pentru a se asigura cu resurse specifice la

un cost real mai mic decât ar putea obţine în ţara de origine , astfel încât să devină mai competitivă, iar output-ul filialelor este exportat în ţări industrializate.

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 55 Ignat Ion, Pralea Spiridon – “Economie Mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p. 190 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 56

11

În general, resursele ţintite sunt: resursele fizice (care necesită mult capital investit pentru obţinerea mineralelor sau produselor agricole), muncă necalificată sau de calificare medie ieftină şi motivată (Mexic, Taiwan) şi capacitate tehnologică sau abilităţi manageriale, de marketing sau organizaţionale (alianţele de colaborare dintre firmele din Coreea, Taiwan sau India, pe de o parte, şi cele din UE sau SUA).

2. Activităţi orientate spre piaţăAceste FMN investesc într-o anume ţară sau regiune pentru a furniza bunuri şi servicii

pieţelor din aceste ţări sau cele adiacente. În majoritatea cazurilor, o parte a acestor pieţe fuseseră deservite prin exporturi făcute de compania investitoare. Ele acţionează în acest sens deoarece trebuie să urmeze calea furnizorilor sau clienţilor care duce spre extern, să se adapteze la nevoile şi gusturile locale şi la capacităţile şi resursele indigene, iar în acest fel costul de producţie şi de tranzacţionare este mai mic decât în cazul furnizărilor de la distanţă.

3. Activităţi orientate spre eficienţă.Motivaţia eficienţei ISD este de a raţionaliza structura resurselor şi a investiţiilor în

măsura în care compania investitoare să poată câştiga printr-o conducere comună a activităţilor dispersate geografic în scopul realizării economiilor de scară şi reducerea riscului prin diversificare; ideea este de a se produce într-un număr limitat de locaţii care să asigure un număr cât mai mare de pieţe.

4. Activităţi cu orientare strategică.Este vorba de faptul că FMN urmăresc o strategie de integrare globală sau regională şi

să-şi asigure o putere competitivă într-un mediu nefamiliar, punându-se accentul mai puţin pe elementul cost în câmpul concurenţial şi mai mult pe lărgirea portofoliului de activităţi care să asigure o forţă competitivă superioară. Putem da ca exemplu vânzarea de către Grand Metropolitan a hotelurilor de tip Inter Continental către un conglomerat japonez cu 3,3 mld$ şi cumpărarea în acelaşi an de către aceeaşi companie a companiei Pillsburg Mills, o companie de produse alimentare şi lanţ de fast-food, cu 5,8 mld$.

După tipul ISD urmărite putem identifica: investiţii de evadare, de a scăpa de legislaţia restrictivă sau politicile macro-

organizaţionale ale ţării de origine, cu ar fi cazul firmei BASF din Germania care, din cauza boicotului mişcării “verzi”, şi-a mutat cercetarea în domeniul cancerului şi sistemului imunitar în SUA;

investiţii de sprijin, de a susţine restul activităţilor, iar astfel de filiale nu sunt organizate ca centre autonome de profit, acesta fiind repartizat restului societăţii;

investiţii pasive, atunci când, chiar dacă se urmăreşte obţinerea unor câştiguri financiar, implicarea managerială este pasivă.

Dar, priviţi în complexitatea lor, factorii determinanţi ai apariţiei şi dezvoltării FMN (şi ISD) apar datorită “imperfecţiunilor pieţei” şi pot fi grupate astfel:

1. Avantajele specifice firmei Spre deosebire de teoria comerţului unde termenul de “avantaje specifice” a fost

utilizat pentru a descrie avantajul competitiv al ţărilor, termenul “avantajele specifice ale firmei”

Business Week Magazine, 1991 o piaţă perfectă se caracterizează prin competiţie perfectă (număr mare de firme, bunuri standardizate, toate informaţiile disponibile în mod liber), nici o barieră în calea comerţului, fără costuri de transport, taxe etc.

12

este folosit pentru a descrie avantajele competitive ale firmelor. Ele includ economii de scară (studiu de caz 1.), tehnologie, know-how, metode de marketing, reputaţie, management, mărimea cifrei de afaceri, diferenţieri specifice, dotări deosebite (forţă de muncă, capitaluri, organizare), acces la pieţe şi factori de producţie, multinaţionalizare anterioară.

Analizele empirice au pus în evidenţă faptul că o intensitate ridicată a componentei cercetare-dezvoltare în activitatea de producţie reprezintă o variabilă importantă în determinarea unei firme de a investi în străinătate. În general, se poate afirma că firmele cu un grad ridicat de intensivitate a activităţii de cercetare-dezvoltare, tind să aibă un nivel mai ridicat de ISD decât firmele cu un grad mai scăzut al intensivităţii de cercetare-dezvoltare.

Studiu de caz 1.

Cazul Electrolux ilustrează ISD orizontale şi verticale. Cumpărările altor companii – Zanussi, Arthur Martin, Therma, Tappan şi White – au

fost investiţii orizontale. Cumpărarea unui furnizor, compania de aluminiu materiale plastice şi aramă Granges ilustrează investiţia verticală. Cumpărările de clienţi, servicii de cleaning comercial mai mărunte, demonstrează de asemenea investiţiile verticale.

Electrolux are câteva “avantaje specifice de firmă”. Cu o piaţă mică acasă, Electrolux a fost nevoită să investească în străinătate pentru a realiza economii de scară în fabricare. După cât se pare, compania a avut producţie şi know-how de marketing, ca şi stabilirea reţelei de distribuţie. Ca Electrolux, companiile pe care Electrolux le-a achiziţionat aveau o recunoaştere solidă de marcă, şi de aceea numele acestora au fost reţinute după achiziţie

Existenţa avantajelor specifice de firmă este o formă a imperfecţiunii pieţei. Avantajele specifice de firmă apar datorită produselor nestandardizate şi faptului că informaţia nu este disponibilă în mod liber şi astfel ele creează bariere de intrare pentru competitori.

Dar de ce avantajele specifice de firmă împing la ISD? O firmă nu doreşte să-şi împartă avantajele specifice de firmă; ar fi cel mai bine dacă ar putea să şi le exploateze singură. Astfel, de exemplu, o firmă care are cunoştinţe exclusive de tehnologie va dori să le exploateze în producţia sa proprie mai degrabă decât să licenţieze tehnologia.

2. Internalizarea Avantajele internalizării sunt: obţinerea cursurilor de schimb mai avantajoase,

protecţia dreptului de proprietate intelectuală, reducerea riscurilor bazate pe incertitudine, controlul cantitativ şi calitativ al ofertei, controlul asupra debuşeelor, posibilităţi de extindere, internalizarea factorilor externi, inexistenţa pieţelor la termen.

Unele investiţii sunt motivate de dorinţa de a minimiza incertitudinea prin punerea a 2 firme sub control comun. Aceasta este cel mai uşor de văzut prin luarea în considerare a ISD verticale. O firmă care capătă controlul asupra unui furnizor (exemplu: un fabricant de computere care cumpără un producător de semiconductori) elimină într-o mare măsură incertitudinea asupra disponibilităţilor şi preţurilor materiilor prime. În mod similar, o firmă care investeşte într-un client se îndepărtează de incertitudinea asupra cererii pentru produsele sale.

3. Comportamentul oligopolistic (Studiu de caz 2.)

Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981 Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti, 1992, p. 59

13

Un “oligopol” este o structură de piaţă cu un număr mic de firme. Trăsătura cheie este că numărul este aşa de mic încât fiecare firmă îşi bazează deciziile pe ceea ce competitorii săi fac sau se aşteaptă să facă, spre deosebire de structura pieţei perfecte, în care există un număr aşa de mare de firme încât nici o firmă nu poate afecta piaţa şi nu este nici o nevoie să acorde atenţie deciziilor competitorilor.

Când ISD sunt motivate de acţiunile în curs sau cele probabile ale competitorilor, acesta este un comportament oligopolistic. De exemplu, o firmă ar putea să caute să investească în străinătate deoarece competitorii săi investesc în străinătate. Alternativ, firma ar putea privi investiţiile străine ca un mijloc pentru a preîntâmpina mişcările competitorilor într-o piaţă străină.

Studiu de caz 2.

Cumpărarea de către Bridgestone a firmei Firestone este un exemplu de “ISD

orizontale”. “Avantajul specific de firmă” pentru Bridgestone include know-how, tehnici de management, accesul la capital şi relaţiile stabilite cu clienţii, fabricanţii auto (Japonia). Piaţa de acasă a firmei Bridgestone a fost saturată, limitând abilităţile sale într-o exploatare viitoare a economiilor de scară. “Avantajele specifice de firmă” a firmei Firestone includ recunoaşterea mărcii şi cunoştinţelor de piaţă.

Există un puternic aspect al “comportamentului oligopolistic” în ISD ale Bridgestone. Ea a urmat drumul câtorva competitori care au făcut achiziţii străine. De fapt, unii comentatori/critici sugerează că Bridgestone a plătit mai multă atenţie competitorilor săi decât problemelor potenţiale cu achiziţionarea Firestone.

Bridgestone a urmat de asemenea şi pe clienţii săi. Mulţi fabricanţi de automobile din Japonia şi-au deschis fabrici în SUA pentru a evita barierele comerciale ale SUA şi au ameninţat barierele comerciale (“motivul locaţiei de luare a deciziei politice”). “Avantajele de locaţie înnăscute”, cum ar fi minimizarea costurilor de transport şi abilitatea de a implementa controlul de inventar just-in-time, a dictat ca Bridgestone să aibă capacitate productivă în SUA.

4. Factorii locaţionali

Un avantaj locaţional este un factor care “atrage” o firmă să investească într-o locaţie particulară, spre deosebire de factorii precedenţi care “împing” firma la ISD (nu trebuie confundat termenul de “locational” cu cel de “localizare” fiind două concepte diferite deoarece localizarea ar putea fi motiv pentru avantajul locaţional).

Un factor locational se referă la câteva trăsături naturale ale locaţiei străine şi ar putea fi înrudit şi cu geografia. De exemplu, investiţiile străine ar putea fi motivate de o dorinţă de a minimiza costurile de transport sau o dorinţă de a fi mai aproape de clienţi aşa încât să minimizeze costurile de distribuţie şi service. Fiind aproape de consumator ar putea de asemenea să faciliteze adaptarea producţiei sau serviciului condiţiilor locale de piaţă şi preferinţelor consumatorilor; accesul la resurse cuprinde un alt set de factori locaţionali: cost de muncă scăzut, muncă calificată, facilităţi C&D, energie ieftină, resurse minerale etc.

14

Avantajele locaţionale ar putea fi sintetizate astfel: diferenţe de preţ al input-urilor, calitatea input-urilor, cheltuieli de transport şi comunicaţii, afinităţi de cultură, limbă şi civilizaţie, distribuţia în spaţiu a input-urilor şi pieţelor.

Determinanţii locaţionali ai ISD se referă în principal la examinarea factorilor ce influenţează destinaţia ISD, deci determinanţii ţărilor gazdă care sunt diferiţi din punct de vedere structural:

a) Mărimea pieţei locale este cel mai important factor determinant locaţional al ISD. Marii investitori tind să favorizeze localizări ale producţiei în cadrul unor pieţe interne de mari dimensiuni, deoarece vânzările pe pieţe mari de desfacere permit o mai rapidă recuperare a investiţiilor efectuate.

Studiile econometrice indică o corelaţie între ISD şi mărimea pieţei (dată de mărimea PNB) ca şi o serie din caracteristicile sale (de exemplu, nivelul mediu al venitului şi ratele de creştere). Unele studii au găsit rata de creştere a PNB ca o variabilă explicativă importantă, în timp ce PNB are o mare importanţă, ca un indicator al potenţialului pieţei.

Există o mică îndoială că mărimea pieţei Chinei explică, în mare măsură, fluxurile de FDI masive pe care le-a atras de la începutul anilor 80. În interiorul Chinei, FDI au fost concentrate (peste 90%) în zonele costale. PNB pe provincii, reflectând dezvoltarea economică şi cererea potenţială, apare ca un determinant major al acestei dezvoltări.

Pentru Africa Sub-Sahariană, ca un întreg, se identifică creşterea PNB ca un factor major. Doar 3 ţări din Africa Sub-Sahariană se află printre cele 9 primitoare importante în ultimii ani, iar dintre acestea doar Nigeria poate fi clarificată ca o piaţă mare (conform datelor UNCTAD de 36 miliarde $ PNB). Angola şi Ghana (cu PNB-uri de 8,9 miliarde $ şi respectiv 5,5 miliarde $ în 1995) au primit o proporţie mai mare de fluxuri FDI în 1995 decât Nigeria, indicând că o piaţă mică nu trebuie să fie o constrângere în cazul celor cu înzestrate cu resurse şi economii orientate spre export. De fapt, industriile extractive în ţările în curs de dezvoltare continuă să atragă investitorii străini aşa cum au făcut întotdeauna.

În contrast, India, Pakistan şi, cu o anume rezervă, Bangladesh, au pieţe mari dar primesc, proporţional vorbind, destul de puţin (sub 1%) fluxuri de FDI în 1986-1995. Unii analişti au interpretat aceasta ca o dovadă a potenţialului ridicat pentru creşterea fluxurilor FDI în viitor; alţii că constrângerile vor restrânge accesul investiţiilor străine în aceste ţări.

Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, pieţele lor naţionale mici sunt o piedică deoarece mulţi investitori privesc îndoielnic valoarea instalării unei fabrici dacă ei nu pot realiza o “oră critică” pentru produsele lor. Integrarea regională este percepută adesea ca un mijloc pozitiv de compensare pentru pieţele naţionale mici, dar nu există încă o dovadă clară a acestei influenţe asupra fluxurilor FDI.

b) Gradul de deschidereÎn timp ce accesul pe pieţe specifice – judecată după mărime sau creştere – este

important, factorii pieţei naţionale sunt mai puţin relevanţi pentru firmele străine orientate pe export. O parte a studiilor sugerează o percepţie larg răspândită că “economiile deschise” încurajează mai multe investiţii străine. Un indicator al gradului de deschidere este mărimea relativă a exportului. Studiile lui Singh şi Jun din 1995 indică faptul că exporturile – exporturile de manufacturate în special – reprezintă un determinant important al fluxurilor de FDI. China, în

Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981 raport Overseas Development Institute, 3 septembrie 1997, Londra Breadman, H.G., Sun, X – “The Distribution of Foreign Direct Investment in China” – Policy Research Working Paper No. 1720, World Bank, Washington, 1997 Bhattacharya, A., Mentiel, P. Y., Sharma, S. – “Private Capital Flows to Sub-Saharian Africa: An Overview of Trends and Determinants”, material nepublicat, World Bank, Washington, 1996

15

particular, a atras multe investiţii străine în sectorul exportului. În Bangladesh, pe de altă parte, investitorii străini au fost atraşi către sectorul manufacturier datorită lipsei unei cote de exporturi de textile şi îmbrăcăminte spre pieţele UE şi SUA. În contrast, ţările subsahariene au rămas mai mult orientate spre interior.

c) Costurile muncii şi productivitateaCercetarea empirică a găsit costurile relative ale muncii ca fiind importante din punct

de vedere statistic, mai ales pentru investiţiile străine în industriile intensive în muncă şi pentru filiale orientate spre export. Decizia de a investi în China, de exemplu, a fost foarte influenţată de rata scăzută a salariilor. Creşterea rapidă de FDI în Vietnam a fost atribuită de asemenea în primul rând existenţei unui cost scăzut al muncii. În contrast, rigiditatea pieţei muncii şi salariile relativ mari au împiedicat inflow-urile importante din exporturi.

Totuşi, când costul muncii este puţin important (când rata salariului variază puţin de la ţară la ţară, gradul de calificare a forţei de muncă se aşteaptă a avea un impact asupra deciziei de localizare a FDI. Nivelurile de productivitate sunt mai scăzute în ţările subsahariene decât ţările în curs de dezvoltare din Asia, iar aceasta se aşteaptă a se redresa prin a aduce muncitori străini, deseori împiedicaţi datorită restricţiilor şi întârzierilor în obţinerea permiselor de muncă, în aceste ţări împiedică FDI, mai ales în sectoarele productive.

d) InfrastructuraInfrastructura acoperă multe dimensiuni, pornind de la drumuri, porturi, căi ferate şi

sistemele de telecomunicaţii până la gradul de dezvoltare instituţională (contabilitate, servicii publice etc.). Studiile în China relevă că extinderea facilităţilor de transport şi proximitatea preţurilor importante ca un efect pozitiv important asupra localizării FDI dintr-o ţară. Infrastructura săracă poate fi văzută, totuşi, ca şi un obstacol dar şi ca o oportunitate pentru investiţiile străine. Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare este adesea citată ca una dintre constrângerile majore. Dar investitorii străini punctează de asemenea potenţialul pentru atragere de importante FDI dacă guvernele gazdă permit o participare străină mai substanţială în infrastructură. Evidenţa recentă pare să indice că, deşi telecomunicaţiile şi liniile aeriene au atras fluxuri FDI (exemplu: India şi Pakistan), alte infrastructuri de bază cum ar fi construirea de drumuri rămân neatractive, reflectând că rezultatele scăzute şi riscurile politice înalte ale acestor investiţii.

e) PrivatizareaDeşi privatizarea a atras un flux mare de investiţii străine în anii recenţi (Nigeria în

1993 şi Ghana în 1995), progresul este încă scăzut în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, în parte datorită problemelor politice ridicate. În India, de exemplu, munca organizată a împiedicat drastic privatizarea sau alte mişcări care ameninţă locurile de muncă existente şi drepturile muncitorilor. La un nivel regional, anul 1994 arată că 15% din fluxurile FDI către America Latină au derivat din privatizare, dar doar 8,8% în Africa Sub-Sahariană şi 1,1% în Asia de Sud. Un număr din problemele structurale restrâng procesul de privatizare. Pieţele financiare în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare se îndreaptă prea uşor spre a deveni competitive; ele se caracterizează prin ineficienţă, lipsa profunzimii şi transparenţei şi absenţa procedurilor regulatorii. Ele continuă să fie dominate de activitatea guvernului şi sunt adesea protejate de competiţie.

Singh, H.; Jun, K. W. – “Some New Evidence on Determinants of Foreign Direct Investment in Developing Countries” – Policy Research Working Paper No. 1531, World Bank, Washington, 1995

16

f) Accesibilitatea resurselor naturale, element important mai ales pentru industriile puternic dependente de resurse naturale, precum şi industria petrolului.

5. Avantajele locale de conducere a politicii guvernamentaleAcestea ori împing ori atrag firmele în a se angaja investiţiile străine. Barierele

comerciale pot fi un factor de restricţie puternic; barierele actuale înalte (sau potenţiale) de export fac atractiv pentru o firmă să producă într-o piaţă, şi astfel să evite barierele comerciale. Multe din investiţiile Japoniei în SUA pot fi explicate de restrângerea voluntară a exporturilor şi ameninţarea legii remediate a exportului a SUA.

Stimulentele guvernamentale pentru investitorii străini creează un factor de atragere. Multe guverne oferă stimulente cum ar fi stimulentele fiscale, investiţii în infrastructură, teritoriu subvenţionat şi costuri de utilitate într-un efort de a atrage investitorii străini.

Totuşi, majoritatea evidenţelor empirice arată ideea că stimulentele specifice cum ar fi fiscalitatea redusă nu au un impact major asupra ISD. Pe de altă parte, restricţiile schimbătoare şi furnizarea de condiţii bune de operare a afacerilor sunt considerate în general a avea un efect pozitiv. În China, politica “uşii deschise” şi stimulentele acordate pentru investirea în zonele economice speciale au contribuit la influxul iniţial de ISD. Alte stimulente, cu acordarea tratamentului pentru investitorii străini în relaţie cu partenerii locali şi deschiderea de pieţe noi (transportul aerian, bănci, comerţul cu amănuntul etc.), au fost considerate ca factori importanţi în încurajarea fluxurilor ISD în anii recenţi.

Guvernul indian şi-a relaxat recent majoritatea legislaţiei privind investiţiile străine. Aceasta pare ca o contribuţie la creşterea fluxurilor ISD în ultimii ani. Totuşi, lipsa transparenţei în procedurile de aprobare a investiţiilor şi sistemul birocratic extins i-a împiedicat pe investitorii străini. Prin urmare un raport ISD/PNB relativ scăzut. În 1994, Bangladesh şi Pakistan au implementat reforme ce permit investitorilor străini să opereze cu 100% proprietate străină dar totuşi au eşuat în atragerea fluxurilor importante (raportat la PNB) datorită instabilităţii politice şi birocraţiei.

În contrast, Nigeria continuă să atragă investiţiile străine ca o ţară exportatoare de petrol în ciuda dezorganizării sale şi politicilor sale relativ inospitaliere.

Guvernele servesc de asemenea ca furnizori de informaţii. Un exemplu este dat de “Agenţia Investiţiilor Străine – Sri Lanka” sau “Programul de investiţii străine Japonia – India” cu accent particular asupra transferului de tehnologie.

Se argumentează deseori că stabilitatea politică reprezintă o precondiţie importantă pentru efectuarea de ISD; în practică, încă, se dovedeşte faptul că existenţa unui climat politic instabil nu acţionează ca un factor determinant important al ISD, poate datorită faptului că guvernele ţărilor gazdă şi investitorii au reuşit, în aspecte concret – operaţionale, să neutralizeze efectele negative potenţiale ale unor astfel de factori adverşi.

În acelaşi timp, în luarea deciziei de efectuare a investiţiei, firmele investitoare au în vedere reglementările administrative din ţările gazdă. Astfel, un mare număr de ţări au întreprins deja paşi în direcţia simplificării întregii proceduri prin care ISD sunt selectate şi aprobate, fapt ce poate conduce la costuri mai scăzute atât pentru ţările gazdă, cât şi pentru investitori. Unele ţări în curs de dezvoltare gazdă au instituit procedurile “o singură oprire”, prin care investitorii pot obţine toate aprobările necesare legate de demararea unei investiţii într-un singur loc şi cu un minim de “formalităţi” administrative. Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă adoptarea sistemului “listelor negative”, prin care toate sectoarele economice gazdă sunt deschise ISD, cu excepţia celor în mod expres menţionate pe listă.

17

2. TEORII ALE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTEŞI ALE FIRMELOR MULTINAŢIONALE

2.1. Teoria mobilităţii internaţionale a factorilor de producţie

18

Pentru a asigura o bază a teoriei ISD trebuie să pornim de la teoria mobilităţii internaţionale a factorilor, care reprezintă o altă formă a integrării pe lângă mişcarea bunurilor şi serviciilor (export – import). Mobilitatea factorilor include migraţia muncii, transferul de capital ori împrumuturile internaţionale şi transferul unor abilităţi specifice (management, grad de control, marketing, know-how etc.), toate formând un lanţ internaţional implicat în formarea corporaţiilor multinaţionale.

Principiile mobilităţii internaţionale a factorilor nu diferă esenţial de acel comerţ internaţional cu bunuri. Împrumuturile internaţionale şi migraţia internaţională a muncii pot fi gândite ca avantaje în cauze şi efecte mobilităţii bunurilor.

Deşi există o circularitate economică fundamentată în comerţ şi mobilitatea factorilor, totuşi, există diferenţe majore în contextul politic. O ţară abundentă în muncă poate, în anumite circumstanţe să importe bunuri intensive în capital; în alte circumstanţe, ea poate cere capital prin împrumuturi din afară. O ţară abundentă în capital importă bunuri intensive în muncă ori să înceapă să angajeze muncitori emigranţi. O ţară care este prea mică să suporte firme de o mărime eficientă poate importa bunuri, firmele mari au un avantaj sau să permită acelor bunuri să fie produse local de filiale. În fiecare caz, strategiile alternative pot fi similare în consecinţele lor pur economice, dar să difere radical în acceptabilitatea lor politică.

MF tinde să ridice mai multe dificultăţi politice decât comerţul internaţional. Astfel MF este subiectul mai multor restricţii decât comerţul cu bunuri. Restricţiile de emigrare sunt aproape universale. Până recent, câteva ţări europene, cum ar fi Franţa, şi-a menţinut controlul asupra mişcărilor de capital deşi ele aveau un virtual comerţ liber cu bunuri cu vecinii lor. Investiţiile făcute de corporaţiile multinaţionale cu bază în străinătate este privită cu suspiciune.

Mobilitatea internaţională a muncii

Discuţia va începe cu o analiză a efectelor mobilităţii muncii. În lumea modernă, restricţiile asupra fluxului muncii sunt legitime – aproape fiecare ţară impune restricţii de imigrare; este de asemenea mai simplu în unele cazuri să se analizeze mişcările de capital.

Modelul staticCel mai bun mod de a înţelege MF este de a începe cu o lume care nu este integrată

economic, apoi vom examina ce se întâmplă când tranzacţiile internaţionale sunt permise. Să presupunem că avem o lume cu 2 ţări ce compun o Origine şi o Gazdă fiecare cu 2 factori de producţie, pământ şi muncă. Astfel nu există nici o ocazie pentru comerţul obişnuit, schimbul diferitelor bunuri, în această lume. Singurul mod pentru aceste economii să devină integrate (una cu cealaltă) este printr-o mişcare ori a pământului ori a muncii. Pământul prin definiţie nu se poate mişca: deci există un model a integrării datorită mobilităţii internaţionale a muncii.

Înainte de a introduce MF, totuşi, să analizăm nivelul de output din fiecare ţară. Pământul (T) şi munca (L) sunt singurele resurse rare. Astfel, output-ul fiecărei ţări va depinde, alte condiţii fiind asemănătoare, de cantitatea disponibilă din aceşti factori. Relaţia dintre proviziile de factori pe de o parte şi output-ul economiei pe de altă parte se referă la o funcţie de producţie a economiei, pe care o notăm cu Q (T,L).

Un mijloc folositor de a privi la funcţia de producţie este să întrebăm cum output-ul depinde de furnizarea unui FDP, menţinând cantitatea din celălalt factor neschimbată. Aceasta este arătat în Fig. 2.1. Panta funcţiei de producţiei măsoară creşterea în output care ar trebui câştigată prin folosirea unei unităţi de muncă în plus şi astfel se referă la produsul marginal al muncii.

Krugman, Paul R.; Obstfeld, Maurice – “International Economics – Theary and Policy”, second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991, p. 152

19

Cu cât mai mare este furnizarea de pământ, cu atât mai mare este output-ul; totuşi, produsul marginal al muncii scade pe măsură ce sunt angajaţi mai mulţi muncitori.

Fig. 2. 1.Funcţia de producţie a economiei

Output Q Q( T,L)

Muncă, L

Fig. 2.2. Produsul marginal al muncii

Produsul marginal al muncii (MPL)

RenteSalariul real

salarii

Muncă, L

Caracteristicile produsului marginal: produsul marginal al muncii scade odată cu angajarea; suprafaţa de sub curba produsului marginal egalează output-ul total.

Dar despre venitul adus de pământ? Output-ul total al economiei poate fi măsurat prin suprafaţa de sub curba produsului marginal; câştigurile muncitorilor egalează rata câştigului real odată cu angajarea muncitorilor, şi deci egalează suprafaţa indicată pe figură. Ceea ce rămâne, arată de asemenea, rente câştigate de proprietarii de pământuri.

Presupunem că Originea şi Gazda au aceeaşi tehnologie, dar diferite raporturi pământ-muncă. Dacă Originea este o ţară abundentă în muncă, muncitorii din Origine vor câştiga mai puţin decât aceia din Gazdă, în timp ce pământul din Origine câştigă mai mult decât în Gazdă. Aceasta creează în mod evident un stimulent pentru ca FDP să se mişte. Muncitorii din Origine ar dori să se mute în Gazdă; proprietarii de pământuri ar dori de asemenea să-şi mute pământul lor în Origine, dar presupunem că acest lucru este imposibil. Următorul nostru pas este să permitem muncitorilor să se deplaseze şi să vedem ce se întâmplă.

Mişcarea Internaţională a MunciiAcum presupunem că muncitorii sunt în stare să se mişte între cele două ţări.

Muncitorii se vor deplasa din Origine în Gazdă. Această mişcare va reduce forţa de muncă din

20

Origine şi astfel va creşte câştigul real din Origine, în timp ce va creşte forţa de muncă şi va scădea câştigul real în Gazdă. Dacă nu există nici un obstacol în calea mişcării muncii, acest proces va continua până când produsul marginal al muncii este egal în cele două ţări.

Fig. 2.3. Cauze şi efecte a mobilităţii internaţionale a muncii

MPL Produsul marginal al munciiMPL”

B

AMPL” C

MPL

O L2 L1 O”Grad de Migraţia muncii de Grad deocupare acasă în străinătate ocupare

Iniţial muncitorii OL1 sunt angajaţi Acasă, în timp ce muncitorii L1O” sunt angajaţi în străinătate; munca migrează de Acasă în Străinătate până ce muncitorii OL2 sunt angajaţi acasă, L2O” în Străinătate şi câştigurile sunt egale.

Fig. 2.3. ilustrează cauzele şi efectele mobilităţii internaţionale a muncii. Axa orizontală reprezintă forţa de muncă totală a lumii. Muncitorii angajaţi în Origine sunt măsuraţi de la stânga, iar cei din Gazdă de la dreapta. Pe axa verticală este arătat produsul marginal al muncii din fiecare ţară. Iniţial, noi presupunem că există muncitoriiOL1 în Origine, L1O” în Gazdă. Fiind dată aceeaşi alocaţie, câştigul real ar fi mai scăzut în Origine (pct. C), decât în Gazdă (pct. B). Dacă muncitorii se pot mişca în mod liber către acea ţară care oferă un câştig real mai mare, ei se vor mişca din Origine în Gazdă până ce rata câştigului real devine egală. Distribuirea eventuală a forţei de muncă din lume va aceea cu muncitorii OL2 în Origine şi L2O” în Gazdă (pct. A).

Trei puncte ar trebui menţionate despre această redistribuire a forţei de muncă din lume:

1. - el conduce la o convergenţă a ratelor câştigurilor reale; câştigurile reale cresc Acasă şi scad în Străinătate.

2. - el creşte output-ul mondial ca un întreg; output-ul din Străinătate creşte în suprafaţa de sub curba produsului său marginal de la L1 la L2, în tip ce căderea de acasă corespunde suprafeţei de sub curba produsului său marginal; vedem din figură că câştigul din Străinătate este mai mare decât pierderea de Acasă, printr-o cantitate egală cu suprafaţa colorată ABC din figură.

3. – în ciuda acestui câştig, câţiva oameni suferă din cauza schimbării; aceia care la început lucrau Acasă primesc câştiguri reale mai ridicate, dar acei care la început lucrau în străinătate primesc câştiguri reale mai scăzute; proprietarii de pământ din Străinătate beneficiază de o ofertă de muncă sporită, pe când cei de Acasă o duc din ce în ce mai greu.

21

2.2. Teoriile neoclasice privind FMN şi ISD

2.2.1. O privire asupra perioadei dinaintea anilor ’60

Înaintea anilor ’60 nu era fundamentată o teorie a FMN sau a ISD. Încercările de a explica activităţile firmelor dincolo de graniţele naţionale reprezintă un amestec de:

o teorie formală a mişcărilor de capital (de portofoliu); o serie de studii empirice despre influenţa locaţiei asupra ISD; apelul unor economişti de a modifica teoria neoclasică a comerţului odată cu

internaţionalizarea unor industrii; explicarea activităţilor externe ca integrare verticală sau orizontală.Dar în anii ’60 au apărut două contribuţii importante şi deschizătoare de drumuri la

teoria FMN. Fiecare a apărut independent una de cealaltă şi au fost privite din perspective diferite, iar trăsăturile principale ale acestora vor fi descrise în următoarele două paragrafe.

2.2.2. Contribuţia lui Stephen Hymer

Prima contribuţie a fost cea a lui Stephen Hymer, în anii 1960 şi 1968, care şi-a exprimat dezacordul privind teoria transferurilor indirecte de capital ca explicaţie a activităţilor lucrative străine ale unei firme. El identifică astfel 3 motive:

odată ce riscul şi nesiguranţa, ratele de schimb volatile şi costul tranzacţiilor şi obţinerii informaţiilor au fost încorporate teoriei clasice a portofoliului, multe din previziuni şi concluzii au devenit nule;

el susţine că ISD implică transferul unui pachet de resurse (tehnologie, aptitudini manageriale etc.) şi nu doar capital financiar aşa cum teoreticienii portofoliului au încercat să explice;

caracteristica cea mai importantă a ISD este că nu are loc nici o schimbare a proprietăţii asupra resurselor şi drepturilor transferate, spre deosebire de investiţiile indirecte care, odată tranzacţionate pe piaţă, necesită un schimb de proprietate.

Se observă deci că Hymer a fost interesat doar de explicarea ISD prin mijloacele prin care firmele erau capabile să controleze uzul drepturilor de proprietate transferate filialelor lor din străinătate.

Afirmaţia lui Hymer conform căreia “o firmă internaţională este o firmă care-şi internalizează piaţa” apare ca un prolog la teoria internalizării şi explică motivele pentru transferul de cunoştinţe, personal calificat şi tehnici manageriale.

Totuşi, munca lui Hymer este cel mai bine cunoscută prin aplicativitatea abordării organizaţiei industriale. Astfel, scenariul este următorul: firmele care vor să deţină şi să controleze activităţi externe creatoare de valoare adăugată trebuie să posede o serie de avantaje inovatoare, de cost, financiare sau de marketing (devenite avantaje specifice) care să contracareze dezavantajele cu care se confruntă în competiţia cu firmele indigene din ţările în care produc. Iar Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 69

22

aceste avantaje, care se presupun a fi exclusive firmelor ce le deţin, apar ca urmare a imperfecţiunii pieţei, pe care Hymer le găseşte în analiza clasică asupra barierelor în calea competiţiei locale şi pe care le extinde la nivel internaţional.

El a fost de asemenea interesat şi de expansiunea teritorială a firmelor ca mijloc de exploatare a puterii lor de monopol, dar, susţine el, acesta nu este un lucru negativ să reprezinte o pierdere socială dacă profiturile în creştere apărute dintr-o eficienţă superioară a firmelor străine dacă preţurile produselor finale nu sunt mai mari decât în alte condiţii.

Hymer a ţinut să demonstreze că FMN ar putea să ajute la îmbunătăţirea alocării internaţionale a resurselor pe o piaţă imperfectă, iar contribuţia lui, ca o concluzie, a fost un punct de plecare pentru o analiză mai riguroasă a teoriei internalizării.

2.2.3. Raymon Vernon şi ciclul produsului

Dacă Hymer s-a folosit de economia industrială şi organizaţională, Raymon Vernon şi colegii săi de la Harward au ţinut cont de cele mai noi teorii ale comerţului din anii ’50 şi ’60 pentru a explica acest fenomen.

În 1966, Vernon a folosit un concept micro-economic (ciclul produsului) pentru a-l ajuta să explice un fenomen macro-economic, cel al activităţii externe a FMN americane în perioada postbelică.

Ipoteza de lucru folosită de Vernon este că, pe lângă înzestrările naturale şi resursele umane, tendinţa ţărilor de a se angaja în comerţ depinde de asemenea de capacitatea de a îmbunătăţi aceste mijloace sau de a crea altele noi, în special capacitate tehnologică; tot ca ipoteză, el a susţinut că eficienţa firmelor în organizarea acestor mijloace umane şi fizice este un avantaj specific ţării de origine.

Ciclul produsului, în viziunea lui Vernon, apare astfel: iniţial, produsul (sau mai corect, activităţile lucrative bazate pe mijloace din

proprietatea firmei) este produs pentru piaţa din ţara de origine şi aproape de aceasta şi de inovaţie;

la următorul stadiu, datorită unei combinaţii favorabile a avantajelor de inovare şi de producţie oferite de ţara de origine, produsul este exportat în alte ţări aproape similare cu ţara de origine din punct de vedere al cererii şi capacităţilor de aprovizionare;

gradual, pe măsură ce produsul devine standardizat şi matur, avantajul competitiv al firmelor producătoare se schimbă de la unicitatea produsului la abilitatea lor de a minimiza costurile; presiunile de a asigura eficienţa costului sporesc, aşa încât imitatorii îşi fac loc pe piaţă;

în acelaşi timp, pe măsură ce cererea devine mai elastică din punct de vedere al preţului, pe măsură ce munca devine un element mai important al costurilor şi pe măsură ce pieţele străine se extind, cresc atracţiile spre activităţile lucrative localizate în străinătate mai degrabă decât spre acelea locale;

acestea pot fi grăbite de existenţa unor bariere comerciale sau de anticiparea instaurării unei competiţii pe aceste pieţe străine;

Vernon susţine că, dacă condiţiile din ţara gazdă sunt prielnice, filiala ar putea să înlocuiască exporturile companiei mamă şi chiar să exporte ea către aceasta.

De asemenea, Vernon identifică explicit reducerea riscului organizaţional ca motiv pentru, şi ca urmare a, ISD.

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 70

23

Modelul lui Vernon a fost introdus pentru a explica producţia orientată spre piaţă, dar nu şi-a propus să explice şi orientarea spre resurse, eficienţă sau strategie a ISD.

Ca şi Hymer, Vernon nu s-a referit decât la o parte din problemele care înconjoară FMN.

2.2.4. Alte abordări apărute în anii ‘70 La începutul anilor ’70 au apărut multe încercări ale economiştilor de a redefini şi

testa teoriile lui Hymer şi Vernon: Stephen Magee în 1977 care a fost interesat de motivele firmelor de a-şi

internaliza piaţa variază în decursul timpului; alţii s-au focalizat asupra variabilelor care influenţează decizia firmelor de a-şi

licenţia drepturile de proprietate ca o alternativă la ISD (Teleno în 1979, Contractor – 1980); Kuickerbocker argumentează în 1973 că, pentru a-şi minimiza riscul şi deci pentru

a evita competiţia de structură, firmele vor intra pe noi pieţe străine pentru a asigura interesele comerciale proprii;

Yair Ahareni a identificat printr-un studiu micro-organizaţional factorii de influenţă a firmelor pentru a se angaja în ISD: dacă o firmă este compatibilă în a face ISD, studiul de fezabilitate necesar, procesul de luare a deciziei, termenii de negociere cu părţile din ţara gazdă, implicaţiile angajamentului extern asupra structurii organizaţionale globale şi a strategiei firmei;

ipoteze de diversificare a riscului; teorii macro-financiare şi a ratelor de schimb.

2.3. Teoria internalizării şi locaţiei

Teoria internalizării a fost elaborată la mijlocul anilor ’70 de un grup de economişti din Suedia, Canada, Marea Britanie şi SUA care au lucrat independent unii de alţii. Ipoteza de bază a teoriei este că ierarhiile multinaţionale reprezintă un mecanism alternativ pentru organizarea activităţilor lucrative dincolo de graniţele naţionale la mecanismul pieţei, şi că firele se angajează în ISD doar dacă sunt convinse că beneficiile nete ale activităţilor locale şi străine îmbinate şi tranzacţiile ce iau naştere de aici depăşesc pe acelea oferite de relaţiile de comerţ exterior. Presupunerea de bază a acestei teorii este că, dată fiind o anumită distribuire a factorilor, activitatea FMN va fi strâns legată de costul de organizare a pieţelor externe în produse intermediare.

Teoria internalizării se referă în primul rând la identificarea situaţiilor în care pieţele pentru produsele intermediare sunt potrivite a fi internalizate, deci acelea în care firmele deţin şi controlează activităţi lucrative dincolo de graniţele lor naturale.

Ea caută să explice integrarea orizontală şi verticală la nivel internaţional a firmelor în termenii costurilor şi beneficiilor relative a acestei forme de organizare în comparaţie cu tranzacţiile de pe piaţă; unele tipuri de tranzacţii dintre anumiţi cumpărători şi vânzători necesită costuri mai mari decât altele. Costurile organizării ierarhice sunt de asemenea specifice industriei, ţării şi firmei.

Teoria internalizării poate fi considerată o teorie generală privită ca fiind capabilă să prezică situaţiile în care firmele aleg să-şi internalizeze pieţe străine.


24

De asemenea, s-a ajuns la necesitatea de a se integra variabilelor industrializării şi variabilele locaţiei.

Elementele primare necesare acestei teorii a firmelor multinaţionale pot fi văzute cel mai bine privind la un exemplu. Să considerăm industria auto din Mexic. În termenii producţiei, Mexic-ul este în mare măsură auto-suficient în automobile, asamblând aproape toate maşinile vândute aici şi producând de asemenea majoritatea componentelor pentru aceste maşini. Totuşi, firmele care produc automobilele sunt filiale ale principalilor fabricanţi de automobile din SUA. Acest aranjament este obişnuit, dar ar trebui să ne dăm seama că există 2 alternative evidente. Pe de altă parte, în loc de a produce în Mexic, firmele din SUA ar putea produce în SUA şi să exporte în Mexic. Pe de altă parte, firmele deţinute şi controlate de rezidenţii din Mexic ar putea produce automobile. De ce atunci există acest aranjament particular, în care aceleaşi firme produc în ţări diferite?

Teoria modernă a întreprinderilor multinaţionale începe prin a face distincţie între cele 2 întrebări. Prima, de ce este un bun produs în 2 (sau mai multe) ţări diferite mai degrabă decât în una? aceasta este cunoscută ca întrebarea locaţiei. A doua, de ce este producţia în locaţii diferite realizată de aceeaşi firmă mai degrabă decât de firme diferite? Aceasta este cunoscută ca întrebarea internalizării. Avem nevoie de o teorie a locaţiei pentru a explica de ce Mexicul nu importă automobilele sale din SUA şi avem nevoie de o teorie a internalizării pentru a explica de ce industria auto a Mexicului nu este controlată independent.

Teoria locaţiei nu este dificilă în principiu. Localizarea producţiei este adesea determinată de resurse. Minele de aluminiu trebuie să fie localizate unde este bauxită. Întreprinderile de minicomputere îşi localizează cercetarea în Massachusetts sau Nordul Californiei, iar fabricarea este plasată în Irlanda sau Singapore. Alternativ, costurile de transport şi alte bariere în calea comerţului pot determina locaţia. Industria auto mexicană există în mare parte datorită cotelor de import şi a altor măsuri de protecţie care limitează importurile. Problema este că factorii care determină deciziile unei corporaţii internaţionale despre unde să producă nu sunt probabil prea diferite de acelea care determină modelul comerţului în general.

Teoria internalizării este o altă problemă. De ce nu sunt companii auto independente în Mexic? Putem observa mai întâi că există întotdeauna tranzacţii importante între operaţiile multinaţionale în ţări diferite. Output-ul unei filiale este adesea un input pentru producţia alteia; sau tehnologia dezvoltată dintr-o ţară poate fi folosită în altele; sau managementul poate folosi cu succes în activităţile de implantare în câteva ţări. Aceste tranzacţii sunt ceea ce leagă firmele multinaţionale împreună şi firmele ce presupunem că există astfel încât să faciliteze aceste tranzacţii. Dar tranzacţiile internaţionale nu trebuie să se realizeze numai în interiorul unei firme. Componentele pot fi vândute pe o piaţă deschisă, iar tehnologia poate fi cedată prin licenţă altor firme. De aceea motivul MNE se referă la “internalizare”.

Am definit un concept, dar nu a explicat încă ce dă strălucire internalizării. De ce unele tranzacţii sunt conduse mai profitabil în interiorul unei firme mai degrabă decât între firme? Există aici o varietate de teorii, dar cea mai fundamentală este teoria de locaţie. Putem observa 2 puncte de vedere influenţabile, totuşi, despre faptul de ce activităţile în diferite ţări pot fi integrate eficient într-o singură firmă.

O primă privire poate accentua avantajele internalizării pentru “transferul de tehnologie”. Tehnologia, definită ca orice tip de creşteri economice, poate fi câteodată vândută sau licenţiată. Există importante dificultăţi în a face asta, totuşi. Adesea tehnologia implicată, se spune, care sprijină o întreprindere nu a fost niciodată evidenţiată; ea este încorporată în cunoştinţele de grup sau individuale şi nu poate fi împachetată şi vândută. De asemenea, este dificil pentru un cumpărător viitor a estima cât de mult valorează tehnologia – dacă cumpărătorul

Krugman, Paul R.; Obstfeld, Maurice – “International Economics – Theary and Policy”, second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991, p. 167

25

are la fel de mult ca şi vânzătorul, nu va fi nici o nevoie de a cumpăra! În final, drepturile de proprietate asupra cunoştinţelor sunt adesea greu de stabilit. Dacă o firmă europeană licenţiază tehnologia unei firme americane, alte firme americane pot imita în mod legal acea tehnologie. Toate aceste probleme s-ar putea reduce dacă o firmă, în loc de a vinde tehnologia, ar putea să-şi implementeze filiale.

A doua privire accentuează avantajele internalizării pentru “integrarea verticală”. Dacă o firmă produce un bun care este folosit ca un input pentru o altă firmă, pot apărea o serie de probleme. Pentru un motiv, dacă fiecare are o poziţie de monopol, ele pot intra într-un conflict: firma din aval încearcă să menţină preţul scăzut în timp ce firma din amonte încearcă să-l ridice. Ar putea exista probleme de coordonare dacă cererea şi oferta sunt nesigure. În final, un preţ fluctuant poate impune un risc excesiv asupra uneia dintre părţi. Şi, dacă firmele din amonte şi aval se combină într-o singură firmă “integrată vertical”, aceste probleme pot fi evitate sau cel puţin reduse.

2.4. Investiţiile străine şi avantajul competitiv

Factorii determinanţi ai competitivităţii

Optând pentru interpretarea competitivităţii ca decurgând în mod esenţial din productivitatea cu care o naţiune îşi utilizează resursele într-un anumit domeniu, avantajul competitiv localizează acel nivel al productivităţii care permite firmelor să realizeze pe piaţa internaţională exporturi substanţiale şi susţinute către un număr semnificativ de ţări, sau să fie prezente ca generatoare importante de ISD. Nici o naţiune nu poate fi competitivă în toate tipurile de activităţi economice. Mai mult chiar, în prezent se accentuează caracterul dinamic al competitivităţii, astfel încât ea devine tot mai puţin o problemă de maximizare a rezultatelor în cadrul unor constrângeri fixe, cum ar fi dotarea cu factori, şi tot mai mult dependenţa de capacitatea statelor de a genera acel mediu şi a firmelor de a acţiona în acea manieră care să conducă la îmbunătăţirea calităţii factorilor, la creşterea productivităţii în utilizarea lor, la crearea de noi factori. În condiţiile în care cea mai mare parte a acestora sunt mobili şi nu imobili, în care dependenţa proceselor economice de anumiţi factori de producţie (resurse naturale, forţă de muncă slab calificată) scade sub presiunea schimbărilor tehnologice, în care progresele organizaţionale şi de coordonare permit firmelor să reamplaseze activităţi economice, simpla şi exclusiva dezvoltare a unor avantaje competitive bazate pe factori de producţie ar reprezenta o eroare.

Demersuri de cercetare deosebit de ample ale lui Michael E. Porter, sprijinit de echipe de colaboratori din mai multe state, au condus la numite concluzii cu privire la factorii determinanţi ai avantajului competitiv naţional într-o anumită activitate economică (denumită generic – industrie).

Aceştia sunt grupaţi în patru categorii, dar la fel de important este, în viziunea lui Porter, sublinierea legăturilor biunivoce dintre respectivele categorii. Sistemul rezultat este denumit metaforic “diamantul” avantajului competitiv naţional într-un anumit domeniu economic.

IBIDEM Mazilu, Anda – “Efecte ale investiţiilor străine asupra procesului de tranziţie la economia de piaţă”, Tribuna Economică nr. 44, 2 noiembrie 1995, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, p. 57

26

Cele patru categorii de elemente determinante sunt următoarele: dotarea cu factori de producţie: resurse umane, resurse naturale, resurse

constituind cunoştinţe – tehnice, ştiinţifice, de piaţă - , capital şi infrastructură; condiţiile cererii, respectiv, nivelul şi structura acesteia, gradul său de sofisticare,

capacitatea sa de a formula nevoi cu caracter anticipativ; industriile furnizoare şi cele adiacente, prin nivelul lor de dezvoltare şi de

competitivitate; strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor, climatul concurenţial.Avantajul competitiv bazat doar pe unu sau doi factori determinanţi poate fi localizat

numai în industriile bazate pe resurse naturale sau care utilizează forţă de muncă slab pregătită şi tehnologii simple. Chiar şi în aceste condiţii, avantajul este nesustenabil pe termen lung, fiind deosebit de volatil, tocmai în virtutea gradului redus de diferenţiere care îi stă la bază. Nici chiar existenţa unor factori favorabili în toate cele patru categorii nu este suficientă, în afara existenţei unor legături puternice în cadrul sistemului.

În afara acestor factori, consideraţi a fi determinanţi direcţi, naturali ai competitivităţii, politica guvernului influenţează, la rândul său, toate cele patru categorii, şi deci, competitivitatea şi procesul de punere în valoare, creare şi susţinere a avantajelor competitive. Opiniile cu privire la rolul politicii guvernului îmbracă aspecte diferite, chiar extreme, unele mergând până la a o include în rândul categoriilor de determinanţi. Cert este că influenţa mai mare sau mai mică a politicii economice asupra competitivităţii poate fi regăsită, intermediat, la nivelul categoriilor menţionate. Statul participă la crearea şi dezvoltarea de factori de producţie – pregătirea superioară a forţei de muncă, crearea infrastructurii, influenţarea ofertei şi a cererii de capital; la orientarea cererii şi, de dorit, la îmbunătăţirea calităţii acesteia; la dezvoltarea ramurilor adiacente, şi realizează, totodată, reglementarea cadrului concurenţial şi de afaceri în care operează firmele.

Avantajul competitiv, funcţie de stadiul dezvoltării

În viziunea lui Porter, procesul de creare şi dezvoltare a avantajelor concurenţiale este un proces îndelungat. El elaborează o succesiune a stadiilor dezvoltării avantajelor concurenţiale naţionale, în fapt o etapizare a procesului dezvoltării economice prin prisma surselor caracteristice ale avantajului competitiv. Modelul realizează o simplificare a realităţii, întrucât, la un moment dat, sursele avantajului competitiv la nivelul unei ţări sunt diferite pentru diferite industrii. Chiar şi naţiuni dezvoltate economic, precum Germania sau SUA continuă să aibă, în anumite ramuri, avantaje competitive decurgând aproape exclusiv din dotarea cu factori de producţie, deşi caracteristic este avantajul competitiv nuanţat, sofisticat, bazat pe inovare şi tehnologie. Italia şi-a susţinut creşterea economică puternică prin constituirea unor avantaje competitive în industrii tradiţionale şi mature, precum textilele, confecţiile şi încălţămintea. Aceasta demonstrează, între altele, că dezvoltarea unor avantaje concurenţiale nu este cantonată exclusiv în ramuri de înaltă tehnologie. Totuşi, se poate localiza o anume natură predominantă a avantajului competitiv al unei naţiuni, la un anume moment, reflectat prin ramurile şi segmentele de activitate economică în care firmele naţionale concurează cu cel mai mare succes pe piaţa internaţională.

Cele patru stadii ale dezvoltării economice astfel fundamentate sunt următoarele: stadiul avantajului competitiv determinat de dotarea cu factori de producţie.

Porter apreciază că majoritatea statelor în curs de dezvoltare erau în acest stadiu la nivelul anului 1990, la fel precum şi statele cu fostă economie planificată. Mai mult chiar, ţări prospere, cu

Michael Porter, “The Competitive Advantaje of Nations”, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992 Michael Porter, “The Competitive Advantaje of Nations”, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992

27

abundenţă de resurse naturale, cum ar fi Canada sau Australia se aflau, prin prisma sursei predominante a avantajului competitiv, în acelaşi stadiu;

stadiul avantajului determinat de volumul şi calitatea investiţiilor. Avantajul competitiv este creat prin investiţii în tehnologii şi facilităţi moderne de producţie, în infrastructura competitivă. Caracteristică este deci acţiunea de ameliorare a calităţii factorilor de producţie, aceasta realizându-se adeseori, precum în Japonia şi Coreea de Sud, numai printr-un consens naţional vizând diminuarea consumului prezent în favoarea unor investiţii pe termen lung. Din rândul ţărilor în curs de dezvoltare sau al aşa-numitelor state recent industrializate din Asia şi America de Sud, numai Coreea de Sud se află într-un astfel de stadiu, Taiwan, Singapore, Hong-Kong şi într-o mai mică măsură Brazilia prezentând semne de trecere spre această fază;

stadiul avantajului competitiv decurgând din inovare. Este faza în care procesul de îmbunătăţire tehnologică şi managerială, de modernizare a facilităţilor de producţie este indigenizat, este creat, derulat de firmele naţionale, fiind depăşită etapa preluării acestora din afara graniţelor. Firmele pot concura în segmente din ce în ce mai înguste şi mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei cereri interne din ce în ce mai sofisticate, în timp ce activităţile bazate pe factori tradiţionali suferă o transplantare în afara graniţelor. Majoritatea statelor dezvoltate se află, sau au parcurs, chiar, această fază;

stadiul economiei în care forţa motivaţională este bunăstarea. Este un stadiu care, conform lui Porter, conduce la declin, întrucât bunăstarea prin ea însăşi pare să anestezieze mobilul pentru investiţii susţinute, inovare şi perfecţionare. Avantajele competitive sunt tot mai greu de susţinut, sunt pierdute în diferite domenii, astfel încât, în mod paradoxal devine necesară întoarcerea la primul stadiu, axat pe dotarea cu factori şi costul acestora. Este cazul Marii Britanii, în care costul scăzut al forţei de muncă joacă, în prezent, un astfel de rol. Italia, la rândul său, a parcurs întregul ciclu, pentru a reveni la stadiul avantajului competitiv născut din inovare.

2.5. Paradigma eclectică

Paradigma eclectică, gândită de Y. H. Dunning, caută să ofere un cadru general pentru gradul de dezvoltare şi modelul producţiei desfăşurate în străinătate de către o firmă şi ale producţiei locale deţinute de o întreprindere străină. Această teorie a FMN stă la intersecţia dintre teoria macro-economică a comerţului internaţional şi teoria micro-economică a firmei.

Variabilele folosite sunt: structura pieţelor, costurile de tranzacţie, strategii manageriale, distribuţia factorilor şi, de asemenea, diferenţele dintre firme privind sistemele organizaţionale, abilităţile inovatoare şi atitudinea privind riscul.

Implicarea economică a unei întreprinderi dintr-o ţară în altele poate avea ca scop aprovizionarea pieţelor străine şi locale; producţia pentru o anumită piaţă străină poate fi localizată în întregime sau în parte în ţara de origine, pe piaţa străină, într-o a treia ţară sau într-o combinaţie a acestora; similar, producţia pentru ţara de origine poate fi asigurată local sau din străinătate.

Ipoteza principală a paradigmei eclectice a producţiei internaţionale se bazează pe patru condiţii:


28

2. capacitatea de a deţine avantaje specifice susţinute faţă de firmele de alte naţionalităţi de pe anumite pieţe; aceste avantaje iau forma unei deţineri privilegiate de mijloace intangibile, ca şi acelea care rezultă din guvernarea comună a activităţilor lucrative multinaţionale; folosirea acestor avantaje vor duce la creşterea capacităţii creatoare a firmei şi a valorii acestor mijloace;

3. presupunând satisfăcută prima condiţie, capacitate în care firma înţelege că este în interesul ei de a adăuga valoare avantajelor sale specifice decât să le vândă (sau dreptul de folosire) altor firme străine; aceste avantaje sunt numite avantaje de internalizare a pieţei, şi pot reflecta o eficienţă organizaţională mai mare a ierarhiilor sau o abilitate de a-şi exercita puterea de monopol;

4. presupunând satisfăcute primele două condiţii, capacitatea în care interesele globale ale firmei sunt servite de crearea sau utilizarea avantajelor specifice într-o locaţie străină; ţinând cont de faptul că resursele şi capacităţile sunt distribuite inegal, deţinerea lor de către anumite ţări le oferă acestora avantaje locaţionale faţă de cele care nu le posedă;

5. fiind dată configuraţia avantajelor specifice, de locaţie şi de internalizare pentru o anumită firmă, capacitatea în care firmele cred că producţia străină este compatibilă cu strategia ei managerială pe termen lung.

Astfel, schimbările privind fluxurile investiţiilor directe pot fi explicate în termeni de schimbare a elementelor din configuraţia dată mai sus.

În continuare vom prezenta o serie din cele mai importante avantaje ale configuraţiei, unele din ele explicând actul de iniţiere a ISD, iar altele actele secvenţiale ale producţiei străine:

Avantaje specifice: ale firmei: drepturi de proprietate, bunuri intangibile, structura resurselor, inovaţia,

managementul, sistemul organizaţional şi de marketing, organizarea muncii, know-how, experienţa capitalului uman, finanţe, abilitatea de a reduce costul tranzacţiilor intra şi inter-firme.

ale guvernării comun: din capacităţile filialei: mărie, diversitatea producţiei, experienţa câştigată, accesul la resurse şi obţinerea acestora în mod favorizat, abilitatea companiei-mamă de a realiza relaţii inter-firmă cooperative, acces exclusiv sau favorizat la pieţe, sinergia; din multinaţionalitate: flexibilitatea operaţională (arbitraj, producţie, surse globale), acces favorizat la pieţele internaţionale, abilitatea de a-şi însuşi avantaje din diferenţele geografice ale înzestrării cu factori şi ale politicii guvernelor, abilitatea de reducere sau diversificare a riscurilor, abilitatea de a învăţa din diferenţele sociale şi de a răspunde la resursele şi cererea specifice ţărilor.

Avantajele internalizării : evitarea costurilor de căutare şi negociere, evitarea costurilor contractelor eşuate şi a litigiilor, protejarea reputaţiei, nesiguranţa cumpărătorului, când piaţa nu permite discriminarea preţurilor, nevoia unui vânzător care să asigure calitatea produselor intermediare şi finale, îmbinarea activităţilor interdependente, evitarea intervenţiei guvernamentale, controlul asupra aprovizionărilor şi condiţiilor de aprovizionare, controlul pieţei en-detail, capacitatea de a se angaja în jocuri de piaţă (preţuri “de pradă”, conducere şi urmărire, preţuri de transfer etc.).

Avantaje locaţionale : distribuţia spaţială a resurselor (naturale şi create) şi a pieţelor, preţurile de intrare, calitatea, productivitatea, costurile transportului internaţional şi comunicaţiile, stimulente şi obstacole investiţionale, barierele artificiale în calea comerţului cu bunuri şi servicii, infrastructura unei societăţi, diferenţe de ideologie, limbă, cultură şi politică, sistemul economic şi strategiile guvernamentale.

Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981

29

Paradigma eclectică oferă un cadru conceptual global pentru explicarea nu doar a nivelului, formei sau creşterii activităţii FMN, dar şi modul în care această activitate este organizată; oferă un instrument robust pentru analizarea rolului ISD ca motor de creştere şi dezvoltare; previzionează consecinţele economice ale ţărilor naţionale în care FN operează şi modul în care politicile ţărilor gazdă şi de origine pot afecta această activitate.

3. IMPACTUL ACTIVITĂŢILOR FIRMELOR MULTINAŢIONALE

3.1. Politici ale ţărilor gazdă şi de origine privind FMN

3.1.1. Politici de stimulare şi atragere a ISD

Deşi nevoia de capital, tehnologie, experienţă managerială este prezentă în orice economie naţională indiferent de gradul de dezvoltare şi complexitate, iar receptarea acestor surse şi din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii, atitudinea faţă de ISD este nuanţată, combinând măsuri de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.

Măsurile de stimulare a investiţiilor cuprind toate acţiunile guvernamentale ce duc la creşterea profitului investiţiei potenţiale sau reduc riscurile pe care aceasta le presupune; ele

30

compensează chiar o serie de influenţe nefavorabile generate de factorii socio-politici sau instituţionali.

Descurajarea ISD se realizează pe calea unor măsuri guvernamentale destinate a reduce profitul investiţiei sau a spori riscurile aferente ei, limitând-o sau excluzând-o de la anumite activităţi sau sectoare.

În general, măsurile de stimulare a ISD pot fi grupate astfel: Măsuri întreprinse de ţările gazdă: măsuri fiscale (amortizări accelerate, impozite

preferenţiale, scutiri de impozite, cota de asigurări sociale şi de creare a rezervei de investiţii), măsuri financiare (împrumuturi preferenţiale, donaţii, concesiuni, garanţii la împrumuturi) şi alte măsuri (asistenţă legată de infrastructură, contracte guvernamentale preferenţiale, furnizarea unor servicii, înfiinţarea unor zone libere pentru comerţ, întreprinderi şi tehnologii);

Măsuri ale ţărilor de origine: măsuri comerciale cu efect de descurajare, condiţionări ale acordării unor facilităţi pentru investiţia străină sau neacordarea lor.

Uneori, măsurile specifice de stimulare a ISD nu pot fi strict delimitate de stimulentele macroeconomice cu caracter temporal (exemplu: măsurile adoptate de unele guverne pentru a spori cererea de bunuri de echipament, subvenţionarea importurilor de materii prime, politica cursului de schimb valutar, sau cele de echilibrare structurală – prin crearea de zone industriale cu aport de capital străin).

Principalele scopuri urmărite prin adoptarea acestor măsuri sunt următoarele: îmbunătăţirea performanţei industriale (stimularea C&D, infuzie de tehnologii noi,

metode manageriale eficiente etc.); corectarea dezechilibrelor regionale (ţări dezvoltate ca Norvegia sau Italia

urmăresc în mod explicit acest obiectiv); reducerea şomajului şi optimizarea utilizării forţei de muncă; dinamizarea exportului.Măsurile de descurajare a ISD urmăresc mai ales protejarea producţiei naţionale şi

controlul asupra resurselor; astfel se pun o serie de condiţii FMN; sporirea procentului de componente autohtone în realizarea produsului finit, programe de pregătire a forţei de muncă şi utilizarea acesteia peste o limită considerată minimă; obligativitatea reinvestirii unei cote de profit, anumite restricţii de transfer etc.

Atitudinea ţărilor ca primitoare de ISD poate fi văzută separat de ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Experienţe ale ţărilor dezvoltate

Dominând piaţa internaţională a ISD şi resimţind din plin concurenţa chiar în cadrul grupului, statele dezvoltate au fost cele dintâi care au instrumentat politici de atragere direcţionată a ISD, pe de o parte pentru a-şi crea în această formă avantaje competitive, prin dezvoltarea selectivă a unor activităţi economice. În paralel, s-au urmărit şi beneficii de ordin social, vizându-se stimularea ISD în anumite regiuni, rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării economice. Cu alte cuvinte, s-a produs o corelare cu, dacă nu chiar o integrare a măsurilor vizând ISD în politicile de dezvoltare sectorială sau regională. Nu întâmplător, statele care au elaborat astfel de politici, sunt state aflate în acele stadii ale generării avantajelor competitive în care prezenţa capitalului străin poate fi benefică. Este cazul Marii Britanii care, după ce a parcurs un ciclu complet al avantajului competitiv, este în pierdere de capacitate concurenţială şi a revenit în faza stadiului bazat pe factori de producţie. Irlanda şi Spania care, de asemenea, au atras puternic

Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti, 1992, p. 67-68 Mazilu, Anda – “Investiţiile străine şi competitivitatea naţională”, Tribuna Economică nr. 44, 46, 49, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1995, p. 64

31

ISD, se află şi ele în primele două stadii ale avantajului competitiv. Mai mult chiar, faptul că SUA au devenit principalul receptor de ISD în cadrul “triadei” SUA – Uniunea Europeană – Japonia pare să reflecte parcurgerea de către SUA a unei perioade de declin în competitivitate.

De remarcat că activitatea de atragere direcţionată în dublu sens, respectiv atât prin prisma sursei, firmei generatoare a fluxului investiţional, cât şi prin prisma destinaţiei, sector economic şi chiar proiect, s-a amplificat şi perfecţionat pe fondul eliminării obstacolelor în calea ISD, precum şi al urmăririi unei integrări corecte a acestora în economia locală . În acest ultim sens, facilităţile, sau, în anumite cazuri, accesul s-au acordat pe baza unor criterii precum: crearea de noi locuri de muncă, generarea de exporturi, gradul suficient de ridicat de aprovizionare cu bunuri şi servicii de pe piaţa locală etc.

Pentru a se avea o imagine globală privind firmele multinaţionale şi investiţiile străine directe, sunt prezentate tabelele din Anexa 6 şi Anexa 9.

Experienţe ale ţărilor în curs de dezvoltare

La nivelul statelor în curs de dezvoltare, tendinţa de deschidere economică şi liberalizare a regimului ISD a fost integrată eforturilor acestora de redresare şi reformă economică. În măsura în care procese ample de privatizare s-au desfăşurat cu participarea substanţială a capitalului investiţional extern (18,5 miliarde dolari dintr-un total de 60 miliarde dolari rezultate din vânzarea de active ale statului în perioada 1988-1992), se poate afirma că ISD au constituit un important instrument, acceptat şi promovat ca atare de economii în curs de dezvoltare în acest proces, premisa în cele mai multe cazuri a creării de noi avantaje concurenţiale. Dincolo de aceasta, demersurile de influenţare directă a fluxurilor de ISD printr-o abordare pro-activă a pieţei (promovarea de către instituţii specializate a anumitor proiecte investiţionale proprii) nu ating, în termeni generali, gradul de elaborare şi eficienţă întâlnit în statele dezvoltate, operându-se cu măsuri de stimulare condiţionată şi selectivă a ISD, în ramurile şi activităţile considerate prioritare.

Pentru analiza cifrică a situaţiei firmelor multinaţionale în ţările în curs de dezvoltare, a se vedea tabelul din Anexa 8.

Este, totuşi, larg împărtăşită ideea conform căreia ISD pot să aibă o contribuţie efectivă la eforturile de dezvoltare ale statelor din această categorie. Impactul efectiv diferă de la o ţară la alta, în funcţie de o multitudine de factori, inclusiv în funcţie de rolul ce se atribuie ISD în cadrul strategiei generale de dezvoltare. Deşi nu se poate stabili în ce măsură ISD realizate în ţări în curs de dezvoltare s-au datorat politicii de stimulare a acestora practicate de guverne, în virtutea momentului şi sensului intervenţiei ISD în dezvoltarea industrială a respectivelor state, se pot distinge două ipostaze ale contribuţiei ISD:

contribuţie la procesul de industrializare, deci de creare a unor structuri industriale: ţări ale Americii Latine au cunoscut o astfel de realitate, ISD contribuind, spre exemplu, la dezvoltarea bazei tehnologice şi la orientarea schimburilor externe în Brazilia. Firmele străine implantate în economia braziliană erau dominante în ramuri precum industria tutunului, farmaceutică, a echipamentelor de transport şi a cauciucului, asigurând în 1990 aproximativ o treime din vânzările industriei prelucrătoare;

aport în cadrul procesului de transformare industrială, prin diversificarea structurii şi introducerea ramurilor axate pe tehnologii moderne. Transferul de tehnologie Michael Porter, “The Competitive Advantaje of Nations”, The Mac Millan Press Ltd., London, 1992 Mazilu, Anda – “Investiţiile străine şi competitivitatea naţională”, Tribuna Economică nr. 47, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1995, p. 64

UNCTAD, TD/B/WG, 1/10/1993 – “Consideration of Host and Home Country Policies to Promote Foreign Direct Investment”

32

constituie, de altfel, una din componentele cele mai importante, dacă nu chiar cea mai importantă a ISD. Expresii ale unei atari contribuţii ale acestor fluxuri pot fi regăsite în economiile dinamice ale Asiei, cum ar fi Coreea de Sud, Singapore, Taiwan. S-a urmărit stimularea competitivităţii cu ajutorul ISD, reuşindu-se creşterea exporturilor de produse manufacturate, pe fondul renunţării la politicile de substituire a importurilor în majoritatea statelor în curs de dezvoltare în deceniile şase şi şapte. ISD au contribuit la creşterea exporturilor atât în statele Asiei de Sud – Est, proces înlesnit de existenţa anterioară a unei astfel de orientări a investitorilor străini în regiune, cât şi în ţări ale Americii Latine, în care rolul jucat anterior de ISD constase în participarea substanţială la crearea unor structuri industriale vizând, în principal, piaţa locală. Creşterea exporturilor braziliene de produse cu înalt nivel tehnologic s-a datorat, în mare parte, activităţii firmelor cu capital străin.

În ultimii ani, în aceste ţări în curs de dezvoltare, s-au experimentat cu succes o serie de tehnici ce măresc atractivitatea pieţei receptoare:

stimulente acordate investitorilor care măresc rentabilitatea proiectului de investiţii (stimulente fiscale, finanţare preferenţială şi swap-ul datoriilor externe practicat de ţările din America Latină).

preluarea unei părţi din riscurile (comerciale, de transfer, politice) investitorilor prin participarea la investiţie a instituţiilor financiare bilaterale sau internaţionale.

acordarea de asistenţă tehnică pentru sporirea fezabilităţii proiectului pe tot parcursul realizării lui.

3.1.2. FMN şi transferul de tehnologie

Aşa cum s-a văzut din subcapitolul precedent problema majoră în jurul căreia oscilează relaţiile FMN şi ţările gazdă şi de origine este reprezentată de transferul de tehnologie (cu sensul de cunoştinţe tehnologice şi capacităţi tehnologice).

În relaţiile cu ţara gazdă se pune problema adaptării tehnologiei transferate, operaţie determinată de patru determinanţi principali:

Caracteristicile şi mărimea pieţeiDin punctul de vedere al tehnologiei de fabricaţie, în dorinţa de a obţine economii de

scară (deci cu o grijă deosebită acordată costurilor şi beneficiilor proprii), activitatea unei FMN ar avea două efecte asupra ţării gazdă: unele operaţii se vor desfăşura diferit în filiale decât în firmele indigene şi FMN vor prefera să-şi standardizeze tehnologia pentru a evita costurile adaptării.

Deci, unele FMN vor subestima importanţa adaptării şi sunt cazuri în care unele dintre ele au înregistrat eşecuri pe pieţe străine din acest motiv. Principalul motiv pentru care o FMN

Mazilu, Anda –Tribuna Economică nr. 46, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1995, p. 64 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.293

33

alege să-şi adapteze tehnologia de fabricaţie în filiale este deoarece o filială produce un output mai mic, funcţie de piaţa pe care acţionează.

Din punctul de vedere al produsului, se întâlnesc două cazuri: fie produsele au caracteristici care pot trece graniţele doar cu mici ajustări (Gillette, CocaCola etc.), fie FMN vor avea ca ţinte consumatorii cu venituri ridicate şi producătorii cu tehnologie superioară.

Diferenţele de cost şi de accesibilitate la factoriO FMN va încerca să-şi selecteze tehnologia şi în funcţie de costul şi accesul la

resurse. Dacă este cazul unui cost scăzut al muncii, materiei prime şi energiei şi un cost ridicat al capitalului, tehnologia va fi una economisitoare de capital; iar în cazul unui cost scăzut al capitalului, materiilor prime şi energiei şi un cost ridicat al muncii, tehnologia va fi una economisitoare de muncă; la fel şi în cazul unui cost ridicat al materiilor prime şi energiei.

În funcţie de aceste elemente, şi mai ales când guvernele locale acordă prime pentru încurajarea angajărilor, FMN trebuie să realizeze unele modificări în design-ul produselor.

Accesul la materialeFMN trebuie să ţină seama în tehnologia transferată şi de diferenţele în accesul şi

calitatea materialelor şi bunurilor intermediare locale, diferenţe mai pronunţate în ţările cele mai slab dezvoltate. Chiar dacă filialele ar dori să importe aceste inputuri, costurile de transport, barierele tarifare şi netarifare şi controlul inputurilor de către guverne ar putea să le conducă spre o aprovizionare locală.

Diferenţele organizaţionale şi culturaleDeoarece costul de învingere a rigidităţii tradiţiei şi practicilor de conducere a

afacerilor este mai mare decât acela al adaptării maşinilor şi introducerii de noi produse (datorită faptului că primul cost este mai intensiv în capital uman decât al doilea şi că oamenii sunt mai rezistenţi la schimbare şi adaptare decât maşinile), este mai uşor pentru FMN să introducă noi maşini şi produse decât noi metode de conducere a oamenilor.

De aici putem trage nişte motive ale FMN pentru a-şi centraliza sau descentraliza activitatea de C&D:

motive de centralizare: nevoia de a deţine economii de scară, prezenţa industriilor de sprijin, nevoia de a fi adiacentă operaţiilor din aval, accesul la resurse şi capacităţi, experienţa acumulată în know-how de C&D şi în organizarea inovării, evitarea problemelor de coordonare a activităţilor transfrontaliere.

motive de descentralizare: necesitatea de a furniza bunuri caracteristice pieţelor locale, diferenţe privind materialele locale şi necesitatea de a testa produsele local, nevoia de a fi în locuri cu aglomerări de activităţi de C&D, nevoia de a obţine tehnologie nouă sau talente specializate, scanarea activităţilor de C&D ale firmelor străine, obţinerea de avantaje din diferenţele de resurse şi pieţe care sunt accesibile în străinătate, satisfacerea presiunilor guvernamentale locale etc.

Există astfel trei tipuri de laboratoare C&D aflate în conducerea filialelor: cele ce au ca funcţie primară asistarea producţiei şi punerea în funcţiune a ideilor importate de la compania mamă, cele integrate local care au ca sarcină adaptarea la piaţa gazdă şi cele care au C&D ca parte a programului coordonat global de societatea mamă în cazul “laboratorului internaţional şi interdependent”.

Atitudinea şi strategiile guvernelor din ţările gazdă privind transferul de tehnologie pot fi sintetizate astfel: a nu face nimic (ţări sau prea puternice sau prea slabe), limitarea anumitor sectoare la proprietate locală, limitarea cantităţii de ISD, cerinţe de performanţă specifice pentru investitorii străini, descurajarea clauzelor restrictive asupra transferului de tehnologie, impunerea

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.298 IBIDEM, p. 310

34

unor condiţii, încurajarea dezvoltării tehnologice indigene, încurajarea colaborărilor străine privind C&D, încercări de a obţine cunoştinţe prin metode alternative etc.

În relaţiile cu ţara de origine, FMN trebuie să aibă în vedere că tehnologia este de o importanţă critică pentru susţinerea competitivităţii statelor naţionale moderne, iar FMN sunt principalii producători de tehnologie şi deci sunt în atenţia acestor guverne.

Astfel, de când tehnologia a devenit un sector important a dezvoltării şi creşterii economice, guvernele încearcă să-şi protejeze drepturile lor de proprietate, şi aceasta deoarece tehnologia, comparativ cu resursele naturale, are patru trăsături distincte: ele trebuie create cu consum de resurse; odată create, costul marginal al copierii şi folosirii tehnologiei este mai mic decât cel al resurselor, deci devine un bun public; tehnologia este mobilă în spaţiu; societatea a inventat o varietate de măsuri şi instrumente, inclusiv sistemul patentelor, pentru a încuraja producerea tehnologiei şi protejarea inovatorilor împotriva disipării folosirii ei. Astfel, tehnologia devine un factor al avantajului competitiv iar naţiunile au căutat întotdeauna să se protejeze împotriva eroziunii ei.

În modelul clasic, tehnologia şi capitalul erau independente una de cealaltă, dar ambele erau tranzacţionate pe piaţă; dar odată cu apariţia FMN, pentru căutarea şi controlarea resurselor naturale şi a pieţelor, exportul de tehnologie devine internalizat în măsura în care marea parte a acesteia este încorporată FMN.

În consecinţă, în politicile privind exporturile de tehnologie, guvernele din ţările de origine trebuie să ţină cont de rolul unic şi special al FMN ca purtători internaţionali de tehnologie.

Grijile ţărilor de origine privind transferul de tehnologie privesc două motive: primul este că FMN, angajându-se în ISD, îşi deviază energiile de la activităţile creatoare din aceste ţări, iar al doilea că, exporturile tehnologice, majoritatea prin intermediul FMN, îmbunătăţesc competitivitatea internaţională a firmelor din ţara primitoare faţă de cele din ţara donatoare.

Însă, chiar dacă aceste griji pot fi veridice, ţările de origine (care sunt în general ţări dezvoltate) nu-şi pot permite totuşi să stopeze exportul de tehnologie spre ţările în curs de dezvoltare prin intermediul FMN. Iar aceasta se observă dacă se face o mutare în modul de abordare a fenomenului care nu trebuie privit ca o ameninţare la investiţiile, locurile de muncă şi tehnologia locale, ci ca mijloace de cucerire şi de acces protejat la pieţe străine, obţinerea de resurse şi capacităţi vitale competitivităţii ţării exportatoare de capital, asigurarea unui imbold pentru prosperitatea ţărilor în curs de dezvoltare, protejarea sau întărirea poziţiei competitive a unei ţări industrializate în raport cu alta.

3.2. Alte influenţe ale activităţii FMN

3.2.1. FMN şi managementul resurselor umane

Este larg teoretizată ideea că, din punct de vedere al finalităţii, activitatea economică există pentru a promova bunăstarea umană; oamenii sunt totuşi şi participanţi activi la această activitate în calitate de oameni de ştiinţă, ingineri, manageri, administratori, agenţi de vânzări, muncitori. Iar activitatea FMN are efecte contradictorii privind diviziunea internaţională a muncii: duce la îmbunătăţirea resurselor umane (mai ales a celor din C&D şi administraţie) în ţara de origine, iar privind din perspectiva ţării gazdă, în funcţie de natura procesului de producţie introdus de FMN, gradul de calificare a muncii poate fi mai scăzut sau mai ridicat.

35

Alte FMN îşi creează chiar avantaje specifice noi prin recrutarea unui număr important de muncitori necalificaţi sau slab calificaţi dintr-o ţară şi transportarea lor în vederea angajării într-o alta.

O FMN afectează de asemenea condiţiile de muncă şi salariale internaţionale: în primul rând, ţinând cont de faptul că experienţa mare şi informaţiile pe care FMN le deţin privind compensarea angajaţilor, practicile de muncă şi managementul personalului în diferite părţi ale lumii, o FMN este capabilă de a implementa cele mai bune practici de stimulare şi motivare a angajaţilor şi de creştere a productivităţii în toate filialele sale (de obicei sunt transferate în filiale metodele adoptate în ţara de origine).

În al doilea rând, managementul unei FMN are o putere şi flexibilitate mai mari în negocierea cu uniunile sindicale sau guvernele a practicilor de muncă, condiţiilor de angajare şi dezvoltarea resurselor umane în ţările în care deţin filiale, decât firmele indigene.

Un al treilea fapt ar fi relaţiile dintre FMN şi guvernele ţărilor gazdă; în multe cazuri, modurile de abordare a problemelor muncii a celor două ţări pot să fie diferite datorită metodelor şi legilor acceptate de ele.

Este de menţionat şi efectul pe care îl are activitatea FMN ca promotori de ISD, privind ocuparea indirectă a forţei de muncă, care depinde de mărimea output-ului produs de filiale străine, de capacitatea acestora de a se aproviziona cu produse intermediare de la furnizorii locali şi modul de alegere a tehnologiei funcţie de menirea filialei şi caracteristicile furnizorilor. Pe lângă aceste efecte pe verticală, pot fi înregistrate şi efecte pe orizontală în rândul întreprinderilor locale ca rezultat al competiţiei cu filiala FMN, şi la nivel global prin cheltuielile făcute de angajaţii filialei.

În ţările care acţionează, FMN duc de asemenea o politică de pregătire şi ridicare a nivelului de calificare a resurselor umane; deşi unele sunt tentate să acorde salarii asemănătoare firmelor locale, multe acordă un nivel asemănător firmelor internaţionale care sunt mai mari; condiţiile de muncă, comparativ cu cele locale, sunt la standarde mult mai ridicate; duc o politică agresivă de recrutare a personalului, fiind identificate două cazuri: angajarea de persoane înalt calificate şi pregătite sau de personal mai tânăr şi mai puţin experimentat pentru a fi apoi “şlefuit”.

Pentru ţara de origine pot exista patru consecinţe în acest plan: efecte de reorientare a producţiei şi ocupării cu forţă de muncă, atunci când

producţia străină înlocuieşte exportul iar output-ul filialelor este importat de ţara investitoare şi este nevoie de angajări pentru a susţine acest output importat;

efecte de stimulare a exportului, atunci când filiala se aprovizionează cu materii prime, produse intermediare, capital, produse finite şi servicii de la societatea mamă sau de la companii din ţara de origine, creându-se noi oportunităţi de angajare;

efectul de angajare în sediul companiei mamă căci, pe măsură ce activitatea filialei creşte, vor creşte şi inovarea, managementul şi alte activităţi colaterale care, fiind în general desfăşurate de societatea mamă, vor genera noi locuri de muncă;

efectul de ocupare în firmele de “sprijin” a activităţii filialelor, fiind de fapt o ocupare indirectă (firme de contabilitate, consultanţă, de engineering, bănci etc.).

3.2.2 FMN: balanţa de plăţi şi structura comerţului

FMN şi filialele lor cuprind, în general, o mare parte din exporturile şi importurile ţărilor gazdă şi de origine, datorită faptului că acţionează în sectoare intens – comerciale şi că

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p.351

36

puterea lor de ase angaja în comerţ este mai mare decât a firmelor indigene. Astfel, la începutul anilor ’90, de exemplu, aproximativ 45% din exporturile de mărfuri ale SUA erau ale FMN americane şi ale filialelor străine în SUA, caz care era real şi pentru Marea Britanie; în cazul Japoniei, doar FMN japoneze erau responsabile pentru 1% din exporturi şi 57% din importuri.

Dar o parte considerabilă a acestui comerţ internaţional se realizează în cadrul aceleiaşi firme, astfel că aproximativ o treime din comerţul mondial cu bunuri şi servicii ia forma unui comerţ intra-firmă.

Dar este de observat că, pe măsură ce exporturile angajate de companiile-mamă a FMN par să crească, importurile lor tind să se stabilizeze sau să scadă.

Ca efect asupra balanţei, tranzacţionarea unei activităţi în străinătate de către o FMN presupune mai întâi un output de capital iniţial, iar apoi unul al activităţilor curente (furnizarea de produse intermediare, pentru prelucrare de produse finite pentru revânzare, servicii privind know-how, marketing etc.), ceea ce duce la creşterea exporturilor companiei-mamă. Dar, în funcţie de scopul ISD, filialele pot înlocui şi reduce exporturile şi importurile companiei-mamă şi efectul multiplicativ din ţara de origine.

Pentru ţara gazdă, situaţia balanţei de plăţi pentru o firmă ar apărea astfel:unde:

Bp – deficit sau excedent net al balanţei de plăţi;E – valoarea exporturilor;K – influxuri de capital;Ck – valoarea bunurilor de capital importate;Cr – valoarea bunurilor repetitive importate;Dr – drepturi de autor şi alte taxe tehnice şi manageriale plătite ţărilor străine;D – dividende şi alte dobânzi pentru ţările investitoare.După această formulă, cu excepţia celor din Kenya, filialele FMN au înregistrat un

deficit net al tranzacţiilor lor externe. Aceasta se explică prin preferinţa filialelor de a importa input-ul necesar; comparativ cu firmele locale, filialele importă în aceleaşi limite, dar exporturile sunt în general mai mici; de asemenea, este vorba şi de un transfer mai mare spre exterior a dividendelor, profiturilor şi drepturilor de autor decât influxul de capital.

Factori care conduc la preferinţa FMN pentru internalizarea comerţului pot fi sintetizaţi astfel:

tehnici: costuri fixe ridicate, un număr mare de investiţii nerecuperate, produse intermediare perisabile, nivelul calităţii, informaţia, variaţia eficienţei pe stadii adiacente producţiei;

puterea de piaţă: puterea de monopol ce duce la substituire în aval, putere de monopol la mai multe nivele, bariere de intrare proprii;

dinamica: veritatea produsului şi a diviziilor sale de muncă; fiscale: stimulente privind preţul de transfer, diferite rate de taxare a profitului,

taxe ad-valorum, controlul schimbului, intervenţia statului pe pieţele produselor intermediare (regularizarea preţurilor).

3.2.3. FMN şi structura de piaţă

Raport UNCTC, 1991 IBIDEM, 1988

37

Ne vom referi aici în primul rând la impactul activităţii FMN asupra structurii de piaţă din ţările în care operează. Structura de piaţă este un termen generic care descrie caracteristicile rivalităţii dintre firmele angajate în activităţi lucrative asemănătoare, având produse şi strategii de marketing asemănătoare.

Cea mai importantă caracteristică este concentrarea industrială, unde putem întâlni două situaţii: un grup mic de FMN care produc produse similare dar diferenţiate pentru pieţele locale sau internaţionale proeminente şi un număr mare de FMN ceva mai mici care furnizează produse mai specializate pentru un segment de piaţă particular. Dacă luăm cazul industriei automobilelor, Ford, General Motors, Toyota şi Nissan fac parte din prima categorie, iar Jaguar, Porsche, Mercedes şi Ferrari din a doua. Trebuie menţionat faptul că pe o piaţă perfectă nu ar exista FMN (pentru că nu apare nevoia de internalizare a pieţei), şi că, pe măsură ce gradul de imperfecţiune a pieţei creşte, aceasta tinde spre oligopol sau monopol, ceea ce duce la creşterea firmelor.

Pe piaţa de operare, o filială poate avea urătoarele caracteristici în raport cu concentrarea locală:

mărimea medie a filialelor străine este mai mare decât cea a competitorilor locali; principalii competitori sunt reprezentaţi de alte filiale străine; efectul lor asupra gradului de concentrare, în funcţie de caracteristicile specifice

firmei sau ţării, poate fi de reducere (creşte numărul de competitori) sau de creştere (reducerea numărului de competitori prin instalarea unor bariere de intrare şi adoptarea unor tactici anti-competitive) a acestuia;

filialele pot furniza o gamă mai redusă sau mai bogată de produse decât competitorii lor;

poate reduce imperfecţiunea pieţei (deschiderea de noi pieţe şi surse de input-uri, accesul la patente şi mărci de fabrică) sau poate întări barierele de intrare.

În ceea ce priveşte relaţiile filialei cu furnizorii locali, există mai multe caracteristici şi alternative:

cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate de la ei, condiţiile de procurare şi influenţa acestora asupra tehnologiei, managementului şi competenţei organizatorice ale furnizorilor;

decizia filialei de a produce în interiorul firmei sau de a cumpăra; decizia filialei de a importa sau a procura inputurile de pe piaţa locală; capacitatea furnizorilor locali de a furniza produse de calitate şi nivelul preţurilor.În funcţie de atitudinea filialei şi a furnizorilor locali, ei pot beneficia în mod reciproc

de următoarele efecte: acces la informaţii, asistenţă tehnică, asistenţă financiară, asistenţă privind obţinerea inputurilor, asistenţă privind localizarea activităţii, scheme manageriale şi organizaţionale, tehnici de fundamentare a preţurilor, obţinerea de noi clienţi, asistenţă privind exporturile pe alte pieţe familiare FMN, sfaturi privind strategii de diversificare şi secrete de negociere etc.

Iar în legătură cu clienţii se poate face observaţia că, privind din perspectiva FMN, apare optarea pentru un din variantele: să vândă sau să continue ea însăşi ciclul produsului. Chiar dacă FMN ar fi îndemnate în mod normal să vândă produsele finale, în cazurile în care calitatea şi preţul operaţiilor din aval sunt neconforme şi afectează reputaţia, FMN preferă să încorporeze procesul final, reţeaua de distribuţie şi forţa de vânzare.

Şi astfel, deşi în ţara gazdă se pot înregistra economii la costurile de transport, de muncă şi cele energetice, ele pălesc deseori în faţa lipsei de competenţă tehnologică şi facilităţi de transport, şi astfel activităţile din aval se vor concentra în ţări dezvoltate deoarece costul marginal

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 433-436 Raport UNCTC, 1981

38

de procesare în ţara de origine este mai mic decât cel din ţara gazdă, chiar dacă luăm în considerare cheltuielile de transport.

Ca o concluzie, FMN apar pe o poziţie favorizată şi singulară de stabilire şi susţinere a unei reţele de relaţii pe plan vertical, relaţii care deseori le integrează devenind relaţii intra-firmă.

La aceste relaţii trebuiesc şi cele stabilite cu competitorii, care sunt în funcţie de: numărul şi mărimea firmelor, caracteristicile outputului şi piaţa deservită, capacitatea de inovare, potenţialul performanţei economice, nivelul de protecţie guvernamentală, avantajele specifice şi forma de intrare pe piaţă.

Iar efectele pe care activitatea FMN le are asupra competitorilor locali pot fi sintetizate astfel: aprecierea mai mare a C&D, contractarea de licenţe de la alte firme străine, diferenţieri şi diversificări ale produselor, o mai mare atenţie acordată managementului şi controlului, tehnici de marketing, preţuri competitive, ridicarea calităţii şi standardelor de performanţă.

4. STRATEGII ALE FIRMELOR MULTINAŢIONALE

4.1. Strategia globală şi relaţiile intra-firmă

4.1.1. Strategii de intrare şi expansiune

Prin strategie se înţelege o alegere deliberată luată de managerii firmei privind organizarea resurselor şi capacităţilor pe care le controlează cu scopul realizării unui set de obiective în decursul unei perioade de timp specificate. În cazul competiţiei perfecte, strategiile şi managementul nu au un rol important, resursele sunt presupuse imobile şi eterogene, firma este raţională, pasivă şi fără libertate strategică, iar outputul şi preţurile sunt predeterminate.

Odată ce este introdusă piaţa imperfectă, opţiunile de acţiune ale firmei devin mari iar managerii au roluri strategice importante; aceste roluri vor fi în funcţie de gradul de imperfecţiune a pieţei, de conflictul de interese dintre manageri şi acţionari, de judecata strategică privind factorii probabili şi tipul care determină sensuri de acţiune şi de atitudinea în faţa riscului.

Comportamentul strategic al FMN este influenţat în primul rând de puterea participanţilor de a influenţa preţurile, de abilitatea lor de a diferenţia produsele şi de prezenţa barierelor în calea competiţiei. Acestea apar în cazul în care firmele urmăresc maximizarea profiturilor; însă există multe alte opţiuni strategice în comportamentul contemporan al FMN, cum ar fi: concentrarea asupra costurilor, vânzărilor, creşterii şi dezvoltării etc.

39

Majoritatea FMN au ca principală misiune producţia, care este o activitate de creare de valoare, şi cum aceste firme sunt în general integrate, se creează în interiorul lor un lanţ al valorii adăugate între inputuri de o valoare cât mai mică şi outputuri de o valoare cât mai mare, rezultând profituri care pot fi distribuite acţionarilor sau pot fi reinvestite în speranţa unor profituri viitoare mai mari sau pentru creşterea valorii firmei.

Pentru a realiza acest lucru, FMN se angajează în două tipuri de tranzacţii: cu proprietarii resurselor pe care le cumpără şi cu consumatorii bunurilor şi serviciilor vândute; acestea trebuie să asigure o maximizare a profitului, scăzând şi costurile de tranzacţie.

“Lanţul valorii”, aşa cum este definit de Porter, cuprinde diferite stadii ale activităţii economice care formează o succesiune a producţiei pentru un anumit bun sau serviciu de la începutul până la sfârşitul ei. Acesta poate fi reprezentat în mod grosier (pe stadii mari) astfel:

proces proces stadiul vânzări şi produsprimar secundar final marketing final

unde:

VA – încasări brute din vânzarea produsului final A;

NA1….NA5 – valorile adăugate pe stadii;Însă, pentru o FMN, trebuie făcută specificaţia că multe stadii sunt interdependente şi

greu de calculat valoarea adăugată a fiecăruia, deoarece unele funcţii sunt realizate în comun (şi nu secvenţial): administrarea comună, servicii financiare şi de transport, utilităţi publice şi alte servicii profesionale (de audit, de reclamă, juridice), managementul, sau, altfel spus, este o reţea sub controlul comun al unei singure ierarhii, şi astfel este redus acest cost organizaţional prin internalizare.

Procesul (fazele) internaţionalizării unei FMN pornind de la acest punct de vedere apare astfel:

Faza 1: intrarea iniţială a unei firme pe pieţele străine este prin export către vânzători şi agenţi de distribuţie străini, în ţara de origine activitatea derulându-se de la C&D până la servicii post-vânzare;

Faza 2: FMN investeşte în facilităţi financiare (vânzări directe şi marketing), exportând spre o filială proprie de vânzări (creată sau achiziţionată);

Faza 3: fiind în căutarea pieţei, FMN se deplasează în aval (amonte pe lanţul valorii adăugate; ea îşi protejează producţia, realizând tot lanţul valorii în ţara de origine dar exportând şi produse intermediare spre filiala care are rol de asamblare; factorii care determină acest comportament decisiv sunt: experienţa, economii de scară, dinamica capacităţilor de aprovizionare şi flexibilitatea procesului productiv, bariere de import sau stimulente de export, comportamentul competiţiei, costurile de transport şi de administrare internaţionale;

Faza 4: lărgirea lanţului valorii din străinătate de la design la service, filiala având funcţie de producţie (realizând chiar o adaptare a produsului);

Faza 5: FMN urmăreşte integrarea regională sau globală, fiind în căutare de eficienţă şi mijloace strategice; filiala înglobează acum şi compartimentul de C&D pentru primul

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 188 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 194-204

40

produs şi trece la realizarea completă a lanţului valorii pentru un al doilea produs care poate fi exportat în ţara de origine.(menţionez că lanţul valorii cuprinde: C&D – design – producţie – vânzări, distribuţie – service, care este menţinut în ţara de origine).

4.1.2. Structura organizaţională a FMN

Modul în care o firmă îşi organizează activităţile creatoare de valoare nu influenţează doar eficienţa ci se constituie şi într-o competenţă proprie, fiind acceptată ideea de “inovare organizaţională” ca factor de influenţă a creşterii unei firme.

Modul de organizare a unei FMN depinde de mulţi factori: structura proprietăţii şi statutul legal, vârsta şi mărimea, numărul şi caracterul activităţilor lucrative şi tranzacţiile generate de acestea, nivelul şi forma relaţiilor cu alte firme (concurenţi, furnizori şi clienţi), răspândirea geografică a activităţilor, strategiile de produs şi de marketing internaţionale.

Structura organizaţională influenţează şi este influenţată de strategia FMN. Astfel, o firmă care produce produse cu valoare ridicată pentru o anumită nişă de piaţă va fi diferită organizaţional de cea care oferă bunuri standardizate de masă. O firmă care alege să exploateze avantajele guvernării comune prin centralizare va fi organizată diferit de cea care procedează la o segmentare naţională sau de piaţă. O firmă diversificată din punctul de vedere al pieţei sau produsului va adopta o structură diferită de cea care furnizează un singur produs unei singure pieţe. şi, de asemenea, o firmă care rezolvă problema tehnologiei prin alianţe strategice va necesita o formă diferită de guvernare decât cele care se angajează în C&D proprie sau vinde / cumpără tehnologie pe piaţă.

Reţeaua schemei de luare de decizie mai depinde şi de alţi factori: setul de valori al şefului – executiv şi consiliul de directori; factori istorici, culturali şi ideologici; mediul şi cadrul ideologic şi instituţional. Deci, se observă că în general structurile organizatorice şi relaţiile intrafirmă sunt elemente specifice de ţară.

O FMN poate să treacă prin trei faze din perspectiva schemei organizatorice:

I. Dacă se observă că exporturile au succes, o FMN poate apela la o structură internaţională (pe produs) care să controleze atât exporturile cât şi ISD:

CEO

VP – produs VP – produs B VP - produse VP Internaţional

Piaţa Piaţa Piaţa Pieţele locală locală locală internaţionale

II. pe măsură ce activitatea internaţională creşte, şi departamentul specific se dezvoltă iar structura devine una regională (localizată), ca extindere la prima variantă:

Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991, p. 92-93

41

VP Internaţional

Manager General Manager General Manager General Orientul Îndepărtat Europa America Latină

Manager Naţional Manager Naţional Manager Naţional Germania Franţa Italia

III. în cazul structurii precedente, managerii naţionali şi regionali dispun de un anumit grad de autonomie privind adoptarea strategiilor de produs conform condiţiilor specifice. Dacă activitatea înregistrează succese, produsele fiind apreciate, vor apărea două seturi de probleme: managerii de produs devin interesaţi să conducă strategiile internaţionale ale produselor iar comunicaţiile dintre diviziile de produs şi cele internaţionale devin tot mai complexe, fiind deseori scurtcircuitate. Astfel că poziţia de VP Internaţional este printre puţinele din lume în care succesul poate fi auto-distructiv. Ca rezultat, multe FMN apelează la o structură organizatorică hibridă: o divizie cu responsabilitate globală a produsului şi o divizie internaţională cu responsabilitatea de a organiza strategia de vânzare a produselor; structura astfel creată este una mixtă Produs + Regională:

CEO

VP Produs A VP Produs B VP Produs C Global Global Global

Manager NaţionalFranţa

Manager Produs A Manager Produs B Manager Produs C Franţa Franţa Franţa

Deci, pe măsură ce compania creşte şi se implică tot mai mult pe pieţele străine, şi structura organizatorică creşte.

Trebuiesc prezentate şi previziunile care conduc spre una din cele trei variante:

42

Presiuni pentru internaţionalizare: eliminarea tarifelor şi efectul blocurilor comerciale regionale care facilitează comerţul mondial (acordurile GATT, CEE, NAFTA), comunicaţiile internaţionale care duc la formarea unor gusturi ale consumatorilor comune, tehnologia care uşurează coordonarea internaţională, succesul japonezilor privind strategia globală.

Presiuni spre localizare: comerţul mondial este încă ţinta unor bariere netarifare, problemele schimburilor străine menţin multe ţări în izolare, diferenţele culturale care conduc la preferinţe specifice pentru consumatori, noua tehnologie care reduce beneficiile economiilor de scară.

Presiuni spre un mixt: nevoia de a se realiza o variantă intermediară.

Tabelul 4.1.Caracteristicile acestor scheme organizatorice pot fi sintetizate astfel:

Structura pe produs(internaţională)

Structura de piaţă(regională)

Produsul specializat duplicatPiaţa internaţională naţională

Transferuri produse tehnologie şi know-howMod de evaluare centre de cost centre de profit

Rolul filialei implementarea strategiei dezvoltarea şi implementarea strategiei

Autonomia filialei scăzută ridicatăManagementul filialei străin, pe termen scurt local, pe termen lung

Deoarece de aici pot fi trase câteva slăbiciuni (creşterea dependenţei filialei de societatea mamă în primul caz şi dificultatea societăţii-mamă de a implementa o strategie globală şi în activitatea filialei în al doilea), apare opţiunea schemei mixte Produs – Piaţă.

Aceasta are următoarele caracteristici: o repartizare optimă între eficienţa globală şi caracteristicile locale, împărţirea responsabilităţii strategice între diviziile pe produs şi cele regionale prin crearea unui dialog creativ, este o organizare matură, un flux în două direcţii de idei şi resurse, mişcări frecvente ale personalului între unităţi, o perspectivă globală şi iniţiativă a societăţii mamă cât şi a filialei, filiala dispune de autonomie dar este integrată strategiei globale şi legături interfiliale puternice.

Pe domenii, preferinţa pentru una din cele trei variante apare astfel:

ridicate aeronautică telecomunicaţii computere aerospaţiale electronice farmaceutice

Structura Structura globală mixtă

Vernon, Raymond; Wells, L.T. – “Manager in the International Economy”, 5th edition, Prentice – Hall, New York, 1986, p. 34-37 Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991, p. 101 Bortlett, C.A., Ghoshal, S. – “Managing Across Borders – The Transnational Solutions”, Harvard Business School Press, Boston, 1989

43

Presiuni spre automobile globalizare

fibre sintetice oţel

Structură localizată îmbrăcăminte

ciment alimente scăzute scăzute ridicate

Presiuni spre localizareÎn practică, structurile organizatorice ale FMN nu se încadrează exact într-o tipologie

anume, existând un amalgam de tipuri care se pot schimba în decursul tipului pentru o FMN particulară.

4.1.3.Luarea deciziei

Structura organizatorică identifică, în parte, locul de luare a deciziei, care depinde în primul rând de numărul şi caracteristicile deciziilor ce trebuie luate. Pentru o firmă mică, responsabilitatea deciziilor revine antreprenorului- proprietar; pe măsură ce firma creşte, responsabilitatea pentru o parte dintre decizii va fi delegată spre persoane numite de proprietar; dacă firma devine multinaţională, reţeaua de persoane ce iau decizii creşte, de la responsabilii funcţionali până la specialiştii de produs.

Tabelul 4.1.Printre factorii care influenţează locul de luare a deciziei putem identifica:

Factori Grad de influenţă- naţionalitatea proprietarilor - firmele SUA sunt mai centralizate decât

cele de alte naţionalităţi- proporţia de deţinere a stocurilor deţinute de societatea mamă

- filialele în proprietate deplină sunt mai centralizate decât cele parţiale

- data implantării în ţara gazdă - centralizarea descreşte în timp- metoda implantării - filialele nou create sunt mai centralizate

decât achiziţiile- mărimea filialelor - filialele mari sunt mai autonome decât

cele mici- factorii industriali - filialele din anumite industrii (chimică,

mecanică) sunt mai centralizate decât în altele (alimente)

- gradul integrării inter-filiale - centralizarea creşte cu nivelul comerţului intra-firmă

- performanţa filialei - performanţa scăzută reduce autonomia- structura organizatorică - organizarea geografică este mai puţin Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 225

44

centralizată decât celelalte

Se observă că problema care se pune în cazul FMN este gradul de centralizare/descentralizare a luării de decizie, şi aici putem identifica următoarele presiuni:

presiuni spre centralizare: nevoia unei viziuni globale a resurselor şi de a monitoriza date globale, necesitatea unei producţii raţionalizate, economiile de scară, conflictele de interese filială – societate mamă, domeniile sensibil strategice, experienţa mică a filialelor;

presiuni spre descentralizare: proprietate fragmentată, dorinţa filialei pentru independenţă, când viteza de luare a deciziei este crucială, importanţa mare a cunoştinţelor locale, costul mare al centralizării, nevoia de a încuraja participarea locală la luarea deciziei, presiuni din partea guvernelor locale, mărimea şi experienţa filialelor.

Dacă structura organizatorică şi alocarea luării deciziei sunt improprii, şi firma şi ţara în care acţionează vor pierde. În alte cuvinte, în funcţie de modul în care sursa luării deciziei influenţează calitatea deciziei luate, se poate observa gradul în care cei ce iau deciziile sunt în acord mai mult cu interesele ţărilor gazdă sau cu cele ale FMN ca un întreg.

4.1.4.Relaţiile filială – societatea mamă

În procesul contemporan, FMN tind să înlocuiască structura regională, cu autonomie mare a filialelor, cu o structură globală sau mixtă, ceea ce înseamnă reducerea independenţei strategice a filialelor, şi aceasta în scopul realizării unui alt obiectiv: nu a produce unde este mai ieftin, ci acolo unde se poate realiza cea mai bună combinaţie a tehnologiei, calităţii şi costului.

În acest context, filialei I se mandatează un rol global privind unele produse şi un rol local în relaţie cu altele: produce unele produse doar pentru piaţa locală sau regională, importă unele produse de la alte filiale şi produce alte produse pentru alte pieţe. Aceasta face ca filiala să fie greu de condus şi de aceea trebuie ca rolul ei să fie clar explicit pentru a se evita confuziile.

Sub globalizare, puterea managerului filialei se reduce şi este integrată modului de gândire global al FMN, însă unii manageri naţionali acceptă o astfel de tranziţie, pe când alţii nu.

O altă problemă care se pune este că, în funcţie de mandatul filialei, se vor forma anumite tipologii de oameni care vor munci pe termen lung şi care vor influenţa activitatea de viitor. Astfel trebuie avut grijă ce misiuni sunt acordate filialelor căci, dacă ea are competenţe în domeniul tehnologie şi managerial şi I se transferă doar un rol productiv, primele competenţe acumulate se vor pierde.

Pentru a se obţine o viziune globală a managerilor naţionali, aceştia sunt rotiţi frecvent în diferite regiuni, astfel încât corporaţia să beneficieze de manageri din toată lumea în poziţiile care li se potrivesc cel mai bine. Când sunt la început de carieră, managerii văd oportunităţile externe, dar nu la fel se întâmplă cu cei ce au familii şi copii. De asemenea, rotaţia costă scump, iar managerii expatriaţi primesc de obicei un premiu de stabilire şi acomodare în străinătate.

În concluzie, noul “tip” de filială are următoarele caracteristici: puternice consilii de conducere locale cu reprezentanţi de la nivel central şi individualităţi puternice din afară; managerii filialei sunt activi la multiple nivele ale companiei; legături puternice cu managerii din alte ţări, există oportunităţi de a prelua iniţiativa ca participare activă la politica FN, şi se implementează o cultură a corporaţiei privind modul de acţiune şi misiunea.

În funcţie de tipul structurii organizatorice, există câte un statut/rol specific al filialei:1. Filiala regională, care este o replică în miniatură a societăţii mamă, producând

aceleaşi produse dar într-un volum mai mic pentru o piaţă mai mică:

Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management – Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991, p. 107

45

produsePiaţa de origine Societatea mamă

bariere tarifare

- autonomie mare- centru de profit

Piaţa filialei Filiala aceleaşi produse

- Filiala internaţională, atunci când ceea ce este produs în filială se schimbă cu ceea ce este produs în societatea mamă (o raţionalizare a producţiei):

Piaţa de origine Societatea mamă

Produse noi

- autonomie mică- producţie funcţie

Piaţa filialei Filială de cost

- filiala globală, care produce o serie de produse pentru piaţa globală dar este şi specializată pentru piaţa regională:

Societatea mamă Piaţa de origine

- autonomie integratăPiaţa filialei Filiala - criterii de profitabilitate

46

Tehnologie

Managem

ent

Produse P

rodus

Tehnologie

Pro

duse

Pro

dus

O problemă importantă este iniţiativa strategică a filialei funcţie de competenţa ei şi de presiunile organizaţionale, filiala are urătoarele limite:

Tabelul 4.2. Limitele unei filiale

Competenţă scăzută Competenţă ridicatăFormarea de alianţe şirealizarea de achiziţii

Luarea de iniţiativeStrategice

Acceptarea instrucţiunilorsocietăţii mamă

Influenţează strategiasocietăţii mamă

4.2. Relaţiile inter-firmă

Pe lângă gama complexă de acţiuni intra-firmă, trebuie analizate şi opţiunile strategice privind relaţiile FMN cu alte firme. Se ştie că o firmă poate opta fie pentru producerea unui singur produs într-un anumit stadiu al lanţului valorii (implicată apoi într-o multitudine de relaţii de afaceri cu alţi agenţi economici), sau integrarea în producţie a mai multor produse cu circuit complet.

Între aceste două extreme de organizare, o firmă se poate angaja într-o varietate de relaţii organizaţionale, fiecare implicând combinaţii diferite de resurse şi capacităţi, asumarea riscului şi luarea deciziei.

Astfel că FMN trebuie să delibereze pentru ce este mai bine pentru ea: să intre în competiţie sau să coopereze cu alte firme în scopul realizării obiectivelor sale.

Posibilitatea de descompunere a produselor în componente a condus la creşterea activităţilor de cooperare, ce reprezintă, de fapt, tehnici de pătrundere pe pieţe străine. Logica acestei descompuneri internaţionale este motivată în primul rând de capacitatea unor ţări sau firme subproducătoare de a realiza produsele respective la costul cel mai mic.

Strategiile de cooperare devin astfel, într-un mediu economic în care frontierele sectoarelor, grupărilor sau firmelor sunt mobile, adevărate curse între diferiţi concurenţi. Asemenea curse strategice pot fi observate în domeniul C&D, producţiei, marketingului etc.

Expansiunea acestei noi forme de ISD este explicată de Dunning prin evoluţia variabilelor macroeconomice din diferite ţări, care se modifică în timp. Astfel, variabila “mediu economic” creşte dacă PNB/locuitor creşte; în cazul variabilei “sistem”, cu cât ţara este mai dezvoltată, cu atât pieţele sunt mai eficiente, iar preferinţa pentru tranzacţii internaţionale creşte; iar variabila “politică economică” evoluează atunci când guvernul încurajează proiectele multinaţionale, cu participarea firmelor locale, proces ce are loc atât în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi al celor dezvoltate.

FMN se angajează în două tipuri de relaţii cu alte firme: relaţii privind conducerea comună, caz în care caracteristice sunt organizaţiile

joint-venture, care erau predominante în anii ‘70-’80 (dintre toate acordurile încheiate pe termen lung în decursul anului 1980, forma principală de cooperare a fost varietatea joint-venture, în proporţie de 55%, iar motivul a fost legat de transferuri şi complementarităţi de tehnologii în electrotehnică, telecomunicaţii, chimie automobile; ca evoluţie, luând perioada 1970-1982, formele de cooperare preferate au fost joint-venture – 41%, licenţe – 16%, subproducţia – 12%, şi altele – 31%); acest tip de noi structuri care pot lua naştere a fost descris în Capitolul 1.1.3.

Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen and Unwin, Londra, 1981 Porter, Rawbinson, Ghemawat – “Competition in Global Industries”, Harvard Business School Press, Boston, 1986

47

Presiuni spre localizare

Presiuni spre globalizare

relaţii de tranzacţionare, care au o deosebită amploare în ultimii ani, principala formă fiind alianţele strategice şi asupra cărora ne vom opri în continuare; aici trebuie reţinut faptul că asemenea “alianţe”, care se încheie în general în scopul partajării cheltuielilor de C&D, nu împiedică FMN să intre în competiţie în ceea ce priveşte desfacerea produselor.

Astfel că, dacă într-o primă etapă a existat tendinţa unor implantări totale în străinătate sau cel puţin a unei participări majoritare, studiile ONU scot în evidenţă, în ultimii ani, creşterea semnificativă a numărului acordurilor de cooperare între FMN, participărilor reciproce şi filialelor comune. Aceste metode reprezintă de fapt noile forme de ISD caracteristice ţărilor dezvoltate şi sunt concentrate în industriile de vârf (informatică, electronică, aerospaţiale) sau în industrii ajunse la maturitate care necesită retehnologizări (industria de automobile).

Începând cu anul 1980, alianţele strategice s-au multiplicat iar firmele tehnologico-financiare sunt firmele viitorului, deoarece tendinţa firmelor din ţările dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucrătoare pentru cele ale serviciilor care necesită un grad crescând de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, făcându-şi apariţia în acest context şi băncile multinaţionale.

De asemenea, alianţele sunt folosite şi ca instrument de promovare a produsului şi a strategiilor de marketing globale.

Alianţa strategică, ca definiţie, reprezintă alianţa realizată în mod deliberat pentru dezvoltarea avantajului competitiv durabil al firelor participante.

Motivele pentru care alianţele iau naştere pot fi agresive sau defensive, pot fi generate de firme care se află în faze diferite ale lanţului valorii sau în lanţuri diferite, pot fi determinate de piaţă sau nu. Printre cele mai importante motive, identificăm următoarele:

realizarea sinergiei; scăderea cantităţii de capital investit; dispersia sau reducerea costurilor fixe;

exploatare mai bună a economiilor de scară; costuri unitare mai mici prin folosirea avantajelor comparative ale părţilor;

convergenţa tehnologiilor şi interdependenţa procesului de inovare; dispersia costurilor de C&D; acces mai rapid la noile tehnologii;

răspuns la creşterea competiţiei, reducerea ciclului producţiei, rată mai rapidă a înnoirii tehnologice;

obţinerea de beneficii reciproce din folosirea combinată a mijloacelor complementare; schimbul de patente şi teritorii;

depăşirea barierelor guvernamentale în calea comerţului şi investiţiilor; promovarea eforturilor comune de C&D şi design cu furnizorii/clienţii; asistarea firmelor mici în procesul de intrare în noile sectoare tehnologice; câştigarea de noi cunoştinţe despre piaţă; realizarea unui acces mai rapid pe piaţă;

dispersia costurilor de marketing şi distribuţie; preîntâmpinarea sau neutralizarea strategiilor concurenţilor sau dobândirea unei

puteri monopoliste, ca strategie defensivă de a reduce concurenţa; o securitate sporită împotriva guvernelor care favorizează firmele locale; înţelegeri

mai bune cu furnizorii şi uniunile sindicale; ca strategie iniţială de intrare pe pieţe nefamiliare; reducerea riscului politic.Exemple de cooperare sub forma alianţelor strategice realizate în ultimii ani sunt

numeroase (exemple: Mitsubishi – Daimler – Benz, Peugeut – Citröen – Suzuki, Chrysler Corp – Renault, Akai – Mitsubishi, Fanuc – General electric, Nissan – Mazela etc.)

Transnational Corporation in World Development: Trends and Prospects, UNO, New York, 1988 Contractor – “Cooperative Alliances and International Business”, 1988

48

De asemenea, o altă formă dominantă a ISD în ultimii ani a fost şi cea a fuziunii şi achiziţiei (F&A), formă în cadrul căreia SUA conduce (aproximativ 80% din ISD ale corporaţiilor străine în SUA sunt în forma F&A); la fel şi în cazul ţărilor Europei, unde mai mult de 60% din investiţiile companiilor străine în ţările avansate sunt F&A.

Este normal ca pe măsură ce liberalizarea pieţei progresează, focusul ISD se mută din realizarea companiilor noi spre achiziţionarea companiilor existente; F&A este încurajată şi de boom-ul economic din ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare.

Încă există un puternic contrast între companiile occidentale care apelează frecvent la F&A ca mijloace de a investi în străinătate, şi companiile japoneze, care sunt mai reticente. Chiar dacă deţin recorduri privind investiţiile pe piaţa SUA, companiile japoneze tind să investească prin stabilirea de noi implantări, în timp ce ISD ale companiilor germane, franceze sau canadiene în SUA au o tendinţă puternică de a lua forma participării capitalului şi F&A.

În Europa, cel mai mare primitor de investiţii în forma F&A este Marea Britanie, urmată de Germania şi Franţa, ţări care sunt şi mari investitori în acelaşi timp. Alte ţări, ca Italia şi Spania, care sunt mai degrabă primitori de investiţii F&A decât furnizori. Această mare deschidere a Europei în faţa F&A este explicată prin faptul că F&A este acceptată ca o metodă de management eficientă pentru economiile de piaţă dezvoltate.

Nu putem încă termina discuţia despre strategiile inter-firmă fără a aduce în discuţie şi statutul cartelurilor. Ca definiţie, cartelul este un sindicat sau un trust internaţional format special pentru a controla preţurile şi outputul din anumite câmpuri de activitate, deci reprezintă colaborări între firme producătoare de aceleaşi produse pentru realizarea unui scop comun, sau prin care se realizează schimb de patente, know-how, informaţii, tehnică. Uneori, aceste tipuri de colaborare pot fi restrictive (ca în cazul cartelurilor maritime), instituindu-se cote de output sau export, prevederi privind realizarea de contracte, nivelul preţurilor etc., acestea fiind impuse de conducerea acestui sindicat membrilor săi, care pot fi FMN sau alte firme mai mici.

Cartelurile iau naştere în general pe piaţa de oligopol a produselor primare. Cartelurile există de la apariţia FMN, dar între ele există unele diferenţe: dacă FMN au o activitate pronunţată în sectoare dinamice şi cu produse diferenţiate, cartelurile au fost şi sunt caracteristice sectoarelor cu produse omogene, cu economii de scară reduse, tehnologie relativ statică.

În ultimii ani, cartelurile au fost sprijinite de o serie de guverne în tentativa de stabilizare a preţurilor materiilor prime, a termenilor de comerţ în favoarea ţărilor exportatoare sau de a controla exploatarea resurselor neregenerabile.

Totuşi, chiar dacă au o istorie marcantă, cartelurile au tendinţa, în climatul economic contemporan, de a fi înlocuite de alianţele strategice internaţionale sau consorţii de FMN care se bazează mai puţin pe acorduri privind împărţirea pieţei sau controlul preţurilor.

4.3. Preţurile de transfer şi distribuţia valorii adăugate

4.3.1. Preţul de transfer

Preţurile de transfer se practică între filialele care aparţin unei FMN şi situate în diferite ţări, în scopul de a obţine avantaje din utilizarea condiţiilor locale şi de a crea centre de profit în ţara în care fiscalitatea este mai favorabilă. Criteriile uzuale în fixarea preţurilor de transfer internaţionale pot fi:

UNCTAD – “World Investment Report”, 1998 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 256

49

evaluarea volumului contribuţiei active (de una sau alta dintre pieţe); aprecierea cotei de participare în acţiunea de cooperare; nivelul de taxe şi tarife; negocierea unui contract care să prevadă o formulă specifică pentru calcularea

preţurilor de transfer.La amplasarea filialelor în străinătate se ţine cont şi de o serie de motive/caracteristici

legate de preţurile de transfer: perspectivele de recuperare rapidă a investiţiilor de creare a filialelor (apreciate în

general la 5-6 ani); perspectivele de repatriere a profiturilor; strategia expansiunii “inspirată” de avantajul fiscal, devenind de notorietate

publică amplasarea de filiale în aşa-numitele “parodie fiscală” şi având ca obiect de activitate nedeclarat concentrarea, prin intermediul “preţurilor de transfer”, a unei părţi cât mai mari din profitul întregii societăţi, în scopul evaziunii fiscale;

integrarea pe verticală, consecinţa asupra comerţului internaţional constituind-o creşterea ponderii fluxurilor comerciale intrasocietate, estimate la o treime din totalul exporturilor şi importurilor mediale.

În general, schimburile intrasocietate cuprind 3 categorii de fluxuri: exporturile filialelor către societatea-mamă, exporturile societăţii-mamă către filiale şi schimburile interfiliale. Particularitatea lor constă în aceea că ele nu depind decât indirect de cererea care se manifestă pe piaţă. ele sunt răspunsuri rapide la nevoile de auto-aprovizionare şi la interesele de maximizare a profitului ale societăţii respective. Ca urmare, ele sunt coordonate de “statul major” al societăţii-mamă, care îşi desfăşoară astfel activitatea pe propria sa piaţă internaţională.

Acţionând în mai multe ţări, FMN sunt supuse mai multor jurisdicţii de impozitare, adică trebuie să plătească taxe mai multor ţări. Sistemele naţionale de impozitare sunt extrem de complicate şi diferă de la o ţară la alta. Diferenţele dintre sistemele naţionale de impozitare a veniturilor afectează deciziile managerilor FMN în ceea ce priveşte implantarea filialelor sau sucursalelor, finanţarea şi “preţurile de transfer” (preţurile produselor şi activelor transferate între diferite unităţi ale FMN).

Aşadar, preţurile de transfer sunt cele folosite pentru transportul produselor în cadrul companiei care are filiale în mai multe ţări. Cea mai mare parte din aceste transporturi se realizează între societatea-mamă şi filiale. Preţurile la filiale pot fi mai mici sau mai mari decât cele cerute cumpărătorilor independenţi, în funcţie de obiectivele firmei.

Obiectivele principale ale stabilii preţurilor de transfer (intrafirmă) sunt: maximizarea profiturilor corporaţiei ca un întreg; facilitarea controlului companiei-mamă; oferirea conducerii de la toate nivelurile (atât din diviziile de producţie, cât şi din cele internaţionale) unei baze adecvate pentru menţinerea, dezvoltarea şi primirea creditului pentru propria lor profitabilitate.

Preţurile de transfer pot fi folosite pentru reducerea sau evitarea tarifelor vamale, a diferitelor reglementări legale sau obţinerea de avantaje datorită ratelor de schimb favorabile.

Avantajele folosirii acestor preţuri sunt: micşorarea taxelor vamale, prin transportul bunurilor în ţările cu tarife ridicate la

preţuri minime de transfer, astfel încât taxele şi bazele lor de determinare sunt reduse; reducerea impozitelor pe venituri în ţările cu taxe ridicate prin supraevaluarea

bunurilor transferate din unităţile din astfel de ţări; profiturile sunt eliminate şi transferate spre ţările cu taxe reduse. Un asemenea transfer al preţurilor poate fi utilizat, de asemenea, pentru aranjarea situaţiilor financiare, prin creşterea profiturilor raportate în ţări în care sunt întreprinse împrumuturi şi alte finanţări;

Cateora, P.R. – “Cooperative Alliances and International Business”, 1998

50

facilitarea repatrierii dividendelor. Atunci când repatrierea dividendelor este împiedicată prin politica guvernamentală, poate fi luat un venit impozabil sub forma unor preţuri ridicate pentru produsele sau componentele transportate spre unităţile din acea ţară.

Deciziile privind preţurile de transfer sunt influenţate de următorii factori: obligaţiile privind impozitul pe venit în ţara-gazdă şi de origine; taxele vamale şi/sau tarifele din ţara gazdă; controlul schimbului în ţara gazdă; restricţii de repatriere în ţara gazdă; sistemul de cote din ţara de origine; situaţia creditului societăţii mamă şi a filialelor sale străine; restricţiile privind societăţile mixte în ţara gazdă.

Importanţa acestor factori variază de la o ţară la alta, potrivit locului unde sunt amplasate filialele.

În stabilirea preţurilor de transfer, firele folosesc următoarele orientări generale: toate unităţile interne şi externe sunt centre de profit şi transferurile trebuiesc realizate la niveluri care aduc un profit rezonabil, atât unităţilor vânzătoare, cât şi celor cumpărătoare; profitul este împărţit potrivit funcţiilor realizate în producerea şi marketingul-ul bunurilor la oricare cumpărător; marjele brute (diferenţa dintre costurile de producţie şi distribuţie şi vânzările la un cumpărător oarecare) sunt împărţite (mai mult sau mai puţin regulat) între producătorii interni şi unităţile externe de marketing.

Transferul intrafirmă se poate realiza pe baza a 4 acorduri de determinare a preţurilor bunurilor:

vânzări la costul de prelucrare local, plus un procent standard determinat în funcţie de cheltuielile generale sau randamentul investiţiei;

vânzări la costul celui mai eficient producător din companie, plus un procent standard;

vânzări la preţuri negociate; vânzări la preţuri declarate înaintea începerii negocierilor, folosind aceleaşi preţuri

ca şi cele cotate consumatorilor individuali.Dintre cele 4 variante, cea mai acceptată de către diviziile şi autorităţile străine este

ultima, însă baza de transfer depinde de natura filialelor şi condiţiile pieţei.Preţurile de transfer trebuiesc stabilite astfel încât să nu afecteze profiturile unor

unităţi în detrimentul altora şi a nu se ajunge astfel la conflicte între unităţile aceleiaşi companii.Pentru a nu fi amendate că practică preţuri de transfer ce nu sunt în concordanţă cu

principiile pieţei libere, companiile trebuie să dea explicaţii asupra modului de calcul al acestor preţuri.

Orice FMN încearcă să-şi reducă povara impozitelor. O FMN îşi raportează majoritatea profiturilor într-o ţară cu impozite mici, chiar dacă profiturile efective sunt obţinute într-o ţară cu taxe mari.

Fie iه - rata impozitului pe profit în ţara de origine şi ig – rata impozitului în ţara gazdă. Dacă io>ig atunci se subevaluează exporturile către filiala din ţara gazdă şi se supraevaluează importurile de la filială, rezultând astfel un impozit mai mic. Scopul îl reprezintă manipularea preţurilor între societatea mamă şi filiale pentru ca profiturile să devină mai mari în ţara cu impozite mai mici.

Exemplu: - luăm cazul unei FMN care are unităţi în Germania, Hong-Kong şi SUA; strategia ei va fi următoarea (în funcţie de rata impozitelor pe profit):

Tabelul 4.3.Model de calcul al impozitului pe profitul FMN

Germania (i=50%)- cost de producţie: Cp = 4000USD

Hong-Kong (i’=15%)- cost de achiziţie:Ca = 4000USD

SUA (i”=34%)

C’a = 5000USD

51

- preţul: P = 4000USD- profit brut:Pb = Cp – P = 0USD- impozitul:I = i*Pb = 0USD

- preţ vânzare:Pv = 5000USD- profit brut:P’b = Ca – Pv = 1000USD- impozit pe profit:Ip = i’*P’b = 150USD- profit net:Pn = P’b-Ip = 850USD

P’v = 5000USD- profit:Pr = C’a – P’v =0USD

I’p = i” * Pr = 0USD

Impozit total: It = I + Ip + I’p = 150 USD

Astfel, impozitul total al unei FMN poate fi plătit la rata minimă a tuturor impozitelor din ţările în care acţionează. Abuzurile evaluării FMN sunt ilegale (dacă pot fi dovedite). FMN sunt obligate să fixeze preţurile ca şi cum nu ar exista nici o legătură între ele.

Ca exemplu, Serviciul Veniturilor Interne (IRS) din SUA susţine că Toyota Inc. din Japonia a supraîncărcat sistematic (timp de ani de zile) filiala sa din SUA pentru majoritatea camioanelor, automobilelor şi componentelor vândute în SUA. Datorită preţurilor de transfer, profiturile impozabile au fost transferate în Japonia. Toyota a acceptat, de curând, să plătească IRS-ului suma de 1000000000 USD.

4.3.2. Distribuţia valorii adăugate create de FMN

Dacă distribuţia profiturilor nete ale FMN depinde de strategia firmei (de expansiune, de restrângere etc.) sau de interesele părţilor implicate (acţionari, manageri etc.), problema principală care se pune totuşi, şi care apare ca determinant al acţiunii operaţiei precedente, este distribuţia valorii adăugate create de FMN între aceste companii şi ţările în care operează. Multe ţări sunt interesate de atragerea ISD, deoarece acestea pot influenţa în mod pozitiv PNB-ul ţării respective.

Astfel, valoarea adăugată naţională pentru o ţară, rezultată în urma activităţii FMN, poate fi exprimată astfel:

V – I = VALVAL = F + T – SVAN = VAL – P unde:V – venituri din outputul generat;I – importuri de bunuri şi servicii;VAL – valoarea adăugată locală;F – plata factorilor de producţie;T – taxe către stat;S – subvenţii de la stat;P – profituri nete ale FMN;VAN – valoarea adăugată naţională.Această valoare adăugată care revine unei ţări depinde de doi factori: manipularea

preţurilor de transfer şi politicile guvernamentale de taxare.

Jeannet, P.R.; Hennessey, H.D. – “International Marketing Management”, Houghton-Mihlin Co, Boston, 1998

52

Dacă preţurile de transfer au fost tratate în capitolul precedent prin prisma FMN, ne vom opri acum asupra acţiunilor statelor gazdă de a limita procedurile de “eschivare” ale FMN de la regimul impozitelor prin manipularea preţurilor de transfer. Printre acestea putem enumera:

obligarea FN şi a filialelor de a furniza mai multe informaţii privind practicile preţurilor de transfer;

spargerea legăturilor dintre societatea mamă şi filiale prin introducerea unor agenţii independente;

taxarea profiturilor având ca bază de referinţă costurile şi preţurile interne; descurajarea exporturilor subevaluate prin taxe de export şi a importurilor

supraevaluate prin taxe de import; obligarea FMN de a practica preţuri de piaţă naţională sau internaţionale; obligarea FMN de a calcula preţurile pe baza unor formule prestabilite; adoptarea unor metode de alocare a profiturilor în funcţie de distribuţia geografică

a vânzărilor; impunerea metodei profiturilor comparate (într-o anumită industrie); instituirea de controale neprevăzute; restricţii locale privind aportul de capital străin/local; realizarea unor acorduri de preţ prealabile.De asemenea, sunt instituite şi o serie de acţiuni supranaţionale privind aceste practici:

ghidul OCDE, acorduri guvernamentale bilaterale, codul GATT, standardizarea invoice-ului internaţional şi a celorlalte proceduri, armonizarea sistemelor de taxare, convenţii internaţionale privind publicarea de către FMN a metodelor folosite, colaborarea între diferite autorităţi de resort sau introducerea unor proceduri de arbitrare.

Celălalt factor, politicile guvernamentale privind sistemul fiscal, poate fi privit din perspectiva ţării gazdă şi din cea a ţării de origine.

Din primul punct de vedere, veniturile realizate din taxarea valorii adăugate create de FMN reprezintă un câştig pentru valoarea adăugată naţională. Dar, în dorinţa de a-şi micşora obligaţiile fiscale la nivel naţional şi la nivelul întregii companii, FMN vor prefera anumite ţări. Astfel, există atracţii pentru FMN de a înregistra vânzări mai mari şi costuri mai mici în ţări cu regim fiscal scăzut, şi de a supraestima importurile intra-firmă în ţările cu fiscalitate dură. Se ştie că FMN au o abilitate deosebită de a se strecura printre aceste situaţii, aşa că ţările trebuie să fie atente la modul de atragere a ISD.

În acest mod politica guvernamentală poate influenţa în mod decisiv nivelul profiturilor FMN, dar în dorinţa ţării gazdă de a mări partea de valoare adăugată reţinută de la FMN trebuie să ţină cont de abilitatea acesteia de a contracara aceste tentative, dar de efectele adverse care ar putea să le aibă pe termen lung asupra profitabilităţii şi investiţiilor.

Reacţia FMN la sistemul fiscal impus de ţara gazdă este diferită de cea a firmelor locale, şi aceasta din trei motive: FMN acţionează în mai multe locaţii ceea ce-i permite o flexibilitate mai mare de alegere, ele îşi internalizează produsele intermediare şi finale ceea ce-i permite să manipuleze costurile şi veniturile transfrontaliere, şi avantajele specifice de care dispun care-i permit să exploateze diferitele sisteme fiscale şi chiar să le influenţeze.

Din perspectiva ţării de origine, apar două probleme: pierderea veniturilor taxabile din exterior (care ar fi putu să fie culese dacă investiţiile erau realizate în ţara de origine) şi modul în care sistemul fiscal al ţării de origine afectează veniturile globale ale FMN.

Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 522 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Londra, 1995, p. 507

53

Investiţiile străine ale FMN sunt acceptate de ţările de origine dacă beneficiile returnate (profituri repatriate sau cele rezultate din capacitatea de inovare) sunt mai mari decât cele care ar fi putu fi realizate în ţara de origine; dar sunt şi descurajate, dacă se pune problema oportunităţilor de ocupare, aceasta fiind o problemă majoră a perioadei contemporane.

Şi deşi ţările gazdă au prioritate la impozitare, cele care stabilesc nivelul final al beneficiilor nete este fiscalitatea ţării de origine, acestea căutând deseori să neutralizez taxele impuse asupra veniturilor străine în ţările gazdă.

Cu toate că există multe acorduri bilaterale privind aceste aspecte legate de realitatea veniturilor declarate de FMN încă rămâne, deoarece FMN răspund la ele prin modul de organizare, preţuri de transfer şi avantaje specifice pentru a reduce fiscalitatea.

4.4. Studiu de caz: UNILEVER

Având origini anglo-olandeze, Unilever este astăzi una dintre cele mai mari afaceri din lume în domeniul bunurilor de larg de consum. Ea are operaţii în peste 90 de ţări, cu peste 250000 de angajaţi, cu vânzări anuale de peste 49 miliarde GBP. Produsele Unilever – de la detergenţi şi cosmetice la îngheţată şi ceai – au devenit nume cunoscute în toate familiile din Bucureşti la Bali, din Taiwan în New York. Mii de „brand”-uri Unilever, multe dintre ele lideri de piaţă, influenţează vieţile a peste jumătate din familiile din întreaga lume.

Companiile mamă gemene ale Grupului Unilever sunt NV şi PLC, ce au entităţi legale separate şi liste separate de cotare a acţiunilor. Totuşi, ele acţionează ca o singură entitate şi cu un singur obiectiv. De asemenea, ele au aceiaşi directori iar acordurile implică toţi acţionarii. În general, filialele sunt deţinute ori de NV ori de PLC, excepţie făcând companiile din SUA care sunt deţinute în procent de 75% de NV şi de 25% de PLC.

Am ales această firmă ca studiu de caz deoarece Unilever, una dintre cele mai mari şi puternice firme multinaţionale din lume, adoptă o nouă strategie pentru a-şi maximiza poziţia în noul context mondial.

Scopul Unilever este de a satisface trebuinţele de zi cu zi ale oamenilor din toată lumea, de a anticipa aspiraţiile consumatorilor şi a răspunde creativ cu produse şi servicii care să contribuie la ridicarea standardului de viaţă.

Începând cu anul 2000, Unilever aplică o nouă strategie pentru a-şi asigura creşterea în noul context mondial caracterizat de tendinţele de integrare regională şi de globalizare, Unilever, alături de celelalte firme multinaţionale, fiind factori cheie ce asigură echilibru între aceste două tendinţe.

Această nouă strategie este denumită „Calea spre creştere”, şi este fundamentată pe conceptul „o adevărată FMN multi-locală” (de la cunoştinţele şi expertiza internaţională la servicii către consumatorii locali).

În „Calea spre creştere”, managementul firmei se angajează să furnizeze o creştere anuală de top de 5-6% şi rate operaţionale (profit operaţional, la care se adaugă profitul excepţional şi amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale) de 16% până în anul 2004. Aceasta se va realiza prin concentrarea asupra brand-urilor lidere pe pieţe şi sprijinirea acestora cu o inovare puternică, sprijin de marketing mai accentuat, un lanţ de distribuţie cu aproximativ 150 de poziţii cheie, procese de afaceri simple şi restructurarea sau renunţarea la afacerile subperformante.

Primul an al aplicării acestei noi strategii (anul 2000) a fost anunţat ca unul de succes. A fost un moment de continuă creştere a vânzărilor a brand-urilor lider cu 3,8%. Ratele operaţionale au ajuns la un record de 12,1% iar câştigurile pe acţiune au crescut cu 10,5%.

54

Costul total al programului „Calea spre creştere” a fost estimat la 5 miliarde EURO în decurs de 5 ani, având economisiri anuale de 1,5 miliarde EURO. În plus, se aşteaptă şi economisiri de 1,6 miliarde din îndreptarea atenţiei spre cumpărăturile globale.

La un an de la aplicarea acestui program, se poate raporta progresul şi executarea acestuia în linii mari. Pe lângă obţinerea ratei operaţionale menţionate, s-au realizat şi achiziţii a următoarelor companii: Bestfoods, Amora Maille, Slim-Fast şi Ben/Jerry, adăugându-se astfel noi nume în portofoliul de brand-uri. Aceste noi companii au adus de asemenea un management puternic şi experimentat care va contribui la aplicarea acestui program.

Progres important s-a realizat şi în adoptarea unui lanţ de distribuţie care să servească brand-urilor lider pe care compania se focalizează prin acest program. Se prevede o reducere de aproximativ 100 de activităţi de producţie până în 2004. În 2000 s-au închis sau redus 23 de activităţi de producţie.

Costurile de restructurare în 2000 au fost de 1,8 miliarde EURO, înscriindu-se în liniile generale ale programului.

De asemenea, în contextul aceluiaşi program, în august 2000 s-a anunţat o nouă structură organizaţională bazată pe două divizii, pentru a se focaliza mai puternic asupra domeniilor Alimentar şi Îngrijire Casnică şi Personală. Cele două divizii, inclusiv integrarea afacerii Bestfoods, sunt operaţionale începând cu 1 ianuarie 2001.

Dezvoltarea susţinută este şi ea luată în vedere în aplicarea programului. Atenţia este îndreptată spre agricultură şi administrarea apelor, iar la începutul anului 2001, s-a publicat pentru prima dată Analiza Socială. Aceasta reprezintă abordarea Unilever privind responsabilitatea socială a corporaţiilor şi este un document ce însoţeşte Raportul de Mediu care demonstrează progresul continuu în impactul companiei global asupra mediului.

Accent se pune şi pe echipa Unilever. De-a lungul existenţei, Unilever s-a adaptat continuu la schimbare. Totuşi, în aceste vremuri intensitatea şi viteza schimbării sunt făra precedent. În ultimul an s-a făcut mult pentru a se îmbunătăţi calitatea echipei manageriale. S-au făcut schimbări importante în structura echipei de top management şi a modului în care lucrează împreună. S-a ajusta radical modul de remunerare a managerilor care este acum direct legat de rezultatele privind creşterea valorii pentru acţionari.

Structura de management a Grupului este următoarea:

Pentru exemplificarea aplicării programului „Calea spre creştere”, vom prezenta analiza financiară Unilever. De remarcat faptul că raportul financiar este în EURO, deoarece începând cu 1 ianuarie 2000, Unilever a adoptat EURO ca monedă de raportare.

55

Adunarea Generală a Acţionarilor

2 Preşedinţi

Comitetul Executiv

Director Financiar

Director Divizia Alimente

Director Divizia Îngrijire Casnică & Personală

Director de Personal

Director de Dezvoltare

Directori Consilieri

Tabelul 4.4.Contul de profit şi pierdere (în milioane EURO)

Anul 2000 Anul 1999Cifra de afaceri, din care: 48066 41262- venit operaţional 47582 40977- venit din joint-venture -484 -285Costuri operaţionale -44764 -36959Profit operaţional, din care: 3359 4345- profit operaţional 3302 4303- profit din joint-venture 57 42Alte venituri din investiţii fixe -4 10Dobânzi -632 -14Profit brut 2723 4341Taxe asupra profit -1618 -1570Profit net, din care: 1105 2771- dividende -1458 -1265Rezultatul exerciţiului -353 1506

Pentru rata operaţională, se ia în calcul profitul calculat ca sumă între profitul operaţional curent, profitul excepţional (1992 milioane EURO în 2000, respectiv 269 în 1999) şi amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale (435 milioane EURO în 2000, respectiv 23 în 1999), raportat la cifra de afaceri a grupului (venit operaţional).

Tabelul 4.5.Bilanţul (în milioane EURO)

Anul 2000 Anul 1999Total ACTIV 29276 15754Mijloace fixe, din care:- imobilizări corporale şi necorporale- alte mijloace fixeMijloace circulante, din care:- stocuri- debitori, mai puţin de 1 an- debitori, mai mult de 1 an- afaceri achiziţionate pentru revânzare- investiţii curente

374632646710996-818754217254256316663273

960664389636148512457421943

-5473

56

- creditori în curs de 1 an -28364 -12134Total PASIV 29276 15754Creditori mai mult de 1 anProvizioaneDobânziRezerve

1408564046188169

283245825797761

Aceste rezultate apar într-o evoluţie a unui record de 5 ani:Tabelul 4.6.

Consolidarea cash-flow-ului (în milioane EURO)

1996 1997 1998 1999 2000Cash flow din activităţi operaţionaleReturnări investiţii şi servicii financiareTaxeCosturi de capital şi investiţii financiareAchiziţiiDividende ordinareDividende speciale

4530-312-852-1279-1032-810

5558-340-1886-12596239-936

451491

-1261-1399338

-1073

5654-128-1443-1501-362-1266-6093

6738-760-1734-1061-27373-1365

Cash flow înainte de alocarea resurselorResurse lichideResurse financiare

245-348349

7376-6408-688

1210-2003

42

-51395675-146

-25555246422902

Creşteri/descreşteri în cash ale perioadei 246 280 -751 390 -189

Tabelul 4.7.Rata profitului net (la venitul operaţional)

1996 1997 1998 1999 2000Rata profitului net (%) 4,8 11,6 7,3 6,8 2,3

Tabelul 4.8.Rezultate pe zone geografice (milioane EURO)

1996 1997 1998 1999 2000Venit operaţional 39840 42926 40437 40977 47582EuropaAmerica de NordAfrica şi Orientul MijlociuAsia şi PacificAmerica Latină

199678317191457133929

203448900219066314861

189718417222858035018

187908838229867234328

1981611631244780385650

Profit operaţional 3412 3432 4410 4303 3302Europa 1630 1755 2299 2167 1774

57

America de NordAfrica şi Orientul MijlociuAsia şi PacificAmerica Latină

739198469376

505204557411

942223457489

847266642381

165244776343

Tabelul 4.9.Rezultate pe operaţiuni (milioane EURO)

1996 1997 1998 1999 2000Venit operaţional 39840 42926 40437 40977 47582AlimenteÎngrijire Casnică şi PersonalăAlte operaţiuniChimicale speciale

198251569311573165

213321867411061814

2091918783735

-

2033919781857

-

2389822825859

-Profit operaţional 3412 3432 4410 4303 3302AlimenteÎngrijire Casnică şi PersonalăAlte operaţiuniChimicale speciale

1417145789449

12421849108233

18012093516

-

17882361154

-

1735153631-

Evoluţia în grafice:Figura 4.1. Evoluţia ratei profitului Unilever

Figura 4.2. Evoluţia venitului operaţional Unilever

58

Figura 4.3. Evoluţia profitului operaţional Unilever

,

Figura 4.4. Evoluţia venitului operaţional pe zone geografice Unilever

Figura 4.5. Evoluţia venitului operaţional pe operaţiuni Unilever

59

Figura 4.6. Evoluţia profitului operaţional pe zone geografice

Figura 4.7. Evoluţia profitului operaţional pe operaţiuni

60

Comentarii privind analiza financiară:

Rezultate comparative ale anului 2000 cu cele ale anului 1999:Cifra de afaceri totală, care include cifra de afaceri operaţională a grupului Unilever şi

veniturile din acţiunile deţinute de Unilever în joint-venture, a crescut cu 16% la 48066 milioane EURO.

Veniturile operaţionale au crescut de asemenea cu 16% la 47582 milioane EURO. 2945 milioane EURO, reprezentând 7% din această creştere, vin din impactul achiziţiilor din 2000, în principal Bestfoods. Având ca bază rezultatele din 1999, impactul renunţărilor, în principal a afacerilor de panificaţie din Europa, a determinat o reducere a cifrei de afaceri cu aproximativ 500 milioane EURO. Iar creşterea de aproximativ 9% a fost determinată de scăderea ratei de schimb medii pentru EURO în raport cu coşul monedelor Unilever.

Veniturile din acţiunile deţinute în joint-venture au crescut cu 70% la 484 milioane EURO, ca rezultat al achiziţionării firmelor joint-venture Bestfoods în Africa / Orientul Mijlociu şi Asia / Pacific.

Profitul operaţional, înainte de cel excepţional şi amortizări, a crescut cu 25% până la 5729 milioane EURO, iar rata specifică crescând cu 8 procente la 12%, ca rezultat al economisirilor din restructurare şi achiziţionări.

Achiziţiile realizate în 2000 au fost de 415 milioane EURO, din care 280 milioane EURO sunt legate de Bestfoods. Iar 416 milioane EURO din totalul creşterilor s-au datorat scăderii ratei de schimb medii de la un an la altul.

Amortizarea imobilizărilor corporale şi necorporale a fost de 435 milioane EURO, comparativ cu 23 milioane EURO în 1999, reflectând impactul achiziţiilor, în principal Slim-Fast, Ben-Jerry’s, Cressida, Amora Maille şi Bestfoods. Amortizarea imobilizărilor corporale la Bestfoods în 2000 a fost de 301 milioane EURO.

Profitul excepţional a crescut la 1992 milioane EURO faţă de 269 milioane EURO în 1999. Majoritatea cheltuielilor excepţionale s-au datorat programului „Calea spre creştere”. Această iniţiativă a constat în concentrarea resurselor pe brand-urile lider, raţionalizarea activităţile productive, eficientizarea lanţului de distribuţie şi reducerea costurilor, şi reorganizarea sau renunţarea la afacerile neperformante.

Programul total este estimat la un cost de 5 miliarde EURO, din care majoritatea să fie reprezentat de cheltuieli excepţionale. În anul 2000, 1,9 miliarde EURO din cheltuielile excepţionale au avut legătură cu acest program. Din această sumă, 1,1 miliarde EURO sunt în legătură cu restructurarea iar 0,8 miliarde EURO sunt în legătură cu alte capitole, în principal renunţări la anumite afaceri. Renunţările cheie sunt reprezentate de afacerile de panificaţie din Europa care aduceau un profit de 143 milioane EURO, şi vânzarea afacerii Elizabeth Arden

61

(încheiată în ianuarie 2001), care a dus la o pierdere în 2000 de 859 milioane EURO. Iar cheltuieli excepţionale de aproximativ 100 milioane EURO sunt legate de restructurarea ce a privit integrarea Bestfoods.

Ca rezultat al amortizării şi cheltuielilor excepţionale, profitul operaţional a scăzut cu 23% la 3302 milioane EURO.

Costul dobânzii nete a fost de 632 milioane EURO, comparativ cu 14 milioane EURO în 1999. Creşterea cea mai importantă reflectă o creştere de 27 miliarde în debite în timpul anului ce a urmat achiziţionării Bestfoods în octombrie 2000 şi altor achiziţii în timpul anului, împreună cu plata dividendelor speciale pentru 1999.

Rata impozitării efective a grupului s-a ridicat la 51,5% faţă de 31,5% în 1999. Creşterea a fost ca rezultat al amortizării pentru imobilizările Bestfoods, care nu reprezintă taxe deductibile. Dacă nu am lua în considerare amortizarea pentru Bestfoods, rata impozitării pentru operaţiunile normale a fost de 34%, comparativ cu anul 1999.

Profitul net a scăzut cu 60% ca rezultat al nivelului ridicat al cheltuielilor excepţionale şi amortizărilor, creşterii costurilor cu dobânzile şi a ne-deductibilităţii unor taxe.

Cash-flow-ul din operaţiuni a crescut cu 1084 milioane EURO la 6738 milioane EURO, condus de impactul achiziţiilor şi de îmbunătăţirea rezultatelor înainte de excepţionale şi amortizare, împreună cu reduceri în capitalul de lucru, în special în stocuri.

În timpul anului au fost achiziţionate 20 de afaceri în valoare de 27777 milioane EURO, din care 23623 milioane EURO pentru Bestfoods. Alte achiziţii importante sunt cele deja menţionate. Tot în decursul anului 2000, s-a renunţat la 27 de afaceri, ceea ce a însemnat 626 milioane EURO, din care cea mai importantă a fost afacerile de panificaţie din Europa.

Datoriile nete la sfârşitul anului au fost de 26468 milioane EURO, comparativ cu 684 milioane EURO la sfârşitul lui 1999. Aceasta se datorează împrumuturilor făcute pentru finanţarea achiziţiilor afacerilor menţionate.

Strategia financiară a Unilever cuprinde următoarele elemente fundamentale: accesibilitate la capital flexibilitate suficientă pentru achiziţii tactice rezistenţă la turbulenţele economice cost optim al capitalului

Pentru a asigura această strategie, sunt folosiţi următorii indicatori cheie: acoperirea dobânzii nete bazată pe câştigurile înainte de dobânzi, taxe, deprecieri, amortizări

şi cheltuieli excepţionale datoria netă, ca procent din total capital şi rezerve, dobânzi pe termen scurt şi datorii nete fonduri din operaţiuni după dobânzi şi taxe şi înainte de cheltuieli excepţionale: profitul

activităţilor operaţionale raportat ca procent la datoria netăPolitica grupului este de a-şi finanţa filialele printr-un mix de câştiguri reţinute şi

împrumuturi de la compania mamă şi companii financiare care sunt cele mai aproape de ţara specifică. Pentru a asigura flexibilitate maximă în întâmpinarea nevoilor în schimbare a afacerilor, posibilităţile de finanţare Unilever sunt concentrate în companiile mamă şi în companii financiare.

Unilever menţine accesul la pieţele financiare globale printr-o infrastructură de programe financiare pe termen scurt şi lung pe pieţele SUA şi UE, care se derulează în principal prin Unilever Capital Corporation.

Politica de trezorerie are ca obiectiv să menţină puterea şi flexibilitatea financiară a Unilever în contextul strategiei financiare pe termen lung.

Operaţiunile de trezorerie ale Unilever se derulează ca centre de cost şi sunt guvernate de politici şi planuri ale echipei manageriale. Liniile generale sunt formate dintr-un sistem de

62

autorităţi şi de rapoarte independente ce acoperă majoritatea ariilor de acţiune. Performanţa este strict urmărită, realizându-se în acelaşi timp un audit intern al corporaţiei.

Controlul riscurilor de piaţăUnilever este expus unei varietăţi de riscuri de piaţă, incluzând efectele schimbărilor

în ratele de schimb ale monedelor, ratele dobânzilor şi propagarea creditelor. În cursul normal al afacerilor, grupul se confruntă şi cu riscuri care sunt ne-financiare sau ne-cuantificabile, de exemplu riscurile de ţară.

Produsele Unilever sunt în general vândute prin forţa proprie de vânzare şi prin agenţi şi distribuitori independenţi către en-gross-uri, detailişti, instituţii şi alţi distribuitori. Unilever a luat câteva iniţiative pentru a lucra cu clienţii săi pentru a accelera dezvoltarea categoriilor de produse şi pentru a optimiza fluxul mărfurilor. Aceasta include un răspuns eficient al clientului pentru a realiza stocul optim şi distribuţia just-in-time prin coordonarea electronică a stocului de bunuri Unilever în depozite şi magazine.

Factorii de risc:- Unilever operează în mai mult de 90 de ţări, iar în fiecare ţară afacerile sunt subiectul unor

grade variate de risc şi incertitudini în legătură cu reglementările, climatul social şi politic şi alţi factori locali

- Abilitatea Unilever de a continua să realizeze costuri mai mici şi creşteri în utilizarea capacităţilor

- Unilever poate să nu fie capabilă să îmbunătăţească veniturile şi profitabilitatea în lumina accentuării competiţiei

- Abilitatea Unilever de a-şi menţine relaţiile cu clienţii cheie- Continuarea Unilever pe o creştere susţinută pe pieţele aflate în curs de dezvoltare, cum ar fi

China şi restul Asiei de SE, Mexic, Brazilia şi restul Americii Latine şi ţările din Europa Centrală şi de Est

- Abilitatea Unilever de a controla problemele legale şi cele legate de taxe- Abilitatea Unilever de a continua să inoveze- Abilitatea Unilever de a îndeplini programul „Calea spre creştere”- Abilitatea Unilever de a integra afacerile achiziţionate- Abilitatea Unilever de a implementa schimbările organizaţionale anunţate prin programul

„Calea spre creştere”Investiţii fixe şi companii principale ale grupului Unilever:

Europa: Austria – 3, Belgia – 2, Republica Cehă – 1, Danemarca – 2, Finlanda – 2, Franţa – 11, Germania – 5, Grecia – 2, Ungaria – 2, Irlanda – 3, Italia – 5, Olanda – 9, Norvegia – 1, Polonia – 2, Portugalia – 3, România – 1, Rusia – 1, Slovacia – 1, Spania – 3, Suedia – 4, Elveţia – 9, Turcia – 4, Marea Britanie – 13

America de Nord: Canada – 2, SUA – 16 Africa şi Orientul Mijlociu: Coasta de Fildeş – 1, Congo – 2, Dubai – 1, Egipt – 2, Ghana – 1,

Israel – 2, Kenya – 2, Malwi – 1, Maroc – 1, Nigeria – 1, Arabia Saudită – 4, Africa de Sud – 1, Tanzania – 1, Tunisia – 1, Uganda – 1, Zambia – 1, Zimbabwe – 1

Asia şi Pacific: Australia – 1, Bangladesh – 1, China – 8, India – 1, Indonesia – 2, Japonia – 1, Malaysia – 2, Noua Zeelendă – 1, Pakistan – 2, Filipine – 1, Singapore – 1, Coreea de Sud – 1, Sri Lanka – 1, Taiwan – 1, Thailanda – 1, Vietnam – 1

America Latină: Argentina – 2, Bolivia – 1, Brazilia – 2, Chile – 2, Columbia – 3, Costa Rica – 1, Republica Dominicană – 1, Ecuador – 1, El Salvador – 1, Guatemala – 1, Honduras – 1, Mexic – 2, Antilele Olandeze – 1, Nicaragua – 1, Panama – 1, Paraguay – 1, Peru – 1, Trinidad & Tobago – 1, Uruguay – 1, Venezuela – 2

Principalele joint-venture: Europa – 1, America de Nord – 1, Africa şi Orientul Mijlociu – 4, Asia şi Pacific - 6

63

În România există Unilever România ca filială a Unilever. Brand-urile consacrate sunt: Omo, Lux, Rexona, Impulse, Denim, Pond’s, Bona, Domestos, Coccolino, Organics, Timotei, Axe, Rama, Algida, Close-Up.

Unilever a exportat spre România câţiva ani la rând relativ pe o scară redusă. În mai 1995 Unilever şi-a mărit semnificativ implicarea în România prin achiziţionarea de la Fondul Proprietăţii de Stat a companiei DERO, producătorul naţional lider al pieţei detergenţilor. Tranzacţia, inclusiv angajamente pentru investiţii post achiziţionare privind modernizarea, a pavat calea consolidării poziţiei Unilever ca unul din cei mai importanţi investitori internaţionali în România.

În 1994 şi 1995, cota de piaţă a companiei DERO pe piaţa detergenţilor a fost în declin sever datorită presiunilor din partea brand-urilor importate. O prioritate urgentă pentru noua echipă de management a fost să întoarcă situaţia. Aceasta a cerut o serie de acţiuni: reformularea produsului la standarde internaţionale de performanţă şi relansarea lui, cu un puternic suport promoţional; crearea şi coordonarea unei reţele naţionale de distribuitori, pentru a înlocui sistemul pasiv de en-gross-işti şi distribuitori.

O realizare necesară a fost şi creşterea capacităţii de producţie, inclusiv înlocuirea completă a stadiilor importanţi în procesul de producţie, pentru a realiza standarde înalte privind calitatea produsului, eficienţa şi impactul de mediu.

Introducând noi metode şi sistem în toate domeniile, în particular în vânzări şi marketing, printr-un transfer iniţial de expatriaţi, recrutarea de specialişti naţionali şi training intensiv al capitalului uman naţional.

În acest mod, Unilever a asigurat succesul continuu şi profitabilitatea afacerii prin oferirea de beneficii comunităţii în care operează.

Rezultatul tuturor acestor activităţi a fost reconstruirea fabricii DERO (care a fost redenumită DERO LEVER). Bona Prima este detergentul lider pe piaţa naţională în România, iar celelalte brand-uri au de asemenea poziţii de piaţă puternice: Omo, Dero Activ, Derosept.

Infrastructura creată pentru a sprijini expansiunea DERO LEVER, în particular în marketing, vânzări, distribuţie şi administraţie, a furnizat o platformă pentru dezvoltarea celorlalte activităţi ale Unilever. Vânzările de produse iniţial ca exporturi din Europa de Vest au crescut şi au fost introduse şi noi produse.

Infrastructura sprijină expansiunea viitoare, în principal la categoria Alimentare.Toate activităţile Unilever în România sunt acum grupate sub umbrela Unilever

România. Creşterea puternică a vânzărilor, un viitor sigur pentru cel mai mare producător local de detergenţi şi peste toate, beneficii pentru consumatori printr-o înaltă calitate a produselor reprezintă priorităţile pentru Unilever România.

64

6. INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE ŞI PROCESUL DE TRANZIŢIE AL ŢĂRILOR EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST

5.1. Efectele ISD asupra tranziţiei ECE la economia de piaţă

Necesitatea de a crea politici coerente de atragere a investiţiilor străine directe în ţările din Europa Centrală şi de Est în procesul de tranziţie către o economie de piaţă competitivă apare în primul rând din efectele acestora asupra acestui proces:

Impulsionarea creşterii economice

Atragerea unor investitori strategici în anumite ramuri ale industriei a condus în unele ţări din zonă la stimularea creşterii puternice a producţiei în respectivele ramuri şi la transformarea lor în factor de antrenare a dezvoltării activităţii economice în ansamblul său, la nivel naţional. Astfel de aprecieri au fost emise de către specialişti cu privire la investiţiile firmelor Fiat şi General Motors în producţia de automobile din Polonia, producţie care a contribuit decisiv la reluarea creşterii economice în această ţară. În acelaşi sens, al obţinerii unei performanţe economice superioare în urma implicării capitalului antreprenorial străin, se poate arăta că în Ungaria, din 19 grupuri producătoare de bunuri electrotehnice, doar două au înregistrat creşteri ale producţiei fizice în perioada 1989-1992, ambele aparţinând unor corporaţii transnaţionale: Electrolux şi General Electric. De asemenea, cel mai eficient subsector din economia ungară în perioada menţionată, producerea berii, funcţionează în cea mai mare parte cu capital străin – 5 din cele 7 întreprinderi existente.

Integrarea în reţelele producţiei internaţionale şi stimularea exporturilor

Corporaţiile transnaţionale sunt, în prezent, principalul motor al adâncirii integrării economice la nivelul structurilor productive pe plan mondial. Prin aceasta, ele se pot constitui în pârghii de articulare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est la economiile occidentale, în contextul strategiilor regionale pe care le promovează. Se pot constata deja semne ale unei tendinţe în acest

Mazilu, Anda – “Investiţiile străine şi competitivitatea naţională”, Tribuna Economică nr. 44, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, p. 44

65

sens: componentele electrice ale firmei Ford provin, în prezent, de la filiala sa din Ungaria, devenită parte integrantă a operaţiunilor firmei în Europa. Integrarea sa a fost condiţionată şi deci însoţită de ridicarea standardelor de calitate, precum şi de întărirea sistemelor de control. Transferul de tehnologie, implicit în astfel de strategii, reprezintă un input calitativ preţios pentru economiile gazdă. În general, firmele producătoare de automobile care au investit în Est, au realizat transfer de tehnologie, inclusiv pentru producţia de noi modele. Aceeaşi strategie, de integrare simplă, în virtutea căreia unităţi producătoare amplasate în Europa de Est devin baze de export pentru Europa Occidentală, este derulată şi de grupul Wolkswagen în urma investiţiei realizate în firma cehă Skoda, sau de concernul Asea Brown Boveri, prin filiala sa poloneză care furnizează motoare electrice pentru produsele firmei pe o bază globală.

Ca urmare a unor astfel de strategii, ponderea în exporturi a firmelor cu capital străin a atins niveluri de 0% în Polonia, sau de 7% în Ungaria. aceasta dovedeşte că, deşi dimensiunile pieţei locale constituie, conform majorităţii opiniilor, principalul factor locaţional de atragere a investitorilor străini în ţările cu economie în tranziţie, ele pot, pe anumite segmente să devină baze de export inclusiv pentru piaţa vestică, cu toate beneficiile decurgând din aceasta: venituri valutare, antrenarea creşterii economice, facilitarea procesului de ajustare structurală.

Generarea de noi locuri de muncă şi dezvoltarea resurselor umane

Dacă pe ansamblul regiunii, ponderea estimată a firmelor cu participare de capital străin în totalul forţei de muncă ocupate este sub 0,5%, în ţările cu investiţii mai substanţiale, precum Ungaria sau Polonia, respectiva pondere este de 4,5% şi 2,3%. În condiţiile economiilor în tranziţie, efectul de creare de noi locuri de muncă, efect urmărit cu precădere de guvernele statelor dezvoltate, a fost marcat şi uneori anihilat de măsurile de restructurare impuse de investitorii străini, în societăţile mixte constituite sau în întreprinderile cumpărate în procesul de privatizare. Astfel de măsuri de restructurare, care vizează rentabilizarea prestaţiei economice a întreprinderilor respective, sunt adeseori însoţite de reduceri de personal. un astfel de exemplu îl constituie cel al firmei General Motors, care a redus la aproape jumătate numărul salariaţilor la filiala sa din Ungaria, Tungsram. Nu este mai puţin adevărat că un studiu anchetă efectuat în România cu sprijinul celor mai mari societăţi comerciale cu capital străin a relevat efectul de creare de noi locuri de muncă, chiar în condiţiile restructurării activităţii.

Organizarea de cursuri de pregătire şi de perfecţionare profesională pentru angajaţi constituie pentru investitorul străin o condiţie şi o pârghie de asigurare a alinierii calităţii produselor noii filiale la standardele firmei-mamă, şi de integrare în cultura organizaţională a firmei. Anual, Citibank cheltuieşte în Polonia 400000 dolari pentru trainingul personalului său.

Construcţie instituţională

Instituirea mecanismelor de piaţă în ţările cu fostă economie de comandă presupune demersuri susţinute de constituire a cadrului legislativ şi a celui instituţional specific. Nevoia acută de capital a determinat în respectivele ţări adoptarea timpurie, cu prioritate a reglementărilor vizând regimul investiţiilor străine, în multe cazuri astfel de reglementări reprezentând chiar primul pas în adoptarea legislaţiei specifice economiei de piaţă, nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat ulterior aceasta.

Maturizarea procesului de tranziţie este însoţită de maturizarea cadrului legislativ, caracteristică devenind abordarea prin acte normative specifice a instituţiilor economiei de piaţă, cum ar fi falimentul, concurenţa, sistemul de impozitare directă, indirectă, personală etc., normele


66

promulgate conturând cadrul economic şi de afaceri, acelaşi pentru investitorii locali şi cei străini. Este cazul Ungariei, Cehiei, Poloniei care au operat instituirea egalităţii de tratament pentru toţi actorii economici.

În state în care procesul de modificare a legislaţiei este mai puţin avansat – Albania, Belarus, Kazahstan, Ucraina – reglementarea regimului investiţiilor străine constituie încă baza juridică pentru tranzacţii şi investiţii.

Stimularea concurenţei

Prezenţa firmelor străine în ţările central şi est-europene tinde să introducă elemente de comportament specific economiei de piaţă, stimulând, între altele, concurenţa. Aportul corporaţiilor transnaţionale în această direcţie este însă condiţionat de două categorii de factori: pe de o parte, de dorinţa reală a guvernelor ţărilor gazdă de a stimula efectiv concurenţa, iar pe de altă parte de dorinţa transnaţionalelor înseşi de a concura liber pe aceste pieţe.

Stimularea fără rezerve a concurenţei de către autorităţile naţionale se dovedeşte o decizie greu de adoptat, dată fiind vulnerabilitatea multora dintre firmele locale în faţa regulilor economiei de piaţă, după ce, în condiţiile economiei de comandă au operat fără restricţii bugetare.

Corporaţiile transnaţionale, la rândul lor, condiţionează adeseori realizarea investiţiei de dobândire a unor avantaje, care ţin inclusiv de asigurarea sau chiar de sporirea nivelului de protecţie, în general tarifară a pieţei locale. Este cazul investitorilor japonezi în industria de automobile a Ungariei, a firmei Wolskwagen în realizarea investiţiei sale în firma Skoda din Cehia, în general a firmelor producătoare de automobile care au solicitat autorităţilor majorări ale taxelor vamale impuse la importurile de automobile.

Este, desigur, de dorit ca decizia investiţională a firmelor străine să fie adoptată pe bază de criterii exclusiv economice, în afara unor facilităţi care să conducă la distorsionarea fluxurilor investiţionale şi comerciale. Negocierile pe marginea unor astfel de stimulente, pe care teoreticienii le resping, se concretizează în funcţie de interesele părţilor, de urgenţa acestora, de posibilitatea de armonizare a respectivelor interese etc.

Implicarea în procesul de privatizare

În termeni generali, se afirmă că ISD au un rol important în procesul de privatizare din Europa Centrală şi de Est, deşi cu intensităţi diferite de la ţară la ţară. Între 1988-1992, 67% din fluxurile de ISD în zonă au fost legate de procesul de privatizare, ceea ce indică faptul că achiziţionarea de active sau de întreprinderi a constituit principala formă pe care au îmbrăcat-o investiţiile străine, în detrimentul “investiţiilor pe loc gol”.

Implicarea în procesul de privatizare a investitorilor străini diferă atât în funcţie de obiectul privatizării, cât şi de metodele de privatizare. ISD au un rol marginal în mica privatizare a magazinelor, restaurantelor etc., în cazul căreia angajaţii beneficiază de tratament preferenţial.

Prezenţa investitorilor străini în marea privatizare a fost mai susţinută în cazurile în care a fost adoptată metoda de privatizare prin vânzare, respectiv în Ungaria, şi, în general, mai puţin susţinută în situaţiile în care s-au aplicat scheme de privatizare de masă, care exclud, cel puţin în primele teape, participarea străinilor în respectivul proces (Cehia, Federaţia Rusă, Ucraina).


67

Iar pentru o analiză statistică a situaţiei firmelor multinaţionale şi a investiţiilor străine directe în ţările Europei Centrale şi de Est, a se vedea tabelele din Anexa 1, Anexa 2, Anexa 3, Anexa 4, Anexa 5 şi Anexa 7.

5.2. România versus ISD

Investiţiile străine au fost considerate un factor economic cheie din 1990, când economia României a pornit schimbarea spre o economie de piaţă deoarece aceasta dezvoltă capitalul local, aduce management şi tehnologie moderne, şi furnizează acces la pieţele internaţionale.

Cele mai importante avantaje comparative ale României din punctul de vedere al unui investitor străin potenţial includ: - o piaţă locală mare (aproape 23 milioane consumatori), a doua ca mărime în Europa Centrală;- o excelentă localizare la răscrucea rutelor comerciale tradiţionale, permiţând accesul la peste

200 milioane consumatori pe o rază de 1000 kilometri;- localizate ideal pentru a oferi preţuri competitive pentru bunuri ce tranzitează între Marea

Caspică, Marea Neagră şi Europa de Vest;- facilităţi disponibile oferite de Zonele Libere din Constanţa-Basarab Sud, cele de pe Dunăre

(Galaţi, Brăila, Sulina, Giurgiu) şi cea nouă de la Arad-Curtici;- facilităţi de navigare fluviale şi maritime extensive (Constanţa este cel mai mare port la

Marea Neagră şi terminarea Canalului Rin- Main-Dunăre oferă un acces neîntrerupt pe apă de la Marea Neagră la Marea Nordului);

- facilităţi disponibile în România pentru repararea şi construirea navelor de orice tip şi capacitate;

- aeroporturi internaţionale în Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Arad, Suceava;- o reţea naţională de telecomunicaţii bazată pe fibre optice şi un echipament digital de mare

capacitate integrat în reţeaua europeană atât prin cablu optic cât şi prin sateliţi;- reţele de telecomunicaţii mobile în sistem GSM şi NMT/LEMS;- o infrastructură industrială înalt dezvoltată, incluzând petrol şi petrochimice;- o forţă de muncă calificată şi cu un relativ cost scăzut, bine pregătită (în particular) în

tehnologie şi inginerie;- o gamă largă de resurse naturale, incluzând sol fertil, petrol şi gaz şi un important potenţial

turistic;- o legislaţie liberală a investiţiilor, bazată pe accesul liber şi nediscriminatoriu la pieţe şi

sectoare economice;- prezenţa reprezentanţelor diferitelor bănci internaţionale binecunoscute: City Bank, ABN-

AMRO, ING Bank, CHEMICAL Bank, Credit Anstalt, etc.;- relaţii diplomatice cu 176 de ţări;- membru ONU şi al numeroaselor organizaţii internaţionale (membru asociat în UE, CEFTA,

Comunitatea Economică a Mării Negre, etc.)

Începând cu 1998, cadrul legal (Legea nr. 241/1998) pentru investiţii furnizează acelaşi tratament (tratamentul naţional) pentru investitorii români şi străini.

68

Participarea în crearea sau dezvoltarea unei companii sub una din formele legale stabilite de legea românească, achiziţionarea de acţiuni (exceptând achiziţiile de portofoliu), şi crearea sau dezvoltarea unei filiale a unei companii străine prin una din următoarele alternative:- contribuţie financiară în monedă locală sau străină- contribuţie în bunuri mobile sau imobile- contribuţie pentru creşterea activelor firmei prin orice modalitate financiară legală

Din 1991 până în 2000, în România a operat Agenţia Română de Dezvoltare (ARD), o instituţie specializată în atragerea investiţiilor străine directe. ARD a furnizat servicii de consultanţă pentru investitorii potenţiali români şi străini, căutând parteneri străini şi având rol de interfaţă între investitorii străini şi instituţiile româneşti.

Limitele Agenţiei Române de Dezvoltare:Necesitatea trecerii de la o atitudine pasivă, reactivă faţă de piaţa ISD, la o atitudine

bazată pe iniţiativa potenţialului receptor a fost luată în considerare în România încă din cursul anului 1992. Agenţia Română de Dezvoltare (ARD), instituţie din subordinea guvernului abilitată să promoveze investiţiile străine în România şi, totodată, să confirme şi să înregistreze proiectele investiţionale, avea în vedere transformarea activităţii de atragere profesională a ISD într-un avantaj competitiv faţă de principalii concurenţi ai României în această cursă, ţările central şi est-europene.

Strategia pe care ARD şi-o propunea cu titlu de experiment în septembrie 1992 viza grefarea pe suportul promovării generale a României ca localizare investiţională, a tehnicilor de atragere direcţionată în anumite industrii selectate. În lipsa unor priorităţi formulate la nivel naţional, respectivele domenii au fost stabilite de către agenţie pe baza unor criterii multiple, între care existenţa unor avantaje competitive concretizate într-un anume volum al exporturilor pe piaţa internaţională, precum şi capacitatea de generare a unor efecte de antrenare asupra industriilor adiacente.

Sunt premise teoretice corecte ale utilizării investiţiilor străine ca impuls iniţial pentru ameliorarea unor factori şi crearea de noi avantaje competitive, inclusiv prin dezvoltarea “aglomerărilor” de industrii interrelaţionale. Între sectoarele prioritare ale ARD se numărau: industria textilă, de confecţii şi tricotaje, industria de pielărie şi încălţăminte, industria mobilei, bunurile electronice şi electrotehnice de uz casnic, producţia de echipamente pentru tehnica de calcul şu birotică, mijloace de transport, maşini agricole şi echipamente pentru industria agroalimentară, industria agroalimentară, producţia de îngrăşăminte chimice, turismul.

Un experiment eşuat:Strategia ARD de atragere direcţionată a investiţiilor străine nu a dobândit, însă,

consistenţă, ea fiind, în bună măsură, un experiment eşuat. Realitatea a dovedit că este necesară maturizarea procesului de transformare sistemică, stabilirea unor raporturi de proprietate clare şi transparente, care să permită atribuirea de răspunderi şi competenţe în plan instituţional şi să permită structurarea unei politici de atragere direcţionată a investiţiilor străine.

Premisele instituţionale iniţiale ale ARD nu I-au permis acesteia derularea unui astfel de program, ea fiind gândită ca o instituţie de autorizare şi înregistrare a investiţiilor străine, veriga obligatorie pentru acestea, fără însă a elimina sau a se substitui intervenţiei tuturor celorlalte verigi instituţionale implicate în procesul de constituire a societăţilor comerciale cu capital indigen, ea nu a devenit, deci, acel unic partener de dialog al investitorilor străini în România.

Mazilu, Anda – “Investiţiile străine şi competitivitatea naţională”, Tribuna Economică nr. 44, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1994, p. 66 IBIDEM

69

Pe de altă parte, abilităţile sale în inducerea unui anumit tip de ISD s-au rezumat la posibilitatea de a propune guvernului acordarea de facilităţi suplimentare faţă de cele stipulate de lege, fără ca agenţia să aibă capacitatea de a dispune liber de un “portofoliu” de facilităţi.

Evoluţiile cadrului legislativ şi instituţional din ultimii trei ani, cu deosebire cele din domeniul privatizării, au îngustat şi mai mult sfera şi capacitatea de incidenţă a ARD, în primul rând prin intrarea în stare de operaţionalitate a fondurilor proprietăţii de stat şi private, care, în calitate de gestionar al proprietăţii statului şi, respectiv, de proprietari ai activelor societăţilor comerciale, sunt, alături de acestea, principalii decidenţi în contextul negocierilor vizând constituirea unor societăţi mixte sau achiziţionarea de acţiuni de către investitorii străini.

În mai 2000, ARD, Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Agenţia Naţionala de Dezvoltare Regionala au fuzionat. Noua instituţie, Agenţia Naţionala de Dezvoltare Regională a fost reorganizată ca o instituţie publică, coordonată de Primul Ministru, având responsabilităţile celor 3 instituţii de mai sus, iar aceasta la rândul ei a devenit, odată cu noile alegeri generale din 2000, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei.

*Garanţii şi drepturi pentru investitorii străini:Toate investiţiile în Romănia nu pot fi subiectul naţionalizării, exproprierii, confiscării sau

unei alte măsuri cu efect similar, cu excepţia când acest lucru este în interes public, şi, chiar aşa, doar după procedurile legale şi cu compensare echitabilă care trebuie să fie promptă, adecvată şi efectivă.

România a semnat un număr de tratate bilaterale asupra garantării reciproce şi încurajării investiţiilor, tratate ce prevăd evitarea dublei impuneri; de asemenea, în 1992 România a devenit membră a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor.

În cazul în care România a intrat în acorduri bilaterale de promovare şi protecţie a investiţiilor cu ţări ai căror cetăţeni sunt investitori în România, iar aceste acorduri sunt mai favorabile decât legislaţia românească, atunci investitorii vor beneficia de aceste acorduri care nu pot fi tratate ca discriminatorii.

Legislaţia este pe principiul tratamentului naţional pentru investitorii străini şi de aceea nu este nici o limită asupra participării străine în companii, astfel că un investitor străin poate deţine în proprietate 100% o companie în România.

*Repatrierea profituluiRepatrierea investiţiei iniţiale şi a profiturilor depinde de tipul investiţiei realizate.

Investitorii direcţi pot transfera în afară toate profiturile realizate în România după plata tuturor taxelor. Investitorii indirecţi (investiţiile de portofoliu pe piaţa de capital) îşi pot repatria investiţiile iniţiale şi câştigurile pe baza documentelor ce atestă că sumele transferate în afară vin din vinderea / cumpărarea de acţiuni.

În România, repatrierea profiturilor este liberă şi este stipulată prin Regulamentul BNR nr. 3/1997 „Reglementări privind moneda străină”. În ambele cazuri (investiţii străine directe şi de portofoliu), există 2 situaţii:

1. Repatrierea dividendelorRepatrierea dividendelor, după ce este încheiat un an financiar, este o operaţie liberă privind moneda străină. În cazul în care dividendele sunt obţinute în valută, repatrierea este o operaţie de cont curent. În cele mai frecvente cazuri, când dividendele sunt în ROL, repatrierea dividendelor reprezintă o operaţie de cont al capitalului.După pregătire bilanţului şi a declaraţiilor financiare, Consiliul de Administraţie va decide asupra alocării profiturilor (pentru reinvestire sau dividende). Investitorului străin i se cere să furnizeze următoarele documente pentru suma ce reprezintă dividendele:

70

- bilanţul- raportul Consiliului de Administraţie- documente ce atestă plata dividendelorInvestitorul străin va ordona transferul fondurilor în contul curent personal.Din contul personal, sumele pot fi schimbate în valută la cererea clientului în maximum 180 zile de la data documentu8lui de plată.Schimbarea este o operaţie liberă, acordul BNR nefiind cerut, singura restricţie fiind cele 180 zile.După schimbarea sumelor în valută, banca va transfera la ordin dividendele în ţara de origine a investitorului.

2. Repatrierea capitalului în caz de lichidare a investiţiei (închiderea unei companii sau vinderea investiţiei de portofoliu)

Conform procedurilor de lichidare (OU nr. 32/1997) şi pregătirea Raportului de Lichidare ce confirmă declararea tuturor debitelor şi capitalului rămas, investitorul va cere schimbarea acestei sume în moneda investiţiei iniţiale. Această cerere trebuie făcută în termen de 180 zile de la data Raportului de Lichidare. Banca va transfera aceste fonduri la ordin în ţara de origine a investitorului străin.

*Forme de investiţii în RomâniaÎn România există 2 forme de investiţii:-investiţii directe-investiţii de portofoliuLegislaţia românească permite investitorilor străini să se angajeze în activităţi de

afaceri în una dintre următoarele forme: contribuţie de capital în valută sau active pentru înfiinţarea unei companii, persoana

juridică română, sau prin creşterea de capital a unei asemenea companii direct sau indirect prin una din filialele companiei

investirea dividendelor în ROL în creşterea capitalului afacerii sau pornire a unei noi afaceri

cumpărarea de acţiuni ale unei companii ce acţionează pe piaţa de capital sau de la Autoritatea de Privatizare

investirea sumelor în ROL obţinute din comerţul cu bunuri importate convertirea câştigurilor rezultate din exporturile în România sau din credite în acţiuni

deţinute la debitori Capitalul unui investitor străin poate lua multe forme, incluzând monedă străină, echipament, mijloace de transport, componente şi alte bunuri, servicii, drepturi de proprietate intelectuală, know-how şi expertiză de management şi bunuri şi profituri din alte afaceri din România.Pot apărea următoarele forme principale de investiţii:- filiala a unei companii străine, care este subiectul legii naţionale a companiei mamă. În contrast,

sucursala este o entitate legală românească şi, deci, un subiect al legii româneşti, fiind răspunzătoare pentru activităţile sale; procedurile de înregistrare pentru filiale şi sucursale nu sunt regularizate în mod expres de legislaţia comercială; în practică, sucursalele urmăresc aceeaşi paşi de înregistrare ca şi companiile comerciale.

- companii comerciale – ca entităţi distincte, operând în nume propriu şi sunt distincte faţă de acţionari şi manageri; au nume propriu, management, Consiliu de Conducere şi plasamente; cod sub legea nr. 31/1990, îmbrăcând formele cunoscute.

- joint-venture – nu sunt reperate de legea românească; acest termen este unul comun pentru a descrie una din numărul de forme ale cooperării economice cu investiţii străine (acţionarii

71

români şi internaţionali la o companie, parteneriat între două sau mai multe companii/indivizi inclusiv investitorii internaţionali, cooperare).

*Facilităţi pentru investiţii: Zone defavorizate (Legea nr. 20/1999 modificată prin OU nr. 75/2000)Facilităţi:- exceptare completă de la taxe vamale şi TVA pentru maşini, echipamente, instalaţii, unelte,

mijloace de transport, know-how, alte active importate sau din România pentru realizarea investiţiei

- rambursarea completă a taxelor vamale pentru materiile prime şi părţilor componente necesare producţiei proprii

- exceptarea de la taxa impozitului pe profit pe durata existenţei zonelor defavorizateSectoarele pentru investiţii eligibile pentru aceste facilităţi:- agricultură şi creşterea animalelor- producţie, cu excepţia producerii de băuturi alcoolice- servicii şi turism, cu excepţia alimentaţiei publice- comerţ, cu excepţia comerţului cu bunuri ce nu sunt realizate în zonă- mediu Zonele de comerţ liber (Legea nr. 84/1992)Aceste zone funcţionează ca Regii Autonome şi sunt coordonate de Agenţia Zonelor de Comerţ Liber. Facilităţi:- pământul şi clădirile pot fi închiriate persoanelor fizice sau juridice române sau străine, pe o

perioada maximă de 50 ani- mijloacele de transport şi bunurile din străinătate sunt exceptate de la plata taxelor vamale- pentru activităţile desfăşurate în aceste zone, agenţii economici sunt exceptaţi de la plata

TVA, accize şi impozitul pe profit pe întreaga durată a activităţii- în caz de lichidare a activităţii, capitalul şi profitul pot fi transferate în străinătate după plata

tuturor obligaţiilor către statul român şi partenerii contractuali- bunurile pot fi transferate de la o zonă liberă la alta fără plata taxelor vamale- în prezent, există 6 zone de comerţ liber deja stabilite: Sulina, Constanţa, Galaţi, Brăila,

Giurgiu şi Curtici-Arad.

*Procedurile de înregistrare a investiţiilor străineDocumentele necesare pentru înfiinţarea unei companii cu participare străină trebuiesc

înaintate la Oficiul Registrul Comerţului, iar acestea sunt:- certificarea legală a companiei- dovada capitalului înregistrat (depozit în bancă sau act de proprietate)- declaraţia pe proprie răspundere că s-a luat cunoştinţă de toate aspectele legale- companiile străine ce înfiinţează companii sau filiale în România trebuie de asemenea să

înainteze: copii traduse şi autentificate a certificării legale, evidenţă pentru plata taxelor legale şi certificat al valorii de creditor

Pentru încurajarea implicării investiţiilor străine directe în procesul de privatizare a firmelor cu capital de stat, este necesară o cere minimă care să fie aprobată de Autoritatea pentru Privatizare, care să cuprindă: scrisoare de intenţie, semnarea memorandumului de intenţie cu compania cu capital de stat, rezultatele negocierilor cu partenerul român şi decizia AGA a acestei companii.

În funcţie de specificul investiţiei, sunt necesare uneori şi autorizaţii preliminare:- notificare de la Oficiul de Supervizare a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare din cadrul

Ministerului Finanţelor pentru înfiinţarea de companii în domeniul asigurărilor

72

- autorizaţie prealabilă din partea BNR pentru înfiinţarea unei bănciPaşii de realizare a formalităţilor:1. Oficiul Registrul Comerţului: obţinerea dovezii pentru unicitatea numelui de

companie şi rezervarea lui pentru o anumită perioadă de timp2. Notar: certificarea documentelor de înfiinţare a companiei3. Bancă Comercială: deschiderea unui cont bancar al companiei şi realizarea

plăţii de capital4. Oficiul Registrul Comerţului:

cererea de înscriere obţinerea licenţei înscrierea publicarea în Monitorul Oficial obţinerea codului fiscal

*Implicarea investiţiilor străine directe în procesul de privatizare:Companiile străine pot cumpăra acţiuni în companiile deţinute de stat în mod direct

sau indirect, pe piaţa de capital. Majoritatea companiilor de stat sunt la vânzare prin negociere directă sau licitaţie. Companiile mai mici sunt vândute normal prin licitaţie, dacă ele apar pe listele de privatizare publicate regulat de Autoritatea pentru Privatizare.

Cele mai mari (şi în general cele mai profitabile) companii sunt vândute prin negocieri directe cu investitorii potenţiali.

Volumul investiţiilor străine directe înregistrate în România între Decembrie 1990 şi Aprilie 2000, de aproximativ 4,6 miliarde USD, nu reflectă potenţialul economic al ţării şi nu acoperă necesarul pentru reforma economică. În acelaşi timp, numărul mare de companii româneşti cu investiţii străine, de aproximativ 74025, arată că numeroşi investitori străini de mărime mică şi medie au descoperit potenţialul economic al pieţei româneşti şi au decis să investească aici.

Explicarea nivelului relativ scăzut al investiţiilor străine în România poate fi găsită în ritmul scăzut de privatizare comparativ cu alte ţari din regiune. Băncile mari, utilităţile publice şi marile companii au început să fie oferite spre vânzare abia în 1997-98.

Începând cu ultimele luni din 1998, România şi-a mărit viteza procesului de restructurare şi, prin urmare, câteva operaţii de privatizare la scară mare s-au realizat. Printre acestea: ROMTELECOM (compania de telecomunicaţii naţională, privatizată cu compania grecească OTE), Banca Română de Dezvoltare (privatizată cu Societe Generale), BANCPOST (privatizată cu General Electric Capital Corporation şi Banco Portugues de Investimento), Dacia Piteşti (cu Renault).

Un număr de monopoluri, ce erau înainte organizate ca administraţii autonome, au fost transformate în companii naţionale care sunt acum pregătite pentru privatizare: compania naţională de tutun SN Tutunul Românesc, compania naţională de petrol PETROM, compania naţională TAROM, compania naţională de energie electrică CONEL, Poşta Română, etc.

Acordurile semnate de România cu Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional sunt menite să întărească procesul de privatizare.

Totuşi, chiar dacă în prezent nivelul investiţiilor străine directe este sub capacitatea potenţialului economiei româneşti, acestea au deja un impact important în câteva ramuri industriale: industria de automobile: Daewoo (Republica Coreea) şi Renault (Franţa) ce au investiti în

cele mai mari fabrici de maşini din România. Alţi investitori sunt prezenţi în industria de componente pentru autovehicule (pompe, sisteme de suspensie, componente electrice, etc.);

73

de asemenea, compania Continental, al patrulea mare producător mondial de anvelope, a investit în România

industria constructoare de maşini: Daewoo Heavy Industries (construcţie de nave), Koyo (cuzineţi, Japonia), Timken (cuzineţi, SUA), ABB Asea Brown Bovery (echipament energetic)

industria petrochimică: Lukoil, Shell, Elf-Acquitaine (industria petrolieră), Unilever (detergenţi)

industria cimentului: cel mai mare producător din România (Romcim) este acum parte a Lafarge Group (Franţa)

telecomunicaţii şi electronice: OTE a participat la privatizarea Romtelecom, Siemens şi Alcatel au investit în producţia de echipament electronic şi producţie software, iar Solectron în hardware

telefonie mobilă GSM: cei doi operatori Mobifon şi Mobilrom reprezintă importante investiţii străine

furnizori de servicii internet: unul din cei mai mari operatori, Global One, este un joint venture între Romtelecom, France Telecom, Deutsche Telecom şi Sprint

băuturi răcoritoare şi apă minerală: o cotă importantă de piaţă este reprezentată de Coca Cola, Pepsi Cola, Parmalat, etc.

industria alimentară: Danone, Kraft Jacobs Souchard infrastructură şi construcţii: proiecte de reabilitare a drumurilor, reabilitarea porturilor la

Marea Neagră şi Dunăre, turism şi centre de afaceri sunt realizate cu investitori străini din Franţa, Italia, Turcia, Japonia.

Fiind dată baza industrială mare a României şi diversitatea resurselor (resurse minerale, turistice, umane) ca şi integrarea gradată a României în UE, sunt clare tendinţele spre creşterea rolului investiţiilor străine în economia românească ca parte procesului de reformă economică, dar şi ca parte a procesului mult mai mare de globalizare.

Figura 5.1. Structura capitalului străin înregistrat în România în perioada decembrie 1990 – aprilie 2000

74

Tabelul 5.1.Principalele companii cu investiţii străine directe înfiinţate în România

în perioada Ianuarie – Iunie 2000 Nr. Numele companiei Locul înfiinţării Ţara de origine Capital în USD1 Volksbank Romania SA Bucureşti Austria 73003282 Perrier Vittel Ape Minerale Romania SRL Harghita Franţa 62918553 Mega Dolphin SA Bucureşti Olanda 41331504 Super Dolphin SA Bucureşti Olanda 29024405 Germanos Telecom Romania SA Bucharest Grecia 26450006 LVD Napomar SA Cluj Belgia 22984797 Carsteff SA Alba Germania 19769178 Vegal Minuterie SRL Bucureşti Italia 13000009 Galeria Mall SA Constanţa Turcia 100000010 IT Investments Romania SA Bucureşti Grecia 100000011 Euro 2000 Dorohoi SRL Botoşani Italia 70904612 Carbid Acetilena SRL Bucureşti Franţa 67000013 Molini Italiani SA Călăraşi Italia 61092414 Romstilex SA Vâlcea Italia 56219315 Bardi Industry SRL Satu Mare Italia 50853216 Breitenburger Romania SRL Bucureşti Germania 50000017 Siemens Automotive SRL Timiş Germania 48224018 Lafarge Procema Mortare SRL Bucureşti Franţa 43827519 Time Show SRL Ilfov Turcia 40580520 Makita Romania SRL Ilfov Austria 35000021 GVM Romania SA Bucureşti Italia 31896022 Treppendau Bocsa SRL Caraş Severin Germania 31073323 AG Petzetakis Romania SRL Bucureşti Grecia 30000024 Marinopoulus Fiba Romania SA Bucureşti Grecia 30000025 Bi-Al Aluminiu SRL Ilfov Turcia 29405426 Italfer SA Arad Italia 27902327 Toyota SE Europe Romania SRL Bucureşti Grecia 25000028 Maconde Romania SRL Bucureşti Portugalia 24698029 Fabricom Sisteme şi Servicii SRL Cluj Belgia 24039630 Lorasan Prodimpex SRL Ilfov Turcia 21671531 BTR Asset Management SA Bucureşti Turcia 20000032 Arteferro Romania SRL Alba Italia 18279633 Romfilms SRL Arad Marea Britanie 18235734 Atirom SRL Sibiu Italia 16566835 Immobilmoda SRL Bihor Marea Britanie 15048236 Due Esse Eastern Europe SRL Bihor Italia 14837337 Tepro Romania SA Bucureşti Grecia 14777838 Rompas Company SRL Bucureşti Turcia 12544039 Microsim SA Hunedoara Ungaria 12500040 Josef Seibel SRL Bihor Ungaria 103041

(sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului)

75

Tabelul 5.2.Evoluţia înfiinţării de companii cu investiţii străine directe de capital înregistrate

în perioada Decembrie 1990 – Iunie 2000

Anul companii cu ISD Capital total înregistrat Din care în valutănumăr % Mil. ROL % Mii USD %

TOTAL 75506 100 54348211,1 100 4716491,3 1001991 6322 8,4 14170517,9 26,1 726233,7 15,41992 12199 16,2 1943104,4 3,6 363615 7,71993 10798 14,3 3089259,8 5,7 414386,2 8,81994 11541 15,3 5833174,6 10,7 914274,5 19,41995 3794 5 2777633,5 5,1 325287,7 6,91996 4042 5,4 7595956,8 14 719728,8 15,31997 5757 7,6 6775199,9 12,5 519573,8 111998 9122 12 5022191,7 9,2 335251,9 7,11999 7850 10,4 5892192 10,8 334202,1 72000 4081 5,4 1248980,4 2,3 63937,6 1,4

(sursa: Oficiul Naţional al Registrului Comerţului)

Figura 5.2. Numărul de companii cu ISD în România

76

Figura 5.3.Evoluţia capitalului investit de FMN în România

Tabelul 5.3.

Topul ţările de origine ale FMN care au investit în RomâniaNr. Ţara Valoarea capitalului

înregistrat în milioane USD% din capitalul total

1 Olanda 600.5 12.3

2 Germania 596.6 12.2

3 Cipru 398.4 8.1

4 Franţa 372.8 7.6

5 Italia 354 7.2

6 S.U.A. 343.7 7

7 Marea Britanie 253.6 5.2

77

8 Austria 251.9 5.1

9 Coreea de Sud 234 4.8

10 Turcia 193.3 3.9

Tabelul 5.4.

Top 10 al ISD în România

FMN Industria Milioane USD investiţi în capitalul companiei

Daewoo Automobile Romania SA Construcţia de maşini 156

Mobifon SA Telecomunicaţii GSM 140

Coca-Cola Romania Băuturi răcoritoare 92

Shell Romania SA Combustibil, minerale, chimice 83

LeverCom Serv & Unilever Romania SA Detergenţi şi bunuri de îngrijire 79

MobilRom SA Telecomunicaţii GSM 79

Romtelecom SA Telecomunicaţii GSM 77

Daewoo-Mangalia Heavy Industries SA Construcţia de nave 53

McDonalds's Romania SRL Restaurante 43

Metro ROM Invest SRL Comerţ en-gross 40

În ciuda existenţei unui cadru legislativ, România rămâne un mediu de afaceri dificil. Aceasta este adevărat în special pentru companiile americane care au puţină experienţă în ţările foste comuniste în curs de dezvoltare. Totuşi, experienţa a arătat că problemele pot fi depăşite printr-un efort persistent şi un angajament pe termen lung în ţară. În ciuda dificultăţilor, multe firme americane au găsit România ca fiind o piaţă ce oferă rezultate bune datorate, în parte, absenţei continue a unei competiţii locale serioase în multe domenii.

O recomandare pentru orice companie ce-şi planifică să vină în România este să trimită reprezentanţii cei mai buni şi cei mai reprezentativi (în special cei ce au experienţă în mediile de operare dificile). Companiile trebuie să fie atente că deficienţele există, şi că pot amâna o implementare deplină a unui program investiţional. Totuşi, cu tenacitate şi efort, aceste probleme por fi deseori depăşite.

Iată o listă de probleme care pot să-i afecteze pe investitorii străini:

“OCDE Guide an Multinational Enterprise”, anexa 1 la “The Declaration open International Investment and Multinational Enterprise”, 1991

78

absenţa transparenţei – există o lipsă de transparenţă în maniera în care se negociază şi în care se încheie contractele (în special acelea privind firmele proprietate de stat) şi o percepţie că sistemul legal românesc nu trebuie să trateze companiile în mod legal;

birocraţia şi “panglica roşie a Guvernului” sunt extinse; proprietatea pământului. Constituţia României interzice persoanelor străine

(inclusiv companiile străine) să deţină în proprietate pământ. Unele companii străine au rezolvat această restricţie intrând în joint-venture cu parteneri locali sau preluarea terenului prin leasing;

corupţia este o problemă majoră care poate afecta afacerile; lipsa pieţelor de capital dezvoltate: ratelor dobânzilor comerciale rămân destul de

mari în România, iar o piaţă de capital bine dezvoltată încă nu există. sistemul comercial nu este încă pus la punct; dificultatea obţinerii informaţiilor de pe piaţă datorită lipsei informaţiilor

publicate; programul de leasing pentru magazine şi hoteluri a avut rezultate dezamăgitoare;

contractele de leasing au fost pe durată scurtă, maxim 3 ani; câteodată “piaţa liberă” apare să fie confundată cu “piaţa fără reguli” unde

afacerile îndoielnice se pot dezvolta. legislaţia se schimbă frecvent; relaţia cu administraţia publică locală şi alte autorităţi nu este întotdeauna clară,

depinzând mult de personalitatea persoanei publice; legislaţia comercială şi fiscală confuză; standardele şi procedurile occidentale de ţinere a contabilităţii sunt dificil de

implementat; nivelul de repunere a practicilor vestice este în general scăzut, românii, în special

oficialii, sunt adesea convinşi de propriile metode în ciuda lipsei de experienţă şi cunoştinţe, de aceea este necesară o pregătire pentru angajaţi.

Franchising-ul se dezvoltă rapid în România. Companii cum ar fi Computerland şi Israeli, şi-au deschis centre în 1993 şi 1994. Ele au fost urmate de Pizza Hut în ianuarie 1995 şi de McDonalds în iunie 1995. De atunci, McDonalds s-a extins foarte rapid. Se estimează că în următorii ani frachisingul se va dezvolta foarte mult în România.

Multe din companiile străine au activitate în industria locală şi, practic, toate asociaţiile cu marile companii sunt organizate sub forma joint-venture. Aceasta se datorează faptului că joint-venture rezultă dintr-un proces de negociere cu entităţi statale mari. De asemenea, partenerii potenţiali din România nu reprezintă o continuitate de mărime şi tip, dar sunt polarizate între complexele mari de stat şi antreprenorii privaţi mici, reflectând lipsa companiilor locale de mărime medie, private sau publice, şi deseori lipsa precedentă a oricărei competiţii.

Avantajele pe termen scurt ale joint-venture (acces rapid la piaţă prin preluarea instalaţiilor existente) vor fi depăşite pe termen lung în termeni de eficienţă managerială şi libertate. Totuşi, joint-venture furnizează anumite avantaje. Cunoştinţele despre cultura locală de afaceri (piaţa şi administraţia) sunt critice. Având un partener corect se poate mări considerabil viteza şi uşurinţa procesului de creare şi dezvoltare optimă a afacerii locale.

Avantajele fiscale pentru joint-venture reprezintă o altă aşteptare frecventă pentru managerii occidentali. Aceste avantaje fiscale sunt însă legate cu aducerea capitalului străin în România.

În concluzie, în cazul ţării noastre gradul de “internaţionalizare” este încă nesemnificativ (intensitate redusă a schimburilor comerciale) iar “transnaţionalizarea” nu a condus la creşterea gradului de integrare economică (investiţiile străine neasigurând ţării noastre

79

sporirea substanţială a exporturilor în ultimii zece ani). În acelaşi timp, fluxurile, de transfer tehnic şi informaţional, situează ţara noastră sub nivelurile din alte ţări în tranziţie.

Motivele lipsei de atractivitate pentru capitalul străin sunt multiple, în principal având o influenţă negativă următoarele: întârzierea reformei economice, prăbuşirea economiei naţionale în ultimii ani, lipsa unei legislaţii complete şi stabile, un anumit grad de instabilitate socială şi politică etc.

CONCLUZII

Într-un mod simplist, se poate considera că o firmă multinaţională este o firmă care are capacitate productivă într-un anumit număr de ţări. Fluxurile de profituri şi venituri pe care ele le generează reprezintă componenta principală a fluxurilor de capital străin care se mişcă între ţări.

Pe măsură ce ţările adoptă abordări mai deschise orientate spre creştere şi dezvoltare economică, rolul firmelor multinaţionale devine din ce în ce mai important. Pe măsură ce pieţele din întreaga lume devin dereglementate ş liberalizate, firmele străine caută să-şi localizeze părţi din procesul de producţie în alte ţări, acolo unde au avantaje de cost. Aceste avantaje de cost pot fi surse mai ieftine de forţă de muncă, materii prime şi componente sau au reglementări guvernamentale preferenţiale.

O ţintă interesantă pentru firmele multinaţionale sunt ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare unde, deşi acestea prezintă nivele ridicate de risc, ele reprezintă un potenţial pentru nivele ridicate ale profitului. Multe ţări slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare cu economii şi venituri în creştere pot furniza pieţe mature în viitor.

Mulţi analişti economici globali sunt îngrijoraţi privind rolul firmelor multinaţionale în ţările cu venituri scăzute şi au identificat un număr de probleme asociate cu investiţiile străine directe. În mod egal, alţi economişti şi politicieni argumentează că activitatea firmelor multinaţionale conduce la creştere şi dezvoltare. Iar răspunsul corect este cu siguranţă la mijloc, amândouă teorii fiind aplicabile în anumite ţări cu anumite firme multinaţionale şi în anumite perioade.

Vom face o prezentare rezumativă a argumentelor celor două teorii.În primul rând vom ilustra importanţa investiţiilor străine directe ca parte a motorului

necesar pentru asigurarea creşterii: investiţia unei firme multinaţionale într-un anumit domeniu aduce ca rezultat o

importantă injecţie în economia locală; ea poate crea noi locuri de muncă direct sau prin creşterea afacerilor adiacente locale cum ar fi bănci sau asigurări; ea iniţiază un proces multiplicator care generează mai multe venituri în măsura în care noii angajaţi îşi cheltuiesc salariile pe consum.

80

firmele multinaţionale furnizează training şi educaţie pentru angajaţi, creând în acest fel o forţă de muncă înalt calificată; iar aceste noi aptitudini pot fi transferate către alte domenii din ţara gazdă; deseori, aptitudinile manageriale şi antrepreneuriale învăţate de la firmele multinaţionale sunt o importantă sursă de capital uman.

firmele multinaţionale vor crea venituri din taxe pentru guverne, dar şi alte venituri dacă ele achiziţionează bunuri naţionale existente în principal prin procese de privatizare.

În ceea ce priveşte problemele create de firmele multinaţionale, acestea pot fi sintetizate astfel:

firmele multinaţionale angajează în mare măsură manageri expatriaţi pentru a se asigura că veniturile generate sunt menţinute în cadrul unui grup relativ redus de persoane; iar un punct de atracţie pentru firmele multinaţionale este reprezentat de posibilităţile de a beneficia de forţă de muncă ieftină, ceea ce se reflectă în nivele scăzute ale salariilor; acesta lucruri pot conduce la o adâncire a distribuţiei veniturilor şi nici la un transfer al aptitudinilor manageriale.

investiţiile firmelor multinaţionale în ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare implică adesea folosirea metodelor de producţie intensive în capital.

firmele multinaţionale se angajează în preţuri de transfer schimbând producţia între diferite ţări astfel încât să beneficieze de taxe mai scăzute în diferite ţări; prin aceste operaţiuni, ele pot minimiza povara de taxe şi impozite din partea guvernelor.

cum multe firme multinaţionale sunt foarte mari şi au o putere considerabilă, ele pot exercita influenţe asupra guvernelor pentru a obţine regimuri preferenţiale privind concesiuni la taxe, subvenţii şi concesii.

Economiştii orientaţi spre globalizare susţin că ciclul sărăciei nu va fi spart cu din interiorul economiilor locale. Nivelul investiţiilor necesare pentru a creşte productivitatea şi veniturile nu este posibil prin resurse proprii. Astfel, investiţiile străine directe derulate prin activitatea firmelor multinaţionale sunt esenţiale.

Prin investiţii în domeniile şi utilizarea factorilor de producţie acolo unde ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare au un avantaj absolut şi comparativ, firmele multinaţionale vor conduce spre o alocare mai eficientă a resurselor mondiale. Totuşi, dacă acest lucru va conduce la o supra - specializare şi la o supra – dependenţă în anumite sectoare ale economiei, atunci ţările gazdă vor fi vulnerabile în special dacă firmele multinaţionale vor decide din motive comerciale să părăsească ţara în viitor.

În acest context putem puncta câteva caracteristici globale majore: Schimbări majore în economia mondială şi în scenariul politic, o nouă generaţie a

informaticii, introducerea unei game de metode organizaţionale inedite, toate ducând la orientarea FMN spre condiţiile locale de furnizare, la receptivitatea lor la sistemele instituţionale şi pieţelor ţărilor în care operează;

Realinierea strategiilor FMN la a căuta şi a rămâne inovatoare şi competitive într-o economie globală şi a strategiilor macro ale ţărilor de a căuta să încurajeze firmele locale sau străine să rentabilizeze resursele avute.

În perioada actuală, problema principală a statelor lumii este de a se asigura că economia globală funcţionează astfel încât să asigure o optimizare a contribuţiei FMN şi a altor actori transfrontalieri la capacităţile şi competitivitatea statelor naţionale. Astfel că “provocarea majoră este de a structura o abordare internaţională colectivă pentru a controla costurile şi beneficiile unei economii globale conduse de corporaţii de afaceri transnaţionale”

Globalizarea continuă şi rapidă a economiei mondiale este influenţată într-o foarte mare măsură de ISD şi activităţile FMN. Astfel, grija guvernelor de a accelera industrializarea şi progresul economic pentru a combate şomajul şi a minimiza neliniştea socială le-a condus la

81

renunţarea, în multe ţări în curs de dezvoltare, la ezitările anterioare privind ISD şi FMN. În situaţia unei competiţii interne de a atrage capitalul străin, know-how şi tehnologie, multe guverne adoptă comportamente de acordare de stimulente şi concesii pentru a atrage investitorii.

ANEXA

Anexa 1. Intrările de ISD în primele 10 ţări gazdă din Europa Centrală şi de Est în anii 1998 şi 1999, (milioane USD)

Ţara 1998 1999

Total ECE 21 149 22 923Polonia 6 365 7 500Republica Cehă 2 720 5 108Federaţia Rusă 2 761 2 861Ungaria 2 036 1 944Croaţia 893 1 382România 2 031 961Bulgaria 537 770Ucraina 743 496Lituania 926 486Letonia 357 366

(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)

Anexa 2. Sursele geografice pentru intrările de ISD în ţările ECE în 1999 (procente)

Germania 18SUA 16Olanda 12Altele, nespecificate 11Austria 7Altele din UE 13Franţa 6Marea Britanie 6Italia 4Cipru 4Ţări ECE 3

(Sursa: UNCTAD, baza de data FDI/TNC)

Anexa 3. Topul FMN ce au ţara de origine în ţările ECE, în ordinea activelor deţinute, în 1999 (active şi vânzări în milioane USD; activele, vânzările şi angajaţii sunt raportaţi doar

la operaţiunile derulate în străinătate)

FMN Ţara Industria Active Vânzări Angajaţi

1. Latvian Shipping Co. Lituania Transporturi 493 214 1,6312. Hrvatska Elekroprivreda d.d. Croaţia Utilităţi 363 0.2 N/A

82

3. Podravka Group Croaţia Alimentară/farmaceutică 286 119 5014. Gorenje Group Slovenia Electrocasnic 256 642 6075. Motokov a.s. Republica Cehă Comerţ 164 260 5766. Atlantska Plovidba d.d. Croaţia Transporturi 152 47 N/A7. Pliva Group Croaţia Farmaceutic 142 334 1 6168. Skoda Group Plzen Republica Cehă Diversificată 139 151 1 0739. Adria Airways d.d. Slovenia Transporturi 129 98 N/A10.MOL Plc. Ungaria Petrol şi Gaze 128 203 628

(Sursa: UNCTAD/Erasmus University database.)

Anexa 4. Ţările de origine ale primelor 25 de FMN cu ţări de origine în ECE

Ţara 1998 1999Slovenia 4 5Croaţia 4 4Ungaria 6 4Republica Cehă 3 3Polonia 3 3Slovacia 2 2România 1 1Republica Moldova 1 1Lituania - 1Letonia 1 1Total 25 25

(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)

Anexa 5. Industriile în care operează cele mai mari 25 de FMN din ECE (număr de firme)

Industria 1998 1999Transporturi 5 5Chimică şi farmaceutică 3 5Minerit şi petrol 4 4Alimentară 2 2Metalurgică 2 2Maşini şi ecipamente 2 2Altă producţie 3 2Comerţ 3 2Construcţii 1 1Servicii 1 1Total 25 25

(Sursa: studiul UNCTAD asupra celor mai importante FMN din ECE)

Anexa 6. Indicatori pentru ISD şi pentru producţia internaţională (miliarde USD şi procente)

Valoare în miliarde USD Rata de creştere anuală1982 1990 1999 1986-

19901991-1995

1996-1999

1998 1999

Intrări de ISD 58 209 865 24.0 20.0 31.9 43.5 27.5

83

Ieşiri de ISDStocul intrărilor de ISDStocul ieşirilor de ISDFuziuni şi achiziţiiVânzări ale filialelor străineActivele totale ale filialelor străineExporturile filialelor străineAngajaţi în filialele străine (mii)

37594567..2 4621 88663717 433

2451 7611 7161515 5035 7061 16523 605

8004 7724 75972013 56417 6803 16740 536

27.618.220.526.415.818.013.25.6

15.79.410.723.310.413.713.95.0

27.016.214.546.911.516.512.78.3

45.620.117.674.421.621.213.811.4

16.418.817.135.417.819.817.911.9

(Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of Development, figura I.13, p. 27.)

84

Anexa 7. Cele mai mari 25 de firme multinaţionale din Europa Centrală şi de Est, ordonate după activele deţinute (milioane USD şi număr de angajaţi)

Nr. FMN Ţara Industria Capital Vânzări Angajaţistrăin total străin total străin total

12345678910111213141516171819202122232425

Latvian Shipping Co.Podravka GroupGorenje GroupMotokov a.s.Atlantska Plovidba, d.d.Pliva GroupSkoda Group PlzenAdria Airways d.d.MOL Hungarian Oil & Gas Plc.VSZ a.s. KosicePetrol, d.d.Malev Hungarian Airlines Ltd.Matador j.s.c.KGHM Polska Miedz S.A.TVK Ltd.GraphisoftCroatia AirlinesElektrim S.A.Pilsner Urquell, a.s.Moldova Steel WorksBudimex Capital GroupPetrom SA National Oil Co.Iskraemeco, d.d.Lifosa j.b.c.Krka, d.d.

LituaniaCroaţiaSloveniaRepublica CehăCroaţiaCroaţiaRepublica CehăSloveniaUngariaSlovaciaSloveniaUngariaSlovaciaPoloniaUngariaUngariaCroaţiaPoloniaRepublica CehăRepublica MoldovaPoloniaRomâniaSloveniaLituaniaSlovenia

TransporturiAlimentară / farmaceuticăElectrocasnicăComerţTransporturiFarmaceuticăDiversificatăTransporturiPetrol şi gaze naturaleMetalurgicăPetrol şi gaze naturaleTransportPlasticăMineritChimicăITTransportComerţ şi diverseAlimentarăMetalurgicăConstrucţiiPetrol şi gaze naturaleMaşini electriceChimicăFarmaceutică

399.0285.9256.4163.6152.0142.1139.1129.4128.372.070.664.551.934.733.028.027.621.020.019.917.817.015.013.212.5

505.0477.1645.9262.5167.0855.1973.4143.72 881.61 445.0634.2148.1304.91 419.8543.050.0211.41 228.0251.0335.9153.93 790.092.055.2490.4

201.0119.4642.2260.247.0d334.3150.797.7203.40.2112.4236.534.0694.3133.025.09.842.016.01.055.8d128.021.093.182.1

214.0390.21 143.3349.147.0463.01 244.597.72 958.1876.0706.0314.9203.41 047.8401.025.0121.2874.0253.015.6316.42 700.0114.0100.0300.3

1 631501607576-1 6161 073-62858104852018118840623565644140150-375

2 2756 8986 7171 0005286 68019 83058520 14026 7193 3493 3963 87819 9686 09918884626 4752 9184 5621 09588 3502 3001 3393 253


Anexa 8. Cele mai mari 25 de firme multinaţionale din ţările în curs de dezvoltare, ordonate după activele deţinute (milioane USD şi număr de angajaţi)

Nr. FMN Ţara Industria Capital Vânzări Angajaţistrăin total străin total străin total

12345678

9

10111213141516171819202122232425

Daewoo CorporationPetroleos de Venezuela S.A.Jardine Matheson Holdings Limited cFirst Pacific Company LimitedCemex, S.A.Hutchison Whampoa, LimitedSappi LimitedChina State ConstructionEngineering CorporationChina National ChemicalsImport and Export CorporationLG Electronics IncorporatedYPF Sociedad AnonimaPetroleo Brasileiro S.A. - PetrobrasSunkyong GroupHyundai Engineering & Construction Co.New World Development Co. LimitedGuangdong Investment LimitedCitic Pacific LimitedPETRONAS - Petroliam Nasional BerhadShougang CorporationFraser & Neave LimitedSamsung Electronics Co. LimitedSingapore Airlines LimitedCompanhia Vale do Rio DoceEnersis S.A.Acer Incorporated

Republica CoreeaVenezuelaHong Kong, ChinaHong Kong, ChinaMexicHong Kong, ChinaAfrica de SudChina

China

Republica CoreeaArgentinaBraziliaRepublica CoreeaRepublica CoreeaHong Kong, ChinaHong Kong, ChinaHong Kong, ChinaMalaeziaChinaSingaporeRepublica CoreeaSingaporeBraziliaChileTaiwan

DiversificatăPetrolDiversificatăDiversificatăConstrucţiiDiversificatăDiversificatăConstrucţii

Diversificată

Electronice şi electricePetrolPetrolDiversificatăConstrucţiiConstrucţiiDiversificatăDiversificatăPetrolDiversificatăAlimentarăElectronice şi electriceTransporturiTransporturiServicii electriceDiversificată

10 5329 0076 6526 2955 6274 9783 8303 730

3 460

3 1583 061.2 561.2 0601 8981 834.1 6001 578.1 5461 509.1 376

22 94647 14811 97011 38610 23115 0864 9537 230

5 810

15 43112 76134 23324 5728 06314 0303 0538 73320 9906 6404 27316 3019 11114 33214 2812 946

7 29532 5027 9837 4162 2351 8992 4191 530

11 240

5 1750 911.9 960.0 8000 6760 912.1 0401 230.3 4543 320.3 204

18 80234 80111 5228 3083 7885 7543 5575 420

17 880

17 6406 14427 94631 6925 4052 5800 9242 15410 0554 3901 91213 0504 7274 7440 8904 217

11 40311 849..40 40010 69017 0139 4925 496

0 625

32 5321 908.2 600..15 0808 262..11 461.2 9577 432.6 792

14 47156 592175 00051 27019 17437 10023 458258 195

8 905

80 37010 00241 17332 16930 98114 84016 50011 80013 000218 15813 13157 81713 25842 45614 36612 342


86

Anexa 9. Cele mai mari 40 de firme multinaţionale din lume, ordonate după activele deţinute (miliarde USD şi număr de angajaţi)Nr. FMN Ţara Industria Capital Vânzări Angajaţi

străin total străin total străin total12345678910111213141516171819202122232425262728293031323334353637383940

General ElectricFord Motor CompanyRoyal Dutch/Shell GroupcGeneral MotorsExxon CorporationToyotaIBMVolkswagen GroupNestlé SADaimler-Benz AG *Mobil CorporationFIAT SpaHoechst AGAsea Brown Boveri (ABB)Bayer AGElf Aquitaine SANissan Motor Co., Ltd.UnileverdSiemens AGRoche Holding AGSony CorporationMitsubishi CorporationSeagram CompanyHonda Motor Co., Ltd.BMW AGAlcatel Alsthom CiePhilips Electronics N.V,News CorporationPhilip MorrisBritish Petroleum (BP) *Hewlett-PackardTotal SARenault SACable and Wireless PlcMitsui & Co., Ltd.Rhone-Poulenc SAViag AGBASF AGItochu CorporationNissho Iwai Corporation

SUASUAOlanda/Marea BritanieSUASUAJaponiaSUAGermaniaElveţiaGermaniaSUAItaliaGermaniaElveţiaGermaniaFranţaJaponiaOlanda/Marea BritanieGermaniaElveţiaJaponiaJaponiaCanadaJaponiaGermaniaFranţaOlandaAustraliaSUAMarea BritanieSUAFranţaFranţaMarea BritanieJaponiaFranţaGermaniaGermaniaJaponiaJaponia

ElectroniceAutoPetrolAutoPetrolAutoComputereAutoAlimentarăAutoPetrolAutoChimicăElectricăChimicăPetroAutoAlimentarăElectroniceFarmaceuticăElectroniceDiversificatăAlimetarăAutoAutoElectroniceElectroniceMediaAlimetarăPetrolElectronicePetrolAutoTelecomunicaţiiDiversificatăChimicăDiversificatăChimicăComerţComerţ

97.472.570.00.054.641.839.9...31.630.930.430.029.0......26.726.525.625.6......21.921.821.520.320.320.120.019.419.218.5...18.3...17.917.817.4...16.716.6

304.0275.4115.0228.996.1105.081.557.037.776.243.669.134.029.830.342.057.630.867.137.648.267.122.236.531.841.925.530.755.932.631.725.234.921.655.527.532.726.856.840.4

24.548.069.051.0104.850.448.942.747.646.136.820.224.330.4...25.627.844.840.012.740.341.59.431.526.425.933.09.532.136.523.823.418.57.852.311.515.923.948.732.3

90.8153.6128.0178.2120.388.578.565.048.369.064.350.630.031.332.042.349.746.460.612.951.1120.49.745.435.931.033.510.756.171.342.931.935.611.5132.615.027.632.2117.775.5

111 000174 10565 000.........134 815133 906219 44274 80222 20094 877...200 574...40500...262 840201 14141 832............52 149...206 236......37 600......45 86033 740............2 6002 068

276 000363 892105 000608 00080 000159 035269 465279 892225 808300 06842 700242 322137 374213 057144 60083 700137 201269 315386 00051 643173 0008 40131 000109 400117 624189 549252 26828 220152 00055 650121 90054 391141 31546 55010 99468 37795 561104 9798 8786 398

87


88

BIBLIOGRAFIE

Barron’s Dictionary of Finance and Investment Terms, ed. 3, New York, 1991 Beamish, Paul W., Killing, Y.P., Lecraw, D.Y., Crookell, H. – “International Management –

Text and Cases”, Richard D. Irwin Inc., Boston, 1991 Bhattacharya, A., Mentiel, P. Y., Sharma, S. – “Private Capital Flows to Sub-Saharian

Africa: An Overview of Trends and Determinants”, material nepublicat, World Bank, Washington, 1996

Bortlett, C.A., Ghoshal, S. – “Managing Across Borders – The Transnational Solutions”, Harvard Business School Press, Boston, 1989

Breadman, H.G., Sun, X – “The Distribution of Foreign Direct Investment in China” – Policy Research Working Paper No. 1720, World Bank, Washington, 1997

Buckley, P. Y., Casson Mark – “The Economic Theory of the Multinational Enterprise”, St. Martin’s Press, New York, 1985

Business Week Magazine, 1991 Cateora, P.R. – “Cooperative Alliances and International Business”, 1998 Contractor – “Cooperative Alliances and International Business”, 1988 Dassbach, Carl H.A. – “Global Entreprises and the World Economy: Ford, GM and IBM. The

Emerge of the Transnational Entreprises”, Gorland Press, New York, 1988 Dunning, J.H. – “International Production and the Multinational Enterprise”, George Allen

and Unwin, Londra, 1981 Dunning, J.H. – “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley

Publishing Company, Londra, 1995 Ignat Ion, Pralea Spiridon – “Economie Mondială”, Ed. Symposion, Iaşi, 1994 ILO/UNCTC – “The Economic and Social Effects of Multinational Enterprises in the Export

Processing Zones”, Johannesburg, 1996 INTERNET Jeannet, P.R.; Hennessey, H.D. – “International Marketing Management”, Houghton-Mihlin

Co, Boston, 1998 Krugman, Paul R. , Obstfeld, Maurice – “International Economics – Theory and Policy”,

second edition, Harper Collins Publishers Inc., 1991 Legea 35/1991 privind Regimul Investiţiilor Străine în România, Monitorul Oficial, 1991 Manualul Balanţei de Plăţi a FMI Mazilu, Anda – “Efecte ale investiţiilor străine asupra procesului de tranziţie la economia de

piaţă”, Tribuna Economică nr. 44, 2 noiembrie 1995, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, Mazilu, Anda – “Investiţiile străine şi competitivitatea naţională”, Tribuna Economică nr. 44,

46, 49, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1995

Moran, Theodore H. – “Managing International Political Risk: Strategies and Techniques”, Georgetown University, Washington, 1983

OCDE – “International Direct Investment and the New Economic Environment”, Paris, 1991 OCDE – “Recent Trends in International Direct Investment”, Paris, 1998 “OECD Guide on Multinational Enterprise”, anexa 1 la “The Declaration open International

Investment and Multinational Enterprise”, 1991 Oficiul Naţional al Registrului Comerţului OIL - “The Tripartite Declaration of Principles upon Multinational Enterprises and the Social

Policy”, 1996 ONU - Transnational Corporation in World Development: Trends and Prospects, New York,

1998 Popa, Ioan – “Tranzacţii internaţionale – politici, tehnici, instrumente”, Ed. Recif, Bucureşti,

1992 Porter, Michael - “The Competitive Advantage of Nations”, The Mac Millan Press Ltd.,

London, 1992 Porter, Rawbinson, Ghemawat – “Competition in Global Industries”, Harvard Business

School Press, Boston, 1986 Poynter, T.A. – “Multinational Enterprises and Government Intervention”, St. Martins Press,

New York, 1985 Rapoarte UNCTC, 1991, 1998, 1999, 2000 Raport ARD, 1996 raport Overseas Development Institute, 3 septembrie 1997, Londra Singh, H.; Jun, K. W. – “Some New Evidence on Determinants of Foreign Direct Investment

in Developing Countries” – Policy Research Working Paper No. 1531, World Bank, Washington, 1995

UNCTAD – “World Investment Report”, 1998 UNCTAD – “World Investment Report 2000: Foreign Direct Investment and the Challenge of

Development” UNCTAD – “Studiul asupra celor mai importante FMN din Europa Centrală şi de Est”, 2000 UNCTAD, TD/B/WG, 1/10/1995 – “Consideration of Host and Home Country Policies to

Promote Foreign Direct Investment” Vernon, Raymon; Wells, L.T. – “Manager in the International Economy”, 5 th edition, Prentice

– Hall, New York, 1986

90

Firmele Multinationale

Documents

Transcript of Firmele Multinationale