CUPRINS

CUPRINS………………………………………………………………………….………..1

CAPITOLUL I – FILOSOFIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND DREPTURILE

OMULUI……………………………………………………………………………….…...3

1.1. Istoricul sintagmei „drepturile omului” şi documentele care atestă apariţia

acestora………………………………………………………………………….………3

1.2. Organizaţia Naţiunilor Unite şi drepturile omului……………………………………...15

1.3. Uniunea Europeană şi drepturile omului……………………………………………….24

1.4. Filosofia europeană privind drepturile omului…………………………………………35

CAPITOLUL II – CONCEPŢIA UNIUNII EUROPENE DESPRE ARIA DE

SECURITATE, LIBERTATE ŞI JUSTIŢIE……………………………………………61

2.1.Introducere………………………………………………………………………………61

2.2. Crearea Pieţei Interioare…………………………………………...……………………70

2.2.1. Aspecte generale referitoare la Piaţa Interioară………………………………………70

2.2.2. Scopul Pieţei Interioare…………………………………………………...…………..74

2.2.3. Cadrul Legal al Pieţei Interioare………………………………………...……………77

2.3. Uniunea Economică şi Monetară…………………………………………….…………80

2.3.1. Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare…………………………………………80

2.3.2. Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare…………………………………………..85

2.4. Aria de Libertate, Securitate şi Justiţie…………………………………………………93

2.4.1. Competenţele Uniunii în ceea ce priveşte controalele la frontieră, azilul şi

imigrarea…………………………………………………………………………….………93

2.4.2. Naţionalii statelor terţe şi aria de libertate, securitate şi justiţie…………...………..100

2.4.3. Regimul Uniunii Europene în ceea ce priveşte acordarea azilului………………….106

2.4.4. Refugiaţii şi protecţia subsidiară a acestora…………………………………………110

CAPITOLUL III – CONCEPŢIA UNIUNII EUROPENE DESPRE CELE PATRU

LIBERTĂŢI………………………………………………………………………………115

1

3.1. Introducere………………………………………………………………………….…115

3.2. Cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene…………………………….127

3.2.1. Libera circulaţie a bunurilor…………………………………………..……………127

3.2.2. Libera circulaţie a serviciilor……………………………………….………………129

3.2.3. Libera circulaţie a lucrătorilor……………………………………..……………….133

3.2.4. Libera circulaţie a capitalurilor……………………………………………………..135

CAPITOLUL IV – SPAŢIUL SCHENGEN……………………………….…………138

4.1. Introducere………………………………………………………………...…………138

4.2. Abolirea controalelor la frontierele interioare în Europa…………………….………145

4.2.1. Abolirea controalelor la frontierele interioare…………………………….………..146

4.2.2. Piaţa interioară şi libera circulaţie a persoanelor………………………...…………147

4.2.3. Convenţia de implementare a Acordului Schengen……………………..…………152

4.2.4. Spaţiul Schengen şi Tratatul de la Amsterdam…………………………….………162

4.3. Sistemul Schengen………………………………………………………....…………166

4.3.1. Protejarea datelor – un drept al omului…………………………………..…………166

4.3.2. Schengen şi Tratatul de la Lisabona………………………………………...………171

CONCLUZII……………………………………………………………………...………177

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………188

2

CAPITOLUL. I – FILOSOFIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND DREPTURILE

OMULUI

1.1. Istoricul sintagmei „drepturile omului” și documentele care atestă apariția

acestora

În opinia lui Jeffery Elynn, filosofii ar putea defini conceptul de „drepturile omului”

în baza resurselor filosofice ale acestuia. În acest context se vorbește despre problema

„inflației drepturilor”. Aceasta înseamnă tentația de a traduce orice pretenție importantă în

termeni de drepturi ale omului, adică tentația de a transforma tot ceea ce este bine, drept sau

dezirabil într-un drept al omului. Această inflație riscă să transforme conceptul de „drepturile

omului” într-un concept lipsit de sens. Astfel, se consideră că, încercarea filosofilor de a

defini „drepturile omului” creează riscul de a dezvolta o concepție filosofică irelevantă

pentru practica contemporană a drepturilor omului. Autorul se întreabă despre relevanța

încercării de clarificare a înțelesului unui termen atât de important pentru viața politică

contemporană globală, în contextul în care o astfel de lămurire nu determină înfățișarea

felului în care conceptul este utilizat în practica actuală. La această întrebare, răspunsul nu

poate fi decât că concepția filosofică despre drepturile omului trebuie să se afle în strânsă

legătură cu felul în care termenul este folosit astăzi1.

Istoria drepturilor omului asigură însă resursele necesare pentru definirea conceptului

de „drepturile omului”, dar există și riscul ca în baza unor concepții vechi, care nu mai sunt

în conformitate cu practica contemporană, definirea acestuia să nu mai corespundă realității.

Prin urmare, este posibilă dezvoltarea unei concepții despre drepturile omului care să

cuprindă elementele dinamice ale „practicii globale actuale”, fără însă a pierde din vedere

„noțiunea istorică” a drepturilor omului. În acest sens sunt și lucrările despre teoria

1 Jeffery Flynn, Human Rights in History and Contemporary Practice: Source Materials for Philosophy, în vol. C. Corradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011, p. 3.

3

discursivă ale lui J. Habermas și Rainer Forst. Pornind de la lucrările acestor filosofi, J.

Flynn consideră că dacă se acordă importanța cuvenită luptelor sociale și politice actuale

pentru drepturile omului se realizează o veritabilă teorie a drepturilor omului în cadrul cărora

înțelesul acestora ține atât de practica din trecut, cât și de cea din prezent2.

Astfel, în vreme ce unii autori consideră că originile drepturilor omului se află în era

revoluționară de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, alții le consideră mult mai recente,

referindu-se la ele în raport cu contemporaneitatea. În lucrarea Inventing Human Rights: A

History (2007), Lynn Hunt arată felul în care au fost stabilite bazele filosofice ale drepturilor

omului, prin intermediul unor noi forme de artă, lectură, tortură și durere, la sfârșitul

secolului al XVIII-lea. Noile tipuri de experiențe de la acea dată au determinat noi forme de

empatie, iar scrierile din acea perioadă au generat o „identificare psihologică pasională” cu

personajele acestora („Pamela” – Richardson (1740); „Carissa” – Richardson; „Julie” –

Rousseau). Acestea au făcut posibilă crearea unei imagini a egalității într-o lume a

diferențelor. Pe de altă parte, în lucrarea The Last Utopia: Human Rights in History (2010),

Samuel Moyn arată felul în care drepturile omului au devenit un „ideal utopic puternic” care

a dat naștere „unui set de norme politice globale care asigurau punctul de pornire al unei

mișcări sociale transnaționale” în 1970. Conștiința populară s-a format în acea perioadă care

definește drepturile omului de o manieră actuală și care este un episod trecut cu vederea de

către cei care caută originile drepturilor omului în episoade istorice anterioare. Moyn

distinge „drepturile revoluționare” de la sfârșitul secolului al XVIII-lea de drepturile omului

din contemporaneitate3.

Fără a putea să ne detașăm total de reperele istorice privind drepturile omului, în

partea de debut a prezentei lucrări vom face loc atât istoricului drepturile omului – abordarea

acestora din punct de vedere istoric fiind de o deosebită relevanță în conturarea conceptului

în discuție; cât și concepțiilor contemporane referitoare la originile și semnificațiile actuale

ale drepturilor omului.

Sintagma „drepturile omului” încorporează ideea că orice ființă umană are drepturi

universale, inalienabile, indiferent de dreptul pozitiv în vigoare sau de alți factori locali

precum originea etnică, naționalitatea sau religia. Potrivit acestei idei, care a fost de altfel

2 Ibidem, pp. 3-4.3 Ibidem, pp. 4-5; Lynn Hunt, Inventing Human Rights: A History , 2007; Samuel Moyn, The Last Utopia: Human Rights in History, 2010, pp. 12-13.

4

combătută în secolele XIX – XXI de către diverse doctrine, omul, indiferent de condiția sa

socială, are drepturi „inerente persoanei sale, inalienabile și sacre”. Prin urmare, sintagme

„drepturile omului” este prin definiție universală și egalitară și deci incompatibilă cu

sistemele și regimurile totalitare și cu ideile promovate de acestea.

Drepturile omului sunt prerogative ale căror titulari sunt indivizii și care sunt

recunoscute prin lege și prin norme cu valoare constituțională de către statele civilizate, dar

și prin convenții internaționale. Existența, validitatea și conținutul drepturilor omului

reprezintă un subiect permanent de dezbatere în numeroase domenii, dar mai ales în filosofie

și în științele politice și drept.

Drepturile naturale sau intrinseci ale omului au fost menționate explicit încă din

timpul Antichității, de către Platon care vorbea despre un om interior care trebuie protejat.

Apoi, acestea au fost reluate în lucrarea lui Marc Aurelius (Pensees). Referințe la drepturile

omului se regăsesc și în diverse texte religioase, precum Cele 10 Porunci, unde se face

referire la „dreptul la viață și la onoare”, Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel,

în care se vorbește despre omul interior, neprihănit, care se bucură de o demnitate absolută;

dar și în scrierile literare precum piesa de teatru Antigona a lui Sofocle, sau filosofice, cum

sunt textele școlii stoicilor.

Un alt text despre care se spune ca stă la originea drepturilor omului în reprezintă

Cilindrul Cyrus, descoperit în 1879 și care se află actualmente la British Museum. Acesta

este unul dintre faimoasele texte cuneiforme persane scrise în secolul al VI-lea î. Hr., în

timpul lui Cyrus cel Mare și despre care se afirmă că ar fi „prima cartă a drepturilor omului”.

Acest document este relevant din mai multe puncte de vedere, dar cel mai important motiv

pentru care acesta trebuie menționat în prezenta lucrare se concretizează în faptul că în 1971,

Organizația Națiunilor Unite l-a tradus în toate limbile sale oficiale. În urma acestor

traduceri se poate observa că cilindrul conține reguli persane referitoare la: toleranța

religioasă, la abolirea sclavagismului, la libertatea de alegere a profesiei și la libertatea de

expansiune a imperiului. În această tradiție mesopotamiană se înscrie și Hammurabi și Codul

său din secolul al XVIII-lea î. Hr. Inovația adusă de Cilindrul lui Cyrus se referă la libertatea

totală a cultului în imperiul persan. Cilindrul a jucat un rol important în istoria umanității, în

anul 1971 fiind prezentat ca simbol al monarhiei persane, iar ulterior o copie a documentului

5

a fost oferită Statelor Unite, ocazie cu care a fost denumit „carta mondială a drepturilor

omului” 4.

Cilindrul lui Cyrus5

Sintagma de „drepturi minimale” sau de „drepturi naturale” pare a fi învechită și

generală. Ideea de drepturi ale omului este bine conturată de înscrierea explicită a acestora în

dreptul scris și oral, de recunoașterea aplicării universale și a valorii juridice supreme a

acestora în fața oricărei alte norme. Unanimitatea este adesea invocată ca sursă a legitimității

acestor drepturi, în contextul în care acestea sunt adesea proclamate, nefiind instituite prin

edictarea unor norme legale, termenii utilizați sunt evidenți și indiscutabili, iar referințele

religioase sunt adesea accesorii întrucât aplicarea dreptului se dorește independentă de orice

afiliere religioasă. Această independență reprezintă principala diferență între baza filosofică

a drepturilor omului și aceea a dreptului divin, indiferent de punctele comune ale celor două.

Astfel, Declarația drepturilor omului și cetățeanului adoptată de adunarea națională

franceză în 26 august 1789, se aplică universal, independent de credințele religioase6.

În Evul Mediu au fost identificate primele manifestări concrete ale ideii de „drepturi

ale omului”. În acest context poate fi amintită Magna Carta, din 1215, dar care a fost

folosită cu adevărat abia începând cu secolul al XVII-lea, ca instrument împotriva

absolutismului regal al lui Stuart. Redactată în urma unui scurt război civil Magna Carta 4 Irving Finkel, The Cyrus Cylinder: The Great Persian Edict from Babylon, I.B. Tauris and Company, Limited, 2012; F. P. Miller, A. F. Vandome, J. McBrewster, Cyrus Cylinder, VDM Verlag Dr. Mueller e.K., 2010; Mary Shuttleworth, Human Rights Education, ProQuest LLC., Ann Arbor, 2008, p. 19. www.livius.org/ct-cz/cyrus_cylinder.html.5 Imagine preluată din The International Standard Bible Encyclopedia, vol. 1, fully revised, Wm. B. Eerdmans Publishing Co., Michigan, 1979, p. 847.6 Virginia A. Leary, Postliberal Strands in Western Human Rights Theory: Personalist-Communitarian Perspectives, în vol. Abdullahi Ahmed An-Na’im (edit.), Human Rights in cross-cultural Perspectives, A quest for consensus, Univ. of Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1992, p. 116.

6

Libertatum garanta dreptul la libertatea individuală7. Textul limitează arbitrajul regal și

stabilește dreptul habeas corpus care împiedica, printre altele, încarcerarea arbitrară. De

asemenea, aceasta garanta drepturile feudalilor, libertățile vârstnicilor și instituia controlul

impozitului de către Marele Consiliu al Regatului Unit. Magna Carta este cea mai veche și

importantă manifestare a unui îndelungat proces istoric care a dat naștere regulilor de

egalitate constituțională în țările anglo-saxone. În dreptul public există însă și opinii potrivit

cărora Marea Cartă a fost și primul document care a limitat legal puterea unui rege englez,

dar în contracararea acestora se aduce argumentul că acest document nu a fost primul și că

prin el are la bază Carta libertăților. Magna Carta a fost reînnoită în timpul Evului Mediu, iar

ulterior în timpul dinastiilor Stuart și Tudor, dar și în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. La

începutul secolului al XIX-lea marea majoritate a clauzelor acesteia au fost abrogate în

legislația engleză. Influența acestui document depășește însă teritoriul Angliei, aceasta fiind

vizibilă și la nivel mondial: Constituția Statelor Unite și Declarația Universală a Drepturilor

Omului. Mai mult decât atât, toate statele care au la bază sistemul de drept common law au

fost influențate din punct de vedere constituțional de Marea Cartă. Acesta este motivul

pentru care se afirmă că Magna Carta Libertatum este „documentul juridic cel mai important

din istoria democrației moderne, care marchează, mai ales trecerea de la simplul stat

absolutist, la statul de drept, prin limitarea puterii regale”8.

Apoi, în 1679, Habeas Corpus, iar în 1689 Bill of Rights, considerate ca fiind baza

conceptului actual de „drepturi ale omului” din lumea anglo-saxonă. Habeas Corpus ad

subjiciendum et recipiendum enunță o libertate fundamentală, aceea de a nu putea fi

întemnițat fără o judecată prealabilă. În virtutea acestui principiu, orice persoană care era

arestată avea dreptul de a își cunoaște învinuirea ce i se aducea, putea fi eliberată pe cauțiune

și adusă apoi spre a fi judecată în fața unor jurați și a unui judecător. Originile care au stat la

baza elaborării Habeas Corpus se regăsesc în Anglia Evului Mediu. Ulterior prevederile

acestuia au fost îmbunătățite prin aducerea de garanții reale și eficiente împotriva detenției

arbitrare, devenind unul dintre pilierii „libertăților publice engleze”. Prevederile acestui

document se aplică în colonii, iar în secolul al XIX-lea erau în vigoare în marea majoritate a

statelor cu sistem de drept common law. Deși, în afara teritoriului englez Habeas Corpus a

7 Katherine F. Drew, Magna Carta, Greenwood Press, Westport, 2004, pp. 1-11; The Magna Carta: http://alexpeak.com/twr/mc/ 8 Idem.

7

cunoscut o largă răspândire, mai ales în Statele Unite, unde acesta are o valoare

constituțională, pe teritoriul Marii Britanii acesta a rămas strict englez, neaplicându-se nici în

Irlanda de Nord și nici în Scoția. Denumirea textului habeas corpus, se traduce prin „a fi

stăpânul corpului tău”. Această traducere a fost interpretată în sensul dreptului fundamental

de dispoziție asupra propriului corp, înțeles ca „protecție împotriva arestărilor arbitrare”.

Opiniile de specialitate s-au exprimat în sensul că această traducere simplistă ar fi eronată,

întrucât în realitate, habeas Corpus ad subjiciendum et recipiendum este o formulă prin care

se stabilește ordinea și care face referire la prezentarea spre examinare în fața Curții a

persoanei prizonierului. În aplicarea prevederilor sale, Habeas corpus asigura judecătorilor

securitatea necesară. Odată cu revoluția de la 1688, care a consolidat limitarea puterii

executive asupra celei judiciare și a crescut independența judecătorilor, textul a contribuit și

la luarea puterii de jurisdicție penală instanțelor politice, polițienești sau administrative,

reprezentând un „act important în lupta pentru libertățile individuale”9.

La rândul său, Bill of Rights sau Declarația drepturilor din 1689 este un text impus

suveranilor Angliei (Guillaume al III-lea și Maria a II-a) în urma Revoluției Glorioase, care a

definit principiile monarhiei parlamentare engleze. Acest act emis de Parlamentul Angliei al

cărui titlu complet este: „Act declarativ al drepturilor și libertăților subiectului și de stabilire

a succesiunii la tron”, este considerat a fi unul dintre documentele fundamentale ale legii

constituționale engleze, alături de Magna Carta, Petiția drepturilor, Actul de stabilire și

Actele Parlamentului. În curând această declarație a devenit parte și din legea altor state

precum Noua Zeelandă și Canada. Bill of Rights este o lege distinctă, dar similară

Proclamației drepturilor din Scoția, care datează tot din anul 1689. De asemenea, aceasta

statuează anumite drepturi pozitive considerate absolut necesare pentru orice cetățeni sau

rezidenți au unei monarhii constituționale. Dintre drepturile proclamate de acest document

amintim dreptul subiecților de drept de a se adresa monarhului și dreptul de a purta armă de

autoapărare. Există însă și anumite puncte prin care acest document se diferențiază de alte

declarații de drepturi, precum cea a Statelor Unite. Este vorba despre cerința constituțională

ca orice acțiune a monarhului să aibă încuviințarea Parlamentului. În plus, Declarația

definește puterile parlamentului al cărui aviz este imperativ și indispensabil pentru

9 Eric M. Freedman, Habeas Corpus, Rethinking the Great Writ of Liberty, New York Univ. Press, New York, 2003; Paul D. Halliday, Habeas Corpus, From England to Empire, Harvard Univ. Press, New York, 2010, pp. 213-240.

8

suspendarea unei legi pentru punerea în executare a acestora, pentru ridicarea nivelului

impozitului regal și pentru întreținerea armatei pe timp de pace. Alte drepturi fundamentale

ale subiecților englezi sunt dreptul la petiție și libertatea alegerilor pentru Camera

Comunelor. Bill of Rights mai prevedea și faptul că pentru a contracara orice tentativă

absolutistă, Parlamentul trebuia să se reunească constant. Prevederile Declarației drepturilor

vine în completarea celor incluse în Habeas Corpus prin protejarea acuzaților de instituirea

unor cauțiuni excesive și a pedepselor crude, și dă avânt libertății de exprimare. Începând cu

anul 1695 a fost garantată și libertatea presei. Astfel, în secolul al XVIII-lea, monarhia

parlamentară britanică era admirată pentru libertatea de expresie care domnea în Marea

Britanie – aspect amintit de Voltaire în lucrările „Scrisori filosofice (1734)” și „Dicționar

filosofic (1771)”10.

În secolul al XVI-lea, în Occident, descoperirea popoarelor indigene din America și

practicile deportării africanilor în „Lumea Nouă” stau la baza activismului lui Bartolomeu de

Las Casas pentru drepturile omului, dar și ale anumitor sectoare ale Bisericii Romano-

catolice care a luat atitudine în acest sens prin: Veritas ipsa și Sublimis Deus11.

În ceea ce îl privește pe Bartolomeu de Las Casas, acesta este cunoscut pentru

denunțarea practicilor colonialiștilor spanioli și pentru apărarea drepturilor indigenilor din

America. Preot dominican, Las Casas s-a angajat în lupta de 50 de ani în timpul căreia a

făcut multiple călătorii între Europa și America, cu scopul de a apăra pe de o parte, interesele

coroanei, iar pe de altă parte viața indigenilor. Legătura dintre coloniștii spanioli și indigeni

era una de interdependență, întrucât primii doreau să se îmbogățească și nu puteau face acest

lucru fără forța de muncă a celorlalți. În vederea îmbunătățirii raporturilor dintre aceștia și

pentru îndeplinirea obiectivelor sale, Las Casas a redactat un plan de reforme intitulat:

„Memoria celor paisprezece remedii”, în militează pentru: reglementarea muncii;

interzicerea muncii forțate; exploatarea în comun a pământurilor indigene, de către coloniștii

spanioli și familiile acestora și indigeni; combinarea evanghelizării și a colonizării; etc. Un

alt document redactat de Las Casas este „De Unico Modo” – care a fost tradus prin „unica

modalitate de atragere a oricărui tip uman către religia veritabilă” - și care în 1537 a fost

îmbogățit cu bula papei Paul al III-lea Sublimis Deus. Acest din urmă document proclamă

umanitatea indigenilor și aptitudinea acestora de a primi credința creștină. După De Unico 10 Rich Smith, The Bill of Rights: Defining our Freedoms, ABDO Publishing Company, Edina, 2008.11 Paul S. Vickery, Bartolomé de las Casas, Great Prophet of the Americans, Paulist Press, New Jersey, 2006.

9

Modo, în anul 1531, Las Casas a scris o scrisoare către Consiliul Indiilor, în care arăta

consecințele negative și violențele viitoarelor expansiuni coloniale către Guatemala, Mexic,

Chile și Peru12.

Veritas ipsa este scrisoarea Papei Paul al III-lea către cardinalul Jean de Tavera, în

care îi amintește acestuia că amerindienii sunt ființe umane care au dreptul la libertate și la

proprietate și prin care condamnă practica sclavagismului. Aceste aspecte sunt reluate apoi

în bula pontificală Sublimis Deus13.

Tot pe modelul antic are loc o altă abordare a drepturilor omului și cetățeanului în

1755, prin Constituția lui Généralat de Pascal de Paoli în Corsica, primul stat democratic al

secolului luminilor pentru Voltaire și Rousseau, reluat apoi de Lafayette și Thomas Jefferson

pentru Statele Unite14.

În 1770, a apărut „Istoria filosofică și politică a așezărilor și a comerțului europenilor

în cele două Indii” sau „Istoria celor două Indii”, enciclopedie despre comerțul european

orientul îndepărtat. Privită ca „expresie a drepturilor omului”, Istoria celor două Indii

prevede în cuprinsul capitolului 4 că „Omul care va revendica drepturile omului va pieri prin

abandon sau prin infamie”15.

Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789 a fost influențată și

de liderii statelor terțe, dar și de nobilimea liberală și a reprezentat preambulul primei

Constituții de după Revoluția franceză, din 1791. În vreme ce Edmund Burke acuza

Revoluția franceză de abstractizarea drepturilor omului în opera „Reflexii asupra Revoluției

franceze”, filosoful britanic James Mackintosh își manifesta părerile dintr-o perspectivă

liberală asupra acestui eveniment, în lucrarea „Vindiciae Gallicae”. Filosoful, jurisconsultul

12 Francis Augustus MacNutt, Bartholomew de Las Casas: His Life, His Apostolate, and His Writings, BiblioBazaar, 2011.13 John Auping, Religion and Social justice: the case of Christianity and the abolition of slavery in America, Universidad Iberoamericana, Dept. De Ciencias Religiosas, 1994, p. 155; Luis N. Rivera-Pagán, A Prophetic Challenge to the Church: The Last Word of Bartolomé de las Casas, în vol. Akintunde E. Akinade (edit.), A New Day, Essays on World Christianity in Honor of Lamin Sanneh, Peter Lang Publishing New York, 2010, pp. 62-86. 14 Pierre Paul Rao Colanna De Cesari-Rocca, Histoire de Corse BiblioBazaar, 2010.15 Hans-Jürgen Lüsebrink Anthony Strugnell (edit.), L’Histoire des deus Indes: réécriture et polygraphie, Voltaire Foundation, 1995; Paolo Quintili, „Le stoïcisme révolutionnaire de Diderot dans l’Essai sur Sénèque par rapport à la Contribution à l’Histoire des deux Indes”, în Recherches sur Diderot et sur l'Encyclopédie, nr. 36, 2004, Varia, mis en ligne le 14 septembre 2009. URL : http://rde.revues.org/index279.html,, p. 39.

10

și reformatorul britanic Jeremy Bentham a respins ideea de drepturi naturale, criticând

drepturile omului dintr-o perspectivă utilitaristă16.

Om politic și filosof irlandez, Edmund Burke este celebru pentru susținerea coloniilor

din America de Nord în conflictul acestora cu regele George al III-lea, dar și prin opoziția sa

față de Revoluția franceză, aspect care l-a consacrat ca „părinte al conservatorismului anglo-

american”17. Burke a jucat un rol activ și în dezbaterea asupra limitării constituționale a

puterii executive regale, dar și în susținerea rolului activ al partidelor mai ales cu privire la

împiedicarea abuzului de putere al suveranului sau al majorității parlamentare. Ales deputat

de Bristol în 1774, acesta a apărat în declarația sa adresată electoratului său principiile

democrației reprezentative, iar în anii următori acesta a devenit apărătorul libertății

comerțului cu Irlanda și al emancipării catolicilor. În ceea ce privește opoziția exprimată de

acesta pentru Revoluția franceză, aceasta s-a explicat prin faptul că, potrivit susținerilor sale,

opera legislativă franceză se fundamenta pe idei teoretice și atemporale, astfel încât,

reformele trebuiau să fie adaptate contextului spațio-temporal. Burke a prezis direcția

dictatorială a Revoluției franceze, pentru acesta fiind esențială păstrarea ierarhiei sociale,

limitarea maximă a participării politice și conformarea la tradiție18. Concepțiile sale au

influențat tradiționalismul francez al lui Joseph de Maistre și Louis de Bonald, dar și

romantismul politic al lui Adam Müller19.

James Mackintosh s-a preocupat de problemele ridicate de Revoluția franceză și după

o meditație îndelungată a publicat în 1791 lucrarea Vindiciae Gallicae ca răspuns la

„Reflecțiile asupra revoluției franceze” ale lui Burke. Această lucrare a exprimat punctul de

vedere filosofic al unui liberal care s-a opus inițial opiniilor lui Burke. Excesele

revoluționarilor l-au determinat însă în scurt timp să se afilieze criticilor lui Burke. Cu toate

acestea, apărarea inițială a drepturilor omului reprezintă o mărturie pentru acea epocă, care l-

16 Edmund Burke, Edmund Burke: On Tast – On the Sublime and Beautiful – Reflections on the French Revolution – A Letter to a Noble Lord, Burke Press, 2008; Stephen K. White, Modernity and Political Thought, Edmund Burke. Modernity, Politics, and Aesthetics, Rowman and Littlefield Publishers, Maryland, 2002; Donald Winch (edit.), James Mackintosh, Vindiciae Gallicae and other writings on the French Revolution, ediție retipărită, Liberty Fund, 2006; Jeremy Bentham, Utilitarianism, retipărită, Bibliobazaar, 2009. 17 Russell Kirk, The Conservative Mind, Washington, Regnery, 1985; Stephen K. White, op. cit. 18 Zeev Sternhell, Les Anti- Lumières: du XVIIIe siècle à la guerre Froide, Paris, Édition Fayard, 2006.19 Stephen K. White, op. cit.

11

au plasat pe autor în rândul scriitorilor politici europeni. De pe poziția de judecător pe care a

ocupat-o din 1795, Mackintosh a îmbrățișat o practică a toleranței20.

Jeremy Bentham, teoretician al filosofiei dreptului, alături de John Stuart Mill acesta

este recunoscut ca fiind „părintele utilitarismului”. Precursor al liberalismului, Bentham s-a

exprimat pentru libertatea individuală, libertatea de exprimare, libertatea economică,

libertatea uzufructului, pentru separarea bisericii de stat, pentru drepturile animalelor, pentru

egalitatea între sexe și pentru dreptul la divorț, dar și pentru discriminarea raporturilor

homosexuale, abolirea sclavagismului, a pedepsei cu moartea, a pedepselor fizice și a celor

inițiate împotriva copiilor. Dar, deși a susținut toate aceste drepturi, Bentham s-a pronunțat

împotriva ideii de lege sau drepturi naturale și a ideii de contract social. Bentham s-a revoltat

împotriva viciilor britanice și împotriva abuzurilor de orice fel, consacrându-și viața

reformelor și constituirii unor noi baze ale legislației și ale politicii și promovând utilitatea ca

regulă a legislației și moralei. În prima sa lucrare „Un fragment asupra guvernării” din 1776,

Bentham atacă violent concepțiile lui William Blackstone – al cărui curs de drept natural îl

urmase – prezentând un proiect radical care avea la bază utilitatea. După retragerea sa din

barou, Bentham și-a consacrat existența conceperii unui sistem juridic și politic fundamentat

pe cutume, obiceiuri și credințe, care a fost rezumat de Joseph Priestley prin formula „cea

mai mare fericire a celor mai mulți”. Gândirea lui Bentham avea ca punct de pornire

principiul că indivizii nu-și concep interesele decât în raport de plăcere și de durere. Astfel,

aceștia încearcă să crească plăcerea, exprimată prin „surplusul de plăcere asupra durerii” –

calcul hedonist care este făcut de fiecare individ în parte. Fiecare acțiune are efecte negative

și pozitive, pe un timp mai lung sau mai scurt, cu diverse grade de intensitate. Individul

trebuie doar să realizeze ce îl face fericit. Această doctrină a primit începând cu anul 1781

denumirea de utilitarism21.

În acest sens, Bentham a pus la punct un sistem de calcul științific al bucuriei și al

durerilor care arată cantitatea de plăcere și de durere generată de diversele acțiuni ale

oamenilor. Criteriile care stau la baza acestui calcul sunt: durata, intensitatea, certitudinea,

proximitatea, extinderea (întinderea), fecunditatea și puritatea. Teoretic, acțiunea cu cel mai

înalt grad de moralitate va fi aceea care va aduna cel mai mare număr de criterii. Statul este

20 Donald Winch (edit.), James Mackintosh, op. cit. 21 Jeremy Bentham, op. cit.; Robert E. Schofield, The Enlightened Joseph Priestley. A Study of His Life and Work from 1773 to 1804, The Pennsylvania State Univ. Press, Pennsylvania, 2004.

12

necesar pentru asigurarea fericirii cetățenilor săi, pentru că numai prin existența sa statul este

legitim a garanta respectarea libertăților individuale și promovarea fericirii colective. Statul

este cel în măsură să ia măsurile legislative și sociale pentru creșterea „fericirii totale”. În

acest context, o lege nu trebuie considerată „bună” sau „rea” decât cu referire la capacitatea

acesteia de a spori plăcerea tuturor. Bentham a propus ca statul să garanteze un venit minim

pentru toți, să protejeze bunurile și persoanele, să apere cetățenii de agresiunile exterioare, să

încurajeze creșterea economică (și astfel creșterea fericirii colective) și demografice (pentru

o apărare națională mai bună – care este un factor al fericirii colective), să asigure o

distribuire a bogățiilor care să permită creșterea fericirii colective. În opinia lui Bentham,

natura acestui stat putea fi democratică, dar în același timp să fie vorba despre o democrație

elitistă, în care sufragiul să fie unul cenzitar. Pentru apărarea intereselor celor mulți trebuia

în mod necesar ca statul să fie pluto-democratic. Trebuie să mai amintim că în lucrarea sa

„Atacuri împotriva sinelui” (Offences against Oneʼs Self – publicată în 1978) acesta a apărat

drepturile persoanelor homosexuale. Lucrarea este considerată prima carte documentată

scrisă în limba engleză pe acest subiect. Dintre filosofii care au dezvoltat ulterior gândirea

utilitaristă îi amintim pe: John Stuart Mill, John Austin, Herbert Spencer, Henry Sidgwich,

James Mill22.

În 1791, papa Pius al VI-lea a condamnat Declarația drepturilor omului și

cetățeanului în enciclica Adeo nota. Motivul criticilor l-a constituit faptul că, în opinia papei,

acest document era unul de natură filosofică ce se substituia dreptului natural și deci

dreptului bisericii. Sintagma „drepturile omului” se bucură însă de stabilitate pentru o

perioadă relativ îndelungată de timp, pentru ca apoi, sub influența noilor probleme sociale

drepturile denumite „ale celei de-a doua generații” să fie adăugate prin Declarația universală

a drepturilor omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite în 194823.

Conceptul de „drepturi fundamentale” este privit de R. Alexy din trei perspective:

formală, substanțială și procedurală. Conceptul formal de drepturile omului este folosit dacă

acesta se definește ca fiind „drepturi care apar într-o constituție” sau dacă acestea sunt

utilizate de constituție pentru a oferi o protecție socială. Conceptele formale sunt utile însă

nu sunt suficiente pentru a înțelege natura drepturilor fundamentale. O astfel de înțelegere

22 Jeremy Bentham, op. cit. 23 Thomas D. Williams, Who is My Neighbor? Personalism and the Foundations of Human Rights, Williams, Thomas D., LC, 2005, pp. 31-39.

13

este necesară nu numai din punct de vedere teoretic, ci și din motive practice de aplicare a

legii. În ceea ce privește conceptul substanțial de drepturi fundamentale acesta este util

pentru a vedea rezultatele aplicării conceptului formal. Conceptul substanțial de drept

fundamental trebuie să includă criterii care depășesc simpla menționare a dreptului sau

simpla garantare a acestuia în constituție. Un exemplu de astfel de concept substanțial,

referindu-se la drepturile defensive ale cetățenilor împotriva abuzurilor statului. Cu toate

acestea conceptul substanțial de drepturi fundamentale nu trebuie restrâns doar la aceste

drepturi. Criteriul adecvat pentru definirea conceptului substanțial de drepturi fundamentale

este conceptul de „drepturile omului”24.

Este foarte interesantă discuția care se conturează asupra conceptului substanțial de

drepturi fundamentale din perspectiva conceptului de drepturile omului. Astfel, la prima

vedere, pare că acest concept de drepturi fundamentale este posibil doar dacă definește

drepturile fundamentale ca drepturi ale omului transformate în prevederi legale

constituționale pozitive. Din acest punct de vedere, drepturile omului și cele fundamentale ar

deveni echivalente. Cu toate acestea, constituțiile adesea conțin drepturi care nu se

integrează categoriei de drepturi ale omului. De asemenea, există drepturi ale omului care nu

se bucură încă de o valoare constituțională. Ideea principală care se desprinde din această

dezbatere este aceea că există o relație intrinsecă între drepturile omului și drepturile

fundamentale, atâta timp cât ne gândim că drepturile fundamentale sunt drepturi încorporate

într-o constituție cu intenția de a transforma drepturile omului într-o lege pozitivă. Această

teorie a intenției face posibilă conceperea unui catalog al drepturilor fundamentale prevăzute

în diverse constituții ca încercări de transformare a drepturilor omului într-o lege pozitivă25.

Cel de-al treilea concept de drepturi fundamentale are un caracter procedural. Acest

concept face trecerea de la problemele instituționale ale transformării drepturilor omului la

dreptul pozitiv. Încorporarea drepturilor fundamentale într-o constituție și împuternicirea

unei instanțe de judecată să vegheze la respectarea acestora reprezintă o limitare adusă

puterii legislative. Astfel, se consideră că drepturile fundamentale sunt expresia neîncrederii

în procesul democratic. Conceptul procedural al drepturilor fundamentale denotă faptul că

acestea sunt drepturi atât de importante, încât decizia de a le proteja nu poate fi lăsată în baza

24 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 15-17.25 Idem, p. 17.

14

unei simple majorități parlamentare. Cele trei perspective se află într-o strânsă legătură,

astfel încât o teorie potrivită a drepturilor fundamentale trebuie să se adreseze atât celor trei

perspective amintite, cât și relațiilor dintre acestea26.

Se poate observa deci că relația intrinsecă dintre drepturile constituționale și

drepturile omului, exprimată prin conceptul de „drepturi fundamentale” este cea care dă

răspunsul la problema fundamentării drepturilor fundamentale care au astfel aceeași bază ca

și drepturile omului. Acest răspuns are consecințe pentru legitimarea și interpretarea

drepturilor fundamentale. Concluzia că nu există fundament al drepturilor fundamentale dacă

nu există fundament al drepturilor omului este cea care permite tratarea fundamentului

drepturilor omului ca parte integrantă a fundamentului drepturilor fundamentale27.

1.2. Organizația Națiunilor Unite și drepturile omului

Locul ocupat de Organizația Națiunilor Unite în legitimarea și promovarea

drepturilor omului este esențial. Juristul, diplomatul și omul politic René Samuel Cassin a

fost unul dintre autorii declarației universale a drepturilor omului și președinte al Curții

Europene a Drepturilor Omului din 1965 până în 1968, primind premiul Nobel pentru pace

în 1968 și premiul drepturilor omului din partea națiunilor unite, în același an. Ca urmare a

participării sale la război în 1914 este grav rănit pe front, fiind ulterior declarat mutilat.

Acest aspect este esențial pentru că a determinat fondarea de către acesta a Uniunii federale a

veteranilor mutilați de război (UFAC) – cea mai mare asociație de acest fel din 1917, și

împreună cu Adrien Tixier a avansat ideea asupra dreptului veteranilor de a primi reparații

bănești pentru pagubele pricinuite de război și atestate de confirmare a calităților acestora de

combatanți ale acestora. În plus, acesta a mai creat, în 1926, un nou oficiu în sânul Oficiului

național al veteranilor de război, care avea rolul de a suporta cheltuielile legate de protezele

medicale necesare veteranilor mutilați în război. De asemenea, Cassin este și fondatorul

Institutului liber de studiere a relațiilor internaționale (ILERI) din Paris, în 1948, care era

specializat în studierea relațiilor internaționale și al diplomației, și președinte al Comisiei

consultative pentru codificarea dreptului internațional și definirea drepturilor și a

îndatoririlor statelor și a drepturilor omului, care avea să devină comisia națională 26 Idem, p. 17.27 Ibidem, p. 18.

15

consultativă a drepturilor omului. Între anii 1946-1958 acesta a fost reprezentantul Franței la

ONU și membru al Comisiei drepturilor omului din cadrul ONU, fiind principalul inițiator al

declarației universale a drepturilor omului, document pe care, în mare parte, l-a redactat el

însuși. În acest context, René Cassin a avut inițiativa inserării calificativului de „universal”

în titlul acestei Declarații28.

Textul Declarației, inspirat din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789,

enunță drepturile fundamentale ale individului, recunoașterea acestora și respectarea lor de

către lege. În preambul Declarației se regăsesc considerentele care stau la baza necesității

respectării drepturilor fundamentale ale omului de către toate statele, națiunile și regimurile

politice. Textul preambulului și al declarației este inamovibil29.

Potrivit unor opinii exprimate, sursele care stau la baza Declarației universale a

drepturilor omului sunt numeroase. Dintre acestea amintim Cilindrul lui Cyrus30 redactat de

fondatorul imperiului persan, la care însă ne-am referit deja, în prima parte a acestui capitol.

Alți autori precum Norberto Bobbio au fost de părere că Declarația de la 1948 își are punctul

de pornire în dreptul natural, în teoriile contractului social (mai ales în teoria lui J. Locke) și

în individualism care a înlocuit holismul comunităților anterioare31. Alături de aceste surse,

s-au mai identificat și altele precum legătura dintre jus naturalism-ul anumitor filosofii ale

secolului luminilor și adoptarea unor documente precum Declarația engleză de drepturi,

Declarația americană de drepturi și Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului.

Alți autori evidențiază divergențele consistente între „teoriile contractualiste” ale lui Hobbes,

Locke și Rousseau și formularea Declarației de la 178932. În lucrarea sa Blandine Barret-

Kriegel insistă asupra diferenței dintre legea naturală și dreptul natural și afirmă că drepturile

omului nu sunt nici legate de individualism, nici de teoria subiectului, ci de o anumită

concepție despre umanitate prezentată de școala Salamanca33.

28 Glenda Sluga, René Cassin: Les Droits de l’Homme and the Universality of Human Rights, 1945-1966, în vol. Stefan-Ludwig Hoffmann (edit.), Human Rights in the Twentieth Century, Cambridge Univ. Press, New York, 2011, pp. 107-124.29 Idem. 30 Michael Woods, Mary B. Woods,"Seven Wonders of the Ancient Middle East", Publicat de Twenty-First Century Books, 2008. p. 28: „Unii cercetători moderni au numit aceste cuvinte prima declarație mondială a drepturilor omului”. 31 Norberto Bobbio, Le futur de la démocratie, Le Seuil, Paris, 2007.32 Etienne Balibar, La proposition de lʼégalité, PUF, Paris, 2010. 33 Blandine Barret-Kriegel, Les droits de l'homme et le droit naturel, PUF, Paris, 1989.

16

Înainte de a trece mai departe, se impun anumite precizări legate de școala

Salamanca. Sintagma „Școala Salamanca” desemnează renașterea gândirii în diferite

domenii teologice. După propagarea Renașterii în toată Europa, la începutul secolului al

XVI-lea, concepțiile tradiționale despre om, despre relația sa cu Dumnezeu și cu lumea au

fost zdruncinate de apariția umanismului, de reformă, de marile descoperiri și de

consecințele acestora. Toate aceste probleme au fost abordate de școala Salamanca.

Fondatorii acestei școli de teologi și juriști: Francesco de Vitoria, Domingo de Soto, Martin

dʼAzpilcueta, Tomás de Mercado și Francisco Suárez – ius - naturaliști și moraliști – au

încercat reconcilierea tomismului cu noua ordine economică. Subiectele principale de studiu

le-au reprezentat omul și problemele practice morale, economice, juridice, sociale ale

acestuia. Datorită amplorii domeniilor tratate s-au diferențiat două școli aceea a

Salmanticilor și a Conimbricilor34.

Doctrina juridică a școlii Salamanca a reprezentat sfârșitul conceptelor medievale de

drept, prin revendicarea libertății în Europa acelor timpuri. Drepturile naturale ale omului

indiferent că se refereau la corp (dreptul la viață, dreptul la proprietate) sau la spirit (dreptul

la libertatea de gândire, dreptul la demnitate) au devenit centru de interes. Școala Salamanca

a reformulat conceptul de drept natural, ajungând la concluzia că toți oamenii împărtășesc

aceleași drepturi, precum egalitatea sau libertatea. Noutatea adusă de această școală a

reprezentat-o recunoașterea drepturilor indienilor americani, dar și concluzia că datorită

faptului că omul nu trăiește izolat, ci în societate, legea naturală nu se limitează la individ.

Francesco de Vitoria este cel care a dezvoltat pentru prima dată teoria asupra ius gentium sau

dreptul persoanelor. În elaborarea teoriei sale, acesta a pornit de la ideea că există o putere

suverană legitimă asupra societății în cadrul internațional care este condus după reguli juste

și de respectare a drepturilor tuturor. Binele comun al universului are un rang superior

binelui fiecărui stat. Aceasta înseamnă că relațiile dintre state nu trebuie să se bazeze pe

forță, ci pe drept și justiție. Datorită ideii sale în acest sens, de Vitoria este considerat de unii

ca fiind creatorul dreptului internațional. Pornind de la conceptul de ius gentium, Francisco

Suárez a făcut distincție între ius inter gentes și ius intra gentes. În vreme ce ius inter gentes

34 Andre A. Alves, Jose M. Moreira (edit.), The Salamanca School, vol. 9, The Continuum International Publishing Group Ltd, New York, 2010.

17

corespundea dreptului internațional modern, fiind comun marii majorități a statelor, ius intra

gentes sau dreptul civil este specific fiecărei națiuni în parte35.

O altă chestiune care i-a preocupat pe gânditorii școlii Salamanca a fost legată de

proprietatea privată. Aceasta pentru că mereu a existat problema sărăciei și a fraternității

oamenilor, dar și a interzicerii acumulării de bogății de către biserică. Ordinele cerșetorilor

considerau că posesia de bunuri și de proprietăți private este blamabilă din punct de vedere

moral. Spre deosebire de aceștia, dominicanii și mai ales Thomas de Aquino se apărau

arătând că proprietatea privată este o instituție umană neutră din punct de vedere moral.

Membrii școlii Salamanca erau de părere că proprietatea are efectul benefic de stimulare a

activității economice și pe cale de consecință a binelui general. Unii dintre reprezentanții

acestei școli erau chiar de părere că dreptul de proprietate este o trăsătură modernă36, în

vreme ce alții erau de părere că dreptul de proprietate este o instituție cu efecte practice

pozitive37.

După cel de-al Doilea Război Mondial, aliații au adoptate „cele patru libertăți”:

libertatea de exprimare, libertatea religiei, libertatea de a trăi la adăpost de necesități și

libertatea de a trăi la adăpost de orice temeri. Carta Națiunilor unite a reafirmat „credința în

drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane”, angajând

toate statele membre în promovarea „respectării universale și efective a drepturilor omului și

a libertăților fundamentale ale tuturor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” 38. Pe

lângă Carta Națiunilor Unite s-a considerat însă necesară și adoptarea unei declarații care să

precizeze drepturile indivizilor. După votarea Declarației universale a drepturilor omului,

care nu are decât o valoare declarativă și nu creează obligații juridice, Adunarea generală a

ONU a dorit adoptarea unei Carte a drepturilor omului care să aibă forță obligatorie. Cu

misiunea redactării acestei carte a fost însărcinată Comisia drepturilor omului din cadrul

ONU. După negocieri îndelungate proiectul s-a conturat în contextul Războiului Rece, prin

două acte complementare: Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și

culturale și Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice39.

35 Idem. 36 Este vorba despre Diego de Covarrubias, Ibidem, p. 16. 37 Luis de Molina, Ibidem, p. 19. 38 Carta Națiunilor Unite, preambul și art. 56.39 Chadwick F. Alger, The United Nations System, ABC – CLIO, California 2006.

18

Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale40 este

compus din cinci părți în cadrul cărora sunt prevăzute drepturile indivizilor de a dispune de

ei înșiși, egalitatea dintre femei și bărbați în ceea ce privește drepturile economice, sociale și

culturale cuprinse în Pact, dintre care amintim: dreptul la muncă, la orientare și la formare;

dreptul la condiții de muncă juste și favorabile; libertatea de asociere, dreptul la sindicat și

dreptul la grevă; dreptul la un nivel de viață satisfăcător pentru individ și familia sa (acest

drept face referire la hrană, la îmbrăcăminte și la locuință); dreptul de a fi ocrotit de foamete;

dreptul de a beneficia de o stare de sănătate mai bună; dreptul la educație și la gratuitate

progresivă în ceea ce privește învățământul secundar și învățământul superior; dreptul la

gratuitate absolută în ceea ce privește învățământul primar pentru toți. Un Protocol facultativ

referitor la drepturile economice, sociale și culturale a fost adoptat de către Adunarea

Generală a ONU în data de 10 decembrie 2008, fiind deschis semnării statelor începând cu

data de 30 septembrie 2009. Intrarea în vigoare a acestui protocol a consacrat „justeţea”

dreptului la alimente întrucât permitea indivizilor din statele care l-au ratificat să fie ascultați

de Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale al ONU în cazuri concrete de

încălcare de către statul de origine a unuia dintre drepturile enunțate în Pactul internațional 41.

Mai trebuie amintit că, înaintea acestui Protocol nu exista nici un mijloc de plângere la nivel

internațional, în cazul în care avea loc o încălcare a conținutului Pactului internațional I al

ONU42.

Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice a fost adoptat la New

York, în data de 16 decembrie și cuprinde drepturile și libertățile clasice referitoare la

persoanele fizice în relația acestora cu intervenția statală: dreptul la viață, interzicerea

torturii, a sclavagismului și a muncii forțate, dreptul la libertate, și altele43. Acest al II-lea

Pact al ONU a intrat în vigoare după ratificarea sa de către 35 de state, în data de 23 martie

1976, fiind direct aplicabil de către jurisdicțiile statelor semnatare. Este esențial de știut că

acest pact a dat naștere Comitetului drepturilor omului. A mai fost ratificat și un Protocol

facultativ, de către mai bine de 100 de state, și care le permite persoanelor particulare să 40 http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-I/index.html 41 Protocolul facultativ referitor la drepturile economice, sociale și culturale - http://treaties.un.org/doc/Publication/CTC/Ch_IV_3_a.pdf ; http://www.fao.org/righttofood/news34_fr.htm ; 42 http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_%C3%A9conomiques,_sociaux_et_culturels 43 Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice - http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-II/index.html

19

depună plângeri cu privire la nerespectarea Pactului de către statele semnatare ale acestui

protocol. Dintre drepturile prevăzute de acest al II-lea Pact internațional amintim: dreptul

oamenilor de a dispune de ei înșiși și „de a dispune liber de bogățiile și de resursele lor

naturale”; dreptul la viață și la „Convenția pentru prevenirea și reprimarea genocidului prin

privarea de viață”; interzicerea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor crude, inumane

sau degradante; interzicerea sclavagismului și a muncii forțate; dreptul la libertate și la

securitate și interzicerea încarcerării arbitrare; egalitatea în fața tribunalelor și a curților de

justiție și dreptul la tăcere; dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie;

libertatea de exprimare și condițiile în care aceasta poate fi restrânsă; interzicerea oricărei

propagande în favoarea războiului și a incitării la discriminare; dreptul la întruniri pașnice;

dreptul la întruniri și la Organizația internațională a muncii; dreptul de a vota și de a fi ales în

sufragiul universal; drepturile culturale ale minorităților44.

Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice a fost semnat de 160 de

state până la 20 ianuarie 2011. Primul protocol facultativ45 la acest Pact internațional

prevede un mecanism pentru rezolvarea plângerilor referitoare la încălcarea Pactului de către

statele semnatare. Acest Protocol a fost votat odată cu Pactul la 16 decembrie 1966, intrând

în vigoare în 23 martie 1976. În anul 2003 acesta era semnat de 104 state. Un alt protocol

facultativ46 care interzicea pedeapsa cu moartea a fost votat la 15 decembrie 1989 și a intrat

în vigoare la 11 iulie 1991. Până în anul 2003 acesta avea 53 de state semnatare, iar în iulie

2011, potrivit unui raport al Consiliului drepturilor omului47 acesta era ratificat de 73 de

state48.

Declarația universală a drepturilor omului arată care sunt drepturile inalienabile ale

ființei umane, fiind propusă ca lege a drepturilor omului care reprezintă condiția umană a

omului și care i-au fost conferite acestuia de către destin, de către puterea creatoare care l-a

înzestrat cu rațiune, cu voință și cu onoare. Unii sunt însă de părere că Declarația universală

a drepturilor omului este o filosofie, iar nu o lege. Prin urmare, aceasta ar trebui să fie

44 Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice - http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-II/index.html 45 http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-one.htm 46 http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-death.htm 47 Este vorba despre: Document A/HRC/18/20 des Nations Unies, § 4 - http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_civils_et_politiques#cite_note-1 48Chadwick F. Alger, op. cit.

20

ratificată sau recunoscută de către filosofi, iar nu de către legiuitori. Aceasta pentru că nici

un parlament nu poate dispune de o filosofie. „În caz contrar, ar trebui propusă în parlament

ratificarea teoriei relativității lui Einstein sau teoria existenței vieții pe alte planete”49.

Adoptarea Declarației universale a drepturilor omului s-a făcut la data de 10

decembrie 1948, prin exprimarea a 48 de voturi pentru și 8 abțineri. Pertinența textului este

clară raportat la ieșirea dintr-un conflict în care fuseseră puse în joc principiile fundamentale

care trebuiau să condiționeze regulile de viață ale unei societăți umane evoluate. Cel de-al

Doilea Război Mondial a avut consecințe devastatoare din punct de vedere al curmării de

vieți omenești, toate ca rezultat al utilizării unor metode și tehnici sofisticate produse ale

industrializării. Acest război a pus în practică un proiect de exterminare în masă gândit astfel

de unele „minți bolnave” ale acelui secol, care nu aveau respect pentru viața umană, pentru

demnitatea umană și pentru drepturile omului. Serge Bernstein a considerat că acest război a

îmbrăcat caracterului unui conflict ideologic între totalitariști și adepții principiilor

democratice50.

Noua organizație al cărui obiectiv îl reprezenta păstrarea păcii mondiale, a manifestat

necesitatea de a preciza principiile în numele cărora aceasta înțelegea să își atingă scopul

stabilit prin Carta ONU: „necesitatea fondării păcii mondiale pe rezolvarea problemelor

internaționale de natură economică, socială, intelectuală și umanitară și pe dezvoltarea

respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale ale tuturor, indiferent

de rasă, de sex, de limbă sau de religie”. Acest aspect precizat de Declarația universală a

drepturilor omului plasează acțiunea ONU și a „noii lumi” pe care aceasta dorește să o

creeze „sub inspirația principiilor filosofice de natură universală”. Din punctul de vedere

exprimat de S. Bernstein, această Declarație a avut la bază două precedente istorice care au

jucat un rol fundamental în istoria elaborării democrației liberale. Primul îl reprezintă

Declarația de independență a Statelor Unite semnată la 4 iulie 1776, care a fost inspirată de

ideile filosofice ale lui J. Locke asupra existenței „drepturilor naturale” ale omului, și care a

stat la baza revoltelor coloniilor din America pentru apărarea vieții și a libertăților acestora și

pentru crearea condițiilor care să le permită asigurarea unei căi deschise spre împlinirea

49 J. W. Nickel, Making Sense of Human Rights, Blackwell Publishing, Malden, 2007, pp. 8-13 și pp. 191-197; http://www.tebyan.net/index.aspx?pid=64532 50 Serge Bernstein, „Le Contexte historique de la Déclaration universelle des droits de lʼhomme”, în Le Parlement et les droits de lʼhomme – lucrare publicată cu ocazia celei de-a 50-a aniversare de la Declarația universală a drepturilor omului, decembrie 1998, http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/dudh/recueil5.asp

21

fericirii. La acesta se adaugă Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26

august 1789 care este un ansamblu de reguli juridice care definesc drepturile civile și politice

ale indivizilor. Menționăm că, potrivit acestui autor, aceste două documente premergătoare

ale Declarației, sunt primele care enunță „drepturile naturale” ale indivizilor: libertatea,

proprietatea, securitatea și rezistența în fața opresiunii, și tot prin acestea se afirmă și ideea

de suveranitate a națiunii formată de indivizii legați prin contractul social51.

Acesta este cadrul în care se situează Declarația universală a drepturilor omului.

Adoptarea acesteia nu justifică numai un război de independență sau o revoluție politică

întreprinsă în numele principiilor, ci este reprezentarea unei lumi noi născută din înfrângerea

regimurilor care negau drepturile omului. Dezvoltarea principiilor care stau la baza

drepturilor omului au dus la concluzia că ideea de drepturi ale omului este percepută în

funcție de evoluția contextului social. În opinia lui Serge Bernstein, termenul „universal”

trebuie privit cu precauție și cu un anumit relativism al valorilor pe care le propune

Declarația. Aceasta pentru că Declarația nu avea, la acel moment forță de lege, dar și pentru

că în acel moment istoric, aceasta reprezenta „o formă de orizont ideal, un model pentru

toată lumea”. Ori trebuie avut în vedere faptul că redactorii Declarației universale a

drepturilor omului au enunțat un act de încredere în progresul societăților umane, pe calea

adoptării principiilor fundamentale cu vocație socială ale democrației liberale52.

Dintre drepturile care s-au bucurat de proclamare în cadrul Declarației universale a

drepturilor omului amintim: nașterea liberă și egală în demnitate și în drepturi a ființelor

umane și fraternitatea între toate ființele umane (art. 1); posibilitatea prevalării de drepturile

prevăzute în cuprinsul Declarației de către orice persoană indiferent de rasă, culoare, sex,

limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere,

naștere sau orice alte împrejurări, statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al

teritoriului de care ține o persoană, fie că această țara sau teritoriu sunt independente, sub

tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate (art. 2); libertatea și

securitatea ființei umane (art. 3); interzicerea sclavagismului și a comerțului cu sclavi (art.

4); interzicerea torturii, a pedepselor sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante (art.

5); dreptul persoanelor la recunoașterea personalității juridice (art. 6); egalitatea persoanelor

în fața legii, fără nici o discriminare (art. 7); dreptul la protecție efectivă din partea 51 Idem. 52 Idem.

22

instanțelor juridice naționale (art. 8); interzicerea arestării, deținerii sau a exilării arbitrare

(art. 9); obligația audierii echitabile și publice în materie penală de către un tribunal

independent și imparțial (art. 10); prezumția de nevinovăție în materie penală, principiul

neretroactivității legii penale, dar și principiul aplicării legii penale mai favorabile (art. 11);

principiul inviolabilității vieții private, a vieții de familie, a domiciliului și a corespondenței

(art. 12); libertatea de circulație și de alegere a reședinței (art. 13); dreptul la azil (art. 14);

dreptul la cetățenie (art. 15); libertatea de căsătorie și egalitatea dintre soți (art. 16); dreptul

la proprietate (art. 17); dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și de alegere a religiei (art.

18); dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării (art. 19); dreptul la libertatea de întrunire și

de asociere pașnică (art. 20); dreptul de a participa și de a fi ales în funcții de conducere a

treburilor publice și dreptul de organizare a alegerilor în acest sens, prin sufragiu universal,

egal și exprimat prin vot secret (art. 21); dreptul la securitate socială (art. 22); dreptul la

muncă, la alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea

împotriva șomajului, la retribuție echitabilă satisfăcătoare, la întemeierea și la afilierea la

sindicate (art. 23); dreptul la odihnă și recreație, la limitarea rezonabilă a zilei de muncă și la

concedii periodice plătite (art. 24); dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea și

bunăstarea persoanei și a familiei sale, dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală,

invaliditate, văduvie, bătrânețe, etc., și dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire

deosebite, dar și egalitatea copiilor născuți în afara căsătoriei cu cei născuți în căsătorie (art.

25); dreptul la învățătură, gratuitatea învățământului elementar și general (art. 26); dreptul la

cultură și proprietatea intelectuală (art. 27); dreptul la respectarea tuturor drepturilor amintite

(art. 28); și obligațiile tuturor persoanelor care decurg din drepturile stabilite prin Declarație

(art. 29)53.

În ciuda tuturor acestor drepturi care au fost reglementate prin Declarația universală a

drepturilor omului, la adresa acesteia au fost formulate și unele critici. Amintim astfel, critica

formulată de către reprezentantul permanent al Statelor Unite, de pe lângă Națiunile Unite

între anii 1981-1985, Jeane Kirkpatrick, care se referea la absența garanțiilor juridice

pozitive ale drepturilor prevăzute în Declarație. O altă critică se referea la presupusa

universalitate a drepturilor prevăzute în Declarație. Aceasta pentru că datorită relativismului

53 Declarația universală a drepturilor omului, 10 decembrie 1948, Paris, http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/.

23

cultural al statelor care erau părți la Declarație, respectarea drepturilor prevăzute în cuprinsul

acesteia nu se făcea la nivel universal54.

După Carta Națiunilor Unite și Declarația universală a drepturilor omului, noțiunea

„drepturile omului” s-a bucurat de extindere, legiferare și de crearea unor dispozitive care

aveau rolul de a veghea la respectarea acestora. Câteva dintre evenimentele marcante în

acest sens au fost55:

Adoptarea de către ONU a Pactului internațional referitor la drepturile civile și

politice și a Pactului internațional referitor la drepturile economice, sociale și

culturale (1966);

Crearea unor mecanisme de anchetă de către Comisia ONU (1967);

Organizarea de către Comisia națională consultativă a drepturilor omului (CNCDH) a

primei reuniuni internaționale a instituțiilor naționale pentru promovarea și protejarea

drepturilor omului (Paris, 1991);

Adoptarea de către Adunarea generală a Națiunilor Unite a Declarației și a

programului de acțiune de la Viena în 1993 – document care stă la baza creării

instituțiilor naționale pentru garantarea drepturilor omului și a Înaltului Comisariat al

Națiunilor Unite pentru drepturile omului;

Crearea Consiliului drepturilor omului al ONU în 2006.

1.3. Uniunea Europeană și drepturile omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția de salvgardare a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Convenția Europeană a Drepturilor

Omului este un tratat internațional semnat se statele membre ale Comunității Europene și de

Consiliul Europei în 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Scopul

acesteia l-a reprezentat protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

permițând un control judiciar al respectării acestor drepturi fundamentale. Convenția face

referire la Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, dar și la faptul că

respectarea obligațiilor impuse prin Convenție statelor părți este controlată în cadrul unei

54 Johannes Morsink, The Universal Declaration of Human Rights, Origins, Drafting and Intent, University of Pennsylvania, Pennsylvania, 1999.55 Idem.

24

proceduri a plângerii individuale sau statale. Cu toate acestea, pentru un control efectiv al

respectării drepturilor instituite de Convenție, a fost creat un Comitet de Miniștri al

Consiliului Europei și a fost creată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Înființată în

1959, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are rolul de a veghea la respectarea

prevederilor Convenției de către statele semnatare56.

Convenția cuprinde trei secțiuni principale: Drepturi și libertăți; Curtea Europeană a

Drepturilor Omului; și Dispoziții diverse. În cuprinsul Titlului I se regăsesc prevederi

referitoare la: obligația de a respecta drepturile omului (art. 1); dreptul la viață (art. 2);

interzicerea torturii (art. 3); interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 4); dreptul la

libertate și la siguranță (art. 5); dreptul la un proces echitabil (art. 6); legalitatea pedepselor

(art. 7); dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8); libertatea de gândire, de

conștiință și de religie (art. 9); libertatea de exprimate (art. 10); libertatea de întrunire și de

asociere (art. 11); dreptul la căsătorie (art. 12); dreptul la un recurs efectiv (art. 13);

interzicerea discriminării (art. 14); derogarea în caz de stare de urgență (art. 15); restricțiile

activității politice a străinilor (art. 16); interzicerea abuzului de drept (art. 17); limitarea

folosirilor restrângerilor drepturilor (art. 18)57. Drepturile prevăzute de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului au un caracter defensiv58.

Pornind de la ideea care s-a exprimat și în literatura de specialitate, de către Liviu-

Petru Zăpârțan, cum că „vitalitatea unei națiuni rezidă în capacitatea ei de a fi productivă în

domenii care frământă omenirea, constituindu-se astfel într-un element dinamizator al

culturii și civilizației”59, statele europene au trecut, rând pe rând la ratificarea Convenției

Europene a Drepturilor Omului. Marea Britanie a fost unul dintre primele state europene

care a ratificat Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, adoptată în 1953. În anul

1966 Marea Britanie le permitea cetățenilor săi să întreprindă acțiuni împotriva încălcărilor

Convenției de către guvern, iar în 1970 aceste posibilități de acțiune au primit o consacrare

legală. Poziția oficială a guvernului englez a fost întotdeauna în sensul că drepturile

prevăzute în Convenție erau în substanța lor protejate de sistemul legal britanic și drept 56 Steven Greer, The European Convention on Human Rights, Achievements, Problems and Prospects, Cambridge Univ. Press, New York, 2006. 57 A se vedea Titlul I din Declarația pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale - http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf 58 Julian Rivers, Fundamental Rights in the UK Human Rights Act, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 145-146.59 Liviu-Petru Zăpârțan, Construcția Europeană, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000, p. 14.

25

urmare nu ar mai fi fost necesară această încorporare a Convenției în documentul „Bill of

Rights”60. Prin Actul Drepturilor Omului din 1998 se dă un efect sporit drepturilor

Convenției europene în sistemul legal britanic. Acest act a intrat în vigoare la 2 octombrie

200061.

În ciuda faptului că Franța este cea care găzduiește sediul Curții Europene a

Drepturilor Omului, aceasta nu a ratificat Convenția decât în 1974 și nu le-a permis

rezidenților sesizarea Curții decât începând cu anul 198162.

La Convenție au fost atașate cu timpul numeroase protocoale, dintre care amintim:

Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale (Paris, 20 martie 1952) – referitor la protecția proprietății, la dreptul la

instruire și la alegeri libere; Protocolul nr. 4 (Strasbourg, 16 septembrie 1963) – referitor la

alte drepturi și libertăți, precum: interzicerea privării de libertate pentru datorii, libertatea de

circulație, interzicerea expulzării propriilor cetățeni și interzicerea expulzărilor colective de

străini; Protocolul nr. 6 (Strasbourg, 28 aprilie 1983) – referitor la abolirea pedepsei cu

moartea; Protocolul nr. 7 (Strasbourg, 22 noiembrie 1984) – referitor la garanțiile

procedurale în cazul expulzărilor de străini, la dreptul la două grade de jurisdicție în materie

penală, la dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, la dreptul de a nu fi judecat sau

pedepsit de două ori și la egalitatea între soți; Protocolul nr. 12 (Roma, 4 noiembrie 2000) –

referitor la interzicerea generală a discriminării; Protocolul nr. 13 (Vilnius, 3 mai 2002) –

referitor la abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele63; Protocoalele nr. 14 și 14

Bis – referitoare la reforma Curții Europene a Drepturilor Omului64.

Seminarul privind reforma sistemului european al drepturilor omului a scos în

evidență una dintre prioritățile cheie în domeniu. Pe teritoriul Europei, indivizii își pun

ultima speranță în Curtea de la Strasbourg atunci când sunt în joc drepturile și libertățile lor

fundamentale. Prin urmare Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un instrument viu

care trebuie să se adapteze condițiilor moderne. Influența acesteia este în continuă creștere,

60 Julian Rivers, Fundamental Rights in the UK Human Rights Act, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 141-142.61 Francesca Klug, Claire O’Brien, “The First Two Years of the Human Rights Act” , Public Law, 2002, pp. 649–662.62 Steven Greer, op. cit. 63 http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf 64 Steven Greer, op. cit.

26

chiar și în afara Europei. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului contribuie la

dezvoltarea dreptului internațional, promovează valorile europene și are o legitimitate unică

la nivel global. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca instanță de ultim grad, trebuie să

răspundă nevoilor de apărare a drepturilor omului a peste 800 de milioane de oameni. Prin

urmare, provocările teoretice sunt numeroase și în același timp variate. De asemenea,

resursele disponibile pentru a răspunde acestor nevoi sunt și ele limitate65.

Pilierul principal al sistemului european al drepturilor omului îl reprezintă

respectarea de către statele membre a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Curtea de

la Strasbourg nu este responsabilă pentru eșecurile înregistrate în acest sens în cadrul

statelor. Cu toate acestea, parlamentele, guvernele și instanțele naționale trebuie să adopte

măsuri eficiente la nivel național. Obligațiile statelor în cadrul Convenției, dar și

recomandările și rezoluțiile adoptate de către Comitetul de Miniștri trebuie să fie puse în

aplicare66.

Se susține că una dintre noțiunile de bază ale Convenției o reprezintă echilibrul: între

drepturile aflate în conflict; și echilibrul între interesul individual și cel general. Dacă

echilibrul joacă un rol important în procesul de aplicare a Convenției, acesta este un element

de bază și în cadrul mecanismului de supraveghere, în cadrul căruia este vorba despre

echilibrul între protecția națională și cea internațională care trebuie să funcționeze eficient

pentru a asigura eficiența sistemului. Cu toate acestea, în ultimii ani acest echilibru a fost

perturbat în detrimentul componentei internaționale. Aceasta pentru că mult prea multe sunt

cazurile care ajung la Strasbourg și care, în realitate, conform principiului subsidiarității67, ar

fi trebuit să fie soluționate de instanțele naționale. Această problemă nu ține neapărat de

implementarea Convenției drepturilor și a libertăților în ordinea internă, ci de stabilirea unor

65 Reforming the European Convention on Human Rights. A work in progress, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2009, p. 56.66 Ibidem, p. 58.67 Principiul subsidiarității este un principiu de bază al construcției europene în temeiul căruia „statul nu are numai un rol de observator al proceselor de redistribuire a autorităților în societate; dimpotrivă , el trebuie să-ți asume un rol activ, incitativ în crearea condițiilor de acțiune viitoare pentru colectivitățile locale, într-un bine general pe care statul este dator să-l întrezărească în evoluția istorică” – Liviu-Petru Zăpârțan, Construcția Europeană, op. cit., p. 25; Alte referiri și analize ale principiului subsidiarității au fost făcute și de V. Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, pp. 152-154; Diana-Ionela Ancheș, Principiul Subsidiarității în Dreptul European, în vol. Provocarea Europeană, F. Pop, S. Gherghina (edit), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, pp. 49-67; Diana-Ionela Ancheș, Principiul Subsidiarității – Principiu de Drept, în vol. Uniunea Europeană după 50 de Ani, F. Pop, S. Gherghina (edit.), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, pp. 59-77; Diana-Ionela Ancheș, Subsidiaritatea „în practică”, în vol. Anuarul Școlii Doctorale de Filosofia Politicii, vol. 1, Ed. Saga, Cluj-Napoca, 2007, pp. 147-164.

27

remedii potrivite și eficiente. Curtea nu poate să suporte o povară disproporționată în

aplicarea Convenției. Această povară trebuie împărțită cu autoritățile interne. Astfel scopul

Convenției este de a crea o situație în care marea majoritate a plângerilor să nu mai ajungă la

Strasbourg, ci să fie soluționată satisfăcător la nivel național. Filosofia de bază a Protocolului

nr. 14 este aceea de a reface echilibrul și de a restaura componenta națională a protecției

Convenției68.

Uniunea Europeană este parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, date

fiind noile circumstanțe create de adoptarea Tratatului de la Lisabona, referitoare la

personalitatea juridică a acesteia. Astfel, În art. 6, pct. 2 din TUE, se prevede că „Uniunea

aderă la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această adeziune nu va modifica competențele Uniunii, așa cum sunt ele definite de către

tratate”69. Tot în art. 2, pct. 3 din TUE se arată că „Drepturile fundamentale, așa cum sunt ele

garantate de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și

așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul

Uniunii ca principii generale ale acestuia”70. Mai mult decât atât, în Preambulul Cartei

drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se prevede că aceasta „reafirmă (...)

drepturile care rezultă mai ales (...) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale (...) ale jurisprudenței (...) ale Curții Europene a Drepturilor

Omului”71.

Datorită faptului că Prin Tratatul de la Lisabona s-a decis că Uniunea Europeană

aderă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aceasta

va deveni acționarul principal al Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât aderarea la

Convenție înseamnă că plângerile împotriva Uniunii Europene, pe tema drepturilor omului,

vor fi înaintate Curții în aceleași condiții ca și plângerile formulate împotriva statelor

membre. De asemenea, este probabil ca instituțiile Uniunii Europene să apară ca intimați în

plângerile lansate împotriva lor72.

68 Reforming the European Convention on Human Rights. A work in progress, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2009, p. 60.69 Traité sur l’Union Européenne, în J.-L. Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne, Gualino éditeur, Paris, 2008, p. 146.70 Idem.71 Charte des Droits Fondamentaux de l’Union, în J.-L. Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne, Gualino éditeur, Paris, 2008, p. 316.

28

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Decizia de a crea o Cartă

a drepturilor s-a adoptat în timpul președinției germane a Uniunii Europene, în 1999 și a

reflectat sensibilitatea crescută față de problema drepturilor în cadrul Uniunii. Această

preocupare a avut numeroase surse, dintre care amintim provocările cărora trebuia să le facă

față Curtea Europeană de Justiție în domeniul drepturilor omului, provocări venite adesea

din partea curților constituționale ale statelor membre, dar și din dorința de a dezvălui

standardele drepturilor omului în fața partidelor aflate la putere și din perspectiva lărgirii față

de noile democrații din centrul și estul Europei și din credința că sublinierea drepturilor va

demonstra angajamentul Uniunii Europene față de principiile centrale ale bunei guvernanțe.

Toate acestea au reprezentat aspecte referitoare la faptul că Uniunea Europeană se confrunta

cu o criză a legitimității care îi inhiba capacitatea de a face față provocărilor legate de

lărgirea sa și introducerea monedei euro. Cu toate acestea, ca și alte încercări ale Uniunii

Europene de a se legitima, Carta a fost concepută astfel încât să se adreseze slăbiciunii

percepției populare, iar nu ca o politică în acest sens. Concluziile Consiliului European de la

Cologne din iunie 1999 erau în sensul că această Cartă se va adresa cetățenilor europeni, iar

nu personalului și instituțiilor Uniunii Europene. Scopul acesteia era de a face din „obligația

Uniunii Europene de a respecta drepturile fundamentale” așa cum era aceasta „confirmată și

definită de jurisprudența Curții de Justiție” o realitate pentru cetățenii europeni. În redactarea

Cartei s-a ținut cont de sursele folosite de Curtea de Justiție atunci când aceasta s-a pronunțat

asupra drepturilor, dar mai ales de „tradițiile constituționale comune” ale statelor membre, de

Convenția Europeană, de Carta Socială Europeană și de Carta Comunității asupra

Drepturilor Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor73.

Scopul inițial al Cartei a fost de a codifica drepturi care erau deja protejate în dreptul

comunitar și să le arate cetățenilor europeni că Uniunea Europeană este și o comunitate a

drepturilor. Raportat la acest scop inițial s-au așteptat efecte ale Cartei asupra eforturilor de

construire a unei identități comune a cetățenilor europeni, întrucât se credea că prin crearea

unui consens asupra drepturilor europene, cetățenii europeni se vor identifica mai mult cu

Uniunea Europeană. Prin urmare, prăpastia dintre drepturile cetățenilor europeni ca subiecți

72 M. Emerson, R. Balfour, T. Corthaut, J. Wouters, P. M. Kaczynski, Th. Renard, Upgrading The EU’s Role as Global Actor. Institutions, Law and the Restructuring of European Diplomacy, Centre for European Policy Studies, Brussels, 2011, p. 98.73 R. Bellamy, J. Schönlau, op. cit., pp. 238-239.

29

de drept și identitatea europeană a început să se restrângă. Aceasta a apropia identitatea

europeană de identitatea legală a liberalilor. Comparativ cu identitatea colectivă a modelului

republican de cetățenie care era mult mai puternică, modelul liberal de cetățenie este asociat

cu o identitate colectivă slabă. Aceasta pentru că cetățenii republicani sunt considerați

membri conștiincioși ai comunității politice, în vreme ce cetățenii liberali trăiesc într-o

societate a indivizilor care este reunită prin intermediul contractului rațional și individual.

Un astfel de contract social reflectă anumite preferințe și obiective ale fiecărui cetățean și

scopul principal al acestuia este de a proteja libertatea cetățenilor împotriva abuzurilor

statului. Influența individuală asupra unei forme sau asupra scopului comunității politice face

ca balanța „noi – eu” a unei cetățenii liberale să cântărească în favoarea componentei „eu”,

determinând astfel o identitate „eu – noi” cu supremație evidentă a comunității politice față

de individ. Astfel, orice cetățean individual se bucură de drepturi pre-politice sau naturale

care pot fi încălcate de ceilalți cetățeni și de stat. Chiar și drepturile speciale aduse de

contract trebuie protejate împotriva autorității politice. În marea majoritate a cazurilor

indivizii sunt suficient de responsabili să înțeleagă că doar prin intermediul cooperării își vor

putea împlini dorințele și își vor putea păstra libertățile74.

În acest context, era de așteptat ca această Cartă a Drepturilor Fundamentale să

exprime preferințele și valorile comune ale Uniunii Europene. Din acest motiv, Carta este

privită de mulți ca fiind fundamentul „contractului social european”. Carta Drepturilor

Fundamentale reflectă trăsăturile esențiale ale cetățeniei liberale, reprezentând un sistem

european de drept comun (ius commune europaeum), care se bazează pe demnitatea umană

și pe respectul membrilor societăților europene și a identităților specifice ale acestora. Astfel,

Carta subliniază diversitatea identităților și eterogenitatea. Cetățenia europeană ca parte a

comunității politice se exprimă prin egalitatea cetățenilor europeni în fața legii. Se așteaptă

astfel și rezultatele acestui aspect care s-ar concretiza în dezvoltarea unei identități politice

comune care reprezintă baza comună normativă a viitoarei democrații europene75.

Câteva referiri la conținutul Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sunt

necesare. În primul rând, trebuie observat faptul că prin adoptarea acestei Carte, Uniunea

statuează fundamentarea acesteia pe un patrimoniu spiritual și moral prestabilit care include:

„valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; 74 Ireneusz Pawel Karolewski, Citizenship and Collective Identity in Europe, Routledge, London, 2010, p. 128.75 Ibidem, p. 129.

30

(...) principiile democrației și statului de drept”. Pe aceste fundamente, persoana umană se

află în centrul acțiunii Uniunii, scop în care s-a instituit cetățenia Uniunii și un spațiu de

libertate, securitate și justiție. Mai mult decât atât, raportat la prevederile tratatelor, Uniunea

reafirmă și în conținutul Cartei, intenția sa stabilă și neclintită de a contribui „la păstrarea și

la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor

popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea

autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o

dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor,

mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire”. Pentru îndeplinirea acestor

deziderate Uniunea recunoaște că „ este necesară consolidarea protecției drepturilor

fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului

social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice”76.

Așa cum se afirmă și în Preambulul Cartei, „beneficiul” drepturilor recunoscute în

cuprinsul acesteia, „implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de

comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare”77. Carta este structurată pe șapte

Titluri fiecare dintre acestea conținând prevederi referitoare la: Demnitate, Libertăți,

Egalitate, Solidaritate, Cetățenie, Justiție și Dispoziții generale referitoare la interpretarea și

aplicarea Cartei.

Sub Titlul „Demnității” se regăsesc prevederi referitoare la: demnitatea umană (art.

1); dreptul la viață (art. 2); dreptul la integritatea persoanei (art. 3); interzicerea torturii și a

pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante (art. 4); și interzicerea

sclavagismului și a muncii forțate (art. 5). Ceea ce este esențial de reținut pentru toate aceste

drepturi enumerate este faptul că toate au la bază prevederile referitoare la acestea din

cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar și prevederi ale Protocoalelor la

aceasta din urmă. În ceea ce privește demnitatea persoanei umane, este important să

menționăm că aceasta nu este doar un drept fundamental, ci reprezintă baza drepturilor

fundamentale ale omului. Aceasta înseamnă, așa cum arată și J.L. Sauron, că niciunul dintre

drepturile înscrise în Cartă nu poate fi desfășurat astfel încât să aducă atingere demnității

umane78.

76 A se vedea Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, JOUE C83/391, 30.03.2010. 77 Idem.78 J.L. Sauron, Comprendre le Traité de Lisbonne, Gaulino éditeur, Paris, 2008, pp. 325-327.

31

Titlul al II-lea al Cartei, intitulat „Libertăți” cuprinde: dreptul la libertate și la

securitate (art. 6); respectul vieții private și de familie (art. 7); protecția datelor cu caracter

personal (art. 8); dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii (art. 9); libertatea de

gândire, de conștiință și de religie (art. 10); libertatea de exprimare și de informare (art. 11);

libertatea de reuniune și de asociere (art. 12); libertatea artelor și a științelor (art. 13); dreptul

la educație (art. 14); libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă (art. 15); libertatea

de a desfășura o activitate comercială (art. 16); dreptul de proprietate (art. 17); dreptul de azil

(art. 18); și protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare (art. 19) 79. Câteva

precizări se impun cu privire la aceste libertăți. Aceasta pentru că, în funcție de izvoarele

care stau la baza acestora, aceste libertăți pot fi clasificate în: libertăți ale căror izvoare se

află în Convenția Europeană a Drepturilor Omului – categorie în care regăsim: dreptul la

libertate și la securitate, respectul vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter

personal, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de

informare, libertatea de reuniune și de asociere, libertatea artelor și a științelor, dreptul la

educație, dreptul de proprietate și protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare;

libertăți ale căror izvoare le reprezintă atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și

Tratatele comunitare - protecția datelor cu caracter personal, libertatea de reuniune și de

asociere, dreptul la educație; și libertăți ale căror izvoare le reprezintă Tratatele comunitare și

jurisprudența Curții de Justiție - libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă (Carta

Socială Europeană), libertatea de a desfășura o activitate comercială (jurisprudența Curții de

Justiție), dreptul de azil (T. CE). Mai trebuie amintit și faptul că toate libertățile care își au

izvorul în Convenția Europeană a drepturilor Omului au fost, mai devreme sau mai târziu,

consacrate și în jurisprudența Curții de Justiție.

În Titlul III din Cartă – „Egalitatea” – regăsim: egalitatea în fața legii (art. 20);

nediscriminarea (art. 21); diversitatea culturală, religioasă și lingvistică (art. 22); egalitatea

între femei și bărbați (art. 23); drepturile copilului (art. 24); drepturile persoanelor în vârstă

(art. 25); și integrarea persoanelor cu handicap (art. 26)80. Și în cazul drepturilor prevăzute în

cuprinsul acestui titlu vom vedea că unele își au izvorul în Convenția Europeană a

Drepturilor Omului – nediscriminarea; altele își au izvorul în T. C.E. – nediscriminarea,

egalitatea între femei și bărbați; în T. U.E. - diversitatea culturală, religioasă și lingvistică; 79 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, JOUE C83/391, 30.03.2010. 80 Idem.

32

Carta socială europeană revizuită - egalitatea între femei și bărbați, drepturile persoanelor în

vârstă; Carta socială europeană și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale

lucrătorilor - integrarea persoanelor cu handicap; altele își au izvorul în convenții

internaționale precum Convenția de la New York asupra drepturilor copilului din 1989 –

drepturile copilului; iar altele sau mai bine zis „egalitatea în drepturi” reprezintă un principiu

general de drept înscris în toate constituțiile statelor europene și care este și un principiu

fundamental al dreptului comunitar.

Sub Titlul „Solidaritatea” se regăsesc: dreptul lucrătorilor la informare (art. 27);

dreptul de negociere și de acțiune colectivă (art. 28); dreptul de acces la serviciile de

plasament (art. 29); protecția în cazul concedierii nejustificate (art. 30); condiții de muncă

echitabile și corecte (art. 31); interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de

muncă (art. 32); viața de familie și viața profesională (art. 33); securitatea și asistența socială

(art. 34); protecția sănătății (art. 35); accesul la serviciile de interes economic general (art.

36); protecția mediului (art. 37); și protecția consumatorilor (art. 38). Dreptul lucrătorilor la

informare apare în Carta socială europeană revizuită și în Carta comunitară a drepturilor

lucrătorilor și se aplică în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de drepturile naționale.

Dreptul de negociere și de acțiune colectivă se întemeiază și el pe prevederile Cartei sociale

europene și pe cele ale Cartei comunitare a drepturilor sociale ale lucrătorilor, dreptul la

acțiune colectivă fiind recunoscut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca un

element fundamental al dreptului sindical prevăzut în Convenția Europeană asupra

Drepturilor Omului. La rândul lor, dreptul de acces la serviciile de plasament, condiții de

muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de

muncă și securitatea și asistența socială, își au izvoarele și ele tot în prevederile celor două

Carte amintite mai sus. Protecția în cazul concedierii nejustificate își are izvorul în Carta

socială revizuită, în vreme ce viața de familie și viața profesională și protecția sănătății, se

întemeiază pe prevederile Cartei sociale europene, iar accesul la serviciile de interes

economic general, protecția mediului și protecția consumatorilor se întemeiază pe

prevederile tratatelor europene81.

În Titlul III din Cartă intitulat „Cetățenia”, regăsim: dreptul de a alege și de a fi ales

în Parlamentul European (art. 39); dreptul de a alege și a fi ales în cadrul alegerilor locale

81 J.L. Sauron, op. cit., pp. 335-337.

33

(art. 40); dreptul la o bună administrare (art. 41); dreptul de acces la documente (art. 42);

Ombudsmanul european (art. 43); dreptul de petiționare (art. 44); libertatea de circulație și

de ședere (art. 45); și protecția diplomatică și consulară (art. 46)82. Este foarte important să

precizăm că pentru a avea o imagine mai bună asupra drepturilor cetățenilor europeni,

dispozițiile acestor articole trebuie coroborate cu prevederile Tratatelor europene în acest

sens.

În Titlul referitor la „Justiție” se regăsesc: dreptul la o cale de atac eficientă și la un

proces echitabil (art. 47); prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare (art. 48); principiile

legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor (art. 49); și dreptul de a nu fi

judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (art. 50)83. Izvorul acestor

prevederi îl reprezintă dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Carta

nefăcând altceva decât să reitereze și să structureze prevederile Convenției în acest sens.

În fine, ultima parte a Cartei conține dispoziții generale referitoare la interpretarea și

aplicarea Cartei. Dispozițiile referitoare la câmpul de aplicare al Cartei (art. 51) vizează

stabilirea clară a faptului că dispozițiile prezentei Carte se aplică în primul rând instituțiilor

și organelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității. Prevederile referitoare la

întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor (art. 52) se referă la mai multe aspecte. În

primul rând, ele se referă la obiectivul acestor prevederi, anume de a fixa întinderea

drepturilor și a principiilor Cartei. Apoi, se referă la faptul că drepturile și principiile

prevăzute de Cartă trebuie coroborate cu prevederile referitoare la aceleași aspecte și care se

regăsesc prevăzute în textul tratatelor europene, precizându-se că drepturile prevăzute de

Cartă rămân supuse condițiilor și limitelor aplicabile dreptului Uniunii, pe care se întemeiază

și care sunt prevăzute de tratate. Mai mult decât atât, Carta nu modifică regimul drepturilor

conferite prin tratate. În al treilea rând, ele se referă la faptul că se dorește asigurarea unei

coerențe între prevederile Cartei și cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale

Protocoalelor la aceasta din urmă. Ultimele două articole ale Cartei fac referire la nivelul de

protecție (art. 53) și la abuzul de drept (art. 54), primul referindu-se la faptul că se dorește

menținerea nivelului de protecție oferit la momentul adoptării Cartei în materia drepturilor

omului la nivelul Uniunii, al dreptului statelor membre și al dreptului internațional, sens în

care se face referire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În fine, având ca izvor 82 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, JOUE C83/391, 30.03.2010. 83 Idem.

34

prevederile Convenției Europene, abuzul de drept se referă la interpretarea prevederilor

Cartei astfel încât să nu se producă o restrângere sau vreo încălcare a drepturilor și

libertăților prevăzute de aceasta84.

1.4. Filosofia europeană privind drepturile omului

Încă din secolul al XVIII-lea, problema drepturilor omului a fost abordată de

numeroşi gânditori. Ca reprezentant al filosofiei dreptului Montesquieu își concentrează

întreaga cercetare asupra legilor, care guvernează viaţa omului, punând în aplicare vechea

distincţie dintre omul ca fiinţă fizică şi omul considerat ca o fiinţă intelectuală, morală.

Omul „ca fiinţă fizică este ca şi celelalte corpuri, guvernat de legi invariabile, adică de legile

materiei şi vieţii”85. Ca fiinţă inteligentă, omul este capabil de acţiune dezordonată şi pentru

reglementarea comportamentului său sunt necesare alte legi „pe care le stabileşte el însuşi”.

Montesquieu vorbeşte de legi ale naturii umane, „astfel numite pentru că ele derivă exclusiv

din constituţia fiinţei noastre”, pentru că ele acţionează şi înaintea şi după stabilirea

societăţilor, vor fi mai bine cunoscute studiind omul primitiv, când ele acţionează singure.

Omul în stare naturală este deci prin firea sa blând, timid, fricos, înclinat nu să atace şi să

subjuge pe alţii, ci să se ascundă şi să fugă de ei. Prima lege a naturii umane ar fi deci legea

fricii, a păcii, conchide Montesquieu în opoziţie cu Hobbes, care văzuse omul natural ca

fiinţă ticăloasă, agresivă, violentă (homo-homini lupus)86.

Contrar viziunii lui Hobbes, Montesquieu ca şi Rousseau este convins că viaţa

oamenilor în stare naturală este paşnică, violenţele şi războiul fiind produse ale vieţii sociale.

Omul, dotat cu inteligenţa şi cu voinţa liberă, încalcă sistematic ordinea naturală stabilită

pentru el, din cauză că este expus „ignoranţei şi erorii, ca toate inteligenţele finite” şi că este

supus pasiunilor. „Îndată ce oamenii sunt în societate, ei pierd sentimentul slăbiciunii lor;

egalitatea dintre ei încetează şi starea de război începe. Fiecare societate particulară ajunge

să simtă forţa sa, ceea ce produce o stare de război de la o naţiune la naţiune. Particularii în

fiecare societate încep să simtă forţa lor; ei caută să întoarcă în favoarea lor principalele

avantaje ale acestei societăţi: ceea ce determină între ei o stare de război. Aceste două feluri

84 J.L. Sauron, op. cit., pp. 341-345.85 Georgescu Ştefan, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor, Partea I, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 122.86 Charles Louis de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 26.

35

de stare de război fac să se stabilească legi printre oameni”- idee susţinută cu alte argumente

de întreg ius - naturalismul modern, de la Grotius până la Kant. Vor fi stabilite legi care vor

să reglementeze raporturile dintre popoare, legi care alcătuiesc dreptul internaţional.

Montesquieu arată în ce condiţii au apărut normele de conduită în relaţiile dintre popoare87.

Aprofundând analiza genezei legilor, Montesquieu arată că instituirea lor trebuie să

ţină seama de caracteristicile ţării în care sunt adoptate, cum sunt: clima, relieful, întinderea

teritoriului, religia şi obiceiurile locuitorilor, numărul, ocupaţiile, schimburile lor, dar legile

trebuie să se raporteze mai ales la forma de guvernământ, la natura şi la principiul

guvernării. Spiritul comunităţii apare ca sursă directă a legilor, iar factorii numeroşi şi

eterogeni care îl definesc, apar ca sursă indirectă a acestora. Esenţial este că, în viziunea lui

Montesquieu, fiecare comunitate - popor, naţiune trebuie să creeze propria sa legislaţie

politică şi civilă corespunzătoare cu spiritul său propriu. Pentru că societatea trebuie

menţinută, se vor stabili legi care să reglementeze raporturile dintre cei care guvernează şi

cei care sunt guvernaţi şi legi ale raporturilor pe care toţi cetăţenii le au intre ei.

Recunoscând rolul important al legilor pozitive în reglementarea, conducerea şi

controlul vieţii oamenilor, Montesquieu precizează că ele nu trebuie să corijeze totul. Ca

emanaţie a spiritului comunităţii, legile trebuie să evite să modifice spiritul general, al unei

naţiuni, pentru că „natura repară totul”. De aceea este convenabil ca legile „să ne lase aşa

cum suntem”. Ordinea tratării diverşilor factori care determină spiritul legilor depinde de

forma de guvernământ a societății. Inspirându-se din clasificarea făcută de Platon, după

criteriul numărului deţinătorilor puterii, în trei forme fundamentale: monarhie, aristocraţie și

democraţie, care se pot însă prezenta şi ca forme degenerate, respectiv ca tiranie, oligarhie şi

demagogie, Montesquieu, deşi renunţă la criteriul platonian, adoptă o clasificare

trihotomică prin afirmaţia că „există trei tipuri de guvernământ: republican, monarhic şi

despotic”. În analiza fiecăreia dintre aceste trei forme de guvernământ, Montesquieu

introduce o diferenţă între natura guvernării şi principiul ei: „natura sa este ceea ce o face să

fie aşa cum este, iar principiul său - ceea ce o face să acţioneze.”88.

Montesquieu definește republica ca fiind guvernarea în care puterea suverană este

deţinută sau de întregul poporul şi atunci se numeşte republică democratică, sau de o parte a

poporului şi se numeşte republică aristocratică. Autorul se ocupă cu precădere de republica 87 Idem, p. 15.88 Ibidem, pp. 34-35.

36

democratică, a cărei lege fundamentală o reprezintă instituirea votului universal. Poporul

care are puterea suverană trebuie să facă el însuşi tot ceea ce poate să facă bine, iar ceea ce el

nu poate să facă bine, trebuie să facă prin mandatarii săi. Pentru că, în republica democratică,

cei care fac şi cei care aplică legile se supun acestora, este necesară instituirea virtuţii ca

resort, ca suport al existenţei şi funcţionării acestei forme de guvernământ. Cercetând

raportul legilor cu natura şi principiul guvernării monarhice, Montesquieu defineşte

monarhia ca regimul în care „unul singur guvernează, dar prin legi stabilite şi fixe”.

Caracteristica pentru guvernământul monarhic este existenţa a două pături sociale

intermediare între monarh şi popor, anume nobilimea şi clerul, pături care îndeplinesc o

funcţie moderatoare, de regularizare a nivelului puterii monarhului, împiedicându-l să devină

absolut, să decadă în despotism. Guvernarea monarhică favorizează libertatea, dar exclude

egalitatea, fiind un regim de privilegii ale coroanei, ale nobilimii, ale clerului, ale breslelor

etc. Onoarea şi ambiţia menţinerii rangului determină miracolul că fiecare cetăţean

realizează binele comun crezând că realizează interesele sale particulare. Onoarea este, deci,

principiul de funcţionare a monarhiei „ea dă aici viaţă legilor”, cu care se află în raport de

complementaritate. Despotismul este tot o monocraţie în care puterea este deţinută de un

singur om, dar este exercitată fără legi, în funcţie exclusiv de voinţa şi capriciile

deţinătorului ei. Paradoxul despotismului constă în faptul că, cu cât întinderea ţării este mai

mare cu atât despotul se ocupă mai puţin de treburile ei şi e mai preocupat de problemele de

palat89.

Libertatea nu există decât acolo unde nu se abuzează de putere. Ori, „este o

experienţă eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea…. Pentru a nu se

putea abuza de putere, trebuie ca, prin ordinea lucrurilor, puterea să stăvilească puterea”.

Este formularea cea mai clară şi mai bine justificată de principiul separării puterilor în stat

(formulată de Locke). Acest principiu este fundamentul libertăţii politice, potrivit căruia un

cetăţean să nu se teamă de un alt cetăţean. „Când în aceeaşi persoană sau în acelaşi corp de

magistratură puterea legislativă este reunită cu puterea executivă nu există deloc libertate,

pentru că există teama de a face legi tiranice pentru a le exercita în mod tiranic”. Un mare

merit al lui Montesquieu este de a fi înţeles în context, raportul dintre legi şi libertate, spre

89 Georgescu Ştefan, op. cit., p. 128.

37

deosebire de Spinoza care le separase, afirmând că libertatea constă în a face tot ce nu este

reglementat de legi90.

Fiind un adept al dreptului natural, Montesquieu a contribuit direct la pregătirea

ideologică a Revoluţiei franceze din 1789. Montesqieu defineşte libertatea unui individ ca

fiind „un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile”. Această filosofie are un caracter

progresist, deoarece referindu-se la componentele esenţiale ale societăţii afirmă că, „după

cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a trăi sub ascultarea legilor

politice, ei au renunţat şi la comunitatea lor naturală a bunurilor pentru a trăi sub ascultarea

legilor civile”, menţionând că primele legi reprezintă libertatea, iar cele din urmă,

proprietatea. Astfel, Montesquieu face din legi instrumentul libertăţii. Libertatea este dreptul

de a face tot ce legile permit, dacă cineva ar vrea să facă şi ceea ce interzic ele, n-ar fi liber,

pentru că alţii ar putea face acelaşi lucru91. În modernitate, libertatea – ca valoare politică –

este considerată a fi „cea mai mare nevoie umană”92.

Plecând şi el de la ideea că omul ar fi trăit iniţial într-o stare naturală, Rousseau

afirmă că în această stare pre-socială omul trăia izolat de alţi oameni, dar nu de frica

acestora, cum afirmă Hobbes, ci pentru că omul nu avea nevoie de ceilalţi oameni. Pentru că

„omul este bun de la natură” el nu poate fi lup pentru ceilalţi oameni, iar viaţa omului

neangajat în societate este o viaţă paşnică. Viaţa omului fără nevoi nu este numai pre-

juridică, cum o vede Locke, ci pre-socială. Viziunea lui Rousseau asupra vieţii omului în

stare naturală este redată în Discurs, astfel : „Îl văd potolindu-şi foamea sub un copac,

potolindu-şi setea cu apa primului pârău, găsindu-şi odihna la piciorul arborelui care l-a

hrănit; şi iată nevoile lui satisfăcute”93. Omul natural nu are nici o nevoie de ceilalţi oameni

pe care nici nu-i cunoaşte, întrucât „dorinţele lui nu depăşesc nevoile fizice; singurele dorinţe

pe care le cunoaşte în lume sunt hrana şi odihna, singurele rele de care se teme sunt durerea

şi foamea”94. Omul, această fiinţă liberă cu suflet senin şi corp sănătos, este făcută pentru

starea sălbatică, dar aceasta nu este pentru el decât tranzitorie, căci spre nefericirea lor

90 Ibidem, pp. 129-130.91 Idem.92 Felix Corneliu Ardelean, Interpretări ale conceptului de „libertate” în filosofia politică modernă, în vol. Anuarul Școlii Doctorale de Filosofia Politicii, vol. 1, Ed. Saga, Cluj-Napoca, 2007, p. 43.93 J.J.Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 118.94 Ibidem, p. 119.

38

oamenii posedă două facultăţi, care îi fac să se apropie de alţii, pentru a gusta bucuriile

familiei şi a accede la un minimum de moralitate. În acest fel, oamenii au intrat într-o stare

intermediară între starea sălbatică şi societatea stabilă, despre care Rousseau credea că „a

fost probabil epoca cea mai fericită şi cea mai durabilă, din istoria umanităţii”95.

Stabilirea şi strângerea relaţiilor dintre oameni a dus cu timpul la apariţia societăţii,

care, în opinia lui Rousseau, a fost sursa decăderii omului. Cheia mecanismului de formare a

societăţii este socotită instituirea inegalităţii de avere, care ar fi apărut atunci când un om mai

puternic a încercuit un câmp, spunând „acesta este al meu”. Contrar altor gânditori care fac

elogiul proprietăţii, considerând-o un drept imprescriptibil, Rousseau aprecia că apariţia

acesteia a fost primul factor al nefericirii omului, la care s-a adăugat dominaţia politică,

generată de un regim artificial de inegalitate96.

Apreciind natura contractului, Rousseau afirmă că prin el fiecare dintre noi pune în

dispoziţia comună persoana şi toată puterea ei, pusă sub conducerea supremă a voinţei

generale, devenind, fiecare, parte indivizibilă a întregului97. Apariţia unui corp social98 dă

naştere unei voinţe generale, care devine în gândirea juridico-politică a lui Rousseau cel mai

important factor. El a redat problema fundamentală a teoriei sociale pe care trebuie s-o

soluţioneze prin ideea de contract social. Rousseau arată cum prin contract fiecare, unindu-se

cu toţi, nu se uneşte cu nici unul în particular, asociindu-se tuturor, nu se asociază cu nimeni

anume, rămânând liber şi egal şi dobândind în plus beneficiile solidarităţii99.

Aşa cum a sesizat Kant, problema care l-a preocupat pe Rousseau a fost de a şti cum

trebuie să progreseze civilizaţia pentru a dezvolta înclinaţiile umanităţii ca specie morală.

Străduinţa lui a vizat să nu separe viaţa juridico-politică de morală. Contractul dă naştere

unei voinţe generale care face ca, chiar în momentul în care se părea că totul îi este luat

individului, totul să-i fie dat; în fruntea valorilor originare pe care contractul social este

menit să le conserve stă libertatea – valoare supremă în concepţia lui Rousseau, care arată că

„a renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturi umane, ba

chiar şi la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunţă la toate;

95 Ibidem, p. 127.96 Ibidem, p. 118.97 J.J.Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 101.98 Ibidem, p. 140.99 Ibidem, p. 99.

39

o astfel de renunţare este incompatibilă cu natura omului” 100. Cu dispariţia libertăţii dispare

orice moralitate. Rousseau arată că nu se poate garanta această libertate decât prin legi

capabile să împiedice ca oamenii buni să fie oprimaţi de cei răi. Noutatea contractualismului

lui Rousseau constă în ideea că pactul nu înseamnă nici cedarea tuturor drepturilor de către

contractanţi, ca la Hobbes, nici renunţarea parţială la ele, ca la Locke. Contactul nu implică

la Rousseau nici un fel de înstrăinare de drepturi, ci numai un schimb avantajos; prin

contract, oamenii conferă statului drepturile lor naturale şi le primesc imediat cu nume

schimbat de drepturi civile, care conţin în plus garanţii ale exercitării lor. Astfel, în locul

unui mod de viaţă nesigur şi precar, oamenii primesc prin intermediul solidarităţii induse de

pact un altul mai bun şi mai sigur, în locul independenţei naturale, primesc libertatea, propria

siguranţă, în locul forţei proprii, primesc dreptul a cărui forţă este invincibilă. Esenţialul

filosofiei juridice a lui Rousseau este ideea instaurării domniei legii şi, prin ea, a domniei

poporului care este în acelaşi timp autorul şi supusul ei: căci aceeaşi voinţă care face legile,

se supune lor. Egalitatea oamenilor constă în faptul că ei sunt asemănători în demnitate,

pentru că, legea fiind a tuturor, nu este a nimănui în particular. De aceea legea trebuie pusă

deasupra oamenilor şi nu un om deasupra altora101.

Așa cum am arătat, Declarația de la 1948 vine în urma Declarației americane de

Independență din 1789 și a Declarațiilor franceze a Drepturilor Omului și ale Cetățeanului

din 1789 și 1793. În vreme ce aceste declarații se exprimau în urma mișcărilor de eliberare

împotriva britanicilor și a vechiului regim, Declarația de la 1948 a fost adoptată după cel de-

al Doilea Război Mondial care era reprezentarea celui mai extins conflict al umanității

cunoscut vreodată. Astfel, se impunea garantarea drepturilor omului ca individ unic,

independent de calitatea sa ca cetățean, calitate care se definește în strânsă legătură cu

apartenența față de un stat. Statele și națiunile pot dispărea. Prin urmare, era mult mai

convenabilă recunoașterea drepturilor omului ca „legături” politice, a căror existență nu se

justifică decât în măsura în care își subordonează imperativele proprii exigenței universale a

libertăților individuale. Prin Declarația de la 1948 acestea sunt investite cu caracterul

necesității102.

100 Ibidem, p. 91.101 Ibidem, p. 108.102 Charles Widmer, Droits de l’Homme et Sciences de l’Homme. Pour une Ethique anthropologique, Librairie DROZ, Genève, Paris, 1992, pp. 11-12.

40

Filosofia și valorile gravitează în jurul ideii drepturilor omului. A spune „drepturile

omului” în numele rațiunii nu este convingător decât dacă se face referire la filosofia

kantiană care evidențiază câteva noțiuni cheie în afara cărora drepturile omului nu își găsesc

astăzi sensul. Este vorba despre: demnitatea omului – ca persoană, care este o sinteză a

voinței (libertății) și a rațiunii (universalității). În ciuda formalismului eticii kantiene asupra

drepturilor omului, Kant nu le refuză popoarelor oprimate dreptul la revoltă împotriva

abuzurilor statului. Kant la care afectivitatea – cu tot ceea ce îi incumbă acesteia

(generozitate, compasiune, iubire pentru aproapele) – părea un lucru patologic care amenința

voința de rațiune, a fost capabil să restabilească ordinea. L. Ponton remarca că tocmai

situațiilor abstracte franceze care s-au bucurat de atenția lui Kant sunt cele care au pregătit

calea către Imperiu și către războaiele napoleoniene. Doar dacă dezbrăcăm drepturile

omului de falsa universalitate putem vedea care a fost rolul istoric al acestora103.

K. Marx era de părere că E. Kant și filosofia sa politică erau asemenea teoriei

germane despre Revoluția franceză. Astfel, Kant era interpretul spiritului nou care s-a

afirmat la Paris prin respingerea brutală a formelor sociale învechite104. De asemenea, Marx

era de părere că la Kant se regăsește forma caracteristică a liberalismului francez „fondat pe

interesele reale de clasă”105. Kant a izolat expresiile teoretice de aceste interese, de

determinările pure ale voinței libere, de concepte și de postulatele morale, atenuând astfel

caracterul energic al liberalismului burghezilor. Alți autori, printre care Eric Weil, consideră

că filosofia kantiană se concentrează pe libertate și pe persoană106. Din contră, Georges

Vlachos este de părere că problema drepturilor inviolabile și inalienabile ale omului nu a fost

tratată de Kant decât spre sfârșitul vieții acestuia. Prin urmare, doctrina kantiană a

„drepturilor inalienabile” reprezintă o extensie, iar nu o aplicare pură și simplă a ideii

personaliste107. De la lucrarea „Idée d’une histoire universelle au point de vue

cosmopolitique” (1784), la lucrările „Vers la paix perpétuelle” (1795) și „Le conflit des

facultés” (1798) există o trecere bruscă de la drepturile umanității la „atributele juridice

103 Gilbert Hottois, Préface, în vol. Lionel Ponton, Philosophie et Droits de l’Homme, Librairie Philosophique J. VRIN, 1990, pp. 8-9.104 Karl Marx, Le manifeste philosophique de l’Ecole historique du droit, În Oeuvres III, Philosophie, Bibliotèque de la Pléiade, p. 224.105 Karl Marx, L’idéologie allemande, în Oeuvres III, Philosophie, Bibliotèque de la Pléiade, p. 1163.106 Eric Weil, Problèmes kantiens, Paris, 1970, p. 111.107 G. Vlachos, La pensée politique de Kant, Paris, 1962, pp. 367-368.

41

indisociabile ale esenței cetățenilor” și de la constituția civilă la republica „pură” – singura

construcție conformă cu dreptul deoarece, în cadrul acesteia, libertatea este principiu și

condiție a existenței sale. În lucrarea „Lectures on Kant’s Political Philosophy”, H. Arendt

constată că interesul lui Kant pentru problemele strict constituționale apare în ultimii ani ai

vieții sale, după declanșarea Revoluției franceze108.

Libertatea omului constă în „posibilitatea fiecăruia de a căuta fericirea pe calea care i

se pare a fi cea mai bună, cu condiția de a coexista cu libertatea celorlalți conform legii

universale” sau „în posibilitatea de a nu respecta alte legi exterioare, cu excepția celor

adoptate cu acordul și asentimentul propriu”. Egalitatea subiecților constă în aceea că fiecare

membru al corpului comun al statului se găsește supus dreptului de constrângere, ceea ce

exclude orice ordine, orice rang, orice privilegiu și în consecință, deschide accesul tuturor

celor apți la profesii și la meserii. În fine, independența cetățeanului, ca și c-legislator este

independența sau proprietatea în sensul de capacitate de vot. Astfel, drepturile omului în

versiunea lor kantiană nu sunt separabile de stat, care le recunoaște și care îndeamnă la

respectarea lor. Totuși, nu se poate vorbi despre o echivalență a drepturilor civile și a

drepturilor cetățeanului sau a drepturilor politice. În lucrarea „Doctrine du droit”, Kant ne

previne că dacă nu ar exista în starea naturală „un al meu sau un al tău exterior nu ar exista

nici drepturi în această privință”. În societatea civilă achiziția încetează a mai fi provizorie

întrucât este determinată de justiția distributivă (în sens kantian) și garantată de puterea

publică. Libertatea și egalitatea aparțin și celor protejați sau burghezilor, ca oameni, chiar

dacă sunt simpli participanți ai statului sau părți pasive ale acestuia. Expresia „drepturi ale

cetățeanului” în sensul de drepturi politice este problematică la Kant. Dacă acceptă principiul

separației puterilor, atunci refuză la dreptul de rezistență în fața opresiunii și repune într-un

moment favorabil exercițiul dreptului cetățenilor „de a concura personal sau prin

reprezentanți la formarea legii”. Kant precizează că „dreptul la libertate” – drept

imprescriptibil, aparține oricărui membru al corpului comun al statului109.

Fiecare trebuie să poată căuta fericirea pe drumul considerat cel mai bun.

Constrângerea care asigură coexistența libertăților conform unei legi exterioare acceptată de

comun acord, privește doar modelul de existență al libertății, iar nu concepția fiecăruia

108 H. Arendt, Lectures on Kant’s Political Philosophy, Chicago, 1982, pp. 15-16; Lionel Ponton, op. cit., pp. 23-24.109 Lionel Ponton, op. cit., pp. 29-31.

42

asupra fericirii. Drepturile omului limitează pretențiile guvernării binevoitoare sau paternale,

pe care Kant o califică drept despotică, care își impune de o manieră autoritară concepția

asupra fericirii și care stă în calea libertății fundamentale care este apanajul fiecăruia de a își

căuta satisfacția proprie în propria gândire. Pe de altă parte, guvernarea național-patriotică își

interzice a dispune după bunul său plac de viețile membrilor societății civile. Kant se ferește

de a considera fericirea ca fiind un criteriu al bunei guvernări, pentru că atunci când există

aceasta permite uitarea încălcării drepturilor, iar atunci când lipsește, incită la revolte. Astfel,

bunăvoința guvernanților și fericirea înțeleasă ca prosperitate trebuie să cedeze în fața

statului de drept al cărui principiu este formula: „nu fericirea generală, ci libertatea, în

conformitate cu legile generale”. Uniunea civilă are misiunea de a asigura dreptul la libertate

înțeleasă ca libertate privată sau socială, limitată de libertatea celorlalți, care și ea limitează

la rândul său, libertatea pur formală, subiectivă, fără finalitate și fără conținut, „simplă

activitate autonomă formală” – așa cum spunea Hegel110.

În articolul asupra dreptului natural din 1802, Hegel făcea referire la

„cosmopolitism” și la „drepturile umanității”, dar și la proiectul unei „republici universale”

care erau considerate ca „entități formale” opuse vieții statale. Proclamarea drepturilor

omului și ale cetățeanului a născut în „clubul politic” în care se afla și Hegel un mare

entuziasm. În acest context, Hegel a fost „unul dintre oratorii cei mai zeloși ai libertății și ai

egalității”. Acesta a urmărit îndeaproape evenimentele care se derulau în Franța și despre

care se scria în revista politică Minerva. În lucrarea „Filosofia dreptului”, Hegel considera că

cultura universalistă a lui Rousseau este responsabilă pentru incapacitatea revoluționarilor

francezi de a dota Franța cu instituții stabile. Proclamarea libertății și a egalității tuturor a

avut ca scop nașterea și dezvoltarea unui stat în care fiecare persoană să fie cetățean și să fie

în serviciul drepturilor naturale înțelese de o manieră modernă, ca drepturi individuale.

Contrar drepturilor omului, drepturile cetățeanului trebuie să fie declarate pentru a exista.

Individul este cel căruia i se atribuie dreptul de a fi cetățean și de a declara acest drept.

Politica drepturilor omului este o „politică a discursului”. Voința absolută constă în a vrea să

fi liber și în a se considera ca „fundament al tuturor legilor dreptului”: În lucrarea

„Fenomenologia Spiritului”, Hegel considera că libertatea absolută devine teroare sau

moarte, apoi se transformă într-o voință singulară în care celelalte voințe singulare nu se mai

110 Ibidem, pp. 31-32.

43

recunosc. Concret, politica drepturilor omului ajunge în impas în măsura în care este

incapabilă să reconcilieze voința singulară și voința comună a comunității politice111.

Multiplele aspecte ale politicii drepturilor omului au fost adesea prezentate și comentate, dar

de o manieră aparte de către Condorcet, în lucrarea „Esquisse d’un tableau historique des

progrès de l’esprit humain”112. Teza clar enunțată de acesta constă în aceea că „poporul are

misiunea de a aplica și de a pune în practică chiar și prin violență principiile rațiunii și ale

naturii” pe care „i le-a arătat filosofia”. Principalele componente ale unei politici a

drepturilor omului sau ale unei „doctrine a drepturilor omului” – așa cum o califică

Condorcet – sunt: drepturile naturale egale oricărei vieți sociale și politice; suveranitatea

poporului abilitat prin drepturile omului să adopte propria constituție și să treacă la insurecție

atunci când este necesar; și acțiunea unui stat restrânsă la protejarea drepturilor omului – ca

drepturi private113.

În ceea ce privește aceste componente, Hegel considera că poporul este suveran, dar

cu titlu de „totalitate organică”, adică prin tribunalele sale, prin administrația sa, prin

categoriile sale sociale și prin conducătorul său. Hegel se temea de expresia „suveranitate

populară”, întrucât aceasta, în opoziție cu suveranitatea conducătorului, este o idee confuză

care are la bază imaginea unui popor. Poporul astfel înțeles, ca simplă asemănare cu

indivizii, nu ar ști să își creeze propria constituție. Hegel considera că „statul și istoria sunt

cele care formează poporul”. În opinia lui, politica drepturilor omului nu îi rezervă statului

decât un rol modest. Drepturile inalienabile joacă rolul de fundament al noii ordini politice.

De asemenea, Hegel respingea cu fermitate statul liberal al cărui principiu îl reprezintă

individul empiric, nevoile acestuia, lipsa sa de securitate, protecția și proprietatea. Drepturile

omului își găsesc astfel eficiența, însă ca drepturi relative și proprii sferei economice

moderne, de unde emană și pe care o justifică114

Ambivalența constelației moderne a drepturilor omului este nedisociabilă de enigma

modernă. La întrebarea: ce este omul? nu trebuie să găsim un răspuns univoc. Libertatea îl

face pe om atât uman, cât și inuman. În cadrul acestei ambivalențe a libertății se înscrie și

111 Ibidem, pp. 49-51.112 Condorcet, Esquisse d’un tableau historique des progrès de l’esprit humain, Editions du people, Paris, 1966, pp. 124 și următ.113 Lionel Ponton, op. cit., pp. 52-53.114 Ibidem, pp. 56-57.

44

dezbaterea asupra faptului că drepturile omului și valorile umanismului și ale democrației

reprezintă un aspect esențial al filosofiei drepturilor omului115.

Potrivit opiniei exprimate de Robert Alexy, între teoria discursivă și drepturile

fundamentale există o relație apropiată și complexă care se conturează pe trei dimensiuni

legate între ele de o manieră intrinsecă. Prima dimensiune se referă fundamentul sau

substanța drepturilor fundamentale sau „dimensiunea filosofică” a acestora. Cea de-a doua

dimensiune se referă la instituționalizarea drepturilor fundamentale sau „dimensiunea

politică” a drepturilor fundamentale. În fine, a treia dimensiune se referă la interpretarea

drepturilor fundamentale și se mai numește și „dimensiunea juridică” a acestora116.

Conceptul de „drepturile omului” a fost contestat atât din rațiuni filosofice, cât și

politice. Günther Patzig consideră ca există o definiție a drepturilor omului care are cinci

elemente explicative ale acestora. Potrivit acestei definiții, drepturile omului sunt:

universale, fundamentale, abstracte, morale și sunt stabilite cu prioritate față de orice alte

drepturi117. În baza acestei definiții se poate pune problema justificării drepturilor omului.

Robert Alexy este de părere că justificarea acestora se va face pe aceleași considerente ca și

justificarea normelor morale. Astfel, autorul distinge următoarele justificări ale drepturilor

omului: religioasă, intuiționistă, consensuală, biologică sau socio-biologică, instrumentalistă,

culturală, discursivă sau explicativă și existențială118.

Justificarea religioasă a drepturilor omului asigură baza solidă a acestora. Cei care

cred că ființa umană a fost creată de Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” sunt de

părere că ființa umană este valoroasă și demnă. Demnitatea reprezintă o bază fundamentală a

drepturilor omului. Pentru cei care nu cred în această teorie, drepturile omului sunt justificate

prin prisma modelului intuiționist, dar dacă intuiționismul nu include rațiunea, atunci acesta

se reduce pur și simplu la emotivitate și nu mai poate fi numit intuiționism. Evidența poate fi

rezultatul unei dezbateri însă nu o poate substitui. O altă justificare a drepturilor omului este

cea consensuală. Dacă consensul este înțeles doar ca o congruență a credințelor,

115 Gilbert Hottois, Préface, în vol. Lionel Ponton, Philosophie et Droits de l’Homme, Librairie Philosophique J. VRIN, 1990, p. 11.116 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, p. 15.117 Günther Patzig, „Can Moral Norms be Rationally Justified?”, în Angewandte Chemie. International Edition, nr. 41, 2002, p. 3355.118 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 19-22.

45

consensualismul nu reprezintă altceva decât un intuiționism colectiv a cărui singură sursă de

obiectivitate o reprezintă congruența. Dacă această congruență îmbrățișează toate ființele

umane, atunci ea nu trebuie subestimată. Însă odată ce consensul se află în legătură cu

argumentele se poate discuta despre o abordare consensuală care se îndreaptă în direcția

teoriei discursive. Dacă consensul nu este complet, rolul rațiunii contează mai mult decât

majoritatea119.

O altă abordare sau justificare a drepturilor omului este cea biologică sau socio-

biologică. Potrivit acestei abordări, moralitatea reprezintă o specie a altruismului. Anumite

forme ale comportamentului altruist precum ajutorul reciproc, sunt considerate benefice

pentru supraviețuirea speciei umane, în vreme ce agresiunea și indiferența se află într-o stare

de incompatibilitate cu caracterul universal al drepturilor omului. Potrivit teoriei discursive,

dacă drepturile omului pot fi justificate atunci aceasta se va face prin intermediul naturii

culturale a acestora120.

Abordarea instrumentalistă în cazul în care se consideră că acceptarea drepturilor

omului este indispensabilă în maximizarea utilității individuale. În ceea ce privește abordarea

culturală, presupunea existența unei convingeri publice potrivit căreia drepturile omului

reprezintă o moștenire a istoriei culturii umane. Modelul cultural este util, dar nu suficient.

Aceasta pentru că se consideră că totuși drepturile omului nu sunt rezultatul istoriei

culturilor. Simplul fapt că acestea au fost prezente în una sau mai multe culturi nu este

suficient pentru a justifica validitatea universală a acestora care nu poate fi stabilită prin

tradiție, ci prin rațiune121.

Toate aceste justificări arată că rațiunea este în fapt cea care stabilește validitatea

universală a drepturilor omului. Teoria discursivă este o teorie care se bazează pe conceptul

de rațiune. Abordarea sau justificarea discursiv-teoretică se mai numește „explicativă”

deoarece încearcă să stabilească bazele drepturilor omului prin explicarea a ceea ce este

implicit în practica umană. Explicarea implicitului în practică urmărește liniile filosofiei

transcendentale ale lui Kant. Argumentul discursului teoretic nu este numai complex, ci

trebuie sprijinit și de alte argumente. Acest argument se face pe trei nivele. La primul nivel

acesta încearcă să arate că practica întrebărilor și a dezbaterilor presupune reguli ale

119 Ibidem, p. 19.120 Ibidem, pp. 19-20.121 Ibidem, pp. 20-21.

46

discursului care exprimă ideea de libertate și egalitate în strânsă relație cu rațiunea. Acest

nivel presupune, așa cum arăta și Robert Brandom, „practici ale emiterii și ale solicitării de

motive”122. Afirmația că discursul presupune în mod necesar libertate și egalitate, ca reguli

ale rațiunii, este suficientă pentru justificarea drepturilor omului. Aceasta deoarece implică

faptul că niciuna dintre aceste practici nu sunt necesare, dar și faptul că ideile de libertate și

egalitate presupuse de acestea ca reguli de rațiune implică drepturile omului care nu sunt

numai reguli ale discursului, ci și reguli ale acțiunii. Celelalte două nivele trebuie să se

supună acestor cerințe123.

Cel de-al doilea nivel privește necesitatea practicilor discursive. Ființele umane sunt

„creaturi discursive” 124. Cel de-al treilea nivel privește tranziția de la discurs la acțiune.

Pentru a face această tranziție sunt necesare: autonomia argumentului – acest aspect exclude

negarea autonomiei ca sursă a sistemului drepturilor omului; consensul – întrucât egalitatea

drepturilor omului este un rezultat necesar al discursului ideal; și conexarea ideilor de

discurs, democrație și drepturile omului – din acest punct de vedere, dimensiunea filosofică a

drepturilor omului este strâns legată de politică. Această legătură exprimă faptul că

justificarea discursului teoretic a drepturilor omului are un caracter holistic care constă în

construirea unui sistem care exprimă ca întreg natura discursivă a ființelor umane125.

În fine, cea din urmă abordare a drepturilor omului – cea existențială – privește

necesitatea naturii discursive a ființelor umane. Gradul de discursivitate depinde de deciziile

referitoare la acceptarea naturii noastre discursive126.

Drepturile omului sunt instituționalizate prin intermediul transformării acestora în

drept pozitiv. Dacă aceasta are loc la nivel constituțional, atunci drepturile omului se

transformă în drepturi fundamentale. Încorporarea unui „catalog” al drepturilor omului la un

astfel de nivel nu reprezintă unica cerință a teoriei discursive. O altă cerință a acesteia o

reprezintă organizarea unei forme de democrație care să exprime idealul discursului în

realitate. Această formă de democrație este una deliberativă sau „discursivă”127. Criticând

122 Robert B. Brandom, Articulating Reasons, Harvard University Press, Cambridge, London, 2000, p. 11.123 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, p. 21.124 Robert B. Brandom, Articulating Reasons, Harvard University Press, Cambridge, London, 2000, p. 26.125 Robert Alexy, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 21-22.126 Idem, p. 22.127 Ibidem, pp. 22-23.

47

teoria lui Robert Alexy, Massimo la Torre arată că discursurile nu sunt un tot de experiențe

umane, întrucât se pare că ființele umane nu sunt ființe complet discursive. Prin urmare,

teoria discursivă nu poate transforma cerințele discursive într-o acțiune128.

În lucrarea Philosophy and Human Rights: Contemporary Perspective, D. Reidy

arată că dezbaterile recente s-au concentrat pe trei probleme esențiale: natura și funcția

drepturilor omului; rădăcinile și justificarea acestora; dar și asupra unei enumerări specifice a

drepturilor omului. Aceste chestiuni au primit răspunsuri sub diverse forme de scepticism:

pozitivist, relativist, realist și teologic. Dacă drepturile omului, ca norme morale universale,

pot fi salvate de la criticismul sceptic, autorul este de părere că prezintă importanță felul în

care s-au prezentat abordările non-sceptice avansate în dezbaterile filosofice recente129.

D. Reidy se concentrează și pe faptul că drepturile omului nu sunt considerate ca

fiind o teorie morală a relațiilor interpersonale, ci mai ales o teorie morală a relațiilor

internaționale, așa cum arăta și J. Rawls în lucrarea sa The Law of Peoples130. Mai mult decât

atât, drepturile omului sunt abordate ca fiind parte a teoriei morale în cadrul unei perspective

practice a democrațiilor liberale constituționale existente. În fine, drepturile omului sunt

considerate ca fiind cele care stau la baza morală a standardelor statelor în ceea ce privește

recunoașterea reciprocă, dar și ca fiind suportul moral pentru legitimarea intervenției

statale131.

De o deosebită importanță este analiza pe care D. Reidy o face asupra uneia dintre

cele mai discutate teorii a drepturilor omului – cea emisă de Griffin. Acesta din urmă vede

drepturile omului ca descendente directe ale teoriilor legii naturale, deși recunoaște că

strategiile contemporane sunt mult mai sofisticate astăzi decât erau în trecut. Potrivit lui

Griffin, toți oamenii au un interes în dezvoltarea capacităților lor132. Din universalitatea

acestui interes comun rezultă trei componente care trebuie analizate: capacitatea de a face

alegeri (autonomia); capacitatea de a acționa potrivit alegerilor făcute (libertatea); și

condițiile materiale necesare pentru a acționa în conformitate cu alegerile făcute (bunăstarea

128 Massimo la Torre, Nine Critiques to Alexy’s Theory of Fundamental Rights, în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer, Netherlands, 2006, pp. 65-66.129 D. Reidy, Philosophy and Human Rights: Contemporary Perspectives, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., p. 23.130 J. Rawls, The Law of Peoples, Harvard Univ. Press, Cambridge, 1999.131 Ibidem, pp. 24-44.132 R. Griffin, Modernism and Fascism: The Sense of a Beginning under Mussolini and Hitler, Palgrave, London, 2007.

48

materială). Aceste componente sunt comune tuturor, întrucât sunt considerate de către toți

interese fundamentale133.

În lucrarea Reconsidering Realism on Rignts, W. E. Schemerman oferă o alternativă

la justificarea normativă a drepturilor omului, sens în care autorul ne direcționează către

clarificarea felului în care realismul în relațiile internaționale nu mai reprezintă „caricatura

naivă scormonită de unii normativiști”. Schemerman își dezvoltă argumentarea printr-o

replică la lucrarea lui Caney (2005) care considera noțiunea de „lacună selectivă” ca stând la

baza apărării defectuoase a drepturilor omului, în nenumărate cazuri. Potrivit lui Caney,

scepticismul realist referitor la drepturile omului este de cerința de adoptare a unui răspuns

uniform la problema drepturilor omului. Lipsa de percepție a diferențelor culturale este

văzută ca o formă de „lacună contextuală” în folosul pozițiilor normativiste134. Schemerman

arată cum realiștii au împărtășit mereu un punct de vedere comun cu cosmopoliții, o poziție

contrară credințelor comune. Unii realiști au înțeles relevanța contemporană a „comunității

mondiale” și a „guvernării mondiale”, cum este cazul lui J. H. Herz135 (1959). Autorul

asigură o replică detaliată la criticile formulate, prin explicarea tipului de raționalitate care

caracterizează pretențiile realiștilor, dar și prin referirile la puterea inegalității, ca și în cazul

„selectivității lacunare”. Din acest punct de vedere, autorul recunoaște limitele drepturilor

omului în sistemul westphalic136.

De asemenea, Schemerman observă că există anumite elemente care se află în atenția

realiștilor și care fac referire la specificitățile culturale pe care le presupune procesul de

implementare a drepturilor omului. Realiștii păreau a fi sensibili la problema pluralismului

ca sursă politică împotriva relativismului și a universalismului mecanic. Aceștia „se foloseau

de înțelegerea naivă a acestor idealiști” al căror scop era de a exclude rolul prudenței și al

compromisului ca element fundamental al practicii politice. În ceea ce privește

„exemplaritatea pozitivă” și „intervenția drepturilor omului”, poziția realiștilor împotriva

intervenției militare din Vietnam nu se motiva pe baza unei aversiuni pentru intervenția

drepturilor omului ci pe considerente specifice. Lucrarea lui Schemerman reprezintă o

133 D. Reidy, op. cit.134 Simon Caney, Justice Beyond Borders: A Global Political Theory, Oxford University Press, Oxford, 2005.135J. H. Herz, International Politics In The Atomic Age, Columbia Univ. Press, New York, 1959.136 W.E. Schemerman, Reconsidering Realism on Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 45-60.

49

contribuție dedicată reconstrucției istorice și filosofice a dezbaterii asupra înțelesului și a

justificării teoriei drepturilor omului137.

Unul dintre teoreticienii care s-au referit la drepturile omului a fost și Habermas, care

analizează rolul istoric și filosofic al demnității umane. Habermas introduce un pachet

complex de probleme și perspective care sunt reconsiderate fie direct, fie indirect de către

diverși autori. Autorul își începe investigația genealogică în conceptul de „demnitate umană”

prin reconsiderarea interpretării oferite de Curtea Constituțională Federală a articolului 1 din

Constituția germană referitor la declarația de neconstituționalitate a Actului de Securitate a

Aviației din anul 2006. Curtea a reafirmat principiul demnității umane așa cum a fost acesta

formulat în articolul 1, care interzice sacrificarea pasagerilor dintr-un avion deturnat ca

mijloc de protecție pentru viața potențialelor victime. Noțiunea de demnitate umană

reprezintă un concept cheie pentru interpretarea documentelor legale și internaționale. Cu

toate acestea, demnitatea umană nu a jucat nici un rol în declarațiile secolului al XVIII-lea.

În afara acestui element, Habermas pretinde că este posibilă apărarea tezei potrivit căreia a

existat o relație „conceptuală intimă” între noțiunea de demnitate și cea de drepturile omului,

încă de la început, și aceasta explică „forța politică explozivă a unei utopii concrete” a

procesului actual de justificare a relațiilor internaționale138.

Importanța morală a demnității umane constă în clarificarea semnificației „egalității

demnității” între ființele umane, astfel încât poziționarea unui astfel de principiu rezidă în

consolidarea drepturilor subiective specifice. Demnitatea umană a jucat un rol normativ

generativ din care categoria drepturilor omului a fost generată. Astfel de funcții generatoare

de drepturi au fost activate de încălcarea experimentală a egalității demnității și explică de ce

Habermas pretinde că „demnitatea umană stă la baza indivizibilității tuturor categoriilor

drepturilor omului”139.

Unitatea sintetică dintre lege și moralitate realizată de noțiunea de demnitate umană

poate fi percepută dacă se face referire la ceea ce Habermas numește „istorie conceptuală”.

Aceasta include atât rolul ocupat de conceptul de demnitate umană în trecerea de la o

perspectivă morală centrată pe datorie la una legală concentrată pe drept, cât și trecerea de la

137 Idem.138 J. Habermas, The Concept of Human Dignity and the Realistic Utopia of Human Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 63-80.139 Idem.

50

generalizarea semantică a noțiunii de demnitate la egalitatea considerentelor morale.

Habermas face referire și la procesul dublu de universalizare și de individualizare. Acest

proces a permis tuturor cetățenilor să fie recunoscuți ca „subiecți egali de drepturi”. În opinia

lui Habermas, drepturile omului constituie o utopie realistă pentru că ele se pot corela cu

justiția prin intermediul instituțiilor statului constituțional. Acest proces este un proiect

incomplet al post-modernității, deși instituționalizarea progresivă a justiției internaționale

indică rolul pe care demnitatea umană îl joacă în constituționalizarea ius-generatoare a

constelației post-naționale140.

Pornind de la opinia exprimată de Habermas, R. Forst a propus o definire reflexivă a

drepturilor omului, în baza căreia ființele umane au dreptul să nu fie subordonate normelor și

instituțiilor care „nu pot fi justificate adecvat înaintea acestora”. Autorul este de părere că

drepturile omului nu trebuie să folosească la limitarea suveranității statale în relațiile

internaționale, ci trebuie să asigure legitimitatea politică internă prin intermediul

recunoașterii dreptului la justificare. Caracterul dublu și reflexiv al drepturilor omului constă

în faptul că acestea protejează nu numai împotriva dominației sociale, dar și împotriva

excluderii de la auto-determinarea politică. Acest aspect este susținut de argumente morale,

politice și legale141.

Dreptul la justificare se caracterizează astfel prin dimensiunea morală. Apoi,

dimensiunea legală și cea politică ajută la eficientizarea acesteia. În fine, deschiderea

dreptului către justificare presupune respingerea oricărei forme de etnocentrism. Prin

noțiunea de „justificare moral-reflexivă” se înțelege atât distincția dintre „moral” și „etnic”,

cât și faptul că orice justificare morală a drepturilor omului presupune respectarea

reciprocității. Abordarea reflexivă se distinge de punctul de vedere etnocentric, cât și de

„falsa universalizare”142.

Într-o astfel de reconstrucție normativă a semnificației și funcției drepturilor omului,

noțiunea clasică de „demnitate umană” nu poate fi interpretată ca și concept metafizic sau

etnic care are la bază „binele”, ci reprezintă ideea că fiecare trebuie să se bucure de respect și

de justificare politică. Forst pretinde că noțiunea de demnitate umană trebuie plasată în

140 Idem.141 R. Forst, The Justification of Human Rights and the Basic Right to Justification. A Reflexive Approach, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 81-106.142 Idem.

51

centrul reflecțiilor asupra drepturilor omului. Acestea nu pot fi justificate din punct de vedere

teleologic ca asigurând protecția pentru interesele de bază în procesul de înfăptuire a binelui.

Drepturile omului reprezintă scopul procesului inter-subiectiv de justificare bazat pe testul

de reciprocitate și generalitate. Aceasta pentru că numai acele interese care pot fi asigurate

tuturor în baza procesului generator al principiului justificării pot fi considerate drepturi ale

omului. Accentul pus pe dinamica activată de dreptul la justificare asigură doar parțial

câștigarea bătăliei pentru emancipare ca proces deliberativ și participativ pentru o mai mare

implicare a cetățenilor în viața publică143.

A. Azmanova propune consolidarea mecanismelor de participare publică. Ideea

constă în asigurarea unei perspective asupra tensiunii morale dintre caracterul abstract al

universalismului drepturilor omului și contingența contextuală a judecății politice. Autoarea

propune un model al „judecății critice deliberative” care stă la baza elaborării „pragmaticii

justificării”. Aceasta din urmă este inspirată de abordarea realistă a „motivației umane în

interacțiunile sociale”. Pentru a dezvolta această abordare A. Azmanova consideră că

bătăliile pentru emanciparea socială sunt o combinație între cooperare și conflict. Dinamica

este de fapt procesul de „cooperare în cadrul conflictului” și relația ca sursă a prevenției și a

transformării ordinii sociale. Emanciparea față de mecanismele de dominație trebuie văzută

ca element plasat în aceleași condiții de putere socio-politică. Din acest punct de vedere,

validitatea „judecății politice critice” propuse nu decurge din logica „forței argumentului”, ci

din perspectiva critică a ajungerii la o înțelegere reciprocă asupra producției cooperative a

injustiției. Acest proces deliberativ socio-politic are scopul de a discuta aceste experiențe ale

injustiției care trebuie remediate prin transformare socială. În acest sens, finalizarea

deliberărilor publice nu este de a produce doar o ordine politică, ci de a altera lanțul existent

al „legitimității relațiilor” prin sublinierea relevanței noilor practici sociale. Autoarea

evidențiază funcția euristică epistemologică a deliberării. Modificările lanțurilor existente ale

„relațiilor legitime” se pot face doar dacă judecata este recunoscută ca o capacitate de a

stabili noi interconexiuni politice în cadrul fenomenului social. Totul pare plauzibil și parte a

funcției critice a judecății deliberative144.

143 Idem.144 A. Azmanova, Social Harm, Political Judgment, and the Pragmatics of Justification, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 107-124.

52

Statutul normativ al universalismului ocupă, în opinia lui W. Sadurski o poziție

distinctă în peisajul justificărilor contemporane ale drepturilor omului. Autorul recunoaște că

există constrângeri factuale pentru un proiect pur universalist și consideră că există trei

domenii majore în care aspirațiile universaliste ale drepturilor omului încetează a mai fi pur

universaliste. Este vorba despre sectoarele justificării, empiric și instituțional. Datorită unor

implicații de natură prudențială, poziția autorului arată distincția dintre nivelul de justificare

a drepturilor omului și aplicațiile acestuia. W. Sadurski este de părere că numai elementele

factuale joacă un rol important la același nivel justificativ al drepturilor omului. În fine,

autorul arată că variabilele empirice pentru justificarea dreptului de exprimare sunt legate de

relația diferențială cu alte bunuri, iar nu cu aceeași justificare a dreptului respectiv145.

În lucrarea sa dedicată aspectului contingenței și perspectivei inovatoare a analizei

imaginii vizuale, autoarea G. Borradori arată că prin intermediul mostrelor vizuale societatea

civilă contemporană a reușit să construiască noțiunile de „suferință” și de „încălcare a

umanității”. Potrivit acestei analize, forța critică a imaginilor TV sau a fotografiilor stă în

mișcarea dialectică negativă a reprezentării vizuale care reduce orice „document civilizat”, la

un simplu „document barbar”. Acest tipar este prezentat de autoare și pe baza dinamicii

„vizualizării și a redării” suferinței celorlalți, potrivit căreia „noi” se construiește prin relații

diferențiate. Contingența narațiilor prezentate prin imagini servește ca și context interpretativ

pentru auto-interpretarea umanității. Este necesară însă o atenție sporită pentru a nu se pierde

aspectul dialectic și critic la care duce contingența ireductibilă a imaginilor. Autoarea ne

avertizează cu privire la definirea rigidă a încălcării drepturilor omului. Aceasta va preveni

recunoașterea existenței altora și deci, a umanității acestora. Contingența repetiției duce la

considerarea acesteia ca elemente legitim al structurilor. Structurile care se repetă pentru

formarea înțelesului nu trebuie să fie percepute ca identice cu structura repetiției însăși care

definește identitatea cu un semn, ca într-o relație tip. Opinia autoarei ridică însă două

probleme. În primul rând, dacă nu este folosită nici o formă a identității, atunci „totul

dispare”. În al doilea rând, nu trebuie combinate o formă a identității „pozitive” cu o

versiune mai sofisticată a „identității diferențiale”. În acest din urmă caz, trebuie apărate atât

145 W. Sadurski, „It All Depends”: The Universal and the Contingent in Human Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 125-156.

53

dinamicile dialectice ale construcției vizuale, cât și definiția „umanității” pe baza identității

diferențiale care arată „ceea ce nu este umanitatea”146.

În lucrarea sa, A. Ferrara face referire la o nouă Cartă a Drepturilor Fundamentale.

Într-o lume politică interdependentă, autorul pune problema statutului pe care îl ocupă

această Cartă. În opinia sa, aceasta este strâns legată de limitele impuse de Declarația

Universală, adică de împărțirea acesteia din urmă în patru părți care nu sunt structurate

ierarhic. O astfel de structură „nestructurată” a Declarației Universale – cum o numește

autorul – plasează atât „dreptul la viață” și „dreptul la concedii plătite” pe același nivel de

importanță, astfel încât rezultatul este o imposibilitate de a intersecta o mare parte de

drepturi relevante din punct de vedere internațional care nici nu pot fi lăsate la latitudinea

statelor și nici nu pot legitima o intervenție militară umanitară a ONU. Reiese astfel nevoia

pentru o nouă Cartă a Drepturilor Fundamentale care să fie capabilă să integreze, fără să

înlocuiască actualul document internațional The Bill of Rights. Problema conceperii unei

astfel de Carte trebuie să țină cont de faptul că nu se dorește adoptarea unei abordări

occidentale a drepturilor omului ca model comprehensiv impus peste o pluralitate de

doctrine. Mai mult decât atât, Carta ar trebui învestită cu forță legală contractuală și ar trebui

să definească conturul suveranității internaționale și posibilitatea de limitare a acesteia.

Pentru implementarea noii Carte este necesară activarea unui număr mare de îmbunătățiri

instituționale ale ONU și ale procesului de luare a deciziilor acestora. Potrivit lui Ferrara,

această nouă Cartă trebuie concepută ca o viziune a ceea ce este bun pentru umanitate și care

să fie comparabilă cu alte viziuni. Doar astfel se poate materializa „utopia realistă” a

drepturilor omului147.

În ceea ce privește relația dintre democrație și drepturile omului, S. Benhabib

abordează problema apărării drepturilor omului în cadrul democrației. Pornind de la absența

de formulare a dreptului la autoguvernare a lui Rawls, dar și de la distincția dintre

minimalismul autonom și justificativ al lui Cohen, autorul ajunge la concluzia că în vreme ce

opinia lui Rawls duce la o formă de „indiferență liberală” sau de „toleranță nejustificată”,

opinia lui Cohen duce la considerarea „egalității drepturilor politice” ca nefiind o condiție

146 G. Borradori, Tiny Sparks of Contigency. On the Aesthetics of Human Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 157-172.147 A. Ferrara, The Idea of a Charter of Fundamental Human Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 173-188.

54

necesară pentru „reprezentarea intereselor”. Autorul propune extinderea interpretării autoarei

Arendt referitoare la noțiunea strict politică de „drept de a avea drepturi”. Autorul insistă

asupra considerării „autoguvernării” ca drept uman fundamental și a conceperii drepturilor

omului ca mărturii legale întemeiate pe principii morale în vederea protejării libertății de

comunicare. Benhabib este de părere că libertatea de comunicare se află la intersecția dintre

„celălalt” – generalizat și „celălalt” – concret, adică dintre diferențe și elementele comune.

Se pune problema dacă principiul de a avea un drept la autoguvernare poate fi văzut la fel ca

și dreptul la democrație. Dacă autoguvernarea reprezintă o categorie mai mică decât

democrația, atunci democrația devine un criteriu necompetitiv, iar noțiunea lui Rawls despre

„consultarea decentă” reapare ca favorită. Mai mult decât atât, discuția despre Etica lui

Aristotel asupra circularității rațiunii practice, se îndreaptă tot către opinia exprimată de

Rawls, deoarece aceeași „validare” a precondițiilor discursului este considerată de Benhabib

ca putând fi asemenea cu funcția hermeneutică a echilibrului reflexiv al lui Rawls148.

„Dreptul de a avea drepturi” depinde de condiția recunoașterii potențialității

comunicative a celuilalt. Datorită acestei interdependențe este necesară asigurarea unei

explicații comprehensive. În ceea ce privește alternativa dintre suveranitate și democrație,

Benhabib este de părere că un drept al omului poate fi stabilit prin democrație, iar nu prin

auto-suveranitate. Autoarea face referire și la punctul de vedere exprimat de Habermas

asupra co-implicației reciproce dintre democrație și drepturile omului și asupra recunoașterii

capacității comunicative a celuilalt, care reprezintă o nouă versiune a unei strategii

binecunoscute149.

Analizarea înțelesului filosofic al drepturilor omului și al democrației ca și cadre de

instituționalizare și de comunicare nu scoate la iveală necesitatea unei politici externe

intervenționiste în numele dreptului la democrație. S. Benhabib sugerează necesitatea de a

promova „o nouă lege a intervențiilor umanitare” care să clarifice condițiile politice și

sociale în care intervențiile militare sunt necesare150.

H. Brunkhorst subliniază dubla tranziție care caracterizează drepturile omului atât în

cadrul nașterii statului constituțional modern, cât și după colapsul acestuia într-o piață, într-o

148 S. Benhabib, Is There a Human Right to Democracy? Beyond Interventionism and Indifference, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 191-214.149 Idem.150 Idem.

55

societate și prin instituții globalizate. Datorită noțiunii de stat, libertățile civile și politice și-

au regăsit recunoașterea globală deplină și implementarea administrativă. Astfel a înflorit

„dialectica iluminismului”. În vreme ce toate declarațiile drepturilor omului din secolul al

XVIII-lea au afirmat profilul universal al acestora, concretizarea progresivă a drepturilor

omului în norme legale în secolului al XIX-lea și al XX-lea le-au limitat scopul și

capacitatea în interiorul frontierelor naționale. În modernitate, statul-națiune a suferit

transformări radicale atunci când pluralismul societăților s-a schimbat dintr-unul intern în

afacerile statale individuale, într-unul intern unei singure structuri globale de bază151.

Secolul al XX-lea a însemnat nu numai emergența unora dintre cele mai crude

regimuri, ci și o tranziție crucială de la dreptul constituțional la unul la nivel global al

drepturilor omului. Astăzi, dreptul internațional a suferit anumite transformări, de la un drept

al coexistenței, la drepturi cosmopolitane. În plus, această transformare a statului națiune

este în sine subiectul unei noi dialectici a iluminismului ca și în cazul actorilor globali care

scapă controlului constituțional. O astfel de dihotomie între local și global, ambele la nivel

structural și legal, are consecințe serioase la nivel economic, religios și al structurilor de

putere152.

Alți autori se referă la existența unei paralele între politica „constituțională” și cea

„normală”, făcând referire la faptul că potrivit lui Rawls, acordul din punct de vedere

constituțional este mult mai des întâlnit decât diversele forme de compromis. Formele de

compromis sunt asociate unui nivel scăzut de standarde de negociere a intereselor, iar

soluțiile propuse sunt adesea orientate către alte opțiuni. Cu toate acestea, justificarea pentru

rolul compromisului, în afara eficienței practice în circumstanțele faptice ale medierii

politice153, are la bază o interpretare filosofică diferită. R. Bellamy și J. Schönlau sunt de

părere că noțiunea lui Rawls de povară a judecăților nu se aplică numai valorificării

bunurilor publice, ci și ideii de drept. Aceasta înseamnă că aceeași abținere de la dezvăluirea

publică a concepției comprehensive a binelui trebuie să fie menținută și în cazul căutării unui

consens public asupra dreptului. Aceste strategii de interes și de mediere sunt prezentate de

autori ca fiind optime pentru obținerea unui acord unanim care nu poate fi garantat prin

151 H. Brunkhorst, Dialectical Snares: Human Rights and Democracy in the World Society, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 215-230.152 Idem.153 Despre ceea ce presupune medierea, dar mai ales medierea politică, în literatura românească amintim pe Diana-Ionela Ancheș, Medierea în viața social-politică, Ed. Universitară, București, 2011.

56

punctele de vedere clasice bazate pe forța „celui mai bun argument”. Rolul strategic al unor

al unor astfel de tehnici este testat prin discuțiile referitoare la Convenția Uniunii Europene

referitoare la adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, de la Nisa

din anul 2000. Din analiza dezbaterii preliminare asupra Cartei s-a arătat cum dezacordul

implică nu numai substanța drepturilor discutate, ci și chestiunea subiecților cărora li se

adresează și scopul urmărit de aceasta154.

L. Cedroni și J. Marko au analizat procesul democratizării prin prisma politicii

drepturilor omului și a rolului drepturilor minorităților. Analiza făcută de L. Cedroni adaugă

perspectivă înțelegerii filosofice prin descrierea cadrului instituțional și legal necesar pentru

eficiența funcțională a drepturilor omului. Acestea sunt prezentate ca și condiții prealabile

ale democrației, astfel încât încălcarea acestora diminuează gradul de legitimitate politică și

de stabilitate democratică. Autoarea consideră că drepturile omului trebuie privite ca un

proces fără sfârșit care prin favorizarea egalității culturale, contribuie la construirea

democrației. Drepturile omului sunt „piatra de temelie” pentru procesele eficiente ale

justiției. Cu toate acestea, procesul de democratizare a statelor aflate în tranziție nu depinde

de legislația pură a principiilor drepturilor omului. Din acest motiv, la sfârșitul lucrării sale,

autoarea arată că, conceptul cheie din orice politică a drepturilor omului are la bază

recunoașterea „egalității culturale” – concept care necesită o transformare structurală adâncă

a oricărei societăți, indiferent că se află în tranziție sau nu155.

La rândul său, J. Marko se referă la rolul etno-politicii în procesul de implementare a

strategiilor drepturilor omului. Referirile autorului la etno-politica drepturilor omului ajută la

reconstruirea unora dintre cei mai importanți pași istorici care au contribuit la definirea

noțiunii moderne de stat-națiune și a relațiilor acestuia cu minoritățile. Atâta timp cât

minoritățile sunt considerate pe considerente etnice și pe considerente care țin de diferențele

naturale, acestea pot urma numai un anumit model de stat. Autorul arată că, în conformitate

cu tradiția „diferențele etnice” sunt „o construcție socială a realității”, iar modelul de stat și

politicile acestuia trebuie reconcepute în conformitate cu noile direcții strategice. Pentru a

introduce modelul naționalist etnic sau modelul incluziv de societate, autorul prezintă trei

154 R. Bellamy, J. Schönlau, The Normality of Constitutional Politics: An Analysis of the Drafting of the EU Charter of Fundamental Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 231-252.155 L. Cadroni, Rights in Progress. The Politics of Rights and the Democracy – Building Process in Comparative Perspective, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 253-264.

57

criterii binare (identitate/diferență; egalitate/inegalitate; incluziune/excluziune), care scot în

evidență criteriile identitate – egalitate – incluziune și diferență – inegalitate – excluziune.

Sugestia autorului pentru depășirea granițelor etnice este aceea de a schimba compoziția

partidelor politice din monoetnice, în multietnice, astfel încât construirea intereselor generale

să se facă de la baza formării voinței politice156.

Toleranța este un principiu important al viziunii asupra lumii a lui Kelsen. Aceasta

este considerată una dintre sursele intelectuale ale drepturilor omului. Drepturile omului au o

importanță juridică, „doar dacă obligațiile juridice corespondente – obligațiile celorlalți

indivizi și ale statului – sunt stabilite prin legislația statală sau de către tratatele

internaționale”. Kelsen s-a manifestat pentru recunoașterea unui drept constituțional al

minorităților (de clasă, naționale, religioase, etc.) care să le permită să facă apel la organele

abilitate în caz de încălcare a drepturilor acestora157.

G. Sartor descrie problemele și transformările cu care statele și democrațiile se

confruntă astăzi. Autorul introduce o perspectivă interesantă și inovatoare în ceea ce privește

relația dintre drepturile omului și societatea informației, considerând că este posibilă

construirea unei societăți umaniste a informației prin luarea în considerare a avantajelor și

dezavantajelor tehnologiilor de informare și de comunicate (TIC) care asigură dezvoltarea

umană. Spre exemplu, TIC sunt procese de producție în schimbare de la fizic la

informațional. O astfel de schimbare afectează producția culturii în ciuda legăturii strânse

dintre industrie și cultură. Acest nou sistem socio-productiv asigură atât noi oportunități, cât

și noi probleme. TIC au grăbit procesul de producție economică și industrială. Procesarea

unui calup mare de informații a favorizat creșterea producției de material computerizat. TIC

a crescut, de asemenea, riscul incursiunilor în viața privată și al expunerii la discriminare.

Potrivit autorului, natura și funcția etică a drepturilor omului este mult mai importantă decât

pozitivizarea acestora, chiar dacă nu asigură traducerea legală a principiilor etice158.

În plus, G. Sartor se preocupă de scenariile internaționale de ultimă oră, precum

scurgerea de informații a WikiLeaks referitoare la comunicațiile secrete între înalții oficiali

156 J. Marko, Ethnopolitics. The Challenge for Human and Minority Rights Protection, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 265-292.157 H. Kelson, în Carlos Miguel Herrera, La Philosophie du Droit De Hans Kelsen, Une introduction, Les Presses de l’Université Laval, Québec, Canada, 2004, pp. 59-61.158 G. Sartor, Human Rights in the Information Society: Utopias, Dystopias and Human Values, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., pp. 293-308.

58

ai statelor sau între industriile de spionaj ale statelor. Ceea ce este interesant ca fenomen

socio-politic este faptul că Assange, fondatorul WikiLeaks, se află pe punctul de a provoca o

criză politică internațională. Nu este o noutate faptul că scurgerea de informații poate afecta

viața cetățenilor, dar este nou faptul că puterea informațiilor obținute de către un cetățean

poate afecta viața unui lider de stat, dar și viața comunității internaționale. Cu toate acestea,

WikiLeaks a contribuit la creșterea conștientizării internaționale a încălcărilor drepturilor

omului, exemple în acest sens fiind documentele despre uciderile ilegale din Kenya. Apoi,

nu trebuie uitat faptul că WikiLeaks este primul experiment de colaborare în sensul colectării

de informații. Principala sa sursă de inspirație o reprezintă articolul 19 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, în care dreptul la libertatea opiniei și la libertatea de

exprimare este apărat. Mai mult decât atât, scopul principal al acestei organizații îl reprezintă

determinarea „sursei originale a materialului alături de nevoile noastre de documentare,

astfel încât cititorii și istoricii să poată vedea evidența adevărului”159.

Liviu-Petru Zăpârțan arată că J. Habermas „a introdus expresia – patriotism

constituțional – pentru a desemna sfera publică comună în care se realizează participarea

politică bazată pe o cultură politică, în care identitatea civică este construită pe respectul

valorilor universale ale drepturilor omului, ale umanismului, ale statului de drept și ale

democrației”160. Pornind de la această idee, potrivit căreia drepturile omului și umanismul

reprezintă piatra de temelie a culturii politice și a identității civice, ne raliem opiniei potrivit

căreia, persoana umană ca „univers” care „trebuie să se împlinească pe sine cu

responsabilitate”, nu poate să o facă decât în condițiile în care statul și autoritățile publice în

îndeplinirea misiunii de promovare a binelui comun, „ca expresie a demnității tuturor

persoanelor care compun societatea, legată strâns de libertatea lor de a se împlini pe ei

înșiși”, îi asigură condițiile propice pentru dobândirea acestuia161.

159 C. Corradetty, Introduction, în vol. C. Coradetti (edit.), op. cit., p. xxix.160 Liviu-Petru Zăpârțan, La Politique culturelle de l’Union Européenne, în vol. Tratatul de la Lisabona, S. Gherghina, G. Jiglău, O. Pecican, F. Pop (edit.), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 334.161 Idem, Construcția Europeană, op. cit., pp. 23-30.

59

CAPITOLUL. II - CONCEPŢIA UNIUNII EUROPENE DESPRE ARIA

DE SECURITATE, LIBERTATE ŞI JUSTIŢIE

60

2.1. Introducere

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât

un vis al filozofilor şi vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite

ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de

războaiele care au devastat continentul european în prima jumătate a secolului XX162.

O nouă formă de speranţă a luat însă naştere din ruinele celui de-al doilea război

mondial. Cei care au opus rezistenţă totalitarismului în timpul celui de-al doilea război

mondial erau hotărâţi să pună capăt antagonismului internaţional şi rivalităţilor în Europa şi

astfel, să creeze condiţiile necesare unei păci durabile. Între 1945 şi 1950, J. Monnet, Konrad

Adenauer, Alcide de Gasperi, A. Spinelli, Robert Schuman, P. Werner, J. Delors şi alţii au

lansat proiectul european al organizării structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese

comune şi fondate pe tratate, care să garanteze statul de drept şi egalitatea între toate ţările

membre163.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe

al Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO)164. Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze

producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct

de vedere practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într-un instrument

al păcii şi reconcilierii165.

În secolul al XXI-lea, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi

securitate. De aceea, Uniunea Europeană trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta

siguranţa şi securitatea statelor sale membre. În acest scop, Uniunea Europeană trebuie să

colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din

Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană

trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi strategice, prin colaborarea cu aliaţii

162 Valeriu Efremov, Construcţia Europeană, Tipografia Reclama, Chişinău, 2011, p. 4.163 Liviu-Petru Zăpârţan, Reflecţii despre Europa Unită, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp. 138-139.164 Idem.165 Valeriu Efremov, op. cit., p. 5.

61

săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de

securitate şi de apărare166.

Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea

terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forţele poliţieneşti din

toate ţările Uniunii Europene. Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în sânul

Uniunii Europene, unde fiecare cetăţean are acces egal la justiţie şi este protejat de lege,

constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acţiunilor

întreprinse de autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie

şi Eurojust care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din

ţările membre ale Uniunii Europene, sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient167.

La ora actuală, tendinţele demografice în Uniunea Europeană nu sunt foarte

favorabile, în comparaţie cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se

apropie tot mai mult pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive

la nivel mondial. Nici un stat membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe

plan mondial în domeniul comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o

platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe pieţele mondiale168.

Uniunea Europeană îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să

garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel

global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piaţă

şi nici nu pot fi impuse în mod unilateral169. De aceea, Uniunea Europeană pledează pentru

acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susţinut de majoritatea

cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără

drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a

roadelor creşterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii culturale,

lingvistice şi religioase şi o sinteză armonioasă a tradiţiei şi a progresului170. De altfel, în

Preambulul Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se prevede că „Conştientă

166 Allen G. Sens, The Changing Politics of European Security, în vol. Stefan Gänzle, Allen G. Sens (edit.), The Changing Politics of European Security, Europe Alone?, Palgrave Macmillan, New York, 2007, pp. 24-25.167 Idem.168 Daniel Detzer, Europe's Demographic Development and the Impact on the Workforce, Seminar Paper, Grin Verlag, 2009, pp. 4-6. 169 Valeriu Efremov, op. cit., p. 21.170 Alina Kaczorowska, European Union Law, Second Edition, Routledge-Cavendish, New York, 2010, p. 41.

62

de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi

universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe

principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale,

instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. În acest

sens, „Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera

circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de

stabilire”171.

Această Cartă cuprinde, de altfel, toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele

membre şi de cetăţenii Uniunii Europene172. Aceste valori creează un sentiment de

apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea

pedepsei cu moartea în toate statele Uniunii Europene. Misiunea Europei pentru secolul al

XXI-lea este173:

garantarea păcii, a prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii Europei;

consolidarea reunificării continentului;

asigurarea securităţii pentru cetăţenii săi;

promovarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate;

soluţionarea provocărilor globalizării şi prezervarea identităţii popoarelor europene;

favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului,

respectarea drepturilor omului şi a economiei sociale de piaţă;

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis

tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime

legislaţia Uniunii Europene. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „orice

stat european poate solicita să devină membru al Comunităţii”174. Articolul F din Tratatul de

la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de guvernare (…)

bazate pe principiile democraţiei.”175

Mai mult decât o confederaţie de state, mai puţin decât un stat federal, Uniunea

Europeană este o construcţie nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradiţională. Se

171 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C/83/391, din 30.03.2010.172 Alina Kaczorowska, op. cit., p. 45173 Idem174 Valeriu Efremov, op. cit., p. 35175 Idem

63

fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluţie de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislaţia primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite

„secundare”) care au incidenţă directă asupra vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii. Este, în

special, cazul regulamentelor, directivelor şi recomandărilor adoptate de instituţiile Uniunii

Europene176.

Aceste legi, precum şi politicile Uniunii, în general, sunt rezultatul deciziilor luate de

triunghiul instituţional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naţionale),

Parlamentul European (care reprezintă cetăţenii) şi Comisia Europeană (instituţie

independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor)177.

Consiliul Uniunii Europene este principala instituţie de decizie al Uniunii. Consiliul

are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de

codecizie”. În plus, Consiliul şi Parlamentul sunt responsabili în egală măsură de adoptarea

bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaţionale negociate în

prealabil de către Comisie. În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu

majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcţie de domeniul abordat. În

domenii esenţiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea

unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. În celelalte cazuri, se foloseşte

majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în

cazul în care obţine un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite

fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populaţiei acestuia178.

Parlamentul European este ales prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii. El controlează

din punct de vedere politic activităţile Uniunii şi participă la procesul legislativ. Începând cu

1979, membrii săi sunt aleşi direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani179.

Comisia Europeană este al treilea element al triunghiului instituţional care

administrează şi conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de

cinci ani, de comun acord de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul European.

Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moţiune de

176 Alina Kaczorowska, op. cit., p. 46177 Diana-Ionela Ancheş, Tratatul de la Lisabona şi Sistemul Instituţional al Uniunii Europene, în vol. Flore Pop, Oana Albescu (edit.), Tratatul de la Lisabona – De la „metoda comunitară” la noile evoluţii ale guvernanţei europene. Drept şi politici ale Uniunii, Ed. C.A. Publishing, Cluj-Napoca, 2012, pp. 183-200.178 Ibidem, pp. 194-197.179 Ibidem, pp. 188-191.

64

cenzură, să demisioneze colectiv. Comisia se bucură de o independenţă considerabilă în

exercitarea atribuţiilor. Ea reprezintă interesul comun şi nu trebuie să primească instrucţiuni

de la niciun guvern naţional. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea

regulamentelor şi a directivelor adoptate de Consiliu şi Parlament şi poate recurge la calea

contencioasă în faţa Curţii de Justiţie în caz de neaplicare a dreptului comunitar180.

Piaţa unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene.

Între statele membre, au fost eliminate, în mod treptat, restricţiile privitoare la comerţ şi

libera concurenţă, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creşterea standardelor de viaţă. Piaţa

unică nu a devenit încă un spaţiu economic unic. Anumite sectoare ale economiei (servicii

publice) rămân încă sub incidenţa legilor naţionale. Statele Uniunii Europene rămân încă

independente în ceea ce priveşte fiscalitatea şi bunăstarea socială. Piaţa unică este susţinută

de anumite politici conexe puse în aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor.

Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme şi cât mai mulţi consumatori să se

bucure de avantajele pieţei unice181.

Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Doisprezece dintre cele 15 state

membre o introduc în anul 1999 pentru tranzacţiile încheiate fără plată în numerar şi în anul

2002 pentru toate plăţile, moment în care se emit bancnotele şi monedele euro. Trei ţări

(Danemarca, Suedia şi Regatul Unit) nu participă la această uniune monetară. Noile state

membre se pregătesc să se alăture zonei euro imediat ce vor îndeplini criteriile necesare. În

paralel cu obiectivul stabilităţii monetare, care revine Băncii Centrale Europene, statele

membre vor favoriza creşterea accentuată şi convergenţa economică182.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să revoluţioneze

economia şi viaţa cotidiană peste tot în lume, inclusiv în Europa. Pe de o parte, globalizarea

economiei, economiile din toată lumea devenind din ce în ce mai interdependente, iar, pe de

altă parte, revoluţia tehnologică, incluzând Internetul şi noile tehnologii de informare şi

comunicare183.

Până în anul 2000, responsabilii politici cunoşteau faptul că economia europeană

trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-şi păstra competitivitatea în faţa Statelor

180 Ibidem, pp. 197-200.181 http://ro.wikipedia.org/wiki/Piaţa_Unică_Europeană 182 Idem.183 Marcel P. Timmer, Robert Inklaar, Mary O'Mahony, Bart von Ark (edit.), Economic Growth in Europe: A Comparative Industry Perspective, Volumul 1, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, pp. 18-20.

65

Unite şi a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui

an, Consiliul European a fixat pentru Uniunea Europeană ambiţiosul obiectiv de a deveni,

până în 2010, „cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume bazată pe

cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune şi mai

numeroase şi o coeziune socială mai puternică”184.

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă faptul că, la

şase ani de la lansare, rezultatele procesului Lisabona erau neclare. Drept urmare, acesta a

decis să abordeze problema şomajului aflat în creştere continuă în multe dintre ţările Uniunii

Europene şi să se concentreze din nou asupra priorităţilor Uniunii Europene, respectiv

creşterea şi locurile de muncă. În vederea creşterii productivităţii economiilor sale şi a

consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie să îşi concentreze în continuare eforturile

asupra intensificării performanţei economice, a inovaţiei şi a valorificării capitalului uman185.

Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuţiei sau a

violenţei, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea, criminalitatea internaţională şi

terorismul reprezintă unele din cele mai îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interioare nu a fost prevăzută în Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene. Totuşi, în timp, a devenit clar faptul că libera circulaţie a

persoanelor implică necesitatea ca fiecare cetăţean să beneficieze de acelaşi grad de protecţie

şi de acces la justiţie oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie, modificând succesiv tratatele fondatoare prin Actul Unic

European, Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la

Amsterdam186.

Libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene creează probleme de

securitate statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra graniţelor interne. În

compensaţie, este necesară adoptarea unor măsuri pentru întărirea securităţii la graniţele

externe ale Uniunii. De asemenea, se impune sporirea cooperării forţelor de poliţie şi

autorităţilor judiciare în vederea combaterii criminalităţii transnaţionale care ar putea profita

de libertatea de circulaţie. Una dintre cele mai importante acţiuni pentru facilitarea circulaţiei

pe teritoriul Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franţei, Germaniei,

184 Ibidem, pp. 21-23.185 Ibidem, pp. 30 şi următ.186 *** Citoyenneté européenne, Guide à l’usage du formateur, Racine Editions, Paris, 1995, pp. 69-75.

66

Luxemburgului şi Ţărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraş de frontieră

din Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor,

indiferent de naţionalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la frontierele

externe ale UE şi să adopte o politică comună în materie de vize. Aceste state au format,

aşadar, o zonă fără frontiere interne cunoscută sub denumirea de spaţiu Schengen187.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele europene, iar

spaţiul Schengen s-a extins treptat. Astfel, la sfârşitul anului 2007, acesta cuprindea toate

statele membre ale Uniunii (mai puţin Bulgaria, Cipru, Irlanda, Regatul Unit şi România),

dar şi Islanda şi Norvegia, care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar aplică normele

Schengen în totalitatea lor188.

Europa se mândreşte cu tradiţia sa umanitară de a primi străini şi de a oferi azil

pentru refugiaţi. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene trebuie să facă faţă unui

număr crescând de imigranţi, atât cu statut legal, cât şi ilegal, într-un spaţiu lipsit de frontiere

interne. Guvernele din cadrul Uniunii Europene au hotărât armonizarea reglementărilor în

acest domeniu, astfel încât cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază

recunoscute în întreaga Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii şi-au fixat ca obiectiv

adoptarea unei proceduri comune în materie de azil şi acordarea unui statut egal pe tot

cuprinsul Uniunii Europene persoanelor care au obţinut azilul. Au fost adoptate anumite

măsuri tehnice, cum ar fi stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanţilor de

azil şi pentru acordarea statutului de refugiat. A fost creat, de asemenea, Fondul European

pentru Refugiaţi, cu un buget anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară

largă dintre guvernele naţionale, crearea unei politici comune în materie de azil şi imigraţie

rămâne un obiectiv nu a fost încă atins pe deplin189.

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil şi imigraţie, Uniunea

Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de gestionare a fluxurilor de migraţie,

de control la frontierele externe şi de prevenire a imigraţiei ilegale. Este necesar un efort

susţinut pentru combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane şi care

exploatează fiinţele vulnerabile, în special femeile şi copiii190.

187 http://en.wikipedia.org/wiki/Schengen_Agreement188 Idem.189 Idem.190 Gallya Lahav, Immigration and Politics in the New Europe: Reinventing Borders, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2004, pp. 26-27.

67

Criminalitatea organizată devine din ce în ce mai sofisticată şi acţionează în mod

curent în reţele europene sau internaţionale. Terorismul a dovedit deja că poate lovi cu

brutalitate oriunde în lume. În acest context, a fost creat Sistemul de informaţii Schengen

(SIS). Este vorba despre o bază de date complexă care le permite forţelor poliţieneşti şi

autorităţilor judiciare să facă schimb de informaţii despre bunuri furate, cum ar fi vehicule şi

obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de arestare sau o

cerere de extrădare. Una din cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este

urmărirea fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât şi pentru eliminarea

surselor de finanţare a organizaţiilor criminale şi teroriste, Uniunea Europeană a elaborat o

legislaţie care urmăreşte combaterea spălării banilor191.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forţele de

ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga, care este

format din ofiţeri de poliţie şi funcţionari vamali. Aria de acţiune a Europol cuprinde:

traficul de droguri şi de vehicule furate, traficul de persoane, reţelele clandestine de

imigraţie, exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, pornografia, falsificarea, traficul de

material radioactiv şi nuclear, terorismul, spălarea banilor şi falsificarea monedei

europene192.

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat

fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetăţenii săi să împărtăşească aceeaşi concepţie

despre justiţie, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viaţa

de zi cu zi a europenilor. Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar

este oferit de Eurojust, un organism central de cooperare înfiinţat la Haga în anul 2003.

Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea între autorităţile naţionale de urmărire

penală în cazul investigaţiilor care implică mai multe state membre. Mandatul european de

arestare, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui procedurile îndelungate de

extrădare193.

191 Georgios A. Antonopoulos, Marc Groenhuijsen, Jackie Harvey, Tijs Kooijmans, Almir Maljevic, Klaus von Lampe (edit.), Usual and Unusual Organising Criminals in Europe and Beyond: Profitable crimes, from underworld to upper world, Maklu, Portland, 2011, pp. vii-viii; http://www.consilium.europa.eu/ 192 Vasile Ciocan, Emil Nuna, Instituţii Europene. Noţiuni de Drept Comunitar, Ed. GrafNet, Oradea, 2004, p. 129.193 Ibidem, p. 139.

68

Caracterul transnaţional al criminalităţii şi terorismului impune crearea unei politici

penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiţii diferite ale anumitor acte criminale

pot compromite cooperarea judiciară dintre state. Obiectivul este crearea unui cadru

european comun de luptă împotriva terorismului pentru a putea garanta cetăţenilor un grad

ridicat de protecţie şi pentru a favoriza cooperarea internaţională în acest domeniu194.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislaţie care să faciliteze

aplicarea deciziilor judecătoreşti în cazuri transfrontaliere care implică divorţuri, separare de

drept, custodia copiilor şi pensia alimentară, astfel încât hotărârile judecătoreşti emise într-

unul din statele membre să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a

pus în aplicare proceduri comune pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor

transfrontaliere în cazul unor acţiuni civile de amploare redusă şi indubitabile, cum ar fi

recuperarea creanţelor şi falimentul195.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între naţiuni suverane care au decis să

împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a suveranităţii lor. Sunt abordate

aspecte care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare economică,

securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi

consolidat şi confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au

ales să trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează

omul şi demnitatea sa. Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea

industrializată, inclusiv în Europa. Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au

dimensiuni ce depăşesc frontierele tradiţionale. Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic,

dinamismul economic, solidaritatea socială nu pot fi tratate mai eficient la nivel naţional.

Tratatul de la Lisabona, adoptat în 2009, aduce mai multă democraţie şi transparenţă,

introduce metode de lucru şi reguli de votare simplificate, garantează drepturile noastre

fundamentale prin consacrarea acestora într-o cartă şi permite Uniunii Europene să se

exprime cu o singură voce în privinţa problematicilor internaţionale196.

2.2. Crearea Pieţei interioare

194 André Klip, Towards a General Part of Criminal Law for the European Union, în vol. André Klip, (edit.), Substantive Criminal Law of the European Union, Maklu, Portland, 2011, pp. 15 şi următ.; http://eur-lex.europa.eu/ 195 Valeriu Efremov, op. cit.196 Idem.

69

2.2.1. Aspecte generale referitoare la Piaţa interioară

Procesul de construcţie al Uniunii Europene a fost un unul complex, care a debutat în

anul 1950 şi s-a prelungit până în zilele noastre când ratificarea Tratatului de la Lisabona

marchează un punct de aprofundare deosebit de important. Fondatorii Uniunii Europene au

conceput construcția europeană pornind de la cultura antică romană, potrivit căreia relațiile

dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu rigoare și claritate.

Astfel, dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene, așa cum este el

determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituțiile abilitate, stabilind competențe

pentru instituții, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum și dintre ele și statele

membre. Ca orice alt sistem de drept aflat într-o continuă mişcare și cel comunitar se

schimbă odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se mereu, în mod principal prin procedura de

revizuire a Tratatelor.

În ceea ce priveşte Tratatele Uniunii Europene, se poate afirma că acestea au o

componentă politică și economică, sunt deschise (permiţând aderarea la Uniunea

Europeană), sunt încheiate între state și organizații internaționale, stabilind modul de

funcționare a instituțiilor Uniunii Europene precum și principiile care stau la baza

funcționării lor. O parte dintre aceste tratate au avut rolul de a înființa noi structuri

(fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări

numărul satelor membre (tratate de aderare). Comunitățile Europene: Comunitatea

Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană (CEE) și Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul construcției

europene. Cu toate că, inițial, măsurile Comunităților vizau doar sfera economică, acestea au

evoluat spre o cooperare politică. Prin sintagma „Comunităților Europene” se înțelegea un

ansamblu de organizații internaționale bazate pe integrarea economică a statelor și pe o

limitare a suveranității acestora, în beneficiul unor obiective și instituții comune. Statelor –

națiune nu li s-a cerut să renunțe la suveranitatea lor, ci să transfere din competențe unei

comunități superioare197.

Crearea spaţiului economic european s-a înfăptuit prin Tratatului de la Roma privind

Comunitatea Economică Europeană. Conferinţa s-a din 9 septembrie 1985, de la Luxemburg

197 http://europa.eu/

70

s-a încheiat prin semnarea Actului Unic European, în două etape, de către miniştrii de

externe ai ţărilor membre. Acest tratat european stă la baza formării Pieţe interioare în cadrul

căreia se dorea asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a

capitalurilor, coordonarea politicilor economice, recunoaşterea reciprocă a normelor,

simplificarea procedurilor vamale, etc. Acestora urma să li se adauge crearea unei comunităţi

tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune

implică dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural, în crearea

unui spaţiu juridic european omogen. Găsirea unei identităţi externe însemna, înainte de

toate, dezvoltarea cooperării politice198.

Actul Unic European cuprindea două părţi: o primă parte consacrată modificărilor

aduse tratatelor comunitare şi lărgirii domeniilor de competenţe, cealaltă consacrată

cooperării europene în materie de politică externă199.

Actul apare astfel ca un adevărat instrument de relansare instituțională şi de

perfecţionare a pieţei interne cu un impact psihologic important şi, totodată, ca suport juridic

al Europei ultimului deceniu. Este şi motivul pentru care Actului i se spune „unic”, deoarece

reuneşte dispoziţii referitoare la modificarea şi completarea celor trei tratate constitutive într-

un singur act juridic şi, în acelaşi timp, reuneşte dispoziţii privind unele reforme

instituţionale şi competenţe comunitare, creează noi politici şi pune bazele unei cooperări

europene în materie de politică externă200.

Prima parte a Actului aduce modificări tratatelor, cele mai importante privind

Tratatul CEE, urmărindu-se creşterea eficacităţii procesului decizional, a perfecţionării Pieţei

Comune. Actul Unic înseamnă efortul de a suprima ultimele obstacole din calea liberei

circulaţii, lărgirea câmpului de intervenţii comunitare, cu deosebire în domeniul social, în cel

al mediului, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. În intenţia de a uşura adoptarea

propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu majoritate calificată în cadrul

Consiliului201.

198 Idem.199 Mark Callanan, The Treaty of Rome Fifty Years On, în vol. "Foundations of an Ever Closer Union": An Irish Perspective on the Fifty Years Since the Treaty of Rome, Institute of Public Administration, Dublin, 2007, pp. 1-5.200 Idem201 Mark Callanan, op. cit.; http://eur;opa.eu/.

71

Actul Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii

competenţelor comunitare, a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele

de protecţie a mediului. Preocupări în această privinţă datau de mai mult timp. Se adoptaseră

mai multe „programe de acţiune în materie de mediu”202 — care vizau îmbunătățirea calităţii

şi a modului de viaţă prin prevenirea degradării mediului.

Pe plan instituţional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat

puteri legislative Parlamentului European în cadrul procedurii de cooperare şi a fixat

principiul creării Tribunalului de Primă Instanţă203.

Cea de-a doua parte a Actului Unic se referă la cooperarea europeană în domeniul

politicii externe. Este continuarea procesului început prin Acordul Davignon din 1970.

Raportul a fost întocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor şase

ţări membre, însărcinați „să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul

unificării politice în perspectivele lărgirii”. El poartă numele preşedintelui Comisiei, Etienne

Davignon (Belgia) şi a fost supus Consiliului de Miniştri la 20 iulie 1970 şi adoptat la 27

octombrie din acelaşi an. Se indică în acest document că trebuie depuse eforturi maxime

pentru realizarea obiectivului dorit în domeniul organizării în comun a politicilor externe ale

ţărilor membre. În acest fel, cooperarea în domeniu apare ca faza preliminară a unificării

politicii europene, la început prin organizarea informărilor reciproce în materie de politică

externă204.

Actul Unic European, prin Titlul III, reprezintă un acord de drept internaţional, o

codificare a cooperării în politica externă. El a permis integrarea în tratate a unor evoluţii

instituţionale şi politici în vederea consolidării procesului comunitar205.

În concluzie, Actul Unic a marcat întoarcerea la votul cu majoritate calificată, a

consolidat puterile Parlamentului, Comisiei şi Consiliului, a extins competenţele Curţii de

Justiţie, a oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate în cercetare,

economie, finanţe, politica socială, mediu. Acesta conferă Comisiei dreptul exclusiv de

iniţiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare şi ii atribuie competenţe

202 Idem.203 Idem.204 Idem.205 Idem.

72

executive lărgite; Parlamentul trebuie să coopereze şi nu numai să se consulte cu Consiliul;

Piaţa Comună, unică, extinsă, trebuind să intre in funcţiune până la 31 decembrie 1992206.

Tratatul de la Maastricht şi-a propus realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse

între popoarele Europei în care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetățeni şi în

sprijinul acestora. Astfel acesta creează o Uniune Europeană fondată pe comunitățile

europene, completată prin formele de cooperare și politice prevăzute de tratat. Uniunea

Europeană era o construcție pe trei piliere: Comunitatea Europeană, Politica Externă și de

Securitate Comună (PESC) și cooperarea în materie de Justiție și Afaceri Interioare ( JAI) ,

însă coerența și unitatea erau asigurate prin cadrul instituțional unic207. Tratatul marchează o

nouă etapă în integrarea europeană, consolidând legitimitatea democratică a instituțiilor și

dimensiunea socială a Uniunii, permiţând lansarea integrării politice prin instituirea

cetățeniei europene, generalizarea principiului subsidiarității și al proporționalității, ca

principii funcționale ale Uniunii Europene208.

Tratatului de la Amsterdam (1997) se înscrie ca un moment important, care aduce

elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare în adâncirea integrării, în

perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul

Europei, lăsând însă în urmă teme importante care vor fi soluționate de următorul Tratat.

Aportul esențial al Tratatului de la Nisa (2000) a fost dat de reformarea cadrului instituțional

al Uniunii, fapt ce a făcut posibilă extinderea Uniunii la un număr impresionant de state209.

Tratatul de la Lisabona (2009) prevede în art. 3 (3) T.UE că Uniunea Europeană va

stabili o „Piaţă interioară” ale cărei priorităţi sunt concurenţa liberă şi nedistorsionată.

Aceasta reprezintă angajamentul Uniunii de a asigura toate măsurile necesare exercitării unei

astfel de concurenţe. De altfel, în art. 3 (1, b) din T.FUE se prevede că Uniunea are

competenţă exclusivă în stabilirea regulilor de concurenţă necesare pentru funcţionarea pieţei

interioare210.

2.2.2. Scopul Pieţei interioare

206 Idem.207 Valeriu Efremov, op. cit., p. 59.208 Idem.209 Idem.210 Jean-Claude Piris, The Lisbon Treaty: A Legal and Political Analysis, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, pp. 308 şi următ.

73

Valeriu Efremov arată că Piața interioară își propune să integreze piețele naționale

ale statelor membre, într-o piață unică europeană. Ea face acest lucru prin eliminarea

barierelor de reglementare a comerțului între state. Motivele acestui proiect sunt parțial

economice, dar și sociale și politice: pentru unii, piaţa fortifică o formă de individualismul

(ordo-liberalism), care are rădăcini puternice în filosofia continentală europeană, în timp ce

pentru alții, beneficiul principal este că atrage statele membre în aprofundarea integrării în

alte domenii. Mai recent, ea a ajuns să fie văzută de mulţi ca un proiect de reglementare, de

echilibrare socială şi a intereselor economice211.

Piaţa comună presupunea: eliminarea, între statele-membre, a taxelor vamale şi a

restricţiilor cantitative la importul şi exportul mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu

efect echivalent; stabilirea unui tarif vamal unic şi a unei politici comerciale comune în

raport cu statele terţe; eliminarea, între statele-membre, a obstacolelor care stau în calea

liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; adoptarea unei politici

comune în domeniul agriculturii; adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună; asocierea

ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea intensificării schimburilor comerciale şi a

continuării în comun a efortului de dezvoltare economică şi socială212.

Pentru cea mai mare parte din istoria Uniunii, politica sa centrală a fost crearea pieţei

interne (sau piaţa unică, sau piaţa comună, aşa cum a fost numită în diferite momente).

Motivele creării acestei pieţe sunt diverse. Percepţia economică clasică a ocupat întotdeauna

un loc important. Cu toate acestea, piaţa internă are ambiţii dincolo de comerţul interstatal.

Aceasta îşi propune să fuzioneze pe pieţele statelor membre într-o piaţă mai mare, ceva care

presupune un grad mai mare de uniformitate a structurilor şi condiţiilor. Acest lucru este

parţial în contradicţie cu simpla abordare de maximizare comercială: în loc de capitalizarea

diferenţelor, Uniunea îşi propune să le reducă. În timp ce o astfel de omogenitate poate

aduce beneficii economice, în special prin economii de scară căci firmele devin europene,

mai degrabă decât operatori pur naţionali, obiectivele integratoare ale pieţei arată că aceasta

211 Valeriu Efremov, op. cit., p. 70.212 Idem.

74

nu este şi nu a fost niciodată, decât o politică pur economică. În primul rând, integrarea

economică a fost văzută ca un pas esenţial în direcţia socială şi a integrării politice213.

Activitatea transnaţională a fost un catalizator al integrării europene, dar schimbul

transnaţional nu poate, în sine, determina detaliile specifice, sau momentul precis al luării

deciziilor Comunitare. În schimb, aceasta provoacă, sau activează, organele de decizie ale

Comunităţii, inclusiv ale Consiliului de Miniştri. Guvernele statelor membre dispun de

mijloace pentru a facilita sau pentru a bloca regula de luare a deciziilor, iar ele folosesc

aceste puteri frecvent214.

Piaţa internă europeană, cel mai mare spaţiu comun din lume, care cuprinde un

număr de aproape 500 de milioane de consumatori, a contribuit semnificativ la prosperitatea

şi integrarea economiei europene, sporind comerţul intracomunitar (cu aproximativ 15 % pe

an în cursul a 10 ani), crescând productivitatea şi reducând costurile (prin desfiinţarea

formalităţilor vamale, armonizarea sau recunoaşterea reciprocă a normelor tehnice şi a

preţurilor reduse ca rezultat al competiţiei), a generat o creştere suplimentară de 1,8 % în

ultimii 10 ani şi a creat aproximativ 2,5 milioane de locuri de muncă noi, reducând

diferenţele de niveluri de venit dintre statele membre215.

O nouă strategie pentru piaţa internă pentru perioada 2003-2006 s-a concentrat asupra

necesităţii de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, integrării pieţei serviciilor, reducerii

impactului obstacolelor în domeniul fiscal, simplificării reglementărilor de mediu şi

înfruntării provocării demografice. Dezbaterea privind eficienţa realizării pieţei interne se

concentrează, în prezent, asupra transpunerii şi punerii în aplicare complete a acesteia,

precum şi asupra necesităţii ca toate politicile Uniunii Europene să fie finalizate şi executate

luând în considerare interdependenţa şi complementaritatea lor cu obiectivul numit „piaţa

internă europeană”216.

Cu alte cuvinte, dezbaterea asupra pieţei interne europene se concentrează, în

momentul de faţă, asupra celei mai bune modalităţi de aliniere a tuturor politicilor Uniunii

Europene în perspectiva unui spaţiu intern unic, toate discuţiile şi deciziile în legătură cu

diferitele obiective, politici şi punerea acestora în aplicare fiind discutate şi aprobate prin

213 europa.eu.int/comm/internal market214 Idem.215 europa.eu.int/comm/internal market216 Idem.

75

cooperarea dintre Uniunea Europeană şi autorităţile naţionale, în baza unui principiu de

împărţire a responsabilităţilor217.

Impactul economic al fundamentării Pieţei Unice este încurajator. Semnele unei

transformări sensibile a economiilor ţărilor membre ca urmare a funcţionării Pieţei unice

sunt în mod evident perceptibile şi reliefate, mai detaliat, de:218

intensificarea concurenţei în întreprinderi, atât în sectorul productiv cât şi în cel al

serviciilor;

accelerarea ritmului restructurării în industrie, având drept corolar o îmbunătăţire a

competitivităţii ;

o gamă mai largă de produse şi servicii, ce sunt oferite la preţuri de vânzare mai

scăzute, în special în sectoarele mai nou liberalizate;

o mai mare operativitate şi costuri mai reduse ale livrărilor transfrontaliere, ca urmare

a absenţei controalelor mărfurilor la frontierele interne;

o mobilitate crescândă, în cadrul Uniunii Europene, a lucrătorilor şi a persoanelor

neîncadrate în muncă;

crearea unor noi locuri de muncă în ţările membre;

creşterea suplimentară a veniturilor în cadrul Uniunii Europene;

rate ale inflaţiei mai mici decât cele care ar fi existat în absenţa pieţei interne unice;

intensificarea convergenţei şi coeziunii între diferite regiuni ale Uniunii Europene;

asigurarea unui climat concurenţial propice creşterii economice, descurajând crearea marilor

monopoluri naţionale.

Crearea Pieţei unice are evident numeroase implicaţii asupra vieţii oamenilor de rând,

asupra activităţii lor, vizând219:

posibilitatea de a traversa liber graniţele ţărilor membre;

eliminarea controlului vamal pentru bunuri, în interiorul Uniunii;

un aranjament comun în privinţa securităţii;

dreptul fiecăruia de a locui în oricare dintre statele Uniunii;

recunoaşterea pregătirii profesionale în toate statele membre;

217 Idem.218 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, European Union Law, Cases and Materials, Second Edition, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010, p. 676.

219 Idem.

76

o ofertă mai largă de bunuri şi servicii de calitate şi la preţuri mai scăzute, ca urmare

a intensificării concurenţei;

oportunitatea găsirii de noi locuri de muncă create de competiţia liberă.

Cetăţenii din cadrul spaţiului comunitar simt destul de pregnant importanţa acestei

forme de integrare. În cadrul Uniunii ei își pot păstra diversitatea lingvistică si culturală,

beneficiind, în acelaşi timp, de o identitate comună, ce pune bazele unei solidarităţi sporite

între aceştia220.

2.2.3. Cadrul legal al Pieţei interioare

Privită într-un astfel de context dinamic, mai larg piaţa comună europeană - ,,poate să

fie definită ca fiind o piaţă unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să

lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină servicii, potrivit cu condiţiile de

concurenţă, care nu sunt artificial denaturate, având în vedere condiţiile economice cele mai

favorabile”221 -, ceea ce ar echivala cu o piaţă internă unică şi unitară a diferitelor state

membre.

Noţiunea de Piaţă comună comportă implicaţii de ordin juridic şi politic. Astfel, sub

aspect juridic, uniformitatea şi armonizarea reglementărilor care o privesc sunt condiţii

imperative ale bunei funcţionări ale acesteia, şi chiar ale existenţei sale, fiind necesar ca

aceste reglementări să fie interpretate şi aplicate în acelaşi mod în orice loc de pe piață, în

aşa fel încât cei în cauză, indiferent unde se află, să aibă garanţia că drepturile şi obligaţiile

lor vor fi recunoscute şi garantate în aceiaşi termeni. Privită prin prisma aspectului politic,

piaţa comună nu ar supravieţui, sau cel puţin nu şi-ar atinge obiectivele care o justifică dacă,

în interiorul zonei unde ea este considerată, ca şi faţă de exterior, ar continua să se aplice

politici naţionale diferite222.

Așadar, piaţa internă este considerată drept „un spaţiu fără frontiere interne, care

trebuie să funcționeze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele,

capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre

220 V. Efremov, op. cit. 221 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., p. 678; V. Efremov, op. cit.222 Idem.

77

statele membre, după exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui

stat”223.

Printr-o decizie a Comisiei Europene, a fost constituit, in 1972, un Comitet

Consultativ pentru coordonare în domeniul pieţei interne, ce poate fi consultat asupra tuturor

problemelor practice care pot să survină (după 1 ianuarie 1993), în legătură cu funcţionarea

acestei pieţe. La sfârşitul anului 1998, au fost stabilite, printr-un regulament adoptat de

Consiliul ministerial, câteva reguli privind funcţionarea Pieţei interne în relaţie cu libera

circulaţie a mărfurilor între statele membre atunci când sunt în cauză obstacole la această

circulaţie care pot fi atribuite unui stat membru (daca ele implică o acţiune sau inacţiune din

partea acestuia care poate constitui o încălcare a prevederilor din Tratat)224.

Libera circulaţie a bunurilor. Articolele 28 si 29 din Tratatul CE interzic restricţiile

cantitative şi măsurile echivalente privind importurile, exporturile şi tranzitul între statele

membre UE. Statele membre pot restricţiona libera circulaţie în cazuri excepţionale, de risc a

unor produse asupra sănătăţii, mediului sau consumului. Pentru a minimiza riscurile şi a

asigura o anumită certitudine legală a fost introdusă o legislaţie comunitară de armonizare a

regulamentelor tehnice îndeosebi în sectoarele cu risc mare al produselor, în timp ce în

sectoarele cu riscuri mici, nearmonizate pe palierul reglementărilor, comerţul se desfășoară

pe baza principiului recunoaşterii reciproce a normelor şi standardelor. Aproximativ ½ din

comerţul intracomunitar se desfășoară pe baza reglementărilor armonizate, iar cealaltă

jumătate pe baza reglementărilor naţionale225.

Libera circulaţie a serviciilor. Serviciile deţin intre 60-70% din PIB-ul statelor

comunitare şi o pondere similară ca forţei de muncă angajate. Prevederile din Tratatul CE

referitoare la servicii garantează libertatea de stabilire în alte state şi de a furniza servicii.

Programul pieţei unice a potenţat dezvoltarea serviciilor, comerţul cu servicii şi concurenţa

în acest domeniu. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a contribuit la clarificarea

principiilor stabilirii si liberei circulaţii. Un progres substanţial s-a înregistrat prin legislaţia

secundară specifică din domeniul serviciilor financiare, telecomunicaţiilor, emisiilor

electronice, recunoaşterii calificărilor profesionale226.

223 Idem.224 Idem.225 Idem.226 Vasile Ciocan, Drept European şi Instituţii Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012, pp. 297 şi următ.; europa.eu.int/comm/internal market.

78

Libera circulaţie a capitalurilor. Este o componentă majoră a procesului de

globalizare şi integrare regională, iar liberalizarea fluxurilor de capital în Uniunea Europeană

a însemnat deschiderea de conturi bancare peste graniţă, achiziţia de titluri de valoare din

alte state, achiziţia de proprietăţi imobiliare. Libera circulaţie a capitalului dă posibilitatea

unei alocări mai bune a resurselor, facilitează comerţul transfrontalier, favorizează

mobilitatea forţei de muncă şi asigură condiţii propice finanţării afacerilor227.

Libera circulaţie a persoanelor/lucrătorilor. Are mai multe componente care ţin de

pilonul 1 si 3, cum ar fi dreptul de mişcare şi stabilire, acordul Schengen, managementul

frontierelor, politica vizelor, politica azilului, politica imigraţiei, politica antiteroristă.

Prevederile Tratatului CE (articolele 18 si 39) referitoare mai ales la dreptul de stabilire au

fost completate cu numeroase directive si regulamente. Principalele obstacole au fost legate

de securitatea socială, impozitare şi recunoașterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor.

Începând cu anii 70 Curtea Europeană de Justiţie a jucat un rol fundamental în sprijinirea

liberei circulaţii şi deplasând accentul de pe libera circulaţie a lucrătorilor pe cea a

persoanelor. Tratatul de la Maastricht a introdus cetăţenia Uniunii Europene care conferă

drepturi suplimentare cetăţenilor naţionali. Tratatul de la Amsterdam a inclus acquis-ul

Schengen în legislaţia comunitară. În 1997 Comisia Europeană a adoptat un plan de acţiune

pentru a revizui şi clarifica cadrul legal existent, inclusiv prin incorporarea jurisprudenţei

Curţii Europene de Justiţie. Directivele si regulamentele adoptate ulterior au contribuit şi ele

la o mai liberă circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, dar fluxurile dinspre estul

spre vestul Europei au creat şi unele probleme şi tensiuni la nivel naţional şi comunitar228.

Semnificând, deci, un concept care a devenit realitate în zilele noastre, Piaţa

interioară apare ca fiind începutul unui proces superior, ca o piatră de temelie, a Uniunii

economice şi monetare, ea neimplicând desfiinţarea entităţilor naţionale. Efectele benefice

ale unei ţări „mari pieţe interne” sunt numeroase, ele fiind legate mai ales de accelerarea

integrării, de avantajele producţiei, respectiv economiei de scară (vizând reduceri ale

costurilor de producţie prin creşterea fabricării de produse în serie şi menţinerea costurilor

fixe), de capacitatea concurenţială sporită şi de întărirea unităţii politice229.

227 europa.eu.int/comm/internal market; V. Ciocan, op. cit., pp. 313 şi următ.228 europa.eu.int/comm/internal market; V. Ciocan, op. cit., pp. 269 şi următ.229 Valeriu Efremov, op. cit., p.79.

79

2.3. Uniunea Economică şi Monetară

2.3.1. Arhitectura Uniunii Economice şi Monetare

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) a reprezentat un pas major în procesul de

integrare a economiilor Uniunii Europene. Uniunea Economică şi Monetară presupune

coordonarea politicilor economice şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă

comună - euro. Cu toate că toate cele 27 state membre ale Uniunii Europene participă la

uniunea economică, unele ţări au dus integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice.

Împreună, aceste ţări formează Zona Euro230.

Decizia de a forma o Uniune Economică şi Monetară a fost luată de Consiliul

European de la Maastricht, în decembrie 1991, fiind ulterior prevăzută în Tratatul privind

Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică şi monetară reprezintă

un pas înainte pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957, odată cu

crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă internă şi

stabilitate economiei Uniunii Europene şi economiilor statelor membre. Altfel spus, Uniunea

Economică şi Monetară înseamnă231:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi

deficitul public

O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE)

Moneda unică şi piaţa unică.

În cadrul Uniunii Economice şi Monetare nu există o singură instituţie responsabilă

de politica economică. În schimb, responsabilitatea este împărţită între statele membre şi

instituţiile Uniunii Europene. Principalele părţi implicate în Uniunea Economică şi Monetară

sunt232:

Consiliul European – stabileşte principalele orientări ale politicii economice şi

monetare;

230 Idem.231 Marco Buti, André Sapir (edit.), Economic Policy in EMU: A Study of the European Commission Services, Oxford Univ. Press, Oxford, 1998, pp. 3-4.232 Bob Hancké, Unions, Central Banks, and EMU: Labour Market Institutions and Monetary Integration in Europe, Oxford Univ. Press, Oxford, 2013, pp. 11-14; V. Efremov, op. cit., p. 92.

80

Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”) – coordonează elaborarea politicii

economice a Uniunii Europene şi decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte

moneda unică;

„Eurogrup-ul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre din

zona euro;

Statele membre – fixează bugetele naţionale între limitele stabilite pentru deficitul şi

datoria publică şi stabilesc politici structurale proprii cu privire la pieţele muncii,

pensiilor şi capitalurilor;

Comisia Europeană – monitorizează performanţa şi conformitatea;

Banca Centrală Europeană (BCE) – stabileşte politica monetară, având drept obiectiv

principal stabilitatea preţurilor;

Parlamentul European - împarte cu Consiliul sarcina formulării legislației și supune

guvernanța economică scrutinului democratic, în special prin intermediul noului

dialog economic.

Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate încă din 1969 cu

Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice

Europene (EEC). Aceasta a fost urmată mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi

de guvern la Haga pentru a planifica crearea unei Uniuni economice şi monetare. Procesul a

fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a

Preşedintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur şi după criza petrolului din 1972.

Între timp, EEC a crescut incluzând nouă state, multe dintre ele fiind ezitante în a renunţa la

propriile monede naţionale. Actualmente, ţările europene participante pot fi integrate în trei

faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării Uniunii Economice şi

Monetare233.

În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură

între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat

Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a

monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-

2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită

233 Valeriu Efremov, op. cit., p.93

81

într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă

Europeană (ECU), care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre234.

În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a crescut mult mai apropiată de cea a

vecinilor, dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul

internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb –

în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe

care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică,

şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului235.

Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în

februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între

statele membre ale UE şi să stabilească scopul pieţei comune europene. În 1989, au fost

schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu

EMS în 1979, prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb

au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei

faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la

Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei

comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea

de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente.

Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.

Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga, şi

anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale

Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidată

mai înainte de a adera la Uniunea Europeană. Criteriile au fost de asemenea clarificate şi de

legislaţia Uniunii Europene şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul

anilor236.

Prima fază a dezvoltării Uniunii Economice şi Monetare poate fi corelată cu cel al

unei ţări candidate care înainte de aderarea la Uniunea Europeană trebuie să întrunească

criteriile Copenhaga. La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat

cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit, de

234 Idem.235 http://europa.eu/236 Idem.

82

asemenea, o perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi

monedă lichidă237.

În a doua fază a Uniunii Economice şi Monetare, Institutul Monetar European (EMI)

a fost stabilit ca un predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul

European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a

stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea

monedei euro. Anul următor, Consiliul European de la Bruxelles a selectat 11 ţări care să

adopte moneda euro în 1999 şi astfel, Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol

stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului

European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile

Băncii Centrale Europene, de a emite monedă şi de a asista ţările euro iniţiale în realizarea

criteriului de convergenţă. A doua fază a dezvoltării Uniunii Economice şi Monetare poate fi

corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână

pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro238.

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizică, cu ratele de schimb ale

monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998.

Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat

în acelaşi mod cu originalul ERM dar, în contextul unei monede euro deja existente. Banca

Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare unice, cu asistenţa

Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la

Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a

anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1

ianuarie 2001239.

Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi

Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-

denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile

euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia

cu noua monedă. Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să

237 Idem.238 Idem.239 V. Efremov, op. cit., p. 100.

83

întrunească „Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht. Criteriile

includeau patru cerinţe240:

- Valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;

- Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor

mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;

- Inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi

mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);

- Datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat

acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.

În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde

de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate şi 52 miliarde de monezi au

fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au

câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o

astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi

nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul

nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile241.

A treia fază a dezvoltării Uniunii Economice şi Monetare poate fi corelată cu un Stat

Membru care după ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel

puţin doi ani, a aderat şi la zona euro. În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la

Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi

euro-ul a crescut în valoare, scăzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi

continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când noua monedă a atins cel mai jos punct

al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95

dolari242.

Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când

a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an mai târziu a atins

nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie

2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scăzut din

nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins

240 Ibidem, p. 101.241 http://europa.eu/242 Idem.

84

cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a

rămas243.

La data creării Uniunii Europene , în 1958, sub forma Comunităţii Economice

Europene, scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală şi o piaţă comună pentru

agricultură. Ulterior, această piaţă comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piaţă

unică şi pentru bunuri şi servicii, piaţă care a fost realizată, în mare măsură, până în 1993. În

prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea

economică progresivă nu a început odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba

despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE şi constituie una dintre cele

mai mari realizări ale acesteia244.

2.3.2. Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare

Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare au drept misiune principală elaborarea

politicii monetare europene, adoptarea deciziilor privind moneda euro şi asigurarea

stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Aceste instituţii sunt BCE, SEBC,

Comitetul economic şi financiar, Eurogrup-ul şi Consiliul Afaceri Economice şi Financiare

(Ecofin). Instituţiile Uniunii Economice şi Monetare au drept principale obiective245:

finalizarea pieţei interne prin eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb valutar şi a

costurilor inerente operaţiunilor de schimb valutar, precum şi a costurilor legate de

asigurarea împotriva fluctuaţiilor monetare;

asigurarea comparabilităţii costurilor şi a preţurilor pe întregul teritoriu al Uniunii,

demers care vine în ajutorul consumatorilor, stimulează schimburile comerciale

intracomunitare şi facilitează activitatea întreprinderilor;

consolidarea stabilităţii monetare şi a puterii financiare a Europei eliminând, prin

definiţie, orice posibilitate de realizare a unor speculaţii între monedele comunitare;

asigurând, prin dimensiunea economică a ansamblului monetar astfel creat, o anumită

invulnerabilitate a noii monede în cazul speculaţiilor internaţionale;

243 Valeriu Efremov, op. cit., p. 109.244 Idem.245 Idem.

85

creând toate condiţiile pentru a permite euro să devină o importantă monedă de

rezervă şi de plată.

În cadrul primei etape (1 iulie 1990-31 decembrie 1993) a Uniunii Economice şi

Monetare (UEM) nu s-a înfiinţat nici o instituţie monetară.

A. Instituţiile celei de a doua etape a UEM (1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998)

A1. Institutul Monetar European (IME)

IME a fost înfiinţat, în conformitate cu articolul 117 din Tratatul CE, la începutul

celei de a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare şi a preluat responsabilităţile

Comitetului Guvernatorilor şi ale Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM). Nu

a exercitat nici o responsabilitate în aplicarea politicii monetare, care rămânea o competenţă

rezervată autorităţilor naţionale. Cele mai importante responsabilităţi în cadrul realizării celei

de a doua etape a Uniunii Economice şi Monetare constau în246:

întărirea colaborării între băncile centrale naţionale;

realizarea unei mai bune coordonări între politicile monetare ale statelor membre

pentru a asigura stabilitatea preţurilor;

supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European;

facilitarea utilizării Unităţii Monetare Europene (ECU) şi supravegherea dezvoltării

acesteia;

verificarea respectării, de către statele membre, a criteriilor de convergenţă pentru

aderarea la Uniunea Economică şi Monetară şi informarea Consiliului în acest sens.

Pentru pregătirea celei de a treia etape a Uniunii Economice şi Monetare, Institutul

Monetar European a avut următoarele responsabilităţi:

pregătirea instrumentelor şi a procedurilor necesare pentru aplicarea politicii

monetare unice;

promovarea eficienţei plăţilor transfrontaliere;

promovarea armonizării dispoziţiilor şi practicilor din domeniul statisticii;

stabilirea cadrul normativ organizaţional şi logistic de care are nevoie Sistemul

European ale Băncilor Centrale (SEBC) pentru îndeplinirea responsabilităţilor sale.

Institutul Monetar European, care avea personalitate juridică, era condus şi gestionat

de un Consiliu constituit dintr-un preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale;

246 Idem.

86

independent de instituţiile şi organele comunitare, precum şi de guvernele statelor membre,

din partea cărora nu putea nici să solicite, nici să primească instrucţiuni (articolul 8 din

Statut). Preşedintele Institutului Monetar European era numit de comun acord de guvernele

statelor membre la nivelul şefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului

Institutului Monetar European şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului

(articolul 117 din Tratatul CE). În conformitate cu articolul 123 alineatul (2) din Tratatul CE,

Institutul Monetar European a fost dizolvat după înfiinţarea BCE (1 iunie 1998), aducându-şi

contribuţia la concretizarea acestei instituţii247.

A2. Comitetul Monetar

Jumătate dintre membrii acestuia erau numiţi de Comisie, iar cealaltă jumătate de

statele membre. Comitetul a fost creat pentru a promova coordonarea politicilor statelor

membre, necesară funcţionării pieţei interne (articol 114 din Tratatul CE) şi avea rol

consultativ. Comitetul avea misiunea să urmărească situaţia monetară şi financiară a statelor

membre şi a Comunităţii, precum şi regimul general al plăţilor statelor membre, şi să

prezinte cu regularitate Consiliului şi Comisiei un raport în această privinţă; şi să formuleze

avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei, să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului

şi să examineze, cel puţin o dată pe an, situaţia circulaţiei capitalurilor şi a libertăţii plăţilor

şi să prezinte Consiliului şi Comisiei un raport cu privire la rezultatele acestei examinări.

Comitetul a fost dizolvat la începutul celei de a treia etape; responsabilităţile sale au fost

preluate de către Comitetul Economic şi Financiar248.

B. Instituţiile celei de a treia etape (din data de 1 ianuarie 1999)

B1. Banca Centrală Europeană (BCE)

Înfiinţată la 1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană nu este o instituţie europeană,

dar are totuşi personalitate juridică (articolul 107 alineatul (2) din Tratatul CE şi articolul 9

din Statutul BCE). Are sediul la Frankfurt pe Main. Este condusă de două organe

decizionale, independente de instituţiile comunitare şi de autorităţile naţionale: Consiliul

guvernatorilor şi Comitetul executiv şi, în cazul anumitor responsabilităţi, de Consiliul

general, care nu este un organ decizional al SEBC249.

247 Ibidem, p. 110.248 Ibidem, pp. 111-112.249 Ibidem, p. 113.

87

Consiliul Guvernatorilor BCE este constituit din membrii Comitetului Executiv al

BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor care au adoptat euro (articolul

112 alineatul (1) din Tratatul CE şi articolul 10.1 din Statut)250.

În calitatea sa de organ decizional de nivel superior în cadrul BCE, acesta adoptă

orientările şi deciziile necesare pentru îndeplinirea responsabilităţilor încredinţate SEBC,

stabileşte politica monetară a comunităţii, decide inclusiv obiectivele intermediare ale

politicii monetare, dobânzile de referinţă şi baza monetară a SEBC şi adoptă orientările

necesare pentru punerea în aplicare a acesteia (articolul 12 din Statut)251.

Comitetul Executiv este compus din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri

numiţi de comun acord la nivelul şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre din zona

euro; mandatul acestora are o durată de opt ani şi nu poate fi reînnoit (articolul 112 alineatul

(2) din Tratatul CE). Comitetul aplică politica monetară şi emite instrucţiunile necesare

băncilor centrale naţionale. Pe lângă acestea, Comitetul Executiv pregăteşte şedinţele

Consiliului Guvernatorilor BCE şi gestionează activitatea curentă a BCE (articolele 11 şi 12

din Statut)252.

Consiliul General (articolul 45 alineatul (1) din Statut) este constituit din

guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Centrale Europene, precum şi din guvernatorii

băncilor centrale ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, independent de

apartenenţa sau nu la zona euro. Participă la colectarea datelor statistice, coordonează

politica monetară a statelor membre care nu au adoptat euro şi supraveghează funcţionarea

mecanismului de schimb valutar european253.

Banca Centrală Europeană dispune de dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de

bancnote în zona euro, emiterea fiind asigurată atât de Banca Centrală Europeană, cât şi de

băncile centrale naţionale. Statele membre emit monedă metalică, sub rezerva aprobării de

către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii (articolul 106 din Tratatul CE).

Banca Centrală Europeană adoptă deciziile necesare îndeplinirii misiunilor definite în tratat

şi în Statutul SEBC (articolul 110 din Tratatul CE). Banca Centrală Europeană colectează

250 Idem; Simon Oertel, The EMU and the ECB - How does the Eurosystem work, Seminar paper, Grin Verlag, 2007.251 Idem.252 Idem.253 Idem.

88

datele statistice necesare, cu sprijinul băncilor centrale naţionale, de la autorităţile de resort

sau în mod direct de la agenţii economici (articolul 5 din Statut)254.

Banca Centrală Europeană este consultată, la propunerea autorităţilor naţionale, cu

privire la orice proiect de reglementare din domeniile care intră în sfera competenţelor sale,

precum şi cu privire la orice act comunitar propus în domeniile care ţin de competenţele sale

(articolul 105 din Tratatul CE). Poate îndeplini sarcini speciale legate de controlul prudenţial

al instituţiilor de creditare şi al altor instituţii de finanţare (articolul 25.2 din Statut).

Supravegherea sistemului bancar rămâne o responsabilitate a statelor membre, ca şi înainte

de adoptarea euro. Banca Centrală Europeană răspunde de funcţionarea fără probleme a

sistemului TARGET (Trans-European Automated Real-time Gross Settlement Express

Transfer System). Este vorba despre un sistem de plată în euro care face legătura între

sistemele de plată naţionale şi mecanismul de plată al Băncii Centrale Europene. Aceasta ia

măsurile corespunzătoare pentru integrarea în SEBC a băncilor centrale ale statelor membre

care aderă la zona euro255.

B2. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Euro-sistemul

SEBC este constituit din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale naţionale

ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene (articolul 107 alineatul (1) din Tratatul CE

şi articolul 1.2 din Statut). Este condus de aceleaşi organe de decizie ca şi Banca Centrală

Europeană (articolul 107 alineatul (2) din Tratatul CE). Euro-sistemul este constituit din

Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre din zona euro.

Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor (articolul 105 din Tratatul

CE). Fără a aduce atingere obiectivului care vizează stabilitatea preţurilor, SEBC susţine

politicile economice generale pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii.

Misiunile fundamentale ale SEBC constau în (articolul 105 alineatul (2) din Tratatul CE şi

articolul (3) din Statut)256:

definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Comunităţii;

efectuarea operaţiunilor de schimb în conformitate cu articolul 111 din Tratatul CE;

deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi;

254 http://europa.eu/255 Valeriu Efremov, op. cit., p. 116.256 Ibidem, p. 117.

89

sprijinirea bunei desfăşurări a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea

ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului

financiar.

B3. Comitetul economic şi financiar

Comitetul este format din minimum şase membri; o treime sunt numiţi de statele

membre, o treime de Comisie şi o treime de Banca Centrală Europeană. Are aceleaşi

responsabilităţi ca şi Comitetul Monetar pe care l-a înlocuit la 1 ianuarie 1999, cu o diferenţă

semnificativă: informarea Comisiei şi a Consiliului despre evoluţia situaţiei monetare este

acum datoria Băncii Centrale Europene257.

B4. Euro-grupul

Reuniunea miniştrilor economiei şi finanţelor din zona euro, denumită iniţial „Euro-

grupul 11”, şi-a modificat numele în anul 1997 în „Euro-grup”. Acest organ decizional

neoficial se întruneşte pentru a aborda subiecte privind funcţionarea armonioasă a zonei euro

şi a UEM. La această reuniune sunt invitaţi reprezentanţi ai Comisiei şi ai BCE. În cadrul

reuniunii de informare a Consiliului Afaceri Economice şi Financiare, care a avut loc la 10

septembrie 2004 la Scheveningen, prim-ministrul şi ministrul finanţelor al Luxemburgului,

Jean-Claude Juncker, a fost ales în funcţia de preşedinte al Euro-grupului. Juncker a devenit,

astfel, primul preşedinte ales şi permanent, pentru un mandat care a început la data de 1

ianuarie 2005 şi s-a încheiat la 31 decembrie 2006. În septembrie 2006, mandatul său a fost

prelungit cu încă 2 ani258.

B5. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (Ecofin)

Ecofin este organul decizional la nivel european şi reuneşte miniştrii finanţelor din

toate statele membre ale Uniunii Europene. După consultarea Băncii Centrale Europene,

Consiliul Ecofin adoptă deciziile referitoare la politica în materie de curs de schimb valutar

faţă de monedele ţărilor terţe, în concordanţă cu obiectivul stabilităţii preţurilor259.

C. Rolul Parlamentului European

Parlamentul European este consultat în legătură cu următoarele aspecte260:

257 Idem.258 Idem.259 Idem.260 Idem.

90

dispoziţiile privind introducerea monedelor metalice euro de către statele membre

(bancnotele euro intră în sfera de competenţe a Băncii Centrale Europene);

acordurile privind cursurile valutare între euro şi monedele ţărilor terţe;

selectarea ţărilor care îndeplinesc condiţiile de adoptare a monedei unice în anul

1999, respectiv la o dată ulterioară;

numirea preşedintelui, a vicepreşedintelui şi a celorlalţi membri al Comitetului

Executiv al Băncii Centrale Europene;

modificările aduse mecanismelor de vot din cadrul Consiliului Guvernatorilor Băncii

Centrale Europene (articolul 10.2 din Statutul SEBC şi BCE), în conformitate cu

declaraţia privind articolul 10.6 din Statutul Sistemului European al Băncilor

Centrale şi al Băncii Centrale Europene, anexată Tratatului de la Nisa;

dispoziţiile legale de punere în aplicare a procedurii în caz de deficit excesiv,

prevăzută în Pactul de stabilitate şi creştere.

Avizul conform al Parlamentului European este necesar pentru toate modificările

care intră în competenţa Băncii pentru supravegherea instituţiilor financiare şi pentru

majoritatea modificărilor aduse Statutului.

Banca Centrală Europeană prezintă Parlamentului European, Consiliului Uniunii

Europene şi Comisiei Europene, precum şi Consiliului European un raport anual privind

activitatea SEBC şi politica monetară din anul precedent şi din anul în curs (articolul 113

alineatul (3) din Tratatul CE). Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă acest raport

Consiliului şi Parlamentului European, care poate organiza o dezbatere generală în plen, în

conformitate cu această bază juridică. Preşedintele Băncii Centrale Europene şi ceilalţi

membri ai Comitetului Executiv pot, la cererea Parlamentului European sau din proprie

iniţiativă, să fie audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului European. În conformitate

cu articolul 113 alineatul (3) din Tratatul CE, deputaţii Parlamentului European adresează

întrebări preşedintelui BCE în cadrul dialogurilor pe tema politicii monetare care au loc de

patru ori pe an. Se discută despre deciziile de politică financiară ale Băncii Centrale

Europene şi situaţia economică, garantându-se, astfel, respectarea de către Banca Centrală

Europeană a obligaţiei de control democratic261.

261 Idem.

91

Parlamentul a solicitat echilibrarea competenţelor pe care le are Banca Centrală

Europeană în conformitate cu tratatul, respectiv libertatea de decizie în materie de politică

monetară, printr-un control democratic (Rezoluţia din 18 iunie 1996). În acest scop,

Parlamentul European a instituit „Dialogul privind politica monetară”. Preşedintele Băncii

Centrale Europene sau un alt membru al Consiliului Guvernatorilor din cadrul Băncii

Centrale Europene se prezintă cel puţin în fiecare trimestru în faţa Comisiei pentru afaceri

economice şi monetare a Parlamentului European pentru a răspunde la întrebări legate de

perspectivele economice şi pentru a oferi justificări privind politica monetară din zona euro.

În plus, Parlamentul se pronunţă în mod periodic cu privire la raportul anual al Băncii

Centrale Europene în cadrul unui raport din proprie iniţiativă262.

D. Modificările aduse de Tratatul de la Lisabona

Banca Centrală Europeană. Tratatul de la Lisabona defineşte Banca Centrală

Europeană drept organ al Uniunii Europene (articolele 282-284 din Tratatul de la Lisabona),

în timp dispoziţiile Tratatului CE nu conferă acesteia nici un statut, cu excepţia personalităţii

juridice. Banca Centrală Europeană apreciază calificarea sa drept organ al Uniunii Europene

ca fiind neconcordantă cu independenţa sa. Tratatul de la Lisabona decide că membrii

Comitetului Executiv sunt numiţi de Consiliul European cu majoritate calificată (articolul

283 din Tratatul de la Lisabona), şi nu în unanimitate, după cum prevedea Tratatul CE263.

Euro-grupul. Tratatul de la Lisabona consolidează rolul Euro-grupului,

încredinţându-i obiectivul de a asigura o mai mare armonizare la nivelul zonei euro. Pentru

prima dată, conceptul de „Euro-grup” este menţionat în tratat. Printre noutăţile oficiale

figurează şi alegerea preşedintelui Euro-grupului pentru un mandat de doi ani şi jumătate, la

decizia majorităţii statelor membre ale Euro-grupului (articolul 2 din Protocolul 14 la

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene)264.

2.4. Aria de Libertate, Securitate şi Justiţie

262 Idem.263 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., p. 736.264 Ibidem, p. 488.

92

2.4.1. Competenţele Uniunii în ceea ce priveşte controalele la frontieră, azilul şi

imigrarea

Procesele complexe pe care le trăim azi - respectiv construcţia Europei Unite şi

dinamica extinderii acesteia - pun instituţiile europene în faţa provocării inedite care vizează

asigurarea securităţii comune în spaţiul european de libertate si justiţie, în care oamenii să

poată circula liber, să-şi poată exercita oriunde dreptul la muncă, să se bucure de drepturile şi

libertăţile consfinţite de lege. O politică europeană cuprinzătoare privind imigrarea, care să

se înscrie într-o viziune asupra viitorului, se bazează pe solidaritate și constituie un obiectiv

primordial pentru Uniunea Europeană. Politica în materie de migrație urmărește să instituie o

abordare echilibrată a migrației legale și a imigrației ilegale. Tratatele de la Maastricht,

Amsterdam, Nisa și Lisabona au adus modificări succesive acestei politici, care este

reglementată, de asemenea, de Programul de la Stockholm pentru perioada 2010-2014265.

Tratatul de la Lisabona răspunde nevoii de a reforma structura şi modul de

funcţionare a Uniunii Europene. Extinderile succesive ale Uniunii Europene au dus numărul

statelor membre la 27. Prin urmare, era necesară o adaptare a funcţionării instituţiilor şi a

modalităţilor de luare a deciziilor la nivel european. În plus, Tratatul de la Lisabona a permis

reformarea mai multor politici ale Uniunii Europene. Acesta a redefinit şi a consolidat

acţiunile întreprinse la nivel european266.

Uniunea Europeană urmărește să stabilească o abordare echilibrată pentru situațiile

de migrare legală și imigrare ilegală. Gestionarea corespunzătoare afluxurilor migratorii

implică, de asemenea, asigurarea unui tratament corect pentru resortisanții țărilor terțe care

locuiesc legal pe teritoriul unui stat membru, dar și intensificarea măsurilor de combatere a

imigrației ilegale și a cooperării cu țările care nu sunt membre în toate domeniile. În

conformitate cu Tratatul de la Lisabona, politicile privind imigrarea sunt reglementate de

principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii, inclusiv a implicațiilor

financiare ale acesteia, între statele membre. Tratatul de la Lisabona a confirmat obiectivul

unei politici comune în domeniul imigrației și a introdus codecizia și majoritatea calificată în

materie de migrație legală, precum și un nou temei juridic pentru promovarea măsurilor de

integrare. În prezent, procedura legislativă ordinară se aplică atât politicilor privind imigrația 265 V. Efremov, op. cit.266 Idem.

93

ilegală, cât și celor în materie de imigrație legală. Pe de altă parte, este prima dată când se

precizează în tratat că Uniunea împarte cu statele membre competențele deținute în acest

domeniu, îndeosebi în ceea ce privește contingentele de imigranți care intră pe teritoriul unui

stat membru267.

Tratatul de la Lisabona prevede, în cazul unui aflux brusc de resortisanți ai unor țări

terțe pe teritoriul unui stat membru, adoptarea de măsuri menite să vină în sprijinul statului

membru în cauză. Restricțiile impuse rolului Curții de Justiție în domeniul imigrației și al

azilului, prevăzute în tratatele anterioare, au fost abolite. De acum înainte, Curtea va

pronunța hotărâri în acest domeniu în același mod în care procedează în dreptul comun268.

Pactul european privind imigrația și azilul a fost adoptat de Consiliul European la 15

octombrie 2008. Pactul reprezintă un angajament de mare anvergură în direcția unei politici

comune de imigrare și azil, bazată pe cinci piloni, dintre care trei se referă la imigrare:

organizarea imigrației legale luând în considerare prioritățile, necesitățile și capacitățile de

primire stabilite de fiecare stat membru și încurajarea procesului de integrare; controlarea

imigrației ilegale, în special prin asigurarea returnării imigranților ilegali în țările de origine

sau într-o țară de tranzit; crearea unui parteneriat global cu țările de origine și de tranzit

pentru a încuraja legăturile dintre migrație și dezvoltare. Punerea în aplicare a pactului va

face obiectul unei dezbateri anuale, bazată pe un raport al Comisiei privind progresele

realizate în punerea în aplicare a pactului atât la nivelul UE, cât și la nivel național269.

Consiliul European din decembrie 2009 a adoptat „Programul de la Stockholm” - o

Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora. Înscriindu-se

în continuarea programelor de la Tampere şi Haga, Programul de la Stockholm este noul

program multianual pentru perioada 2010-2014, punând în aplicare noile dispoziţii prevăzute

de Tratatul de la Lisabona. Programul definește prioritățile Uniunii Europene în domeniul

migrației, îndeosebi: dezvoltarea abordării globale a Uniunii Europene în privința migrației,

bazată pe un veritabil parteneriat cu țările de origine și de tranzit din afara Uniunii; o politică

concertată între statele membre, adaptată cerințelor piețelor naționale ale forței de muncă; o

politică de integrare mai energică, urmărind să acorde resortisanților țărilor terțe cu ședere

267 Idem.268 Idem.269 Gina Clayton, Textbook on Immigration and Asylum Law, Oxford Univ. Press, 5 th edition, Oxford, 2012, p. 188.

94

legală în Uniunea Europeană, drepturi și obligații comparabile celor care le revin cetățenilor

Uniunii Europene; politici eficace de combatere a imigrației ilegale, o politică de returnare

eficace și durabilă, încheierea de acorduri de readmisie; o protecție specială pentru minorii

neînsoțiți270.

La 20 aprilie 2010, Comisia a adoptat „Planul de acțiune de punere în aplicare a

Programului de la Stockholm”, care nu a fost aprobat decât parțial de către Consiliu. Acesta

din urmă a solicitat Comisiei „să adopte numai acele inițiative care sunt în deplină

conformitate cu Programul de la Stockholm”. Din 2008 până la momentul actual, au fost

adoptate o serie de directive importante referitoare la imigrație și azil, iar alte directive

relevante urmează să fie revizuite în viitorul apropiat. În materie de migrație legală, ca

urmare a dificultăților întâmpinate în adoptarea unei dispoziții generale care să acopere în

totalitate domeniul imigrației forței de muncă în UE, noua abordare constă în prezent în

adoptarea unei legislații sectoriale, pentru fiecare categorie de imigranți, cu scopul de a

elabora o politică a Uniunii Europene în materie de migrație legală271.

Directiva 2009/50/CE privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din

țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate creează așa-numita „Carte

Albastră a Uniunii Europene”,care constituie o procedură rapidă de eliberare a unui permis

special de ședere și muncă, oferind condiții mai atractive lucrătorilor resortisanți ai unor țări

terțe în vederea ocupării unor locuri de muncă înalt calificate în statele membre. Statele

membre au fost invitate să transpună directive până la data de 19 iunie 2011, iar primul

raport privind punerea în aplicare a acesteia este prevăzut să fie prezentat până în iunie

2014272.

Alte două instrumente legislative au fost prezentate de către Comisie la 13 iulie 2010:

o propunere de directivă privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe

în contextul unui transfer în cadrul aceleiași companii (COM(2010) 378 final) și o propunere

de directivă privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în vederea

ocupării unor locuri de muncă sezoniere (COM(2010) 379 final). Cele două propuneri sunt

înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului European și a Consiliului. În materie de integrare,

Comisia preconizează revizuirea Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea

270 Ibidem, p. 189.271 http://europa.eu/272 Idem.

95

familiei. Comisia a lansat în aprilie 2010 cea de-a treia ediție a „Manualului de integrare

pentru factorii de decizie și practicieni”.273

Tratatul de la Lisabona oferă un temei juridic adecvat pentru integrare, ceea ce

constituie o premisă favorabilă pentru viitoarele evoluții ale acestei politici274. În materie de

migrație ilegală, Uniunea Europeană a adoptat două acte legislative majore în vederea

combaterii migrației ilegale:

„Directiva privind returnarea”, 2008/115/CE, privind standardele și procedurile

comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe

aflați în situație de ședere ilegală, stabilește standardele și procedurile comune la

nivelul Uniunii Europene privind returnarea. Statele membre au fost invitate să

transpună directiva până la data de 24 decembrie 2010, iar primul raport privind

punerea în aplicare a acesteia este prevăzut a fi prezentat până în decembrie 2013.

Directiva 2009/52/CE privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor care

încalcă interdicția de a angaja resortisanți ai unor țări terțe aflați în situație de ședere

ilegală. Statele membre au fost invitate să transpună directiva până la data de 20 iulie

2011, iar primul raport privind punerea în aplicare a acesteia este prevăzut să fie

prezentat până în iulie 2014.

În paralel, Uniunea Europeană dezvoltă un parteneriat cu țările de origine și de tranzit

ale imigranților ilegali, urmărind încheierea de acorduri de readmisie pentru returnarea

imigranților respectivi și cooperarea în combaterea traficului de persoane. Acordurile de

readmisie se înscriu într-o strategie amplă a Uniunii Europene de combatere a imigrației

ilegale, asupra căreia s-a ajuns la un acord în cadrul Consiliilor Europene de la Tampere,

Laeken și Sevilla. Acordurile respective includ angajamente de cooperare reciprocă între

Uniunea Europeană și țările terțe partenere privind returnarea în țara de origine sau de tranzit

a persoanelor aflate în situația de ședere ilegală275.

Până în prezent, Consiliul a autorizat Comisia să negocieze acorduri comunitare de

readmisie cu 17 organizații regionale/țări terțe: Marocul, Sri Lanka, Rusia, Pakistanul

(septembrie 2000), Hong Kong, Macao (mai 2001), Ucraina (iunie 2002), Albania, Algeria,

China și Turcia (noiembrie 2002), Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Muntenegru și Serbia

273 Idem.274 Gina Clayton, op. cit., p. 189.275 Ibidem, pp. 186-187.

96

(noiembrie 2006), Moldova (decembrie 2006) și Georgia (septembrie 2008). Au fost

încheiate negocierile și au intrat în vigoare acorduri cu Hong Kong (martie 2004), Macao

(iunie 2004), Sri Lanka (mai 2005), Albania (mai 2006), Rusia (iunie 2007), Bosnia și

Herțegovina, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Moldova (ianuarie 2008). Acordul cu

Pakistanul a fost semnat la 9 septembrie 2008 și, pentru prima dată de la adoptarea Tratatului

de la Lisabona, Parlamentul European și-a dat aprobarea. Negocierile cu privire la acordul cu

Georgia au fost încheiate la 27 aprilie 2010. Se poartă încă negocieri cu Algeria, China,

Marocul și Turcia276.

În iunie 2008, Consiliul European a aprobat „Abordarea globală a migrației”,

urmărind regruparea într-un mod mai coerent a tuturor politicilor care prezintă relevanță

pentru domeniul migrației. Acestea includ politica pentru dezvoltare, măsurile de încurajare

a migrației legale și de combatere a imigrației ilegale, gestionarea cererii de forță de muncă

calificată în cadrul dialogului, cooperării și parteneriatului cu țările de origine și de tranzit.

Prin urmare, Comisia va primi sarcina, pe de o parte, de a negocia regimuri simplificate de

acordare a vizelor și de a ajuta aceste țări să formeze polițiști de frontieră și personalul

instituțiilor care se ocupă cu imigrația, iar pe de altă parte, de a reduce factorii catalizatori,

axând eforturile de dezvoltare pe lupta împotriva sărăciei. Dificultatea acestei strategii constă

în faptul că răspunderea pentru facilitarea vizelor și accesul la migrația legală le revine, în

principal, statelor membre277.

Principalul instrument al abordării globale îl constituie „parteneriatul pentru

mobilitate” cu ţările terţe, care nu este un acord de readmisie, ci o gamă mai amplă de

măsuri, pornind de la ajutorul pentru dezvoltare și mergând până la facilitarea vizelor de

admitere temporară, migrația circular și combaterea migrației ilegale, inclusiv readmisia. În

cadrul acordurilor respective, țările terțe trebuie să-și readmită resortisanții propriii, precum

și pe cei ai unor țări terțe care le-au tranzitat teritoriul îndreptându-se către o țară UE, să

organizeze campanii specifice de informare destinate să descurajeze imigranții ilegali, să

consolideze controalele la frontieră și să adopte măsuri mai ferme de luptă împotriva

documentelor falsificate. În ceea ce o privește, Uniunea Europeană le-ar putea oferi

resortisanților țărilor în cauză posibilități sporite de admitere în Uniunea Europeană,

respectând totodată pe deplin competențele statelor membre. Până în prezent, Comisia a 276 http://europa.eu/277 Valeriu Efremov, op. cit., p. 98.

97

primit mandatul de negociere cu Capul Verde și Moldova (decembrie2007), Georgia și

Senegalul (iunie 2008). Acordurile cu Capul Verde și Moldova au fost semnate în iunie

2008, iar acordul cu Georgia în noiembrie 2009278.

Parlamentul European sprijină în mod activ introducerea unei politici europene

privind imigrarea. În ceea ce privește admisia resortisanților țărilor terțe, acesta solicită

dezvoltarea unor instrumente juridice, în special cu scopul de a reduce factorii care incită la

imigrarea nereglementată. Parlamentul consideră că acțiunile comune eficace întreprinse

împotriva migrării ilegale vor oferi statelor membre condiții mai favorabile, de natură să le

permită să elaboreze dispoziții privind migrarea legală. Parlamentul sprijină „imigrarea

controlată” și consideră că politicile de admisie ale Uniunii Europene trebuie să țină seama

de capacitatea de primire și de cooperarea consolidată cu țările de origine. În rezoluția sa

referitoare la Programul de la Stockholm, votată la 25 noiembrie 2009, Parlamentul solicită

ca politicile referitoare la integrare, imigrație și azil să fie elaborate pe baza respectării

depline a drepturilor fundamentale. Parlamentul deplânge și cu această ocazie returnările și

expulzările colective în țări în care nu sunt respectate drepturile omului. De altfel,

Parlamentul European a subliniat cu fiecare ocazie că este important să se răspundă nevoilor

grupurilor celor mai vulnerabile, precum refugiații și minorii279.

Parlamentul a solicitat adoptarea de măsuri de aprobare a reîntregirii familiei în

favoarea resortisanților țărilor terțe care locuiesc legal în statele membre. Parlamentul

consideră că regularizarea în masă a imigranților fără acte în regulă nu reprezintă o soluție la

problema imigrației ilegale. În lipsa unei politici comune de imigrare, această soluție ar

trebui să fie punctuală, deoarece astfel de măsuri nu rezolvă adevăratele probleme

fundamentale. De asemenea, Parlamentul a solicitat Comisiei să analizeze bunele practici ale

statelor membre, care să fie dezvoltate în cadrul unui sistem de schimb de informații și de

alertă timpurie (Rezoluția din 9 iunie 2005). Parlamentul consideră că imigranții și-au adus o

contribuție majoră la prosperitatea și dezvoltarea economică, culturală și socială a statelor

membre și continuă să-și aducă o astfel de contribuție (Rezoluția din 26.10.2005)280.

278 http://europa.eu/279 Valeriu Efremov, op. cit., p. 112280 Idem.

98

Una dintre cele mai importante modificări aduse de Tratatul de la Lisabona se referă

la spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie. Tratatul de la Lisabona sporeşte

competenţele Uniunii Europene în ceea ce priveşte281:

o controlul la frontiere, azilul şi imigraţia;

o cooperarea judiciară în materie civilă;

o cooperarea judiciară în materie penală;

o cooperarea poliţienească.

2.4.2. Naţionalii statelor terţe şi Aria de libertate, securitate şi justiţie

Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie reprezintă, împreună cu strategia

Europa 2020, un element-cheie al răspunsului Uniunii Europene la provocările globale pe

termen lung, care contribuie la consolidarea şi dezvoltarea modelului european de economie

socială de piaţă în secolul al XXI-lea. Într-o perioadă în care au loc mari schimbări, în care

lumea abia începe să iasă din criza economică şi financiară, Uniunea Europeană are, mai

mult ca niciodată, datoria de a-şi proteja cetăţenii şi de a-şi promova valorile şi de a le apăra

interesele. Respectul pentru persoane şi pentru demnitatea, libertatea, egalitatea şi

solidaritatea umană sunt valorile europene perene într-o perioadă de permanente transformări

sociale şi tehnologice282.

Programul de la Stockholm, adoptat de Consiliul European în luna decembrie 2009,

stabileşte prioritățile pentru dezvoltarea spaţiului european de libertate, securitate şi justiție

în următorii cinci ani. Conţinutul programului reflectă discuţiile purtate cu Parlamentul

European, cu Consiliul, cu statele membre şi cu părţile interesate în ultimii ani. În centrul său

se regăsesc obiectivele ambiţioase formulate de Comisie în Comunicarea sa din iunie 2009

care a condus la adoptarea programului de la Stockholm283.

Miza principală a acţiunii Uniunii în acest domeniu în anii care vor urma este

„promovarea Europei cetăţenilor”, prin garantarea faptului că cetăţenii îşi pot exercita

drepturile şi pot beneficia pe deplin de pe urma integrării europene. Cetăţenii au cele mai

mari aşteptări de la factorii de decizie politică tocmai în domeniile libertăţii, securităţii şi

281 Gina Clayton, op. cit., p. 189.282 V. Efremov, op. cit., p. 110.283Ibidem, p. 111

99

justiţiei, întrucât acestea au un impact asupra vieţii lor cotidiene. Cetăţenii europeni, fie ei

bărbaţi sau femei, se aşteaptă pe bună dreptate să trăiască într-o Uniune paşnică şi prosperă,

în care drepturile lor să fie pe deplin respectate, iar securitatea să le fie garantată284.

Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie trebuie să fie un spaţiu în care,

pentru toţi oamenii, inclusiv pentru resortisanţii ţărilor terţe, drepturile fundamentale

consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene sunt efectiv respectate.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona permite Uniunii să dea dovadă de mai multă

ambiţie în felul în care răspunde preocupărilor şi aspiraţiilor de zi cu zi ale cetăţenilor

europeni. În primul rând, ca urmare a rolului consolidat al Parlamentului European, în

calitatea sa de co-legislator în majoritatea domeniilor, şi a implicării mai mari a

parlamentelor naţionale, Uniunea Europeană răspunde într-o mai mare măsură pentru

acţiunile pe care le întreprinde în interesul cetăţenilor, iar legitimitatea sa democratică

sporeşte. În al doilea rând, introducerea votului cu majoritate calificată în Consiliu în

majoritatea domeniilor de politică raţionalizează procesul decizional. Şi, în cele din urmă,

controlul jurisdicţional este îmbunătăţit, ca urmare a asumării de către Curtea Europeană de

Justiţie a responsabilităţii de a supraveghea din punct de vedere judiciar toate aspectele

domeniului libertăţii, securităţii şi justiţiei şi a conferirii de forţă juridică obligatorie Cartei

Drepturilor Fundamentele. Tratatul oferă Uniunii noi obiective - combaterea excluziunii

sociale şi a discriminării - şi reafirmă obiectivul promovării egalităţii între femei şi bărbaţi285.

Prin urmare, Uniunea trebuie să dea dovadă de hotărâre în felul în care răspunde

aşteptărilor şi preocupărilor cetăţenilor. Uniunea rezistă tendinţelor de a aborda securitatea,

justiţia şi drepturile fundamentale ca aspecte izolate. Acestea se completează într-o abordare

coerentă pentru a face faţă provocărilor prezente şi celor viitoare. Drepturile consacrate în

Carta Drepturilor Fundamentale, care ghidează toate actele legislative şi politicile Uniunii

Europene, sunt protejate în mod real, iar drepturile pe care le conferă cetăţenilor devin

tangibile şi efective. Comisia aplică o politică a „toleranţei zero” în ceea ce priveşte

încălcările Cartei286.

Într-o societate globală caracterizată de schimbări tehnologice rapide, în care

schimbul de informaţii nu cunoaşte limite, este deosebit de important ca viaţa privată să fie

284 Idem.285 Gina Clayton, op. cit., pp. 95 şi următ.286 Idem.

100

protejată. Uniunea trebuie să se asigure că dreptul fundamental la protecţia datelor este

aplicat în mod consecvent. Uniunea Europeană caută să îşi întărească poziţia cu privire la

protecţia datelor cu caracter personal ale persoanelor în contextul tuturor politicilor Uniunii

Europene, inclusiv în contextul aplicării legii şi al prevenirii criminalităţii, precum şi în

relaţiile internaţionale. De asemenea, toate instrumentele de politică disponibile sunt

mobilizate pentru ca Europa să aibă o poziţie fermă cu privire la violenţa împotriva femeilor

şi a copiilor, inclusiv la violenţa domestică şi la mutilarea genitală a femeilor, pentru a apăra

drepturile copiilor şi pentru a combate toate formele de discriminare, rasism, xenofobie şi

homofobie. Nevoile persoanelor aflate într-o situaţie vulnerabilă constituie un motiv deosebit

de preocupare287.

Uniunea Europeană urmăreşte să reducă diferenţele constatate în cele 27 de state

membre în ceea ce priveşte garanţiile oferite victimelor criminalităţii şi terorismului pentru a

asigura un nivel mai ridicat de protecţie prin toate mijloacele disponibile. Legislaţia

europeană garantează un standard înalt de drepturi pentru persoanele acuzate, din punctul de

vedere al echităţii procedurilor.

În ceea ce priveşte cetăţenia europeană, aceasta a evoluat în continuare de la un

concept consacrat în tratate la o realitate tangibilă a cărei valoare adăugată faţă de cetăţenia

naţională s-a făcut vizibilă în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. Cetăţenii trebuie să poată să

beneficieze de drepturile care decurg din integrarea europeană288.

Facilitarea mobilităţii cetăţenilor este un aspect de o importanţă crucială în cadrul

proiectului european. Libera circulaţie este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii

Europene şi al familiilor lor, a cărui respectare trebuie asigurată cu stricteţe. A fost sporită

mobilitatea prin eliminarea barierelor cu care se confruntau cetăţenii atunci când se hotărau

să îşi exercite dreptul la libera circulaţie plecând într-un alt stat membru decât cel de origine

pentru a-şi efectua studiile sau pentru a lucra, pentru a înfiinţa o companie, pentru a pune

bazele unei familii sau pentru a se pensiona. Cetăţenii trebuie să fie protejaţi în orice colţ al

lumii s-ar afla. Orice cetăţean al Uniunii Europene care se află într-o ţară în care statul său

membru nu este reprezentat are dreptul să primească asistenţă consulară din partea

287 Idem.288 Ibidem, pp. 63 şi următ.

101

ambasadelor sau consulatelor oricărui alt stat membru, aplicându-i-se aceleaşi condiţii ca şi

resortisanţilor statului membru respectiv289.

Facilitarea şi încurajarea participării cetăţenilor la viaţa democratică a Uniunii este

decisivă pentru a-i aduce pe cetăţeni mai aproape de proiectul european. Creşterea prezenţei

electorale la alegerile pentru Parlamentul European reprezintă o ambiţie comună. Dreptul

cetăţenilor de a vota şi a fi aleşi la alegerile locale şi europene în ţara în care îşi au domiciliul

ar trebui să fie promovat şi consolidat şi mai mult. Introducerea „iniţiativei cetăţenilor” este

un pas înainte important pentru drepturile cetăţenilor europeni şi pentru legitimitatea

democratică a Uniunii290.

Spaţiul judiciar european şi funcţionarea corespunzătoare a pieţei unice se bazează pe

principiul fundamental al recunoaşterii reciproce. Funcţionarea eficace a acestui spaţiu

depinde de existenţa unor relaţii de încredere reciprocă între judecători, profesioniştii din

domeniul dreptului, întreprinderi şi cetăţeni. Pentru a exista încredere reciprocă trebuie să

existe standarde minime şi o înţelegere profundă a diferitelor tradiţii şi metode juridice. Nu

este suficient să fie create drepturi. Drepturile şi obligaţiile nu vor deveni o realitate decât

dacă sunt imediat accesibile celor în drept. Cetăţenii trebuie să poată avea posibilitatea de a

invoca aceste drepturi oriunde s-ar afla pe teritoriul Uniunii291.

Legislaţia Uniunii poate facilita mobilitatea şi poate oferi cetăţenilor mijloacele

necesare pentru a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie. În cazul cuplurilor internaţionale,

poate reduce stresul inutil în cazul divorţurilor sau al separărilor şi poate elimina

insecuritatea juridică actuală pentru copiii şi părinţii aflaţi într-o situaţie transfrontalieră.

Legislaţia Uniunii poate contribui la eliminarea barierelor în calea recunoaşterii actelor

juridice şi poate conduce la recunoaşterea reciprocă a efectelor actelor de stare civilă292.

Dreptul penal este un domeniu relativ nou de acţiune a Uniunii Europene, pentru care

Tratatul de la Lisabona stabileşte un cadru juridic clar. O strategie de justiţie penală care să

respecte pe deplin principiul subsidiarităţii şi al coerenţei ar trebui să ghideze politica

Uniunii Europene în ceea ce priveşte apropierea dreptului penal material şi procedural.

289 Ibidem, pp. 143 şi următ.290 Idem. 291 Idem.292 Idem.

102

Administrarea justiţiei nu trebuie să fie afectată de existenţa unor diferenţe nejustificabile

între sistemele judiciare ale statelor membre293.

Europa se confruntă cu o creştere a criminalităţii transfrontaliere. Tratatul de la

Lisabona oferă Uniunii instrumente mai bune de combatere a terorismului şi a criminalităţii

organizate. O strategie de securitate internă, bazată pe respectul deplin al drepturilor

fundamentale şi pe solidaritatea dintre statele membre, a fost pusă în aplicare cu grijă şi

hotărâre pentru a face faţă provocărilor transfrontaliere crescânde. Aceasta presupune o

abordare coordonată a cooperării poliţieneşti, a gestionării frontierelor, a cooperării în

materie de justiţie penală şi a protecţiei civile294.

Măsurile viitoare privind combaterea criminalității organizate trebuie să exploateze

cât mai mult posibil noul cadru instituţional. Traficul de persoane, pornografia infantilă,

criminalitatea informatică, infracţionalitatea financiară, contrafacerea mijloacelor de plată şi

traficul de droguri ar trebui abordate într-un mod integrator. Eficientizarea urmăririi penale

şi a condamnării în instanţă este la fel de importantă ca şi grija acordată nevoilor persoanelor

care sunt victime ale acestor infracţiuni şi reducerea cererii de servicii care este posibil să fie

furnizate de acestea. Punerea în comun a capacităţilor de aplicare a legii ale statelor membre

cu privire la anumite droguri şi rute de trafic constituie un prim răspuns operaţional concret.

De asemenea, se urmăreşte eliminarea tuturor obstacolelor în calea cooperării eficace între

autorităţile de aplicare a legii statelor membre. Agenţiile şi organismele Uniunii Europene

precum FRONTEX, Europol şi Eurojust, dar și OLAF, au un rol crucial de jucat în acest

sens. Aceste agenţii cooperează oferindu-li-se competenţele şi resursele necesare pentru a-şi

atinge obiectivele în cadrul unor roluri clar definite295.

Uniunea a adoptat o abordare integrată cu privire la controlul accesului pe teritoriul

său într-un spaţiu Schengen extins, pentru a facilita şi mai mult mobilitatea şi pentru a

asigura un nivel înalt de securitate internă. Liberalizarea vizelor a fost si continuă să fie un

obiectiv care va fi urmărit în special cu ţările vecine pentru a facilita contactele între

populaţii în baza unor condiţii clar definite. Utilizarea inteligentă a tehnologiilor moderne

pentru gestionarea frontierelor, pentru a completa acţiunea instrumentelor existente, în cadrul

293 André Klip, op. cit., pp. 15 şi următ.294 Gert Vermeulen, Wendy De Bondt, Yasmin Van Damme (edit.), Eu Cross-Border Gathering and Use of Evidence in Criminal Matters: Towards mutual recognition of investigative measures and free movement of evidence?, IRCP, Maklu, Portland, 2010, p. 16.295 Ibidem, pp. 17 şi următ.

103

unui proces de gestionare a riscurilor, poate, de asemenea, să facă Europa mai accesibilă

pentru călătorii bona fide şi poate stimula inovarea între sectoarele economice ale Uniunii

Europene, contribuind astfel la prosperitatea şi creşterea economică a Europei, şi poate, de

asemenea, să ofere cetăţenilor Uniunii un sentiment de securitate. Punerea în funcţiune a

sistemelor SIS II şi VIS a constituit şi constituie în continuare o prioritate importantă296.

În contextul eforturilor Uniunii Europene de a-şi proteja cetăţenii se înscrie şi rolul

acesteia în acţiunile de prevenire, pregătire şi răspuns în caz de crize şi dezastre. Apărarea

fermă a drepturilor fundamentale ale imigranţilor din respect pentru valorile europene, de

respect al demnităţii umane şi de solidaritate, permite acestora să aibă o contribuţie reală la

economia şi societatea europeană. Imigraţia are un rol important de jucat în a răspunde

provocărilor demografice cu care se confruntă Uniunea şi în a contribui la garantarea unei

performanţe economice solide a Uniunii Europene pe termen lung. Imigraţia poate contribui

semnificativ la realizarea strategiei Europa 2020 oferind o sursă suplimentară de creştere

dinamică297.

Uniunea Europeană a depus si depune în continuare eforturi pentru obţinerea unui

nivel uniform de drepturi şi obligaţii pentru imigranţii legali, comparabil cu cel oferit

cetăţenilor europeni. Prevenirea şi reducerea imigraţiei neregulamentare în conformitate cu

Carta Drepturilor Fundamentale este la fel de importantă pentru credibilitatea şi reuşita

politicilor UE în acest domeniu. Obiectivele politicilor Uniunii Europene nu pot fi atinse fără

o colaborare eficace cu partenerii din ţările din afara Uniunii Europene şi cu organizaţiile

internaţionale. Politicile interne şi externe din domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei sunt

legate în mod indisolubil. Continuitatea şi coerenţa politicilor interne cu cele externe, dar şi

coerenţa şi complementaritatea dintre acţiunile Uniunii şi cele ale statelor membre sunt

esenţiale pentru obţinerea de rezultate298.

Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii Europene noi posibilităţi de a acţiona mai

eficient în relaţiile sale externe. Conform tratatului, Comisia are un rol-cheie de jucat în ceea

ce priveşte concretizarea dimensiunii externe a domeniului justiţie şi afaceri interne al

Uniunii Europene. Conform acestui tratat, Înaltul Reprezentant, care este şi vicepreşedinte al

296 http://eur-lex.europa.eu/; Ruben Zaiotti, Cultures of Border Control: Schengen and the Evolution of European Frontiers, Univ. of Chicago Press, Chicago, 2011, pp. 1 şi următ.297 Idem.298 Gina Clyton, op. cit., pp. 95 şi următ.

104

Comisiei, şi Comisia asigură coerenţa între relaţiile externe şi celelalte aspecte ale acţiunii

externe a Uniunii Europene, inclusiv în colaborare cu Serviciul european pentru acţiune

externă.

2.4.3. Regimul Uniunii Europene în ceea ce priveşte acordarea azilului

Amploarea fenomenului migraţiei, în care sunt antrenate peste o sută de milioane de

persoane şi care afectează un mare număr de state, a determinat comunitatea internaţională

să-i acorde o importanţă deosebită. Organizaţia Internaţională a Muncii, al cărui obiectiv

statutar este de a proteja interesele muncitorilor imigranţi când sunt folosiţi într-o altă ţară

decât a lor, a adoptat o serie de convenţii şi recomandări în avantajul lor. În prezent se pune

într-un mod dramatic problema dreptului de azil. Această chestiune face obiectul multiplelor

conferinţe şi documente naţionale şi internaţionale. Dreptul de azil justifică acţiunile

Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi (HCR),o întreagă politică europeană

şi mondială se preocupă de acest subiect299.

Aşa cum reţine şi V. Efremov, cuvântul azil vine din grecescul asulon care

desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter religios, inviolabil. În timp, acest sens a

evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană alungată (urmărită) pentru diverse motive

putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi protecţie. În prezent, conceptul de azil

are diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil

diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor

reglementări precise. În trecut, se ştie că Egiptenii practicau azilul încă din ultimele secole

înaintea erei noastre. Era un privilegiu al suveranului acordat preoţilor pentru a proteja

templele, dar şi împrejurimile. Grecii, fondatori ai azilului, acordau o imunitate specială

persoanelor, vinovate sau nu, urmărite de duşmani. Protecţia acordată avea o tentă religioasă,

considerându-se că Zeus este ultima salvare. Romanii acordau, de asemenea, un loc

important azilului, considerând că legea trebuie să asigure securitatea tuturor cetăţenilor.

Evreii asociau azilul cu aplicarea legii talionului; era permis unui apropiat al victimei unui

299 Ibidem, pp. 178 şi următ.

105

omor să-l ucidă pe autorul involuntar al faptei, dar numai dacă acesta părăsea centrul de

refugiu în care s-a refugiat300.

Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia

drepturilor fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În 1999, statele membre ale

Uniunii Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea

face faţă problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european301.

De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative

importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre.

Regulamentul Dublin stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri

de azil individuale. Directiva privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime

pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea, educaţia şi sănătatea acestora.

Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele minime pentru procedurile de azil,

aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul internaţional, întrucât această tematică nu a

fost reglementată iniţial, de către Convenţia din 1951. Directiva de Calificare introduce

conceptul de protecţie subsidiară, care vine să completeze Convenţia privind Statutul

Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează să fie acordată persoanelor ce se

confruntă cu riscuri de vătămare gravă. Uniunea Europeană a creat, de asemenea, un Fond

European pentru Refugiaţi, pentru a oferi sprijin financiar statelor membre care să le permită

sistemelor lor de azil să lucreze eficient. Eurodac este o bază de date electronică care a fost

lansată pentru compararea amprentelor şi pentru a determina dacă un solicitant de azil a

depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru302.

Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de

relocare în interiorul şi în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene

influenţează considerabil dezvoltarea mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte

ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar fi Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul

European şi Curtea Europeană de Justiţie, au puteri legislative, executive şi judiciare în

domeniile direct relevante pentru mandatul UNHCR303.

300 Valeriu Efremov, op. cit., p. 44301 Gina Clyton, op. cit., pp. 403 şi următ.302 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 521-522.303 Idem.

106

În ciuda directivelor şi regulamentelor care vizează armonizarea Uniunii Europene,

există încă diferenţe semnificative între statele membre, în abordările lor la  protecţie,

şansele şi ratele de recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi condiţiile de primire, cum

ar fi asistenţa medicală disponibilă pentru bărbaţi, femei şi copiii care solicită azil. De

exemplu, în unele state membre ale Uniunii Europene, accesul la sprijinul material de bază

este atât de limitat că mulţi solicitanţi de azil ajung să doarmă pe străzi. Prin urmare,

UNHCR urmează îndeaproape legislaţia şi politicile Uniunii Europene în materie de azil şi

oferă recomandări şi consiliere pentru instituţiile Uniunii Europene şi cele 27 de state

membre cu privire la o gamă largă de probleme legate de protecţia refugiaţilor, relocarea şi

integrarea acestora. Agenţia pentru Refugiaţi emite periodic rapoarte, propuneri şi observaţii

cu privire la dreptul de azil şi politica Uniunii Europene304.

Uniunea Europeană a luat, în discuţie problema dreptului de azil şi recunoaşterea

calităţii de refugiat, în măsura în care se ridică problema liberei circulaţii interne nu numai a

muncitorilor, dar şi a cetăţenilor, ceea ce o obligă să precizeze care este soarta străinilor din

ţările terţe care ar intra pe teritoriul unuia din statele membre atât în ceea ce priveşte

condiţiile de intrare şi şedere, precum şi drepturile şi obligaţiile lor. Principiul liberei

circulaţii nu a privat statele să ia măsurile pe care le credeau necesare privind dreptul de azil

şi controlul imigrării ce provenea din ţările terţe. Tratatul de la Amsterdam a făcut un pas

decisiv prin trecerea dreptului de azil (politica vizelor, a imigrării, a circulaţiei persoanelor)

de la cooperarea interguvernamentală, în domeniile problemelor comunitare305.

Regulamentul EURODAC, destinat să permită compararea amprentelor digitale în

vederea aplicării efective a Convenţiei de la Dublin privind determinarea statului responsabil

cu examinarea cererii de azil, a fost adoptat, fiind operabil de la 15 ian.2003; el vizează

accelerarea deciziei, optimizarea cooperării între statele membre şi o mai bună protejare a

unităţii grupurilor familiale. Consiliul European de la Bruxelles din 5 şi 6 noiembrie 2004 a

confirmat până în final realizarea în anul 2010, a unui regim de azil comun. Directiva asigură

solicitanţilor de azil aceleaşi garanţii minime în primă instanţă, rămânând destul de suplu în

aplicarea sa pentru a combate frauda. În acelaşi timp, favorizează examinarea rapidă a

cererilor şi asigură posibilitatea de recurs jurisdicţional; garantează dreptul la întreţinere şi

asigură respectul principiilor în examinarea cererii. Curtea de Justiţie Europeană este 304 Idem.305 Ibidem, p. 523.

107

competentă în acest domeniu; directiva prevede excepţii pentru cazurile de cereri nefondate,

care vor permite statelor de a se concentra asupra examinării cazurilor celor mai serioase. De

asemenea, Directiva recunoaşte calitatea de refugiat a persoanelor persecutate pentru

orientările lor sexuale sau de apartenenţă la un grup social şi conţine clauze de excludere

vizând persoanele care pot constitui o ameninţare pentru securitatea statelor membre sau care

au comis crime grave306.

Chiar dacă se manifestă un anumit progres în privinţa bazei comune de admitere a

cererii de azil există numeroase diferenţieri între ţările membre ale Uniunii Europene în

politica faţă de refugiaţi şi azilanţi, deoarece principiul suveranităţii naţionale continuă să

joace un rol important în evaluarea conceptelor şi criteriilor în materie.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precizează că „dreptul de azil este

garantat prin respectarea regulilor Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 şi a

Protocolului din 31 iulie 1967 privind statutul refugiaţilor conform Tratatului ce a instituit

Comunitatea europeană” (art.18) şi că „expulzările colective sunt interzise”. Totodată, Carta

reglementează că „nimeni nu poate fi alungat, expulzat sau extrădat spre o ţară unde există

riscul ca el să fie supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente

inumane sau degradante” 307. În viziunea filozofului german Emmanuel Kant, „orice

persoană are dreptul sacru când ajunge pe pământ străin, să nu fie tratat ca un duşman,

existând un drept care revine oricărei fiinţe umane în virtutea participării la posesia comună

a suprafeţei pământului care exclude obligaţia oamenilor să se împrăştie la infinit, ci îi

constrânge să suporte, în ciuda propriei coexistenţe, dreptul de a-şi găsi un loc oriunde în

lume. Acest drept de găzduire, adică autorizarea acordată noilor sosiţi străini, nu se întinde

dincolo de condiţiile posibile de a încerca o stabilire a relaţiilor cu primii locuitori. În acest

mod, continentele îndepărtate pot stabili între ele relaţii pacifiste care pot fi legalizate”308.

Totuşi, dreptul de azil nu este privit ca un drept absolut numai pentru motivul că „toţi

suntem posesori ai suprafeţei pământului”, ci el trebuie să contribuie la unirea tuturor,

bărbaţi şi femei, pentru a înfrunta singurătatea. Nici o comunitate nu-şi poate rezerva dreptul

de a conduce valorile universale în numele propriei sale valori. Acţiunea pentru libertate a

azilului constituţional, nediscriminarea în cadrul azilului convenţional, solidaritatea necesară

306 Idem. 307 http://europa.eu/308 http://eur-lex.europa.eu/

108

a azilului temporar, compasiunea protecţiei subsidiare şi motivaţiile altor tipuri de azil, sunt

acţiuni care apropie valorile universale. Toate aceste încercări nu trebuie să ignore faptul că

în cadrul colectivităţilor istorice se creează valori de-a lungul istoriei. Ar fi un mare pericol

să fie discreditate, respinse, căci ele sunt, totodată, locul confruntărilor creatoare şi a

moştenirii conflictelor anterioare. Interesul general, dreptul la pământ, egalitatea între bărbaţi

şi femei, integritatea corporală, sunt valori cu vocaţie universală, pe care solicitantul de azil,

chiar purtător al unor valori proprii, trebuie să le recunoască. Astfel, în acest proces de

diferenţiere şi convergenţă se formează dreptul de azil, dreptul de cetăţenie, în care

cetăţeanul de aici şi cel din altă parte sunt legaţi în căutarea unei universalităţi comune309.

2.4.4. Refugiaţii şi protecţia subsidiară a acestora

Cu toate că nu există statistici exacte din partea Uniunii Europene, datele arată că în

anul 2007 unui număr de 44.500 de persoane li s-a acordat statutul de refugiat, iar unui

număr de 49.400 de persoane li s-au acordat forme alternative de protecţie internaţională310.

În cadrul Consiliului European de la Tampere din octombrie 1999, ţările Uniunii

Europene s-au angajat să înfiinţeze un Sistem european comun de azil (SECA), pe baza

aplicării complete şi cuprinzătoare a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul

refugiaţilor, la care se adaugă Protocolul de la New York din 1967, pentru afirmarea

principiului nereturnării şi pentru a asigura că nici o persoană nu este trimisă înapoi într-o

locaţie în care ar putea să fie supusă persecuţiei. Înfiinţarea unui asemenea sistem presupune,

pe termen scurt, o aliniere mai precisă a normelor privind recunoaşterea şi sensul statutului

de refugiat. Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 stabileşte standarde

minime pentru a acorda statul de refugiat sau tipuri subsidiare de protecţie resortisanţilor

unor ţări din afara Uniunii Europene sau persoanelor apatride, definind totodată şi conţinutul

protecţiei care urmează să li se ofere. Directiva se aplică tuturor solicitărilor depuse la

frontieră sau pe teritoriul unei ţări din Uniunea Europeană. În plus, ţările Uniunii Europene

sunt libere să introducă sau să păstreze standarde mai favorabile311.

309 Idem.310 Gina Clyton, op. cit., pp. 445 şi următ.311 Idem.

109

Statutul de refugiat îl poate solicita orice resortisant al unei ţări din afara Uniunii

Europene sau apatrid aflat în afara ţării sale de origine şi care nu doreşte sau nu poate să se

întoarcă în acea ţară din cauza temerii de a fi supus persecuţiei. Solicitanţii care nu se

califică pentru statutul de refugiat pot solicita forme subsidiare de protecţie312.

Pentru a evalua în mod corect cererile, ţările din Uniunea Europeană trebuie să ţină

cont de următoarele aspecte313:

toate faptele relevante privind ţara de origine din momentul în care se ia decizia

privind cererea, inclusiv legile şi reglementările din ţara de origine şi modul de

aplicare a acestora;

documentaţia relevantă sau declaraţiile solicitantului din care reiese dacă a fost sau

poate fi supus persecuţiei sau vătămării grave;

dacă există un indiciu serios privind temerilor fondate ale solicitantului de a fi supus

persecuţiei sau al riscului real de a suferi vătămări grave, în cazurile în care

solicitantul a fost deja supus persecuţiei sau altor vătămări grave şi nejustificate;

situaţia individuală a solicitantului (context, vârstă, sex, acte la care solicitantul a fost

sau ar putea fi expus şi care ar duce la persecuţie sau la vătămare gravă etc.);

orice activitate desfăşurată de solicitant de la părăsirea ţării de origine.

Ţările Uniunii Europene trebuie să ţină cont de sursa ameninţării. Această ameninţare

trebuie să vină din partea:

o statului;

o partidelor sau organizaţiilor care conduc statul;

o actorilor non-statali, în cazul în care statul nu doreşte sau nu poate oferi o protecţie

eficace.

În scopurile acestei directive, protecţia „de stat” poate fi oferită şi de către partide sau

organizaţii, inclusiv organizaţii internaţionale care controlează o regiune sau o parte vastă a

teritoriului statului314.

Odată ce au stabilit că teama de a fi persecutat sau de a suferi alte vătămări grave şi

nejustificate este fondată, ţările Uniunii Europene pot examina dacă acestea sunt clar

restrânse la o anumită parte a teritoriului din ţara de origine şi, în cazul în care este aşa, dacă

312 Idem.313 Idem.314 Idem.

110

solicitantul ar putea fi trimis înapoi în mod rezonabil într-o altă parte a ţării, unde nu ar

exista motive să se teamă că va fi persecutat sau supus altor vătămări grave şi nejustificate.

În accepţiunea acestei directive, se consideră că următoarele situaţii care duc la încălcări

grave ale drepturilor umane fundamentale, prin natura sau prin repetarea lor, constituie

„persecuţie” dacă sunt bazate pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un

anumit grup social sau opinie politică315:

– violenţă fizică sau psihică, inclusiv acte de violenţă sexuală;

– măsuri juridice, administrative, poliţieneşti sau judiciare care sunt discriminatorii sau

sunt implementate într-o manieră discriminatorie;

– urmărirea în justiţie sau sancţionarea disproporţionată sau discriminatorie sau pentru

refuzul satisfacerii unui stagiu militar care ar include crime extrem de grave, cum ar

fi crime de război şi crime împotriva umanităţii;

– refuzul unei căi judiciare de atac care conduce la o sancţiune disproporţionată sau

discriminatorie;

– acte împotriva persoanelor de un anumit sex sau acte împotriva copiilor.

Este indiferent dacă solicitantul posedă efectiv caracteristicile pe care se bazează

discriminarea; este suficient ca asemenea caracteristici să îi fie atribuite de către părţile

persecutoare. Tot astfel, este indiferent dacă solicitantul vine dintr-o ţară în care mulţi

oameni sau toţi oamenii se confruntă cu riscul oprimării generalizate.

Refugiaţii îşi pot pierde statutul de refugiat în anumite cazuri (dobândirea unei noi

naţionalităţi, întoarcerea voluntară în ţara de origine, dacă situaţia din ţara de origine a

dispărut sau s-a schimbat într-o asemenea măsură încât nu mai este necesară protecţia etc.).

În orice caz, dovada că un refugiat nu mai este eligibil pentru protecţie internaţională cade în

sarcina ţării din Uniunea Europeană. Persoanelor care au comis următoarele fapte li se poate

refuza statutul de refugiat sau protecţia subsidiară316:

crimă de război, o crimă împotriva umanităţii sau o crimă împotriva menţinerii păcii;

o crimă gravă de drept comun;

acte ce contravin principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Totuşi, ţările Uniunii Europene trebuie să evalueze aceste cazuri în mod individual şi

să ofere solicitanţilor posibilitatea unei căi de atac împotriva deciziilor de refuzare a 315 Idem316 Idem.

111

protecţiei internaţionale. Directiva prevede ca ţările Uniunii Europene să acorde statutul de

protecţie subsidiară celor care solicită protecţie internaţională dacă aceştia se află în afara

ţării lor de origine şi nu se pot întoarce în acea ţară din cauza unui risc real de a suferi

vătămări grave, cum ar fi317:

tortură sau tratament inuman sau degradant sau sancţiuni;

pedeapsa cu moartea sau execuţia;

o ameninţare gravă şi individuală la adresa vieţii sau a persoanei unui civil, ca

rezultat al violenţei nediscriminatorii ce apare în situaţii de conflict armat

internaţional sau naţional.

Protecţia subsidiară poate fi retrasă dacă situaţia din ţara de origine a încetat să mai

existe sau s-a modificat într-atât încât protecţia nu mai este necesară. Ţările Uniunii

Europene se angajează să ţină cont în mod special de nevoile anumitor categorii de oameni

(minorii în general, minorii neînsoţiţi, persoanele cu dezabilități, persoanele în vârstă,

femeile însărcinate, părinţii singuri însoţiţi de minori şi persoanele care au fost supuse

torturii, violului sau altor forme grave de violenţă psihologică, fizică sau sexuală)318.

În baza condiţiilor ce pot fi definite de ţările Uniunii Europene, membrii familiei unui

beneficiar al statutului de refugiat sau de protecţie subsidiară au dreptul la aceleaşi beneficii

ca şi beneficiarul. Această directivă le impune ţărilor Uniunii Europene să garanteze o serie

de drepturi pentru persoanele care se califică pentru statutul de refugiat sau de protecţie

subsidiară, printre care319:

principiul nereturnării;

dreptul la informare într-o limbă pe care o înţeleg;

dreptul la un permis de şedere valabil cel puţin trei ani, cu posibilitatea de reînnoire

pentru refugiaţi, şi un permis de şedere valabil cel puţin un an, cu posibilitatea de

reînnoire, pentru persoanele cu statut de protecţie subsidiară;

dreptul de a călători în interiorul şi în afara ţării care a acordat statutul de refugiat sau

protecţie subsidiară;

dreptul la un loc de muncă remunerat, ca angajat sau ca liber-profesionist şi dreptul

de a urma cursuri de formare profesională;

317 Idem.318 Idem319 Idem.

112

accesul la sistemele de învăţământ pentru minori şi de reconversie profesională

pentru adulţi;

acces la îngrijire medicală şi la orice alte forme de îngrijire necesare, în special

pentru persoanele cu nevoi speciale (minori, victime ale torturii, ale violului sau ale

altor forme de violenţă psihologică, fizică sau sexuală etc.);

accesul la un spaţiu de locuit corespunzător;

accesul la programe de facilitare a integrării în societatea gazdă şi la programe care

facilitează întoarcerea voluntară în ţara de origine.

113

CAPITOLUL III – CONCEPŢIA UNIUNII EUROPENE DESPRE CELE

PATRU LIBERTĂŢI

3.1. Introducere

Uniunea Europeană este un „sistem legal creat pentru a face faţă problemelor

contemporane şi pentru a realiza un set de obiective pe care statele, de o manieră individuală,

nu au putut să le realizeze singure”. Această idee se regăseşte condensată, aşa cum afirmă

Damian Chalmers, Gareth Davies şi Giorgio Monti, în cuvântul „Uniune”. În opinia

autorilor, „trăsătura definitorie a Uniunii Europene este aceea că aceasta este o Uniune care

se pretinde a fi Europeană”. Misiunea sa, conform aspectelor prevăzute la începutul

Preambulului la Tratatul asupra Uniunii Europene, este de a determina dezvoltarea idealului

european şi moştenirii europene. Astfel, Uniunea Europeană „este menită să marcheze o

nouă etapă în procesul european de integrare care a debutat odată cu crearea Comunităţilor

Europene. Aceasta se inspiră din moştenirea culturală, religioasă şi Umanistă a Europei, din

care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inviolabile şi inalienabile ale persoanei

umane, libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept (…)”. Doar prin prisma acestei

idei pot fi înţelese cele două agende ale Uniunii Europene: pe de o parte, dezvoltarea

continuă a acestor idei, iar pe de altă parte, „guvernarea problemelor Europei

contemporane”. Autorii au remarcat, în analiza lor, că în unele domenii între aceste două

agende se înregistrează tensiune, dezechilibru şi disfuncţii. În altele, în schimb, acestea se

dezvoltă normal una prin prisma celeilalte. Echilibrul dintre cele două este în continuă

mişcare, schimbându-se constant în funcţie de schimbările ideilor politice, de evoluţia

114

constantă a sistemului instituţional al Uniunii Europene, dar şi în funcţie de schimbările care

au loc pe scară globală320.

Două aspecte trebuie însă discutate pentru că de la acestea trebuie să pornim în

analiza noastră ştiinţifică. În primul rând, este vorba despre clarificarea ideii de Europa, iar

apoi despre clarificarea ideii de Uniune Europeană.

Termenul „Europa” a fost folosit în diverse scopuri. Cele mai vechi referiri la Europa

se regăsesc în mitologia greacă. Potrivit acesteia, Europa a fost o femeie feniciană sedusă de

Zeus pentru a veni din Liban în Creta321. Europa era şi un termen fenician folosit pentru a

desemna apusul de soare, sens în care termenul era asociat în Grecia Antică cu ideea de

„vest/occident”, fiind folosit iniţial pentru a face referire la teritoriile aflate la vest de Grecia.

Ulterior, odată cu expansiunea Greciei, Alexandru cel Mare a folosit termenul Europa pentru

a desemna teritoriile din Grecia şi din Asia Minor (sau coasta Mediterană turcă de astăzi).

Ulterior, în timpul Imperiului Roman, termenul nu s-a bucurat de o utilizare frecventă,

pentru ca mai apoi utilizarea acestuia să revină în forţă pentru a desemna o idee politică

importantă a secolului al VIII-lea d.Hr. Din acest moment semnificaţia termenului s-a

îmbogăţit. Odată cu avansarea islamului din sud şi din est, termenul Europa a fost folosit

pentru a desemna „rezistenţa faţă de această religie”. Mai apoi, termenul Europa a fost

folosit pentru a desemna ideea de „creştinătate vestică/occidentală”322. Toate aceste elemente

sunt asociate identităţii europene323.

Începând cu secolul al XII-lea, termenul Europa a fost folosit pentru a se face referire

la „un loc ai cărui locuitori împărtăşeau un mod de viaţă bazat pe umanismul creştin care

gravita în jurul ideii de Dumnezeu şi de Hristos, portretizat ca om”324. Tot acum, Europa a

început să fie asociată cu o anumită formă de economie politică, anume aceea de „comerţ

rural”. Cetatea rurală a devenit însă centrul economiei locale, iar relaţiile comerciale dintre

oraşe s-au extins şi în afara Europei – atât cât era aceasta la acel moment -, astfel încât,

începând cu secolul al XV-lea, comerţul a cunoscut o perioadă înfloritoare între porturile

320 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, European Union Law, Second Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, pp. 3-4.321 D. De Rougemont,The Idea of Europe, Macmillan, New York, 1965, pp. 6-19.322 R. McKitterick , Charlemagne: The Formation of a European Identity, Cambridge University Press , Cambridge, 2008 .323 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 4-5. 324 J. Le Goff , The Birth of Europe, Blackwell, Oxford, 2005, pp. 76 –80 .

115

italiene sudice şi cele nordice ale Fleandrei. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, s-a

înregistrat o evoluţie considerabilă a ideii de Europa. Astfel, stabilirea statului – naţiune

modern şi consolidarea puterii în cadrul birocraţiilor centralizate au dus la crearea unor

politici de centru precum cea a taxelor, a legii şi a ordinii şi politica externă 325. Ulterior, în

secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, idea de Europa reprezenta întruchiparea unor idei

utopice. Astfel, autori precum Rousseau şi Kant vedeau Europa ca fiind „expresia anumitor

idei precum contractul social dintre naţiuni sau ca fiind o formă a păcii perpetue”. Damian

Chalmers, Gareth Davies şi Giorgio Monti sunt de părere că, în secolul al XX-lea, ideea de

Europa se va contura ca urmare a implicării exercitate de Statele Unite în Europa în cadrul

celor două Războaie Mondiale, a Războiului Rece şi al „regenerării Europei după cel de-al

Doilea Război Mondial – sub influenţa masivă a identităţii europene”326. Dacă am face

referire la democraţia de piaţă de după comunism, atunci „reîntoarcerea la Europa”

reprezintă „întoarcerea către Vest/Occident şi către valorile asociate Satelor Unite, anume de

pieţe libere şi democraţie constituţională”. Astăzi, Europa are valori similare însă, în acelaşi

timp, diferite de cele ale Statelor Unite. Astfel, piaţa liberă şi democraţia constituţională sunt

înţelese diferit prin prisma ideilor europene327.

Diferenţele actuale dintre Statele Unite şi Europa se justifică, şi prin faptul că, aşa

cum au arătat şi J. Habermas şi J. Derrida, „Europa contemporană a fost conturată de

experienţa regimurilor totalitare ale secolului al XX-lea şi de Holocaust la care au fost

părtaşe şi regimurile naţional socialiste. O sensibilitate evidentă faţă de păstrarea integrităţii

corporale se reflectă, printre altele, şi în faptul că atât Consiliul Europei, cât şi Uniunea

Europeană au făcut din abolirea pedepsei capitale o condiţie esenţială pentru aderare la

Uniunea Europeană”328. De-a lungul secolelor, Europa s-a poziţionat „la centrul lumii”

asumându-şi rolul de civilizatoare şi de sursă de progres şi de valori umane. Natura sui

325 C. Tilly (ed.), The Formation of Nation-States in Europe, Princeton University Press, Princeton, 1975 ; G. Poggi , The Development of the Modern State: A Sociological Introduction, Stanford University Press, Stanford, 1978 ; M. Mann, ‘ The Autonomous Power of the State: Its Origins, Mechanisms and Results ’, în European Journal of Sociology, nr. 25, 1984, p. 185 ; H. Spruyt , The Sovereign State and its Competitors: An Analysis of Systems Change, Princeton University Press, Princeton, 1994 .326 G. Delanty , Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, Macmillan , Basingstoke , 1995, pp. 115 –155 .327 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 5-6.328 J. Habermas, J. Derrida, „February 15, or, What Binds Europeans Together: Plea for a Common Foreign Policy Beginning in Core Europe”, în D. Levy et all., Old Europe, New Europe, Core Europe: Transatlantic Relations after the Iraq War, Verso, London, 2005, pp. 10-12.

116

generis a Uniunii Europene şi al procesului integrării europene este evidenţiată prin

intermediul ideii de cooperare dintre naţiuni329.

La rândul său, ideea de „Uniune Europeană” este diferită de ideea de Europa – aşa

cum a fost aceasta din urmă prezentată mai sus. Iniţial s-a sugerat un sistem bazat pe

cantoane, bazat pe modelul elveţian, în cadrul căruia Europa să fie alcătuită din 100 de

cantoane care aveau să contribuie individual la crearea unei armate europene menite să

asigure pacea şi să promoveze justiţia între statele europene (John Bellers, 1710). În secolul

al XIX-lea, Frenchman Saint-Simon a propus, într-un pamflet publicat în 1814 intitulat Plan

for the Reorganisation of the European Society, o Europă în care sistemul statal să fie

înlocuit cu un sistem în cadrul căruia să existe un organism central suveran, „un Parlament

European va fi creat pentru a decide asupra intereselor comune, iar acesta va fi compus din

Camera Lorzilor şi Camera Comunelor”. Această idee a fost primită cu deschidere de către

elitele secolului al XIX-lea (Mazzini, Proudhon, V. Hugo) care s-au declarat în favoarea unei

Europe unite. După Primul Război Mondial ideea predominantă a fost aceea a „mişcării pan-

europene” promovată de N. Coudenhove-Kalergi în lucrarea Pan-Europa330. Această idee a

fost susţinută de numeroşi intelectuali şi politicieni, la nivel transnaţional331.

Evenimentul care a determinat declanşarea iniţiativelor pentru crearea unei Europe

unite a fost cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, pornind de la crearea Comunităţilor

Europene s-a ajuns, în zilele noastre, la creare Uniunii Europene – ca centru independent, cu

propriul sistem de drept, cu valori şi simboluri proprii332. S-au conturat astfel două idei

principale. Pe de o parte, ideea că Europa este o alternativă la statul – naţiune, iar pe de altă

parte, ideea că Europa este o entitate monolitică, centralizată „care striveşte comunităţile

locale şi auto-guvernarea”333. În acest context, unii autori consideră că ideea de „Uniune

Europeană” „a devenit o justificare pentru politica de guvernare naţională, (…) un

instrument prin care guvernele naţionale îşi urmăresc interesul naţional”. Din acest punct de

vedere, Europa nu este o alternativă la statul – naţiune, ci un instrument prin care acesta se

descoperă pe sine în context global334. În opinia exprimată de Damian Chalmers, Gareth

Davies şi Giorgio Monti, ideea de „Uniune Europeană” are trei sensuri: stabilirea unei

329 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 6-7.330 N. Coudenhove-Kalergi , Pan-Europe, Knopf , New York , 1926.331 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 7-8.332 C. Shore, Building Europe: The Cultural Politics of European Integration, Routledge, London, 2000 .333 M. Holmes (ed.), The Eurosceptical Reader, Macmillan , Basingstoke, 1996.

117

comunităţi politice în competiţie cu statul – naţiune – sens în care orice politică, procedură

sau instituţie a Uniunii este evaluată din punct de vedere al efectelor pe care le are asupra

autonomiei naţionale; politicile de guvernare; şi Uniunea Europeană ca şi cadru pentru

dezbaterile despre natura statului şi a identităţii naţionale335.

Unii autori au fost preocupaţi de aspectele economice ale dreptului european, sens în

care au analizat felul în care jurisprudenţa europeană a definit şi împărţit sfera pieţei

interioare de ce a pieţelor interne, dezvoltând astfel o relaţie între aceste două categorii. În

acest sens, Wolf Sauter şi Harm Schepel s-au concentrat pe probleme precum „Statul în viaţa

economică, rolul actorilor privaţi şi al pieţei interioare, relaţia dintre libertăţile economice şi

drepturile politice”, dar şi de a arăta în ce măsură legislaţia pieţei interioare a Uniunii

Europene reflectă modelele particulare de capitalism, precum neoliberalismul sau modelul

social european336.

În demersul lor, Wolf Sauter şi Harm Schepel au pornit de la Tratatul privind

Comunitatea Economică Europeană care a fost descris ca fiind „un sistem al liberalismului

încorporat, o combinaţie între liberalizarea externă a comerţului şi intervenţionismul intern”.

Tratatul privind Comunităţile Europene le recunoştea explicit statelor membre libertatea de a

avea economii mixte337. Absenţa unor prevederi referitoare la politica socială în Tratatul de

la Roma a determinat luarea unei decizii fundamentale în favoarea bunăstării statale interne

sub controlul democraţiei directe338. Adoptarea Actului Unic European a dat ocazia statelor

membre să schimbe autoritatea de luare a deciziilor de la nivelul instituţiilor politice

naţionale şi a reprezentat recunoaşterea faptului că „modelul economiei mixte naţionale era

depăşit”339.

Wolf Sauter şi Harm Schepel sunt de părere că liberalismul încorporat a reprezentat,

din mai multe puncte de vedere, o contradicţie in terminis, dar şi un compromis care s-a

334 M. Malmborg, B. Stråth, ‘Introduction: The National Meanings of Europe’, în M. Malmborg, B. Stråth (eds.), The Meaning of Europe, Berg, Oxford, 2002, 1, p. 20.335 Damian Chalmers, Gareth Davies, Giorgio Monti, op. cit., pp. 8-9.336 Wolf Sauter, Harm Schepel, State and Market in European Union Law, The public and Private Spheres of the internal Market before the EU Courts, Cambridge Universitz Press, Cambridge, 2009, p. 1.337 A se vedea prevederile art. 295 din Tratatul privind Comunităţile Europene.338 S. Giubboni, Social Rights and Market Freedom in the European Constitution – A Labour Law Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.339 J. Gillingham, European Integration 1950–2003 – Superstate or New Market Economy?, Cambridge University Press, 2003, p. 294; B. Eichengreen, The European Economy Since 1945 – Coordinated Capitalism and Beyond, Princeton University Press, 2007; T. Judt, Postwar – A History of Europe Since 1945, Penguin, London, 2005; Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 2-4.

118

transformat în „victima propriului succes” în măsura în care o piaţă internaţională este

înlocuită cu una internă340. În anii care au despărţit Tratatul de la Roma din 1957 şi Tratatul

de la Maastricht din 1992 au fost puse în lucru două procese structurale care explică şi

dispariţia liberalismului încorporat. Primul astfel de proces a fost o consecinţă a faptului că

separarea pieţei de viaţa socială şi politică a fost artificială. Pentru a putea fi eficient,

procesul de construire al pieţei şi de intervenţie politică în cadrul proceselor pieţei, ca şi

procesele de integrare economică, trebuie să fie coordonate. Acesta este şi motivul pentru

care în societăţile complexe funcţionarea pieţelor necesită un anumit cadru legislativ. Cel de-

al doilea proces este cel care rezultă din ceea ce se numeşte „asimetrie constituţională”

rezultată din combinarea liberalismului încorporat cu „procesul de constituţionalizare”.

Astfel, la nivel naţional, politica economică şi cea de protecţie socială au avut şi încă au

acelaşi statut constituţional. Consecinţa acestui aspect o reprezintă faptul că orice conflict

dintre cele două tipuri de interese poate fi rezolvat doar la nivel politic, prin votul majorităţii

sau prin compromis. Odată cu stabilirea de către Curtea de Justiţie a principiilor „efectului

direct” şi „supremaţiei”, orice reglementare de drept european primar sau secundar va trece

înaintea oricăror reguli sau practici naţionale. Tratatul de la Maastricht a jucat un rol

important în procesul de integrare a dreptului european la nivelul statelor membre341.

Articolele 2 şi 3 din Tratatul privind Comunităţile Europene conţineau o listă lungă a

obiectivelor şi a activităţilor care trebuiau reconciliate şi coordonate politic, printre care:

politica socială, de mediu, protecţia consumatorilor, de „coeziune economică şi socială” şi

cea industrială. În acelaşi timp, statele membre aveau misiunea de a îşi coordona politicile

economice conform principiului „economiei de piaţă deschisă în care competiţia este liberă”

– conform prevederilor instituite de articolele 4 şi 98 din Tratatul privind Comunităţile

Europene. Cadrul economic al Comunităţii a evoluat într-un sistem protejat de decizia Curţii

de Justiţie BVerfG (Bundesverfassungsgericht)342. Pe de o parte, Tratatul de la Maastricht

aducea în discuţie probleme serioase de natură constituţională la nivelul uniunii politice, dar

şi fezabilitatea constituţionalităţii şi a democraţiei supranaţionale. Pe de altă parte, acest

tratat proteja piaţa interioară şi uniunea economică de diverse probleme ce puteau surveni.

340 J. R. Hollingsworth, R. Boyer (eds.), Contemporary Capitalism: The Embeddedness of Institutions, Cambridge University Press, 1999; P. A. Hall, D. Soskice (eds.), Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations of Comparative Advantage, Oxford University Press, 2001.341 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 5-6.342 Bundesverfassungsgericht, Brunner v. European Union Treaty, 1 (1994), CMLR 57, paras. 54 - 55.

119

Atâta timp cât competenţele şi atribuţiile Comunităţii Europene se concretizau în „activităţi

ale uniunii economice, BVerfG prevedea că statele membre puteau să se bazeze în

continuare pe propria lor suveranitate şi pe statutul de membri ai tratatelor”. În acest context,

s-a stabilit o nouă formă de separare între sfera economică şi cea politică, iar „Europa putea

rămâne o Piaţă fără Stat atâta timp cât membrii componenţi erau mulţumiţi să fie State fără

Pieţe”343.

La scurt timp însă Curtea de Justiţie a respins ideea că Tratatul de la Maastricht ar

reprezenta „o Cartă a libertăţilor economice”344. În primul rând, Curtea a arătat că libertăţile

pieţei servesc scopului liberal de îndeplinire a libertăţii comerciale în cadrul fiecărui stat

membru, iar nu doar ca şi cadrul legislativ pentru dintre statele membre345. Apoi, aceasta a

stabilit de o manieră definitivă că regulile Comunităţii Europene privind concurenţa

reprezintă punctul de reper exclusiv pe care statele membre trebuie să şi-l însuşească în

cadrul politicilor sociale şi economice346.

Libertăţile fundamentale reprezintă „piatra de temelie a Pieţei interioare”, iar articolul

3 (c) din Tratatul privind Comunităţile Europene le-a definit ca fiind „caracterizate de

abolirea, între statele membre, obstacolelor la libera mişcare a bunurilor, persoanelor,

serviciilor şi capitalurilor”. Au fost identificate două dimensiuni ale prevederilor legale

referitoare la libertăţile de mişcare. În primul rând, este vorba despre dimensiunea

determinării tipurilor de măsuri care sunt cuprinse de regulile libertăţilor de mişcare şi

dimensiunea definiţiei justificărilor legitimităţii interesului public. Cele două dimensiuni

identificate se află în strânsă legătură. Tratatul conţine prevederi referitoare la libera mişcare

a bunurilor, serviciilor, lucrătorilor şi a capitalurilor fără discriminări bazate pe origine sau

naţionalitate. Pentru aceste tipuri de măsuri, Tratatul conţine justificări explicite referitoare

la sănătatea publică, la politica publică, la securitatea publică, etc. În procesul de interpretare

a acestor măsuri, Curtea Europeană de Justiţie le cere statelor membre nu numai să nu facă

discriminări în aplicarea măsurilor amintite, ci şi să lărgească scopurile în care acestea

343 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 6-7.344 Reich, ‘The November Revolution of the European Court of Justice: Keck, Meng and Audi Revisited’, (1994) 31 CMLR 459.345 Cases C-267 and 268/91 Keck and Mithouard [1993] ECR I-6097.346 Case C-185/91 Reiff [1993] ECR I-4769; Case C-2/91 Wolf W. Meng [1993] ECR I-5751; Case C-245/91 OHRA Schadeverzekeringen NV (OHRA) [1993] ECR I-5851; Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 7-8.

120

invocă apărarea intereselor publice în vederea instituirii restricţiilor la libertăţile

fundamentale347.

În ceea ce priveşte libera mişcare a bunurilor, articolul 28 din Tratatul privind

Comunităţile Europene interzicea restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent în

comerţul dintre statele membre. Aceste prevederi s-au constituit în aspecte esenţiale ale

legislaţiei europene, fiind de asemenea învederate în cadrul interpretărilor extensive ale

Curţii de Justiţie. Obstacolele la libera circulaţie în cadrul Comunităţii rezultate în urma

diferenţelor dintre legislaţiile naţionale referitoare la comercializarea produselor trebuie

acceptate atâta timp cât aceste prevederi ar putea fi necesare pentru satisfacerea cerinţelor

legate de eficienţa supravegherii fiscale, de protecţia sănătăţii publice, de corectitudinea

tranzacţiilor comerciale şi de protecţia consumatorilor. Categoria justificărilor de interes

public a făcut obiectul testului proporţionalităţii în numeroase cauze supuse atenţiei Curţii de

Justiţie348.

Articolul 49 din Tratatul privind Comunităţile Europene prevedea nu numai

eliminarea tuturor discriminărilor împotriva unei persoane care asigură anumite servicii în

temeiul naţionalităţii acesteia, ci şi abolirea oricăror restricţii chiar dacă acestea se aplică fără

a se face diferenţe între naţionalitatea prestatorilor de servicii. Ulterior s-a găsit o nouă

formulă standard pentru justificarea regimului şi care permitea restricţiile „pentru motive

imperative referitoare la interesul general”, cu condiţia ca acestea să se aplice tuturor celor în

cauză, iar interesul particular să nu fie deja protejat prin intermediul unor reguli cărora

prestatorul de servicii li se supune în statul membru în care domiciliază sau îşi are sediul

principal349.

Măsurile naţionale destinate să facă mai puţin atractive exercitarea libertăţilor

fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii. În primul

rând, acestea trebuie să fie aplicate de o manieră care să nu determine discriminarea. Apoi,

acestea trebuie să fie justificate de chestiuni imperative, de interes general. De asemenea,

acestea trebuie să fie în măsură să asigure atingerea obiectivelor pe care le urmăresc. În fine,

acestea trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu trebuie să depăşească ceea

ce este necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite. Categoria interesului public imperativ

347 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., p. 29.348 Ibidem, p. 30.349 Ibidem, p. 31.

121

este deschisă, Curtea de Justiţie permiţându-le statelor membre să definească aceste interese

ne-economice350.

Principiul recunoaşterii reciproce a limitat nevoia armonizării „domeniilor

excepţionale” în care statele membre puteau institui restricţii la importuri, de o manieră

legitimă în temeiul prevederilor articolului 30 din Tratatul privind Comunităţile Europene351.

Ordinea de drept la nivelul Uniunii Europene este menită să asigure respectul pentru

demnitatea umană – ca principiu de drept. Prin urmare, nu există nici o urmă de îndoială cu

privire la faptul că obiectivul protejării demnităţii umane este compatibil cu legislaţia

europeană. Astfel, atât Uniunea Europeană, cât şi statele membre sunt nevoite să respecte

drepturile fundamentale. Din acest punct de vedere, s-a considerat că protejarea acestor

drepturi se poate constitui într-un interes legitim care, în principiu, ar justifica eventualele

restricţii la obligaţiile impuse de dreptul Uniunii Europene, chiar şi în cazul în care s-ar

impune restricţionarea unei libertăţi fundamentale garantate de Tratat, cum este spre

exemplu libertatea de a presta servicii352.

S-a considerat, de asemenea, că potrivit prevederilor articolului 3 (1) din Tratatul

privind Comunităţilor Europene activităţile Comunităţii includ nu numai „o piaţă interioară

caracterizată de abolirea, între statele membre, a obstacolelor la libera mişcare a bunurilor,

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”, dar şi o „politică în sfera socială”. Potrivit

articolului 2 din Tratat, Comunitatea avea ca sarcină principală „promovarea unei dezvoltări

armonioase, echilibrate şi sustenabile a activităţilor economice” şi „un nivel înalt al pieţei

muncii şi al protecţiei sociale”. Comunitatea nu are numai un rol economic, ci şi unul social,

drepturile aflate în cadrul prevederilor Tratatului privind Comunităţile Europene referitoare

la libera mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor trebuie să fie

echilibrate cu obiectivele urmărite de politica socială, care includ „îmbunătăţirea condiţiilor

de trai şi de muncă, pentru a se putea face posibilă armonizarea acestora”353.

350 Ibidem, p. 39.351 Ibidem, p. 40.352 ??? Weiler, ‘The Constitution of the Common Market Place: Text and Context in the Evolution of the Free Movement of Goods’, în P. Craig, G. de Bu´ rca (eds.), The Evolution of EU Law, Oxford University Press, 1999, p. 349; ??? Weatherill, ‘Pre-emption, Harmonisation and the Distribution of Competence to Regulate the Internal Market’, în C. Barnard, J. Scott (eds.), The Law of the Single Market – Unpacking the Premises, Hart, Oxford, 2002, p. 41.353 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., p. 42.

122

În acelaşi timp a evoluat şi fragmentarea instituţională şi juridică lansată de „noua

guvernanţă a Europei sociale” care a prins contur odată cu Tratatul de la Amsterdam. Acest

tratat a introdus în articolul 3 din Tratatul privind Comunităţile Europene referiri la o

„strategie coordonată pentru locurile de muncă”. Rezultatul acestor modificări s-a

concretizat în „metoda deschisă de coordonare” – o formă contencioasă a legislaţiei în afara

cadrului tratatului şi diferită de tendinţele centralizatoare de la Brussels, cu o arie largă de

cuprindere (strategiile de angajare, educaţie, sănătate, pensii şi incluziune socială)354.

Integrarea economică şi bunăstarea socială au fost însoţite, la acel moment, de un exerciţiu

de descentralizare. Aceasta marchează noţiunea nouă de „constituţie economică europeană”.

Această noţiune s-a bucurat de o largă răspândire în gândirea juridică europeană încă de la

începuturile integrării europene355. Într-un sens larg, noţiunea se referă la „cadrul legal care a

rezultat din combinarea doctrinelor constituţionale despre supremaţie şi efectul direct pe de o

parte, şi semnificaţia dată regulilor pieţei interioare, pe de altă parte”. În acest sens,

caracterul „constituţional” al regulilor pieţei interioare este unul menit să stabilească

parametrii relaţiei dintre acestea şi cadrul de reglementare naţional. Astfel, conceptul

înseamnă că regulile pieţei interioare sunt impuse statelor membre. Această semnificaţie se

desprinde şi din faptul că Curtea de Justiţie a ridicat prevederile articolului 39 din Tratatul

privind Comunităţile Europene la statutul de „drept fundamental al lucrătorilor şi al

familiilor acestora” ca temei creat de tratat pentru accesul la educaţie356. La fel s-a întâmplat

şi cu articolul 81 din Tratatul privind Comunităţile Europene care a fost ridicat la rangul de

„prevedere fundamentală esenţială pentru îndeplinirea sarcinilor încredinţate Comunităţii şi

mai ales pentru funcţionarea pieţei interioare”357.

Preocuparea pentru utilizarea conceptului amintit în paragraful de mai sus rezidă în

faptul că acesta are o importanţă deosebită asupra procesului de integrare a pieţei care a fost

umbrit de aspectele ideologice şi politice referitoare la relaţia dintre drept, politică şi

354 J. Zeitlin, D. M. Trubek (eds.), Governing Work and Welfare in a New Economy – European and American Experiments, Oxford University Press, 2003, p. 33; R. Dehousse (ed.), L’Europe sans Bruxelles? Une Analyse de la Methode Ouverte de Coordination, L’Harmattan, Paris: 2004; O. De Schutter, S. Deakin (eds.), Social Rights and Market Forces: Is the Open Coordination of Employment and Social Policies the Future of Social Europe?, Bruylant, Brussels: 2005; D. Ashiagbor, The European Employment Strategy: Labour Market Regulation and New Governance, Oxford University Press, 2006.355 J. Scherer, Die Wirtschaftsverfassung der EWG, Nomos, Baden-Baden, 1970.356 Case 152/82 Forcheri v. Belgium [1983] ECR 2323, paras. 11, 17.357 Case C-126/97 Eco Swiss [1999] ECR I-3055, para. 36; Case C-453/99 Courage v. Crehan [2001] ECR I-6297, para. 20; Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 10-12.

123

economie358. Raportat la dezbaterile care au avut loc asupra acestei probleme în literatura de

specialitate, Wolf Sauter şi Harm Schepel au făcut referire la două tradiţii naţionale care au

avut un impact major asupra gândirii juridice europene. În primul rând, este vorba despre

„ordoliberalism”, iar în al doilea rând, despre ideea de servicii publice359.

„Ordo-liberalismul” este o Şcoală germană influentă din punct de vedere economic şi

legal care îşi are începuturile în Freiburg între cele două Războaie Mondiale. Ordo-

liberalismul a fost creat din nevoia post-belică pentru o piaţă coerentă a inspirat sistemul

legal german şi gândirea juridică germană asupra integrării europene. Iniţial acesta s-a

dezvoltat în contextul dezintegrării economice şi politice a republicii de la Weimar, iar mai

târziu pe parcursul degradării sistemelor juridice, politice şi economice datorată

socialismului naţional. Preocuparea Ordo-liberalismului se referă la capacitatea sistemului

legal de a preveni concentrările puterii publice şi private. Programul era menit să evite

planificarea statală, corporatismul, cartelurile şi monopolurile de orice tip, „prin intermediul

unei constituţii economice”360. Conceptul de „constituţie economică” a transformat

fundamental ideea clasică de liberalism – anume că economia trebuie să fie separată de drept

şi de politică -, argumentând că eficienţa şi caracteristicile economiei depind de relaţia

acesteia cu sistemele politice şi legale. Ordo-liberalii erau de părere că alegerile politice

fundamentale creează structurile de bază ale unui sistem economic361. Mai mult decât atât,

ordo-liberalii au apreciat pozitiv constituţionalizarea progresivă de către Curtea de Justiţie a

libertăţilor pieţei şi a sistemului concurenţei nedistorsionate, manifestându-se împotriva

elementelor de intervenţionism introduse prin Actul Unic European şi prin Tratatul de la

Maastricht. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a promovat până recent separarea dintre pieţe şi

politici conform agendei ordo-liberalismului362.

358 R. H. Hasse, J. Molsberger, Ch. Watrin (eds.), Ordnung in Freiheit – Festschrift fu¨ r Hans Willgerodt, Fischer, Stuttgart, 1994, p. 263; D. Reuter (eds.), Festschrift fu¨ r Ernst-Joachim Mestma¨ cker, Nomos, Baden-Baden, 1996, p. 365; W. Sauter, Competition Law and Industrial Policy in the EU, Clarendon, Oxford, 1997; M. Poiares Maduro, We the Court – The European Court of Justice and the European Economic Constitution, Hart, Oxford, 1998; J. Baquero Cruz, Between Competition and Free Movement: The Economic Constitutional Law of the European Community, Hart, Oxford, 2002; A. von Bogdandy (ed.), Europa¨ isches Verfassungsrecht, Springer, Berlin, 2003, p. 683.359 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 12-16.360 D. J. Gerber, Law and Competition in Twentieth Century Europe – Protecting Prometheus, Clarendon, Oxford, 1998, pp. 232 ff.361 D. J. Gerber, Law and Competition in Twentieth Century Europe – Protecting Prometheus, Clarendon, Oxford, 1998, p. 246.362 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 13-15.

124

La rândul său, conceptul de „serviciu public” este radical diferit de relaţia dintre piaţă

şi stat, lăsând un spaţiu redus de interacţiune dinamică cu dreptul Uniunii Europene.

Sintagma îşi are originea în dreptul administrativ francez şi de-a lungul timpului din acesta s-

a dezvoltat „dreptul economic/dreptul afacerilor)363. Sintagma este mai mult decât o doctrină

juridică şi a devenit un element definitoriu al filosofiei politice franceze şi un simbol al

identităţii naţionale franceze364, stând la baza teoriei despre stat şi drept public. În acest

context, statul există doar pentru a îndeplini sarcinile necesare pentru promovarea

„interdependenţei sociale” – adevăratul fundament al dreptului public. Astfel, cetăţenii au

dreptul politic de a primi serviciile de care au nevoie, iar puterea de guvernare îşi are sursele

doar în obligaţia sa de a asigura aceste servicii. Ideea de serviciu public serveşte atât la

legitimizarea exercitării puterii publice, cât şi la limitarea acesteia. Ideea de serviciu public

promovată de francezi se completează cu ideea germană de „fapt social al solidarităţii”.

Determinarea nevoilor societăţii reprezintă aspectul ştiinţific al problemei, iar punerea în

practică a acestuia se traduce prin noţiunea de „interes general” – definit în cadrul procesului

politic şi apărat prin lege de forţele pieţei. Serviciul public ridică intervenţia publică în

economie la un nivel mai înalt în cadrul ordinii juridice. Aceasta determină retrogradarea

mecanismelor juridice private de la rezolvarea conflictelor dintre interesele aflate în

competiţie, dându-le un rol secundar şi limitând forţele de piaţă. Acţiunea publică legitimată

de noţiunea de serviciu public ar trebui să fie subiectul unei anumite forme a dreptului

administrativ căzut sub incidenţa dreptului european. Numeroase dezbateri s-au iscat cu

privire la presiunile exercitate sub incidenţa dreptului european de a „delega serviciile de

interes general sferei private”. Ca urmare a acestor dezbateri, conceptul de serviciu public a

fost reglementat prin Tratatul de la Amsterdam în articolul 16 din Tratatul privind

Comunităţile Europene care face referire la serviciile de interes economic general365.

Atât universalismul ordo-liberal, cât şi ideea de serviciu public continuă să afecteze şi

în prezent dezbaterile juridice şi politice în Uniunea Europeană. În ciuda diferenţelor

ideologice dintre acestea, ambele curente de gândire sunt împotriva rolului acordat

sistemului legal. Pentru ordo-liberalism, legea este destinată, în primul rând, protejării pieţei

363 D. Linotte, R. Romi, Services Publics et Droit Public E´ conomique, 5th ed., Litec, Paris, 2003; S. Braconnier, Droit des Services Publics, 2nd ed., Presses Universitaires de France, Paris, 2007.364 J. Chevallier, Le Service Public, 6th ed., Presses Universitaires de France, Paris, 2005.365 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., pp. 16-17.

125

şi deci şi „obiectivului interesului public” de politicile „caracterizate de interese private pe

termen scurt”. În ceea ce priveşte serviciul public, domeniul politic trebuie protejat de

presiunile pieţei exercitate pe căi legale, întrucât acesta îşi are legitimitatea în mandatul

democratic. Ambele curente de gândire se bazează pe distincţia dintre sfera publică şi cea

privată pe care o consideră fundamentală pentru legitimitatea ordinii juridice a Uniunii

Europene366.

Proiectul de Tratat Constituţional arăta că obiectivele Uniunii sunt „de a oferi

cetăţenilor săi o piaţă interioară în care concurenţa este liberă şi nedistorsionată, în vederea

creării unei economii de piaţă sociale competitive care să determine dezvoltarea pieţei

muncii şi progresul social367. Tratatul de la Lisabona reţine obiectivul de „economie de piaţă

socială competitivă”, însă se rezumă la a prevedea sistemul de concurenţă nedistorsionată

care dădea forţa acestui tip de economie la nivel de Protocol368. Această schimbare socio-

economică trebuie privită prin prisma unui „constituţionalism politic” coroborat cu politicile

majoritare consolidate, Carta drepturilor fundamentale şi noţiunile de cetăţenie369. Procesele

de privatizare şi de liberalizare a comerţului, alături de conceptul de globalizare nu

determină „retragerea statului pentru a lăsa loc forţelor distrugătoare ale pieţei”370. Opiniile

se concentrează asupra transformării rolului statului, asupra realinierii sferei publice şi

private şi asupra tolerării diferenţelor dintre diferitele sisteme sociale şi economice

naţionale371.

3.2. Cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene

3.2.1. Libera circulaţie a bunurilor

Articolul 34 din T.FUE interzice restricţiile la importul bunurilor din alte state

membre. Astfel, Măsurile care ar putea fi considerate ca restricţii au fost împărţite de

jurisprudenţă (Dassonville, Cassis de Dijon şi Keck) în trei categorii. Astfel, jurisprudenţa

Dassonville asigură numeroase discuţii despre noţiunea de „restricţii la importuri”, stabilind

366 Ibidem, p. 18.367 Articolul I-3(2, 3) din Proiectul de Tratat Constituţional. 368 Articolul 3 din T.UE; Protocolul asupra Pieţei Interioare şi a Concurenţei; Articolul 352 din T.F.UE.369 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., p. 10.370 S. Strange, The Retreat of the State – The Diffusion of Power in the World Economy, Cambridge University Press, 1996; P. Hirst, G. Thompson, Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity, Cambridge,1996.371 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., p. 19.

126

că articolul 34 se aplică oricăror măsuri care împiedică importurile, indiferent de mijloacele

prin care acestea sunt împiedicate. Jurisprudenţa recentă Alfa Vita sugerează că dacă anumite

măsuri naţionale determină reducerea vânzărilor anumitor bunuri atunci ar putea fi invocat

articolul 34 din T.FUE372.

D. Chalmers et all. discută şi problemele ridicate de aplicarea articolului 34 la

regulile referitoare la producţia bunurilor, baza acestor discuţii fiind asigurată de

jurisprudenţa Cassis de Dijon. Aceste reguli se referă la acele prevederi care le cer

producătorilor să schimbe anumite aspecte ale produsului fizic sau ale ambalajului acestuia

înainte de a îl scoate la vânzare. În acest sens, sunt amintite ca exemple cazurile în care

anumite reguli permit vânzarea alimentelor fabricate în anumite moduri sau acelea care

limitează tipurile de ambalaje care pot fi folosite pentru anumite băuturi uşoare. Cu privire la

aceste reguli naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cazurile Cassis de

Dijon că chiar şi în cazul în care aceste reguli se aplică atât produselor importate, cât şi

produselor interne, acestea sunt în ambele cazuri restricţii la importuri. Raţiunea care a stat la

baza unei astfel de decizii constă în faptul că, în practică, este foarte dificilă exportarea în

alte state membre a acestor produse dacă acestea trebuie adaptate regulilor diferite din

fiecare stat membru. Decizia Curţii de Justiţie a determinat crearea principiului

„recunoaşterii reciproce a adecvării” bunurilor – care funcţionează între statele membre -,

stabilind că bunurile trebuie să se supună regulilor din statul de producţie. Principiile

reglementării „ţării de origine” şi al recunoaşterii reciproce sunt aplicabile în cazul legislaţiei

liberei mişcări a bunurilor. Derogările de la principiul recunoaşterii reciproce sunt permise în

situaţii strict legitime. În plus, etichetarea corectă a acestor produse este considerată de Curte

ca fiind suficientă să asigure protecţia consumatorilor şi informarea corectă a acestora373.

Jurisprudenţa Keck se referă mai ales la vânzarea bunurilor, stabilind regulile cărora

trebuie să li se supună produsele care sunt vândute. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene a reţinut că aspectele referitoare la reclame şi la orarul de deschidere a

magazinelor nu reprezintă restricţii la importuri atâta timp cât acestea nu au efecte mai mari

asupra produselor importate decât asupra celor interne. Prin urmare, statelor membre le este

372 Damian Chalmers et all., op. cit., p. 744. 373 Ibidem, pp. 744-745.

127

permisă reglementarea acestor aspecte, cu obligaţia de a nu afecta produsele importate faţă

de cele naţionale374.

Unele principii sunt comune tuturor categoriilor de restricţii la importuri. Astfel,

restricţiile la importuri care discriminează direct produsele importate de cele naţionale sunt

admisibile doar în măsura în care se încadrează în prevederile articolului 36 din T.FUE. De

asemenea, restricţiile la importuri nu sunt interzise dacă acestea sunt considerate necesare

din raţiuni obiective şi legitime de ordine publică. Articolul 34 din T.FUE se aplică doar

atunci când măsurile luate de anumite state membre afectează importurile. Prin urmare, dacă

statele membre doresc să împovăreze prin măsuri interne produsele naţionale articolul 34 nu

îşi găseşte aplicabilitatea, decât î situaţii excepţionale când aceste măsuri ar afecta şi

importurile. Articolul 34 se aplică doar măsurilor publice, nu şi celor private. Noţiunea de

„măsuri publice” integrează toate acele măsuri care implică statul sau controlul acestuia ,

chiar dacă aparent, aceste măsuri sunt implementate de organizaţii private. Mai mult decât

atât, statul are obligaţia pozitivă de a împiedica privaţii de la a obstrucţiona libera mişcare a

bunurilor. În acest caz, între libera circulaţie a bunurilor şi drepturile fundamentale ale

omului se stabileşte o legătură strânsă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă libertatea de

exprimare şi de a demonstra, care în unele cazuri ar putea obstrucţiona libera circulaţie a

bunurilor375.

Articolul 35 din T.FUE interzice restricţiile la exporturi. Logica acestuia este diferită

de cea a articolului 34 şi se aplică doar măsurilor care au un efect negativ mai mare asupra

vânzărilor din exporturi decât asupra vânzărilor interne376.

3.2.2. Libera circulaţie a serviciilor

Libera circulaţie a serviciilor este prevăzută în articolul 56 din T. FUE care se referă

la interzicerea restricţiilor serviciilor între statele membre. Comerţul serviciilor cuprinde cea

mai mare parte a economiei moderne, deşi comerţul interstatal este guvernat de reglementări

care se aplică serviciilor. Legislaţia Uniunii Europene a făcut numeroase progrese în

abordarea barierelor interstatale în acest domeniu. Dintre acestea amintim: aplicarea directă a

374 Ibidem, p. 745.375 Idem.376 Ibidem, pp. 745-746.

128

articolului 56 de către instanţele naţionale ale statelor membre şi adoptarea Directivei

2006/123/CE asupra serviciilor de pe piaţa interioară (sau „Directiva Serviciilor”)377.

D. Chalmers et all. analizează problema integrării dificile a serviciilor pe piaţa

interioară care se datorează mai ales faptului că serviciile presupun interacţiunea umană care

ridică problema puterii şi a inegalităţilor ştiinţifice, aspecte care, la rândul lor, necesită

protecţie legislativă. De asemenea, serviciile sunt adesea de mare importanţă socială şi din

acest punct de vedere, unele dintre ele ridică probleme cu implicaţie morală. Autorii se

preocupă astfel de definirea serviciilor cărora li se aplică prevederile articolului 56, sens în

care un aspect central îl reprezintă faptul că serviciile trebuie asigurate contra cost. Serviciile

gratuite precum educaţia publică sunt excluse de la aplicarea prevederilor articolului amintit

mai sus. În toate acele cazuri în care consumatorul plăteşte pentru serviciile primite îşi

găseşte aplicabilitatea şi articolul 56 din Tratat, indiferent cât de sensibil este serviciul

asigurat din punct de vedere social. Din acest punct de vedere, aplicabilitatea articolului

amintit se răsfrânge şi asupra sistemului de sănătate378.

În ceea ce priveşte interzicerea restricţiilor la libera circulaţie a serviciilor,

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că articolul 56 se aplică oricăror

măsuri care îngreunează accesul pe piaţa serviciilor, indiferent că este vorba despre

promotorii de servicii interne sau de tranzacţii interne (jurisprudenţa Curţii în cazurile

Gebhard şi Alpine Investments). Cu toate acestea, în cazul Mobistar, Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene a hotărât că atunci când măsurile adoptate impun costuri, dar nu au un

efect de inegalitate asupra serviciilor, articolul 56 nu este aplicabil. Această cauză a iscat o

anumită ambiguitate în ceea ce priveşte stabilirea limitelor de aplicabilitate ale articolului

amintit379.

Mai trebuie amintit că prevederile articolului 56 se aplică şi actorilor non-statali. În

acest context, s-a discutat problema organismelor sportive şi a uniunilor comerciale care a

fost supusă principiului că puterile acestora nu trebuie să fie exercitate de o manieră care ar

prejudicia nejustificat libera circulaţie a serviciilor. Dreptul uniunilor comerciale de a îşi

proteja membrii împotriva concurenţei low-cost exercitată de statele membre şi de a asigura

un anumit nivel de protecţie a muncitorilor lor în statul de reşedinţă a fost perceput ca fiind

377 Ibidem, p. 783.378 Ibidem, pp. 783-784.379 Ibidem, p. 784.

129

ameninţat. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că dacă organismele non-statale nu ar trebui să

respecte prevederile articolului 56, atunci aceasta ar determina reducerea eficienţei acestuia

şi ar permite deschiderea drumului către discriminare naţională şi protecţionism380.

Restricţiile la libera circulaţie a serviciilor ar putea fi justificate de aplicarea

echitabilă a restricţiilor şi din raţiuni de ordine publică. Cu toate acestea, serviciile nu pot fi

supuse tuturor prevederilor din legislaţia statului gazdă. În primul rând, trebuie să se ţină

cont de împrejurarea existenţei anterioare a unor măsuri de protecţie în statul de reşedinţă.

Apoi, în analizarea proporţionalităţii unei anumite măsuri este important să se ţină cont de

faptul că furnizorul de servicii ar putea avea legături neînsemnate cu piaţa statului gazdă.

Supra-reglementarea acestor legături ar putea determina o situaţie de disproporţie, aşa cum

reţine Curtea de Justiţie a Uniunii Europene381.

Astfel, trebuie remarcat că aplicarea prevederilor europene amintite în ceea ce

priveşte serviciile are un anumit impact asupra societăţii, care depăşeşte cadrul comercial.

Libera circulaţie a serviciilor necesită analizarea a diverse activităţi importante prin prisma

aspectelor economice. Dintre acestea, au fost amintite: avortul, jocurile de noroc şi

prostituţia care sunt activităţi remunerate şi, mai ales, reglementate legal în unele state

membre. În aceste cazuri, aplicarea prevederilor articolului 56 din Tratat poate fi inoportună,

iar faptul că instanţele naţionale ar trebui să plaseze activităţile non-economice în contextul

unui drept la schimbul de servicii ar putea reechilibra raţiunile publice astfel încât interesele

non-economice să fie marginalizate382.

Tot prin prisma prevederilor articolului 56 trebuie privite şi aspectele de bunăstare

statală. Este şi cazul sistemului de sănătate care se îngrijeşte de pacienţii care au dreptul de a

primi tratament medical în străinătate, pe cheltuiala statului de reşedinţă. Statele sunt de

părere că aceste aspecte sunt mult prea costisitoare pentru sistemul de sănătate şi că ar putea

ameninţa bugetele naţionale. Ca răspuns, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene permite

limitarea restricţiilor la situaţiile de tratament spitalicesc. Cu toate acestea, atât principiul

general, cât şi solicitările de procedurale şi de transparenţă la care se referă Curtea, sunt

transformatoare, determinând regândirea sistemului de sănătate prin prisma refinanţărilor şi a

380 Idem.381 Idem.382 Idem.

130

organizării acestuia. Unele din raţiunile Curţii au fost adoptate într-o propunere de Directivă

asupra dreptului pacienţilor la îngrijire medicală transfrontalieră383.

În fine, în ceea ce priveşte Directiva Serviciilor, pe care am amintit-o deja, aceasta

reprezintă o veritabilă inovaţie în legislaţia europeană a serviciilor. Directiva prevede

aplicarea principiului statului de origine, astfel încât furnizorii de servicii nu mai trebuie să

se preocupe de reglementările interne ale statului gazdă. Singurele excepţii le reprezintă:

problemele de politică publică, securitatea publică, sănătatea publică şi mediul. Cu toate

acestea, Directiva conţine numeroase limitări, lăsând un câmp larg de aplicabilitate

prevederilor articolului 56 din Tratat384.

Temerea fundamentală este aceea că articolul 56 va crea o „societate a pieţei”,

inversând relaţia dintre piaţă şi societate385. Astfel, în locul unei economii implicate în

relaţiile sociale vom avea relaţii sociale implicate în sistemul economic. O trăsătură a

„societăţii pieţei” o reprezintă faptul că contractul este o legătură socială importantă.

Contractul nu este numai apărat legal de articolul 56 prin protecţia pe care acesta o asigură

libertăţii tranzacţiilor. Multe relaţii sociale sunt regândite ca relaţii contractuale. Astfel,

prevederile unei operaţii medicale nu sunt văzute, prin prisma articolului 56, în termenii

jurământului lui Hipocrate, ci ca o obligaţie asumată de doctor în sensul alinării suferinţei

pacientului, iar pacientul, la rândul său, se supune experienţei profesionale a doctorului

acesta din urmă hotărând ceea ce este mai bine pentru pacient. Termenii relaţiei vor fi

determinaţi printr-un document contractual. O altă trăsătură a „societăţii pieţei” o reprezintă

faptul că multe bunuri colective vor fi considerate ca „serie de bunuri individuale”. Sănătatea

publică nu mai este un bun public, a cărui nivel şi distribuire este decisă de o manieră

colectivă. Fiind ceva ce poate fi tranzacţionat, sănătatea devine „o serie de drepturi

individuale”. În fine, „societatea pieţei” plasează o valoare subiectivă asupra preferinţelor şi

dorinţelor subiective. Acestea din urmă devin o „sursă de valoare”, justificarea aplicării

articolului 56 care garantează dreptul individului de a tranzacţiona pentru dorinţele sale. O

dorinţă poate fi refuzată atunci când activitatea ameninţă un anumit bun extern care are o

valoare superioară. Interzicerea vânzării anumitor forme de droguri, precum heroina şi

cocaina, se face datorită importanţei menţinerii ordinii şi a sănătăţii publice care sunt valori

383 Idem.384 Ibidem, p. 785.385 K. Polanyi , The Great Transformation, 2nd edn, Boston, Beacon, 2001.

131

superioare plăcerii care derivă din utilizarea acestor droguri. „Societatea pieţei” nu atribuie o

valoare egală dorinţelor indivizilor. Prin urmare, dorinţei unei persoane fără adăpost de a

avea o casă nu îi este atribuită nici o valoare. Pe de altă parte, valoarea este ataşată

preferinţelor în măsura în care este vorba despre un actor de pe piaţă care poate plăti preţul

pieţei pentru realizarea preferinţelor sale386.

3.2.3. Libera circulaţie a lucrătorilor

Prevederi referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor pe teritoriul Uniunii Europene

se regăsesc în cuprinsul articolului 45 din T.FUE care se referă la dreptul la muncă în alte

state membre, dar şi în cuprinsul articolului 49 din T. FUE care face referiri la dreptul de

angajare în alt stat membru. Deşi aceste texte ale Tratatului sunt separate, Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene le interpretează în paralel. Beneficiarii acestora sunt cetăţenii Uniunii

Europene şi companiile (în cazul articolului 49 din Tratat) care se angajează în activităţi

economice cu caracter transfrontalier. D. Chalmers et all. se referă la măsurile naţionale care

restricţionează accesul la muncă, arătând că, în trecut, exercitarea anumitor profesii era

restricţionată la naţionalii statelor membre, însă, în prezent, practica se confruntă adesea cu

problema refuzului de recunoaştere a calificărilor străine sau cu măsuri care fac stabilirea

unei afaceri sau practici profesionale subiectul unor cerinţe suplimentare. Aceste cerinţe

suplimentare privesc forma legală a afacerii, calificările patronului sau ale acţionarilor,

nevoia economică legală sau limitarea numărului de sedii pe care o persoană sau o companie

le poate deţine. Abordarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul de a permite

doar restricţiile justificate de interesul public şi care respectă principiul proporţionalităţii. Cu

toate acestea, din cauză că restricţiile au ca efect excluderea unor persoane de pe piaţa

muncii sau a comerţului, Curtea a fost strictă şi, în acelaşi timp, deschisă în revizuirea

reglementărilor naţionale discriminatorii387.

Analizând restricţiile la exercitarea unei ocupaţii, autorii au arătat că discriminarea la

plată şi la condiţii, la drepturile europene şi la beneficiile muncii, sunt toate interzise prin

jurisprudență şi prin legislaţia secundară. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene examinează,

de asemenea, şi măsurile necesare pentru respectarea principiului proporţionalităţii, dar şi 386 Damian Chalmers et all., op. cit., pp. 813-814.387 Ibidem, pp. 829-830.

132

libera circulaţie a companiilor. Libertatea de stabilire dă posibilitatea companiilor care sunt

înfiinţate într-un stat membru să îşi desfăşoare activitatea în alt stat membru. Unul dintre

beneficiile libertăţii de circulaţie a companiilor o reprezintă evitarea supraîncărcării

legislative a activităţii companiilor. Statele membre au arătat că acest aspect ar reprezenta un

abuz al libertăţii de circulaţie, însă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu împărtăşeşte

opinia aceasta. Curtea consideră că un aspect important al libertăţii de circulaţie îl reprezintă

faptul că actorii economici pot alege să se stabilească în jurisdicţia care este cea mai

avantajoasă pentru ei din punct de vedere economic388.

Autorii au dedicat un loc important şi analizării Directivei Serviciilor care se

adresează şi problematicii libertăţii de stabilire abordată şi de prevederile articolului 49 din

Tratat. Directiva se adresează unui număr limitat de măsuri naţionale, stabilind că măsurile

luate de statele membre referitoare la restricţionarea activităţilor comerciale ale persoanelor

stabilite într-un stat membru trebuie să fie justificate şi proporţionale. Directiva invocă

aplicarea acestor principii nu numai în acele cazuri în care măsurile au impact asupra

stabilirilor transfrontaliere, ci şi în cazurile în care cei care îşi încep o afacere în statul de

reşedinţă vor avea de beneficiat de pe urma acestor măsuri389.

La fel ca şi în cazul celorlalte libertăţi, articolele 45 şi 49 din Tratat se aplică doar în

cazurile care conţin un element de extraneitate (transfrontalier). Situaţia standard este aceea

în care persoana se mută fizic într-un alt stat membru. Însă articolul 45 se referă şi la situaţia

în care lucrătorul lucrează în statul său, dar locuieşte într-un alt stat membru. În cauza

Hartmann, un lucrător german care trăia şi lucra în Germania s-a mutat cu locuinţa în Franţa,

dar a continuat să lucreze în Germania. Curtea a stabilit că aceste elemente sunt suficiente

pentru a îi da acestuia statutul de lucrător imigrant390. Într-o situaţie asemănătoare, Curtea a

hotărât că atunci când activitatea economică a unei persoane sau companii care este stabilită

într-un stat membru este în întregime sau în cea mai mare parte îndreptată către teritoriul

unui alt stat membru, atunci această situaţie intră sub incidenţa prevederilor articolului 49

din Tratat. Activitatea economică transfrontalieră trebuie să existe la momentul la care se

doreşte aplicarea articolelor 45 sau 49 din Tratat. Măsurile care împiedică începerea unei

388 Ibidem, p. 830.389 Idem.390 A. Tryonidou , ‘ In Search of the Aim of the EC Free Movement of Persons Provisions: Has the Court of Justice Missed the Point? ’, Common Market Law Review, 46, 2009, p. 1591.

133

activităţi economice intră şi ele sub incidenţa acestor prevederi legale, cu condiţia ca acestea

să nu aibă un efect prea ipotetic. Prevederile legale amintite presupun nu numai dreptul de a

candida la un loc de muncă într-un alt stat membru, ci şi dreptul de a îl ocupa. Prin urmare,

articolul 45 din Tratat protejează atât lucrătorii, cât şi pe potenţialii lucrători. În plus,

articolul 49 din Tratat acoperă sfera restricţiilor asupra acelora care sunt proprii angajaţi, dar

şi restricţiile care îi împiedică pe cetăţenii Uniunii Europene care doresc să îşi înfiinţeze o

companie391.

3.2.4. Libera circulaţie a capitalurilor

Interdicţiile instituite de articolul 63 din T.FUE referitoare la restricţiile la libera

circulaţie a capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi alte state terţe sunt

direct aplicabile. Tipurile de activitate care ar putea restricţiona libera circulaţie a

capitalurilor pot fi diverse, inclusiv reglementări referitoare la activităţile de obţinere a

profitului. Libertatea de circulaţie a capitalurilor se referă la accesarea unui anumit sector

economic de către operatorii economici, prin investiţii, prin vânzare sau prin cumpărare, în

vederea obţinerii unui profit. Dacă obţinerea unui profit nu este posibilă atunci nu este

posibilă nici efectuarea investiţiei, indiferent de forma acesteia. Prin urmare, orice măsură

care ar putea scădea posibilitatea de a obţine profit ridică întrebări cu privire la

restricţionarea liberei circulaţii a capitalurilor. Din acest punct de vedere, s-ar putea susţine

că restricţiile asupra comerţului cu substanţe narcotice ar putea fi depăşite prin invocarea

prevederilor articolului 63 alin. 1 din T.FUE, susţinându-se că împiedică investitorii străini

de la a-şi investi capitalul în comerţul cu narcotice sau că împiedică companiile să

comercializeze narcotice. O astfel de interpretare ar determina intervenţia Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene în orice astfel de probleme asemănătoare392.

În aceste condiţii, articolul 63 alin. 1 din T.FUE ridică următoarele probleme: în

primul rând, se pune întrebarea ce înseamnă mişcarea capitalului în contextul prevederilor

Tratatului?; apoi, ce măsuri naţionale sunt percepute ca restricţii ilegale?; şi, în fine, ce tipuri

de justificări ar putea fi prevăzute din punct de vedere legal pentru asemenea restricţii?

391 A. Tryfonidou , ‘ Further Steps on the Road to Convergence Among the Market Freedoms ’, ELRev ., 35, 2010, p. 35; Damian Chalmers et all., op. cit., p. 836.392 Damian Chalmers et all., op. cit., p. 721.

134

Pentru a defini sintagma de „mişcare a capitalului” Curtea a făcut referire la sfârşitul anului

1980, când statele membre au liberalizat mişcarea capitalurilor. În acest context, a fost

adoptată Directiva 88/361/CEE care stabilea diferite tipuri de mişcare de capital care au fost

liberalizate393. Curtea a interpretat acest document, mai ales Anexa I a acestuia, ca stabilind

ceea ce reprezintă mişcare de capital în sensul prevederilor articolului 63 alin. 1 din T.FUE.

În cadrul acestei anexe sunt stabilite 13 grupuri de tranzacţii care se încadrează în sensul

articolului amintit mai sus. Între acestea se regăsesc: investiţiile directe, investiţiile

imobiliare, operaţiunile bancare, împrumuturile financiare şi asigurările, operaţiunile de

depozit curent cu instituţii financiare, transferurile referitoare la contractele de asigurare şi

mişcarea capitalurilor personale. Curtea a arătat că aceste operaţiuni se încadrează în

prevederile legale amintite mai sus numai dacă conţin elementul de extraneitate sau

dimensiunea transnaţională394.

Cea de-a doua problemă, a tipurilor de restricţii acoperite de prevederile legale

amintite mai sus, a fost tratată tot cu referire la Anexa I a Directivei 88/361/CEE care indică

faptul că articolul 63 alin.1 din T.FUE trebuie să acopere restricţiile asupra folosirii monedei

pentru cumpărarea unui bun, dar şi restricţiile care se referă la esenţa tranzacţiilor şi cele care

împiedică vânzarea bunurilor. Aceasta pentru că o restricţie la vânzarea sau la cumpărarea

unei proprietăţi într-un stat membru reprezintă o restricţie la investiţie care împiedică

schimbul de monedă care decurge din aceasta395.

În fine, în ceea ce priveşte tipul de justificări care ar putea fi prevăzute din punct de

vedere legal pentru restricţiile la libera circulaţie a capitalurilor, acestea sunt cele care se

regăsesc şi în cazul celorlalte libertăţi deja amintite, anume măsurile naţionale care urmăresc

un interes public legitim. În plus, articolul 65 alin. 1 din T.FUE prevede o serie de temeiuri

legale explicite pe baza cărora statele membre pot deroga de la prevederile articolului 63

alin. 1 din T.FUE. Cele mai importate excepţii le reprezintă acelea care permit un tratament

fiscal diferit de cel al ne-rezidenţilor, cu condiţia ca să nu existe o discriminare arbitrară între

rezidenţi şi ne-rezidenţi, dar şi cele de politică publică care permit restricţiile la investiţiile

care ar finanţa activităţi ilegale396.

393 Directiva 88/361/CEE pentru implementarea articolului 67 din Tratatul CEE, 1988, J.O. L178/5.394 Damian Chalmers et all., op. cit., pp. 721-722.395 Ibidem, p. 722.396 Ibidem, pp. 726-727.

135

În ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor trebuie amintită o trăsătură distinctă

faţă de celelalte libertăţi amintite. Este vorba despre faptul că libera circulaţie a capitalurilor

se aplică nu numai mişcării capitalurilor între statele membre, ci şi mişcării capitalurilor între

statele membre şi statele terţe. Consecinţa acestei trăsături rezidă în faptul că anumite limite

se aplică numai restricţiilor la circulaţia capitalurilor către şi dinspre statele terţe. În primul

rând, controalele asupra mişcării fondurilor către Uniune şi în afara Uniunii sunt adesea

permise397. Apoi, este posibilă impunerea unor restricţii provizorii asupra circulaţiei

capitalurilor către sau dinspre statele terţe în cazul în care aceasta cauzează sau ameninţă să

cauzeze dificultăţi serioase pentru operaţiunile Uniunii Economice şi Monetare. Este vorba

despre măsuri de salvgardare care pot fi adoptate cu o majoritate calificată pentru o perioadă

de până la şase luni398.

397 A se vedea articolul 64 alin. 1 din T.FUE.398 A se vedea articolul 66 din T.FUE. Consiliul le adoptă, la propunerea Comisiei, după consultarea Băncii Centrale Europene; Damian Chalmers et all., op. cit., p. 727.

136

CAPITOLUL. IV – SPAŢIUL SCHENGEN

4.1. Introducere

Amintindu-ne de cuvintele lui Margaret Thatcher, putem să spunem că, deşi dorim

îmbunătăţirea comerţului şi a transportului între frontierele noastre, facilitarea liberei

circulaţii pe teritoriul european, totuşi trebuie să fim foarte realişti, întrucât pe primul plan

trebuie să se situeze siguranţa cetăţenilor europeni şi, alături de aceasta, stoparea şi limitarea

criminalităţii transfrontaliere, a traficului de droguri, a terorismului şi a imigraţiei ilegale399.

Acordul Schengen prevede abolirea graniţelor interioare şi transferarea lor către

graniţele exterioare ale Comunităţii Europene (actualmente Uniunea Europeană), pentru

favorizarea solidarităţii şi a liberei circulaţii a popoarelor Comunităţii – Acordul Schengen,

1985, Preambul şi Articolul 17400.

Discursul lui Margaret Thatcher din 1988 este considerat un manifest politic al

scepticismului britanic cu privire la Europa. În limbajul său tranşant, primul-ministru

Margaret Thatcher trage liniile unei relaţii nedizolvabile între graniţe şi securitate şi susţine

că guvernele naţionale ar trebui să fie responsabile pentru acest lucru. Triada „graniţe –

securitate – guverne naţionale” este foarte bine înrădăcinată în percepţia colectivă asupra

ceea ce înseamnă controlul la graniţele statelor, astfel că aceasta nu mai necesită nici o altă

explicaţie401.

Ca să sublinieze importanţa celor spuse, „Doamna de Fier” şi-a prezentat

argumentele utilizând termeni precum „noi”, „cetăţenii noştri”. Scopul prezentării acestei

interpretări nu constă doar în expresia izolaţionismului britanic, ci şi a sensului împărtăşit de

către Regatul Unit cu partenerii europeni. Desigur, ideea aceasta de concept „naţional” a

399 Discursul lui Margaret Thatcher, pronunţat la Colegiul European, Bruges, 20 Septembrie 1988.400 Anais Faure Atger, The Abolition of Internal Border Checks in an Enlarged Schengen Area: Freedom of Movement or a web of scattered security checks?, CEPS, 2008, p. 3. 401 Ruben Zaiotti, Cultures of Border Control, Schengen and the Evolution of European Frontiers, Univ. of Chicago Press, Chicago, 2011, pp. 1-2.

137

apărut în Europa Continentală402. În concordanţă cu această concepţie (care îşi are rădăcinile

deja în fazele incipiente ale sistemului de stat modern în Europa secolului al XVII-lea),

graniţele sunt linii teritoriale continue, care marchează graniţele exterioare ale autorităţii

unui stat, şi totodată sunt cheia principiului suveranităţii construite în sistemul internaţional.

Graniţele reprezintă esenţa statului, delimitând astfel autoritatea sa în sistemul internaţional

şi, totodată, sunt cel mai vizibil element al acestuia. În acelaşi timp, graniţele sunt un simbol

puternic al identităţii şi al continuităţii istorice, atât pentru stat, ca şi instituţie, dar şi pentru

poporul său. Protecţia statului este o măsură a securităţii naţionale şi este responsabilitatea

exclusivă a guvernului central403.

Această perspectivă a atras după sine argumente oficiale în domeniul controlului

graniţelor în Europa, dar şi în alte zone, şi a fost acceptată de către toată populaţia.

Perspectiva lui Thatcher asupra controlului graniţelor ar fi trebuit să rezoneze bine în

Europa, dar nu s-a întâmplat aşa. În mod contrar, în timp ce ea îşi prezenta discursul, în

inima Europei se întâmpla ceva extraordinar. Încă de pe la mijlocul anilor 1980, un grup de

ţări europene printre care Franţa, Germania, Olanda, Belgia şi Luxemburg au făcut primii

paşi către abolirea controalelor la graniţele comune. Acest regim ascendent, care urma să fie

numit „Schengen”, denumire provenită de la numele orăşelului unde urma să se semneze

actul constitutiv, a fost creaţia spaţiului comun, în care nu numai bunurile şi capitalul puteau

fi transportate dar şi persoanele urmau să circule fără restricţii. Schengen nu implica abolirea

graniţelor sau pierderea totală a importanţei lor. Ca să compenseze sentimentul de deficit al

securităţii rezultat din eliminarea graniţelor, regimul a avut în vedere relocarea controlului la

graniţele exterioare ale spaţiului Schengen, în timp ce alte măsuri urmau să fie aplicate în

cadrul dar şi afara acestei zone404.

Graniţele au rămas astfel o figură centrală a hărţii Europei. Premizele pe care se

bazează regimul Schengen sunt în contradictoriu cu viziunea lui Thatcher, care urma o

abordare dominant naţionalistă. În primul rând, prin aderarea la regim, guvernul naţional

trebuie să renunţe la puterea sa absolută asupra controlului populaţiei, a ceea ce însemnau

până atunci graniţele naţionale şi a ceea ce înseamnă acum graniţele Europei. Aceste măsuri

pot fi reinstaurate în circumstanţe excepţionale, dar şi ceilalţi parteneri trebuie să fie anunţaţi

402 M. Anderson, Frontiers: Territory and State Formation in the Modern World, Polity Press, Cambridge, 1996.403 Ruben Zaiotti, op. cit., p. 2.404 J.P.H. Donner, Abolition of Border Controls, Dorndrecht, Nijhoff, 1993, p. 5.

138

şi aceştia să îşi dea acordul. În al doilea rând, graniţele exterioare ale Europei, pe lângă

faptul că protejează zona de posibile pericole, nu mai sunt pur naţionale, aşa cum erau

înaintea Acordului Schengen. Toţi membrii împart acum perimetrul comun definit ca spaţiul

Schengen, chiar dacă ei fizic nu sunt parte din el. O persoană fizică care întră pe teritoriul

Italiei pe mare, la graniţa cu Africa de Nord, se poate deplasa fără nici o restricţie în Belgia,

de exemplu. Astfel, graniţa pe care a traversat-o nu este doar graniţa Italiei, ci şi a Belgiei, de

facto405. În al treilea rând, din moment ce graniţele exterioare sunt împărțite, apar noi

întrebări cu privire la guvernarea lor, întrebări care nu păreau a fi atât de importante pe

vremea când graniţele erau responsabilitatea ţărilor şi a guvernelor naţionale. Cine are putea

prelua conducerea graniţelor externe ale Europei? Doar guvernele ţărilor care sunt incluse

sau ar trebui implicate şi alte părţi? Soluţia a oferit o privire de ansamblu asupra regimului

Schengen ca fiind un regim hibrid al sistemelor de guvernare, bazat pe negociere

multilaterală. Sistemul totodată permite luarea deciziilor pe o scară mai largă. Deciziile cheie

sunt luate de către instituţiile regionale compuse din actori guvernamentali dar şi din actori

supranaţionali. În final, Schengen include o redistribuire a responsabilităţilor între guvernele

naţionale. Fiecare membru Schengen trebuie să transfere o parte a prerogativelor sale către

alţi parteneri, dar totodată trebuie să îşi asume noi responsabilităţi din partea altora. Pe

ansamblu, un asemenea sistem de guvernare poate fi descris ca un fel de „trans-

guvernamentalism intensiv”406.

Pornind de la această scurtă prezentare, putem vedea că regimul Schengen este mai

mult decât o politică. Acesta semnalizează o rupere fundamentală de naţionalismul

tradiţional privind controlul la frontiere care caracteriza politica europeană de secole întregi.

Vorbind despre libertatea circulaţiei, aceasta era considerată un act curajos atâta timp cât

încă Zidul Berlinului era în picioare. Acelaşi argument putea fi aplicat şi după perioada post

1989. Importanţa materială şi simbolică a graniţelor este şi azi la fel de mare precum era în

trecut când graniţele erau obiecte de dispută şi conflict. În timp ce guvernele au pierdut

controlul asupra altor domenii cheie, de exemplu comerţul, guvernele naţionale încă

consideră gestiunea controlului graniţelor un ultim bastion al autonomiei lor într-un sistem

internaţional407.

405 E. Guild, Moving the Borders of Europe, Centrum Vooor Postdoctoraal Onderwijs, Netherlands, 2001, p. 2. 406 Ruben Zaiotti, op. cit., pp. 3-4.407 Ibidem, p. 4.

139

Din această perspectivă, decizia guvernului SUA de a crea un departament ex novo

pentru securitatea ţării şi pentru a creşte numărul resurselor şi a controalelor la graniţele ţării

în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, poate fi considerată ca o încercare a

restabilirii suveranităţii şi autorităţii guvernului. Aceeaşi politică se poate aplica şi în Europa.

Schengen a trebuit să îndure o perioadă îndelungată până când s-a putut afirma în Europa.

Regimul a pornit drept o iniţiativă interguvernamentală elaborată de către un mic grup de

ţări, din afara cadrului instituţional european, ceea ce ulterior a devenit Uniunea Europeană.

Situaţia s-a schimbat la sfârşitul anilor 1990. În momentul intrării în vigoare a Tratatului de

la Amsterdam din 1999, regimul Schengen a fost încorporat în UE. Până atunci numărul

participanţilor crescuse deja408.

Azi regimul Schengen include toate țările membre UE, cu excepţia Marii Britanii şi

Irlanda; ţări non – UE precum Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein. La acestea se mai

adaugă şi câteva state care pe viitor vor deveni membre ale Acordului Schengen: Bulgaria,

Cipru şi România.

Mulţumită instituţionalizării şi expansiunii regimului, termenul de „Schengen” a

intrat în vocabularul de zi cu zi al politicii europene. Chiar dacă s-a lovit de multe obstacole,

acesta este acceptat de politicienii europeni. Mai mult decât atât, şi cetăţenii europeni devin

din ce în ce mai familiarizaţi cu această abordare şi câştigă mai multă libertate călătorind

prin întreaga Europă fără problema paşaportului. Astfel, Schengen a devenit nu numai

simbolul entităţii sui generis pe harta politică regională, de multe ori purtând denumirea de

„Schengenland”, dar şi un nou mod de gândire şi management practic cu privire la graniţele

Europei. Cu alte cuvinte, Schengen este azi, noul „simţ al realităţii” pe tot continentul409.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta şi a explica dezvoltarea acestui regim,

ridicarea acestui principul post-naţional, despre cum s-au hotărât guvernele europene să îşi

diminueze autoritatea în favoarea acestui regim. Dat fiind faptul că graniţele Europei sunt

foarte distincte şi în dezvoltare constantă, cercetătorii şi politologii au fost atraşi de această

tematică. Din aceste motive literatura de specialitate se află în constantă dezvoltare. În ciuda

interesului major, lucrările teoretice specifice, despre ridicarea imperiului Schengen ca şi o

nouă guvernanţă a graniţelor sunt rare. Relatările celora care au participat la procesul

408 Ibidem, pp. 4-5.409 Ibidem, p. 6.

140

formării sunt surse valoroase, dar aceste lucrări prezintă doar succint factorii care au făcut

posibil dezvoltarea Schengen-ului.

Neglijarea acestui subiect în literatura studiului Uniunii Europene este foarte

surprinzătoare. Analiza apariţiei formelor de guvernanţă post-naţionale este caracteristica

substratului academic. Motivul pentru care se consideră că există această lacună este faptul

că specialiştii privesc Uniunea Europeană ca fiind un sistem politic complet dezvoltat,

examinează caracteristicile şi funcţionalitatea sa, fără să mai pună accent pe specificitatea sa

şi pe procesul său de dezvoltare410.

Din această perspectivă, controlul graniţelor este doar una dintre variatele domenii

ale politicii Uniunii Europene. Argumentul este extrem de interesant, dar politica Uniunii

Europene este încă în construcţie, mai ales în ceea ce priveşte dimensiunea politică a sa, în

opoziţie cu dimensiunea economică, care este foarte avansată. Întrebarea, de ce s-a dezvoltat

şi a crescut Schengen rămâne în continuare semnificativă. Specialiştii în relaţiile

internaţionale au omis importanţa regimului Schengen, pentru că aceştia sunt interesaţi de

originea Uniunii Europene şi de dimensiunea sa supranaţională. Astfel ei au abordat

Schengen-ul ca fiind un joc interguvernamental care caracterizează politica mondială.

Moravcsik este un exemplu bun pentru această atitudine411. Analiza sa privind implicarea

noului regim şi Uniunea Europeană pe ansamblu se bazează pe argumentul „afaceri ca de

obicei”, iar acesta nu este susţinut nici teoretic nici empiric412.

Neglijenţa nu înseamnă uitare completă. Originile Schengen-ului sunt incluse într-

adevăr în literatură. Când aceasta s-a întâmplat, majoritatea comentatorilor s-au bazat pe o

ipoteză „logică”. Această ipoteză nu este întotdeauna exprimată într-un mod explicit şi

consistent, dar totuşi este bazată pe un set de elemente relativ coerent. Teoretic, majoritatea

autorilor se bazează pe această ipoteză, făcând referire şi la abordarea raţionalistă şi

interguvernamentală413. Pe scurt, ipoteza logică sugerează, că apariţia unei noi abordări în

gestionarea graniţelor Europei este rezultatul a unei negocieri, a unui compromis între

guvernele europene, care printr-o acţiune raţională au încercat să se adreseze problemelor 410 Idem.411 A. Moravcsik, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, Cornell University Press, Ithaca, 1998.412 J. de Zwaan, Institutional Problems and Free Movement of Persons, Schermers, 1993.413 K. Dowding, Rational Choice and Institutional Change: An Overview of Current Theories, în Widening the European Union: The Politics of Institutional Change and Reform, B. Steuneberg (edit.), Routledge, London, 2002.

141

comune care caracterizau controlul graniţelor regiunii în anii 1980 – 1990 (ţinând cont şi de

existenţa presiunii migrării, crimei internaţionale şi actelor de terorism)414.

Moravcsik oferă una dintre cele mai bune abordări. În perspectiva sa economică,

Schengen a apărut mulţumită Franţei şi Germaniei, care erau îngrijorate pentru protecţia

proprie, şi erau şi puse sub presiune din partea unui acord bilateral pentru simplificarea şi

eventuala desfiinţare a graniţelor dintre ele. Conducătorii germani şi francezi au hotărât

astfel să includă în acest aranjament şi membrii uniunii Benelux – Belgia, Olanda şi

Luxemburg. Ideea era crearea unei comunităţi economice, „Super EEC”, care promova

liberalizarea comerţului. După negocieri ţările au căzut de comun acord pentru înfiinţarea

acestei comunităţi415.

În mare parte, pare plauzibilă această idee deoarece conţine caracteristicile de bază

ale apariţiei Schengen-ului, atât în ceea ce priveşte procesul dar şi rezultatul. Totuşi, aceasta

nu este tocmai convingătoare. Primul element problematic se referă la rolul factorilor

contextuali în explicarea apariţiei noii abordări a controlului graniţelor în Europa. În

răspunsurile date, relaţia dintre aceşti factori şi rezultatul obţinut tinde să fie încadrat în

termeni mecanici. Relaţia dintre integrarea economică şi politică nu este automată în mod

necesar, o problemă poate fi şi timpul. Explicând ajunul creării Pieţei Comune, care ar fi

putut influenţa emergenţa Spaţiului Schengen este pusă sub semnul întrebării, din moment ce

Schengen-ul a fost iniţiat înaintea Actului Unic European. Mai mult, multe dintre ţările care

au susţinut şi au participat la crearea Pieţei Comune nu au fost de acord cu înfiinţarea

spaţiului Schengen, mai ales în ceea ce priveşte acordul Marii Britanii. Trebuie să notăm

faptul că, planul pentru Schengen a fost elaborat în afara Comunităţii Europene, dar şi în

competiţie cu acesta. Ca şi alternativă la procesul de comunitate, Schengen, avea potenţial să

slăbească şi chiar să întrerupă mecanismul de integrare europeană416.

Dacă, în cazul ipotezelor reacţiilor logice, factorii contextuali nu oferă o indicaţie

clară de ce a apărut emergenţa Schengen-ului, acelaşi lucru poate fi spus şi în ceea ce

priveşte interesul statelor europene. Când s-a lansat iniţiativa, interesul era extrem de scăzut.

Înaintea începerii negocierilor, majoritatea ţărilor erau naţionaliste, mai ales Franţa, şi mixte,

dacă ne gândim la Germania, care nu avea încredere în interesele ţărilor vecine. Astfel

414 Ruben Zaiotti, op. cit., pp. 7-8.415 A. Moravcsik, op. cit., pp. 359-360.416 Ruben Zaiotti, op. cit., p. 9.

142

întotdeauna se lăsa loc la o alternativă, la o posibilitate de a schimba factorii şi argumentele

cu privire la acest spaţiu Schengen. Dar intervenţiile nu au apărut, şi ne putem întreba cum

de a reuşit atunci Schengen să se impună dacă avea aşa mulţi opozanţi. Schengen a cuprins o

serie de decizii conştiente, luate de politicieni naţionalişti, care au pus în joc suveranitatea şi

securitatea ţărilor lor, care era oricum un subiect sensibil atât în termeni practici dar şi

politici.

Răspunsul se poate găsi în ipoteza schimbării normative, idee prelucrată de autori

precum Jorgensen şi Wiener, şi bazată pe constructivism şi instituţionalism sociologic. În

concordanţă cu ipoteza schimbării normative, emergenţa Schengen-ului este strâns legată de

o schimbare a contextului în care actorii principali sunt implicaţi în controlul graniţelor. Ca

şi rezultat al acestei transformări, politicienii au obţinut un nou set de cunoştinţe

„postnaţionale”. Astfel a fost posibilă emergenţa spaţiului Schengen417.

Conform celor spuse de Wiener, o ţară decide să devină sau nu membru Schengen în

funcţie de câte bătălii trebuie să ducă la nivel naţional. Acceptarea sau refuzarea noii

abordări cu privire la controlul graniţelor depinde de faptul că aceasta este sau nu

compatibilă cu normele interne ale fiecărei ţări. Schengen poate prezenta probleme, pentru

că poate influenţa şi defini suveranitatea, statutul naţiunii, a ţării în politica globală,

securitatea dar şi cetăţenia. În cazul Marii Britanii, opţiunea pentru aderarea sau nu la

Schengen sugera o identitate care nu rezona cu majoritatea intereselor politice. Câteva

principii şi aspecte ale spaţiului Schengen au intrat în conflict cu principiile şi practicile

naţionale privind drepturile civile şi cetăţenia. Ca şi rezultat, guvernul britanic nici atunci,

dar nici acum, nu îşi poate schimba politicile pentru aderarea la spaţiul Schengen418.

În perspectiva altor autori, precum Bourdieu şi Foucault, aceştia prezintă controlul

graniţelor ca fiind un câmp de securitate, câmpul reprezentând un spaţiu social, localizat la

intersecţia sferelor politice internaţionale şi interne. Acesta este compus din actori de

securitate, care prin interacţiunea lor, constituie forţele pe câmp. Astfel, accentul cade pe

strategiile politice şi pe valoarea simbolică a graniţelor, ca fiind un scut pentru protecţia

Europei. Aceşti antreprenori ai securităţii europene au grijă de cetăţenii europeni în vederea

417 Ibidem, p. 10.418 A. Wiener, Forging Flexibility—the British ‘No’ to Schengen, în European Journal of Migration and Law 1, no. 4, 1999, pp. 447-448.

143

protejării lor împotriva populaţiilor străine. Aceşti actori sunt conduşi de interesul propriu,

dar şi de dorinţa de afirmare şi de vizibilitate419.

R. Zaiotti arată că ipoteza schimbării normative pare să se adreseze unor probleme

logice. Este mai atentă la specificitatea graniţelor, mai ales în ceea ce priveşte aspectele

simbolice, care pot influenţa evoluţia cu timpul. Acesta crede că autorii care susţin această

ipoteză, trebuie să lucreze pe demonstrarea existenţei normativelor clar definite, ca şi o

funcţionare şi o socializare. Schengen este un caz dificil. Contextul în care s-a ridicat

Schengen a fost substanţial „subţire”, atât instituţional, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul.

Schengen a apărut în afara Comunităţii Europene/Uniunii Europene, fiind astfel primara

sursă de integrare pe continent. Când noua guvernarea a graniţelor şi-a făcut apariţia,

contextul instituţional a fost extrem de centrat pe state, atât la nivel regional dar şi domestic.

Astfel nu există un mediu ideal420.

O ipoteză a schimbării normative trebuie să specifice foarte atent cum s-a format

fundalul unui nou cadru normativ regional, şi cum s-au socializat actorii participanţi în acest

proces. Actorii aceştia au fost atraşi în această iniţiativă, mai ales la început, şi nicidecum nu

ei au susţinut activitatea. Procesul care a condus la apariţia Schengen s-a hotărât la nivel

înalt, de către factori politici importanţi. Trebuie să notăm că şi acum există mulţi politicieni

care se opun principiilor şi filosofiei Schengen. Chiar dacă spunem că aceşti practicanţi au

jucat un rol important în proces, nu ne este clar cum au reuşit să convingă restul să aplice şi

să adopte aceste principii421.

4.2. Abolirea controalelor la frontierele interioare în Europa

„Ca să putem implementa în mod efectiv politica vizelor şi controalele comune de-a

lungul graniţelor exterioare, credem că este esenţial să începem să împărţim informaţiile

necesare privind persoanele cărora le trebuie refuzate dreptul de a avea acces la teritoriile

statelor noastre membre, pe motiv că prezenţa lor ar putea atrage după sine pericolul privind

419 Ruben Zaiotti, op. cit., pp. 11-12.420 Ibidem, pp. 12-13.421 Ibidem, p. 13.

144

securitatea sau ordinea publică într-unul din statele membre, şi astfel am decis să căutăm cea

mai bună cale ca să reuşim, cu referinţe speciale computerizate”422.

4.2.1. Abolirea controalelor la frontierele interioare

Dezvoltarea bazei de date a Uniunii Europene este strâns legată de emergenţa unei

Europe fără graniţe interioare. Împreună cu integrarea europeană, căreia i s-a dat un sprijin

formal prin semnarea Actului Unic European în 1986, graniţele statelor membre ale

Comunităţii Europene au devenit un subiect de responsabilitate comună. Abolirea

controalelor la frontierelor interioare a fost acompaniată de aşa-numitele măsuri

compensatorii. Pentru a justifica aceste măsuri, guvernele naţionale s-au bazat pe funcţia

simbolică a frontierelor. Din moment ce graniţele au funcţii diferite, măsurile compensatorii

au fost dezvoltate în mod diferit. De exemplu, ideea că abolirea controalelor la frontierele

interioare ar putea da ocazia şi şansa organizaţiilor criminale să se mute oriunde doresc, fapt

care ar putea creşte criminalitatea transfrontalieră, a justificat îndeajuns dezvoltarea Europol

şi Eurojust, totodată şi introducerea mandatului european de arestare423. De asemenea,

utilizarea tradiţională a frontierelor drept sursă de venituri pentru ridicarea taxelor de import

pe mărfurile achiziţionate a fost compensată de cooperarea mutuală între autorităţile vamale

ale Statelor Membre şi completarea Uniunii Vămilor424.

În ceea ce priveşte funcţia graniţelor pentru politicile imigraţiei, statele membre au

căutat să compenseze controlul graniţelor interne prin transferarea puterii către graniţele

externe şi chiar către ţările din care provin imigranţii. Aceasta include stabilirea unui regim

mai strict în ceea ce priveşte acordarea vizelor. Mai recent, statele membre ale Uniunii

Europene se pregătesc să trimită echipe de poliţie maritimă în apele extrateritoriale pentru

prevenirea sosirii unor imigranţi nedoriţi pe vase, vapoare425.

În ceea ce priveşte utilizarea şi operarea datelor, guvernele din cadrul Uniunii

Europene au permis autorităţilor naţionale să schimbe informaţiile între ele, mai ales în

domeniul dreptului penal, politicile vamale prin intermediul Europol şi Eurojust şi sistemul

422 Declaraţia Miniştrilor Comunităţii Europene, cu privire la aspectele imigraţiei, 15 decembrie 1989, Presă 90-02-02.423 Tratatul UE, Convenţia Europol, art. 3K. Decizia Consiliului 2002-187-JHA din 28 Febr. 2002424 Convenţia de la Napoli, 18 decembrie 1998. Regulamentul Consiliului 2913-92.425 Evelien Brouwer, Digital Borders and Real Rights, Nijhoff, 2008, p. 14.

145

informaţional vamal. Între anii 1995 şi 2006, cel mai avansat sistem de date era desigur

Sistemul Informatic Schengen I426.

În 2006 acesta includea o bază de date cu 15 milioane de obiecte şi indivizi. Plănuit

ca fiind un experiment interguvernamental de către statele Benelux, Franţa şi Germania, SIS

I este utilizat de către 15 state incluzând 13 state membre ale Uniunii Europene şi state ne-

membre precum Islanda şi Norvegia. În 2008, SIS II avea să fie folosit de cel puţin 31 de

state427.

4.2.2. Piaţa interioară şi libera circulaţie a persoanelor

Art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Acordul Schengen prevede că:

1.„Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi

să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.

2.Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.

3.Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,

prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia

sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să

facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-

o societate democratică.”

Aşa cum rezultă din prevederile primului paragraf, dreptul la libertatea de circulaţie

este subsumat condiţiei ca persoana în cauză să se afle în mod legal pe teritoriul statului în

cauză. În acest context, subliniem faptul că textul european nu garantează decât libertatea de

mişcare în interiorul unui stat, Convenţia negarantând dreptul persoanei de a intra sau a

rămâne pe teritoriul unui stat. Ca şi în alte situaţii, pentru a se verifica regularitatea prezenţei

unei persoane pe teritoriul unui stat se face apel la dreptul intern al statului în cauză. Dreptul

la libera circulaţie a persoanelor în sensul legislaţiei Uniunii Europene trebuie înţeles, în

principiu, ca drept de deplasare şi şedere în alt stat al Uniunii Europene fără a cere

permisiune. Dreptul acesta nu este valabil însă în propriul stat, ci doar în momentul trecerii 426 Idem.427 Idem.

146

frontierei într-un alt stat al Uniunii Europene. De exemplu, în conformitate cu legislaţia

Uniunii Europene, un cetăţean francez se bucură de drept la liberă circulaţie în Germania,

dar nu în Franţa, iar un cetăţean german în schimb în Franţa, nu în Germania428.

Exercitarea dreptului la liberă circulaţie impune fiecărei persoane condiţia să poată

să-şi finanţeze şederea prin mijloace proprii, prin muncă sau fonduri proprii (astfel, să nu fie

dependent de ajutor social în ţara gazdă). Acest drept la liberă circulaţie, în anumite cazuri,

poate fi îngrădit din raţiuni de securitate şi ordine naţională, însă doar atunci când există un

pericol grav care priveşte interesele fundamentale ale statului.

Cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi membrii familiei lor, în

baza dreptului european comunitar, se bucură de dreptul la liberă circulaţie. Acelaşi lucru

este valabil şi pentru cetăţeni din Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, precum şi pentru

membrii familiei lor, conform Tratatului cu privire la Spaţiul Economic European (S.E.E.)

din 2 mai 1992. De dreptul la liberă circulaţie se bucură şi membrii de familie, care nu sunt

cetăţeni ai unui stat din Uniunea Europeană sau S.E.E. Aceşti membri ai familiei unui

cetăţean din Uniunea Europeană sau S.E.E. dintr-un terţ stat sunt429:

– soţul sau soţia;

– rude în linie descendentă (copii, nepoţi, etc.) care nu au împlinit 21 de ani sau se află

în întreţinere;

– rudele sale sau rudele soţului sau soţiei în linie ascendentă (părinţi, bunici etc.) care

se află în întreţinere.

Aceşti membri ai familiei se bucură numai de un drept la liberă circulaţie derivat,

adică atunci când cetăţeanul unui stat al Uniunii Europene sau S.E.E., care le conferă acest

drept, a făcut uz de dreptul la liberă circulaţie. Alte rude, cum ar fi, fraţi sau surori, nu se

bucură de acest drept la liberă circulaţie. Dreptul la libera circulaţie este nelimitat valabil şi

pentru „persoane cu dublă sau triplă cetăţenie care, pe lângă cetăţenia unui stat al Uniunii

Europene sau al S.E.E., mai au şi o alta sau chiar multiple cetăţenii”430.

De dreptul la liberă circulaţie se bucură, conform art. 39 din Tratatul C.E., persoane

în căutarea unui loc de muncă, angajaţi, întreprinzători particulari, beneficiari şi prestatori de

428 Ibidem, p. 268.429 D.Bigo, E.Guild, Controlling Frontiers, Free movement into and within Europe, Aldershot, Ashgate, 2005, p. 28. 430 Idem.

147

servicii – inclusiv turiştii, iar conform art. 17, 18 al aceluiaşi tratat şi persoane fără loc de

muncă. Conform deciziei din 2 februarie 1989 a Curţii Europene de Justiţie, de dreptul la

liberă circulaţie se bucură şi persoanele care au drept de şedere. Dimensiunea şi limitele

dreptului la liberă circulaţie sunt reglementate, în esenţă, prin Tratatul C.E. şi prin

regulamentele de aplicare emise pentru acesta431.

De dreptul la liberă circulaţie se pot bucura şi cetăţeni din terţe state care lucrează

într-o societate a UE sau S.E.E. şi sunt trimişi pentru prestări de servicii în alte state ale

Uniunii Europene/S.E.E. Libertatea serviciilor unei societăţi avantajează indirect angajaţii

legali şi permanenţi ai acesteia, indiferent de cetăţenia acestora. Un cetăţean al unui terţ stat,

angajat legal şi permanent la o societate cu sediul într-un stat al Uniunii Europene sau al

S.E.E. „are dreptul de a lucra temporar pentru firma sa, fără autorizaţie de lucru, în cadrul

liberei circulaţii a serviciilor, într-un alt stat al Uniunii Europene sau al S.E.E.” Din această

decizie rezultă că nu poate fi cerută o viză nici pentru intrare, nici pentru şedere, dar pentru a

garanta o minimă putere de verificare, s-a propus introducerea unei legitimaţii de prestări

servicii, care să ofere legitimitate, respectiv dreptul la liberă circulaţie, cetăţenilor din terţe

state pentru servicii în afara graniţelor432.

În baza legislaţiei comunitare, dreptul la liberă circulaţie este direct valabil şi

garantează dreptul legal de intrare şi şedere a persoanelor. Străinii care, în conformitate cu

dreptul comunitar european, au drept de liberă şedere, nu au obligaţia de a deţine o

autorizaţie de şedere, cum este prevăzut de regulă pentru străini. Legislaţia Uniunii Europene

prevede că intrarea este direct permisă (conform art. 3 din Directiva nr. 68/360), dar rămâne

valabilă obligaţia de a obţine şi poseda o permisiune declarativă de şedere, în cazul unei

şederi mai lungi de trei luni (conform art. 4-9 din Directiva nr. 68/360). Singurele documente

ce pot fi solicitate în cazul intrării şi şederii sunt: un paşaport valabil, un document valabil

înlocuitor pentru paşaport sau un act de identitate oficial (conform art. 3 alin. 1 din Directiva

nr. 68/360). Este suficient şi un act de identitate oficial pe baza căruia, conform legislaţiei

statului emitent, este posibilă trecerea frontierei (conform Deciziei Curţii Europene de

431 Stephen Kabera Karanja, Transparency and Proportionality in the Schengen Information System and Border Control Co-operation, Martinus Nijhoff Publishers, vol. 32, Leiden, 2008, pp. 54-55.432 Idem.

148

Justiţie din 5 martie 1991 Giagounidis/oraşul Reutlingen). De asemenea, este suficient dacă

actul face dovada apartenenţei la un stat al Uniunii Europene sau al S.E.E.433

Cetăţenii Uniunii Europene sau ai S.E.E. nu au obligaţia de a declara scopul şederii

lor la trecerea frontierei şi este interzisă solicitarea unei dovezi a apartenenţei la grupuri de

persoane care se bucură de drept la liberă circulaţie. Astfel, poliţiei de frontieră îi este

interzis „să întrebe cetăţeni ai Uniunii Europene sau ai S.E.E. de scopul şederii”. Dreptul la

liberă circulaţie a persoanelor trebuie, pe cât posibil, promovat cuprinzător, iar autorităţile

interne au suficiente mijloace de control, cum ar fi obligativitatea declarării domiciliului şi

eliberarea permisului de şedere în Uniunea Europeană, pentru a aborda posibile perturbări

ale siguranţei şi ordinii publice. Statutul privilegiat al cetăţenilor Uniunii Europene faţă de

alţi străini referitor la dreptul de intrare şi şedere fără un anumit scop este stipulat în art. 17 şi

18 din Tratatul C.E434.

Dreptul de şedere nu depinde de eliberarea unei permisiuni de şedere. Astfel,

permisiunea de şedere pentru membrii unui stat membru al Uniunii Europene are în principiu

doar caracter declarativ conform Sentinţei Curţii Europene de Justiţie din 14 iulie 1977 –

Sagulo. Dreptul de şedere al Uniunii Europene este într-o anumită măsură o dovadă a

statutului (a face uz de şedere existent) care are în principal o însemnătate în ceea ce priveşte

declararea domiciliului. Statele membre trebuie să aibă posibilitatea de a putea constata

venirea sau plecarea străinilor cu drept la liberă circulaţie. Conform art. 3 alin. 2 propoziţia 1

din Directiva Consiliului CEE 68/360 există dreptul (fără caracter obligatoriu), conform

legislaţiei naţionale, de a solicita membrilor familiei care nu sunt cetăţeni ai Uniunii

Europene sau ai S.E.E. o viză la intrarea în ţară. Astfel, se urmăreşte verificarea, înainte de

intrarea pe teritoriul ţării, prin reprezentanţa diplomatică din străinătate, dacă persoana

respectivă are statut de cetăţean într-o terţă ţară cu drept la liberă circulaţie. Controlul la

frontieră este de multe ori greoi în elucidarea acestei situaţii435.

Dreptul la liberă circulaţie a membrilor familiei nu este originar, ci dedus. Este

valabil, respectiv îşi pierde valabilitatea, odată cu dreptul la liberă circulaţie a cetăţeanului

din Uniunea Europeană sau din S.E.E. Acesta trebuie să meargă din ţara natală în alt stat din

433 DIRECTIVA CONSILIULUI 68/360/CEE , din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi familiile acestora.434 Idem.435 Idem.

149

Uniunea Europeană sau din S.E.E. sau să se afle deja acolo şi să îndeplinească acolo

condiţiile dreptului general (conform art. 17 şi 18 din Tratatul C.E.) sau special de liberă

circulaţie (cu precădere în cazul angajaţilor şi beneficiarilor de prestări servicii (conform art.

39 din Tratatul C.E.)436.

Se consideră că obligativitatea procurării vizei împiedică vizite spontan planificate

(călătorii last minute), călătorii scurt planificate în ţările vecine sau deplasări pentru

cumpărături. Această problemă a fost soluţionată în cadrul statelor membre Schengen prin

faptul că posesorii titlurilor de şedere naţionale şi membrii familiei unui cetăţean al Uniunii

Europene sau al S.E.E., pot călători şi sta în alte state Schengen până la trei luni fără

obligativitatea unei vize, conform art. 21 CAAS. Reglementări naţionale cu privire la lipsa

obligativităţii vizei pentru membrii anumitor state au ca urmare acelaşi drept şi pentru

membrii familiei – de exemplu: Soţia de cetăţenie americană a unui cetăţean german are

dreptul de a călători fără viză în Danemarca. Acest lucru este posibil deoarece Danemarca,

la fel ca şi toate celelalte state ale Uniunii Europene sau ale S.E.E., acordă cetăţenilor

Statelor Unite ale Americii drept de intrare fără viză437.

Se poate concluziona că legislaţia Uniunii Europene cu privire la dreptul de liberă

circulaţie nu face uz de facilităţi acordate de alte reglementări legale, iar viza nu reprezintă

propriu-zis un drept de intrare, ci este mai degrabă o dovadă a statutului. În acest sens, ar

trebui solicitată o dovadă a statutului în locul vizei conform art. 5 alin. 3 din Directiva

68/360. Intrarea în ţară contrar acestei obligativităţi a vizei nu trebuie asemănată unei intrări

ilegale, dat fiind că dreptul la liberă circulaţie există în mod cert438.

Legislaţia Uniunii Europene nu conţine autorizări în ceea ce priveşte refuzul

cetăţenilor Uniunii Europene sau ai S.E.E. şi străinilor din terţe state cu drept la liberă

circulaţie. Refuzul poate surveni în baza normelor legislaţiei naţionale, dar numai cu

respectarea legislaţiei comunitare prioritare. În măsura în care nu există o autorizare de refuz

special stabilită în legislaţia Uniunii Europene (până acum nu există, din câte se ştie, nici o

astfel de autorizaţie într-o lege naţională cu privire la străini sau frontiere) trebuie aplicată

436 D.Bigo, E.Guild, Controlling Frontiers, Free movement into and within Europe, Aldershot, Ashgate, 2005.437 Idem.438 DIRECTIVA CONSILIULUI 68/360/CEE , din 15 octombrie 1968.

150

autorizarea de refuz naţională, general valabilă pentru străini, ţinându-se cont de legislaţia

Uniunii Europene.439

Un cetăţean cu drept la liberă circulaţie poate fi respins la graniţă doar atunci când

„există un real şi suficient de grav pericol, care aduce atingere unui interes fundamental al

societăţii”. Un comportament care în mod obişnuit constituie motiv de respingere sau

expulzare, nu are această urmare în mod obligatoriu pentru un cetăţean al Uniunii Europene

sau al S.E.E. „Respingerea poate surveni însă atunci, când comportamentul unui cetăţean al

Uniunii Europene sau al S.E.E. reprezintă un pericol real şi suficient de grav pentru ordinea

publică sau dacă reprezintă un real pericol de contaminare. Expulzarea în urma unei

infracţiuni comise este doar atunci posibilă când există pericolul cert al repetării440.

Situaţia pe baza căreia s-a ajuns la o condamnare penală trebuie să conducă spre

conturarea unui comportament personal care să reprezinte un pericol actual pentru ordinea

publică. Un motiv de expulzare, care justifică respingerea şi în baza prevederilor legislaţiei

comunitare, îl constituie abaterile grave (de exemplu: traficul ilegal de stupefiante) sau

infracţiuni cu pericol de a se repeta. În acest caz se aplică aceeaşi regulă atunci când

comportamentul persoanei respective constituie un considerabil pericol pentru siguranţa şi

ordinea publică”441.

4.2.3. Convenţia de implementare a Acordului Schengen

Orice demers teoretic pleacă de la date de 19 iunie 1990 când a fost semnată

Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, prin care se urmăreşte crearea, în urma abolirii

controlului vamal a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Convenţia de Aplicare a

Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1 septembrie 1993 însă, datorită neîndeplinirii

condiţiilor tehnice şi legale, a început să aibă efect practic începând cu 26 martie 1995.

Punctele cheie ale Convenţiei sunt următoarele442:

– cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale

ţărilor semnatare la orice punct, fără a fi supuşi controlului vamal;

439 D.Bigo, E.Guild, op. cit.440 Ibidem, p. 21.441 Idem.442 Evelien Brouwer, op. cit., pp. 33-35.

151

– viza fără restricţii teritoriale ce permite deţinătorului să stea până la 90 de zile într-o

perioadă de şase luni şi să intre fără control vamal pe teritoriul oricăreia dintre ţările

semnatare;

– armonizarea politicii de vize în ţările Schengen;

– controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen;

– accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informaţional Schengen (SIS), ce

furnizează date despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen;

– cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie;

– unificarea eforturilor pentru combaterea criminalităţii legate de droguri;

– reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de azil.

Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenţia de Implementare a

Acordului Schengen, deciziile şi declaraţiile adoptate de către Comitetul Executiv Schengen

stabilit în 1990, precum şi protocoalele şi acordurile de aderare care au urmat constituie

acquis-ul Schengen, după cum am arătat. Încorporarea acquis-ului Schengen în cadrul

legislativ şi instituţional al Uniuni Europene s-a făcut prin Protocolul ataşat Tratatului de la

Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999. Astfel acquis-ul

Schengen face parte din legislaţia comunitară şi a fost transferat în noul Titlu IV - vize, azil,

imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, al Tratatului Uniunii

Europene443.

Articolul 2 al Convenţiei Schengen reglementează chestiunea traversării frontierelor

interne. Astfel, acestea pot fi traversate în orice punct fără efectuarea unui control al

persoanelor. Din raţiuni de ordine publică sau de securitate naţională un stat membru

Schengen poate hotărî, după consultarea celorlalte părţi contractante, să instituie controale la

frontierele naţionale pentru o perioadă limitată în funcţie de situaţia apărută. Chestiunea

traversării frontierelor externe este reglementată şi de art. 3-8 din Convenţia Schengen.

Frontierele pot fi traversate, în principiu, numai prin punctele de trecere a frontierei, între

orele stabilite în acest scop, părţile contractante se obligă să impună sancţiuni pentru

traversarea neautorizată a frontierelor externe prin alte locuri decât punctele de trecere sau în

afara orelor fixate în acest scop444.

443 Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000.444 Idem.

152

Articolul 5 reglementează situaţia străinilor care intră pe teritoriul unui stat

Schengen. Pentru şederi care nu depăşesc trei luni, acestora li se poate acorda permisiunea de

intrare pe teritoriul unui stat Schengen, dacă îndeplinesc anumite condiţii445.

În cazuri excepţionale, o parte contractantă poate să deroge, prin consultare cu

celelalte state membre, de la regimul comun de vize în legătura cu un stat terţ, atunci când

raţiuni imperative de politică naţională impun adoptarea urgentă a unei decizii446.

Articolele 10-17 reglementează regimul de eliberare a vizelor pentru acele vize care

nu depăşesc trei luni. Acestea sunt vize de şedere pe termen scurt, care pot fi vize de

călătorie ori vize de tranzit447.

Articolul 28 reafirma respectarea de către statele Schengen, fără nici o restricţie

geografică a obligaţiilor asumate prin Convenţia de la Geneva din 1951 privind statul

refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 1967 şi angajamentul de a

coopera cu înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi la punerea în aplicare a acestor

documente448.

Indiferent de statul contractant la care un străin îşi depune cererea de azil, numai un

singur stat contractant răspunde de rezolvarea acestei cereri. O serie de articole din

Convenţia Schengen se referă la: procedura de reprimire a unui străin aflat în procedura de

azil pe teritoriul statului unde a depus cererea449:

procedura de reunificare familială;

– schimbul reciproc de informaţii dintre statele contractante privind procedura de azil,

respectiv legislaţia naţională;

– date statistice şi orice alte informaţii pe care le deţin cu privire la un solicitant de azil.

În ce priveşte circulaţia străinilor în spaţiul Schengen, normele comunitare prevăd că

deţinătorul unei vize comune, precum şi străinii care nu sunt supuşi condiţiei obţinerii unei

vize sunt îndreptăţiţi să stea în cele 24 state ce aplica CAAS maximum 90 zile într-o

perioadă de şase luni, în perioada de valabilitate a vizei. Declararea sosirii, în momentul

intrării pe teritoriul respectiv sau în termen de trei zile lucrătoare de la intrare este

445 Idem.446 Idem.447 A se vedea şi articolul 132 din Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, în Evelien Brouwer, op. cit., p. 36.448 Nicolae Păun, op. cit.449 Idem.

153

obligatorie. Articolul 25 reglementează modalităţile de eliberare a unui permis de şedere,

pentru motive serioase (cu precădere umanitare sau ca urmare a angajamentelor

internaţionale pentru străinii în legătură cu care există o alertare în vederea non-admisiei450.

Autorităţile poliţieneşti ale statelor membre trebuie să se asiste în prevenirea şi

detectarea infracţiunilor. Este specificată posibilitatea înfiinţării unor structuri de cooperare

şi schimb de informaţii sub forma secţiilor de poliţie comune şi centrelor vamale de

cooperare la frontierele interne. În acest sens, se vor îmbunătăţi legăturile de comunicaţie

(telefon, fax, computere) în zonele de frontiere şi se vor adopta măsurile necesare pentru

confirmarea identităţii printr-un document de identitate valabil. Articolul 46 acordă

autorităţilor poliţieneşti dreptul de a schimba informaţii cu alte state membre, din proprie

iniţiativă, pentru prevenirea infracţiunilor şi ameninţărilor la ordinea publică451.

În Convenţie sunt precizate şi instrumentele care privesc supravegherea şi urmărirea

transfrontalieră a unui suspect care se sustrage urmăririi traversând frontierele naţionale452.

Asistenţa reciprocă în materie civilă şi penală se poate acorda în acţiuni intentate de

autorităţile administrative cu privire la453:

– acte care sunt pedepsibile conform legislaţiei naţionale a uneia din cele două state

contractante;

– acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de urmărire penală sau

condamnare eronată;

– proceduri de graţiere etc.

Cererile de asistenţă se pot face direct între autorităţile judiciare şi se pot returna pe

aceleaşi canale. Prevederile referitoare la extrădarea cu scopul de a completa Convenţia

europeană privind extrădarea din 13 septembrie 1957. Statele membre Schengen se

angajează să extrădeze între ele persoanele care sunt urmărite în justiţie de către autorităţile

judiciare ale părţii contractante care face solicitarea454.

450 Idem.451 Teodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.452 Idem.453 Idem.454 Idem.

154

Cu privire la traficul cu substanţe narcotice, statele membre Schengen se angajează să

adopte455:

– toate măsurile necesare pentru a preveni şi pedepsi traficul ilegal de substanţe

narcotice şi substanţe psihotrope;

– măsuri pentru capturarea şi confiscarea veniturilor din traficul ilegal de substanţe

narcotice şi substanţe psihotrope;

– măsuri pentru a permite efectuarea de livrări controlate în contextul traficului ilegal

de substanţe narcotice şi substanţe psihotrope.

Totodată, se menţionează posibilitatea ca persoanele care traversează frontiera să aibă

asupra lor acele substanţe narcotice şi substanţe psihotrope care le sunt necesare pentru

tratament, cu condiţia ca, la fiecare control, să prezinte o adeverinţă eliberată sau

autentificată de o autoritate competentă din statul în care îşi au reşedinţa456.

În sfârşit, în Convenţia Schengen se face referire la armonizarea legislaţiei naţionale,

la achiziţionarea, deţinerea, comerţul, înstrăinarea armelor de foc şi muniţiilor, precum şi la

clasificarea armelor de foc. în acest sens, sunt enumerate:

– armele de foc şi muniţiile interzise;

– lista armelor de foc pentru care e nevoie de autorizare sau o declaraţie;

– condiţiile în care poate fi eliberată autorizaţia.

România şi-a aliniat legislaţia din domeniul armelor la cea comunitară prin

transpunerea Directivei Consiliului nr. 91/477/CEE referitoare la controlul achiziţionării şi

deţinerii de arme de foc. În Convenţie sunt reglementate modalităţile de achiziţionare a

muniţiei şi condiţiile în care listele armelor de foc se pot completa sau modifica. Este

prevăzută şi posibilitatea adoptării unor legii sau dispoziţii mai stricte privind achiziţionarea

şi deţinerea armelor de foc şi muniţiei. În acest context, România a adoptat un sistem mai

strict de clasificare a armelor de foc prin instituirea a numai două categorii (arme de foc

interzise şi arme de foc supuse regimului autorizării), faţă de cele trei categorii prevăzute de

Convenţie. Trebuie menţionat faptul că armele neletale (armele cu gaze, aer comprimat sau

cele de panoplie) nu sunt supuse reglementarilor Convenţiei, acestea fiind excluse în mod

expres din listele armelor de foc. Prin art. 91 se instituie schimbul de informaţi privind

achiziţionarea de arme de foc şi muniţii, modalitatea de comunicare a acestora şi autoritatea 455 Idem.456 Idem.

155

naţională competentă să trimită şi să primească aceste informaţii. La nivel naţional,

Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin Direcţia Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice

este autoritatea competentă desemnată pentru realizarea schimbului de informaţii în acest

domeniu457.

În continuare, dorim să facem câteva referiri la bazele normative-informative ale

conceptului de spaţiu Schengen. Sistemul Informatic Schengen (SIS) face parte din Titlul IV

al Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen, art. 92-101. Conform acestora, părţile

semnatare ale Convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun, denumit

Sistemul Informatic Schengen, compus din o secţiune naţională (NSIS), în fiecare stat, un

serviciu de asistenţă tehnică, o unitate centrală (CSIS) ce se află la Strasbourg, Franţa458.

Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor desemnate de fiecare

stat membru ca prin intermediul unei proceduri de căutare automată să aibă acces la

semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte (pentru controale la frontieră, în concordanţă

cu legislaţia naţională, „precum şi în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96, pentru

acordarea vizelor, permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor, în contextul

aplicării dispoziţiilor Convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor”459.

Fiecare stat membru creează şi administrează, în nume propriu şi pe riscul său,

secţiunea sa naţională din Sistemul Informatic Schengen NSIS al cărei fişier de date va fi

identic cu fişierele celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui stat membru, prin utilizarea

serviciului de asistenţă tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor,

fiecare stat membru se conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale,

protocoalelor şi procedurilor stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de

asistenţă tehnică460.

Toate sistemele naţionale sunt conectate on-line cu sistemul central. Atunci când un

stat introduce date în SIS, prin intermediul NSIS, acestea sunt transmise către CSIS, de unde

automat sunt retransmise către toţi corespondenţii şi toate bazele NSIS. În acest fel, se

asigură uniformitatea tuturor bazelor naţionale. SIS II va permite diversificarea autorităţilor

care au acces la SIS (Europol, Eurojust, Interpol, Autoritatea de înregistrare a vehiculelor);

457 Idem.458 MAI, Autoritatea Naţionala de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, Brosura Sistemul informatic Schengen, pp. 10-15459 Idem.460 Idem.

156

de asemenea, va permite utilizarea datelor biometrice având ca principală funcţie

individualizarea mandatului de arest european. Alte baze de date care funcţionează la nivelul

Schengen461:

Vis — utilizat pentru cooperare consulară în ceea ce priveşte măsurile de securitate

internă şi prevenirea „cumpărării de vize". Scopul este de a facilita verificările nu

numai la punctele de trecere a frontierei externe, dar şi pe interiorul teritoriilor

statelor membre; cuprinde informaţii biometrice şi alfanumerice; va permite

utilizarea datelor biometrice în criteriile de căutare.

Europol - centralizează toate informaţiile disponibile în statele membre privind crima

organizată; pentru fiecare persoană sunt înregistrate: date de identitate, caracteristici

fizice, amprente, profilul ADN, infracţiunea pentru care este înregistrat.

Eurodac — utilizat pentru a stabili care stat membru este responsabil, potrivit

Regulamentului Dublin, pentru examinarea unei cereri de azil depusă într-un stat

membru de o persoană dintr-un stat terţ; cuprinde informaţii biometrice (amprente)

pentru compararea între solicitanţii de azil şi imigranţii ilegali.

Tratatul de la Roma din 1957 nu prevedea cooperarea în domeniul Justiţie şi Afaceri

Interioare. De aceea, prin Tratatul de la Maastricht din 1993 s-a introdus, aşa cum am mai

arătat, sistemul celor trei piliere ai structurii Uniunii Europene: cele două comunităţi, CEE,

respectiv CEEA formând primul pilon, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) -

pe care am tratat-o în capitolul precedent - şi cel de-al treilea pilon intitulat Cooperarea

poliţienească şi judiciară în materie penală. Prin Titlul VI al Tratatului privind Uniunea

Europeană a fost instituţionalizată cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Scopul declarat al acestei cooperări a fost acela de a înlătura ultimele obstacole în calea

liberei circulaţii a persoanelor în interiorul Uniunii Europene şi de a aprofunda cooperarea

statelor membre în aceste domenii. Cel de-al treilea pilon al structurii comunitare,

cooperarea în probleme de justiţie şi afaceri interioare, a cuprins nouă arii de interes comun,

şi anume462:

– acordarea de azil;

– trecerea frontierelor externe statelor membre;

461 Idem.462 Institutul European Român (2005), Seria „Micromonografii - Politici Europene. Justiţie şi Afaceri Interne", p. 1 (www.ier.ro).

157

– politica în domeniul migraţiei;

– combaterea traficului şi dependenţei de droguri;

– combaterea fraudelor internaţionale;

– cooperarea judiciară în domeniul dreptului civil;

– cooperarea judiciară în domeniul criminalităţii;

– cooperarea vamală;

– cooperarea în domeniul poliţienesc.

Obiectivul esenţial al cooperării în domeniul JAI îl constituie păstrarea şi extinderea

zonei de libertate, securitate şi justiţie reprezentată de Uniunea Europeană. Politicile

comunitare în domeniul JAI cuprind interese importante şi sensibile pentru cetăţenii

europeni. De aceea, normele şi regulile comunitare în acest domeniu vizează găsirea de

modalităţi pentru creşterea încrederii statelor membre în capacitatea instituţiilor europene de

a dezvolta şi aplica acquis-ului relevant. Principalele etape parcurse de comunitatea

europeană în crearea instituţiilor de drept comunitar în domeniu au fost463:

Tratatul de la Amsterdam instituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în care

libera circulaţie a persoanelor de pe teritoriul Uniunii Europene să fie asigurată,

precum: luarea unor măsuri în privinţa trecerii frontierelor externe, azilul, migraţia,

prevenirea şi combaterea crimei.

Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 a elaborat Planul de Acţiune al

Consiliului şi Comisiei de stabilire a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei;

Consiliul a cerut să se acorde o atenţie mai mare creării unui spaţiu juridic european

conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam, care să conţină instrumentele

necesare pentru o cooperare eficientă şi creşterea rolului Europol, ca principal

instrument de luptă împotriva crimei organizate.

Consiliul European de la Tampere, din octombrie 1999, reia problema Spaţiului

Juridic European (SJE) şi a circumscris cadrului legislativ comunitar o serie de

sectoare, domenii şi metode; în paralel, în afara cadrului juridic al Uniunii Europene

a fost creat „Spaţiul Schengen”. Ulterior, reglementările în acest domeniu au fost

incluse în tratatele Uniunii Europene şi CE; funcţionarea va avea ca rezultat

463 Idem.

158

eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (între statele

membre)464.

Tratatul de la Nisa a revizuit unele prevederi care vizează cooperarea mai strânsă în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne; a fost abolit dreptul de veto al oricărui

membru; a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene ş.a.465

În ce priveşte România, după cum bine se cunoaşte, ea a început negocierile de

aderare la Uniunea Europeană în anul 2000. Încă din primul semestru al anului 2002,

România a deschis capitolul de negociere Justiţie şi Afaceri Interioare, încheierea

negocierilor de aderare ale României s-a produs în aprilie 2005. Tratatul de Aderare al

României la Uniunea Europeană prevedea aderarea României la 1 ianuarie 2007, însă

Consiliul putea decide la recomandarea Comisiei, amânarea până la 1 ianuarie 2008. Cu

toate acestea, spre satisfacţia noastră, aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs la

1 ianuarie 2007. Menţionam faptul că Uniunea Europeană, atât după încheierea negocierilor,

cât şi în prezent (după aderare), a decis să continue monitorizarea realizărilor României în

domeniu. Comisia şi-a rezervat dreptul de a prezenta rapoarte anuale care să conţină

progresele făcute de ţara noastră şi să formuleze anumite recomandări pentru organele

abilitate ale statului român. Cooperarea în materie de JAI se realizează prin trei instrumente:

poziţii comune, acţiuni comune şi convenţii466.

Poziţii comune. Prin acest tip de abordare se stabilesc răspunsuri la probleme sau

întrebări punctuale. Ca exemplu, se poate da prima poziţie comună a Uniunii

Europene referitoare la definirea termenului de refugiat, conform Convenţiei din

1951 şi aplicarea unor criterii comune în toate statele membre.

Acţiuni comune. Pe baza acestui instrument, prin acţiunile comune ale tuturor statelor

membre sunt atinse obiective care nu ar putea fi luate în seamă de nici-un stat în mod

individual, pe cont propriu. în acest mod au fost adoptate programe comune de

cooperare între departamentele de poliţie naţionale, ministerele de justiţie,

464 Noi reguli de control al persoanelor care intră sau părăsesc teritoriul UE aplicabile de la data de 15 iunie 2007 se prevăd în Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene nr. 1889/2005. în România nu sunt alte dispoziţii; s-a preluat Regulamentul UE nr. 1889/2005 prin Norma BNR nr. 7 din 4 iunie 2007.465 Institutul European Român (2005), Seria „Micromonografii - Politici Europene. Justiţie şi Afaceri Interne”, p. 2 (www.ier.ro).

466 Idem.

159

departamentele de control vamal, dar şi pentru adoptarea unor aranjamente anuale de

preluare a refugiaţilor.

Convenţii. Prin acest al treilea instrument de cooperare în materie de justiţie şi afaceri

interne sunt împrumutate instrumente din dreptul internaţional. Adoptarea şi

implementarea convenţiilor internaţionale s-au dovedit, însă, destul de dificile. Ca

exemplu, crearea Europol-ului (Oficiul European de Poliţie) prin Convenţia din 1961

(aceasta nu a putut fi adoptată decât în 1965 prin decizia tuturor statelor membre).

Dificultăţile privind cooperarea pe linia JAI, în opinia aceleiaşi surse (Institutul

European din România), constau în principal în467:

- limitele impuse Curţii de Justiţie pentru controlul legal, doar acolo unde

reglementările prevăd în mod expres acest drept;

- Parlamentul este informat după producerea evenimentului, deşi el ar trebui consultat

înaintea Consiliului;

- Comisia are drept de iniţiativă doar la şase din cele nouă domenii de interes comun;

- întârzierea sau ineficacitatea unor decizii ale Consiliului, deoarece acestea se iau în

unanimitate.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au influenţat pozitiv luarea unor decizii

legate de cooperarea interguvernamentală pentru combaterea oricărei forme de criminalitate

transfrontalieră. în acelaşi timp, procesul de extindere al Uniunii Europene şi, în mod

deosebit, extinderea acesteia spre est, a generat grăbirea deciziilor în direcţia controlului

frontierelor.

În prezent, punctele sensibile ale Uniunii Europene în privinţa JAI sunt468:

- securitatea şi controlul frontierelor;

- migraţia ilegală şi unele neajunsuri ale migraţiei legale;

- crima organizată;

- recrudescenţa unor acte antisociale săvârşite de cetăţeni;

- comunitarii din noile state membre, pe teritoriul unor state comunitare occidentale:

Italia, Spania, Franţa, Irlanda;

- spălarea de bani;

- cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar;467 Idem.468 Idem.

160

- protecţia persoanelor faţă de prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera

circulaţie a acestor date.

4.2.4. Spaţiul Schengen şi Tratatul de la Amsterdam

După încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992

şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pânǎ la

sfârşitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. Conferinţa

inter-guvernamentală a fost deschisă la Torino pe 29 martie 1996, şi a durat mai mult de un

an. S-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu

privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în

vigoare la 1 mai 1999469.

Contextul social al Conferinţei s-a tradus prin inserarea în tratat a două noi titluri: cel

consacrat vizelor, azilului, imigrației şi altor politici legate de libera circulaţie a persoanelor

care vizează instituirea pe termen de cinci ani a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie

pe teritoriul Uniunii şi cel privind ocuparea forţei de muncă, de asemenea prin aducerea în

cadrul tratatului a prevederilor Protocolului şi Acordului asupra politicii sociale470.

Tratatul de la Amsterdam avea patru obiective generale471:

a) să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei

Uniunii Europene;

b) să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze

securitatea;

c) să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;

d) să eficientizeze arhitectura instituţionala a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

Tratatul de la Amsterdam constă în trei parţi, o anexa şi 13 protocoale. Prima parte

include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (T.UE), Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene (T.CE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a

469 Evelien Brouwer, op. cit., p. 41.470 Valentin Naumescu, Sisteme politice comparate, elemente de bază, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 2003.471 Idem.

161

Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei

Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul

European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi

Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul

anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii

comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de

numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin

Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe baza de cifre), procedura de

ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată. În anexa este inclusă o

listă de echivalare privind renumerotarea articolelor T.UE şi ale T.CE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei

Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea drepturilor şi obligaţiilor

Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a

principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor

naţionale în Uniunea Europeană, etc.472

Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării

(egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de

sex, rasă, origine etnică, religie, dezabilități, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt

întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale

Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe

baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. De asemenea,

dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în domeniul

prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Prin Tratatul de la Amsterdam este

consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la locul de muncă. Este introdus

conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni

pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru. Au fost

stabilite sancţiuni împotriva Statelor Membre care ar încălca drepturile omului, realizându-se

472 Stephen Kabera Karanja, op. cit., pp. 59 şi următ.

162

comunitarizarea unor politici care ţineau de cooperare inter-guvernamentală (imigrare, azil,

vize) 473.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat

Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui

stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul Uniunii Europene, trebuind să îşi respecte în

continuare obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru474.

Tratat de la Amsterdam prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii,

securităţii şi justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice

pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de

intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.

Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre

trebuie să ia masuri care să vizeze475:

suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este

vorba de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;

stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la

frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la

vizele de sejur cu o durată de maximum trei luni.

Tratatul defineşte, de asemenea, norme cu privire la476:

- primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre;

- condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere

statutul de refugiat;

- procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale

Uniunii;

- protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în tara lor de

origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform

Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul

pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare

473 Idem.474 Idem.475 Teodor Tudoroiu, op. cit., pp. 25-36.476 Idem.

163

poliţienească şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi combatere a

rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva

copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda477.

Cooperarea Schengen, după semnarea Tratatului de la Amsterdam poate fi înţeleasă

şi interpretată din punctul de vedere al perspectivei legale şi instituţionale ale Uniunii

Europene. Scopul incorporării este să facă posibil atingerea scopului liberei circulaţii a

cetăţenilor, drept prevăzut în tratatele europene, sub în sistem care nu numai că garantează

controlul democratic al popoarelor, dar le oferă şi remedii legale efective dacă aceste

drepturi le sunt încălcate. Convenţia de la Schengen şi Regulamentul de Azil de la Dublin au

in impact direct asupra drepturilor fundamentale dar nu prezintă nici o menţiune privind

garantarea drepturilor omului. Tratatul de la Amsterdam stabileşte o zonă a libertăţii, a

securităţii şi a justiţiei prin introducerea unui nou titlu, Titlul IV, denumit „Viza, azilul,

imigraţia şi alte politici privind libera circulaţie a popoarelor”. Poliţia şi cooperarea judiciară

rămân în continuare sub pilonul III al tratatului. Adiţional, Tratatul de la Amsterdam prevede

noi obiective pentru prevenirea şi combinarea rasismului cu xenofobia în cadrul pilierului al

III-lea. Acestea sunt prezentate în Titlul VI al Tratatului478.

O zonă a libertăţii nu numai că asigură libera circulaţie a persoanelor, conform

modelului Schengen, dar asigură şi protecţia drepturilor fundamentale şi luptă împotriva

tuturor formelor de discriminare. În mod similar, se respectă viaţa privată, şi mai ales

protecţia datelor personale trebuie să fie garantată. În ceea ce priveşte azilul şi imigraţia,

majoritatea instrumentelor adoptate în trecut nu mai făceau legătura cu prezentul. Din

moment ce aceste domenii sunt acoperite de tratatul Uniunii Europene, instrumentele

Comunitare pot fi adoptate, iar politicile originale europene pot fi definite479.

O zonă a securităţii include combaterea criminalităţii, mai ales în ceea ce priveşte

terorismul, traficul de persoane, crimele împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de

arme, corupţia şi frauda. Un plan special de acţiune cu privire la criminalitate a fost adoptat

în iunie 1997 la Consiliul European de la Amsterdam; un alt plan privind combaterea

drogurilor a fost implementat în perioada 2000 – 2004. Rolul central al Europol-ului constă

477 Tudoroiu, Teodor, Tratatul de la Amsterdam , Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Bucureşti, Editura Lucretius, 1999, pp. 25–36478 I. Moroianu –Zlătescu, C. Demetrescu, Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999.479 Idem.

164

în faptul că acesta este un instrument esenţial pentru cooperarea între statele membre,

obiectivele uniunii480.

O zonă a justiţiei, în ciuda diferenţelor dintre statele membre şi obiectivele lor,

obiectivul Uniunii este acela de a garanta drepturile egale ale tuturor cetăţenilor săi, acces

egal la justiţie, şi promovarea cooperării între autorităţile judiciare. În ceea ce priveşte

problemele civile, cooperarea judiciară trebuie să simplifice mediul cetăţenilor europeni. În

ceea ce priveşte problemele penale, acesta ar trebui să întărească coordinarea judecării şi a

urmăririi, prin stabilirea unor reguli privind procedurile şi penalităţile, pedepsele

aplicabile481.

Încorporarea spaţiului Schengen în cadrul Uniunii Europene înseamnă că toate statele

membre, semnatare ale acordului Schengen trebuie să lupte împreună pentru combaterea şi

abolirea graniţelor interne în cadrul legal şi instituţional al Uniunii Europene. Începând cu

data de 1 mai 1999, când Tratatul de la Amsterdam a intrat in vigoare, Consiliul European a

luat locul Comitetului Executiv numit prin convenţia de la Schengen. Regulile stabilite prin

această convenţie sunt incorporate în tratatele Uniunii Europene. Această procedură de

incorporare a contribuit la îmbunătăţirea protecţiei individuale. A garantat control

democratic şi judiciar prin acordarea cetăţenilor dreptul de a contesta şi de a face apel la

curţile de justiţie în cazul în care drepturile lor au fost violate. Acest apel se putea face în

cadrul Curţii Europene de Justiţie, sau şi în cadrul Curţilor Naţionale, în funcţie de regiune.

Totuşi, o limitare la nivel judiciar există în continuare, mai ales în ceea ce priveşte exerciţiul

puterii naţionale în cazul securităţii interne şi păstrarea legii şi ordinii interne482.

4.3. Sistemul Schengen

4.3.1. Protejarea datelor – un drept al omului

Sistemul informatic Schengen (articolele 92 - 101) reprezintă o altă noutate a

Convenţiei de la Schengen, care constă într-o bază de date computerizată în care se pot

introduce datele referitoare la peroanele sau obiectele agreate sau nu. Acest sistem permite

480 Idem.481 Idem.482C.L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

165

părţilor contractante ale Spaţiului Schengen să schimbe datele între ei cu scopul de a controla

criminalitatea şi imigraţia ilegală. Sistemul informatic Schengen este cea mai importantă

măsură compensatoare în Convenţia Schengen. Joacă un rol important în implementarea

altor măsuri compensatorii în ceea ce priveşte controlul graniţelor exterioare, vizele şi

politicile de intrare pe un anumit teritoriu, poliţia şi cooperarea judiciară în materia

criminalităţii. Este, totuşi un factor care a ridicat multe controverse în ceea ce priveşte

protecţia individuală483.

Includerea protecţiei datelor în Convenţia Schengen este şi ea o altă noutate. Este

pentru prima oară când s-a făcut referire la protecţia datelor personale în cadrul unei

convenţii internaţionale. Astfel, protecţia datelor în cooperarea în spaţiul Schengen a fost o

îmbunătăţire care a vizat autorităţile poliţiei şi a autorităţilor vamale, care anterior a fost

neglijat prin reglementări. Totuşi, prevederile privind protecţia datelor nu pot oferi măsuri de

protecţie destule. Câteva caracteristici ale protecţiei datelor în cadrul convenţiei includ484:

- Prevederi privind câteva principii privind protecţia datelor, cum ar fi principiul

scopului, calitatea datelor, sensibilitatea şi participarea individuală.

- Prevederi privind supervizarea atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional.

Prevederile se referă şi la autorităţile care se ocupă de această supervizare naţională

dar şi internaţională.

- Prevederi privind existenţa unei legislaţii privind protecţia datelor care se obligă să

respecte un nivel minim de confidenţialitate.

Convenţia de la Schengen a stabilit un comitet executiv, care este responsabil pentru

implementarea corectă a prevederilor Convenţiei. Dar după incorporarea Convenţiei în

cadrul legal al Uniunii Europene, acest comitet a fost înlocuit cu Consiliul Europei. În

consecinţa semnării tratatului de la Amsterdam, Consiliul răspunde pentru toate activităţile

sus menţionate.

Prevederile Titlului IV al CAAS (articolele 92 la 119) se referă la Sistemul

Informatic Schengen (SIS). Potrivit CAAS, fiecare stat membru are responsabilitatea de a

crea un sistem naţional (N.SIS), prin care să se conecteze la unitatea central (CS.SIS), pentru

a face schimb de informaţii. Conform acesteia, „Părţile Contractante creează şi

483 P. Alston, J.H.H. Weiler, The European Union and Human Rights Final Project on an Agenda for The year 2000, Florence, European University Institute, 1998.484 Idem.

166

administrează un sistem de informare comun, denumit Sistemul de Informare Schengen,

compus dintr-o secţiune naţională existentă în cadrul fiecărei Părţi Contractante şi un

serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen permite autorităţilor desemnate

de Părţile Contractante ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces

la semnalările cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră şi verificări,

precum şi pentru alte controale ale poliţiei şi ale autorităţilor vamale, exercitate în interiorul

ţării conform dreptului intern, precum şi în cazul categoriei de semnalări prevăzute la

articolul 96, pentru acordarea vizelor, a permiselor de şedere şi pentru supravegherea

străinilor în cadrul aplicării dispoziţiilor privind circulaţia persoanelor din prezenta

convenţie”.485

SIS are ca obiectiv menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a securităţii

statului, şi aplicarea dispoziţiilor CAAS cu privire la circulaţia persoanelor pe teritoriul

Părţilor Contractante, cu ajutorul informaţiilor transmise prin acest sistem informatic.

„Părţile contractante” reprezintă statele semnatare ale CAAS şi membre ale spaţiului

Schengen. Conform prevederilor CAAS, statele membre nu pot efectua căutări în bazele de

date ale celorlalte state, ci numai în CS.SIS pentru a avea acces la alertele emise de către

toate statele membre Schengen.

Fiecare stat membru decide dacă o semnalare în legătură cu un bun sau o persoană

trebuie introdusă în SIS. O semnalare nu poate fi modificată sau retrasă decât de către acel

stat care a introdus-o. Aceste semnalări se introduc potrivit fiecărei categorii de bunuri sau

persoane căutate şi în corespondenţă cu scopul introducerii alertelor (de obicei, în scopul

nepermiterii intrării, căutării, identificării etc.). Odată ce, potrivit datelor introduse, există o

potrivire între o semnalare introdusă şi datele obţinute în alt stat, există o corespondenţă între

cele două seturi de date. Astfel, SIS îndeplineşte un rol deosebit de important pentru statele

participante, fiind un instrument prin care sunt compensate măsurile de ridicare a

controalelor la frontierele interne ale statelor membre486.

Baza legală referitoare la SIS a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului.

Astfel, în vederea dezvoltării Sistemului Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II),

485 Regulamentul (EC) nr. 1987/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II) (OJ L 381 din 28.12.2006, p. 1)486 Idem.

167

Comisia a prezentat propuneri legislative privind înfiinţarea SIS II. Baza legală privind SIS

II a fost pusă în discuţie în 2005, dar, datorită divergenţelor apărute, actele normative au fost

adoptate abia în 2006 şi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în perioada

decembrie 2006-august 2007487.

SIS cuprinde exclusiv categoriile de date care sunt furnizate de fiecare stat membru şi

care sunt necesare în scopurile prevăzute în articolele 95-100 din CAAS, în Decizia

2007/533/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 12 iunie 2007, şi în Regulamentul

nr.1986/2006. Partea semnalată verifică dacă importanţa cazului justifică includerea

semnalării în Sistemul Informatic Schengen. Principalele semnalări care pot fi introduse

pentru o persoană se referă, la:

- Persoane care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui

mandat european de arestare (art. 95 CAAS / art. 26 Decizia 533/2007);

- Persoane (inadmisibili) străine (cetăţeni terţi) împotriva cărora s-a dispus măsura

nepermiterii intrării şi străinii împotriva cărora a fost dispusă măsura expulzării,

returnării sau împotriva cărora a fost dispusă o măsură de îndepărtare de pe teritoriul

României (art. 96 CAAS / art. 20 Regulament);

- Persoane dispărute sau care, în interesul propriei protecţii sau pentru prevenirea

ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur la cererea autorităţii

competente sau a autorităţii judiciare competente (art. 97 CAAS / art. 32 Decizia

533/2007);

- Persoane citate pentru a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei

proceduri penale care antrenează răspunderea cu privire la fapte pentru care au fost

urmărite sau persoanele cărora trebuie să li se comunice o hotărâre penală (art. 98

CAAS / art. 34 Decizia 533/2007);

- Persoane care fac obiectul supravegherii discrete sau controlului specific (art. 99

CAAS / art. 36 Decizia 533/2007).

Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei

fizice de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia

corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Prin

date cu caracter personal se înţeleg acele informaţii care pot fi puse direct sau indirect în

487 Idem.

168

legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă, cum ar fi cu titlu de exemplu,

numele, prenumele, cod numeric personal, adresa, telefon, imaginea, etc. Având în

vedere necesitatea de a apăra şi respecta dreptul fundamental la viaţă intimă şi privată,

protecţia datelor cu caracter personal constituie un domeniu deosebit de important fapt

confirmat prin tratarea acestei tematici în capitole distincte prevăzute în Convenţia de

Aplicare a Acordului Schengen488.

Având în vedere cantitatea foarte mare de date conţinută în SIS, majoritatea fiind

date cu caracter personal, CAAS are prevăzute o serie de măsuri legate de protecţia acestora

împotriva accesului neautorizat sau utilizării abuzive din partea statelor membre sau a altor

persoane neautorizate. Astfel, CAAS prevede că datele pot fi utilizate numai în scopurile

specificate în cadrul fiecărei categorii de semnalări (articolele 95- 100). Datele pot fi copiate

numai în scopuri tehnice şi nu pot fi utilizate în scopuri administrative. Excepţiile sunt

punctuale şi nerespectarea acestora este considerată ca neîndeplinire a prevederilor CAAS.

Persoanele fizice pot solicita accesul la datele personale conţinute în legătură cu persoana lor

(articolul 109 CAAS). Faţă de aceste date, se aplică legislaţia naţională referitoare la

protecţia datelor personale din fiecare stat membru. Datele personale din SIS pot fi

menţinute pentru anumite perioade de timp, iar în cazul în care nu sunt eliminate

semnalările, statele membre nu le pot menţine mai mult de 3 ani. Perioadele de menţinere în

SIS pot fi şi mai scurte decât limitele precizate în CAAS, dacă legislaţia naţională prevede

astfel. Statele membre trebuie să asigure un nivel de protecţie a datelor personale cel puţin

egal cu cel precizat în Convenţia Consiliului Europei privind protecţia persoanelor împotriva

procesării automate a datelor personale din 29 ianuarie 1981 şi în Recomandarea nr. R(87)15

a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, din 17 septembrie 1987489.

Obiectivul prevederilor acquis-ului comunitar privind prelucrarea datelor cu caracter

personal, avut în vedere cu ocazia transpunerii acestora în legislaţia naţională, este

reprezentat de garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor

fizice, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Dreptul fundamental la viaţă

intimă şi privată este garantat de: Tratatul privind instituirea Uniunii Europene (T.UE),

articolul 6; Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 7 decembrie 2000, articolul

24; Convenţia Europeana pentru protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale 488 Idem.489 Idem.

169

Omului (ECHR), articolul 8. În plus, orice prelucrare de date cu caracter personal, cu

excepţia prelucrărilor care vizează date din categoriile menţionate de lege, poate fi efectuată

numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea

prelucrare. Dintre excepţiile care pot fi vizate de o lege naţională, menţionăm situaţiile în

care consimţământul persoanei vizate nu este necesar atunci când prelucrarea se

efectuează490:

- în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei

alte persoane ameninţate

- în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului

- în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează

exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este investit operatorul sau

terţul căruia îi sunt dezvăluite datele.

Includerea dreptului la protecţia datelor ca un drept fundamental în articolul 8 din

Carta Uniunii Europene din anul 2000 confirmă faptul că protecţia datelor nu este doar un

cod de conduită, ci un drept individual de luat în considerare, independent de dreptul la viaţă

privată, astfel cum este acesta prevăzut în articolul 7 din Carta Uniunii Europene. Încă din

2003 Comisia a făcut clar faptul că încorporarea dreptului la protecţia datelor în Carta

Uniunii Europene plasează un accent sporit pe incidenţa asupra drepturilor fundamentale pe

care o are Directiva CE 95/46 privind protecţia datelor.

4.3.2. Schengen şi Tratatul de la Lisabona

Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona - 2009, statele membre ale Uniunii

Europene au confirmat caracterul juridic obligatoriu al Cartei Drepturilor Fundamentale.

Acest lucru înseamnă că, atunci când se dezvoltă şi implementează măsuri în domeniul de

prelucrare a datelor, atât instituţiile Uniunii Europene, cât şi statele membre ar trebui să

acorde atenţia cuvenită impactului acestor măsuri asupra dreptului fundamental la protecţia

datelor. În acest context, extinderea stocării şi utilizării amprentelor şi a altor date biometrice

pe teritoriul Uniunii Europene ridică un motiv special de îngrijorare. 

490 Idem.

170

Mai precis, Convenţia Europeană prevede că: „orice persoană are dreptul la protecţia

datelor cu caracter personal care o privesc. Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în

scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt

motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o

privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. Respectarea acestor norme se

supune controlului unei autorităţi independente”.

Acest articol se întemeiază pe articolul 286 din Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene şi pe Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind

protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi

libera circulaţie a acestor date, precum şi pe articolul 8 din CEDO şi pe Convenţia

Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu

caracter personal din 28 ianuarie 1981, ratificată de toate statele membre491.

Articolul 286 din Tratatul CE este de acum înainte înlocuit cu articolul 16 din

Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi articolul 39 din Tratatul privind Uniunea

Europeană. De asemenea, este necesar să fie avut în vedere Regulamentul (CE) nr. 45/2001

al Parlamentului European şi al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice cu privire la

prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind

libera circulaţie a acestor date. Directiva şi regulamentul menţionate conţin condiţii şi

restrângeri aplicabile exercitării dreptului la protecţia datelor cu caracter personal.

Astfel, Regulamentul CE nr. 45/2001, preluând în mare parte dispoziţiile Directivei

sus-menţionate, prevede explicit drepturile persoanelor ale căror date sunt prelucrate de către

instituţiile şi organele comunitare, şi anume:

- dreptul de acces, care semnifică faptul că „persoana vizată are dreptul de a obţine de

la operator, fără constrângere, în orice moment în termen de trei luni de la primirea

cererii şi în mod gratuit: (a) confirmarea că datele care o privesc sunt sau nu sunt

prelucrate; (b) informaţii referitoare la scopul prelucrării, categoriile de date avute în

vedere şi destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt comunicate datele;

(c) comunicarea într-o formă inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării,

precum şi a altor informaţii disponibile cu privire la originea datelor; (d) informaţii

privind logica subiacentă oricărei prelucrări automatizate a datelor care o privesc;”

491 E. Brower, op. cit., p. 147 şi următ.

171

- dreptul de a obţine de la operator rectificarea fără întârziere a datelor cu caracter

personal inexacte sau incomplete;

- dreptul de a obţine blocarea datelor în anumite situaţii, de o importanţă deosebită

fiind cea în care persoana vizată contestă acurateţea acestor date, operatorul având în

acest caz obligaţia de a verifica respectivele date;

- dreptul de a obţine din partea operatorului ştergerea datelor dacă prelucrarea acestora

este ilegală;

- dreptul de a obţine din partea operatorului notificarea unui terţ căruia i-au fost

comunicate datele în ceea ce priveşte orice rectificare, ştergere sau blocare;

- dreptul la opoziţie; şi

- dreptul de a nu face obiectul unei decizii producătoare de efecte juridice asupra sa

sau care să o afecteze în mod semnificativ şi care să fie întemeiată exclusiv pe

prelucrarea automatizată a datelor destinată să evalueze anumite aspecte ale

personalităţii sale, cum ar fi randamentul profesional, credibilitatea sau conduita, cu

excepţia cazului în care decizia este autorizată în mod expres în temeiul legislaţiei

naţionale sau comunitare sau, dacă este necesar, de către autoritatea europeană pentru

protecţia datelor.

În scopul transformării SIS într-un sistem fezabil din punct de vedere tehnic pentru

un grup mai mare de utilizatori, incluzând noile state membre ale Uniunii Europene,

legislativul Uniunii Europene a pregătit aşa-numitul SIS de a doua generaţie sau SIS II.

Dezvoltarea SIS II a avut drept scop introducerea de noi funcţii ale SIS, astfel că, în

decembrie 2006, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul 1987/2006 privind

instituirea SIS II. Comparativ cu articolul 96 CAAS, criteriile pentru inserarea în baza de

date a resortisanţilor statelor terţe cărora urmează să le fie refuzată intrarea în spaţiul

Schengen rămân în linii mari aceleaşi. Ceea ce este nou în comparaţie cu articolul 96 CAAS

este prevederea conţinută în articolul 24 alineatul (1), potrivit căreia o decizie naţională prin

care se emite o alertă trebuie să fie luată „în urma unei evaluări individuale”. Această nouă

dispoziţie clarifică faptul că autorităţile naţionale nu pot raporta resortisanţii ţărilor terţe

„automat”, în baza unei decizii emise anterior cu privire la aceeaşi persoană, de exemplu, o

decizie de expulzare. Pentru fiecare caz în parte, autorităţile naţionale vor trebui să ia în

172

considerare dacă criteriile naţionale şi criteriile enunţate în Regulament sunt îndeplinite şi

dacă interesele în joc impun înregistrarea în SIS II.

Cerinţa evaluării individuale trebuie să fie corelată cu clauza aşa-numitei

proporţionalităţi, din articolul 21 al Regulamentului SIS II. Această dispoziţie merge mai

departe decât clauza care a fost inclusă în articolul 94 alineatul (1) CAAS. Conform acestei

ultime dispoziţii, statele membre care emit o alertă ar trebui să stabilească în prealabil dacă

respectivul caz este „destul de important pentru a justifica introducerea semnalării în

SIS”. Noul articol 21 prevede: „Înainte de a emite o alertă, statele membre determină dacă

respectivul caz este adecvat, relevant şi important pentru a justifica introducerea semnalării

în SIS II”. Adăugând criteriile „adecvării” şi „pertinenţei”, noua dispoziţie relevă în mod clar

că importanţa cauzei sau a materiei pentru care o persoană trebuie să fie raportată nu este un

criteriu de raportare suficient de rezonabil. Ar trebui să existe o relaţie directă între motivul

pentru care o persoană trebuie să fie raportată în SIS II şi valoarea adăugată sau efectul

pozitiv pe care înregistrare le va avea pentru autorităţile naţionale. Ambele norme - cerinţa

de evaluare individuală şi clauza de proporţionalitate - sunt limitări importante asupra puterii

administraţiilor naţionale de a introduce informaţii referitoare la resortisanţii ţărilor terţe în

SIS II492.

După cum am menţionat mai sus, articolul 111 CAAS include o dispoziţie esenţială

pentru protecţia juridică a persoanelor înregistrate în SIS şi anume dreptul unei persoane de a

supune atenţiei instanţelor judecătoreşti sau a autorităţilor competente ale statelor

contractante, în limitele legislaţiei naţionale, acţiuni pentru corectarea, ştergerea sau

obţinerea de informaţii sau pentru obţinerea de compensaţii în legătură cu o alertă introdusă

în SIS care vizează acea persoană. Astfel, individul nu are obligaţia de a se adresa instanţei

din statul unde are cetăţenia sau dreptul de şedere, ci poate solicita acces la o instanţă sau

autoritate competentă din fiecare stat parte la CAAS sau care are implementat SIS.  Cu toate

acestea, alegerea autorităţii competente în privinţa soluţionării unei cereri individuale,

precum şi sfera de aplicare a căilor de atac disponibile au fost lăsate la latitudinea fiecărui

stat Schengen493.

Articolul 111 alin. (2) obligă fiecare parte contractantă să recunoască reciproc

deciziile definitive ale instanţelor sau ale autorităţilor naţionale cu privire la SIS. Această 492 Idem.493 Idem.

173

dispoziţie a fost introdusă deoarece utilizarea SIS se bazează pe principiul că numai statul

contractant care emite alerta poate modifica, adăuga, corecta sau şterge datele în SIS

(articolul 106 CAAS). 

În cazul în care o instanţă naţională consideră că o raportare SIS străină este ilegală şi

dispune retragerea acestei alerte, statul membru care a efectuat raportarea este obligat să

pună în aplicare această decizie. În practică, această implicaţie a articolului 111 ridică adesea

îndoieli în rândul autorităţilor naţionale şi al sistemului judiciar. În timp ce autorităţile

naţionale nu au nici o problemă cu recunoaşterea şi executarea alertelor străine SIS, acestora

le este, în schimb, dificil să accepte caracterul obligatoriu al deciziilor instanţelor

străine. Din principiul suveranităţii rezultă, de altfel, şi concluzia că instanţele naţionale nu

pot evalua legalitatea deciziilor administrative străine.

În conformitate cu articolul 43 alineatul (1) din Regulamentul 1987/2006, orice

persoană poate introduce o acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi

competente în temeiul legislaţiei oricărui stat membru pentru a accesa, corecta, şterge sau

obţine informaţii sau pentru obţinerea de compensaţii în legătură cu un alerta cu privire la

respectiva persoană. Articolul 43 alineatul (2) prevede că statele membre trebuie să pună în

aplicare reciproc deciziile definitive ale instanţelor naţionale sau autorităţilor menţionate la

alineatul 1.

Una dintre problemele rămase este semnificaţia exactă a „deciziilor definitive”. Într-

un raportul privind articolul 111 CAAS, JAI nu reuşeşte să ofere o definiţie clară. Într-o

opinie, termenul „decizii definitive” nu ar trebui să fie interpretat prea restrictiv. El nu

acoperă doar deciziile instanţelor judecătoreşti supreme (administrative, civile sau penale).

Faptul că articolul 111 CAAS şi articolul 43 din Regulamentul SIS II se referă la deciziile

autorităţilor naţionale de protecţie a datelor, nu poate însemna decât că o decizie ar trebui să

fie considerată finală atâta timp cât decizia este executorie şi niciuna dintre părţi nu a

formulat recurs împotriva acesteia.

Propunerile Comisiei Europene pentru o strategie de gestionare a frontierelor

europene se bazează pe o credinţă aproape oarbă în utilizarea bazelor de date pe scară largă,

a măsurilor de identificare şi a datelor biometrice. „Pachetul de frontieră” al Comisiei, din

februarie 2008, includea propunerea implementării unui sistem de intrare/ieşire care să

permită înregistrarea electronică a datelor de intrare şi ieşire a resortisanţilor ţărilor terţe în şi

174

din afara zonei Schengen. Acest sistem de intrare/ieşire ar permite autorităţilor naţionale să

identifice persoanele care au depăşit termenul de şedere şi să ia măsurile corespunzătoare.

O altă propunere a Comisiei include introducerea de porţi automate pentru călătorii

bona fide sau înregistraţi, care ar permite verificarea automată a identităţii călătorilor,

fără intervenţia poliţiştilor de frontieră. Un aparat va citi datele biometrice cuprinse în

documentele de călătorie sau stocate într-un sistem sau o bază de date şi să le va compara cu

datele biometrice ale călătorului, accelerând controalele la frontieră prin crearea de culoare

automate distincte care să înlocuiască cabinele de control tradiţionale. Va fi acordat statutul

de „călător înregistrat” după o verificare corespunzătoare, pe baza unor criterii comune de

control, incluzând un istoric fiabil al călătoriilor (date în acest sens putând fi recuperate de la

sistemul de intrare/ieşire), dovada unor mijloace suficiente de subzistenţă şi deţinerea unui

paşaport biometric. Este clar că aceste măsuri implică un risc pentru protecţia drepturilor

omului, cum ar fi dreptul la viaţă privată şi dreptul la protecţia datelor, dar şi pentru libera

circulaţie a persoanelor şi pentru principiul non-discriminării. Mai mult, există îndoieli

serioase cu privire la necesitatea, eficienţa şi proporţionalitatea acestor măsuri494.

494 Idem.

175

CONCLUZII

Studiile de arie în disciplinele socio-umane s-au născut în Statele Unite în perioada

războiului rece, pentru a se studia relaţiile internaţionale în dependenţă de diferitele zone

geografice cu particularităţi culturale, ideologice sau istorice. Acestea sunt interdisciplinare

pentru că se referă la obţinerea şi utilizarea de cunoştinţe istorice, politice, sociologice,

culturale, lingvistice, geografice, literare. Referindu-se la o anumită populaţie, cu identitate

proprie, studiile de arie se preocupă şi de problematica diasporei şi emigraţiei respectiv

imigraţiei acelei populaţii. În Europa studiile de arie s-au dezvoltat cu întârziere dar în

prezent problematica unui spaţiu de securitate, libertate şi justiţie a devenit parte a filosofiei

construcţiei europene.

Pentru Uniunea Europeană studiile de arie de libertate, securitate şi justiţie s-au

suprapus frontierelor sale, în interiorul cărora, în ciuda deosebirilor dintre statele

componente, s-a afirmat identitatea Uniunii ca un ansamblu de valori care dau specificitatea

ei: umanismul, solidaritatea, legalitatea şi securitatea oamenilor pe care le materializează

toate politicile Uniunii dar în mod deosebit cele care ţin de: drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, cele pentru libertăţi, azil şi imigraţie, Spaţiul Schengen. Caracterul

multidisciplinar al studiilor de arie se completează, în Concepţia Uniunii Europene, cu

pluralitatea politicilor care urmează să materializeze crearea ariei de libertate, securitate şi

justiţie. Promovarea studiilor de arie nuanţează vechea concepţie a Uniunii europene privind

spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, care se realizează, mai întâi, prin punerea în lucru a

politicilor care au stat la baza celui de-al treilea pilier iar apoi, după Tratatul Lisabona, prin

integrarea lor într-o viziune unitară privitoare la consolidarea Uniunii Europene.

Prezenta lucrare cu titlul „Concepţia Uniunii Europene despre aria de libertate,

securitate şi justiţie” a fost structurată pe patru capitole, fiecare dintre acestea concentrându-

se pe un aspect important al ariei de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea Europeană. În

acest sens, ne-am referit la: filosofia Uniunii Europene despre drepturile omului; la concepţia

Uniunii Europene despre aria de securitate, libertate şi justiţie; la concepţia Uniunii despre

cele patru libertăţi fundamentale; şi la Spaţiul Schengen.

176

Primul capitol al lucrării intitulat „Filosofia Uniunii Europene privind drepturile omului” este

consacrat prezentării: istoricului sintagmei „drepturile omului” şi documentelor care atestă apariţia

acestora; Organizaţiei Naţiunilor Unite prin raportare la drepturile omului; drepturilor omului în

cadrul Uniunii Europene. Analiza noastră culminează, în cuprinsul acestui capitol, cu prezentarea

filosofiei europene privind drepturile omului.

În filosofia europeană se regăsesc numeroși autori care aduc în discuție problematica

drepturilor omului. Pornind de la ideea că „toate lucrurile au legile lor” 495, Montesquieu era

de părere că întreaga existenţă materială şi spirituală este supusă legilor. Concentrându-şi

întreaga cercetare asupra legilor care guvernează viaţa omului, Montesquieu a pus în balanţă

omul ca fiinţă fizică şi omul ca o fiinţă intelectuală, morală496. Spre deosebire de Hobbes, la

care homo-homini lupus497,la Montesquieu, omul în stare naturală este prin firea sa blând,

timid, fricos, înclinat nu să atace şi să subjuge pe alţii, ci să se ascundă şi să fugă de ei.

Legile internaţionale, politice şi civile alcătuiesc substanţa principală a dreptului.

Aprofundând analiza genezei legilor, Montesquieu arată că instituirea lor trebuie să ţină

seama de caracteristicile ţării în care sunt adoptate, dar trebuie să se raporteze mai ales la

forma de guvernământ, la natura şi la principiul guvernării. În lucrarea sa, el îşi asumă

sarcina examinării tuturor acestor raporturi, pentru că fiind spiritul societăţii „ele formează

toate împreună ceea ce se numeşte spiritul legilor”. Montesquieu transformă legea în

instrument al libertăţii. Formele de guvernare analizate de Montesquieu prezintă relevanţă

pentru demersul nostru, întrucât doar aşa putem observa evoluţia istorică a recunoaşterii

drepturilor omului, dar şi procentul de recunoaştere al acestora în cadrul fiecăreia dintre

aceste forme (republica democratică, republica aristocratică, monarhia, despotismul).

Jean-Jacques Rousseau porneşte şi el de la ideea că omul ar fi trăit iniţial într-o stare

naturală498, iar în această stare naturală omul natural nu are nevoie de ceilalţi oameni pe care

nici nu-i cunoaşte499. Apreciind natura contractului, Rousseau afirmă că prin acesta, fiecare

dintre noi pune în comun persoana şi toată puterea ei, sub conducerea supremă a voinţei

generale, devenind, fiecare, parte indivizibilă a întregului500. Rousseau arată cum prin

495Charles Louis de Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 234.496 Georgescu Ştefan, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor, Partea I, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 122.497Montesquieu, op. cit., p. 26.498 J. J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 118.499Idem, p. 119.500 J.J.Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 101.

177

contractul social fiecare om dobândeşte beneficiile solidarităţii, fără a renunţa la libertate şi

la egalitate. În opinia lui Rousseau, dispariţia libertăţii determină şi dispariţia moralităţii.

Rolul păstrării libertăţii şi implicit a moralităţii îi revine legilor. Kant îl numea pe Rousseau

„Newton-ul lumii morale”, datorită faptului că explica lumea printr-un singur principiu: al

libertăţii, după cum Newton explica lumea fizică prin principiul atracţiei universale.

I. M. Zlătescu este de părere că deşi problematica drepturilor omului a fost şi este

dezbătută de numeroşi filosofi, ideile lui Montesquieu şi Rousseau au fost şi rămân piatra

filosofică de temelie pentru consacrarea drepturilor omului în acte normative501.

Iluminismul a reprezentat momentul concepţiei moderne a drepturilor omului. A fost

perioada în care catolicismul timpuriu a cedat în faţa conceptelor moderne ale statului, în

momentul în care legile divine au fost contestate de gânditorii politicii şi de militanţii

drepturilor naturale. Dreptul la viaţă, la proprietate, la libertatea civică, a devenit un credo al

acelei perioade. Libertatea de expresie şi religia au ocupat locuri centrale în statul liberal

imaginat de gânditorii iluminişti.

În ceea ce-l privea pe John Locke, viaţa, libertatea şi proprietatea erau drepturi

înnăscute şi inalienabile ale omului. Misiunea statelor era de a proteja aceste drepturi

naturale. Ideile lui Locke au fost preluate de organele constituţionale din Anglia şi Statele

Unite ale Americii şi au fost incluse în textele fundamentale ale acestor ţări.

În viziunea lui Brian Orend, drepturile naturale nu sunt fapte şi descrieri, ci sunt

valori și prescripții. Aceste drepturi nu ne descriu pe noi, ca oameni, ci ne prescriu un

comportament și sunt valori pentru că ne angajează pe toți să îi tratăm pe ceilalți așa cum

considerăm că aceștia ar merita. Drepturile, în sensul cel mai general, nu sunt ele însele

fapte, ci sunt motive de a trata oamenii într-un mod respectuos502.

Într-o altă opinie, exprimată de Ronald Dworkin, drepturile sunt privite ca atuuri. În

dezbaterile iscate pe fondul acestei concepţii, unii autori au interpretat-o ca fiind absolutistă,

însă în opinia lui Orend, drepturile sunt într-adevăr atuuri dacă toate celelalte lucruri sunt

egale.

Astfel, drepturile se justifică prin necesitatea introducerii unui anumit tip de

tratament – care se concretizează în obiect al drepturilor omului. Acest tratament constă în

minimum de demnitate și respect care poate fi oferit fiecărei ființe umane. 501Irina M. Zlătescu, Drepturile omului – un sistem în evoluţie, IRDO, Bucureşti, 2007, p. 14.502Brian Orend, Human Rights: Concept and Context, Broadview Press, Canada, 2002, p. 19.

178

Istoria drepturilor omului asigură însă resursele necesare pentru definirea conceptului

de „drepturile omului”, dar există și riscul ca în baza unor concepții vechi, care nu mai sunt

în conformitate cu practica contemporană, definirea acestuia să nu mai corespundă realității.

S-a arătat că este posibilă dezvoltarea unei concepții despre drepturile omului care să

cuprindă elementele dinamice ale „practicii globale actuale”, fără însă a pierde din vedere

„noțiunea istorică” a drepturilor omului. În acest sens sunt și lucrările despre teoria

discursivă ale lui J. Habermas și Rainer Forst. Pornind de la lucrările acestor filosofi, J.

Flynn consideră că dacă se acordă importanța cuvenită luptelor sociale și politice actuale

pentru drepturile omului se realizează o veritabilă teorie a drepturilor omului în cadrul căreia

înțelesul acestora ține atât de practica din trecut, cât și de cea din prezent503.

Astfel, în vreme ce unii autori consideră că originile drepturilor omului se află în era

revoluționară de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, alții le consideră mult mai recente,

referindu-se la ele în raport cu contemporaneitatea. În lucrarea Inventing Human Rights: A

History (2007), Lynn Hunt arată felul în care au fost stabilite bazele filosofice ale drepturilor

omului, prin intermediul unor noi forme de artă, lectură, tortură și durere, la sfârșitul

secolului al XVIII-lea.

Fără a putea să ne detașăm total de reperele istorice privind drepturile omului, în

partea de debut a prezentei lucrări am făcut loc atât istoricului drepturile omului – abordarea

acestora din punct de vedere istoric fiind de o deosebită relevanță în conturarea conceptului

în discuție; cât și concepțiilor contemporane referitoare la originile și semnificațiile actuale

ale drepturilor omului. Cu această ocazie, au fost amintite o serie de concepte: „drepturi

minimale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi universale, drepturi

constituţionale, drepturile omului”.

Astfel, procesul realizării drepturilor omului este unul complex şi rămâne, până

astăzi, „un domeniu de luptă şi contestare pe plan intern şi internaţional pentru drepturi,

pentru acces la putere, la resurse şi respectiv, pentru o distribuire a acestora”. Se mai reţine

că „acţiunea în favoarea drepturilor omului porneşte de la necesitatea ca statul, societatea,

prin diferite forme de acţiune, asigurând egalitatea în drepturi şi exercitarea drepturilor

individuale, să devină un instrument al participării, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai

503 Jeffery Flynn, op. cit., pp. 3-4.

179

ales a celor care sunt sau devin dezavantajaţi, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau

scoaterea lor în afara vieţii sociale”504

Locul ocupat de Organizația Națiunilor Unite în legitimarea și promovarea

drepturilor omului este esențial şi se concretizează în adoptarea unor acte importante

precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional referitor la

drepturile economice, sociale și culturale, Pactul internațional referitor la drepturile civile și

politice şi Carta Naţiunilor Unite. După Carta Națiunilor Unite și Declarația universală a

drepturilor omului, noțiunea „drepturile omului” s-a bucurat de extindere, legiferare și de

crearea unor dispozitive care aveau rolul de a veghea la respectarea acestora.

În ceea ce priveşte aspectele tratate în subcapitolul referitor la Uniunea Europeană şi

drepturile omului, am considerat să sunt esenţiale referirile la: Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului întrucât Uniunea Europeană este parte la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, date fiind noile circumstanțe create de adoptarea Tratatului de la

Lisabona, referitoare la personalitatea juridică a acesteia; dar şi la Carta Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii Europene care prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona a fost

integrată în cuprinsul acestuia.

Datorită faptului că prin Tratatul de la Lisabona s-a decis că Uniunea Europeană

aderă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, aceasta

va deveni acționarul principal al Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât aderarea la

Convenție înseamnă că plângerile împotriva Uniunii Europene, pe tema drepturilor omului,

vor fi înaintate Curții în aceleași condiții ca și plângerile formulate împotriva statelor

membre. De asemenea, este probabil ca instituțiile Uniunii Europene să apară ca intimați în

plângerile lansate împotriva lor505.

La rândul său, Carta Drepturilor Fundamentale exprimă preferințele și valorile

comune ale Uniunii Europene. Din acest motiv, Carta este privită de mulți ca fiind

fundamentul „contractului social european”. Aceasta reflectă trăsăturile esențiale ale

cetățeniei liberale, reprezentând un sistem european de drept comun (ius commune

europaeum), care se bazează pe demnitatea umană și pe respectul membrilor societăților

europene și a identităților specifice ale acestora. Astfel, Carta subliniază diversitatea

identităților și eterogenitatea acestora. Cetățenia europeană, ca parte a comunității politice, se 504 I. Diaconu, Drepturile Omului, IRDO, Bucureşti, 1993.505 M. Emerson, R. Balfour, T. Corthaut, J. Wouters, P. M. Kaczynski, Th. Renard, op. cit., p. 98.

180

exprimă prin egalitatea cetățenilor europeni în fața legii. Se așteaptă astfel și rezultatele

acestui aspect care s-ar concretiza în dezvoltarea unei identități politice comune care

reprezintă baza comună normativă a viitoarei democrații europene506.

Printre obiectivele majore ale Uniunii se numără și cel de a menţine şi de a dezvolta

Uniunea ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera

circulaţie a persoanelor/lucrătorilor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în corelare cu

măsuri adecvate de prevenire a criminalităţii şi de luptă împotriva acestui fenomen.

Îndeplinirea acestui obiectiv este menită să asigure cetăţenilor Uniunii Europene un nivel

înalt de securitate prin crearea a diverse politici europene. Pe plan economic, s-a creat Piaţa

Interioară fundamentată pe cele patru libertăţi esenţiale amintite deja, iar pe planul securităţii

s-au făcut demersuri pentru elaborarea unor politici de prevenire a criminalităţii şi de luptă

împotriva acestui fenomen printr-o mai bună cooperare între autorităţile judiciare şi prin

armonizarea normelor naţionale, dar şi prin crearea Spaţiului Schengen, în cadrul căruia se

doreşte gestionarea eficientă a frontierelor exterioare ale Uniunii. Asigurarea unui spațiu de

libertate, securitate și justiție a constituit o prioritate a politicii Consiliului European. Această

prioritate reprezintă, în același timp, un răspuns necesar la preocupările popoarelor din

statele membre ale Uniunii Europene.

Progresul s-a făcut remarcat, în special, după crearea Pieţei Unice. Graniţele

naţionale între statele membre au fost practic desfiinţate. Piaţa Unică care a rezultat a făcut

ca bunurile, persoanele şi serviciile să poată circula liber pe întreg teritoriul UE şi a deschis

posibilităţi economice şi de muncă care au transformat viaţa a sute de milioane de europeni.

După adoptarea Actului Unic, Comisia şi guvernele statelor membre au început să-şi

pună întrebarea dacă Piaţa Unică va fi completă şi efectiv eficientă fără o monedă unică, al

cărei rol ar fi să asigure stabilitate financiară, să reducă cheltuielile firmelor şi să crească

importanţa Europei în lume, facilitând, în acelaşi timp, în mod considerabil, compararea

preţurilor de către consumatori şi deplasarea acestora fără a mai trebui să plătească diverse

comisioane. Încă din 1990 exista un consens în favoarea acestei idei, întărit de dorinţa de a

se realiza o mai mare integrare politică. Astfel, liderii europeni au făcut din Uniunea

Economică şi Monetară un obiectiv al Uniunii Europene. Acesta a fost înscris în Tratatul de

la Maastricht, semnat în 1992, care prevedea introducerea monedei europene de către unele

506 Ireneusz Pawel Karolewski, op. cit., p. 129.

181

state membre ale Uniunii Europene până în 1999. La Consiliul European de la Madrid din

decembrie 1995, liderii europeni au convenit ca denumirea noii monede să fie EURO. La 1

ianuarie 2002 s-au introdus bancnotele şi monedele EURO, douăsprezece din cele

cincisprezece state membre, la acel moment, situându-se în Zona EURO. Danemarca, Suedia

şi Marea Britanie au ales să rămână în afara ei.

Agențiile europene precum Europol, Eurojust, Agenția pentru Drepturi Fundamentale

și Frontex au ajuns la un nivel matur de activitate operațională în domeniile lor de acțiune.

Cu toate acestea, în domeniul libertății, securității și justiției, Europa se confrunta, în

continuare, cu numeroase provocări. S-a adoptat, în acest sens, un program multianual pentru

perioada 2010 - 2014 (cunoscut drept Programul de la Stockholm) care are rolul de a

consolida reușitele și de a răspunde viitoarelor provocări. În cadrul acestuia sunt definite

principalele orientări pentru planificarea legislativă și operațională în interiorul spațiului de

libertate, securitate și justiție.

Cel de-al doilea capitol al lucrării este dedicat analizării pe larg a „Concepţiei

Uniunii Europene despre aria de securitate, libertate şi justiţie”. Amploarea şi complexitatea

acestei teme ne-a permis o scurtă incursiune în istoricul formării Uniunii Europene, cu

referiri le geneza ideii de „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, în cuprinsul primei părţi.

În cea de-a doua parte a acestui capitol ne-am concentrat atenţia asupra obiectivului

economic al creării Uniunii Europene – crearea Pieței interioare -, ocazie cu care am

considerat că trebuie să facem referire la: aspectele generale care caracterizează Piaţa

Interioară a Uniunii Europene; scopul şi cadrul legal al acesteia.

În strânsă legătură cu Piaţa Interioară, cea de-a treia parte a acestui capitol a fost

dedicată unei analize, pe scurt, a Uniunii Economice şi Monetare – ca pas major făcut în

procesul de integrare a economiilor Uniunii Europene. În acest sens, am prezentat:

arhitectura Uniunii Economice şi Monetare şi instituţiile acesteia.

În fine, ultima parte a acestui capitol a fost dedicată analizei ariei de libertate,

securitate şi justiţie, sens în care ne-am referit la: competenţele Uniunii în ceea ce priveşte

controalele la frontieră, azilul şi imigrarea; situaţia cetăţenilor europeni şi a naţionalilor

statelor terţe în cadrul acestei arii; la regimul Uniunii Europene de acordare a azilului; şi la

refugiaţi şi la protecţia subsidiară a acestora.

182

Procesele complexe pe care le trăim azi - respectiv construcţia Europei Unite şi

dinamica extinderii acesteia - pun instituţiile europene în faţa provocării inedite care vizează

asigurarea securităţii comune în spaţiul european de libertate si justiţie, în care oamenii să

poată circula liber, să-şi poată exercita oriunde dreptul la muncă, să se bucure de drepturile şi

libertăţile consfinţite de lege. O politică europeană cuprinzătoare privind imigrarea, care să

se înscrie într-o viziune asupra viitorului, se bazează pe solidaritate și constituie un obiectiv

primordial pentru Uniunea Europeană. Politica în materie de migrație urmărește să instituie o

abordare echilibrată a migrației legale și a imigrației ilegale. Tratatele de la Maastricht,

Amsterdam, Nisa și Lisabona au adus modificări succesive acestei politici, care este

reglementată, de asemenea, de Programul de la Stockholm pentru perioada 2010-2014507.

În acest context, Uniunea Europeană urmărește stabilirea unei abordări echilibrate a

situațiilor de migrare legală și imigrare ilegală. Gestionarea corespunzătoare a fluxurilor

migratoare presupune asigurarea unui tratament corect pentru resortisanții țărilor terțe care

locuiesc legal pe teritoriul unui stat membru, dar și intensificarea măsurilor de combatere a

imigrației ilegale și a cooperării cu țările care nu sunt membre în toate domeniile. În

conformitate cu Tratatul de la Lisabona, politicile privind imigrarea sunt reglementate de

principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii, inclusiv a implicațiilor

financiare ale acesteia, între statele membre. Tratatul de la Lisabona a confirmat obiectivul

unei politici comune în domeniul imigrației și a introdus codecizia și majoritatea calificată în

materie de migrație legală, precum și un nou temei juridic pentru promovarea măsurilor de

integrare. În prezent, procedura legislativă ordinară se aplică atât politicilor privind imigrația

ilegală, cât și celor în materie de imigrație legală. Pe de altă parte, este prima dată când se

precizează în tratat că Uniunea împarte cu statele membre competențele deținute în acest

domeniu, îndeosebi în ceea ce privește contingentele de imigranți care intră pe teritoriul unui

stat membru508. Astfel, Tratatul de la Lisabona oferă un temei juridic adecvat pentru

integrare, ceea ce constituie o premisă favorabilă pentru viitoarele evoluții ale acestei

politici509.

În capitolul intitulat „Concepţia Uniunii Europene despre cele patru libertăţi” am

făcut referire la cele patru direcţii de acţiune stabilite iniţial prin Actul Unic European, în

507 V. Efremov, op. cit.508 Idem.509 Gina Clayton, op. cit., p. 189.

183

vederea realizării pieţei interioare: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, lucrătorilor şi a

capitalurilor. Trebuie să subliniem faptul că analiza întreprinsă asupra acestor libertăţi a fost

făcută prin prisma prevederilor Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene,

prezentând trăsături tehnico-juridice mai accentuate decât restul aspectelor prezentate în

prezenta lucrare.

Cele patru libertăţi fundamentale reprezintă însă, aşa cum am arătat şi în cuprinsul

lucrării, „piatra de temelie a Pieţei interioare”, iar articolul 3 (c) din Tratatul privind

Comunităţile Europene le-a definit ca fiind „caracterizate de abolirea, între statele membre,

obstacolelor la libera mişcare a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”. De-a

lungul timpului, au fost identificate două dimensiuni ale prevederilor legale referitoare la

libertăţile de mişcare care se află într-o strânsă legătură. În primul rând, este vorba despre

dimensiunea determinării tipurilor de măsuri care sunt cuprinse de regulile libertăţilor de

mişcare şi dimensiunea definiţiei justificărilor legitimităţii interesului public. Tratatul

conţine prevederi referitoare la libera mişcare a bunurilor, serviciilor, lucrătorilor şi a

capitalurilor fără discriminări bazate pe origine sau naţionalitate. Pentru aceste tipuri de

măsuri, Tratatul conţine justificări explicite referitoare la sănătatea publică, la politica

publică, la securitatea publică, etc. În procesul de interpretare a acestor măsuri, Curtea

Europeană de Justiţie le cere statelor membre nu numai să nu facă discriminări în aplicarea

măsurilor amintite, ci şi să lărgească scopurile în care acestea invocă apărarea intereselor

publice în vederea instituirii restricţiilor la libertăţile fundamentale510.

Un reper important în analiza celor patru libertăţi fundamentale ale Uniunii Europene

l-a reprezentat bogata jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene deoarece aceasta

s-a constituit într-un reper important pentru interpretarea doctrinară a acestor libertăţi.

În fine, capitolul final al prezentei lucrări - „Spaţiul Shengen” – este structurat pe trei

subcapitole şi are scopul de a prezenta anumite trăsături ale acestuia, considerate de noi a fi

esenţiale. În cadrul primului subcapitol am considerat că se impune prezentarea Spaţiului

Schengen prin prisma aspectelor care ţin de naşterea sa şi de percepţia acestuia la nivel

european, atât de către guvernele naţionale şi de către cetăţeni, cât şi de către literatura de

specialitate dedicată acestui subiect.

510 Wolf Sauter, Harm Schepel, op. cit., p. 29.

184

Astfel, am arătat că la începutul anilor 80, la nivel european a demarat o discuţie

referitoare la importanţa sintagmei de libertate de mişcare. După numeroase polemici,

Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda au hotărât crearea unui spaţiu fără frontiere

interioare. La 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul Schengen, iar la 19 iunie 1990 a fost

semnată şi Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen.  Convenţia a intrat în

vigoare în 1995, fiind astfel eliminate controalele la frontierele interioare ale statelor

semnatare. Acest proces a însemnat şi stabilirea unei singure frontiere exterioare unde

controalele se desfășoară potrivit acquis-ului Schengen (actele normative şi deciziile luate în

comun de statele membre). Prin tratatul de la Amsterdam, acquis-ul Schengen a fost preluat

în cadrul acquis-ului Uniunii Europene, iar Consiliul Uniunii Europene a luat locul

Comitetului Executiv Schengen, stabilit de Acordul Schengen. Apoi, începând cu 1 mai

1999, Secretariatul Schengen a fost încorporat în cadrul Secretariatului General al

Consiliului511.

Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2

octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel,

Comunitatea Europeană şi-a asumat competenţa pentru spaţiile aquis-ului Schengen

(Acordul Schengen şi variatele prevederi adoptate în acest context), precum şi pentru

ulterioara sa dezvoltare. Pentru cetăţenii Uniunii Europene şi cetăţenii ţărilor terţe care

locuiesc în Uniunea Europeană, Acordul Schengen are drept rezultat creşterea substanţială a

libertăţii de călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în interiorul ţărilor Schengen şi a

frontierelor lor externe512.

Schengen a devenit nu numai simbolul entităţii sui generis pe harta politică

regională, de multe ori purtând denumirea de „Schengenland”, dar şi un nou mod de gândire

şi de management practic cu privire la graniţele Europei. Cu alte cuvinte, Schengen este azi,

noul „simţ al realităţii” pe tot continentul513.

Dat fiind faptul că graniţele Europei sunt foarte distincte şi în dezvoltare constantă,

cercetătorii şi politologii au fost atraşi de această tematică. Din aceste motive literatura de

specialitate se află în constantă dezvoltare. În ciuda interesului major, lucrările teoretice

511 Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, Manual de Prezentare, Direcţia Generală Schengen, Serviciul Autoevaluare Schengen, p. 2.512 Idem.513 Ibidem, p. 6.

185

specifice despre construirea Spaţiului Schengen ca „o nouă guvernanţă a graniţelor” sunt

rare. Relatările acelora care au participat la procesul formării sale sunt surse valoroase, dar

aceste lucrări prezintă doar succint factorii care au făcut posibil dezvoltarea Schengen-ului.

Cel de-al doilea subcapitol se concentrează pe „Abolirea controalelor la frontierele

interioare în Europa”. În cuprinsul acestei problematici ne-am referit la abolirea propriu-zisă

a controalelor la frontierele interioare, la Piaţa interioară şi la libera mişcare a persoanelor, la

Convenţia de implementare a Acordului Schengen şi la evoluţia înregistrată de Spaţiul

Schengen ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam deoarece acesta a avut

consecinţe importante asupra celui dintâi.

Ultimul subcapitol a fost dedicat prezentării protejării datelor în cadrul Spaţiului

Schengen. Aceasta pentru că protecţia datelor este un drept fundamental al omului. În

cuprinsul acestei părţi am amintit o serie de acte normative europene care au o înrâurire

hotărâtoare asupra sistemului de informaţii Schengen. Tot în cadrul acestuia au fost

prezentate concepte de bază cu care operează Spaţiul Schengen, dintre care amintim:

protecţia datelor cu caracter personal şi Sistemul de Informaţii Schengen.

În finalul ultimei părţi am făcut o scurtă prezentare a Spaţiului Schengen după

adoptarea Tratatului de la Lisabona, cu referire, în special, la Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene – ca parte integrantă a Tratatului de la Lisabona, dar şi la

măsurile întreprinse de anumite instituţii ale Uniunii Europene în vederea asigurării dreptului

la liberă circulaţie în interiorul Spaţiului Schengen.

Azi regimul Schengen include toate țările membre Uniunii Europene, cu anumite

excepţii: Marii Britanii şi Irlandei; dar şi Bulgaria, Cipru şi România (acestea din urmă

urmând să devină, în viitor, state membre ale Spaţiului Schengen). Spaţiul Schengen mai

include şi ţări terţe precum Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein.

BIBLIOGRAFIE

186

1. Alexy, Robert, Discourse Theory and Fundamental Rights, în vol. Agustin José

Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights, Springer,

Netherlands, 2006.

2. Alger, Chadwick F., The United Nations System, ABC – CLIO, California 2006.

3. Alston, P., Weiler, J.H.H., The European Union and Human Rights Final Project on

an Agenda for The year 2000, Florence, European University Institute, 1998.

4. Alves, Andre A., Moreira, Jose M. (edit.), The Salamanca School, vol. 9, The

Continuum International Publishing Group Ltd, New York, 2010.

5. Ancheş, Diana-Ionela, Tratatul de la Lisabona şi Sistemul Instituţional al Uniunii

Europene, în vol. Flore Pop, Oana Albescu (edit.), Tratatul de la Lisabona – De la

„metoda comunitară” la noile evoluţii ale guvernanţei europene. Drept şi politici ale

Uniunii, Ed. C.A. Publishing, Cluj-Napoca, 2012.

6. Ancheș, Diana-Ionela, Medierea în viața social-politică, Ed. Universitară, București,

2010.

7. Ancheș, Diana-Ionela, Principiul Subsidiarității în Dreptul European, în vol.

Provocarea Europeană, F. Pop, S. Gherghina (edit), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,

2007.

8. Ancheș, Diana-Ionela, Principiul Subsidiarității – Principiu de Drept, în vol. Uniunea

Europeană după 50 de Ani, F. Pop, S. Gherghina (edit.), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,

2007.

9. Ancheș, Diana-Ionela, Subsidiaritatea „în practică”, în vol. Anuarul Școlii Doctorale

de Filosofia Politicii, vol. 1, Ed. Saga, Cluj-Napoca, 2007.

10. Anderson, M., Frontiers: Territory and State Formation in the Modern World, Polity

Press, Cambridge, 1996.

11. Antonopoulos, Georgios A., Groenhuijsen, Marc, Harvey, Jackie, Kooijmans, Tijs,

Maljevic, Almir, Lampe, Klaus von (edit.), Usual and Unusual Organising Criminals

in Europe and Beyond: Profitable crimes, from underworld to upper world, Maklu,

Portland, 2011.

12. Ardelean, Felix Corneliu, Interpretări ale conceptului de „libertate” în filosofia

politică modernă, în vol. Anuarul Școlii Doctorale de Filosofia Politicii, vol. 1, Ed.

Saga, Cluj-Napoca, 2007.

187

13. Arendt, H., Lectures on Kant’s Political Philosophy, Chicago, 1982.

14. Ashiagbor, D., The European Employment Strategy: Labour Market Regulation and

New Governance, Oxford University Press, 2006.

15. Atger, Anais Faure, The Abolition of Internal Border Checks in an Enlarged

Schengen Area: Freedom of Movement or a web of scattered security checks?,

CEPS, 2008.

16. Auping, John, Religion and Social justice: the case of Christianity and the abolition

of slavery in America, Universidad Iberoamericana, Dept. De Ciencias Religiosas,

1994.

17. Azmanova, A., Social Harm, Political Judgment, and the Pragmatics of Justification,

în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some

Contemporary Views, Springer, London, 2011.

18. Balibar, Etienne, La proposition de lʼégalité, PUF, Paris, 2010.

19. Barret-Kriegel, Blandine, Les droits de l'homme et le droit naturel, PUF, Paris, 1989.

20. Bellamy, R., Schönlau, J., The Normality of Constitutional Politics: An Analysis of

the Drafting of the EU Charter of Fundamental Rights, în vol. C. Coradetti (edit.),

Philosophical Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views, Springer,

London, 2011.

21. Benhabib, S., Is There a Human Right to Democracy? Beyond Interventionism and

Indifference, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

22. Berger, Vincent, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO,

Bucureşti, 1998.

23. Bernstein, Serge, „Le Contexte historique de la Déclaration universelle des droits de

lʼhomme”, în Le Parlement et les droits de lʼhomme – lucrare publicată cu ocazia

celei de-a 50-a aniversare de la Declarația universală a drepturilor omului, decembrie

1998, http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/dudh/recueil5.asp

24. Beygo, Tanner, Spre o Curte Europeană unică a Drepturilor Omului, Revista

Drepturile Omului, V, nr. 3, 1995.

25. Bigo, D., Guild, E., Controlling Frontiers, Free movement into and within Europe,

Aldershot, Ashgate, 2005.

188

26. Bobbio, Norberto, Le futur de la démocratie, Le Seuil, Paris, 2007.

27. Bogdandy, A. von (edit.), Europaisches Verfassungsrecht, Springer, Berlin, 2003.

28. Borradori, G., Tiny Sparks of Contigency. On the Aesthetics of Human Rights, în

vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some

Contemporary Views, Springer, London, 2011.

29. Braconnier, S., Droit des Services Publics, 2nd ed., Presses Universitaires de France,

Paris, 2007.

30. Brandom, Robert B., Articulating Reasons, Harvard University Press, Cambridge,

London, 2000.

31. Brouwer, Evelien, Digital Borders and Real Rights, Nijhoff, 2008.

32. Brunkhorst, H., Dialectical Snares: Human Rights and Democracy in the World

Society, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

33. Bundesverfassungsgericht, Brunner v. European Union Treaty, 1, CMLR 57, 1994.

34. Burke, Edmund, Edmund Burke: On Tast – On the Sublime and Beautiful –

Reflections on the French Revolution – A Letter to a Noble Lord, Burke Press, 2008.

35. Buti, Marco, Sapir, André (edit.), Economic Policy in EMU: A Study of the

European Commission Services, Oxford Univ. Press, Oxford, 1998.

36. Cadroni, L., Rights in Progress. The Politics of Rights and the Democracy – Building

Process in Comparative Perspective, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical

Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

37. Callanan, Mark, The Treaty of Rome Fifty Years On, în vol. "Foundations of an Ever

Closer Union": An Irish Perspective on the Fifty Years Since the Treaty of Rome,

Institute of Public Administration, Dublin, 2007.

38. Caney, Simon, Justice Beyond Borders: A Global Political Theory, Oxford

University Press, Oxford, 2005.

39. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene C/83/391, din 30.03.2010.

40. Carta Națiunilor Unite, http://www.dri.gov.ro/documents/Carta%20ONU.pdf

41. Cases C-267 and 268/91 Keck and Mithouard [1993] ECR I-6097.

42. Case C-185/91 Reiff [1993] ECR I-4769.

189

43. Case C-2/91 Wolf W. Meng [1993] ECR I-5751.

44. Case C-245/91 OHRA Schadeverzekeringen NV (OHRA) [1993] ECR I-5851.

45. Case 152/82 Forcheri v. Belgium [1983] ECR 2323.

46. Case C-126/97 Eco Swiss [1999] ECR I-3055.

47. Case C-453/99 Courage v. Crehan [2001] ECR I-6297.

48. Cesari-Rocca, Pierre Paul Rao Colanna De, Histoire de Corse BiblioBazaar, 2010.

49. Chalmers, Damian, Davies, Gareth, Monti, Giorgio, European Union Law, Cases and

Materials, Second Edition, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010.

50. Charte des Droits Fondamentaux de l’Union, în J.-L. Sauron, Comprendre le Traité

de Lisbonne, Gualino éditeur, Paris, 2008.

51. Chevallier, J., Le Service Public, 6th ed., Presses Universitaires de France, Paris,

2005.

52. Chiriţă, Radu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Syllabus pentru studenţii

de la ID, 2008.

53. Ciocan, Vasile, Drept European şi Instituţii Europene, Ed. GrafNet, Oradea, 2012.

54. Ciocan, Vasile, Nuna, Emil, Instituţii Europene. Noţiuni de Drept Comunitar, Ed.

GrafNet, Oradea, 2004.

55. Citoyenneté européenne, Guide à l’usage du formateur, Racine Editions, Paris, 1995.

56. Clayton, Gina, Textbook on Immigration and Asylum Law, Oxford Univ. Press, 5 th

edition, Oxford, 2012.

57. Condorcet, Jean-Antoine-Nicolas de Caritat, Marquis de, Esquisse d’un tableau

historique des progrès de l’esprit humain, Editions Sociales, Paris, 1966.

58. Convenţia de Implementare a Acordului Schengen, în Evelien Brouwer, Digital

Borders and Real Rights, Nijhoff, 2008.

59. Corradetti, C., Introduction, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of

Human Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

60. Coudenhove-Kalergi, N., Pan-Europe, Knopf, New York, 1926.

61. Cruz, J. Baquero, Between Competition and Free Movement: The Economic

Constitutional Law of the European Community, Hart, Oxford, 2002.

190

62. Decizia Consiliului 2002-187-JHA din 28 Febr. 2002 de instituire a Eurojust, în

scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate, J.O. L 63,

06.03.2002, http://eurlex.europa.eu/

63. Declarația universală a drepturilor omului, 10 decembrie 1948, Paris,

http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/.

64. Declarația pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale -

http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-

B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf

65. Declaraţia Miniştrilor Comunităţii Europene, cu privire la aspectele imigraţiei, 15

decembrie 1989, Presă 90-02-02.

66. Dehousse, R. (ed.), L’Europe sans Bruxelles? Une Analyse de la Me´thode Ouverte

de Coordination, L’Harmattan, Paris, 2004.

67. Delanty, G., Inventing Europe: Idea, Identity, Reality, Macmillan, Basingstoke,

1995.

68. Detzer, Daniel, Europe's Demographic Development and the Impact on the

Workforce, Seminar Paper, Grin Verlag, 2009.

69. Diaconu, I., Drepturile Omului, IRDO, Bucureşti, 1993.

70. Directiva Consiliului 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968 privind eliminarea

restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele

membre şi familiile acestora.

71. Directiva 88/361/CEE pentru implementarea articolului 67 din Tratatul CEE, 1988,

J.O. L178/5.

72. Discursul lui Margaret Thatcher, pronunţat la Colegiul European, Bruges, 20

Septembrie 1988.

73. Document A/HRC/18/20 des Nations Unies, § 4 -

http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_civils_et_politiqu

es#cite_note-1

74. Donner, J.P.H., Abolition of Border Controls, Dorndrecht, Nijhoff, 1993.

75. Dowding, K., Rational Choice and Institutional Change: An Overview of Current

Theories, în Widening the European Union: The Politics of Institutional Change and

Reform, B. Steuneberg (edit.), Routledge, London, 2002.

191

76. Drew, Katherine F., Magna Carta, Greenwood Press, Westport, 2004.

77. Efremov, Valeriu, Construcţia Europeană, Tipografia Reclama, Chişinău, 2011.

78. Eichengreen, B., The European Economy Since 1945 – Coordinated Capitalism and

Beyond, Princeton University Press, 2007.

79. Emerson, M., Balfour, R., Corthaut, T., Wouters, J., Kaczynski, P. M., Renard, Th.,

Upgrading The EU’s Role as Global Actor. Institutions, Law and the Restructuring

of European Diplomacy, Centre for European Policy Studies, Brussels, 2011.

80. Ferrara, A., The Idea of a Charter of Fundamental Human Rights, în vol. C. Coradetti

(edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views,

Springer, London, 2011.

81. Finkel, Irving, The Cyrus Cylinder: The Great Persian Edict from Babylon, I.B.

Tauris and Company, Limited, 2012.

82. Flynn, Jeffery, Human Rights in History and Contemporary Practice: Source

Materials for Philosophy, în vol. C. Corradetti (edit.), Philosophical Dimensions of

Human Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

83. Freedman, Eric M., Habeas Corpus, Rethinking the Great Writ of Liberty, New York

Univ. Press, New York, 2003.

84. Forst, R., The Justification of Human Rights and the Basic Right to Justification. A

Reflexive Approach, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human

Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

85. Georgescu, Ştefan, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor, Partea I, Editura All Beck,

Bucureşti, 1998.

86. Gerber, D. J., Law and Competition in Twentieth Century Europe – Protecting

Prometheus, Clarendon, Oxford, 1998.

87. Gillingham, J., European Integration 1950–2003 – Superstate or New Market

Economy?, Cambridge University Press, 2003.

88. Giubboni, S., Social Rights and Market Freedom in the European Constitution – A

Labour Law Perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2006.

89. Goff, J. Le, The Birth of Europe, Blackwell, Oxford, 2005.

90. Greer, Steven, The European Convention on Human Rights, Achievements,

Problems and Prospects, Cambridge Univ. Press, New York, 2006.

192

91. Griffin, R., Modernism and Fascism: The Sense of a Beginning under Mussolini and

Hitler, Palgrave, London, 2007.

92. Guild, E., Moving the Borders of Europe, Centrum Vooor Postdoctoraal Onderwijs,

Netherlands, 2001.

93. Habermas, J., The Concept of Human Dignity and the Realistic Utopia of Human

Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

94. Habermas, J., Derrida, J., „February 15, or, What Binds Europeans Together: Plea for

a Common Foreign Policy Beginning in Core Europe”, în D. Levy et all., Old

Europe, New Europe, Core Europe: Transatlantic Relations after the Iraq War, Verso,

London, 2005.

95. Hall, P. A., Soskice, D. (eds.), Varieties of Capitalism: The Institutional Foundations

of Comparative Advantage, Oxford University Press, 2001.

96. Halliday, Paul D., Habeas Corpus, From England to Empire, Harvard Univ. Press,

New York, 2010.

97. Hancké, Bob, Unions, Central Banks, and EMU: Labour Market Institutions and

Monetary Integration in Europe, Oxford Univ. Press, Oxford, 2013.

98. Hasse, R. H., Molsberger, J., Watrin, Ch. (edit.), Ordnung in Freiheit – Festschrift fur

Hans Willgerodt, Fischer, Stuttgart, 1994.

99. Herrera, Carlos Miguel, La Philosophie du Droit De Hans Kelsen, Une introduction,

Les Presses de l’Université Laval, Québec, Canada, 2004.

100. Herz, J. H., International Politics In The Atomic Age, Columbia Univ. Press,

New York, 1959.

101. Hirst, P., Thompson, G., Globalization in Question. The International

Economy and the Possibilities of Governance, Polity, Cambridge, 1996.

102. Hollingsworth, J. R., Boyer, R. (eds.), Contemporary Capitalism: The

Embeddedness of Institutions, Cambridge University Press, 1999.

103. Holmes, M. (ed.), The Eurosceptical Reader, Macmillan, Basingstoke, 1996.

104. Hottois, Gilbert, Préface, în vol. Lionel Ponton, Philosophie et Droits de

l’Homme, Librairie Philosophique J. VRIN, 1990.

105. Hunt, Lynn, Inventing Human Rights: A History, 2007.

193

106. Institutul European Român, Seria „Micromonografii - Politici Europene. Justiţie

şi Afaceri Interne", 2005, (www.ier.ro).

107. Judt, T., Postwar – A History of Europe Since 1945, Penguin, London, 2005.

108. Kaczorowska, Alina, European Union Law, Second Edition, Routledge-

Cavendish, New York, 2010.

109. Karanja, Stephen Kabera, Transparency and Proportionality in the Schengen

Information System and Border Control Co-operation, Martinus Nijhoff Publishers,

vol. 32, Leiden, 2008.

110. Karolewski, Ireneusz Pawel, Citizenship and Collective Identity in Europe,

Routledge, London, 2010.

111. Kirk, Russell, The Conservative Mind, Washington, Regnery, 1985.

112. Klip, André, Towards a General Part of Criminal Law for the European

Union, în vol. André Klip, (edit.), Substantive Criminal Law of the European Union,

Maklu, Portland, 2011.

113. Klug, Francesca, O’Brien, Claire, “The First Two Years of the Human Rights

Act”, Public Law, 2002.

114. Leary, Virginia A., Postliberal Strands in Western Human Rights Theory:

Personalist-Communitarian Perspectives, în vol. Abdullahi Ahmed An-Na’im (edit.),

Human Rights in cross-cultural Perspectives, A quest for consensus, Univ. of

Pennsylvania Press, Pennsylvania, 1992.

115. Lahav, Gallya, Immigration and Politics in the New Europe: Reinventing

Borders, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2004.

116. Linotte, D., Romi, R., Services Publics et Droit Public Economique, 5th ed.,

Litec, Paris, 2003.

117. Luncan, Victor, Duculesu, Victor, Drepturile omului – studiu introductiv,

culegere de documente internaţionale şi acte normative de drept intern, Partea I,

Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

118. Lüsebrink, Hans-Jürgen, Strugnell, Anthony (edit.), L’Histoire des deus

Indes: réécriture et polygraphie, Voltaire Foundation, 1995.

119. MacNutt, Francis Augustus, Bartholomew de Las Casas: His Life, His

Apostolate, and His Writings, BiblioBazaar, 2011.

194

120. Maduro, M. Poiares, We the Court – The European Court of Justice and the

European Economic Constitution, Hart, Oxford, 1998.

121. MAI, Autoritatea Naţionala de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter

Personal, Broşura Sistemul informatic Schengen.

122. Malmborg, M., Stråth, B., ‘Introduction: The National Meanings of Europe’,

în M. Malmborg, B. Stråth (eds.), The Meaning of Europe, Berg, Oxford, 2002.

123. Mann, M., ‘The Autonomous Power of the State: Its Origins, Mechanisms and

Results ’, în European Journal of Sociology, nr. 25, 1984.

124. Marcu, V., Drept instituțional comunitar, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed.

Lumina Lex, București, 2001.

125. Marko, J., Ethnopolitics. The Challenge for Human and Minority Rights

Protection, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

126. Marx, Karl, Le manifeste philosophique de l’Ecole historique du droit, În

Oeuvres III, Philosophie, Bibliotèque de la Pléiade, Gallimard, 1982.

127. Marx, Karl, L’idéologie allemande, în Oeuvres III, Philosophie, Bibliotèque

de la Pléiade, Gallimard, 1982.

128. McKitterick, R., Charlemagne: The Formation of a European Identity,

Cambridge University Press, Cambridge, 2008.

129. Miller, F. P., Vandome, A. F., McBrewster, J., Cyrus Cylinder, VDM Verlag

Dr. Mueller e.K., 2010.

130. Montesquieu, Charles Louis de, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1964.

131. Moravcsik, A., The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from

Messina to Maastricht, Cornell University Press, Ithaca, 1998.

132. Moroianu-Zlătescu, I., Demetrescu, C., Drept instituţional european, Editura

Olimp, Bucureşti, 1999.

133. Morsink, Johannes, The Universal Declaration of Human Rights, Origins,

Drafting and Intent, University of Pennsylvania, Pennsylvania, 1999.

134. Moyn, Samuel, The Last Utopia: Human Rights in History, 2010.

195

135. Naumescu, Valentin, Sisteme politice comparate, elemente de bază, Editura

Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 2003.

136. Nickel, J. W., Making Sense of Human Rights, Blackwell Publishing,

Malden, 2007.

137. Oertel, Simon, The EMU and the ECB - How does the Eurosystem work,

Seminar paper, Grin Verlag, 2007.

138. Orend, Brian, Human Rights: Concept and Context, Broadview Press,

Canada, 2002.

139. Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice -

http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-II/index.html

140. Pasisca, Antonio, Droits Humaines et Democratie, lucrare prezentată în cadrul

celei de-a VI-a ECSA – WORLD Conference, Brussels, 5-6 December, 2002.

141. Patzig, Günther, „Can Moral Norms be Rationally Justified?”, în Angewandte

Chemie. International Edition, nr. 41, 2002.

142. Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Vol. I, Cluj–Napoca, Editura

Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000.

143. Piris, Jean-Claude, The Lisbon Treaty: A Legal and Political Analysis,

Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010.

144. Poggi, G., The Development of the Modern State: A Sociological

Introduction, Stanford University Press, Stanford, 1978.

145. Polanyi, K., The Great Transformation, 2nd edn, Boston, Beacon, 2001.

146. Popescu, C.L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, surse, instituţii,

proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

147. Preambulul Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, JOUE

C83/391, 30.03.2010.

148. Proiectul de Tratat Constituţional al Uniunii Europene,

http://www.clr.ro/eu3/Tratat_Consitutie%20UE_RO.pdf

149. Protocolul asupra Pieţei Interioare şi a Concurenţei.

150. Protocolul facultativ referitor la drepturile economice, sociale și culturale -

http://treaties.un.org/doc/Publication/CTC/Ch_IV_3_a.pdf.

196

151. Quintili, Paolo, „Le stoïcisme révolutionnaire de Diderot dans l’Essai sur

Sénèque par rapport à la Contribution à l’Histoire des deux Indes”, în Recherches sur

Diderot et sur l'Encyclopédie, nr. 36, 2004, Varia, mis en ligne le 14 septembre 2009.

URL : http://rde.revues.org/index279.html.

152. Rawls, J., The Law of Peoples, Harvard Univ. Press, Cambridge, 1999.

153. Reforming the European Convention on Human Rights. A work in progress,

Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2009.

154. Regulamentul Consiliului 2913-92 din 12 octombrie 1992 de constituire a

Codului Vamal Comunitar, J.O. L 302 din 19.10.1992.

http://www.customs.ro/UserFiles/R2454COLOR

%2018%2003%202010%283%29.pdf

155. Regulamentul Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene nr.

1889/2005.

156. Regulamentul (EC) nr. 1987/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului

din 20 decembrie 2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului

Informatic Schengen de a doua generaţie (SIS II) (OJ L 381 din 28.12.2006).

157. Reich, ‘The November Revolution of the European Court of Justice: Keck,

Meng and Audi Revisited’, 31 CMLR 459, 1994.

158. Reidy, D., Philosophy and Human Rights: Contemporary Perspectives, în vol.

C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some

Contemporary Views, Springer, London, 2011.

159. Reuter, D. (edit.), Festschrift fur Ernst-Joachim Mestmacker, Nomos, Baden-

Baden, 1996.

160. Rials, S., Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, Polirom, Iaşi, 2002.

161. Rivera-Pagán, Luis N., A Prophetic Challenge to the Church: The Last Word

of Bartolomé de las Casas, în vol. Akintunde E. Akinade (edit.), A New Day, Essays

on World Christianity in Honor of Lamin Sanneh, Peter Lang Publishing New York,

2010.

162. Rivers, Julian, Fundamental Rights in the UK Human Rights Act, în vol.

Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental Rights,

Springer, Netherlands, 2006.

197

163. Rougemont, D. De, The Idea of Europe, Macmillan, New York, 1965.

164. Rousseau, J.J., Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre

oameni, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.

165. Rousseau, J.J., Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

166. Sadurski, W., „It All Depends”: The Universal and the Contingent in Human

Rights, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights:

Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

167. Sartor, G., Human Rights in the Information Society: Utopias, Dystopias and

Human Values, în vol. C. Coradetti (edit.), Philosophical Dimensions of Human

Rights: Some Contemporary Views, Springer, London, 2011.

168. Sauron, J.-L., Comprendre le Traité de Lisbonne, Gualino éditeur, Paris,

2008.

169. Sauter, Wolf, Schepel, Harm, State and Market in European Union Law, The

public and Private Spheres of the internal Market before the EU Courts, Cambridge

Universitz Press, Cambridge, 2009.

170. Sauter, W., Competition Law and Industrial Policy in the EU, Clarendon,

Oxford, 1997.

171. Schemerman, W.E., Reconsidering Realism on Rights, în vol. C. Coradetti

(edit.), Philosophical Dimensions of Human Rights: Some Contemporary Views,

Springer, London, 2011.

172. Scherer, J., Die Wirtschaftsverfassung der EWG, Nomos, Baden-Baden,

1970.

173. Schofield, Robert E., The Enlightened Joseph Priestley. A Study of His Life

and Work from 1773 to 1804, The Pennsylvania State Univ. Press, Pennsylvania,

2004.

174. Schutter, O. De, Deakin, S. (eds.), Social Rights and Market Forces: Is the

Open Coordination of Employment and Social Policies the Future of Social Europe?,

Bruylant, Brussels, 2005.

175. Sens, Allen G., The Changing Politics of European Security, în vol. Stefan

Gänzle, Allen G. Sens (edit.), The Changing Politics of European Security, Europe

Alone?, Palgrave Macmillan, New York, 2007.

198

176. Sluga, Glenda, René Cassin: LeS Droits de l’Homme and the Universality of

Human Rights, 1945-1966, în vol. Stefan-Ludwig Hoffmann (edit.), Human Rights in

the Twentieth Century, Cambridge Univ. Press, New York, 2011.

177. Shore, C., Building Europe: The Cultural Politics of European Integration,

Routledge, London, 2000.

178. Shuttleworth, Mary, Human Rights Education, ProQuest LLC., Ann Arbor,

2008.

179. Smith, Rich, The Bill of Rights: Defining our Freedoms, ABDO Publishing

Company, Edina, 2008.

180. Spruyt, H., The Sovereign State and its Competitors: An Analysis of Systems

Change, Princeton University Press, Princeton, 1994.

181. Sternhell, Zeev, Les Anti- Lumières: du XVIIIe siècle à la guerre Froide,

Paris, Édition Fayard, 2006.

182. Strange, S., The Retreat of the State – The Diffusion of Power in the World

Economy, Cambridge University Press, 1996.

183. Tratatul de la Lisabona (T.FUE) -

http://europa.eu/lisbon_treaty/full_text/index_ro.htm

184. The International Standard Bible Encyclopedia, vol. 1, fully revised, Wm. B.

Eerdmans Publishing Co., Michigan, 1979.

185. The Magna Carta: http://alexpeak.com/twr/mc/

186. Tilly, C. (ed.), The Formation of Nation-States in Europe, Princeton

University Press, Princeton, 1975.

187. Timmer, Marcel P., Inklaar, Robert, O'Mahony, Mary, Ark, Bart von (edit.),

Economic Growth in Europe: A Comparative Industry Perspective, Volumul 1,

Cambridge Univ. Press, Cambridge, 2010.

188. Torre, Massimo la, Nine Critiques to Alexy’s Theory of Fundamental Rights,

în vol. Agustin José Menéndez, Erik Oddvar Eriksen (edit.), Arguing Fundamental

Rights, Springer, Netherlands, 2006.

189. Traité sur l’Union Européenne, în J.-L. Sauron, Comprendre le Traité de

Lisbonne, Gualino éditeur, Paris, 2008.

199

190. Tratatul privind Comunităţile Europene,

http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf

191. Tryonidou, A., ‘In Search of the Aim of the EC Free Movement of Persons

Provisions: Has the Court of Justice Missed the Point?’, Common Market Law

Review, 46, 2009.

192. Tryfonidou, A., ‘Further Steps on the Road to Convergence Among the

Market Freedoms ’, ELRev ., 35, 2010.

193. Tudoroiu, Teodor, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii

Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de

tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999.

194. Vermeulen, Gert, Bondt, Wendy De, Damme, Yasmin Van (edit.), Eu Cross-

Border Gathering and Use of Evidence in Criminal Matters: Towards mutual

recognition of investigative measures and free movement of evidence?, IRCP,

Maklu, Portland, 2010.

195. Vickery, Paul S., Bartolomé de las Casas, Great Prophet of the Americans,

Paulist Press, New Jersey, 2006.

196. Vlachos, G., La pensée politique de Kant, Paris, 1962.

197. Voicu, Marin, Prefaţa la « Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului », prima ediţie în limba română, IRDO, 1997.

198. Weatherill, S.R., ‘Pre-emption, Harmonisation and the Distribution of

Competence to Regulate the Internal Market’, în C. Barnard, J. Scott (eds.), The Law

of the Single Market – Unpacking the Premises, Hart, Oxford, 2002.

199. Weil, Eric, Problèmes kantiens, Paris, 1970.

200. Weiler, J., ‘The Constitution of the Common Market Place: Text and Context

in the Evolution of the Free Movement of Goods’, în P. Craig, G. de Burca (edit.),

The Evolution of EU Law, Oxford University Press, 1999.

201. White, Stephen K., Modernity and Political Thought, Edmund Burke.

Modernity, Politics, and Aesthetics, Rowman and Littlefield Publishers, Maryland,

2002.

202. Wiener, A., Forging Flexibility—the British ‘No’ to Schengen, în European

Journal of Migration and Law 1, no. 4, 1999.

200

203. Widmer, Charles, Droits de l’Homme et Sciences de l’Homme. Pour une

Ethique anthropologique, Librairie DROZ, Genève, Paris, 1992.

204. Williams, Thomas D., Who is My Neighbor? Personalism and the

Foundations of Human Rights, Williams, Thomas D., LC, 2005.

205. Winch, Donald (edit.), James Mackintosh, Vindiciae Gallicae and other

writings on the French Revolution, ediție retipărită, Liberty Fund, 2006; Jeremy

Bentham, Utilitarianism, retipărită, Bibliobazaar, 2009.

206. Woods, Michael, Woods, Mary B., "Seven Wonders of the Ancient Middle

East", Publicat de Twenty-First Century Books, 2008.

207. Zaiotti, Ruben, Cultures of Border Control: Schengen and the Evolution of

European Frontiers, Univ. of Chicago Press, Chicago, 2011.

208. Zăpârțan, Liviu-Petru, Construcția Europeană, Editura Imprimeriri de Vest,

Oradea, 2000.

209. Zăpârțan, Liviu-Petru, La Politique culturelle de l’Union Européenne, în vol.

Tratatul de la Lisabona, S. Gherghina, G. Jiglău, O. Pecican, F. Pop (edit.), Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 2008.

210. Zăpârţan, Liviu-Petru, Reflecţii despre Europa Unită, Ed. Eikon, Cluj-

Napoca, 2011.

211. Zeitlin, J., Trubek, D. M. (eds.), Governing Work and Welfare in a New

Economy – European and American Experiments, Oxford University Press, 2003.

212. Zlătescu, Irina M., Drepturile omului – un sistem în evoluţie, IRDO,

Bucureşti, 2007.

213. Zwaan, J. de, Institutional Problems and Free Movement of Persons,

Schermers, 1993.

214. www.livius.org/ct-cz/cyrus_cylinder.html .

215. http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-I/index.html

216. http://www.fao.org/righttofood/news34_fr.htm .

217. http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_

%C3%A9conomiques,_sociaux_et_culturels

218. http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-one.htm

219. http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-death.htm

201

220. http://www.tebyan.net/index.aspx?pid=64532

221. http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-

B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf

222. http://ro.wikipedia.org/wiki/Piaţa_Unică_Europeană

223. http://en.wikipedia.org/wiki/Schengen_Agreement

224. http://www.consilium.europa.eu/

225. http://eur-lex.europa.eu/

226. http://europa.eu/

227. europa.eu.int/comm/internal market

228. http://eur-lex.europa.eu/ .

202

203