Etiopatogenia operei de artă

Coord. Let. Univ. drd. Theo MuresanStudent: Irina Iuoraş

Cauze generale ale degradării bunurilor culturale

Principala cauză de degradare a construcţiilor, statuilor şi vestigiilor arheologice neadăpostite este climatul. Climatul însumează rezultatul unui număr de factori diverăi,

dintre care principalii sunt: temperatura şi umiditatea (precipitaţiile, condensarea şi starea higrometrica). În unele zone de pe glob, la aceasta se mai adaugă acţiunea prea puternică a soarelui, vântul ăi salinitatea prea mare a aerului în zonele marine. Poluarea aerului prin reziduurile produse de industrie constituie în lumea întreagă un pericol foarte grav atât pentru omenire cât şi pentru creaţiile ei. Aceste elemente care definesc climatul: temperatura, umiditatea, lumina şi componenţa aerului, acţionează şi asupra obiectelor păstrate în spatii inchise, expuse sau depozitate în salile muzeelor, instalate în construcţii special amenajate sau în monumente istorice care au primit ulterior această destinaţie.

Temperatura şi umiditateaUmiditatea este unul dintre cei mai dăunători factori din mediul ambiant, fiind

implicata în toate clasele de procese chimice, fizice şi biologice. Mecanismele multor procese de degradare pot fi puse în mişcare tocmai de cantitatea de molecule de apă absorbită sau cedată de obiecte.

Sursele de umiditate sunt numeroase: evaporarea apei din zidurile cu igrasie sau cu infiltraţii, pătrunderea aerului umed din exteriorul spaţiilor de depozitare sau expunere a bunurilor culturale, sau din spaţii în care se desfăşoară activităţi ce produc umiditate, din evaporarea apei folosite pentru igienizarea spaţiilor, din respiraţia vizitatorilor.

Igrasia, de fapt umiditatea de capilaritate sau umiditate ascendentă, poate fi provocată de o acumulare de apă la baza zidului, de ridicarea pânzei freatice, de degradarea izolaţiei de la temelia zidului fie din cauza mişcării solului fie din alte cauze.

Prin umiditate ambientală se întelege cantitatea de vapori de apă pe care aerul o conţine întotdeauna, în formă invizibilă. Cantitatea maximă de vapori pe care poate să o conţină un volum de aer se numeşte umiditate de saturaţie şi este cu atât mai mare cu cât temperatura este mai mare. Scăderea temperaturii poate provoca atingerea gradul de saturaţie a aerului, ca urmare surplusul de vapori se condensează sub formă de picături (ceaţă) sau pe obiecte, în timp ce ridicarea temperaturii provoacă „uscarea” obiectelor, evaporarea apei absorbite anterior de ele. Cel mai puternic reacţionează la asemenea modificări bunurile de natură organică higroscopice.

Materialele higroscopice absorb o cantitate de vapori de apă din mediul ambiant până la o anumită limită care depinde de natura materialului (piele, pergament, lemn, hârtie, textile) şi umiditatea relativă (UR)

Umiditatea relativă este raportul între umiditatea aerului in momentul masurării şi cantitatea maximă de vapori pe care aerul poate să o conţină la temperatura din acelaşi moment al măsurării. Raportul se înmulţeşte cu 100, astfel încât umiditatea relativă se înregistrează în procente.

Umiditatea crescută accelerează procesele chimice şi fotochimice care au ca efect modificarea culorii, fragilizarea materialelor, scăderea rezistenţei mecanice etc. Ea este implicată şi în procesele de autooxidare, iar în prezenţa aerului poluat produce deteriorarea produselor din piele, corodarea metalelor. Din punct de vedere fizic produce creşterea volumului, umflarea, încreţirea,înmuierea adezivilor naturali. Umiditatea sporită favorizează degradarea biologică prin apariţia mucegaiurilor, ciupercilor, fixarea rădăcinilor unor plante în fisuri, crăpături de ziduri.

Scăderea umidităţii provoaca micşorarea volumului, scorojirea, pierderea elasticităţii, apariţia de microfisuri, exfolieri, casarea adezivilor naturali. În schimb bunurile alcătuite din materiale anorganice, nefiind higroscopice, nu sunt afectate de umiditatea scăzută.

Cele mai dăunatoare sunt însă oscilaţiile ample ale umidităţii ambientale. Independent de natura obiectului sau a monumentului, capacitatea lui de adaptare la mediul înconjurator este foarte mare Ţinute vreme indelungată în anumite condiţii de umiditate şi de temperatură relativ constante, obiectele tind să ajungă la o stare de echilibru faţă de acest mediu şi pot fi găsite într-o stare foarte bună de conservare. Atunci când sunt supuse modificării condiţiilor în care s-a stabilit acel echilibru de adaptare, aceste obiecte se degradează într-o perioadă ce poate varia de la câteva secunde la câteva luni. Aceste efecte sunt maxime la obiectele stratificate (icoane, sculptură policromată, picturi în ulei s. a. m. d.) deoarece higroscopicitatea straturilor diferă şi produce tensiuni soldate cu fisuri, clivări la contactul dintre straturi.

Pe de altă parte, variaţiile semnificative de umiditate, cu cât sunt mai rapide, prin variaţia de volum, produc slăbirea coeziunii moleculare, produc uzura mecanică: rosături între urzeală şi bateală la ţesături şi broderii, la pânza suportului picturilor, la contactul bucăţilor de lemn din mobilierul de artă s. a. m. d.

Componenţa aeruluiUn alt agent distrugător al climatului este componenţa aerului, care poate fi nociv

prin elementele lui chimice, în care oxigenul deţine un loc important, acţionând asupra unor obiecte, cum sunt, de exemplu, unele metale.

În marile orase aerul primeşte o serie numeroasă de substanţe dăunătoare, rezultate din activitatea industrială, din descompunerea deşeurilor, din arderea combustibililor pentru a se asigura traficul rutier sau din alte surse naturale sau biologice.

Cantitaăţle de sulf în proporţie de 1% - 2% pe care-l contin uleiurile minerale şi cărbunele se oxideaă în aer, producând acidul sulfuric, care asociat cu particule de grăsime se depune pe suprafaţa monumentelor, constituind o crustă neagră - cenuşie. În unele zone vulcanice, acţiunea naturală, temporară sau permanentă a vulcanilor produce efecte distrugătoare similare, din cauza emanaţiilor de gaze sulfuroase.

Hidrogenul sulfurat acţionează tot atât de grav şi asupra tuturor metalelor vechi, exceptând aurul, ca şi asupra pietrei pe care o înnegreşte; de asemenea, modifica şi coloritul picturilor în a căror componenţă este cuprins albul de plumb.

Praful este denumirea generică dată unui amestec de particule materiale de diametre variate, purtate de curenţii de convecţie. Particulele pot fi de: substanţe minerale (calcar, siliciu, gresie), argile, fum, funingine, par, resturi vegetale şi animale, puf, scame, piele descuamată s. a. m. d.

Praful este un factor de degradare indirect dar periculos din cauza proceselor pe care le favorizeaza. Fiind higroscopic, favorizează condensul, îndeosebi pe suprafaţa metalelor, contribuind astfel la corodarea obiectelor. Poate constitui mediu propice pentru microorganisme, pentru germinarea seminţelor sau înmulţirea sporilor. Particulele minerale dure, precum siliciu pot contribui la zgârierea suprafeţelor în cazul curăţărilor necorespunzătoare a fotografiilor, discurilor, suprafeţelor lăcuite etc. Particulele de fum, funingine, grăsime pot acoperi cu straturi opace picturile, îndeosebi în biserici.

Acţiunea mecanică a vântuluiÎntre factorii atmosferici care pot dăuna monumentelor nu trebuie ignorată acţiunea

vântului. În trecut, rolul protector al pădurilor care înconjurau oraşele, satele, mănăstirile,

castelele era deosebit de important şi sub aspectul conservării lor. Defrişarea pe scara larga şi dezvoltarea aşezarilor omenesti din secolul al XIX-lea au avut repercusiuni grave, în genere, asupra conservării monumentelor.

Pădurile protejau construcţiile izolate şi aşezarile de vânturi puternice şi de praf, purificând aerul şi influenţând în unele zone regimul ploilor. De asemenea, existenţa unor păduri asigură stabilitatea solului, împiedicând alunecările de teren, eroziunea în urma torentelor produse de ploile puternice etc.

Acţiunea luminii asupra bunurilor culturaleÎn egală măsură cu condiţiile atmosferice, lumina este unul dintre agenţii care pot

aduce obiectelor de muzeu degradări tot atât de grave ca un climat nefavorabil. Sursa de lumină este de două feluri: naturală, a soarelui şi artificială, produsă de

electricitate. Lumina electrică, la rândul ei, poate fi incandescentă sau caldă si fluorescentă sau rece. Lumina artificială oferă două avantaje mari în raport cu cea solară: este egală şi mai putin dăunătoare, de aceea în arhitectura actuală este evidentă tendinţa iluminatului artificial al muzeelor.

Studiile recente au dus la concluzia că, dintre toate sursele de lumină, soarele este cel mai puternic distrugător, urmând după aceea lumina incandescentă şi în ultimul rând cea rece, fluorescentă. Procesul de degradare produs de lumină poate să fie uneori foarte îndelungat sau alteori extrem de rapid, ducând la dispariţia obiectului, în funcţie de o serie de factori, şi anume: natura, intensitatea şi durata izvorului de lumină, materia obiectului expus razelor luminoase.

Cele mai dăunătoare radiaţii sunt ultravioletele şi infraroşiile. Primele au cea mai scurtă lungime de undă, producând şi cele mai puternice efecte spectralo-chimice asupra obiectelor. Cea de-a doua categorie, cu cea mai mare lungime de undă, sunt dăunătoare prin acţiunea lor calorică. Lumina soarelui, prin structura ei, prezintă ambele dezavantaje, pe când lumina fluorescentă, raportată la lumina incandescentă, produce mai puţine radiaţii calorice, dar mai multe raze ultraviolete.

Independent de natura sursei de lumină, ea alterează în primul rând următoarele categorii de substanţe care intră în componenţa obiectelor muzeale şi a monumentelor de artă:

- pigmenţii şi materiile colorante, inclusiv diferitele feluri de cerneală;- straturile subţiri de substanţe organice (răşini, proteine, lacuri) folosite ca lianţi ai

pigmenţilor în pictură, ca verniuri sau ca adezive;- fibrele textile, indiferent de natura lor animală, vegetală sau artificială;- hârtia şi alte materiale care au la bază celuloză;- diverse alte categorii de materiale organice ca pielea, pergamentul, lemnul s.a.Sunt atacate de lumină intr-o proportie mult mai redusă sau chiar deloc materialele

de natura anorganică, ca metalele (fierul, bronzul, cuprul, aurul, argintul), piatra, marmura etc. Sticla colorată sau pictată şi smalţul pe bază de sticlă, deşi sunt de natură anorganică, pot să-şi modifice uşor culoarea, sub influenţa luminii.

Microclimatul

în legatură cu climatul, această problema esenţiala pentru conservare, trebuie menţionată noţiunea de microclimat, însumând totalitatea condţtiilor de temperatură, umiditate, compoziţie a aerului etc. unei anumite zone în raport cu alta.

Deoarece stabilitatea condiţiilor atmosferice este cel mai important factor al conservării, s-a încercat crearea unui microclimat constant, menţinut în mod artificial, chiar în spaţiul închis al clădirii muzeului. În acest cadru, vitrinele din expunere sau dulapurile din depozite au, la rândul lor, un alt mediu, în care variaţiile sunt înca şi mai reduse faţă de climatul sşlilor de muzeu.

Chiar în spaţiile închise, în atmosfera muzeelor şi a monumentelor, umezeala sporită produce reacţii de ordin mecanic, chimic şi biologic, în primul rând asupra obiectelor din materiale organice. Lemnul, osul, fildesul, hârtia, pielea, pergamentul, substanţele adezive şi acelea de impregnare, toate aceasta au o structura celulară care le face să absoarbă usor apa, fiind mai sensibile la umezeală decât materialele anorganice, piatra şi metalele. Dilatarea celulelor la umiditate şi contractarea lor la uscăciune bruscă este un proces care poate duce la distrugerea obiectului. Umezeala produce, de asemenea, ăi degradări chimice, deoarece apa conţine substanţe diferite, ca anhidrida carbonica, materie care măreşte capacitatea de dizolvant a apei, actionând chiar asupra sărurilor pe care le conţin obiectele.

Fenomene de degradare ale operelor de arta

I .Pictura muralăSubordonată spaţiului arhitectural, pictura murală este o componentă artistică

aplicată pe o zidărie mixtă din piatră ori cărămidă. Tehnica de execuţie poate fi a fresco (tehnică deosebit de rezistentă în timp, deoarece este efectuată pe o tencuială de var proaspăt în care pigmentul este înglobat prin procesul de carbonatare), sau tehnica a secco (pictura este aplicată pe o tencuială uscată folosind diverşi lianţi sau emulsii).

Conservarea picturii murale este complexă, pe de o parte pentru că aceasta este supusă tuturor factorilor de mediu exteriori, iar pe de altă parte deoarece pictura murală este strâns legată de elementele de arhitectură de la care preia toate deformările structurale sau degradările.

1. Degradări ale straturilor de tencuială Stratul suport poate avea în componenţa sa unul sau mai multe straturi de tencuială

(mortar). În general, primul este aplicat pe zidărie şi are rol de egalizare, iar cel de al doilea este purtător al stratului de culoare.

Factorii care influenţează starea de conservare vin dinspre interior, prin preluarea degradărilor de la nivelul structurii de zidărie sau sub influenţa degradărilor elementelor de arhitectură, şi dinspre exterior prin acţiuni ale factorului uman, dezvoltarea vegetaţiei, influenţa microclimatului ş.a.

Dintre degradările specifice putem enumera:- dislocările - deformări în plan ale suportului determinate în general de modificările

structurale;- pierderea aderenţei - desprinderi între tencuieli şi structura de zidărie sau între

interfeţele straturilor de mortar. Uneori, la nivelul suprafeţei se pot observa deformări. Degradarea pune în pericol existenţa în timp a picturii, mai ales în cazul monumentelor supuse vibraţiilor sau acţiunii directe a factorului uman;

- pierderea coeziunii este cauzată de pierderea proprietăţilor liantului. Mortarul are aspect prăfos şi se îndepărtează uşor la contact. De aceea este interzisă atingerea zonelor;

- lacune şi eroziuni - se caracterizează prin pierderea parţială sau totală a materialului original (strat de culoare sau suport). Uneori, acestea acoperă suprafeţe extinse. Apar din neglijenţă, prin netratarea degradărilor expuse anterior sau din accidente, dar şi ca urmare a unor acţiuni intenţionate sau sub influenţa factorilor de microclimat.

2. Degradări ale stratului de culoare: Purtător al mesajului artistic, stratul de culoare este mult mai fragil decât stratul

suport. Stratul de culoare preia degradările suportului său, pe care, sub influenţa factorilor externi, le amplifică.

Integritatea stratului de culoare, în cazul unor degradări accentuate, poate fi afectată de atingeri uşoare sau de curenţii de aer. Aşadar, nu întâmplător se insistă asupra ideii ca suprafeţele cu pictură să nu fie atinse. Atenţionarea este cu atât mai justificată cu cât anumite forme de degradare nu pot fi observate decât de un ochi avizat şi cu mijloacele de evidenţiere specifice (în special prin lumina razantă).

Formele de degradare ale stratului de culoare au drept cauze, ca şi în cazul tencuielii, factori interni şi externi. Parte integrantă a unui ansamblu, pictura murală este afectată de sursele de umiditate, de degradările suportului, dar şi de o serie de factori externi, între care un rol important îl joacă omul.

Tipurile de degradări specifice sunt:- pierderea aderenţei, exfolieri - desprinderi dintre stratul de culoare şi stratul suport

sub formă de umflături, pante de acoperiş sau solzi;- pierderea coeziunii, cauzată de pierderea proprietăţilor liantului. Pigmentul are un

aspect prăfos şi se îndepărtează uşor la contact;- lacune şi eroziuni, caracterizate prin pierderea unei părţi din consistenţa stratului

de culoare.

3. Depunerile şi acumulările de pe suprafaţa murală Prezente pe suprafaţa stratului de culoare, depunerile şi acumulările alterează

imaginea din punct de vedere cromatic, sau împiedică chiar identificarea reprezentării artistice.

În funcţie de natura şi provenienţa lor, depunerile sunt constituite din praf, fum şi gudroane rezultate din arderea lumânărilor, pânze de păianjen, excremente de insecte sau păsări, grăsimi de la contactul cu mâna, stropi de mortar ajunşi accidental, noxe de la factorii poluanţi ş.a., iar acumulările sunt formate din eflorescenţe saline şi agenţi biologici.

Pentru ca stratul depunerilor şi acumulărilor să fie cât mai redus, trebuie respectate câteva recomandări simple şi la îndemâna oricui:

- în bisericile monument se arde un număr limitat de lumânări, iar cele folosite trebuie să aibă un conţinut ridicat de ceară de albine. Pentru arderea continuă a lumânărilor trebuie amenajat un spaţiu special la exterior, la distanţă suficientă de monument pentru a nu afecta monumentul din punct de vedere estetic.

- se interzice sprijinirea lumânărilor pe pictura murală sau în apropierea oricăror componente artistice;

- la intrarea în monumentele cu pictură se recomandă să fie aşternut un covor uşor umed, cu rol în descărcarea prafului de pe tălpi. Dacă există posibilitatea, la interior (în special în muzee) se recomandă încălţămintea de pânză;

- covoarele şi mochetele se aspiră zilnic, preferabil cu un aspirator cu apă, iar dacă nu există covoare, pardoseala se va spăla cât mai des;

- este bine ca spaţiile interioare să fie dotate cu sisteme de capturare a insectelor, fixate la nivelul pardoselii;

- sistemul electric este indicat să fie la nivelul pardoselei (atât cablajul cât şi prizele), fără a traversa suprafeţele cu pictură;

- sistemul de iluminare este bine să fie pe bază de spoturi dispuse la nivelul solului. În acest mod se evită formarea pânzelor de păianjen în calote; Atât pentru punerea în valoare a componentelor artistice, dar şi pentru protejarea acestora, se recomandă un sistem de iluminat diferenţiat pentru suprafeţele impotante, sistem care degajă o cantitate redusă de căldură şi radiaţii UV.

- se interzice atingerea picturilor murale sau a altor componente cu mâna sau obiecte, pentru a se evita pierderea picturii degradate, transferul sporilor în cazul suprafeţelor contaminate microbiologic, dar şi pentru a se evita încărcarea suprafeţei cu depuneri grase;

- se vor lua măsuri de îndepărtare a diferitelor surse de umiditate şi stabilizarea microclimatului, pentru a se evita degradarea monumentului şi a componentelor artistice;

- se va asigura o ventilare şi aerisire permanentă sau periodică a spaţiilor interioare.

4. Alterări ireversibile În această categorie se încadrează o serie de alterări cromatice ireversibile care apar

ca urmare a modificării proprietăţilor chimice ale unor pigmenţi. Cauzele sunt diferite, pot fi de natură tehnică dar şi rezultat al neglijenţei. Apariţia acestor transformări cromatice poate fi evitată dar, odată procesul produs, imaginea este alterată definitiv.

Două dintre transformările cromatice des întâlnite la nivelul picturii murale realizate în tehnica a fresco, transformări ce sunt influenţate în mod direct de neglijenţa factorului uman sunt cele produse prin acţiunea umidităţii si cele datorate temperaturilor ridicate

Transformări cauzate de temperaturile ridicateAcţiunea calorică degajată prin incendii sau arderea lumânărilor în apropierea

suprafeţelor pictate, duce la transformarea cromatică ireversibilă a unor pigmenţi. Cea mai evidentă alterare apărută în aceste condiţii este cea a ocrului galben care devine roşu. In fapt, alterările cromatice survenite în urma expunerii picturilor murale la temperaturi înalte sunt modificări ce au loc ca urmare a pierderii apei de hidratare / cristalizare a compuşilor constituenţi. Astfel, în cazul pigmenţilor argiloşi schimbarea echilibrului hidric conduce la transformări fizice ale pigmenţilor: compoziţia rămâne aceeaşi dar culoarea se schimbă: ocrul galben trece în ocru roşu, ocru roşu trece în brun iar verdele de pământ tinde să se înnegrească. Pigmenţii minerali – azurit şi malahit, suferă o transformare chimică la temperaturi mai mari de 295°C, când are loc o reacţie de descompune a pigmenţilor în oxid de cupru de culoare neagră.

Pigmenţii folosiţi în pictura murală nu sunt materii inerte, sensibilitatea lor variază în funcţie de compoziţia chimică şi vizează factorii de mediu, poluarea, dar de o importantă majoră este acţiunea umană. Rezolvarea problemelor de umiditate, evaluarea calităţii

aerului pentru determinarea agenţilor de poluare, implementarea unor măsuri de securizare pentru evitarea incendiilor, furturilor şi vandalismelor, monitorizarea stării de conservare şi colaborarea cu specialişti din domeniul conservării sunt acţiuni de recunoaştere şi conştientizare a valorilor de patrimoniu. Aceste măsuri se adresează beneficiarilor şi câtorva organizaţii de specialitate, însă responsabili de cum ştim să ne păstrăm valorile suntem toţi. Orice materie străină ajunsă voit ori accidental pe suprafeţele murale pictate pot conduce la alterarea cromaticii originale şi implicit a imaginii în ansamblu.

Alterări cromatice produse prin acţiunra umidităţiiSuprafeţele acoperite cu albastru azurit, alimentate pe o perioadă îndelungată de o

sursă de umiditate devin în timp verzi. Această schimbare de aspect se datorează modificărilor chimice apărute la nivel structural, când pigmentul albastru azurit trece în verde malahit. În funcţie de persistenţa umidităţii petele apărute pe suprafaţă pot să apară pete izolate sau extinse.

Un caz celebru este întâlnit pe faţada de sud a bisericii mănăstirii Voroneţ, în partea inferioară unde, pentru o bună perioadă de timp s-a crezut că este vorba de viziunea artistului de a trasa limita dintre cer şi pământ. În anii `60, prin investigaţii de laborator, ing. chimist Ioan Istudor a demonstrat că este vorba de o transformare chimică a pigmentului original, în condiţiile persistenţei umidităţii de capilaritate a cărei limită superioară de ascensiune descrie acea impresie de împărţire a spaţiului şi delimitare a zonei terestre. În condiţii similare, ceilalţi pigmenţi suferă o alterare fizică, care nu presupune trecerea într-un alt compus chimic, dar are loc un fenomen de „întunecare” a culorilor datorată unui înalt grad de hidratare.

II.Pictura pe lemn

1. Degradări ale suportului de lemn Lemnul conţine apă atât în cavităţi cât şi în pereţii celulelor, dar odată devenit

panou-suport pentru pictură, el mai conţine apă doar în pereţii celulelor. Este foarte higroscopic, proprietate de bază a celulozei din compoziţia sa.Datorită acestei calităţi a celulozei, lemnul absoarbe umiditatea din mediul ambient şi o cedează în egală măsură, în anumite condiţii de microclimat. Lemnul îşi adaptează umiditatea la cea din mediul înconjurător până la o umiditate de echilibru; aceasta depinde deci de umiditatea relativă a ambientului. Panoul de lemn se dilată când absoarbe vaporii de apă din mediul înconjurător, iar când îi cedează se retrage, se contractă. Este procesul de absorbţie şi desorbţie; umflarea şi contractarea fibrelor lemnoase având ca efect modificarea dimensiunilor panoului. Fenomenul poate influenţa în mod definitoriu starea fizică a straturilor ce se succed pe suportul de lemn, respectiv fibra textilă, preparaţia, peliculele de culoare şi de verni.

Mişcările fibrei suportului de lemn pot fi de mai multe tipuri şi pot înfăţişa o gamă amplă de forme de degradare: dislocări, deplasări, expulzări ale unor fragmente, deformări sau fracturări ale suportului sau a unor părţi componente ale acestuia; ce constituie un efect al îmbătrânirii lemnului, conjugat fiind uneori cu acţiunea distructivă a factorului uman.

Umiditatea contribuie la întreţinerea unui microclimat propice pentru dezvoltarea altor factori de degradare.

Principala degradare a lemnului sub acţiunea factorilor de biodeteriorare (insecte xilofage, fungi) este fragilizarea structurii sale. Celuloza, principalul constituent al lemnului oferă un mediu propice pentru dezvoltarea acestora. Prin pierderea acestei componente fibra lemnoasă se degradează iremediabil prin formarea de spaţii lacunare de diverse mărimi şi forme.

Variate degradări ale structurii lemnului sunt produse de unele vietăţi parazitare (lilieci, păianjeni şi alte insecte). Prin acţiunea mecanică, cu efect distructiv sau ca rezultat al contactului cu reziduurile produse de acestea, apar forme de degradare specifice: oxidări, virări cromatice, impregnări cu materii proteice (reziduale), lacune de diverse forme şi mărimi.

La aceste forme de degradare se adaugă cele produse de factorul uman.

2. Degradări ale straturilor de pânză, grund şi culoare ale picturii pe lemn :Degradările acestor straturi sunt preluate parţial de la nivelul structurii lemnoase,

dar pot fi amplificate de factorii ce acţionează dinspre suprafaţă.Degradări preluate de la nivelul structurii lemnoase:- fisurări şi craclări în diverse forme structurale ale stratului pictural;- desprinderile de diverse forme şi amploare ale stratului pictural;- desprinderea parţială sau totală a stratului sau a fâşiilor de pânză de pe suport;- fracturarea şi pierderea parţială sau totală a pânzei şi implicit a stratului pictural;- apariţia de lacune de diverse profunzimi între substraturile picturii pe suport de

lemn (pelicula de protecţie, pelicula de culoare, strat de culoare şi grund);- orificii de zbor ale insectelor xilofage sau a altor specii diferite de insecte;- halouri produse de răşini, tanini şi gudroane (în cazul picturilor murale de la

bisericile de lemn). Acestea sunt antrenate de umiditatea provenită din apele pluviale.Printre degradările care provin din acţiuni dinspre exterior către profunzimea

stratului pictural se numără:- oxidări ale stratului de protecţie şi virări cromatice ale peliculei de culoare;- forme de îmbătrânire ale stratului de verni cum ar fi brunisarea sau aglomerarea în

granule;- erodări variate ale stratului de protecţie şi ale peliculei de culoare;- deteriorări ale peliculei cromatice prin acţiuni mecanice (zgârieturi, lovituri, aplicaţii

metalice diverse ş.a.);- intervenţii agresive de spălare;- repictări şi adaosuri de materiale sau elemente străine de componenţa elementelor

originale (ceruri, verniuri, elemente metalice sau textile.

3. Degradări directe produse de factorul uman Degradările picturii pe lemn apar sub influenţa unei game variate de factori interni si

externi. Din nefericire, în multe cazuri, omul are un aport important în apariţia sau evoluţia acestora, prin dezinteresul arătat monumentului (obiectului de artă) sau, mult mai grav, prin intervenţii directe. Acestea lasă urme vizibile la suprafaţă, producând alterări ale aspectului original, dar au si efecte mai puţin vizibile, la nivelul materiei.

Spre exemplu folosirea surselor de foc în apropierea obiectelor de artă din spaţiile ecleziale. Focul deschis provine în principal de la lumânări. Pe lângă afumarea picturii, arderea lumânărilor în apropierea suprafeţelor pictate duce la alterări cromatice, transformări ale stratului de vernis, deformări ale pânzei din stratul suport sau performarea acesteia sub incidenţa tensiunii calorice degajate, şi chiar la la pierderea picturii pe arii restrânse sau extinse.

Bibliografie:

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-mural/287-degradarea-stratului-de-culoare-forme-si-cauze

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-mural/104-alterari-ireversibile

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-mural/103-depuneri-i-acumulri

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-mural/101-pictura-mural

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-mural/51-degradri-ale-picturii-murale

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-pe-lemn/229-degradari-produse-de-factorul-uman

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-pe-lemn/223-degradarea-picturii-pe-lemn

http://acs.org.ro/ro/generalitati/pictura-pe-lemn/222-degradari-ale-suportului-de-lemn