Nae Iulia și Ciucu Cosmina22.10.2015

Clasa XII C

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind elementul care ne definește indentitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul fostei Dacii a existat o continuitate a daco-romanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a existat o unitate de neam şi limbă a românilor.

A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă deci a face referire la toate aceste elemente.

La fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii, spaniolii, şi românii vorbesc o limbă care se bazează pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei afirmaţii sunt că aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină, dar şi că structura gramaticală a limbii române este de origine latină. Există totodată şi un număr de cuvinte, în jur de 200 din limba traco-dacică în vocabularul de bază, ele făcând parte din substratul limbii române, dar şi un procent important de cuvinte slave, care însă nu schimbă caracterul latin al limbii.

De altfel la baza formării limbii române stau două procese importante, romanizarea dacilor şi mai apoi asimilarea migratorilor, dintre care slavii au fost cei mai importanţi.

Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia şi Moesia, stăpânite de romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit

provincie romană în 106, iar Dobrogea se adaugă acestei provincii în 46 d.Hr. Între 271 şi 275 romanii retrag din Dacia armata şi administraţia, dar procesul de romanizare asupra populaţiei daco-romană rămasă pe loc la nord de Dunăre continuă până în 602, odată cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării.

Prin asimilarea migratorilor de către daco-romani, procesul de etnogeneză românească se desăvârşeşte, lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Românii au avut conştiinţa romanităţii lor încă din primele secole de după etnogeneză, dovadă fiind faptul că îşi spun la început romani, apoi români. Şi popoarele cu care vin în contact sesizează latinitatea limbii vorbite de români. Astfel , germanii le spun vlahi, valahi , termeni cu care erau desemnate de aceştia toate popoarele romanice.

Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-lea de către umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care încercau astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea, odată cu răspândirea ideilor umaniste în spaţiul românesc. Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului în limba română, ceea ce arată conştiinţa romanităţii la români.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat continuitatea de viață a dacilor sub stăpânire romană si unitatea lor.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de anii 1989 însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea drepturile naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a

consolidat conștiința românilor, iar opere care ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru cert, care nu mai necesită alte demonstrații.