1  

DrumuldelapacatlaınchinareadevarataMarian Zaharia, Calvary Chapel Bucureşti, 18 august 2013 

Text:  Ioan 4:1‐26 

 

Introducere: 

Acum câţiva ani, într‐o zi însorită de vară, în sudul Floridei, un băieţel s‐a hotarât să înoate în lacul din spatele casei sale. În graba sa de a se arunca mai repede în apă, a alergat pe uşa din spatele casei, lăsând în urmă pantofi, şosete şi tricoul cu care venise. S‐a aruncat  în apă,  fără să  realizeze că,  în  timp ce el  înota spre mijlocul  lacului, un aligator venea spre ţărm.   

În acest timp mama privea îngrozită pe fereastră şi vedea cum cei doi se apropie tot mai mult. De frică, mama alerga către apă, strigând la fiul său cât putea de tare. Auzind vocea mamei, băiatul speriat s‐a întors, înotand spre mama sa. Era prea tarziu... Chiar  în momentul când mama sa  l‐a  înhăţat de mâini pe micul băiat aligatorul  l‐a  înşfăcat de picior. A  inceput o adevărată bătălie  între ei. Aligatorul era mult mai puternic decat mama sa, dar care era  foarte hotărâtă să nu‐i dea drumul băiatului cu nici un preţ. 

Un  fermier  s‐a  întâmplat  să  treacă  prin  apropiere.  Auzind  strigătele  a  alergat  la  locul  respectiv  apoi  ţintind  a împuşcat aligatorul. De necrezut, dupa săptămâni  şi săptămâni  în spital băiatul a supravieţuit. Picioarele sale erau pline de cicatrice făcute de animalul feroce, iar pe mâini avea urmele unor răni adânci făcute de unghiile mamei, în efortul ei de a‐şi salva fiul iubit. 

Un  reporter  care  l‐a  intervievat pe băiat după această  traumă,  l‐a  întrebat dacă vrea  să‐i arate  rănile. Baiatul  i‐a arătat rănile de pe picioare, dar cu o deosebita mândrie, i‐a spus reporterului: 

 “Dar priveşte la mâinile mele. Am răni adânci şi aici. Le am pentru ca mama nu m‐a lăsat să pier.” 

 Tu şi eu putem să ne identificăm cu micul băiat. Şi noi avem răni. Nu de la un aligator sau ceva de genul acesta. Dar avem răni ale unui trecut dureros. Unele dintre ele sunt urâte şi au cauzat regrete adanci. Dar unele răni sunt pentru că Dumnezeu nu te‐a lăsat sa cazi, să te pierzi1.  

Astăzi ne vom opri să urmărim povestea adevărată a modului în care Hristos, din dragoste pentru un suflet pierdut, se  foloseşte  de  trecutul  dureros  pentru  a‐i  oferi  şansa  unui  nou  început.  Este  vorba  de  celebra  întâlnire  dintre Mântuitor şi femeia samariteană dintr‐un oraş numit Sihar.  

Din primul verset al textului nostru  de astăzi citim că Isus a fost informat că „fariseii au auzit că El face și botează 

mai mulți ucenici decât Ioan”. Cine a le‐a comunicat acest lucru? Nu ştim cu certitudine. Fie că a fost vocea uliţei, fie 

că vorbim de spioni ai fariseilor sau chiar de către ucenicii lui Ioan, se pare că acest motiv a fost suficient încât să îl 

determine pe Mântuitorul să plece din Iudeea. Din versetul 2 aflăm şi că Isus nu boteza El însuşi, dedicându‐şi viaţa 

predicării şi ucenicizării celorlalţi. 

Popularitatea lui Ioan Botezătorul cauzase deja destul probleme pentru farisei, iar acesta era se afla în momentele 

din apropierea arestării sale. Prin urmare unul mai mare decât Ioan nu avea cum să fie deloc o veste bună pentru 

                                                            1 Sursa povestirii: www.resursebiblice.ro 

2  

farisei, ci o ameninţare directă. Iar Domnul Isus alege soluţia plecării în special datorită faptului că lucrarea Lui încă 

nu se încheiase, prin urmare nu putea îngădui ca lucrurile să se precipite.  

Mulţi erau  încă aceia care aveau nevoie să se  întâlnească cu Cel care urma să ofere apa vieţii,  iar  Isus plănuia să 

ajungă  la  fiecare dintre ei. Decizia pe care o  ia El ne aduce o confirmare  în plus că este aşa. „Fiindcă TREBUIA  să 

treacă prin Samaria”, ne spune versetul 3, „a ajuns  lângă o cetate din  ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de 

ogorul pe care‐l dăduse Iacov fiului său Iosif.”  

Orice învăţăcel în ale culturii şi istoriei vremii ne poate confirma faptul că nu era deloc un lucru obişnuit pentru un 

iudeu să treacă prin Samaria în drumul lui către Galileea. Pentru a evita ostilitatea samaritenilor, cel mai adesea ei 

traversau  Iordanul şi treceau prin Perea. Cel mai probabil că  Isus avea un motiv  întemeiat pentru care TREBUIA să 

traverseze  Samaria.  Termenul  „trebuia”  în  original  se  poate  traduce  ca  „neapărat  necesar”  (gr. Dei  ‐  δεῖ).  Era 

NEAPĂRAT NECESAR, OBLIGATORIU, musai ca Isus să ajungă acolo, prin urmare şi motivul acesta  l‐a determinat pe 

Isus să călătorească altfel decât restul  iudeilor! Nu am nici un dubiu că are  legătură cu  întâmplarea pe care tocmai 

am citit‐o. 

În căldura amiezii, lângă fântâna din Sihar, construită chiar de înaintaşii lui, Isus se întâlneşte, aparent cu totul şi cu 

totul  întâmplător,  cu  o  femeie  care  venise  să  scoată  apă. Omul,  singur,  împovărat  şi  păcătos,  se  întâlneşte  cu 

Dumnezeul care este iubire... 

Întâmplarea  aceasta  ne  oferă  cel  puţin  trei modele,  trei  exemple  cât  se  poate  de  practice,  şi  vom  trece  la 

momentul potrivit prin fiecare dintre ele. Aceste trei exemple urmează paşii prin care omul ajunge să se transforme 

dintr‐un păcătos pierdut şi iresponsabil într‐un închinător adevărat.  

Vă invit să facem împreună o călătorie imaginară, drumul pe care fiecare om trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge, 

de la o viaţă de păcat la închinarea adevărată... 

 

DRUMUL DE LA PĂCAT LA ÎNCHINAREA ADEVĂRATĂ 

1. Drumul de la păcat la închinarea adevărată începe cu chemarea lui Dumnezeu. 

a. La început este un om, singur, căzut, singur, trist, lipsit de slava lui Dumnezeu, ca toţi oamenii (Romani 

3:23). Povestea femeii poate fi povestea fiecăruia dintre noi. 

b. Isus ne oferă aici un exemplu al modului în care Dumnezeu ne vorbeşte nouă, oamenilor. 

i. El face primul pas către omul căzut şi care are nevoie de mântuire. 

Atunci  când  omul  a  fost  neascultător,  în  grădina  Edenului,  Dumnezeu  face mai  întâi 

promisiunea izbăvirii, înainte de a comunica pedeapsa, consecinţa pentru răzvrătire: 

Domnul Dumnezeu  i‐a zis  femeii: – Ce ai  făcut? –  Şarpele m‐a  înşelat  şi am mâncat, a 

răspuns  femeia.  Domnul  Dumnezeu  i‐a  zis  şarpelui:  „Pentru  că  ai  făcut  aceasta, 

blestemat eşti între toate vitele şi între toate animalele sălbatice; pe pântece te vei târî şi 

vei mânca ţărână toată viaţa. Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi 

sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.”(Geneza 3:13‐15) 

ii. În  singurătate  ‐  cel mai  probabil,  datorită  faptului  că  era  cunoscută  pentru  faptele  ei  urâte, 

femeia  era marginalizată  de  societate. Nu  ştim  dacă  se  simţea  singură,  dar,  cu  siguranţă  era 

singură atunci când l‐a întâlnit pe Isus 

Atunci  când  suntem  singuri  –  să  ne  amintim  că  tristeţea  noastră  şi  falimentul  sunt 

terenul cel mai bun în care Dumnezeu poate vorbi inimilor noastre închise. 

iii. Atunci când ne aşteptăm poate mai puţin şi într‐un mod de asemenea neaşteptat. 

iv. În mijlocul activităţilor obişnuite ale vieţii. 

3  

2. Drumul  de  la  păcat  la  închinarea  adevărată  continuă  prin  omul  trimis  de  Dumnezeu  să  propovăduiască 

Evanghelia. 

a. Nu  este  o  opţiune,  ci  o  poruncă  a  lui  Dumnezeu  pentru  ucenicii  Săi:  „În  sfârşit,  S‐a  arătat  celor 

unsprezece, când şedeau la masă; şi i‐a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu 

crezuseră pe cei ce‐L văzuseră înviat. Apoi le‐a zis: „Duceţi‐vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia 

la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit”.  (Marcu 

16:14‐16) 

b. "Nu ai nici o dorinţă ca toţi cei din  jurul tău să fie mântuiţi ? Atunci nici tu nu eşti mântuit. Fii sigur de 

asta !" (Charles Spurgeon) 

c. Isus ne oferă aici un exemplu de abordare în evanghelizare: 

i. Modul de abordare a  lui  Isus este unul  înţelept. El  începe umil, cu o cerere  (Dă‐mi  să beau), 

făcând treptat trecerea de la lucrurile naturale către cele spirituale. 

ii. Foloseşte mijloace de comunicare adaptate nivelului ei de  înţelegere – o  lecţie cu obiecte şi o 

abordare  personală,  exemplificată,  politicoasă  dar  directă  şi  fără  ocolişuri  în  abordarea 

problemei păcatului.  

EX. Cu puţin timp înainte Isus s‐a întâlnit cu Nicodim, care era tot ceea ce femeia aceasta 

nu era, si abordarea lui a fost cu totul alta! 

iii. Se  asigură  că mai  întâi  cad  barierele  dintre  ei  –  evidenţiate  de  întrebarea  femeii.  „Cum  Tu, 

Iudeu, ceri să bei dela mine, femeie Samariteancă?” 

a. Samaritenii erau în relaţii foarte proaste cu iudeii, care mergeau până la ură 

b. În  cultura  vremii,  bărbaţii  erau  descurajaţi  să  vorbească  cu  femeile.  Ei  erau 

învăţaţi de către rabini în felul următor: „Niciodată să nu vorbeşti cu o femeie pe 

stradă, chiar dacă ea este mama, sora sau soţia ta!”  

Se mergea şi mai departe, până la zicale de genul: „Mai bine să arzi cuvintele legii, decât 

să le înveţi unei femei”  

„El era  iudeu, era era samariteancă; el era bărbat, ea era femeie; el era  învăţat, ea era 

ignorantă;  el  era  un  om  moral,  ea  avea  moravuri  uşoare;  el  era  bogat  şi  de  clasă 

superioară, ea era săracă şi, probabil marginalizată; el l‐a recunoscut pe Isus, ea l‐a privit 

doar  ca  pe  un  călător  ciudat;  Nicodim  era  serios  şi  demn,  ea  a  fost  superficială  şi, 

probabil, zgomotoasă”.  (John: The Gospel of Belief ‐ M.C.Tenney p.92) 

iv. Cum ne raportăm noi la cei cărora le ducem vestea bună? 

Sunt  categorii  de  oameni  la  care  ne  temem  sau  nu  ne  simţim  confortabili  să  ducem 

vestea bună? 

 

3. Drumul de  la păcat  la  închinarea adevărată trece prin nevoia spirituală de care uneori nu suntem conştienţi, 

dar de care Dumnezeu ne reaminteşte în mod constant.  

a. La început ochii noştri sunt aţintiţi asupra nevoilor pământeşti. Isus ştie lucrul acesta şi tocmai de aceea 

alege ca punct de plecare setea fizică, nevoia de a bea, pentru a ilustra nevoia spirituală după apa vieţii. 

i. „Dă‐Mi să beau”, i‐a zis El femeii. 

ii. „Cum  Tu,  iudeu,  ceri  să  bei  de  la mine,  femeie  samariteană?”,  i‐a  răspuns  aceasta,  probabil 

mirată, indignată, ironică, sau toate la un loc. 

iii. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce‐ţi zice: „Dă‐Mi să beau!”, tu singură 

ai fi cerut să bei, şi El ţi‐ar fi dat apă vie.” – Isus face prezentările. Da, Dumnezeu vine să îţi ofere 

ceva! Ce moment extraordinar, acela în care realizezi că stai în faţa Unuia infinit mai mare şi mai 

vrednic de respect! 

iv. A  înţeles femeia despre cine este vorba? Cu siguranţă  inima ei a  început să bată, şi a  îneput sp 

simtă  că  persoana  cu  care  vorbeşte  este mai mult  decât  un  simplu  om.  Intuiţia  feminină  s‐a 

4  

întâlnit cu Duhul lui Dumnezeu, făcând‐o să îndulcească mult tonul. „Doamne”, îl numeşte ea pe 

Isus – Kurios în greacă, şi care înseamnă stăpân, Dumnezeu. 

v. Perspectiva omului – diferită de cea a  lui Dumnezeu. Sunt puncte de vedere de multe ori total 

opuse, asemeni lui 6 şi lui 9. 

Ilustraţie – în drumul către birou am fost mai întâi măgulit, apoi iritat că oamenii (o fată, 

o  bătrână,  un  vecin)  se  holbau  la mine,  întorcând  capul.  Abia  după  câteva  ore  am 

observat că purtam pantalonii şi tricoul invers.  

b. Perspectiva umană, limitată, a femeii, se lărgeşte pe măsură ce stă de vorbă cu Isus (V.11‐13) până la 

punctul în care apare credinţa! Ea a crezut că Isus are apa vie şi că poate să i‐o dea, deşi privirile ei încă 

se îndreptau către beneficiile materiale, imediate. 

i. Dumnezeu ne oferă viaţa veşnică, iar noi ne mulţumim să visăm la a visa la lucruri mărunte, pe 

care le vom cheltui aici pe pământ... 

ii. Uneori oamenii vin la Dumnezeu din motive greşite. Suntem datori să avem răbdare cu ei şi să îi 

ajutăm să capete imaginea de ansamblu, cea corectă. 

 

4. Drumul  de  la  păcat  la  închinarea  adevărată  ajunge  la  locul  în  care  realizezi  că  eşti  păcătos,  ca  urmare  a 

confruntării păcatului din viaţa ta . (V.16‐18) 

a. Scopul lui Isus nu este să o judece, să o insulte să o batjocorească sau să o umilească pe femeie.  

b. Scopul Lui  Isus este acela de a readuce  la viaţă conştienţa nevoii spirituale, povara mare a păcatului şi 

strigătul sufletului după Dumnezeu. 

c. Isus vorbeşte cu autoritate spirituale, cuvintele lui Dumnezeu.  

i. Dacă vrei ca vorbele tale să atingă inima omului, ele trebuie să fie inspirate de către Dumnezeu şi 

să vină cu autoritatea dată de El! Acesta trebuie să înţeleagă că tu nu vorbeşti cuvintele tale, ci 

cuvintele Lui!  „Doamne, văd că eşti un prooroc” – proorocul vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu.  

ii. Evanghelizarea ta va fi eficientă numai dacă poţi spune din toată inima „aşa vorbeşte DOMNUL”, 

chiar dacă nu o vei face cu voce tare! 

d. Confruntarea păcatului trebuie să fie preocuparea noastră constantă – aminteşte‐ţi numai că lupta este 

cu  păcatul,  nu  cu  păcătosul.  Tu  vrei  să  îi  câştigi  pe  cei  nemântuiţi,  nu  să  îi  goneşti  prin  atacuri  la 

persoană. 

e. Din nefericire, în ziua de astăzi sunt atât de mulţi creştini falşi, care nu trăeiesc ceea ce spun, pentru că li se prezintă o Evanghelie falsă. Observaţi că Isus nu se întoarce la subiectul păcatului, odată închis. El este  important, dar Isus doreşte să o conducă pe femeie  la o supunere totală şi necondiţionată faţă de Dumnezeu, la o închinare sinceră şi care să îi schimbe total viaţa. El nu îi promite lucruri materiale, nu îi spune că aici, pe pământ,  îi va fi mai bine. Promisiunea  lui este  legată de o viaţă veşnică, de DARUL  lui Dumnezeu   

 

5. Drumul de la păcat la închinarea adevărată trece dincolo de ritual 

a. Atât  samaritenii  cât  şi  iudeii  recunoşteau  că Dumnezeu  le‐a poruncit  înaintaşilor  lor  să aibă un  loc 

special de închinare. 

i. Samaritenii recunoşteau doar Pentateuhul, ca autoritate divină, cuvânt al  lui Dumnezeu – ei se 

închinau pe muntele Gherizim, unde se credea că Avraam i‐a zidit pentru prima oară un altar lui 

Dumnezeu (Deut. 12:15) 

ii. Iudeii recunoşteau întreg canonul evreiesc, prin urmare aveau ca loc de închinare (2 Cronici 6:6) 

b. Ce trist este atunci când ritualul ia locul relaţiei cu Dumnezeu, despărţindu‐ne de Acesta dar şi unii de 

alţii! În numele religiei se produc, încă, cele mai mari diviziuni în zilele noastre, suficiente cât să ducă la 

ură şi chiar război. 

i. Isus începe prin a transmite un mesaj clar: locul închinării nu este mai important decât Cel care 

porunceşte şi primeşte închinarea noastră! 

5  

ii. „Femeie”,  i‐a zis  Isus, „crede‐Mă că vine ceasul când nu vă veţi  închina Tatălui, nici pe muntele 

acesta, nici în Ierusalim”.  (Ioan 4:21) 

c. Ce trist este şi că, deşi credem în acelaşi Dumnezeu, necunoaşterea Cuvântului Său îi duce pe unii către 

a nu avea o imagine corectă despre ceea ce este El. 

i. Samaritenii nu  îl puteau cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că ei au  respins profeţii care vorbeau 

despre El şi care îi puteau călăuzi în cunoaşterea Lui. 

Voi vă  închinaţi  la  ce nu  cunoaşteţi; noi ne  închinăm  la  ce  cunoaştem,  căci Mântuirea 

vine de la iudei.  (Ioan 4:22) 

ii. Exemplu: modul în care este văzut Dumnezeu de către diferiţi oameni din zilele noastre.   

d. Ce trist este că unii oameni nu sunt închinători adevăraţi! 

i. Isus vorbeşte despre închinătorii adevăraţi, prin urmare există şi închinători falşi 

e. Închinarea adevărată este în duh 

i. „Cine este născut din Duh este duh”, spune  tot  Isus  în  Ioan 3:6. Duhul nostru este cel care ne 

ajută să ne conectăm la Dumnezeu. De acolo ne luăm puterea, de acolo ne luăm energia care să 

ne ajute să ne punem viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu. 

f. Închinarea adevărată este în adevăr 

i. Sfinţeşte‐i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.  (Ioan 17:17) 

ii. Isus i‐a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.  (Ioan 14:6) 

iii. Această  închinare  implică  o  cunoaştere  temeinică  şi  o  supunere  totală  faţă  de  Cuvântul  lui 

Dumnezeu. Şi ea este posibilă doar în şi prin Hristos! Mai mult decât orice, închinarea înseamnă 

să‐L iubeşti pe Dumnezeu. 

g. Oamenii de multe ori înţeleg doar muzică prin închinare. Vedem că închinarea este mai mult de atât. Ea 

nu se limitează la momentul prezenţei la Biserică ci este un stil de viaţă! 

 

6. Drumul de la închinarea adevărată nu se termină niciodată – ea este doar începutul, atât pentru viaţa noastră 

dar şi pentru viaţa altora! 

a. Te voi înălţa, Dumnezeule, Împăratul meu, şi voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te 

voi binecuvânta şi voi lăuda Numele Tău în veci de veci.  (Psalmi 145:1‐2) 

b. La finalul  întâlnirii din  istorisirea noastră de astăzi, femeia a înţeles un adevăr vital: faptul că Isus este 

Mesia, Hristosul. 

i. „Ştiu”,  I‐a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia  I se zice Hristos); când va veni El, are să ne 

spună toate lucrurile.” Isus i‐a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”  (Ioan 4:25‐26)  

c. Din  momentul  acela,  lucrurile  au  căpătat  o  nouă  dimensiune.  Primul  lucru  pe  care  îl  face,  după 

întâlnirea cu Hristos este să le spună şi altora vestea bună! Ruşinea şi povara faţă de păcatele trecutului 

dispar  şi  ea  începe  să  vorbească despre  Isus! Oamenii nu doar  că o  ascultă, dar  are  loc o  adevărată 

trezire spirituală! Mulţi cred datorită ei, iar Dumnezeu sporeşte numărul acestora! 

i. Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: „Mi‐a 

spus tot ce am făcut.” Când au venit samaritenii  la El, L‐au rugat să rămână  la ei. Şi El a rămas 

acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui.  (Ioan 4:39‐41) 

ÎNCHEIERE 

Dumnezeu ne abordează într‐un mod personal şi ţinând cont de ceea ce suntem – de educaţia, cultură, vârstă, etc. O 

face pentru că ne iubeşte şi vrea să ne ofere şansa mântuirii. Dumnezeu te vrea şi pe tine, aşa cum eşti, cu bune şi 

rele. Astăzi, dacă El ţi‐a vorbit, nu ezita! Poate că te‐ai oprit, undeva pe drum, în avansul tău către a fi un închinător 

adevărat. Nu te opri, continuă! Pentru că apa vie poate veni doar de la El şi orice efort, merită.