Drept Roman - Modul de Curs

8/18/2019 Drept Roman - Modul de Curs

1/115

1

Conf. Univ. Dr. Ionescu Mircea Felix Melineşti

DREPT ROMAN

- NOTE DE CURS -


2/115

2

Cuprins

Unitatea de învăţare nr.I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL ROMAN

1. Definiţia dreptului roman

2. Semnificaţia dreptului roman

3. Obiectul dreptului roman

4. Diviziunile dreptului roman

Unitatea de învăţare nr.II

EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN

1. Constituirea Romei

2. Structura socială a Romei în epoca prestatală 3. Apariția statului roman. Reformele lui Servius Tullius4. Regalitatea ca formă a statului 5. Republica

6. Imperiul

7. Epocile dreptului privat roman

Unitatea de învăţare nr. III

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. Definiţia izvoarelor dreptului roman 2. Obiceiul

3. Legea

4. Jurisprudenţa şi Edictele magistraţilor


3/115

3

5. Senatusconsultele

6. Constituţiunile imperial

Unitatea de învăţare nr. IV

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

1. Procedura de judecată formulară2. Persoanele şi statutul lor juridic. 3. Raporturile juridice familiale

Unitatea de învăţare nr. V

PERSOANELE

1. Persoana juridică 2. Tutela şi curatela

Unitatea de învǎţare nr. VI BUNURILE

1. Clasificarea bunurilor

2. Posesiunea

3. Detenţiunea 4. Proprietatea

4.1. Noţiunea proprietăţii 4.2. Formele de proprietate

4.3. Dobândirea proprietăţii

4.4. Sancţiunea proprietăţii 5. Drepturi reale asupra lucrului altuia5.1. Servituţile 5.2. Emfiteoza

5.3. Conductio agri vectigalis

5.4. Superficia


4/115

4

Unitatea de învǎţare nr. VII

OBLIGATIILE

1. Noţiunea obligaţiei 2. Clasificarea obligaţiilor 2.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare 2.2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune 2.3. Clasificarea obligaţiilor după numărul participanţilor 3. Elementele contractelor

3.1. Elementele esenţiale ale contractelor

3.2. Elementele accidentale ale contractelor4. Efectele obligaţiilor 4.1. Executarea obligaţiilor 4.2. Neexecutarea obligaţiilor 5. Stingerea obligaţiilor 5.1. Moduri voluntare de stingere a obligaţiilor 5.2. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor 6. Garanţii

6.1. Generalităţi 6.2. Garanţiile personale în epoca veche 6.3. Garanţiile personale în epoca clasică 6.4. Garanţiile reale

Unitatea de învǎţare nr. VIII

SUCCESIUNILE

1. Moştenirea legală – ab intestat2. Moştenirea testamentar ă 3. Substituirea de moștenitor4. Acceptarea şi renuntarea la succesiune


5/115

5

Unitatea de învǎţare nr. IX

CONTRACTELE SI DELICTELE IN DREPATUL ROMAN

1. Contractele solemne2. Contractele reale

3. Contractele consensuale

4. Contractele nenumite

5. Pactele

6. Quasicontracte

7. Delicte

8. Quasidelicte


6/115

6

I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL ROMAN

1.Definiţia dreptului roman

Dreptul roman reprezintă suma normelor de conduită, aprobate sausancţionate de statul roman şi alcătuieşte un cadru larg de ramuri şi instituţii

juridice.

Astfel, dreptul roman este reprezentat de acele norme de conduitărecunoscute sau sancţionate de statul roman pentru asigurarea ordinii dedrept romane. Aceste norme de conduită au cunoscut un proces amplu de perfecţionare în cadrul unei evoluţii milenare, al cărui debut se plasează în

perioada de formare a oraşului Roma şi s-a încheiat la moartea împăratuluiJustinian (565 d. Ch.), ultimul împărat vorbitor de limba latină pe malurileBosforului.

Dreptul roman s-a perfecţionat în procesul transformării societăţii civileromane dintr-o societate gentilică într -una politică. Astfel că, la origineacest proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte popoare aleantichităţii, prin confuzia între diferitele categorii de norme sociale. Laînceput, cetăţenii romani nu au perceput o separaţie foarte clară între

normele juridice, religioase şi social-morale. Însă cu timpul, faţă de celelalte popoare, romanii au trecut peste această confuzie, dovadă că încă din epocaveche normele de drept erau desemnate prin termenul de ,, ius ”, celereligioase prin ,,fas ”, iar cele morale prin ,,honestum ”.

Potrivit concepţiei romane, dreptul roman este împărţit în drept publicşi drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian arăta deosebirile dintre dreptul public şi dreptul privat: publicum ius est quod ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singularum utilitatem (dreptul public este acela care

priveşte organizarea statului roman şi dreptul privat, interesele particularilor).


7/115

7

Explicaţia pe care ne-a transmis-o Ulpian este criticată prin faptul că nearată normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere drepturileindivizilor. În realitate, atât normele de drept privat, cât şi cele de drept public exprimă interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.

Particularităţile specifice ale dreptului public şi cele ale dreptului privat audeterminat deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare aacestora. Observăm astfel că normele de drept privat au o puternicăidentitate proprie, în raport cu cele ale dreptului public. Pe când primelereglementau numai relaţiile între cetăţeni, celelalte se referă la organizareastatului şi la relaţiile dintre stat şi cetăţeni. Observăm că normele de drept privat roman reglementează relaţiile cu privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile cu conţinut patrimonial dintre persoane, ca şi cele ce se

nasc cu ocazia pierderii proceselor private.O altă definiţie dată dreptului se pare că aparţine lui Celsus, citat de o artă,

arta binelui şi a echităţii jus est ars boni et aequi.Conform principiilor sale, Ulpian defineşte dreptul roman astfel: „juris

praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum quique

tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nuvătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său”.

Dreptul roman este structura Republicii romane și al Imperiului

Roman, din cele mai îndepărtate timpuri ale Imperiului Roman deRăsărit și ale împăratului bizantin Iustinian I după căderea Romei însăși. Normele dreptului roman au reglementat condiția juridică a persoanei,relațiile personale patrimoniale, precum și activitatea de soluționare alitigiilor dintre persoane. Acest sistem de drept a avut o evoluție milenarăcare a început anterior Republicii romane și s-a încheiat la moarteaÎmpăratului Justinian.

2. Semnificaţia dreptului roman

Fenomenul juridic roman s-a născut în procesul trecerii societăţii romanede la societate gentilică la cea politică, aceasta caracterizându-se princonfuzia dintre diferite categorii de norme sociale.

Fundamentul pe care s-a clădit sistemul juridic îl constituie dreptul


8/115

8

roman. Noţiunile şi principiile dreptului roman s-au păstrat de peste douămii de ani până astăzi şi sunt perfect aplicabile deşi nu mai sunt în vigoare.

Problema importanţei dreptului privat roman a intrat în preocupările

romaniştilor din toate timpurile. Acestea se datorează faptului că dreptul privat roman a depăşit, sub aspectul formei sale, limitele societăţii care l-agenerat, exercitând o influenţă hotărâtoare asupra dreptului mai târziu. Elşi-a pus amprenta asupra evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice,fiind preluat şi adaptat realităţii vieţii feudale, mai târziu constituind unizvor în procesul codurilor moderne.

Din perspectivă istorică dreptul privat roman poate fi caracterizat şi în

sensul că: dreptul privat roman este manifestarea juridică clasică a unei societăţi

bazată pe proprietatea privată şi pe producţia de mărfuri. De aceea,orice societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi peeconomia de schimb, găseşte în dreptul roman, gata elaborate, toateconceptele, principiile şi instituţiile necesare reglementării acestorrelaţii sociale.

dreptul privat roman este un vast câmp de verificare a tezelor teoreticecu privire la originea şi evoluţia dreptului. Dreptul este o componentăa sistemului social şi se află într -o strânsă relaţie de intercondiţionarecu celelalte laturi ale sistemului social. Deci, pe de o parte, dreptul

influenţează evoluţia generală a societăţii, iar pe de altă parte, dreptuleste influenţat de celelalte componente ale ansamblului social.

dreptul roman căpăta o valoare deosebită fiindcă romanii au creatalfabetul juridic, terminologia juridică care a determinat, în societatearomană, apariţia ideilor juridice ce sunt exprimate într -un limbajaparte. Acest limbaj este de o mare precizie, f uncţionează într -un

sistem logic extrem de sever, oferă posibilitatea realizării unor amplesinteze, precum şi posibilitatea construirii unor figuri juridicesimetrice.

De-a lungul istoriei antice s-au dezvoltat şi alte sisteme precum celegiptean, babilonian, feudal german etc. În pofida unor valori certe (precumCodul lui Hammurapi - 1760 a. Chr.), acestea nu au dezvoltat preocupări de


9/115

9

teoretizare, ci au rămas la un studiu pur pragmatic; niciuna din legislaţiileantice nu a perfecţionat atât de precis şi sistematic regulile de drept, încâtacestea să poată rezista timpului aşa cum a rezistat dreptul roman.Înţelegerea regulilor juridice actuale nu poate fi desprinsă de cunoaşterea

originii şi evoluţiei acestora; iar această cunoaştere trebuie integrată încontextul social- politic în care a avut loc.

Jurisconsultul roman Celsus aprecia că: Scire leges non hoc est verba earum tenere, sed vim ac potestatem.

„Cunoaşterea legilor nu înseamnă posedarea cuvintelor, ci cunoaşterea efectelor şi virtualităţilor acestora”.

Celsus afirma că pregătirea unui viitor jurist nu înseamnă doar reţinerea

formulelor legislative oferite de dreptul în vigoare, ci este nevoie de oînţelegere bazată pe cunoaşterea izvoarelor şi a evoluţiei lor ulterioare, pentru a înţelege direcţiile prezente. Numai astfel, viitorul jurist va dobândiabilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într -olume caracterizată de instabilitate economică şi de transit legislativ.

3. Obiectul dreptului roman

Dreptul roman reprezintă suma normelor de conduită, aprobate sausancţionate de statul roman şi alcătuieşte un cadru larg de ramuri şi instituţii

juridice.

Dreptul roman a avut o existenţă continua începând cu epoca fondăriiRomei şi până la moartea împăratului Justinian din sec. al VIII- leai. Hr până în sec. al VI –lea d. Hr.. Pentru a înţelege specificul dreptuluiroman trebuie să reţinem că, la origine, şi romanii, ca şi alte popoare ale

antichităţii au confundat dreptul cu religia şi cu morala, dar spre deosebirede celalalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şiau realizat o distincţie foarte clară între normele dreptu lui, normelereligioase şi normele de morală. Dovada că încă din epoca veche romaniidesemnau normele dreptului prin cuvântul “ius”, iar normele religioase princuvântul “fas” , mai mult la romani ideile juridice şi-au pus amprenta asupra


10/115

10

întregii vieţi spirituale, încât în antichitate se spunea că aşa cum grecii suntun popor de filizofi, romanii sunt un popor de jurişti. Dar dacă tânărulcetăţean roman dorea să se afirme în viaţa publică trebuia să facă dovadă căa fost elev al unui jurist-consult celebru (jurist-consulţii erau oameni de

ştiinţă, cercetători ai dreptului roman). Cu toate acestea în unele texte juridice clasice constatăm cu surprindere că persista străvechea confuziedintre drept, religie şi morală, spre exemplu, printr -un text din operalegislativă a împăratului Justinian ni s-a transmis definiţia juris- prudenţeisau definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit acelui text: “ Iuris- prudentia estdivinarum adve humanarum rerum natitia iusti adve inusti cenzia”.

Prin urmare, Jurispruden ţ a este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţaa ceea ce este drept şi nedrept.

În această definiţie dreptul se confunda şi cu religia şi cu morala. Printr -un text care aparţine marelui Ulpinian ni s-au transmis principiilefundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpinian « Iuris precepta sun hec :

Honeste vivere, alterum non laedere, suum cuiqve tribuere » adică principiiledreptului sunt acestea : a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altu, a dafiecăruia ce este al său. Constatăm că dreptul se confunda cu morala,întrucât primul principiu ţine de domeniul moralei pe când următoarele două principii sunt de domeniul dreptului. În fine, marele jurist consul Celsus ne-a transmis definiţia dreptului. Potrivit lui Celsus : ,, Ius est ars boni et aequi”adică dreptul este arta binelui şi a echitabilului. Şi de această dată dreptul seconfunda cu morala întrucât conceptul de bine este de domeniul moralei, iarconceptul de echitate are un sens moral şi un sens juridic. În principal,romanii erau conser vatori, un popor care nu a renunţat niciodată la valorilesale tradiţionale chiar dacă acele valori erau demult depăşite de realitate. Însubsidiar, romanii aveau un ascuţit simţ practic. Trăsătura de caracter carese oglindeşte şi în felul în care au cercetat fenomenul juridic întrucât jurist-consulţii romani nu-şi începeau lecţiile cu teorie, ci ei şi începeau lecţiile cu

expunerea unor speţe pe care le analizau împreună cu studenţii şi constataucă între acele cazuri exista o serie de elemente comune, puncte comune pe baza cărora încercau apoi să formuleze anumite principii de drept « acele principii erau consacrate » adică erau cunoscute ca atare de toţi jurist-consulţii numai dacă erau în măsură să ofere soluţii optime pentru toatecazurile reale sau imaginare dintr-un anumit domeniu. Totodată, romanilor


11/115

11

nu le plăcea teoria de aceea ei au formulat câteva definiţii şi aceleaîmprumutate de la greci, iar grecii n-au făcut distincţie între drept şi morală,dimpotrivă, ei considerau că dreptul este un element component al moralei(principiile juridice se formează şi sunt consacrate în practica instanţelor

judecătoreşti, pe când definiţiile sunt formulate din noţiuni de ordin teoreticîn vederea sistematizării anumitor materii care sunt supuse cercetării

juridice ; principiile apar în practică, definiţiile în teorie). Practica juridicaromană a creat concepte, principii, procedee şi instituţii care s-au doveditinstrumente ideale ale gândirii juridice şi au fost preluate atât în societateamedievală cât şi în societatea modernă. Această evoluţie a fost posibilădatorită faptului că romaniştii, adică cercetătorii, s-au preocupat încă de laînceputurile evului mediu de reconstituirea şi valorificarea tezaurului

gândirii romane.

4. Diviziunile dreptului roman

Diviziunea fundamentală a dreptului, numită de CICERO “Suma divisia”era între:

-dreptul public

-dreptul privat.

Potrivit lui Ulpian, dreptul privat are 3 componente:

-dreptul civil (jus civile)

-dreptul ginţilor (jus gentio)-dreptul natural (jus nature)

A. Dreptul civil (jus civile)

Dreptul civil = mai multe accepţiuni; ius quiritium, de la numele vechilor

cetăţeni romani. Dreptul civil cuprindea norme juridice aplicabile între cetăţenii romani

şi avea un profound caracter exclusivist, fiind rezervat cetăţenilor romanişi încărcat de formule sacramentale şi obiceiuri ce trebuiau utilizate pentruformarea unui act juridic.


12/115

12

Străinii nu puteau avea acces la dreptul civil - romanii nu au recunoscutacestora niciun drept, astfel că orice străin venit la Roma cădea în sclavie.Această concepţie era corespunzătoare epocii primitive, când economiaavea un caracter închis.

Ritmul vieţii juridice era lent, iar actele juridice erau încheiate anevoios.În perioada de sfârşit a republicii, la Roma are loc o revoluţie economică,iar relaţiile de schimb se dezvoltă. Romanii au creat instituţia ospitalităţii şi a clientelei.

Oaspete se numeşte un străin venit la Roma, pentru un timp determinat,care trebuia să apeleze la un cetăţean roman, acesta din urmă garantând cuaverea şi renumele sau.

Client se numeşte străinul venit la Roma pentru un timp îndelungat sau

pentru întreaga viaţă ce trebuia să se pună sub autoritatea unui cetăţeanroman de vază. Dreptul lor civil devenise unul ce constituia o frână în dezvoltarea

relaţiilor economice. A fost astfel, necesară intervenţia magistraţilor cureferire la pretor - cel mai important magistrat judiciar – care pe căi indirecteexplica, completa sau chiar modifica vechiul drept civil pentru a-l adapta

noilor realităţi. Romanii nu-şi abrogau legile, deoarece susţineau că sunt de origine

divină, iar abrogarea unei legi presupunea admiterea faptului că zeii augreşit. Astfel, ei căutau să modifice dreptul vechi păstrând aparenţaneschimbării sale.

Jus civile era alcătuit din totalitatea normelor rezultate din interpretarea jurisconsulţilor (oameni de ştiinţă care au creat norme şi principii de dreptrezultate din interpretarea normelor vechi în contextul soluţionării situaţiilorinfractive).

Din punct de vedere al actelor juridice, ius civile sancţiona un număr micde acte juridice indicate de un obicei vechi.

Tranzacţiile comerciale erau rare şi tot atât de rare erau şi actele juridicemenite să le dea eficienţă pentru a valida ordinea de drept existentă. Pentrumentalitatea epocii, tranzacţiile comerciale şi formele juridice ce le însoţeauapăreau ca acte primejdioase în raport cu consecinţele pe care le puteau aveaasupra persoanelor şi bunurilor. Exista limitarea libertăţii persoanei prinintermediul obligaţiilor şi înstrăinarea bunurilor din cadrul familiei.


13/115

13

Se explica rigiditatea şi formalismul ce dominau încheierea actelor juridice: se îndeplineau anumite formalităţi, se pronunţau cuvintesacramentale, se schiţau gesture rituale.

Ius civile a evoluat lent, păstrându-şi caracterul rigid şi formalist. În

ultimele secole ale Republicii producţia de mărfuri creşte şi odată cu eacresc şi necesităţile schimbului. Raporturile comerciale şi schimbul demărfuri depăşesc limitele cetăţii Roma şi antrenează şi peregrinii.

B. Dreptul ginţilor (jus gentium)

Dreptul ginţilor reprezintă un ansamblu de norme juridice creat de Roma pentru cetăţenii romani şi pentru peregrini.

Reprezintă o replică dată dreptul civil, fiind creat în condiţiile dezvoltăriirelaţiilor dintre romani şi străini. Astfel, are ca principale trăsături supleţea,elasticitatea şi simplitatea.

Elementul subiectiv al voinţei îl reprezintă factorul central astfel încâtactele juridice se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilorcontractante.

A fost din ce în ce mai utilizat chiar şi între cetăţenii Romei, astfel cădreptul ginţilor a înlocuit dreptul civil.

Afirmaţia lui Sanis că ”dreptul ginţilor este un drept comun tuturor popoarelor ” este o idealizare pentru ca peregrinii (locuitorii statului roman)să se poată bucura numai de anumite reglementări romane ce constituiauius gentium , iar raporturile juridice dintre peregrini erau reglementate de

dreptul lor naţional (cutumele lor locale).

C. Dreptul natural

Dreptul natural este sistem de principii valabil pentru toate popoarele şitoate timpurile. Juristul roman Ulpian îl considera “dreptul aplicabil tuturorvieţuitoarelor”.

Are o valoare preponderent filosofică, mai puţin juridică, întrucâtromanii nu puteau cunoaşte toate popoarele contemporane , şi, chiar dacăle-ar fi cunoscut, acestea nu se aflau toate la acelaşi nivel de dezvoltareeconomică pentru a li se putea aplica acelaşi drept.


14/115

14

În unele texte este considerat dreptul ideal “aequi et bonum” echitabil şi bun. A avut totuşi reflexe practice, adică activitatea pretoratului roman carea dobândit un rol creator. De câte ori pretorul constata că pretenţiile cuiva,deşi echitabile, nu pot fi valorificate în justiţie din cauza lipsei unui

instrument juridic adecvat, creea un instrument nou pe considerentul că arfi inechitabil ca acele pretenţii să nu fie valorificate.

Dreptul natural are o valoare pozitivă, stă la baza teoriei lui Jean JaquesRousseau. (Teoria contractului social).

Este ansamblul vag şi variabil de principii presupuse conforme cuordinea naturală, cu ordinea lucrurilor. ” După dreptul natural, toţi oamnenii

sunt egali “ , deşi dreptul roman îi considera pe sclavi simple obiecte. Dreptul natural este acela pe care toate animalele le-au deprins de

la natură, căci acest drept nu este specific neamului omenesc, ci este comuntutoror animalelor care se nasc pe uscat, în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia pe care noi o numim

căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia copiilor. În fapt, observam că şianimalele, chiar cele sălbatice sunt socotite a cunoaşte acest drept- Ulpian .


15/115

15

II. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI ROMAN

1.Constituirea Romei

Istoria scrisă a Romei a început în secolul al III-lea î.e.n. De aceea, totceea ce afirmăm despre epoca anterioară secolului al III-lea î.e.n., se bazează pe relatări indirecte, pe cercetări arheologice, pe tradiţie şi legendă. Istoria Romei a fost împărţită în două epoci:

Epoca prestatală, care a durat din 753 î.e.n. până la jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., când s-a fondat statul roman.

Epoca statală.

În evoluţia sa, statul roman a îmbrăcat mai multe forme:Regalitatea - de la jumătatea secolului al VI-lea î.e.n., când s-a

fondat statul, până în anul 509 î.e.n.; Republica - din 509 î.e.n. până în anul 27 î.e.n.; Imperiul a fost fondat în anul 27 î.e.n. şi cunoaşte, la rândulsău, două

faze de evoluţie:

Principatul (27 î.e n. - 284 e.n.); Dominatul (284 e.n. - 565 e.n.).

2. Structura socială a Romei în epoca prestatală

Roma a fost fondată de trei triburi, numite şi triburi fondatoare:latinii,sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres).

Deşi, din punct de vedere etnic, populaţia Romei era eterogenă, din punct

de vedere social, populaţia era împărţită în două mari grupuri sociale: patricienii şi plebeii. Patricienii erau membrii celor trei triburi fondatoare, precum şi urmaşii

acestora. Erau constituiţi într -o castă socială închisă şi exercitau conducereasocială în condiţiile democraţiei militare.

Plebea era formată din populaţiile vecine supuse de către romani, la


16/115

16

care, cu timpul, se adaugă şi comercianţii şi meseriaşii primitivi veniţi laRoma. Cu toate că participau la viaţa economică a cetăţii în calitate denegustori şi meseriaşi primitivi, plebeii nu aveau acces la conducerea socială.Aveau obligaţia de a respecta toate hotărârile luate de cătr e patricieni şi, de

aceea, între cele două grupări s-a declanşat un conflict ce s-a adâncit şi carea dus în final la formarea statului roman.

Organizarea conducerii sociale

În epoca primitivă a Romei, conducerea societății era asigurată de patricieni. Populus romanus era organizat în trei triburi, 30 de curii și 300 deginți.

Fiecare trib avea un senat format din 100 de membri, o armată pedestră

de 1000 de oameni și o cavalerie de 100 de oameni.Curiile aveau un rol important în mecanismul de conducere, întrucât, încadrul adunării poporului roman, fiecare curie dispunea de un vot.

Fiecare gintă cuprindea pe cei care descindeau dintr-un strămoș comun șiunea una sau mai multe familii patriarhale.

Organul suprem al conducerii era adunarea poporului roman,

numită comitia curiata. Hotărârile erau adoptate de comitia curiata în urmavotului ginților .

Formele de conducere socială au fost în număr de trei: 1. Comitia curiata;

2. regele;

3. Senatul.

Adunarea patricienilor se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie

dispunea de câte un vot. În competenţa Comiţiei curiata intrau:

alegerea regelui;

soluţionarea problemelor majore ale statului; judecarea celor vinovaţi de crime grave.

Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii şi totodată şeful ei religios.Pentru problemele mai importante, convoca Adunarea poporului, care urma


17/115

17

a hotărî asupra lor. Avea şi atribuţii de a soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanşa între ginţi.

Senatul era format din şefii ginţilor, cuprindea 300 de persoane (senatori).

Era privit ca deţinător al tradiţiilor, era chemat să-l sfătuiască pe rege şi săconfirme hotărârile Adunării poporului.

3. Apariţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius

Dezmembrarea societăţii romane s-ar fi putut produce din cauza din cauza plebeilor care, din cauza poziţiei lor inferioare în societate au ameninţat în

nenumărate rânduri cu plecarea din societate.Pentru a pune capăt acestui conflict, regele Servius Tullius (575-535î.e.n.) a realizat două reforme:

reforma socială; reforma administrativă.

Prin reforma socială, întreaga populaţie a Romei a fost împărţită, fără ase mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci maricategorii sociale, stabilite pe criteriul averii.

Aceste categorii sociale au fost apoi împărţite în centurii, care erau înacelaşi timp şi unităţi militare şi unităţi de vot. Aceste centurii nu aveau unnumăr egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie numărau puţinimembri, de ordinul câtorva zeci, pe când centuriile aparţinând ultimelorcategorii sociale, a patra şi a cincea, erau formate din câteva sute de persoane.

Aşa a fost posibil ca, din cele 193 de centurii, prima categorie socială, deşiera minoritară, să deţină 98 de centurii, deci să deţină majoritatea.

Prin reforma administrativă, întregul teritoriu al Romei a fost împărţit încartiere, numite şi triburi (unităţi administrativ-teritoriale).Servius Tullius a împărţit Roma în patru triburi urbane şi în şaptesprezecetriburi rurale.

După înfăptuirea celor două reforme, dispunem de cele două criterii învirtutea cărora se poate realiza distincţia dintre societatea gentilică şi ceaorganizată în stat:


18/115

18

- criteriul stratificării sociale, realizat prin efectul reformei sociale a luiServius Tullius;

- criteriul teritorial , realizat prin reforma administrativă.

4.

Regalitatea ca formă a statului

În momentul formării sale, statul roman a îmbrăcat haina regalităţii, epocăce a durat până în anul 509 î.e.n.

A. Organizarea socială În această epocă, societatea romană a continuat să fie împărţită în cele

două categorii sociale – patricienii şi plebeii, categorii aflate în conflict din

cauza discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan economic, politic şi juridic, astfel:

în plan economic, toate pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus şi erau date spre folosinţănumai patricienilor. Plebeii nu aveau acces la aceste pământuri.

în plan politic, după reforma lui Servius Tullius, plebeii au obţinutaccesul la lucrările Comiţiei centuriata, dar alătur i de Comitia centuriata continua să-şi desfăşoare lucrările şi Comitia curiata, la care

plebeii nu aveau acces; în plan juridic, normele de drept roman erau aplicabile numai în forma

obiceiului juridic (forma nescrisă), dar acele obiceiuri juridice erauţinute în secret de către pontifi (preoţii păgâni romani), care pretindeaucă le deţin de la zei. Pontifii erau aleşi numai dintre patricieni. Dacă sedeclanşa un conflict între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau

pontifilor, pentru a afla de la aceştia care este reglementarea juridică înacea materie, iar pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri favorabile

patricienilor.

În această epocă, pe lângă aceste două categorii sociale, apar şi sclavii.Sclavia avea în acea perioadă caracter patriarhal sau domestic, în sensul căsclavii erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane, iar activitateaeconomică nu se întemeia pe munca lor, ci pe munca oamenilor liberi.


19/115

19

B. Organizarea statului

Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă de trei factoriconstituţionali:

Adunările poporului;

regele; Senatul.

Adunările poporului erau în număr de două: Comitia centuriata, creată prin reforma lui Servius Tullius; Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului. Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercită

atribuţiuni de ordin legislativ, electiv şi judecătoresc. Această adunare senumea Comitia centuriata, deoarece unitatea de vot era centuria.

Comitia centuriata:

hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;

declara război; încheia pacea; acorda cetăţenia romană; alegea dregătorii cetăţii;

se pronunţa în calitate de instanţă de apel în cazurile de condamnare lamoarte a cetăţenilor.

Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniuldreptului privat.

Regele s-a transformat, după fondarea statului, dintr-un simplu şef militarîntr -un veritabil şef de stat, căci exercita atribuţiuni de ordin militar,administrativ, judecătoresc şi religios, în calitate de şef al religiei păgâneromane.

Senatul s-a transformat într -un organism de stat. Exercita numai un rolconsultativ, în sensul că hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. De

asemenea, aproba hotărârile adunărilor poporului.

5. Republica

A fost fondată în anul 509 î.e.n. Dacă în momentul fondării Republicii,Roma era o cetate oarecare în partea centrală a Italiei, spre sfârşitul


20/115

20

Republicii ea a devenit centrul celui mai puternic stat al antichităţii,deoarece în virtutea spiritului său expansionist şi în virtutea vocaţiei saleorganizatorice, Roma a supus, unul după altul, popoarele lumiimediteraneene.

A. Structura socială În epoca Republicii, distincţia dintre patricieni şi plebei s-a menţinut

până în secolul al III-lea î.e.n., când cele două categorii sociale s-au nivelat.Aceasta, pe de o parte, datorită pr otestelor vehemente ale plebei, iar pe dealtă parte, datorită concesiilor succesive făcute de către patricieni.

Ginţile, ca forme de organizare specifice patricienilor, s-au dizolvat.Astfel, la sfârşitul secolului al III-lea î.e.n., nu mai existau criterii clare

pentru a realiza distincţia dintre plebei şi patricieni. În condiţiile dezvoltării economiei de schimb, au apărut noi categoriisociale:

cavalerii

nobilii.

Cavalerii erau cei îmbogăţiţi de pe urma activităţii comerciale şicămătăreşti. Reprezentau spiritul novator şi, de aceea, erau interesaţi înintroducerea unui sistem politic centralizat, în măsură să asigure ordinea atât

de necesară pentru buna desfăşurare a operaţiunilor comerciale.Nobilii proveneau din rândul magistraţilor sau al urmaşilor acestora.Fiind implicaţi în mod nemijlocit în conducerea statului, nobilimea promovaforma de stat republicană şi pretindea că acţionează în spiritul tradiţiilor

poporului roman. Iată de ce între cele două categorii s-a declanşat unconflict, ce s-a adâncit tot mai mult până a degenerat în cele patru războaiecivile din secolul I î.e.n., la sfârşitul cărora, prin victoria reprezentanţilorcavalerilor, Republica a fost înlăturată şi s-a fondat Imperiul.

Proletarii alcătuiau o categorie socială formată în epoca Republicii. Denumirea de “proletar” vine de la “proles”, care avea înţelesul de copii înlatina veche, în sensul că proletarii erau oameni săraci care nu aveau altăavere decât copiii. Aceştia trăiau la Roma, ca o masă parazitară pe seamastatului, în baza unor distribuiri periodice de bani sau alimente. Întrucât proletarii erau cetăţeni romani, aveau drept de vot, iar voturile lor puteau ficumpărate, fapt ce l-a îndreptăţit pe Cezar să afirme că aceşti proletari, care


21/115

21

puteau fi manevraţi de către cei bogaţi în orice sens, au dus la prăbuşireaRepublicii romane, la transformarea ei într -o formă fără fond.

Sclavia atinge, în epoca Republicii, stadiul clasic al dezvoltării sale,întrucât viaţa economică se întemeiază în principal pe munca sclavilor.

B. Organizarea de statDin punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constituţionali

au fost:

Adunările poporului; Senatul;

magistraţii.

Adunările populare au fost în număr de patru: Comitia centuriata;

Comitia curiata;

Concilium plebis;

Comitia tribute.

Comitia centuriata continua să-şi exercite vechile atribuţii legislative,elective şi judecătoreşti.

Comitia curiata îşi restrânge sfera de activitate, încât spre sfârşitul

secolului al III-lea î.e.n., odată cu destrămarea ginţilor, şi-a pierdut oriceimportanţă şi, practic, nu s-a mai reunit.Concilium plebis (adunarea plebei) adopta, iniţial, hotărâri obligatorii

numai pentru plebei. Treptat, hotărârile Adunării plebeiene devin obligatoriişi pentru patricieni, astfel încât patricienii încep şi ei să frecventeze lucrărileacestei adunări. Din acest moment, Concilium plebis se transformă înComitia tributa.

Comitia tributa constituia adunarea întregii populaţii a Romei,

organizată pe triburi, în număr de 35, fiecare trib dispunând de câte un vot.Avea atribuţii legislative, elective şi judiciare. Senatul a deţinut locul central în viaţa politică a Romei, în sensul că

dirija politica externă, administra provinciile, administra tezaurul public,asigura respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Strict formal,


22/115

22

Senatul nu putea adopta norme juridice, dar legile votate de către popor nu puteau intra în vigoare fără a fi ratificate de către Senat.

Magistraţii erau înalţii demnitari ai statului, investiţi cu atribuţiimilitare, administrative şi judiciare.

Magistraturile romane au apărut treptat, într -o anumită succesiune, pefondul conflictului dintre patricieni şi plebei.

Magistraturile romane nu erau constituite într -un sistem ierarhic. Totuşi,unele dintre acestea erau considerate a fi mai importante, deoarece unii

dintre magistraţi se bucurau de imperium ( dreptul de a comanda armata şidreptul de a convoca poporul în adunări ), pe când alţii se bucurau numai de

potestas (dreptul de a administra).

Consulatul a fost cea dintâi magistratură romană, întrucât după

alungarea ultimului rege, întreaga putere laică în stat a fost preluată de cătredoi consuli, care erau aleşi de către Comitia centuriata.Tr ibunatul plebei a fost creat în anul 494 î.e.n. Tribunii plebei exercitau

dreptul de veto, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic, de natură aaduce vreo atingere intereselor plebei.

Cenzura a apărut, probabil, în anul 443 î.e.n. Iniţial, cenzorii efectuaurecensământul persoanelor şi bunurilor din cinci în cinci ani, în vedereastabilirii impozitelor. Totodată, sub conducerea Senatului, supravegheaurespectarea tradiţiilor şi moravurilor de către cetăţeni.

Pretura a fost creată în anul 367 î.e.n. A fost cea mai importantămagistratură judiciară, deoarece pretorii erau aceia care organizau judecarea proceselor şi care, prin utilizarea unor mijloace procedurale, sancţionau noidrepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de reglementare juridică.Până în anul 242 î.e.n., pretorii organizau numai procesele dintre cetăţeni.Iată de ce s-au numit pretori urbani. Din anul 242 î.e.n., se organizează pretura peregrină, pr etorii peregrini fiind cei care organizau procesele dintrecetăţeni şi peregrini.

Questorii erau împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor statuluiroman către persoane particulare şi administrau tezaurul public şi arhivelestatului, sub supravegherea Senatului.

Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, aveau îngrijă poliţia oraşului şi organizarea spectacolelor. Tot ei erau cei care


23/115

23

asigurau aprovizionarea Romei şi organizau procesele în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.

Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. În situaţii cu totulexcepţionale, când R oma era ameninţată de grave pericole, se suspendau pe

termen de şase luni toate magistraturile şi se alegea un dictator, care eraînvestit cu puteri nelimitate. Dacă după expirarea termenului de şase luni

pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales pe un nou termen deşase luni.

6. Imperiul

A. Principatul

Prin efectul războaielor civile, s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul27 î.e.n. Cezar a încercat să introducă făţiş sistemul monarhic, dar încercareasa nu a reuşit. Însă nepotul şi fiul său adoptiv, Caius Octavianus, a recurs lao formulă ocolită. În fapt, el a fondat imperiul, dar în aparenţă el a păstratvechile instituţii republicane.

Pentru a menaja susceptibilităţile poporului şi ale Senatului, Octavian a permis funcţionarea tuturor magistraturilor tradiţionale, dar şi-a asumatdupă câteva reforme succesive, calitatea de consul şi calitatea de tribun peviaţă. El deţinea, deci, pe viaţă, două magistraturi. Pe această cale, Octavianconducea ca un autocrat, cu puteri nelimitate, dar, formal, vechiul sistem

continua să funcţioneze. În realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti;

Imperator însemna conducător victorios al legiunilor romane; Caesar însemna urmaş al lui Caius Iulius Caesar; Augustus avea înţelesul de sfânt,demn de a fi venerat.

A. a. Organizarea socială În această perioadă apar mutaţii profunde în structurile sociale romane.

Ia amploare fenomenul formării latifundiilor, care are drept consecinţăsărăcirea masivă a unei mari părţi a populaţiei. Polii opuşi ai societăţii


24/115

24

erau, pe de o parte, humiliores (cei săraci), iar pe de altă parte,honestiores(cei bogaţi, cei onorabili).

După moartea împăratului Traian, Imperiul Roman abordează o politicăexternă defensivă, tinde să decadă fenomenul sclavagismului, numărul

sclavilor este într -o continuă descreştere, lucru ce conduce la apariţia uneinoi categorii sociale, şi anume cea a colonilor.

Colonii erau oameni liberi care luau în arendă pământuri de la mariilatifundiari pentru a le exploata, plătind în schimb, anual, fie o sumă de bani,fie o parte din recoltă, de regulă o treime.

Fenomenul colonatului se accentuează, astfel încât prin lex a maioribusconstituta (lege moştenită din bătrâni), este creat colonatul servaj, în bazacăruia erau alipiţi solului ce îl lucrau, putând fi înstrăinaţi odată cu acesta.

A. b. Organizarea politică În perioada Principatului, organizarea politică cunoaşte modificări

semnificative. Principele tinde să se manifeste în mod autocrat, menţinândaparenţa instituţiilor republicane.

Din punct de vedere formal, puterea era exercitată de către: împărat,Senat şi magistraţi.

În practică se asigura întâietate împăratului. Împăratul era primul

dintre cetăţeni ( princeps), de unde şi numele de Principatus, dat noiiforme de guvernământ. Structurile politice vechi se menţin, conţinutulcompetenţelor acestora fiind, cu timpul, limitate.

Senatul, din punct de vedere formal, are o competenţă sporită, însă,

în fapt, puterea sa era subordonată voinţei imperiale. Magistraturile. Pretura se menţine, însă după codificarea edictului

pretorului, acesta pierde posibilitatea de a introduce în edict noi normede drept. Edilitatea, cenzura şi questura se menţin, dar devinmagistraturi tot mai goale de conţinut.

Au fost create noi magistraturi:

- praefectus praetorio (prefectul pretoriului), comandantul gărzilor imperiale;

- praefectus annonae – asigura aprovizionarea Romei;- praefectus urbi – era şeful poliţiei Romei.


25/115

25

B.

Dominatul

B. a. Organizarea socială

În epoca Dominatului, evoluţia structurilor sociale continuă. Marii latifundiari se constituie în caste închise şi ereditare, cu cetăţi şi armate proprii, care în multe cazuri sfidau puterea imperială. Populaţia cunoaşte unmasiv fenomen de pauperizare, ca urmare a dezvoltării marilor latifundii.

Polii opuşi ai societăţii se numeau acum: humiliores (cei săraci); potentiores (cei puternici).

Sclavia decade şi mai mult, iar prizonierii de război nu mai sunt

transformaţi în sclavi, ci în coloni servi. Se ajunge la generalizareacolonatului servaj, forţa de muncă robită nemaifiind rentabilă.

B. b. Organizarea politică Conducătorul statului este denumit “dominus et deus” (stăpân şi zeu), întrucât persoana sa devine sacrosantă, divină; este un monarh cu puteriabsolute, dispunând după voie de viaţa şi de avutul supuşilor.

Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial (Consistorium principis),

alcătuit din oameni de încredere ai împăratului, care îi urmau directivele.După moartea lui Teodosiu I (395 e.n.), Imperiul roman se împarte în: Imperiul roman de răsărit - a existat până în anul 565 e.n., moment

în care se transformă în Imperiul Bizantin, când instituţiile politice şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.

Imperiul roman de apus - a dăinuit până în anul 476 e.n., ocazie cucare ultimul său conducător, Romulus Augustulus, a fost detronat decătre Odoacru, conducătorul triburilor de heruli.


26/115

26

7. Epocile dreptului privat roman

Istoria dreptului privat roman este per iodizată de către cei mai mulţiautori în trei epoci:

Epoca veche – a dăinuit de la mijlocul secolului al VI-lea î.e.n. pânăîn anul 27 î.e.n.; este corespunzătoare epocii regalităţii şi republicii;

Epoca clasică – a dăinuit din anul 27 î.e.n. până în anul 284 e.n.; corespunde primei faze a imperiului, şi anume principatului;

Epoca postclasică – a dăinuit din anul 284 e.n. până în anul 565 e.n.; corespunde dominatului.


27/115

27

III.

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. Definiţia izvoarelor dreptului roman

Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept,specialiştii în drept roman au ajuns la concluzia că acestea prezintă maimulte accepţiuni: în sens material, în sens documentar şi în sens formal.

În sens material, desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă,care determina o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecaresoluţie se întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de

drept în sens material se schimbă odată cu trecerea de la un mod de producţie la altul. În sens documentar, desemnează totalitatea documentelor istorice

existente la un moment dat ca izvoare. Din această categorie fac parte texteleepigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare.

În sens formal, izvoarele dreptului roman desemnează totalitateaformelor necesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normăsocială să devină norma de drept sunt necesare anumite procedee deadoptare, procedee care diferă de la o societate la alta.

2. Obiceiul

Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Constituit din reguli

de conduită aplicată vreme îndelungată în temeiul convingerii privindnecesitatea lor, aduse la îndeplinire prin puterea autorităţii publiceneformalizate a întregii comunităţi, obiceiul juridic rămâne izvorul de drept

cu cea mai îndelungată viaţă.Cutumă, obiceiul juridic, sau, cum s-a numit în trecutul nostru, obiceiul

pământului, se naşte prin repetarea aplicării unei aceleiaşi idei juridiceîntr -un număr de cazuri individuale succesive, prin crearea de precedente.

Cutuma presupune, aşadar, pe de o parte un uz, o practică a justiţiabililor,veche şi incontestabilă, dar pe de altă parte ea reprezintă şi ideea că norma


28/115


29/115

29

superstiţioase, sfaturi practice - dovada că dreptul nu se delimitase, nu-şiconstituise încă un ansamblu de forme care să-l reprezinte.

3.Legea

Prin cuvântul “lex” , romanii desemnau o convenţie obligatorie între părţi.Când această convenţie intervenea între două persoane, cuvântul “lex” aveaînţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, aveaînţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului.

În anul 451 i. e. n. a fost adoptată cea mai importantă lege romană, Legeacelor XII Table. Aceasta reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului, ce fusese până atunci ţinut în secret de către pontifi. Această pretenţie era cu atât mai legitimă cu cât prin nedivulgareadreptului, pontifii ce au posibilitatea ca, în caz de litigii intre patricieni şi plebei, să dea soluţii favorabile patricienilor.

Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe etape:

în prima etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;

apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect delege;

după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului;

Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas, iardacă nu era de acord pronunţa antiquo. Poporul însă nu putea adduceamendamente proiectului de lege, ci fie îl adopta, fie îl respingea în bloc.

după votarea legii, ultima etapă o reprezenta ratificarea din partea Senatului roman, care, cu această ocazie, verifica dacă proiectele votatecorespundeau sau nu intereselor ar istocraţiei sclavagiste, în caz contraracestea urmând a fi infirmate. În acest mod, Senatul participa la activitateade legiferare.

Structura legii.

Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numelecomiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.


30/115

30

Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.

Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectăriidispoziţiilor din rogatio.

După natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii: -leges perfectae;

-leges imperfectae;

-leges minus quam perfectae.

Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că oriceact încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.

Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumitedispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din

rogatio rămânea valabil, dar autor ul său urmă a fi pedepsit, de regulă, cu oamendă. Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea

dispoziţiilor din rogatio.

Legea celor XII Table

Cea mai importantă lege romană a apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, aceştia din urmă solicitând în mod repetat publicareanormelor de drept. Timp de zece ani, plebea l-a ales tribun pe Terentilius

Arsa, care a cerut invariabil sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar.În cele din urmă, în anul 451 î.e.n., patriciatul a fost de acord să se formezeo comisie compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şile-a publicat în Forum pe zece table de lemn. Această comisie estecunoscută sub denumirea de “decemviri legibus scribundis” (cei 10 bărbaţicare să scrie dreptul). La protestele plebei, nemulţumită de faptul că dincomisie nu făcea parte nici un plebeu, a fost instituită o nouă comisie, încomponenţa căreia intrau şi cinci plebei şi care, în anul 449 î.e.n., a publicat

o nouă lege, pe douăsprezece table de bronz. Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar.

Conţine atât dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind unadevărat cod. Între dispoziţiile de drept privat, un loc central îl ocupă cele

privitoare la r egimul proprietăţii private, la materia succesiunii şi laorganizarea familiei. Normele de drept privitoare la materia obligaţiilor sunt


31/115

31

relativ puţine, ceea ce se explică prin faptul că, în epoca adoptării coduluidecemviral, romanii erau un popor de agricultori, care trăia în condiţiileeconomiei naturale închise.

Numai aşa se poate înţelege de ce Legea celor XII Table menţionează un

singur contract.Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse

în anul 390 î.e.n., cu prilejul incendierii Romei de către gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conştiinţa

poporului roman, fiind considerată simbol al spiritualităţii sale. În acestsens, Cicero spunea, la patru secole după publicarea legii, că memorareaacesteia constituia o lecţie obligatorie pentru elevi, o“carmen necesarium”.

Legea celor XII Table reprezintă o creaţie originală, nefiind copiată, după

cum au afirmat unii, după dreptul grec, întrucât prin dispoziţiile sale eareflectă în mod fidel condiţiile sociale şi economice de la jumătateasecolului al V-lea î.e.n., ceea ce dovedeşte că este un produs autentic roman.

Această lege nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme deunsprezece secole. Către sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului,dispoziţiile sale însă au devenit inaplicabile.

4. Jurisprudenţa şi Edictele magistraţilor

Jurisprudenţă Termenul de jurisprudenţă desemnează ştiinţa dreptului, elaborată de

către jurisconsulţii romani, pe calea interpretării dispoziţiilor din legi.Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă cu un statut sui generis, cunoscătorineîntrecuţi ai dreptului (iuris-prudentes, iuris-consulti) în măsură săvalorifice cu o impresionantă igeniozitate şi subtilitate dispoziţiile normelorde drept e urmau să se aplice unor cazuri concrete.

La origine, activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a preciza ce norme juridice se aplică unui anumit caz, ce f orme solemne trebuiesc observate, cecuvinte trebuie să pronunţe părţile pentru a ajunge la rezultatul dorit. Cutimpul, în condiţiile diversificării raporturilor sociale, ca urmare adezvoltării economiei de schimb, rolul jurisprudenţei a sporit tot mai mult,conţinutul său îmbogăţindu-se cu noi elemente. Creşterea rolului


32/115

32

jurisprudenţei a apărut ca o consecinţă a faptului că situaţiile noi nu puteaufi soluţionate pe baza unor texte elaborate în condiţii total diferite şi pe careromanii nu vroiau să le modifice sau să le abroge. Faţă de această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit să găsească în textele vechilor legi, mijloace care

printr-o subtilă interpretare să poată asigura soluţionarea unor cazuri noi,cazuri pe care vechile dispoziţii nu le avuseseră în vedere în momentuladoptării lor. De multe ori, rezultatul interpretării se îndepărta mult desensul dispoziţiilor legilor, iar uneori este chiar opus acestora.

Jurisconsulţii (iuris consulţi, iuris prudentes) erau oameni de ştiinţă,cercetători neîntrecuţi ai dreptului care, printr-o subtilă interpretare, aureuşit să aplice dispoziţiile din vechile legi şi la noile cazuri, adică la cazuricare nu existau în momentul adoptării acelei legi. În acest f el, pe calea

interpretării ştiinţifice, jurisconsulţii au reuşit să extindă sfera vechilorreglementări juridice, prin crearea unui drept nou, corespunzător noiifizionomii a societăţii romane.

În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, un caracter despeţă, în sensul că activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a indica părţiloraflate în litigii, ce text de lege se aplică în cazul lor, ce formule solemnetrebuie să pronunţe şi ce gesturi rituale trebuie să efectueze.Întrucât, în acea epocă, fiecărui tip de proces îi corespundea anumiteformule solemne, nerespectarea acestora ducea la pierderea procesului de

către partea care nu le-a respectat.La sfârşitul dreptului vechi, dar mai ales în dreptul clasic, jurisprudenţa

dobândeşte un caracter ştiinţific, deoarece în epoca clasică jurisconsulţii se preocupă de formarea unor principii generale şi sistematizează întreagamaterie supusă cercetării, pe baza acestor principii. Câteva secole dupăfondarea statului până la 301 î.Chr., jurisprudenţa a avut un caracter sacral,în sensul că cercetarea ştiinţifică putea fi efectuată numai de pontifi. Acestfenomen se explică prin aceea că după adoptarea Legii celor XII Table, s-a

publicat în forum numai dreptul material, nu s-a publicat şi dreptul procesual, constând din formulele solemne, pe care părţile le pronunţau cuocazia judecării proceselor.

Aceste formule solemne au fost ţinute în continuare în secret de pontifi,după cum au fost ţinute în secret şi zilele faste (în care se puteau judeca procesele). Cei care nu cunosc normele de procedură, nu pot efectua


33/115

33

cercetare ştiinţifică şi nu pot oferi consultaţii juridice pentru că drepturilesubiective consacrate prin normele de drept material nu pot fi valorificate

fără respectarea normelor de procedură. Iată de ce jurisprudenţa a fost vremede câteva secole un monopol al pontifilor. În aceste condiţii, atâta vreme cât

ştiinţa dreptului a fost monopolul pontifilor, ea nu a putut face progresenotabile, remarcabile întrucât aceştia aveau tot interesul să menţină confuziadintre drept şi religie.

În anul 301 î.Chr. un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius Caecus,denumit Gnaeus Flavius a afişat în forum şi formulele solemne ale proceselor şi zilele faste. Din acest moment, normele dreptului procesual audevenit publice, astfel încât orice persoană se putea dedica cercetăriiştiinţifice în domeniu, drept dovadă că în secolele care au urmat,

jurisprudenţa romană înregistrează progrese vizibile şi tinde să dobândeascăun caracter ştiinţific. Din acest moment jurisprudenţa a devenit laică. Jurisprudenţa laică era valorificată fie prin prelegeri expuse discipolilor,

fie prin lucrări care se multiplicau şi difuzau, dar jurisconsulţii romani nuerau jurişti în sensul tehnic al cuvântului, nu erau funcţionari publici, nuerau remuneraţi, ci o efectuau dintr -un imbold intern, din proprie iniţiativă.

Totuşi jurisconsulţii romani erau atât de apreciaţi pentru activitatea lor,încât potrivit lui Cicero domus iuris consulti totius oraculum civitatis (casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi).

În ciuda faptului că nu erau jurişti de profesie, activitatea jurisconsultuluiavea totuşi unele implicaţii practice, exprimate prin cuvintele: respondere,cavere, agere, scribere.

Cuvântul respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi înorice problemă de drept, consultaţii deosebit de apreciate, întrucât cetăţeniiromani îi consultau pe jurisconsulţi. Această atitudine trebuie pusă înlegătură cu faptul că juriştii au fost la origine preoţi. Cuvântul caveredesemna consultaţiile în legătură cu forma actelor juridice, deoarece înepoca veche actele juridice erau dominate de principiul formalismului.Practic în acea epocă, orice act juridic presupunea întrunirea unor condiţiide formă, iar dacă aceste condiţii nu erau respectate, actul juridic nu-şi

producea efectele. Agere reprezentau consultaţiile pe care jurisconsulţii leofereau judecătorilor în legătură cu soluţionarea anumitor cazuri, pentru căîn dreptul vechi şi clasic romanii nu au cunoscut judecătorii de profesie, ci


34/115

34

aceştia erau persoane particulare alese de către părţi şi confirmate demagistrat. Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că aceşti judecătorinu aveau pregătirea necesară pentru a-şi soluţiona anumite cazuri şi solicitau jurisconsulţilor ajutorul. Scribere constituia activitatea de scriere a tratatelor

de drept şi redactarea în scris a actelor juridice. Aceasta s-a adăugat cutimpul celorlalte trei activităţi ale jurisconsultului.

Principalii jurisconsulţi ai epocii vechi (veteres) au fost menţionaţi într -o lucrare a lui Pomponius, cuprinsă în Digestele lui Justinian. Printre aceştiase află Acilius Sapiens comentator al Legii celor XII Table, precum şiSextus Aelius Paetus Catus, care printr-un comentariu asemănător alaceleiaşi legi, a fost considerat leagăn al dreptului civil roman. Deasemenea, cel mai de seamă, aşa cum apreciază chiar Cicero, a fost Quintus

Mucius Scaevola prin faptul că este autorul unui tratat de drept civil, dincare avem câteva fragmente elaborate pe baza unor principii de drept, desprecare Pomponius spunea că "au pus bazele dreptului civil".

Jurisprudenţa romană a ajuns la apogeu în epoca clasică deoarececonceptele, categoriile, princi piile, instituţiile evoluate ale dreptului romansunt în cea mai mare măsură creaţia jurisprudenţei clasice. Toate acesteconcepte se caracterizează printr -un înalt grad de subiectivism şiabstractizare, prin vocaţia de a da expresia adecvată tuturor ideilor juridice.Aşa se explică şi faptul că valorile proprii jurisprudenţei clasice au fost preluate în dreptul modern, fără modificări esenţiale.

Faţă de această înflorire a jurisprudenţei, încă din vremea lui Augustuss-au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor controversate, respectiv şcoalasabiniană şi proculiană. Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius AteiusCapito, iar cea proculiană de către Marcus Antistius Labeo. Şcoalasabiniană avea o orientare conservatoare întrucât promova soluţiile Legiicelor XII Table, pe când şcoala proculiană avea, în cele mai multe speţe, o

orientare inovatoare pentru că urmează soluţiile promovate de edictul pretorului. Această distincţie nu se verifică în cazul tuturor controverselorşi uneori proculienii apar mai conservatori decât sabinienii, ceea ce aratămai curând că cele două tendinţe (progresistă şi conservatoare) aparţinîntregii literaturi juridice clasice, fără distincţie.


35/115

35

Cel mai valoros reprezentant al şcolii sabiniene a fost Massurius Sabinus,care a elaborat un tratat de drept civil atât de apreciat, încât toţi jurisconsulţiicare au scris după el, preluau cercetarea problemelor de drept din punctul încare se oprise Sabinus. Jurisconsulţii de mai târziu au scris numeroase

comentarii la adresa operei lui Sabinus denumite Libri ad Sabinus. Înschimb, cel mai valoros reprezentant al proculienilor a fost Proculus.

Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii clasice au scris la sfârşitulsecolului ÎI şi începutul secolului al III-lea şi aceştia sunt: Papinian, Paul şiUlpian. Papinian a fost considerat şi de către contemporani ca princeps iurisconsultorum întrucât el a făcut dovada unei aptitudini excepţionale şi a unuiextrem de ascuţit spirit critic pentru că a cercetat şi valorificat toate soluţiiledate de jurisprudenţa clasică şi le-a sistematizat de aşa manieră încât să

poată oferi răspunsuri optime pentru toate cazurile fie reale, fie imaginare,de aceea opera sa se confundă cu practica. Discipolul său Paul era foarteoriginal şi productiv, dar păcătuia printr -un stil ermetic, greu de înţeles, pecând contemporanul şi rivalul său Ulpian, nu era original, însă poseda unstil clar, accesibil, uşor de înţeles şi de aceea Digestele lui Justinian cuprindo treime din opera lui Ulpian.

Lucrările jurisconsulţilor pot fi clasificate pe anumite categorii.Questiones erau scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe imaginare,create în scopul de a valorifica subtilitatea gândir ii juridice (SalviusJulianus, Papinianus). Epistulae cuprinde expuneri juridice sub formă descrisori. Institutiones reprezintă manuale cu caracter elementar carecuprindeau instituţiile dreptului civil şi pretorian (Caius, Ulpian). Sententiaeconstituie acele lucrări care erau utilizate atât în învăţământ cât şi în practică(Papinian, Paul, Ulpian). Digesta era o lucrare cu caracter enciclopedic care

cuprindea dreptul civil şi pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus). Notaele erau observaţii critice la adresa operelor jurisconsulţilor clasici.

Jus publicae respondendi ex autoritatae princepis (dreptul de a oferi

consultaţii oficiale întărite cu autoritatea principelui). Încă din epoca veche jurisconsulţii romani aveau posibilitatea să ofere consultaţii în probleme dedrept, atât persoanelor particulare cât şi judecătorilor, însă în acea epocăconsultaţiile nu erau obligatorii pentru judecători. Împăratul Augustus acreat ius publicae respondendi anumitor jurisconsulţi (celor aflaţi în graţiaîmpăratului) prin care au avut dreptul de a da consultaţii cu caracter oficial.


36/115


37/115

37

Deşi din punct de vedere etimologic cuvântul „ex dicere” însemna înmod oral, edictul sub aspectul formei sale îmbracă de regulă forma scrisă,fiind publicat pe tăbliţe de lemn vopsite în alb. El reprezenta un adevărat program al cărui conţinut constitutiv era alcătuit din nor me juridice, menite

să definească atribuţiile magistratului în intervalul unui an de zile cât duraacesta, numit „edictum perpetum”, iar în mod excepţional pentru anumiteevenimente neprevăzute dădea un edict numit „edicta repentina”.

Prin introducere Legii Aebutia prin care se introducea procedura

formulară, edictul praetorului, ca principal magistrat judiciar, că aveamenirea să introducă noi mijloace juridice pentru valorificarea drepturilorsubiective, mijloace menite să vină în ajutorul dreptului civil sau să-lcompleteze şi uneori să-l modifice, sancţionând pe această cale noi căi

menite să satisfacă noi interese generate în noul climat dat de economia demărfuri. Pe această cale praetorul adaptează pe cale mijlocită conţinutul dreptului

civil, adaptându-l la noile exigenţe determinate de evoluţia societăţii umane. Acest lucru face posibilă apariţia aşa-numitului drept praetorian, care

prin conţinut şi faimă avea să definească sistemul juridic în epoca clasică. Dacă norma juridică propusă în edictul praetorului corespundea unui

interes legitim şi era acceptată de noul praetor, acesta o introducea în edictulsău, situaţie de natură să genereze reguli cu caracter permanent, care practictreceau de la un praetor la altul şi alcătuiau acea parte a edictului numită„ pars translaticio” alcătuind „edictul vetus”. Contribuţia originală a noului praetor făcea obiectul lui „ pars nova” sau „edictum novum”, element denatură să nu afecteze evoluţia dreptului, fapt ce pune în lumină contribuţiacreatoare a pretorului.

Când praetorul introducea o figură juridică nouă sancţionată printr -oacţiune praetoriană, o făcea prin „iudicium dabo”, luată în baza lui„iurisdictio” care însemna dreptul de a organiza o instanţă instituind în acestscop judecătorii şi arătându-le cum să soluţioneze speţa prin intermediulformulei.

Alături de „ius praetorianum” este şi „ius honorarium” (honor înseamnăonoarea de a fi magistrat), sistem de drept creat şi de alţi magistraţi cuatribuţii judiciare, între care meţionau pe edilii curuli, care aveau săinfluenţeze operaţiunea juridică a vânzării ce se afla tot mai mult sub


38/115

38

imperiul consensualismului, cât şi a guvernatorilor ce vor da aşa-numituledict provincial elaborat după modelul edictului urban.

În baza lui imperium, pretorul putea să soluţioneze pretenţiile părţilorfără a le mai trimite în faza „în indicio” prin următoarele procedee:

interdicţiile, care erau ordine adresate păr inţilor să facă sau nu unanumit act juridic;

stipulaţiunile pretoriene, care îmbracă forma unor contracte verbalefăcute din ordinul pretorului prin missio în possessionem, adică printrimiterea reclamatului în posesia sau detenţiunea lucrurilor pârâtului;

restituţio în integrum, care presupunea desfiinţarea actului lezionar pentru reclamant, repunând pe această cale părţile în situaţiaanterioară încheierii actului.

Prin întreaga sa activitate, pretorul avea să valorifice potenţialul creatoral romanilor în domeniul tehnicii legislative, făcând din dreptul pretoriansufletul viu al dreptului civil. În acest sens, Gaius afirma: „ipsum iushonorarium est viva vox iuris civilis”.

Edictul praetorului încetează a mai fi izvor creator de drept în timpulîmpăratului Hadrian, care ordonă lui Salvius Iulianus să redacteze edictul praetorului urban într -o formă fefinitivă, numită „edictum perpetuum” de lacare nici un praetor pe viitor nu se putea abate.

5. Senatusconsultele

Statul exercita un control mediat asupra activităţii de legiferare, în epocaveche fiind cunoscut faptul că după ce legea, ca formă de exprimare adreptului, era aprobată de către popor , urma ca textul acesteia să fie ratificatde către Senat, care urmărea ca prin aceasta să nu aducă atingere obiceiurilorşi tradiţiilor specifice poporului roman, în fapt să nu intre în contradicţie cuinteresele patricienilor.

În epoca clasică influenţa senatului asupra procesului de realizare adreptului este realizată prin indicaţiile pe care acesta le dă pretorului, învederea sncţionării noilor reglementări juridice. În acest sens, în anul 46î.e.n., pretorii sub presiunea senatului introduc dispoziţia conform căreiafemeile nu pot dobândi calitatea de debitor accesor în cadrul unui raport


39/115


40/115

40

Edictele conţineau dispoziţii juridice cu caracter general pe careîmpăratul le dădea la început în virtutea lui „ius adicendi”, iar după Hadrian,în calitate de veritabil legiuitor. Ele erau aduse la cunoştinţă prin afişare.

Mandatele erau instrucţiuni cu caracter administrativ pe care împăraţii le

dădeau înalţilor funcţionare imperiali, ca şi celor din provinciile senatoriale.Mandatele sunt considerate izvoare de rept, întrucât unele din dispoziţiileadministrative pe care le cuprind au căpătat un caracter permanent,devenind reguli sau principii juridice.

Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat. Decziileîmpăraţilor se bucurau de un prestigiu deosebit, întrucât erau pronunţatedupă consultarea unor jurisconsulţi eminenţi. Uneori împăratul nu se limitasă soluţioneze litigiul dintre doi particulari, ci în hotărârea pe care o dădea

introducea o regulă nouă, care din acel moment devenea obligatorie.Rescriptele erau consltaţii juridice date de către împărat, la solicitareamagistraţilor sau a unor particulari. Când consultaţia era acordată unuimagistrat, îmbrăca forma unei scrisori separate (epistula), iar când eraacordată unui particlar, rezoluţia era scrisă chiar sub textul cererii, pentru carăspunsul să nu poată fi utilizat în alte scopuri. Aceste rescripte careintroduceau norme noi erau afişate şi înregistrate într -un liber liberiorumrescriptorum et propositorum.


41/115

41

IV. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

1. Procedura de judecata formulară Această procedură cuprinde totalitatea normelor juridice careguvernează desfăşurarea proceselor private, adică a acelor procese care auun obiect patrimonial.

Deoarece dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală, în dreptulroman, cercetarea procedurii civile prezintă o importantă aparte.Pe această cale, o serie de instituţii care ţin de materia proprietăţii,succesiunii sau a obligaţiilor au fost cr eate de către magistraţii judiciari(pretorii), prin utilizarea unor mijloace procedurale.

În evoluţia dreptului roman, au existat trei sisteme procedurale: 1. Procedura legisacţiunilor – în epoca veche; 2. Procedura formulară – în epoca clasică; 3. Procedura extraordinară – în epoca postclasică.

Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară prezintă anumite particularităţi comune, întrucât ambele proceduri cunosc desfăşurarea procesului în două faze distincte:

faza în iure, care se desfăşoară în faţa magistratului;

faza în iudicio, care se desfăşoară în faţa judecătorului. În procedura formulară, magistratul desfăşura o activitate creatoare, prin

utilizarea unor mijloace procedurale, putând sancţiona noi drepturisubiective, precum şi noi principii de drept.

În procedura extraordinară, a dispărut diviziunea procesului în două faze,dezbaterile fiind conduse de o singură persoană, de la începutul până lasfârşitul procesului.

2. Persoanele şi statutul lor juridic

2.1. Romanii înţelegeau prin conceptul de persoană orice fiinţă umană,indiferent că era vorba de un om liber sau de un om aflat în proprietatea unuialt om. Într -un sens mai restrâns, se poate concepe că romanii înţelegeau prin persoană (mai ales în epoca postclasică) doar pe oamenii liberi, cu


42/115

42

excluderea sclavilor. Acest concept roman de persoană se identifică cuconceptul juridic modern de persoană, ca om dotat cu o serie de drepturi şide obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de care se bucură o fiinţăumană ca subiect de drept formează personalitatea juridică a acestuia. La

romani, însă, personalitatea juridică nu era legată în mod automat şi expresde fiinţa umană liberă. Avea personalitate juridică doar acea fiinţă umanăce se bucura de un anume status. Când romanii vorbeau despre existenţa sauinexistentă unor drepturi şi obligaţii se refereau la status . Status nu seidentifică cu personalitatea juridică. Spre deosebire de personalitatea juridică ce desemnează prezenţa unor drepturi şi obligaţii, status puteaînsemna şi lipsa unor asemenea drepturi şi obligaţii, deci lipsa personalităţii

juridice. Când o fiinţă umană avea un anume status, ea putea avea sau nu

personalitate juridică. Un om liber avea un anume status aşa cum un sclavavea obligatoriu un anume status. În consecinţă, nu orice om avea personalitatea juridică, dar orice om avea un status. Status desemna generic,cu alte cuvinte, condiţia juridică a unei fiinţe umane în cadrul dreptuluiroman.

2.2. Statutul unei fiinţe umane se stabilea în dreptul roman în funcţie detrei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şifamilia (status familiae). Lipsă sau inexistenţa acestor elemente pe seamaunei anumite fiinţe umane îi conferea un anume status. În funcţie delibertate, oamenii puteau fi liberi sau sclavi. În funcţie de cetăţenie, oamenii puteau fi cetăţeni, latini sau peregrini.

În funcţie de familie, existau, pe de o parte, oameni care nu se aflau sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater familias): bărbaţii pater familiasşi femeile sui juris. Pe de altă parte, existau cei care se aflau sub putereaunui pater familias: femeile alieni juris şi fiii şi fiicele de familie (filii et

filiae familias). Deţinerea tuturor celor trei elemente acorda fiinţei umane

personalitate juridică deplină. Absenţa lor, mai ales a lui status libertatis, de care depindea şi existenţa

celorlalte două, însemna lipsa personalităţii juridice. Între status-ul celorcare deţineau toate cele trei elemente şi al celor care nu deţineau pe nici unulse situau cei care deţineau una sau două din ele (d.ex. doar libertatea şicetăţenia). Prin statusul său o fiinţă umană se integră, în consecinţă, unui


43/115

43

anume grup juridic: al sclavilor, al celor aflaţi în semi-sclavie, al cetăţenilor,al lui pater-familias, al peregrinilor, al latinilor, al celor aflaţi sub putere(alieni juris) etc. Status-ul unei persoane putea fi îmbunătăţit sau înrăutăţit(mutaţio status). În contextul modificărilor survenite în status-ului unei

persoane, romanii au acordat subiectului de drept denumirea de caput.Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio. Aceasta

putea să fie maximă dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi mediadacă se pierdea doar cetăţenia şi putea fi minimă dacă se pierdea statutulfamilial. În măsura în care o fiinţă umană pierdea sau câştiga una din celetrei condiţii, ea trecea într -un alt grup uman cu un alt status.

2.3. Obţinerea personalităţii juridice avea loc la naşterea copilului cu

condiţia ca acesta să se nască viu, viabil şi fără malformaţii. De asemenea,el trebuia să dobândească statutul de om liber. Personalitatea juridică a unei persoane se stingea prin moartea fizică a acesteia şi, în anumite cazuri, prinmoartea sa civilă (capitis deminutio).

2.4. Capacitate juridical deplină aveau doar bărbaţii pater familias,cetăţeni romani şi liberi.

Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater familias,majori şi sănătoşi mental.

2.5. Pe lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romaniiconcepeau existenţa unor drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţiumane. Existenţa acestor colectivităţi sau grupuri umane era evidentă: viaţaîi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de nevoile lor economice, religioase, politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o voinţă unicăce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în acestscop, erau necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au

găsit inerent expresia lor juridică fiind dotate treptat cu personalitate juridică. Pe lângă grupările umane, romanii au acordat calitatea de subiectde drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat.


44/115

44

3. Raporturile juridice familiale.

3.1. Familia romană s-a conturat treptat ca celulă de bază a societăţiiromane, pe măsură ce ea s-a disjuns de ginta din care făcea parte alături de

alte familii. Familia romană arhaică era o familie patriarhală dominată deautoritatea unui pater familias. Asupra tuturor acestor persoane şi bunuri, pater familias exercita o putere reglementată juridic. În funcţie de cum seaflau sau nu sub puterea unui pater familias, membrii familiei erau fie alieni

juris –soţia căsătorită cum manu, fiii şi fiicele de familie- fie sui juris – pater familias.

3.2. Familia romană era de două tipuri: agnatică şi cognatică. Erau agnaţi

toţi cei care se găseau la un moment dat sub puterea lui pater familiasindiferent că erau sau nu rude de sânge (familia proprio iure): soţiacăsătorită cum manu, fiii şi fiicele de familie, naturali sau adoptaţi, copiiilegitimaţi, soţiile fiilor săi căsătorite cum manu, copiii fiilor săi etc. Erau,de asemenea, rude agnatice, toţi aceia care fuseseră sub puterea aceluiaşi

pater familias (familia communi iure): după moartea lui pater familiasrudenia agnatică nu dispărea. Fiii săi, deveniţi acum sui juris, rămâneau încontinuare agnaţi. În fine, erau rude agnatice şi cei care s-ar fi aflat sub

puterea lui pater familias dacă acesta ar mai fi trăit: copiii născuţi sau intraţiîn familie după moartea lui pater familias erau agnaţi. La baza familieicognatice stătea nu puterea lui pater familias ci legătura de sânge.

3.3. La fel ca toate societăţile umane, şi familia romană avea la bazăcăsătoria. Conform unei definiţii celebre a lui Modestin (D.23,2,1)căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o comuniune pentru toată viaţa,împărtăşirea dreptului divin şi uman. Căsătoria romană se încheia în bazaconsimţământului viitorilor soţi, dacă aceştia erau sui juris, sau al celor doi

pater familias dacă viitorii soţi erau alieni juris. Pentru a exista o căsătorielegitimă, cei doi soţi trebuiau să îndeplinească cerinţele de vârstă impuse demorală şi condiţiile necesare cerute de jus conubium.

Nerealizarea tuturor acestor condiţii conferea uniunii dintre cei doi soţistatutul unui simplu concubinaj. Încheierea căsătoriei romane putea fiînsoţită de formalităţi juridice specifice (convenţio în manu) destinate să


45/115


46/115

46

ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare. Puterea părintească se stingea prin moartea naturală sau civilă a lui pater familiasori a fiului său. Pe de altă parte, patria potestas se putea stinge ca urmare aunei serii de acte juridice ce vizau fie persoana lui pater familias, fie

persoana copilului.

3.6. Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică ce, fie din cauzavârstei, fie a sexului, fie a sănătăţii mentale nu aveau capacitate de exerciţiuerau ocrotite de legea romană. Impuberii şi femeile se aflau sub tutelă, iarnebunii, prodigii şi minorii până la 25 de ani se aflau sub curatelă.


47/115

47

V.

PERSOANELE

1. Persoana juridică

Persoana juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu,dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii distinct de membrii care ocompun. Persoana juridică are căput , are capacitate, pe care o numim personalitate juridică.

Prima persoană juridică a fost statul roman, care avea patrimoniul său – ager publicus, venea la moştenire, avea debitori.

Urmând modelul statului roman, au devenit persoane juridice coloniile

şi municipiile din Italia, iar mai târziu şi cele din provincii. Statul, coloniile şi municipiile aveau personalitate juridică atât îndomeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat şi eraudesemnate prin termeni precum “universitas” sau “corpora”.Cu timpul, au apărut persoane juridice şi în domeniul dreptului privat,numite corporaţii (collegia).

Spre sfârşitul Republicii, o serie de persoane juridice s-au implicat înviaţa politică, fapt ce a determinat luarea unor măsuri pentru restricţionareaactivităţii lor.

2. Tutela şi curatela

Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejăriiincapabililor de fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate

pentru protejarea averii familiei patriarhale.

Existau două feluri de tutelă :- tutela impuberului;

- tutela femeii sui juris.

După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:


48/115

48

1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numittutore agnatul în gradul cel mai apropiat.

2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legeacelor XII Table.

3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urbandesemna tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituireatutelei putea fi făcută de orice persoană interesată.

4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipatanterior, conform lui Lex Duodecim Tabularum.

Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili dinmotive accidentale. Existau astfel:

1. curatela nebunului (furiosus);

2. curatela prodigului (risipitorului);

3. curatela minorului de 25 ani.

Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui printestament.


49/115

49

VI.

BUNURILE

1.

Clasificarea bunurilor

Împărţirea esenţială pentru romani era aceea în funcţie de criteriul patrimonial (summa divisio). Conform acestui criteriu, există lucruri în patrimonio, adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostruşi lucruri extra patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu suntsusceptibile de apropriere privată.

Res extra patr imonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se

împart în două mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănuiindicate de dreptul divin) şi res nullius humani juris,( lucrurile nimănui,indicate de dreptul laic).

Res nullius divini juris se împart în 3 categorii:1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele,altarele, statuile.

2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi porţile,zidurile cetăţii şi pietrele de hotar.3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fimormintele sau stelele funerare.

Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii:1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura lor( aerul sau apa mării)2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman (sclavii publici sau clădirile publice).3. res universitatum – sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi suntdestinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele, circul)

Res în patrimonio Res în patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari.

a.Principiul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului.În funcţie de acest principiu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi.


50/115

50

Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetăţeanulroman. Din ele fac parte: suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii,animalele domestice. Aceste bunur i se puteau dobândi doar prin mijloaceformaliste, cum ar fi: mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului.

Res nec mancipi – erau la epoca veche bunurile mai puţin importante pentru romani :banii, animalele sălbatice şi toate bunurile incorporale, cuexcepţia servituţilor prediale rustice.

b. Principiul naturii bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr -un raport juridic.

După acest principiu, bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruride gen. Bunurile de specie sunt individualizate prin natură, substanţa sau

forma lor, fiind realităţi unice, pe când bunurile de gen suntneindividualizate prin trăsături particulare.

c. Principiul corporalităţii bunurilor.Conform acestui principiu, lucrurile erau divizate în res corporales

(bunuri corporale, tangibile, palpabile) şi incorporales (incorporale,abstracte), cum ar fi drepturile de creanţă.

d. Principiul muvabilităţii.În funcţie de acest principiu, bunurile se împart în res moventes (bunuri

mobile , apte de a se deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie

exterioară) şi bunurile imobile, nemişcătoarele, care cuprind terenurile,construcţiile şi accesoriile lor.

e. Principiul consumptibilit

Drept Roman - Modul de Curs

Documents

Transcript of Drept Roman - Modul de Curs